EDEN

de Eugene O’Brien
traducerea Marinescu
adaptarea Cristi Juncu

Billy: ... Arată absolut bestial (oftează) stau în barul de la Clubul de golf, e seara căpitanului: jazz,
premii şi cuvântări de căcat. Beau şi mă uit la ea: ca raţa la muci. Fata lui Ernie şi Evonne Egan –
Imelda.
Stau cu tac’su la bar da’ ochii... pe ea. Doamne!... mă-sa se ridică să plece. Fraţii Boylan,
mijlociii, prind imediat mişcarea. Ernie e cu mine la bar şi dă din gură de-a-n-pulea, Evonne, cu
Boylanii, dă din... afară, în maşina familiei. Care o să vadă şi-o s-audă cum o mamă cu patru copii,
o mamă de 55 de anişori şi-o pune de crapă tapiţeria cu doi puştani de douăzeci de ani şi ceva.
Săracu’ Ernie, stă cu mine şi bate câmpii, n-are nici cea mai vagă idee, un lăbar. Ce mă-
ntreb e cum dracu’ bunăciunea asta de fii’sa aia mică, Imelda, care acum e pă ring, pălită de fiorul
jazz-ului, a putut să iasă din biluţele alea a lui de papagal. „Am avut una de la numai opt metri la
gaura 11”, - Ernie. „Pe bune, Ernie? Şi, ai băgat-o?” „Nu”, zice „A trecut la milimetru”. „Cum măi
Ernie? N-ai nimerit gaura? Mă, Ernie, mă, tu ai fi în stare să n-o nimereşti nici măcar într-un bordel,
cu o hârtie de zece lipită de aia mică.” Râde. „Ei, ce să-i faci, aşa sunt eu, n-aş fi în stare să
nimeresc nici un elefant în zbor”. Râd şi eu şi mai iau un gât. „Mă, Ernie, mă, ce-o face nevastă-ta
cu copii ăia doi în maşină, mă gândesc”.
Imelda... Dumnezeule!... Tony s-a dat la ea într-o seară da’ nu i-a ieşit. Şi Tony se pricepe, a
rezolvat divizii. I se zice Sir Măciucă, sau Flautul Fermecat. El m-a adus aici, în căcatul ăsta de
club. N-am pus mâna pe o crosă în viaţa mea, nici n-aş nimeri bila, da’ Tony se pricepe: na, Sir...,
nu ca mine, încălţat, cu şeaua pusă, însurat...
S-a-ntors. Fiica, nu mă-sa – aia... în dubiţă. Cum să fac să intru în vorbă cu ea... Imelda...
Săptămâna trecută, acum o săptămână, am plecat de la Spider’s să bem ceva acasă la Feggy
Fennelly. Eram muci şi plin de texte, aveam o gargară-n mine, ceva de speriat, m-asculta fermecată.
Şi ea şi ceilalţi, eram în formă... da’mâine, la Mac’s, o să fie şi ea acolo, pregătim terenul din seara
asta, iar mâine noapte... mâine noapte o să fiu Sir Flautul ei Fermecat. Iar vestea va penetra şi
ultimul băruleţ: Billy a călărit-o pe Imelda Egan. Moa, nu Tony.
Mai iau un gât şi o văd pe Evonne cum intră graţioasă, fără pic de jenă, cu copii ăia doi după
ea, cu puţulicile încă umede. Ia uite, se duc la Ernie, care, ia uite, să roagă de ei să le dea ceva de
băut. Ivonne trece pe lângă mine şi-i zic: „Ne...bine în seara asta...” „A, daaa...” zice ea, la care îi
zic „ce mărgele frumoase” sau nu mai ştiu ce căcat avea ea la gât şi-i ofer un gin tonic ca să pot să
mă aşez lângă Imelda.
Mi-aduc aminte de săptămâna trecută, când... la Faggy, că Imelda vroia o slujbă la Clubul de
Culturism a lui Jimmy McGoldrick, aşa că discutăm despre asta. Mă uit la ea şi mă gândesc că şi
numai dacă mi-ar pune mâna pe ea... fântână arteziană!... da’ gândul mă indispune şi încep să mă
bâlbâi ca un papagal, şi prietena ei profită de ocazie şi începe să povestească despre Jennifer Cullen,
care tocmai s-a întors din Australia.
 Am rămas fără băutură, dar nu mă ridic de lângă ea. Imelda... acum Ernie vine c’un flăcău,
nu-i din oraş. Vorbesc despre un covoraş de golf portabil, să poată rula şi poţi să te antrenezi acasă.
De ce ascult eu tâmpenia asta? Flăcăul vinde covoraşe d’astea prin ţară şi-acuma povesteşte despre
unu’ Gilbert, unchi’su, care cică le-a inventat, covoraşele. Evonne... vrea şi ea un covoraş pentru
acasă... să se antreneze... Imelda şi prietena ei pleacă. Se duc să stea de vorbă cu Geraldine Cullen,
sora lui Jennifer, aia care, din Australia.
Profit de ocazie şi mă duc glonţ la bar: iau un wisky mic şi-o bere. Mă uit după Tony. Îl văd,
e şi el la bar, la celălalt capăt.
E cu Eilish Moore, care tocmai s-a întors din Anglia. Prietena lu’ Breda, nevastă-mea.
Tocmai s-a despărţit de un englez de căcat şi pun pariu că Tony o să i-o tragă la noapte, chestie
care, cum să zic, parcă ai fi un iepure care a dat primăvara-n el, mai mare ruşinea. Iar mă indispun.
Aşa că iau un gât de bere. Îmi vine să muşc din halbă.
O aud pe Eilish râzând şi-l văd pe Tony trăgând din ţigară. Sunt foarte lipiţi. M-apucă nervii:
acuma nu mai putem să mergem la el, să bem şi noi ceva, fin’că o să plece cu ea. Şi nici pe Imelda
n-o mai văd pă nicăieri, numai pă mă-sa şi pe tac’su, care pleacă – deja se-adună paharele şi
Knobby Cumins începe să zbiere: hai băieţi, mai plecaţi în pula mea şi pe-acasă. Mai dau un tur prin
bar fin’că aud nişte gagicuţe râzând, dar nu sunt decât nişte umflate care o iau şi ele din loc.
Tony mă strigă să vin cu ei, cică mă duce până-n oraş. E-n formă, Eilish s-aşează în faţă şi
tot drumul până acasă debitează numai tâmpenii despre Breda şi c-o să vină a doua zi s-o vadă. Mă
dau jos din maşină în faţa casei şi mă uit în urma lor. (oftează).
Acum stau întins lângă Breda, îi aud respiraţia şi-mi dau seama că sunt mai beat decât
credeam fin’că îmi vin în minte tot felul de... copilu’ pe care l-am scos din apă, când eram mic,
cum zăcea acolo, pe nisip, fără să mişte, şi noi, ceilalţi copii, ne uitam în jos la el şi o grasă l-a luat
în braţe urlând şi alergând pe plajă... mă-ntreb dacă a scăpat cu viaţă. Câteodată îmi vine-n cap
chestia asta şi mă gândesc la cele două fetiţe ale mele, care dorm liniştitie în camera de alături.
Breda se răsuceşte uşor în pat – chiar c-a slăbit – aud câinii în spatele hambarului, şi-mi
doresc să fiu acum în sufragerie la Tony, să beau un wisky şi să vorbim porcării despre Imelda
Egan, despre cum o să i-o trag eu mâine.

Breda: Mă uit la una care plânge... fiică-sa a fost omorâtă de Myra Hindley, care acum se zvoneşte
că o să o elibereze. „Numai peste cadavrul meu”, ţipă femeia. E emisiunea lui Pat Kenny.
Mă uit la ceas şi mă gândesc la cărticică. E ora de lectură. O ţin într-o valiză, acolo e mai
sigur, Billy n-a mai pus m1âna pe o valiză de ani de zile... O Doamne... simt un impuls frenetic să
mă reped pe scări, să deschid valiza, să scot cărticica şi s-o deschid la pagina 74, încet încetişor,
pagina 74...
La haremul unde eroina e aleasă dintr-o grămadă întreagă de femei, e luată pe sus de nişte
paznici care o duc la cortul sultanului. Şi soţul ei, care nu a reuşit niciodată s-o satisfacă, e acolo,
obligat să privească în timp ce paznicii încep s-o mângâie, amândoi deodată, încet de tot,
pregătind-o pentru marele sultan, după care e adusă în faţa acestuia şi începe să, mă rog, să i-o
sugă, treabă care îi face mare plăcere, îi descrie penisul, ş.a.m.d., iar soţul nu mai rezistă să
privească la toate astea, se smulge din mâinile gărzilor, o ia pe la spate şi toţi explodează într-un
orgasm imens şi... şi... nu, n-o s-o fac, nu în seara asta, trebe’ să mă păstrez, cărticică, astăzi nu!
Prietena mea cea mai bună, Eilish, ea mi-a dat-o, cărticica, acum un an, înainte să plece în
Anglia cu Cliff. Un englez, din Londra, l-a întâlnit în Dublin, unde ea era soră medicală. Veneau la
mine în vizită, iar eu cu Eilish eram încă prietene bune, aşa că stăteam la taclale, o, Doamne, ce ne
mai plăcea să vorbim. Mă rog, s-a mutat cu el la Londra, cu căţel şi cu purcel, acum un an, cum
ziceam, şi mi-a lăsat mie cartea asta, fin’că, na, ea nu mai avea nevoie, cică erau ca animalele, ea cu
Cliff, îmi povestea cu amănunte, în pat, pe scări, în bucătărie, odată sau lins unul pe altul pe
bancheta din spate dintr-un taxi, în mijlocul Londrei, şi şoferul i-a aruncat afară şi chestii de genul
ăsta. Şi ea îmi povestea mie toate astea.

2
 Ei, şi n-am mai putut să ţin în mine, simţeam că dau pe dinafară: i-am zis tot, de mine şi de
Billy, că, na, e vina la amândoi, nu-i numa’ a lui. Am pus-o să jure că nu se scapă la nimeni, nimeni,
a jurat da’ a zis că trebuie să mă duc la un psihiatru, numa’ că Billy nu ar accepta una ca asta nici să
îi pui pistolul la ceafă. Şi-atunci ea a zis că-între timp, până vă rezolvaţi voi problemele, Am să-ţi
dau eu o carte, fin’că, deh, femeia-i femeie. A râs şi a doua zi, chiar înainte să plece, a trecut pe la
mine şi a adus-o. E scrisă de o americancă: una care a convins o grămadă de femei să-i scrie, să-şi
povestească fanteziile, şi dup-aia le-a publicat. Cîteva sunt cretine de tot, cu sclavi şi violuri şi
câini-lupi, tâmpenii din astea, care nici nu mă interesează, dar sunt câteva care mi-au mers direct la
inimă, au ceva care mă... furnică, mai ales asta cu haremul... aşa că încet, încet, am început să... mă
rog... chestie care nu o mai făcusem niciodată, totdeauna mă opream la timp, mi-era ruşine, mi-era
jenă. Pe scurt, când el ieşea sâmbătă seara şi eu rămâneam acasă din cauză că eram mai plinuţă, el
se distra cum se distra, şi eu... mă distram cum mă distram, după ce se culcau fetele, cu televizorul
deschis şi cu sonorul dat tare.
Da-n seara asta nu, mai bine îmi torn o votcă. El s-a dus la clubul de golf cu Tony Tyrell,
prietenul lui, Sir Măciucă. Billy îl apreciază foparte tare, e invidios, ştiu eu, sunt sigură că i se scurg
ochii după fetiţele ale, fetiţele alea care Tony... şi Eilish e şi ea acolo, s-a întors de vreo câteva două
săptămâni. L-a lăsat pe Cliff, cică devenise prea posesiv, îi făcea scandal şi numai dacă schimba şi
ea o vorbă cu vreunul. Cică aproape c-a dat în ea într-o seară, după se-au plecat dintr-un club,
numa’ fin’că i s-a părut c-a stat prea mult de vorbă cu un amic de-al lui. A ridicat mâna la ea şi asta
a fost, a trecut la „foşti”, fata a doua zi a întins-o. Ce bine că s-a întors...
Eilish o să îmi fie de mare ajutor mâine seară. Reintră în circuit. Circuitul cârciumilor. N-am
mai ieşit de nu mai ştiu când. Silueta. Mai întâi o să treacă ea pe la mine, după care mergem la
Mac’s, şi el o să vină acasă cu mine, sigur o să vină, fin’că am făcut efortul ăsta, fin’că am reuşit să
slăbesc. Am cunoscut-o pă una, una din Knob Hill, măritată cu directorul fabricii de pantofi, de
altfel femeie de treabă. M-a băgat într-un program din-ăsta special de slăbit, şi-a mers. Ştiu că şi el a
observat, am început să ne înţelegem ceva mai bine. Ba chiar... sâmbăta trecută, când s-a băgat în
pat lângă mine – de obicei vine târziu de tot şi e lemn – da’ sâmbăta trecută şi-a pus braţul în jurul
meu. M-am cuibărit mai aproape şi m-a sărutat pe spate, m-am întors cu faţa spre el, şi iar m-a
sărutat şi, într-o clipă, m-am gândit c-o să, mă rog, numai că el deja-nţepenise. Da’ cred că putem,
mâine seară, după ce venim de la Mac’s, să fim din nou soţ şi soţie.
Acuma sunt în pat, gândurile mi-au luat-o razna, nu pot să le opresc, cântarul ăla împuţit,
taică-miu, familia, în bucătărie, mă usturau ochii când mă uitam la el, mai slăbeşte-n pula mea şi
tu, umflata pizdii mătii, aşa era felul lui, îmi vroia binele, urla aşa fin’că aşa era obişnuit de la
echipa aia a lui de fotbal, era antrenor la juniori, sor’mea plângea şi eu mă chinuiam să slăbesc,
ca să-i fac lui pe plac.
Sunt pe jumate adormită, m-am trezit între două coşmaruri... ora de sport, săritura în
lungime, transpirată şi înebunită, în timp ce toţi se adună în jurul meu, mai e o fată în faţa mea, pe
urmă eu, nu mai ştiu de unde trebuie să sar, alergi după care sari... de unde? De pe scândură?
După scândură? Îmi şterg fruntea, zgomotul creşte, îmi strigă numele, „BREDA... BREDA...”, din
ce în ce mai tare, acum trebuie să fug, fug cât pot de repede, alerg, alerg, alerg, înainte, drept
înainte, şi uit să mai sar, şi-acum toţi se tăvălesc pe jos, râd ca nişte hiene, mi-aud numele, celălalt
nume, porecla...
A venit acasă, respiraţia cu miros de tutun, pantofii trântiţi pe podea, mă prefac că dorm, îi
simt respiraţia lângă mine. Da’ braţul lui nu mă mai cuprinde de data asta şi nici nu mă mai sărută.
Nu-i nimic, o să mă-ntorc la visele mele, mă gândesc la seara de mâine, abia aştept... Aud câinii în
spatele hambarului şi-mi aduc aminte de cărticică, pentru o clipă-mi doresc să fiu din nou la mine –
n harem, să fiu aleasă dintre toate femeile, să mă escorteze gărzile până la sultan, care mă aşteaptă
la el în cort. Nu! Azi nu!

Billy: Deschid ochii, e aproape unşpe şi mă simt cam nasol, nu pă moarte da’ pe aproape. E un
tablou în cameră, cum deschi ochii dau de el pe perete, o grasă din gaşca lu’ Breda ni l-a făcut
cadou la nuntă: nişte flăcăi pe un câmp, lângă un pârâu, adună fânul, şi soarele pe cer. La început

3
nici nu puteam să mă uit la el, da’ acu’ nu mă mai deranjează. Zac şi mă uit la el, mahmur, cu ochii
tulburi, şi deodată, cine apare în tablou? Moa. Sunt stăpânul moşiei, iar Imelda Egan e fată în casă
sau ceva de genul ăsta şi tocmai o punem în spatele pomului ăluia, am o sculă tare ca piatra iute ca
săgeata şi ea ţipă de pică merele din pom.
Şi tocmai atunci intră Breda, nu în tablou, în dormitor, nu zice nimic şi iese. Nu prea am
poftă de mâncare da’ înghit nişte cereale. Fetiţele mele chirăie de mama focului. Le zic că nu mai
pupă bomboane de la cofetărie şi-atunci se mai potolesc un pic. Breda mă-ntreabă cum a fost la
golf, începe să-mi fie mai rău, fin’că îmi aduc aminte că vrea să vină şi ea diseară la Mac’s, aşa că
nu-mi iese pe gură decât un fel de mormăit. Deschid un ziar, fotbal, etapa de ieri, tre’ să citesc: tre’
să fii la curent. La cârciumă.
Acum sunt pe stradă, mă-ntâlnesc cu Faggy, pe urmă apar şi doi din fraţii Banană, O’Brian
şi Sconcsu’, care din fericire, tocmai a făcut duşul de duminică. La biserică m-aşez mai în spate. La
sfârşit nu mai ţin minte nimic din ce a vorbit ăla, popa, cu excepţia lui ăla care s-a căţărat în copac,
Zahei, aşa că încep să-l strig Zahei pă Faggy, „Zahei, Zahei, de măciucă să mă iei”, şi ăla se oftică...
Mă rog, ajungem la Corner, pentru cele două halbe de dinainte de prânz.
Isuse Cristoase, pe cine credeţi că văd stând la bar? Pe Bref Grehan, venit de la Londra „Ce
face băieţii?” „Nu aşa bine ca tine, Bref”, şi, nu ştiu de ce, simt nevoia să stau de vorbă cu el, fin’că
în şcoală ne aveam bine, ne distram de belea, deşi eram cam nebuni, odată chiar am încercat s-o
spargem, într-o vară, şcoala, în vacanţă, noi doi, aşa, ca să ne distrăm, da’ eu am căzut de pe un zid
şi au chemat poliţia, am picat de papagal. Bref se uita la mine de pe zid şi se căca pe el de râs.
Acum, ce să mai... hai să stau cu el la o tacla, deşi... treaba e c-ancercat să fugă cu prietena lui
Banană ăl Mare, acum vreun an şi a ieşit tămbălău. Aşa că uite-mă: înţepenit între Banană ăl Mic şi
Banană Mijlociu. Da’ nu se.ntâmplă nimic, toţi tac. Ne aşezăm. Bref ia un gât mare şi zice spre noi
că vorbim mai târziu, la Mac’s...
Treaba e că Banană ăl Mare o să fie şi el acolo. O să se lase cu sânge. Da’ Banană ăl Mic şi
Mijlociu nu zic nici pâs acum fin’că se cacă pă ei de frică, se fac că plouă şi mă-ntreabă cum a fost
la golf. Mmm. Treaba e că încep să mă simt ceva mai bine acum, fin’că, vorba lui Tony, berea nouă
se-ntâlneşte-n stomac cu berea veche şi-mpreună... spume. Spume şi clăbuci.

Breda : În faţa bisericii, după slujba de dimineaţă. May Moynihan îmi povesteşte cum s-a operat la
ochi, şi pe urmă despre toate scandalurile din oraş. Fetele mele abia aşteaptă să se întoarcă acasă,
da’ n-ai ce face, trebuie să stai s-o asculţi. Lil Coinin arată groaznic, infarctul ăsta ultimul a
terminat-o de tot.
În sfârşit acasă: fetele se reped la desene animate iar Billy zace în pat, mahmur, în boii lui,
sus în dormitor, da’ nu-i zic nimic. Pe urmă coboară şi el, mut ca un peşte. Nici nu mai ţin minte de
când se poartă aşa, te obişnuieşti cu vremea...
După ce pleacă, înep să-mi fac curat şi-mi calc rochia pentru diseară, simt cum mă ia cu
friguri, mă uit repede-n oglindă ca să mai capăt curaj, după care mă duc la fete şi râdem împreună
de ursul deghizat în maimuţă care cântă „I wanna be like you”.
Mai stau cu ele la televizor până aud trântindu-se uşa din spate, semn că s-a-ntors. Nu ştiu
ce i s-o fi-ntâmplat dar a venit într-o formă de zile mari, vorbeşte-ntruna, glumeşte cu fetele, iar eu
sunt în al nouălea cer, aşa ar trebui să fie tot timpul.
Le ia cu el să le cumpere dulciuri şi-ntârzie mai mult decât de-obicei, ceea ce-i bine, fin’că o
să fie obosite şi-o să meargă la culcare fără scandal. Pe urmă, înainte să plece, m-ajută să le fac
ceaiul. Şi cum stau lângă el, în bucătărie, îmi aduc aminte de braţul lui în jurul meu, săptămâna
trecută, şi pentru prima oară în...o Doamne, nici nu mai ştiu cât a trecut de atunci, simt că nu s-ar
supăra dacă m-aş întinde spre el şi l-aş săruta repede, doar pe obraz. Nu s-a supărat şi atunci îi zic că
ne venedm mai târziu, la Mac’s. „Bine”, zice. Aş vrea eu să-i zic mai multe, să-i zic c-a venit seara
cea mare, stai să mă vezi diseară, la noapte o să mă doreşti!
Da’ nu-i mai zic nimic, şi el pleacă şi-ncep să mă pregătesc. Şi-mi vine-n minte cum venea
spre mine, făcându-şi loc prin mulţime, cu paşi mari, spre mine... ”Breda”, zice, „Breda, vrei să vii
cu mine, vrei să... te fac c-un dans?”... şi eu m-am ridicat şi el m-a prins în braţe iar timpul s-a orpit

4
în loc. Îmi dau cu rimel şi mă pufneşte râsul de cât de tâmpită sunt să-mi amintesc fiecare secundă
din noaptea aia, chiar şi acum, după aproape 11 ani.

Billy: Mă duc la bar pentru al doilea rând, când, ce să vezi?... dinspre intrare aud o cascadă de
râsete, mă-ntorc şi... Dumnezeule, Imelda. E cu Geraldine Cullen şi cu soră-sa, Jennifer, care s-a
întors chiar în dimineaţa asta din Australia. Salut, salut şi mă trezesc cu ea lângă mine, la bar,
cerând ceva de băut. Imelda... N-am stat niciodată de vorbă cu ea treaz aşa că mă simt cam jenat. Ea
mă-ntreabă ce-am mai făcut noaptea trecută şi cine era tipa care era cu Tony, chestii din astea, şi mă
prind că are chef de vorbă, şi cu-n efort suprem îmi dezlipesc ochii de pe buzele ei, fin’că ştiu că
altfel... arteziană!... Mă repoziţionez şi o-ntreb: „De ce ai plecat aşa devreme aseară?”, „De ce, ţi-a
fost dor de mine?” Mă re-repoziţionez şi-i zic „Normal, dar ştiam c-o să te văd diseară la Mac’s.”
La care ea, zâmbind „Ai dreptate, ne vedem acolo.” Iau halbele şi mă-ntorc la masă cu toţi creierii
varză. Mi-a zâmbit, mi-a zâmbit... mie.
Sunt în mare formă, am ajuns acasă şi mâncăm de prânz, stau la taclale cu Breda: „Tare, asta
da carne, de unde ai luat-o, de la Walsh sau de la Gaynor?”, chestii din-astea. Ea-mi zice că
Amanda, fata care o să stea diseară cu copii, vine la opt, şi că Eilish trece s-o ia, pe urmă se duc
amândouă la Flanagan’s, după care la mac’s. eu îi zic că foarte bine şi că m-am întâlnit cu Eilish
aseară, da’ nu-i mai zic şi că ea a plecat cu Tony, fin’că ştiu c-o să se distreze amândouă pă tema
asta şi nu vreau să le stric plăcerea.
Le-ajut pe fete să se îmbrace-n hol şi mp uit la Breda – a slăbit, pă bune, n-arată rău deloc.
Le duc pe fetiţe până la cofetărie, pe urmă ne întoarcem pe malul râului, ajungem acasă şi le şterg
ciocolata de pe faţă, ba chiar o ajut pe Breda să le facă ceaiul.
Ea încearcă să mă sărute în bucătărie fin’că sunt atît de drăguţ şi atent, şi-o las, o dată, fin’că
îmi aduc aminte de Imelda Egan şi de zâmbetul ei. Probabil c-o să se lase cu-n party în seara asta,
după Mac’s, acasă la Jennifer Cullen, că doar s-a întors din Australia... acolo o să se-ntâmple... eu şi
Imelda Egan, de faţă cu toată lumea. Le dau ceaiul la fetiţe şi fug să mă schimb.

Breda : A venit Amanda, fata care o să stea cu fetele. Eilish întârzie, dar nu-i nici o surpriză. „Fată,
eşti în stare să-ntârzii şi la propia mormântare”, i-am zis odată, la care ea, „la nuntă sigur întârzâi, îl
las pe fraier să transpire puţin”. Oricum, n-a avut nevoie să facă asta, a avut o grămadă de iubiţi,
într-a doişpea a fost cu Kenny Kerrigen, care i se zicea ştampilă fin’că avea buzele alea de cal, pe
urmă cu un tip din Kerry, care lucra ’ntr-un spital ca soră, era topit după ea, chiar a cerut-o de
nevastă, tot tacâmul... Mie-mi plăcea de el, era prea mutulică pentru Eilish, prea sensibil, nu ştiu
cum... Pe urmă a mai fost, de care numai am auzit, nu i-am cunoscut: unu’ Paul, unu’ Gavin, unu’
Patrick, unu’ Jim, unu’ Greg, unu’ Barry, şi unu’ Charly, de care zicea ea că-i cel mai bun la pat,
asta până-a dat de Cliff. Cel mai ciudat e cum pot să-mi aduc aminte de toate numele ăstora, că dacă
ai întreba-o pe ea n-ar fi în stare nici...
Îmi torn o votcă. De ce nu vine? Mă mai uit o dată în oglinda din hol, cred că e-n regulă,
sper să nu fi exagerat cu machiajul, oricum, Eilish n-o să mă lase să ies ca o paţachină. Tot timpul a
avut grijă de mine, chiar şi când nu mai eram mici şi băieţii începuseră să mă poreclească...
niciodată nu mi-a-ntors spatele, ca restul.
S-a făcut nouă şi chiar când să iau telefonul s-o sun – fin’că-i târziu chiar şi pentru ea – uite-
o: intră val vârtej pe uşa din spate. „dă-mi ceva de băut”. E bine dispusă şi-ncepe să-mi turuie
despre Tony şi de ce a-ntrâziat: a stat toată ziua la el acasă, toată ziua, şi-o pufneşte râsul, cine-ar fi
crezut, eu şi Tony Tyrell, dar tot ce vrea ea e să se distreze un pic după ce-a scăpat de
„geamandură”, aşa-i zice acum lui Cliff, englezul.
E minunat, cu ea-n bucătărie: râd şi mă simt din nou ca o adolescentă. S-a făcut nouă
jumate. Eilish îşi ia geanta, şi-o aruncă pe umăr şi-mi zice: „Ok fetiţo, hai să ne dăm în bărci!” Dau
pe gât ultima înghiţitură de votcă şi ies după ea pe uşa din spate.

Billy: O iau spre centru. Mă simt de milioane. Merg ca ăla... din filmu’ ăla... care toate-l vroiau da’
n-avea vreme de pierdut. Aşa şi eu. Vreau să mă opresc la Kavanagh’s, pentru una mică, înainte să

5
mă văd cu băieţii la Corner, una mică-n linişte, să ne limpezim gândurile, numai la Kavanagh’ se
poate asta. Intru şi-o aud pe Majella: „Ce face Billy?” după care se-ntinde să ia un pahar.
Întotdeauna am încercat să-mi închipui cum ar arăta fără perucă grasa asta. Mă uit în jur şi îi
recunosc pe Mahar, zis Şoarece, şi pe Fannaly Bursucu’, fratele mai mare a lui Faggy. Se uită la
televizor şi mă salută scurt, sunt prinşi de emisiunea lu’ tipa aia, care şi-o trage cu ăla, care cântă la
pian, la concursurile alea.
Pe urmă se-aude un „Ce face, Billy?”, de la celălalt capăt al tejghelei. Şi uite-l, mare cât un
hipopotam şi de două ori mai urât... Bref Gragan – jumate din mine ar vrea să dispară fin’că-mi
aduc aminte de fraţii Banană, cealaltă parte se bucură, deh ştiţi cum e, mai schimbi o vorbă, un
banc. Mă duc la el. Aici nu e nici un pericol, nici un Banană. Îmi plăteşte berea ceea ce mă cam
şochează. Îl întreb care-i treaba, ce caută pe-acas’? Tace, nu zice nimic, stă şi-şi freacă o ţigară, aşa
că întorc capul spre televizor şi-l văd pe un fraier care tocmai a câştigat o excursie la emisiunea lu’
aia.
Bref îşi aprinde acum ţigara şi-ncepe să-mi zică. Cică pe şantierul unde lucra el au fost nişte
probleme. Că erau numai engleji acolo pă şantieri, în afară de el şi de un flăcău care trăise toată
viaţa lui lângă un lac din creierii munţilor, lacu’ Blacksod, şi că aşa-l chema şi pă el, cică, Blacksod.
Că mai erau şi alţi oameni de treabă pă şantier, da’ majoritatea îl luau în tărbacă, că dacă a
mai pus vreo bombă în ultima vreme, chestii d’astea, şi nu i-ar fi împrumutat bani nici de-o cola la
leafă, căcaturi d’astea.
Ei, şi-ntr-o noapte, Bref şi cu flăcăul ăla, Blacksod, s-au drogat de le-a ieşit mucii din nas şi
Bref s-a decis că musai să sară gardul să intre pe şantier, da’ de data asta nu mai era ca pă vremuri,
când spărgeam şcoala, când mi-am învineţit eu curu’ şi el stătea şi râdea de mine. De data asta nu
mai era de râs, că Blacksod n-a căzut de pă gard, a căzut de pă clădire, iar Bref era atât de varză de
la droguri c-a tăiat-o instantaneu. Toate astea se-ntâmplaseră c-o săptămână înainte şi Bref nu ştia
nici acum dacă săracu’ Blacksod mai trăieşte sau a dat colţu’.
„Bref, zic, nasoală treabă”, şi mă duc să trag un pipi. Şi în timp ce scot din mine cam la vreo
două beri, nu pot să mi-l scot din cap pe băiatul ăla, care l-am scos din mare mai demult, o fi dat
colţu’ sau nu? Câteodată mă gândesc că nu, şi c-o fi ajuns vedetă sau ceva, şi că mă caută peste tot
să-mi mulţumească că l-am salvat.
Îl văd intrând pă tipul ăla care vinde covoraşele alea de golf portabile şi ne salutăm. E
timpul, e timpu’ s-o iau spre Mac’s. mai iau o halbă ca să uit de băieţii care m-aşteaptă la Corner.
Covoraşu’ vine şi se prezintă, îl cheamă Eoghan.
Treaba e că n-aş vrea s-ajung la Mac’s cu Bref, din cauză de fraţii Banană, noroc cu Johann
ăsta, dacă vine şi el cu noi, n-o să mai pară atât de suspectă treaba. În timp ce mă gândesc la asta,
Bref începe să mă-ntrebe de Breda şi ce vârstă au fetele. M-apucă râsul „Mai bine... las-o!”, la care
el, cică ce norocos sunt eu, şi că cel mai bun lucru care să poate-ntâmpla unui bărbat... nu m-
aşteptam din partea lui, vorbeşte de parcă ar fi tată, şi brusc îmi dau seama că eu chiar sunt tată şi-
mi vine să râd în sinea mea. Şi-mi vine–n minte Breda, şi c-a slăbit, şi c-o să fie şi ea în seara asta la
Mac’s.
Aşa că mai trag un gât zdravăn, fin’că trebuie să-mi revin, să limpezim mintea: Imelda Egan
şi tabloul nostru. Sub pom, eu cu ea, eu tare ca piatra iute ca săgeata, ea... mere... arteziană... mi-am
revenit, e timpul s-o luăm din loc. La Mac’s e deja aglomerat, o văd pă Breda stând de vorbă cu
Eilish şi câţiva băieţi din partea ailaltă, Faggy şi Sconcsu’ storciţi dă bar, şi nici urmă de Fraţii
Banană – noroc pă toată linia!...

Breda : N-am mai pus picioru-ntr-un bar de nu mai ţin minte, şase, şapte luni... suntem la
Fanagan’s, mă izbeşte un curent de aer călduţ, p’ormă fumu’, Quenchers Quinn în spatele barului,
cu alea trei fire de păr pieptănate peste chelie, şi cu Derek Mangan lângă el, Derek, pe care-l ştiu de
când era de-o şchioapă, umple halbă după halbă. Salut în stânga şi-n dreapta şi toţi întorc, încet,
capetele după mine.
Şi nodu’ din stomac dispare încet-încet, între timp ne-am aşezat la bar, cu Sandra Scully şi
cu Therese Nolan. Luăm o vodcă şi fetele ne dau vestea cea mare: Therese e însărcinată. O felicităm

6
şi-l vedem mai departe, într-un colţ, pe fericitul tătic, Banană ăl Mare, cu restu’ clanului, luaţi bine
deja.
Nodu’ din stomac aproape c-a dispărut după prima vodcă. Suntem invitate la un mare party
la Banani acasă, da’ le zicem că n-avem cum, că tre’ s-ajungem la Mac’s mai târziu şi Sandra, cică,
„O să plecaţi de-acolo cum aţi venit!”, ha, după care-şi aminteşte, brusc, vestea despre Tony şi
Eilish, aşa că mai râdem un pic şi ne distrăm ca-ntre fete. O, Doamne, mă simt atât de bine, şi toţi
îmi spun că ce bine-arăt, şi mai iau o vodcă, şi am o senzaţie caldă, o... mă furnică, cum naiba să...
şi, deodată, îmi dau seama: sunt fericită, sunt super-fericită, şi-mi vine să râd, şi râd, aşa, fără nici
un motiv, fetele se uită la mine şi-atunci strig la Quenchers Quenn să mai aduc-un rând. O să mă
bucur de fiecare clipă din noaptea asta.
Quenchers to’mai încercă să scape de Tex Donahue, zis şi Cowboyu’, care-i lemn şi nu vrea
să se lase dus. „Du-te-n... Vestu’ tău sălbatic!”, îi zice, la care Tex: „John, fugi şi-adu puşca dân
căruţă, c-avem probleme-aici.” În fine, John Dillon, prietenu’ lui, reuşeşte să-l târasc-afară. Sandra
ne povesteşte cum l-a oprit o dată poliţia pe Tex, fin’că-şi tăiase acoperişu’ la dubiţă ca s-o facă
decapotabilă. Cădem de pe scaune de râs, minute-n şir, nu doar din cauza poveştii... aşa, fin’că simt
nevoia să râd.
Uşa se deschide şi intră Evonne Egan. Cu ea nu prea suntem prietene, ea e mai mult pe la
clubu’ de golf şi chestii d-astea... Se duce direc’ la bărba-su, Ernie, pe care l-am văzu’ mai devreme
că stătea de vorbă c-un tip, la celălalt capăt al barului. „Ia-mi ceva de băut.”, îi zice scurt, şi Ernie-
nceacă să-i intre pe sub piele, îi face repede semn lu’ Quenchers Quinn şi-n timpu’ ăsta-i
bolboroseşte ceva de tipu’ ăla, că tre’ să fie-o viaţă tare singuratică, în fiecare zi-n alt oraş, şi ca să
ce?, ca să vinzi covoraşe verzi de plastic, tare singuratică viaţă... da’ pe ea o doare-n... îi face semn
cu bărbia, aşa, adică „Adu-mi băutura la masă cân’ ţi-o aduce.”, şi-l las-acolo, de prost, şi, nu ştiu
cum, da’ nu po’ să-mi iau ochii de la el, cum stă acolo, pierdut, şi pe jumate zâmbind, şi se holbează
la căţeii ăia din reclama la scotch, fin’că mi-au zis fetele de ultimele poveşti cu Ernie la clubu’ de
golf, şi cum toţi de p-acolo-şi ba’ joc de el fin’că-i lemn dup-o juma de sticlă de gin, şi cu Evonne
care... nu ştiu, simt, poate vodca-i de vină, da’ simt că tare mi-e milă de Ernie. Uite-l: a reuşi’ s-
apuce paharele şi merge cu ele la masă la nevastă-sa. Care nici cu curu’ nu se uită la el cân’ i le
pune-n faţă. Nu merită aşa ceva. Nimeni nu merită aşa ceva.
Între timp au mai veni’ nişte fete: Imelda Egan cu Geraldine şi sor’sa, Jennifer Cullen, care
cică chiar azi dimineţă s-an-tors din Australia, cel puţin aşa mi-a zis Eilish. Sunt înţolite trăsnet,
bluziţe mulate, machiaje cu sclipici, toţi se-ntorc după ele.
„Breda, dormi?”, mă strigă deodată Eilish. „Cum dracu’? Abia aştept să mergem!”, îi zic,
da’-n timp ce ieşim şi-o luăm în jos spre Mac’s, simt iar nodu’ ăla-n stomac, şi iar mi-o iau
gândurile razna, parcă-l văd pe Billy la bar, mă salut-aşa din cap da’ nu vine la mine, stă acolo, şi
stau şi eu ca proasta c-un pahar în mână şi-mi vine să...
„Breda, te fac un dans?” – asta o să zică! Şi-o să vină spre mine, cu paşi mari, ca atunci, şi
pe urmă o să mergem împreună acasă. Mă uit la trotuaru’ de vizavi, în curând pe acolo nevom
plimba noi doi, trecem pe lângă cofetărie, pe lângă confecţi’le lu’ Tommy Taylor, da, aşa o să fie,
peste numai două ore, poate-o să vrea să plimbăm şi pe malu’ râului.
Eilish mă vede că visez cu ochii deschişi şi mă ia de mână, şi celelalte fete-ncep şi ele să
râdă. „Arăţi senzaţional!”, îmi zice, şi mi.e din nou bine, eu şi Eilish, mână-n mână, prin oraş, şi
Billy, soţul meu, la Mac’s...

Billy : Sunt la bar, urlu s-acopăr gălăgia, urlu să mi se dea de băut, urlu la Faggy şi la Johann,
Covoraşu’: ”Ne facem varză-n noaptea asta”, urlu şi la Bref: „Dă-i în pula mea de engleji, habar n-
au să se distreze!”. Mac’s, duminică seara, centrul distracţiei. Iau un gât şi mergem să căutăm o
masă, ne apropiem de masa unde stau Breda şi Eilish şi restul. Mi se pare cam ciudat s-o văd pân’
lume, mă-ntroc spre Johann şi zic: „O vezi pă aia de lângă perete? A doua din stânga, aia cu paharul
la gură, hîî?, aia îi nevastă-mea, chinul şi lupta vieţii mele, ce zici de ea?” Tipu’ se uită la Breda,
parcă o scanează de sus până jos, pe urmă s-apleacă spre mine şi zice: „E o femeie foarte

7
atrăgătoare.” Doamne care m-ai făcut, am simţit cum tremură chiloţii pe mine de râs: „Chiar crezi?
Păi, în cazul ăsta, n-o vrei tu?”
El zâmbeşte şi zice ceva, da’ nu-l aud, fin’că Faggy-mi urlă ceva în urechea cealaltă, da’
nuci pe el nu-l aud prea bine din cauza muzicii la maxim. „Ai auzit?”... „Billy, ai auzit de”... „Ai
auzit de...” şi-atunci o văd. Pe ring. Lângă surorile Cullen. Imelda Egan. Într-o bluziţă intrată rău la
apă, cu stropuleţ de transpiraţie pă faţă... (către pulă) Ea este fata despre care ţi-am vorbit. (revine)
Imelda.
Trag un gât, sunt foarte aproape de Breda acum şi mă simt atât de bine încât... hai să şi stau
cu ea un pic, ar da nasol să nu... hai să... Ea e toată un zîmbet, un pic ameţită, ce dracu’, chiar arată
bine, aranjată frumos şi chiar c-a slăbit. Eilish repede că ce fericită e ea să ne vadă că ieşim
împreună. O-ntreb de Tony şi-mi zice că-i la Dublin. Aha, mi-aduc aminte că Tony o are pă una în
drum spre Dublin, o blondă. Păcat că n-o să fie şi el p-aici în noaptea asta, să vadă cum trebuie
rezolvat cazul „Imelda Egan”. E cu surorile Cullen, îşi aprinde o ţigară. Breda-şi aprinde şi ea una.
Hm, n-am mai văzut-o fumând de luni de zile.
Eilish se duce să vorbească cu cineva şi mă lasă numai cu ea. Îi zic şi eu c-arată bine, ceea
ce de altfel cam aşa e, şi ea se udă toată şi-mi zice că Tony şi Eilish au făcut-o lată aseară şi că-i
pare bine pentru Eilish fin’că englezul ăla care l-a părăsit era un porc. Io îi povestesc de Johann,
Covoraşu’, şi de întâmplarea lui Bref cu şantieru, şi, ce mai, parcă ne-nţelegem minunat. Faggy vine
şi-mi zice la ureche că ce bine arată Breda, ceea ce mă cam calcă pă nervi, fin’că atunci când era
grasă nu se uita nici unul la ea.
Începe ultima serie de blues-uri . Breda vrea să danseze, da’ io nu, fin’că n-am chef să ne
vadă Imelda pe ring, aşa că-i zic că trebe să merg la budă. Da’ o văd cum se-negreşte şi-atunci mă-
ntorc şi-i zic – mi-a ieşit pă gură, fără să-mi dau seama – îi zic c-o să mergem împreună acasă în
seara asta, pe bune, şi ea zâmbeşte şi mă sărută – a doua oară pă ziua de azi, ceea ce înseamnă că
lucrurile mi-au cam scăpat din mână -.

Breda: În faţă la Mac’s, Therese încearcă s-o convingă pe Sandra sa intre un pic. „Bem ceva, facem
un dans, şi p’ormă ne prezentăm cuminţi la party-u’ „Mamă ce gravidă sunt!””. Da’ Sandra nu şi
nu, că „Doamne, fată, da’ ce, eu tre’ să fiu la party-u’ ăla?, ai uitat?, tu eşti aia gravidă!”, „Las’ că
sun’ deja toţi muci, îi doare-n şpiţ că sunt io acolo!”, „Ei, na, parcă nu ştiu io de ce-ţi arde ţie buza
să intri-acu’ la Mac’s...”, „De ce?”, „De ce – fin’c-ai auzit că s-a-ntors Brefine Grehan şi crezi că-i
înauntru, da-da!, iar vrei să, cu el?, ca anu’ trecut când săracu’ Banană... hai, lasă, n-am chef să-mi
facă mie mizerii Banană că te-am lăsat să intri aici în loc să te-aduc la party.” Una peste alta,
Therese cedează, îşi iau la revedere şi-o iau amândouă spre casa clanului Banană. „Ce treabă am io
cu Brefine Grehan, ce-s nebună?, ăla e bolnav la cap, n-am io treabă cu el...”, o mai auzim pe
Theresse bogogănind.
Eu şi cu Eilish râdem şi intrăm. S-a mai schimbat un pic de când am intrat prima dată aici.
Pe vremea aia era chiar jalnic. Doamne, mi-aduc aminte când a venit trupa aia din Dublin care cânta
Queen, cu vocalu’ ăla care chiar se credea staru’ lu’ Peşte până i-a scos Mulvin Măgaru’ fumurile
din cap. Tipu’ încercase întâi s-o vrăjească pe Eilish, da’ ea i-a dat de urgenţă cu flit aşa că a trecut
la Şobo, gagica lui Finnegan, ceea ce a fost ultima lui greşeală, fin’că Măgaru’ era văr cu Şobo şi
după ce i-a spart nasu’ lui bietu’ Freddy Mercury, la şi pus să cânte „We are the champions” cu
capu’n closet în timp ce el tot trăgea apa.
Până la urmă am găsit locuri şi chiar unele bune, lângă perete, încă nu e foarte aglomerat, pe
ring sunt numai câteva fete, aşa că am şi eu timp să îmi trag un pic sufletul până vine Billy. O întreb
pe Eilish dacă mai ţine minte cum l-a bătut Măgaru’ pe vocal şi-mi zice că da şi c-auzise de la Tony
că lui Măgaru’ i s-a prelungit sentinţa, fin’că cică a intrat într.un spital de nebuni de lângă puşcăria
lui şi s-a dat la o retardată, şi io îi zic „Doamne Eilish, săraca de tine, chestii d’astea ţi-a povestit
Tony azi-noapte?”, „Nu dragă, zic şi io ce am auzit.”
Şi nu pot să mă abţin şi-o-ntreb: „Şi, i-adevărat ce se zice despre Tony?”, „Ce?”, „Ei, ştii
tu... ce se zice de el.”, „Ce?”, „Hai că ştii, flautul fermecat...”, şi mî pufneşte râsul. „Doamne Breda,
ce minte ai”, zice, da’ dacă chia r vreau să ştiu, nu poţi să zici Flautul dă un adevărat concert când

8
se porneşte, da-i multă bătaie de cap până să-l bagi unde trebe şi-i şi mai multă să-l ţii acolo. Şi că i-
a zis că el de fapt nu vrea să se laude la băieţi, da’ n-are ce face, că trebe să-şi apere renumele de Sir
Măciucă.
Ca să vezi!... Beau şi mă gândesc dacă Billy o fi atât de fraier să creadă poveştile lui Sir....
fluieraşul fermecat. Eilish îi face semn lui Rosey Robinson să ne mai aducă de băut.
Ridic ochii şi-l văd pe Billy la bar, stă de vorbă cu Brefine Grehan şi cu încă un tip, da, e
tipul pe care l-am văzut cu Ernie Egan, mai devreme, la Flanagan’s, da, şi iau halbele pe jumate
goale. Zâmbesc spre Eilish că adică mă doare fix în cot şi-l las să vină când o veni, treaba lui. Şi
Eilish îmi face cu ochiul. „Baftă”, adică. Rosey vine să ne-aducă băuturile şi-ncepe că ce nebunie e
la bar şi cum Feggy Fennelly iar a-ncercat să se ia de ea: „Doamen Dumnezeule când mă gândesc
că m-am şi pupat cu el”. Mă uit iar spre Billy, acum e mai aproape, Feggy îi zbiară ceva în ureche.
Mă uit la ţigările lui Rosey. Doamne ce-aş fuma una, cât mi-ar plăcea s-aprind una, să mă ridic, să
mă duc la Billy şi să-l iau cu mine pe ring, o piesă lentă, cântecul nostru...
Rosey şi Eilish râd ca două nebune şi când Eilish se-apleacă spre mine să-mi zică de ce, îl
văd: în picioare, în faţa mea. Billy. Eilish îi face loc între noi şi el se aşează. Mă simt ca atunci când
a venit prima oară la mine, e un fel de tensiune –ntre noi şi e minunat. Eilish îi zice ceva şi-l
întreabă unde-i Tony, iar eu scot o ţigară din pachetul lui Rosey şi-o aprind, fiincă deja nu-mi mai
pasă de nimic.
Şi Eilish se-ntoarce să vorbească cu nu ştiu cine, iar Billy se-ntoarce spre mine. Câteva clipe
nu zice nimic şi tocmai când sunt gata să-ncep eu conversaţia, îl aud: „Arăţi foarte bine”. Şi-atunci
îi zîmbesc şi-mi zâmbeşte şi el. Şi pe urmă suflu fumul care-mi rămăsese în piept şi.ncep să-i
povestesc, de Eilish şi de Tony şi de Cliff Englezul care s-a purtat ca un porc, una alta, îl pun la
curent cu noutăţile şi-mi zice şi el de tipul ăla cu care l-am văzut mai devreme că vinde covoraşe de
golf , şi-mi mai zice şi de basmele lui Brefine Grehan şi râdem, ne distrăm, ne distrăm colosal, şi el
se duce să mai ia de băut.
Eilish se-ntoarce spre mine: „Doamne, vă-nţelegeaţi de minune”, şi mă îmbrăţişează uşor.
Mă uit spre ring... ultima serie de bluesuri... acum ştiu, mi-e clar, sunt absolut sigură c-o să vină
acasă în seara asta, şi de-abia aştept să se-ntoarcă de la bar, fin’că vreau să-l rog, acolo, pe ring,
doar un sărut, un sărut lung şi tandru pe ring, de faţă cu toţi. S-a-ntors, aşează băuturile pe masă. Mă
ridic în picioare fără să mai stau pe gânduri, sunt în picioare, în faţa lui: „Billy... vrei să dansăm?”
şi-i zâmbesc. Iar el... parcă-şi fereşte privirea, şi pe urmă se uită la mine şi zice: ”Tre’ să mă piş”. Şi
se-ntoarce să plece. Şi eu m-aşez. Mă scufund la loc. Da, da’ el vine ’napoi: „Deci... lasă... dansăm
mai târziu... înţelegi... acasă.” Sar de pe scaun atât de brusc că paharul aproape zboară de pe masă,
îmi pun mâna pe umărul lui şi-l sărut pe obraz. Şi el pleacă. Acum parcă plutesc, ameţită, iau o-
nghiţitură mare de votcă să sărbătoresc momentul. O să danseze cu mine, nu aici, acasă, şi mă-ntreb
oare la ce se gândeşte în clipa asta, ce simte, fin’că pentru prima dată de foarte, foarte mult timp
cred că s-ar putea să simţim acelaşi lucru.

Billy: Sunt la budă, ameţit de cap. Iar am senzaţia aia de căcat, fin’că mă gândesc la Breda, să merg
cu ea acasă, şi-mi amintesc de fetiţe şi de zilele în care s-au născut şi de ziua în care ne-am însurat,
tot căcatul ăsta îmi vâjâie prin creier. Cred că mi-e rău.

Breda :S e cântă imnu’ şi tre’ să mă ţin de perete ca să mă ridic, fin’că sunt ameţită bine, Doamne,
chiar sunt, şi Billy iar a adus de băut. Gata imnu’, m-aşez, tre’ să-i spun, o să fie bine, tre’ să-i spun,
să-i dau puţină încredere în legătură cu... ştim noi... la noapte, şi Eilish îi zice ceva de genul să aibă
grijă să nu bea prea mult, şi io râd şi simt că-i dau, chiar simt că-i dau încredere, îl strâng uşor de
mână: „O să fie altfel în noaptea asta, fin’că am făcut un efort, ştii tu, şi la fel şi tu.” Nu vreau decât
să pun capul pe umărul lui, sunt atât de ameţită, dar el îşi retrage mâna şi zice că merge să mai
discute ceva cu băieţii, şi eu îi zâmbesc şi-i fac o bezea, de faţă cu toţi, dă-i dracu’, ce?, suntem soţ
şi soţie, Billy şi Breda.

9
Billy: Sunt din nou la bar şi aşa cum bănuiam în noaptea asta o să fie chef la surorile Cullen. Faggy
îmi zbiară-n ureche dacă vin. Îi zic că nu ştiu, ca un bou, fin’că nu ştiu ce căcat să fac. Nu mai au
decât bere Harp la sticlă. Iau una şi iau şi-un ”supersonic” pentru Breda.
Mă-ntorc la masă, se cântă imnu’... ne-aşezăm. Eilish îmi zice ceva de genul vezi să nu te-
nbeţi prea rău Billy, şi-mi face cu ochiu’, nu în seara asta, şi Breda râde şi-mi ia mâna şi simt cum
mi se zbârleşte părul pe ceafă. Mi se zbârleşte fin’că ştiu ce urmează, o să-mi zică una d’aia de-a ei,
ia uite-o, deschide gura: „o să fie bine, o să fie bine la noapte, simt asta... o să fie altfel, fin’că am
făcut un efort, şi la fel şi tu.” Mă strânge de mână şi-ncerc să mi-o închipui în tablou, noi doi sub
pom, eu tare ca piatra, iute ca... nu pot, nu pot, de ce n-a tăcut, acum ştiu că nu pot să mă duc cu ea
acasă... n-o să pot.
Trebe să fiu Sir Măciucă, tre’ să merg la chef, tre’ s-o fut pe Imelda Egan... Să-mi revin, îmi
iau berea şi zic că merg să mai discut ceva cu băieţii. Ea zâmbeşte şi se întoarce la Eilish. Mă
strecor pân’ la bar, cumpăr o sticlă de wisky şi câteva cutii de bere şi pe urmă o tai spre ieşire. În
urma mea ies şi nişte puştani care cântă nu ştiu ce căcat. O iau spre primărie. M-aşez pe trepte, e
frig al dracu’, de-ţi crapă dinţii-n gură, aşa că iau o gură de wisky şi aştept. Bref cu Faggy şi
Sconcsu’ ies şi ei, în fine.
Alerg după ei şi-n timp ce o luăm spre casa familiei Cullen, unde avem şedinţă, îmi vine iar
senzaţia aia de căcat, fin’că-mi aduc aminte de Breda, că mi-a zâmbit. Şi ce credeţi că-l apucă pe
Bref: mă-ntreabă de ce n-am luat-o şi pă ea. Mă pufneşte râsul: „Păi iei mere la tine când te duci în
livadă?”, mai trag un gât de wisky. E duminică noaptea şi Imelda Egan m-aşteaptă (către pulă) Mai
e puţin.

Breda: Locul începe să se golească, da’ capu’ mi-e varză de aburii alcoolului, aşa că îi dau lui
Eilish votca mea. Abia aştept să ajung afară. Eilish n-are nici o treabă, stă la taclale, iar Feggy
Fennelly încearcă s-o-nbrobodească pe Rosey: „Vii şi tu cu noi?”, „Nu.”, „Hai, te rog eu!”, „Mă duc
acas’ şi cu asta basta.”, şi chiar atunci trece pe lângă noi o gaşcă de puşti care se îndreaptă spre
ieşire cântând. Cânt şi eu puţin cu ei şi mă uit spre bar, spre băieţi, Brefine Grehan, Sconcsu’, Tipu’
cu covoraşele, numa’ Billy ioc, nu-l văd nicăieri. „Mă duc pân’ la bar să discut ceva cu băieţii.” Da’
la bar nici urmă de el să discute ceva cu băieţii, băieţii sunt ei acolo să discute ceva, da’ Billy nu-i.
Mă duc spre budă, dau uşa de perete, Billy ioc, în budă e numai fratele mai mic a lu’ Martina
Shanley, alb ca dracu’, m-apucă şi râsu’ când îl văd ce alb e, parcă-i un strigoi, da’ Billy.... unde-i
Billy?
Eilish radiază toată. De ce? – fin’că a venit Tony, a vesit Sir Fluieraşul Fermecat, picat ca
din senin, cică a dat fuga din Dublin, special să o vadă pe ea şi s-a gândit el c-o s-o găsească aici, şi-
a găsit-o, şi ţoc! O sărută de faţă cu toţi. P-ormă mă salută pe mine: „Da’ une-i omu’ tău?”.
„Omu’...” zic eu. „Omu’... e , cred... da’ nu vă luaţi după mine... că nu sunt mafalda să... Omu’...”,
„Doamne, Breda eşti varză, zice Eilish.”. „... Omu’ e la budă.” „A, bine” zice Tony, după care se
întoarce spre Eilish: „E o mică serată dansantă la Familia Cullen, pentru Jennifer, ce zici, iubire,
mergem?”, „Doamne, Tony nu mai vorbi aşa!” şi râd amândoi, de-ar parcă-mpreună... de parcă-ar fi
împreună de când... de când lumea. „Io mă duc, voi o luaţi spre casă, nu?”, îmi zice Eilish, eu dau
din cap că da. „Da, eu stau să-l aştept pe omu’...”
Da’ Tony îi zice ceva lui Eilish în şoaptă, şi ea îi zice şi ea ceva lui în şoaptă, şi el se ridică
şi pleacă. Mă-ntorc şi mă uit în ochii mari ai lui Eilish: „Uite”, zice, „Fii atentă: Tony s-a dus să
bage un ochi, să vadă ce-i cu el”. N-apucă să termine, că Tony a terminat de băgat ochiu’ şi-mi dau
seama, după cum îşi târşâie picioarele, c-o să plec singură acasă. „Pula” îi zice lui Eilish în şoaptă,
da’ eu aud, aud perfect, şi-mi dau seama că seara asta, noaptea asta...
Aprind o ţigară şi mă ridic, îmi pun haina pe mine, şi Eilish zice „Îl găsim noi, unde poa’ să
fie?” îl întreabă pe Tony, şi el moare de jenă. „Îi, probabil, la party, unde mergem şi noi.” Eilish se
inflamează brusc, stinge ţigara, îşi pune haina, apucă genţile, bricheta şi-şi goleşte paharul:
”Mergem acolo, direct acolo, intrăm şi-l facem de căcat de faţă cu toţi.”
Tony începe să dea înapoi, Sir Măciucă nu vrea scandal, da’ degeaba se agită, fin’că eu nu
vreu să merg nicăieri, trag din ţigaă şi încerc să rămân calmă fin’că toată ideea cu seara asta era ca

1
el să vrea să vină acasă cu mine, acasă, trebe să vrea, da’ se vede treaba că el nu vrea, aşa că lasă-l
să facă ce-o vrea, să bea, să... orice... lasă-l... lasă-l în plata Domnului (Dracu’).
Billy: În sfârşit acasă la Geraldinne Cullen. Drace, cre’ că sunt cel mai bătrân de p’aicii, da’ poate
că e un semn bun, poate că au vrut în mod special să vin şi eu, chiar dacă sunt un pic mai...
experimentat, tre’ să existe un motiv şi cre’ că-l ştiu, Imelda Egan a vrut să vin, exact c-an vis.
Scurg bine sticla de bere. Băiat bun Bfer, m-ajută să fac lipeala, le ţine de vorbă în uşa de la
bucătărie pe surorile Cullen şi pe... Imelda, aşa că mă duc direct la ei, iute ca săgeata. Taca taca,
taca taca.... Mă pregătesc să le spun povestea cu mine şi cu Bref, când am încercat să spargem
şcoala, da’ el nu se mai opreşte, tocmai termină întâmplarea cu Blacksod, numai că de data asta
Blacksod nu mai cade de pe clădire la final, păi cum dracu’, nu, acum Bref e un fel de Superman, le
dă numai capete în gură la engleji, chestie care le impresionează profund pe fete, li s-au lipit ochii
de el... eu stau chiar lângă Imelda, aproape de tot, miroase a parfum şi a băutură şi un damf de tutun
mă loveşte direct în faţă când izbucneşte în râs la finalul poveştii lui Bref. Îmi storc creierii să zic
ceva, repede, orice, numai să nu-l las să înceapă iar. Da’ nu zici c-o întreabă pe Jennifer cum e prin
Australia, şi aia se pune pe turuit despre... Şi taca taca, taca taca. Imelda se trage mai aproape de
bref, ca s-o convingă pe Jennifer despre nu ştiu ce tâmpit din Insulele Fiji, şi aia se pune pă chiţăit
da’ncepe povestea cu tipu’ din Fiji.
Începe să mi se pună pata, când cine apare pe uşa din spate – Tony cu Eilish „Ce face
băieţii?”, zic, fin’că chiar sunt bucuros să-i văd. „Hai noroc” zice Tony, da’ Eilish trece pe lângă
mine fără o vorbă „Ce are?”, Tony se uită la mine şi zice că finc’că nu m-am dus acasă cu Breda.
Zic „Cum dracu’, păi eu de la început am zis că viu aici”, la care el îmi aruncă o privire de căcat,
parc-ar zice ce pula mea cauţi tu aici măi Billy? Încerc să trec peste asta şi-i zic „Credeam că eşti cu
blonda la ora asta, cu aia din Dublin”, da’ el iar îmi bagă privirea aia şi nu zici că-ncepe să mă facă
cu ou şi cu oţet... atunci îl apuc de mână, cum să zic, prieteneşte, adică fin’că mi-e prieten, şi îi
zâmbesc, aşa... el se uită-n jos, la mâna mea şi zice „Doamne, Billy, sper că nu iei în serios tot ce
zic eu... rămân şocat şi-l las să treacă. Se duce după Eilish. Rămân de unul singur, cu berea goală-n
mână. „Ei, lasă, Tony, îţi revii tu, orice oi avea, mai încolo, spre dimineaţă, când o să fiu cu Imelda,
o să scoţi pălăria în faţa mea: „Bravo, tu eşti Sir Măciucă al II – lea”

Breda: Aşa c-o iau spre ieşire, afară, la aer, şi mi se face frig, totu’ pare îngheţat şi ei m-ajung din
urmă. Eilish vrea să mă conducă până acasă. Îi zic că sunt bine. Pân’ la urmă mă lasă şi se duc,
Eilish încă plină de draci, Tony încercând s-o calmeze.
Nu sunt deloc bine, simt că dau în clocot de furie, tropa trop, prin oraşul ăsta de căcat, tropa
trop de una singură. Printre certuri şi pupături şi răgete şi gemete. Trec pe lângă fastfood. Carmel
Connolly încă e acolo, în spatele tejghelei, roşie la faţă ca un gogoşar, sufocată de coada la
hamburgheri şi cartofi prăjiţi. Tropa trop mai departe, parcă mă văd înăuntru, în rochiţa de
duminică, ridicându-mă pe vârfuri ca să pun câţiva penny pe tejgheaua aia, şi Carmel Connolly,
zâmbind în jos spre mine şi turnând maioneza şi kechup-ul înainte să te întrebe dacă vrei sau nu, şi
eu cu ochii ca vânătaia de la ochiu’ ei, cum şi-o făcut-o. „Maaaaaaaai ştiiiiiiiiiiiii, câmpiile din
Athenry”, urlă cineva în urechea mea: bărbatu’ lui Carmel, Leaba Connolly, care rage cântecul ăsta
de sparge timpanele în fiecare noapte când se duce acasă.
Tropa trop mai departe, trec de Freida’s Fashions, unde Billy a câştigat odată, la o tombolă,
o iau pe lângă cofetăria de unde le cumpără dulciuri la fete, o iau spre malul râului, unde ne
plimbam de obicei, unde m-a dus în prima noastră seară. O iau pe mal, în sus, nu vreau să merg
acasă, nu încă, nu plângând ca.... ca.... ca-n seara aia la Balul Bobocilor.
Se ţinea la Greville Arms, la Hotel, şi Ciarin Keating, care nu era chiar cel mai drăguţ băiat,
cum arăta, era tare timid şi super politicos cu mine, şi-am băut bere şi-a mai trecut timpul, pe urmă
am dansat şi mi-a povestit că vrea să facă Economia, şi pe urmă ne-am sărutat. Ca doi începători,
dar cel puţin fusesem, cel puţin sărutată, inima spărgându-mi pieptul, roşie la faţă, ameţită de rom
cu cola, unde-i Eilish?, unde-i Eilish să-i dau vestea cea mare?, pe ring nu, la mese nu, trebuia să îi
spun, nu-i nici la budă, unde-i?, cineva zice c-a văzut-o ieşind, alerg în parcare, autocarele goale
care ne-aşteaptă, nişte maşini mai în spate, şi-o văd în maşină cu prietenul ei, pe bancheta din spate,

1
geamurile încă nu se-aburiseră şi cred că nu-i nimic dacă bat în geam, „Eilish”, strig, „Eilish!”. Şi
tipu’ ei urlă ceva spre mine dinăuntru, da’ nu-nţeleg ce zice. Şi pe urmă uşa se deschide:
„SCROAFA, ZI-I LU’ SCOAFA SĂ DISPARĂ D-AICI!”. Asta mi-era porecla: SCROAFA.

Billy: Tony e cu Eilish, se ţin de mână. Bref o ţine pe Jennifer pe genunchi. Imelda râde cu o
prietenă de-a ei. Cineva îi dă lui Sconcsu’ o chitară şi el începe să zdrăngăne, şi pe urmă toţi, liru,
liru. Ochesc o sticlă de tărie pă masa din bucătărie şi trag sănătos. Mai trag o dată, ce dracu’, tre’ să
fiu în formă, să mă dau la Imelda. Şi-nc-o datăfin’că dincolo lumea bate din palme, cântă, numai eu
în bucătărie, încerc să-mi aduc aminte cum începe House of the rising Sun, dar nu prea mă ajută
capul şi simt nevoia să... mă sprijin uşor de perete.
M-am sprijinit de-un tablou, văd cam prin ceaţă acum, da’ mă concentrez şi-mi dau seama
că seamănă la perfecţie cu ăla de la noi din dormitor, cu câmpu’ şi cu flăcăii şi cu pomu’. Şi iar mă
gândesc să cânt House of the rising Sun, ca s-o dau gata pe Imelda. Încerc s-o poziţionez sub pom
da’ iar îmi vine senzaţia aia de căcat, eu şi cu Breda, suntem sub pom, am putea să ne sărutăm, am
putea, nu mai pot să văd, nu mai vreau, vreau s-o văd pe Imelda! Mă ridic chiar în dreptul uşii
„Gata cu scandalu’, oamenii dorm la ora asta.” Şi ce să vezi... uite-o că vine, pe ultimii metri,
frumoasa Imelda vine spre mine.

Breda: Stau în genunchi pe malul râului, mă uit la o barcă legată de mal. Mă-ntreb dacă aş putea s-
o dezleg. Vreau să sar în barcă şi să plutesc departe, la Sultanul meu. Reuşesc să slăbesc puţin
nodurile, hai o dată!, vine cineva pe mal, fir’ar să fie, îmi rup şi-o unghie, paşii se-apropie, nu pot s-
o dezleg, paşii s-au oprit lângă mine, simt fum de ţigară şi-aud o voce pe care n-o recunosc:”Ai
nevoie de ajutor?” „Da, normal”, zic.
„E barca ta?”, mă-ntreabă în timp ce-mi aranjez părul şi-mi şterg lacrimile, rimelul şi toată
murdăria de pe faţă. „ Te simţi bine?”, zice, şi-mi vine să râd, auzi, dacă mă simt bine. Râd puţin şi
mă uit în sus...el e, tipu’ cu covoraşele de golf, îmi întinde un briceag şi aşteaptă să-l iau, şi eu nu
pot decât să râd. Acum zice ceva despre mine, când am plecat de la... ”Te-am văzut plecând
singură”. Îi iau briceagul din mână. „Am stat de vorbă cu soţul tău... ne-am întâlnit mai devreme la
bar, l-am văzut cu tine, şi pe urmă a plecat singur.” Parcă-l văd pe Billy la cheful ăla turnând în el,
sticle întregi, şi mă gândesc la fetiţele mele, sper că sunt bine amândouă, acasă, şi sper să aibă parte
numai de lucruri bune în viaţă.
„Hai, lasă acum...”, zice străinul, şi asta şi fac. Mă ridic şi merg câţiva paşi şi m-aşez, mă
prăbuşesc mai bine zis pe o bancă din spate. El îmi întinde o ţigară.
Billy: Deci mă-fing în ea şi-ncep s-o vrăjesc, deh, Sir Măciucă, ea râde, ceea ce nu e rău
deloc, sunt pă calea cea bună, o prind de mână, am atâtea chestii să-i spun, da’ ea îşi trage mâna
înapoi. „Du-te şi tu şi distrează-te, Billy”, şi trece pe lângă mine, o ia prin bucătărie, pe lângă
tablou, spre buda din spate. Mă iau după ea, da uşa de la budă se-nchide chiar când... Îmi sprijin
capu’ de uşă... apăs pă clanţă... e-ncuiat. Atât aş vrea să afle şi ea despre tablou, atât aş vrea, să ştie
despre noi doi în tablou, atât aş vrea încât îi spun, îi spun despre noi doi, sub pom, eu tare ca piatra,
cum geme ea de... peste tot... mere... arteziană!... Şi toţi flăcăii de pe moşie care lucrează se uită la
noi, ştiu cu toţii acum... ştiu cu toţii că eu o fut pe Imelda Egan sub pom şi ei nu „Mă auzi?...
Imleda, m-ai auzit ce-am zis?”, şi bat la uşă, după care, „ţâc!”, se aude zăvorul. M-a auzit şi a
deschis zăvorul. Şi-acum mă cheamă înăuntru. Iat-o, râde şi-mi zice că-s nebun de legat. Fac un pas
spre ea şi-i zic că sunt... că-s nebun după ea. Că e cea mai frumosă fiinţă pe care am văzut-o
vreodată, pe urmă o apuc de mână ca să o trag după mine în bucătărie, să-i arăt tabloul. Tre’ să cam
trag de ea şi-o prind cu cealaltă mână de mijloc. Noi doi, sprijiniţi de pom, în sfârşit, exact c-an
vis... Imelda... şi pula mea, tare ca piatra, trebe să fie, o Doamne, nici nu se poate altfel. „Billy”,
zice ea. „Billy...” Încearcă să scape, zbiară acum la mine să-i dau drumul. Ne împiedicăm şi cădem
chiar peste budă. Aud un „buff” şi începe să-mi curgă sânge din cap. Cântatul s-a oprit, fin’că toţi
flăcăii de pe câmp fug spre noi, se bulucesc în uşa de la budă. Mă uit în sus la ei: Eilish chiar de-
asupra mea, cu Tony, Faggy, Bref, Sconcsu’ şi restul. O clipă nimeni nu mişcă, şi nu scoate un
sunet. De-odată un căcăcios îmi trage un şut, ce dracu’!? Tony sare să-l ţină, iar Imelda se smulge

1
de lângă mine. Şi pe urmă aud: „Eşti o ruşine ordinară”, Eilish, de de-asupra, fierând de draci.
Încerc să mă ridic sprijinindu-mă de budă, şi Eilish se pune pe zbierat: „te crezi mare şi tare, las că
ştim noi că nu prea ai nimic tare... niciodată.” Încerc să râd de toată treaba asta, fin’că flăcăii se uită
la mine, da’ nici unul nu vrea să râdă cu mine, numa’ Tony m-ajută să mă ridic „Du-te-n pula mea îi
zic, că pot şi singur.” Eilish zbiară să ies afară şi să mă duc acasă la Breda. Trec de ea, de Tony, de
Faggy, de Sconcsu’, de Bref, de sororile Cullen, de Imelda, de toţi, şi ies pe uşa din faţă. Mă chinui
să merg drept, da’ cad peste poartă, nu prea am nimic tare, ia uite-i, flăcăii, stau în uşa de la intrare.
Mă pregătesc să ţip la ei că sunt bine şi că să se care-n pula mea înăuntru, da nu ţip. Fin’că n-am
nimic tare, niciodată.
Mă ridic încet, tre’ să merg, întâi un picior, pe urmă celălat. Acum mai repede. O iau spre
oraş. Jack Moran aduce laptele da’ nici nu pot să mă uit la el, fin’că acum o să afle cu toţii, acu’
vestea va penetra şi ultimul băruleţ: Billy nu e Sir Măciucă, Flautul fermecat. Şi nici n-a fost
vreodată.

Breda: Simt că ar cam trebui să plec, da’ s-a pus iar pe vorbit, de ce oare stă cu mine?, cre’
că-ncepe să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala: „Te-ai certat cumva cu Billy?”, „Ia mai du-te de
aici, cine eşti tu să mă-ntrebi chestii d’astea”, „Eu sunt Eoghan”, zice, „Vând...”, „Ştiu”, zic,
„Covoraşe de golf cu care umbli prin toată ţara.” Dă din cap râzând şi scoate din buzunar o sticluţă
de wisky. Deschide capacul, ia un gât şi îmi oferă şi mie. Nu refuz. Simt cum gâtu-mi ia foc, o
arsură plăcută, şi el povesteşte mai departe, am senzaţia că chiar vrea să-l ascult.
E mai tânăr ca mine, brunet. Cică învaţă foarte multe lucruri, studiind oamenii cum se
comportă, ce altceva să facă, zice călătorind atât de mult de unul singur. Îl întreb cum de a ajuns să
facă chestia asta, iar el îmi povesteşte despre unchiul Gilbert, care a inventat covoraşele, şi şi că
simţea nevoia să muncească, simţea nevoia să cunoască locuri noi. Fin’că taică’su dispăruse, cu un
an înainte – fără nici un motiv, pur şi simplu s-a sculat şi-a plecat. Şi el încă spera c-o să-l găsească-
n vreunul dintre oraşele prin care trecea, c-o să intre-n vreo cârciumă şi-o să dea cu ochii de el
aşezat la bar. Şi că n-o să se ducă la el, nu, mai întâi o să-l sudieze o vreme, o să-l studieze bine ca
să vadă dacă s-a schimbat, fin’că atunci când cineva pe care crezi că-l cunoşti face un asemenea
lucru, fuge în felul ăsta, ai senzaţia că, de fapt, nu l-ai cunoscut niciodată.
Stăm amândoi pe-o bancă, din când în când mai iau o gură de wisky de la el. Mai iau şi-o
ţigară, şi faptul că sunt, în clipa asta, aici, mă face să mă simt bine. Prin spatele nostru trece-n
viteză, din când în când, câte o maşină, şi parcă se mai aud şi, undeva departe, răgetele lui Leaba
Connolly.
Eoghan ăsta poartă mustaţă şi are pielea albă...atât cât poţi să vezi în întunericul ăsta, şi de-
odată mi-aduc aminte de întrebarea care mi-am pus-o mai devreme şi simt nevoia să-i răspund, aşa
că-i zic că nu, eu şi cu Billy nu ne certasem, de fapt asta-i toată tâmpenia, că eram pe cale să ne
împăcăm şi el a plecat. Îi zic şi unde a plecat, îi zic, aşa, despre noi, ce mai, îi zic tipului ăsta
complet străin aproape totul despre căsnicia mea, şi cu cât îi zic mai multe cu atât mă simt mai bine.
„Billy m-a-ntrebat ce părere am despre tine...” „Cum?” „Când am vorbit, m-a-ntrebat...
despre tine.” „Despre mine?”, aproape că mă-nec cu wisky. Şi omul ăsta complet străin care vinde
covoraşe îmi zice: „I-am spus că eşti foarte atrăgătoare”. Zâmbesc. Închid ochii şi ascult cuvintele
printre sunetele calme ale apei: „Când l-am văzut plecând, am vrut să fug după el, ca să-l întreb de
ce nu merge cu tine acasă.”
Deschid ochii şi-ncep să râd, fin’că aş putea să-i zic băiatului ăsta... cum îl cheamă?...
Eoghan... să-i zic lui Eoghan că bărbatul meu n-a venit acasă cu mine pentru că nu mă doreşte, n-o
mai doreşte pe SCROAFA. Da’ nu-i zic nimic, mă opresc din râs şi observ că el nu râde cu mine, se
uită doar în ochii mei. „De ce să vrea să se ducă la o petrecere când putea să meragă acasă, cu
tine?”, zice, şi faţa lui se apropie, încet, de mine, faţa lui pe care nici măcar, n-o cunosc, închid ochii
şi ne sărutăm, chiar ne sărutăm, gustul de wisky, mîinile care pipăie, lacom, pentru că el o doreşte
pe Scroafă. Ba nu, nu pe ea o doreşte, fin’că aud acum „Breda”, numele meu. „Breda”, aşa-mi zice,
„Breda”, pe mine m-a ales el dintre toate femeile din harem.

1
 Suntem în cort şi paznici au plecat, doar eu şi sultanul, care mă ia în braţe, acum sunt călare
pe el, îl simt şi mă prind cu mâinile de bancă, pentru că scroafa nu mai există, suntem numai noi,
Sultanul şi cu mine, Breda, iar Billy e şi el în cort, e în spatele nostru, legat, obligat să ne privească,
şi râd, fin’că el se distrează cum se distrează şi eu mă distrez cum mă distrez. Îl apuc pe sultan de
păr şi totul se termină, se termină cum nu se oate mai frumos, respirând greu, amândoi, şi
sărutându-ne.
Şi-acum stăm cuibăriţi, pe bancă, fără nici un cuvânt, ce să mai vorbeşti, da’ ceva tot îmi
mai doresc, înainte să plec acasă, ştiu exact ce mai vreau: „În curând trebuie să mă-ntorc acasă, dar,
daca-i putea să mă mai ţii în braţe, chiar aici, încă puţin...”, iar el zâmbeşte. „Nu te superi? Nu vreau
să te superi.” El dă din cap că nu aşa că mai rămânem, chiar aici, aşa, îmbrăţişaţi...
Nici nu mai ştiu de cât timp stăm aşa, vântul a devenit mai rece. Apare şi prima rază de
lumină, da’ nu deschid ochii. Mă prefac că sunt iubit, iubită cu adevărat, aş putea să mă prefac la
nesfârşit. Da’ acuma’ ar fi mai bine să plec, aşa că mă ridic. Vrea să-mi spună ceva, însă mă aplec
spre el şi-i închid gura cu un sărut. Apoi mă duc. Merg de-alungul râului, spre casă, unde abia aştept
să-mi torn un păhărel de votcă, pentru că niciodată nu m-am mai simţit aşa, sunt fericită şi râd, cel
puţin în dimineaţa asta pot şi eu să râd. Asta şi fac. O să râd tot drumul spre casă.

Billy: Am ajuns. Îmi şterg lacrimile şi deschid uşa de la intrare. Intru în hol, o iau spre scări şi mi
se pare că văd ceva prin geamul uşii de la sufragerie, sau pe cineva. Breda? – nu, n-are cum la ora
asta, doarme. Ajung în faţa uşii de la dormitor, da’ trec mai departe. Deschid uşa de la camera
fetiţelor, m-aşez pe podea, abia mă mai mişc de oboseală. O să dorm aici, cu ele, aşa o să facă, cu
fetiţele mele. Una din ele se foieşte, şi aud o voce subţire din întuneric „Tati, tati, ce faci acolo?”.
Le zic în şoaptă să facă linişte şi le zic „Nu-i nimic, tati, o să dorm în noaptea asta cu voi, uite aici,
la voi pe podea, vă supăraţi dacă stau şi eu aici, sper că nu vă supăraţi...”