Clasa : 13 B Seral

Elev: Diaconu Ionuț Mădălin

ELEMENTE FIZICO-GEOGRAFICE DEFINITORII ALE EUROPEI

Europa este un continent ce începe la Munții Ural din Rusia, care definesc granița

estică a Europei cu Asia. Granița sud-estică cu Asia nu este definită în totalitate.
Munții Ural sau Râul Emba pot servi ca granițe posibile. Granița continuă
cu Marea Caspică și apoi cu creasta Munților Caucaz sau, alternativ, cu Râul
Kura din Caucaz, și apoi către Marea Neagră; Bosforul, Marea Marmara și
strâmtoarea Dardanele completează granița asiatică. Oricum, unii geografi cred că
granița sudică a Azerbaijanului și Armeniei cu Iranul și granița estică și sudică
a Turciei cu Siria, Irak și Iran este granița dintre Europa și Asia din motive politice
și culturale. În sud, Marea Mediterană separă Europa de Africa. Granița vestică
este Oceanul Atlantic dar Islanda, care este situată mult mai departe decât cele mai
apropiate locuri din Africa, este de obicei inclusă în Europa.

Din punct de vedere al geografiei fizice, Europa reprezintă o peninsulă, partea

nord-vestică a Eurasiei sau a Afro-Eurasiei: Asia ocupă partea estică a acestei mase
continentale și toate împart un platou continental comun.
1. Relieful major al Europei este variat, cuprinde trei mari trepte: munți,
podișuri și câmpii, distribuite neuniform pe suprafața continentului
(câmpii: 57%, podișuri: 37%, munți: 6%).

 Altitudinea medie a Europei este de 320 m;

 Altitudinea minimă este -28 m în Câmpia Precaspică;
 Altitudinea maximă este de: 4.807 m, în vârful Mont Blanc din
Munții Alpi și 5.642 m, în vârful Elbrus din Munții Caucaz.

Vârful Mont Blanc, Munții Alpi 1 Vârful Elbrus, Munții Caucaz

1.1. Unități montane

Munții s-au format în etape diferite de evoluție, deosebindu-se trei orogeneze:

a. Orogeneza Caledoniana (Munții Scandinaviei; Munții Cambrieni)

b. Orogeneza Hercinică (Munții Ural; Masivul Central Francez)
c. Orogeneza Alpin[ (Munții Alpi; Munții Caucaz; Munții Carpați; Munții Pirinei;
Munții Balcani)

1.2. Unități de podișuri

Podișurile s-au format în etape diferite, cele mai vechi, pe structuri hercinice (prin
eroziunea munților), fiind Podișul Valdai, Podișul Central Rus, Podișul Donețk, iar
cele mai noi fiind localizate la poalele structurale alpine (prin sedimentare), de
exemplu : Podișul Bavariei.

1.3. Unități de câmpie

Câmpiile, în funcție de modul de formare, pot fi:

a. câmpii fluvio – glaciare (Câmpia Nord-Europeană );

b. câmpii fluvio-lacuste (Câmpia Padului; Câmpia Panonică; Câmpia Română);
c. câmpii fluvio- litorale (Câmpia Mării Negre; Câmpia Precaspică)
d. câmpii pe structură de podiș (Câmpia Europei de Est)

2. Clima Europei

Europa dispune de o climă temperată pe cea mai mare suprafață, iar în nord de o

climă rece (subpolar).

Factorii principali care determină şi influenţează clima Europei sunt:

– poziţia pe glob în plină zonă temperată;
– articulaţiile ţărmului, care favorizează pătrunderea aerului dinspre Oceanul
Atlantic spre interiorul continentului;
– mările care o înconjoară din trei părţi şi favorizează formarea precipitaţiilor;
– curentul Atlanticului de Nord (Curentul Golfului) care încălzeşte clima vestului
Europei;
– munţii, care etajează elementele climei.

2.1 Tipuri climatice

Elementele climatice de bază (temperatură, precipitaţii, vânturi), la care se adaugă

şi altele, duc la stabilirea unor domenii sau tipuri climatice. Acestea sunt:

a) clima subpolară, rece aproape tot anul, cu veri scurte şi precipitaţii

reduse (nordul Europei şi Islanda);

b) clima oceanică, cu ierni blânde şi precipitaţii bogate (ţărmul Oceanului

Atlantic, din Peninsula Iberică până în Peninsula Scandinavă);

c) clima continentală, cu precipitaţii reduse şi temperaturi care scad de la sud spre

nord (Câmpia Europei de Est);

d) clima mediteraneană, cu temperaturi ridicate vara, ierni blânde şi precipitaţii

bogate datorită prezenţei Mării Mediterane (în jurul Mării Mediterane);

e) clima de tranziţie între tipurile principale (Europa Centrală şi Peninsula

Iberică);

f) climat montan; pe munţii înalţi, elementele climei se modifică odată cu

creşterea înălţimii (Munţii Alpi, Caucaz, Carpaţi).
3. Vegetaţia, Fauna şi Solurile Europei

Vegetaţia naturală este formată din totalitatea plantelor care se întâlnesc pe un

anumit teritoriu.
Vegetaţia este influenţată de climă (temperatură, precipitaţii,
vânturi), relief, reţeaua hidrografică şi activităţile omului.
Elementul determinant îl constituie clima. De aceea, zonele de
vegetaţie urmează destul de exact zonele de climă.
Vegetaţia naturală este cea care a existat până recent şi a fost puţin transformată de
om. Multe dintre zonele cu vegetaţie naturală au fost transformate în terenuri
agricole.

3.1 Zone de vegetaţie

Tundra, situată în nord (Islanda, nordul Scandinaviei şi al Câmpiei Europei de

Est), se dezvoltă în condiţii de climă rece. Se întâlnesc îndeosebi muşchi, licheni şi
vegetaţie ierboasă, iar la limita sudică apar şi arbuşti (mesteacăn pitic, salcie
pitică).
Taigaua (Pădurile de conifere)
Taigaua ocupă nordul Europei şi este formată, îndeosebi, din molid, brad şi pin,
specii cu frunze tot timpul verzi.
Pădurile de amestec cuprind conifere şi foioase; ele ocupă o fâşie continuă la
sudul pădurilor de conifere.
Pădurile de foioase ocupă suprafeţe întinse în centrul şi vestul continentului; ele
sunt formate din arbori cu frunze căzătoare (stejar, fag, ulm, tei, arţar, frasin).
Stepa cuprinde suprafeţe întinse în nordul Mării Negre şi zona Mării Caspice.
Vegetaţia ierboasă (pir, negară, colilie, păiuş) este adaptată la uscăciune. Spre zona
de pădure apar şi arbori; această parte se numeşte silvostepă.
Vegetaţia de semideşert se întâlneşte în zona Mării Caspice, în condiţii de
uscăciune prelungită, şi cuprinde ierburi aspre, tufişuri, arbori fără frunze.
Vegetaţia mediteraneană este specifică bazinului Mării Mediterane şi cuprinde
arbori şi arbuşti ce nu-şi pierd frunzele (stejar verde, stejar de plută, laur, mirt,
cimbru), vegetaţie de tufişuri şi arbuşti (denumită maquis şi garriga), plantaţii de
măslini.
4. Fauna Europei

Fauna cuprinde totalitatea animalelor care trăiesc pe un anumit teritoriu.

Fauna este determinată de vegetaţie (unde animalele găsesc adăpost şi hrană) şi

de condiţiile de climă.

Înainte de perioada glaciară, când clima era mai caldă, pe teritoriul Europei trăiau
antilope, lei, tigri, elefanţi şi alte specii de animale. În timpul perioadei glaciare,
Europa era populată de reni, urşi albi, mamuţi, zimbri, cerbi ş.a. După încheierea
perioadei glaciare s-a modificat şi fauna.

4.1 Specii de animale

În nord (în tundră şi taiga)

– ursul alb, vulpea polară, iepurele polar, elanul, hermelina, renul,
zibelina şi specii acvatice în mările arctice.
În centru (în pădurile de foioase)
– cerbul, căprioara, jderul, vulpea, lupul, ursul brun, râsul, mistreţul,
veveriţa, pisica sălbatică.
În est (în stepă)
– iepurele, hârciogul, popândăul, dropia, reptile.
În sud (în zona mediteraneană)
– reptile, broasca ţestoasă, şerpi, muflonul, şacalul, diferite păsări.
5. Solurile Europei

Solul este partea afânată de la suprafaţa scoarţei terestre.

Este format din minerale, apă, aer, microorganisme, în care se dezvoltă rădăcinile
plantelor.
Substanţele organice din sol constituie humusul.
Formarea şi tipul de sol depind de vegetaţie, faună, climă, rocă, relief, precum şi
de timp.

5.1 Tipuri de soluri

În tundră
– soluri subţiri, rezultate din dezagregarea rocilor, care se dezvoltă pe un strat
permanent îngheţat (spodosoluri sau soluri podzolice).

În taiga
– soluri podzolice şi, pe mari întinderi, turbării.

În zona pădurilor de foioase

– soluri brune, cenuşii şi soluri argiloase bogate în humus.

În stepă şi silvostepă
– se dezvoltă un sol cu o fertilitate deosebită, numit cernoziom.

În zona mediteraneană
– soluri roşcate-castanii şi terra rosa (pe substrat calcaros).

În regiunea semideşertică
– soluri nisipoase şi soluri roşcate.
6. Hidrografia Europei

Elementele principale ale hidrografiei sunt: râurile, fluviile şi lacurile. În afara

acestora, în Europa există ape subterane (cu izvoare) şi gheţari, iar în jurul ei se
află diferite mări şi oceane.

6.1 Râuri şi fluvii

Fiecare râu şi fluviu se caracterizează prin următoarele elemente principale:

– lungime (între izvor şi vărsare)
– debit (cantitatea de apă care curge într-un anumit interval de timp; de obicei se
exprimă în m3/sec.)
– oscilaţii ale nivelului (înălţimii) şi ale debitului
– surse de alimentare
– caracteristici chimice
– calitatea apei.

Fluvii Europene

Principalele fluvii europene sunt: Volga, Dunărea, Ural, Nipru, Don, Peciora,

Nistru, Rin, Elba etc.

6.2 Lacuri

Lacurile sunt porţiuni mai joase ale suprafeţei terenului umplute cu apă.

Lacuri glaciare ale Europei
Cele mai mari lacuri, ca întindere, s-au format în depresiuni create de gheţari şi le
numim lacuri glaciare.
Lacurile glaciare se întâlnesc în locul fostului gheţar cuaternar din nordul
Europei: Ladoga, Onega, Vanem ş.a. sau al gheţarilor alpini: Geneva, Constanţa,
Garda ş.a.

Lacuri de baraj artificial din Europa

Există de asemenea, lacuri de baraj artificial: Roşu, Rîbinsk, Porţile de Fier ş.a.

Alte tipuri de lacuri din Europa

– lagune (Zuider, din Olanda), lacuri tectonice, lacuri în regiuni vulcanice ş.a.

6.3 Bazine hidrografice

Prin bazin hidrografic se înţelege suprafaţa de pe care îşi adună apele un fluviu sau

un râu.
În acelaşi fel putem să vorbim despre bazinele hidrografice ale mărilor şi
oceanelor; acestea reprezintă suprafaţa continentală de unde îşi adună apele râurile
şi fluviile care se varsă în marea respectivă.
Limita dintre bazinele hidrografice se numeşte cumpăna apelor.

Bazine hidrografice Europene

Principalele bazine hidrografice europene sunt: Bazinul Mării Caspice, Bazinul

Mării Negre, Bazinul Mării Mediterane, Bazinul Oceanului Atlantic, Bazinul Mării
Nordului, Bazinul Mării Baltice, Bazinul Oceanului Arctic.