Albania 

(în albaneză Shqipëri/Shqipëria), oficial denumită Republica

Albania (în albaneză Republika e Shqipërisë; pronunție albaneză: /ɾɛpuˈblika ɛ
ʃcipəˈɾiːs/; în dialectul Gheg: Republika e Shqipnísë), este un stat suveran din
sud-estul Europei. Se învecinează cu Muntenegru la nord-vest, cu Kosovo la
nord-est, cu Macedonia de Nord la est și cu Grecia la sud și sud-est. Are ieșire
la Marea Adriatică spre vest, și la Marea Ionică spre sud-vest. Se află la mai
puțin de 72 km de Italia, de care o desparte strâmtoarea Otranto ce leagă
Marea Adriatică de Marea Ionică. Albania este membră a ONU, NATO,
a OSCE, a Consiliului Europei, a Organizației Mondiale a Comerțului,
a Organizației pentru Cooperare Islamică și unul dintre membrii fondatori
ai Uniunii Mediteranei. Albania este recunoscută din ianuarie 2003 drept
potențial candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană, și și-a depus oficial
candidatura pentru aderare la 28 aprilie 2009.[8]
Albania este o democrație parlamentară, cu economie în tranziție către
economia de piață. Capitala Albaniei, Tirana, este locuită de 421.286 dintre cei
2.831.741 de locuitori.[9] Reformele economice au deschis țara către investițiile
străine, în special în domeniul dezvoltării energetice și a infrastructurii de
transport.[10][11][12] Albania a fost clasată pe locul 1 în lista efectuată de Lonely
Planet cu primele 10 țări de vizitat în 2011.[13]

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Numele de Albania este numele țării în latina medievală. În limba vorbită de
localnici, țara se numește Shqipëri. În greaca medievală, țara se
numește Albania (greacă Ἀλβανία), existând și variantele Albanitia, Arbanitia.
Numele provine, probabil, de la tribul iliric al albanilor, consemnat
de Ptolemeu, geograful și astronomul din Alexandria, care a alcătuit o hartă în
150 e.n.[14] care arată orașul Albanopolis[15] (aflat la nord-est de Durrës).
Numele poate fi o continuare a numelui unei așezări medievale denumite
Albanon și Arbanon, deși nu este sigur că este vorba despre același loc.
[16]
 În Istoria sa scrisă în 1079–1080, istoricul bizantin Mihail Attaliates a fost
primul care i-a denumit pe Albanoi ca participanți la o revoltă
împotriva Constantinopolului în 1043 și pe Arbanitai ca supuși ai ducelui
de Dyrrachium.[17] În Evul Mediu, albanezii și-au denumit țara Arbër sau Arbën,
iar pe ei înșiși Arbëresh sau Arbnesh.
Încă din secolul al XVI-lea, toponimul Shqipëria și etnonimul Shqiptarë au
înlocuit treptat Arbëria și Arbëresh. Deși cei doi termeni sunt interpretați
popular ca însemnând „țara vulturilor” și respectiv „copiii vulturilor”, ei de fapt
provin de la adverbul shqip, care înseamnă „în înțelegere”.[18][19]
Sub Imperiul Otoman, Albania a fost oficial Arnavutluk, iar locuitorii
ei arnăuți (oficial, Arnavutlar). Acești termeni sunt încă utilizați în limba turcă și
în documentele oficiale ale Turciei.[20] Cuvântul este considerat a fi
o metateză din cuvântul arvanit, termenul grecesc folosit pentru a-i desemna
pe albanezi.[21]

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Albaniei.
Istoria Albaniei a ieșit din etapa preistorică în secolul al IV-lea î.Hr., odată cu
primele atestării ale denumirii de Iliria în istoriografia greco-romană. Teritoriul
Albaniei moderne nu are un echivalent în antichitate, el fiind cuprins în
provinciile romane Dalmația, Macedonia (și anume Epirus Nova), și Moesia
Superior. Teritoriul a rămas sub control roman (bizantin) până la migrațiile
slave din secolele V-VII d.Hr., și a fost integrată în Imperiul Bulgar în secolul al
IX-lea.
Nucleul teritorial al statului albanez s-a format în evul mediu, sub numele
de Principatul Arbër și apoi Regatul Albaniei. Primele menționări ale poporului
albanez ca etnie distinctă datează din aceeași perioadă. În secolul al XV-lea, a
existat o serie de confruntări între albanezii conduși de Skanderbeg și Imperiul
Otoman aflat în expansiune. La scurt timp după moartea lui Skanderbeg, după
victoria otomană în asediul din 1478 al Shkoderului, rezistența albaneză
organizată a încetat și țara a devenit pașalâc turcesc. A rămas sub control
otoman, ca parte a provinciei Rumelia, până în 1912, când a fost proclamată
independența primului stat independent albanez. Formarea conștiinței
naționale albaneze datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și se înscrie în
fenomenul mai larg de formare a națiunilor pe teritoriul Imperiului Otoman.
Prima organizație care s-a opus divizării Albaniei și a cerut autonomie sporită
a fost Liga de la Prizren, formată la 1 iunie 1878, în Prizren, Kosovo. Liga de la
Prizren a folosit forța militară pentru a împiedica anexarea nordului Albaniei la
Muntenegru și Serbia, și sudul Albaniei la Grecia, la Congresul de la Berlin.
După mai multe lupte cu trupele muntenegrene, liga a fost forțată să
cedeze Ulcinj Muntenegrului, după care a fost învinsă de o armată otomană
trimisă de sultan pentru a împiedica autonomia Albaniei.[22] Răscoalele din
1910-1912, și înfrângerea otomanilor în Primul Război Balcanic, în condițiile
înaintării armatelor muntenegrene, sârbe și grecești în Albania actuală au dus
la declararea independenței Albaniei de către Ismail Qemali la Vlora, în 28
noiembrie 1912. Independența Albaniei a fost recunoscută prin Conferința de
la Londra la 29 iulie 1913, dar trasarea frontierelor Albaniei a ignorat realitățile
demografice ale momentului.[23]
Monarhia de scurtă durată (1914–1925) a fost urmată de o primă Republică
Albaneză de și mai scurtă durată (1925–1928), care a fost înlocuită de o altă
monarhie (1928–1939), care a fost anexată de Italia Fascistă și
apoi apoi de Germania Nazistă în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
După prăbușirea Axei, Albania a devenit stat comunist, denumit Republica
Populară Socialistă Albania, dominată de Enver Hoxha (d. 1985). Moștenitorul
politic al lui Hoxha, Ramiz Alia, a condus țara în perioada dezintegrării statului
hoxhaist în contextul prăbușirii blocului comunist în anii 1980.
Regimul comunist albanez a căzut în 1990, iar Republica Albania a fost
declarată în 1991. Fostul partid comunist a pierdut alegerile din martie 1992, în
contextul colapsului economic și al tensiunilor sociale. O criză economică s-a
răspândit în 1996,în urma prăbușirii unor jocuri piramidale ce au funcționat în
țară, culminând, în 1997, cu lupte armate, care au dus la o emigrație în masă
a albanezilor, în principal, în Italia, Grecia, Elveția, Germania și America de
Nord.
În 1999, țara a fost afectată de Războiul din Kosovo, când mulți albanezi din
Kosovo s-au refugiat în Albania.
Albania a devenit membru cu drepturi depline al NATO în 2009. Țara a cerut
să devină candidat la aderarea la Uniunea Europeană.

Politică[modificare | modificare sursă]
Republica Albania este o democrație parlamentară reglementată de constituția
modificată cel mai recent în 1998. Se țin alegeri legislative o dată la patru ani,
pentru un parlament unicameral cu 140 de locuri, Adunarea Poporului. În iunie
2002, Alfred Moisiu, fost general, a fost ales în urma unui compromis în locul
președintelui Rexhep Meidani. Alegerile legislative din iulie 2005 l-au adus
pe Sali Berisha, fost membru al Partidului Comunist, înapoi la putere în fruntea
Partidului Democrat. Actualul președinte Bamir Topi a fost ales de parlament
în iulie 2007.
Integrarea euro-atlantică a Albaniei este scopul principal urmărit de guvernele
post-comuniste. Aderarea Albaniei la UE este considerată și ea una din
prioritățile Comisiei Europene.
Albania, împreună cu Croația, a aderat la NATO la 1 aprilie 2009, ele devenind
al 27-lea și al 28-lea membru al alianței.[24]
Executivul[modificare | modificare sursă]
Președintele Bajram Begaj(d); și prim-ministrul Edi Rama

Șeful statului albanez este președintele republicii. Acesta este ales pentru un
mandat de 5 ani de către Adunarea Republicii Albania, prin vot secret, cu 50%
+1 din voturile deputaților. Președintele actual este Bajram Begaj[*].
Președintele are atribuția de a garanta respectarea constituției și a tuturor
legilor, de a fi comandant suprem al forțelor armate, a exercita îndatoririle
Adunării Populare când ea nu este în sesiune și de a numi primul ministru.
Puterea executivă stă în mâinile Consiliului de Miniștri. Președintele consiliului
(primul ministru) este numit de președinte; miniștrii sunt. apoi, numiți de
președinte la recomandarea primului ministru. Adunarea Poporului trebuie să
își dea votul final asupra compoziției Consiliului. Consiliul este responsabil de
îndeplinirea politicilor externă și internă.
Adunarea legislativă[modificare | modificare sursă]
Adunarea Republicii Albania (Kuvendi i Republikës së Shqipërisë) este
organismul legislativ din Albania. Sunt 140 de deputați în adunare, aleși în
sistem proporțional pe liste de partid. Președintele Adunării, care are doi
vicepreședinți, prezidează lucrările. În cadrul legislativului funcționează 15
comisii permanente. Alegeri parlamentare au loc o dată la patru ani.
Adunarea are rol decizional în politicile internă și externă; poate aproba și
modifica constituția, declara război, ratifica sau denunța tratate internaționale,
alege președintele, curtea supremă și procurorul general și adjuncții acestuia
din urmă, și de a controla activitatea posturilor publice de radio și televiziune și
a agențiilor de știri de stat.
Vasul Iliria din marina albaneză

Forțele armate[modificare | modificare sursă]

Forțele Armate Albaneze (Forcat e Armatosura të Shqipërisë) au fost înființate
după obținerea independenței de stat în 1912. Albania a redus numărul
militarilor activi de la 65.000 în 1988[25] la 14.500 în 2009, abolind serviciul
militar obligatoriu în 2010,[26] armata fiind formată acum dintr-o flotă mică de
avioane și vase. În anii 1990, țara a casat cantități enorme de aparatură
învechită, cum ar fi tancuri și rachete sol-aer chinezești.
Astăzi, ea este condusă de Statul Major General, Forțele Terestre Albaneze,
Forțele Aeriene Albaneze, Forțele Albaneze de Apărare Navală și Brigada
Logistică. Creșterea bugetului militar a fost una dintre cele mai importante
condiții pentru aderarea la NATO. Cheltuielile militare au reprezentat circa
2,7% din PIB în 2008. Din februarie 2008, Albania participă oficial
la Operațiunea Active Endeavor a NATO în Marea Mediterană.[27] A fost
invitată să devină membru al NATO la 3 aprilie 2008[28] și a devenit membru cu
drepturi depline la 1 aprilie 2009.

Diviziuni administrative[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Provinciile Albaniei.
Albania este împărțită în 12 provincii (județe) și în 36 rrethe (districte).
Capitala, Tiranë, are un statut special. Districtele sunt:

 13 Kolonjë  25 Mirditë
 1 Berat
 14 Korçë  26 Peqin
 2 Bulqizë
 15 Krujë  27 Përmet
 3 Delvinë
 16 Kuçovë  28 Pogradec
 4 Devoll
 17 Kukës  29 Pukë
 5 Dibër
 18 Kurbin  30 Sarandë
 6 Durrës
 19 Lezhë  31 Shkodër
 7 Elbasan
 20 Librazhd  32 Skrapar
 8 Fier
 21 Lushnjë  33 Tepelenë
 9 Gjirokastër
 22 Malësi e  34 Tirana -
 10 Gramsh
Madhe Capitala
 11 Has
 23 Mallakastër  35 Tropojë
 12 Kavajë
 24 Mat  36 Vlorë

Vezi și: Categorie:Orașe în Albania

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Albaniei.
Albania din satelit

Insulițele Ksamil.

Albania are o arie totală de 28.748 km². Ea se întinde între paralelele de 39° și

43° latitudine nordică, și între meridianele de 19° și 21° longitudine estică (o
mică parte se află la est de 21°). Se învecinează cu Muntenegru la
nord, Kosovo la nord-est, Macedonia la est și Grecia la sud. Lungimea
coastelor Albaniei este de 476 km,[29]:240 având ieșire la Marea Adriatică și
la Marea Ionică. În zona vestică, există o câmpie litorală pe malurile Mării
Adriatice. 70% din suprafața țării sunt teren muntos adesea inaccesibil. Cel
mai înalt vârf este Golem Korab, situat în districtul Dibër, cu o altitudine de
2.753 m. Clima de pe coastă este mediteraneană cu ierni umede și blânde și
veri uscate.
În interiorul continentului, aspectele climatice diferă în funcție de altitudine, dar
zonele de la peste 1.500 m sunt reci și adesea acoperite cu zăpadă iarna și
chiar primăvara. În afara capitalei Tirana, care are 800.000 de locuitori,
principalele orașe
sunt Durrës, Korçë, Elbasan, Shkodër, Gjirokastër, Vlorë și Kukës.
Cele mai mari și mai adânci trei lacuri din Peninsula Balcanică se află parțial în
Albania. Lacul Shkodër din nord-vestul țării are o suprafață variabilă între 370–
530 km², din care o treime aparține Albaniei și restul Muntenegrului. Coasta
lacului pe malul albanez are 57 km lungime. Lacul Ohrid se află în sud-estul
țării și se află pe frontiera cu Macedonia. Are o adâncime maximă de 289 metri
și în zonă trăiesc specii unicat de plante și animale, între care fosile vii și multe
specii endemice. Datorită valorii naturale și istorice, Lacul Ohrid se află sub
protecția UNESCO.
Clima[modificare | modificare sursă]

Alpii Albanezi

Aflată pe malul mărilor Adriatică și Ionică, având munți înalți sprijiniți pe masa
continentală balcanică, Albania are un număr mare de regiuni climatice prin
comparație cu aria sa. Câmpiile litorale au parte de climat mediteranean;
zonele montane au parte de un climat temperat-continental. Vremea variază
puternic de la nord la sud.
Câmpiile au ierni blânde, cu temperaturi medii de circa 7 °C. Vara, media
temperaturilor se apropie de 24 °C. În câmpiile din sud, temperaturile au medii
cu circa 5 °C mai mult. Diferența poate fi mai mare pe timp de vară și mai mică
pe timp de iarnă.
În interiorul continentului, temperaturile sunt afectate mai mult de diferențele
de altitudine decât de cele de latitudine și de alți factori. Temperaturile scăzute
iarna în munți sunt cauzate de masele de aer continental care domină vremea
în Europa de Est și în Balcani. Vânturile dinspre nord și nord-est bat mare
parte din timp. Vara, temperaturile medii sunt mai scăzute decât pe coastă și
mult mai scăzute la altitudini mari, dar fluctuațiile diurne sunt mai mari.
Temperaturile maxime ziua în văile și depresiunile din interior sunt foarte
ridicate, iar nopțile sunt aproape mereu răcoroase.

Peisaj din Albania

Precipitațiile medii sunt ridicate, ca urmare a convergenței între curenții de aer
mediteraneeni și aerul continental. Întrucât ele se întâlnesc de regulă în zone
cu altitudine mare, cele mai bogate precipitații cad în zona centrală. Curenții
verticali care apar atunci când aerul mediteranean se ridică produc adesea
furtuni. Multe dintre acestea sunt însoțite de vânturi locale puternice și ploi
torențiale.
Când masa de aer continental este slabă, vânturile mediteraneene duc aerul
umed mai departe spre interiorul continentului. Când apare o masă de aer
continental dominantă, aerul rece coboară și spre zonele joase, ceea ce se
întâmplă mai des iarna. Întrucât temperaturile scăzute dăunează măslinilor și
citricelor, livezile există doar în zone adăpostite, cu pantă spre sud și vest,
chiar și în zone cu temperaturi ridicate pe timp de iarnă.
Cantitatea medie de precipitații se situează de la 1.000 mm până la 1.500 mm
anual, cele mai mari niveluri înregistrându-se în nord. Aproape 95% din ploi
cad iarna.
Ploile din zonele montane sunt mai abundente. Nu există înregistrări precise,
iar estimările sunt foarte variate, dar mediile anuale se cifrează probabil în
preajma a 1.800 mm și ar putea ajunge la 2.550 mm în nord. Alpii Albanezi din
vest (valea Boga) se numără printre cele mai umede zone din Europa, primind
circa 3.100 mm de precipitații anual.[30] Variațiile sezoniere sunt mai reduse în
zona de coastă.
În 2009, o expediție a Universității Colorado a descoperit patru mici ghețari în
munții din Albania de Nord. Ei se află la altitudinea relativ joasă de 2.000 metri
– fiind aproape unici pentru o latitudine atât de sudică.[31]
Flora și fauna[modificare | modificare sursă]

Râsul încă trăiește în Albania.[32]

Deși o țară mică, Albania are o bogată biodiversitate. Variațiile

geomorfologice, climatice și de relief creează condiții favorabile mai multor
specii endemice și subendemice, 27 de plante vasculare endemice și 160
subendemice în țară. Numărul total al plantelor este de peste 3250 de specii,
aproximativ 30% din numărul speciilor găsite în Europa.
Peste o treime din teritoriul Albaniei – circa 10.000 de kilometri pătrați – este
împădurit, iar țara este bogată în floră. Din punct de vedere fitogeografic,
Albania aparține regatului floristic boreal, între provinciile Adriatică și Est-
Mediteraneană din regiunea Mediteraneană și provincia Ilirică din regiunea
Circumboreală. Regiunile de coastă și de câmpie au vegetație maquis tipic
mediteraneană, în vreme ce pădurile de stejar se găsesc la altitudini mai
înalte. Păduri vaste de pin, mesteacăn și brad se găsesc în munții înalți, iar
pășunile alpine domină zonele de peste 1800 metri.[33]

Pajura–simbolul național al Albaniei.[34]

Conform World Wide Fund for Nature și Digital Map of European Ecological

Regions furnizate de Agenția Europeană de Mediu, teritoriul Albaniei poate fi
împărțit în trei ecoregiuni: pădurile de foioase ilirice, pădurile de amestec din
Munții Pindului și pădurile de amestec din Alpii Dinarici. Pădurile găzduiesc o
gamă largă de mamifere, inclusiv lupi, urși, mistreți și capre
negre. Râșii, pisicile sălbatice, jderii și dihorii sunt rare, dar trăiesc în unele
zone.
Există circa 760 de specii de vertebrate în Albania. Printre acestea, se numără
350 de specii de păsări, 330 de pești de apă dulce și marini și 80 de specii de
mamifere. Există circa 91 de specii amenințate pe teritoriul țării, între
care pelicanul dalmațian, cormoranul pigmeu și sturionul de mare european.
Regiunile stâncoase de pe coasta sudică reprezintă un habitat favorabil
pentru foca mediteraneană.
Unele dintre cele mai semnificative specii de păsări din țară este pajura –
simbol național al Albaniei[34]  – alături de specii de vultur, cocoș de munte și
numeroase rațe și gâște sălbatice. Pădurile Albaniei păstrează încă mari
comunități de mamifere mari, cum ar fi ursul brun, lupul cenușiu, capra
neagră și porci sălbatici.[33] Munții din nord și est sunt habitat al unora dintre
ultimii râși balcanici – o populație pe cale de dispariție de râs eurasiatic.[35]

Economie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Economia Albaniei.
Albania rămâne o țară săracă după standardele Europei Occidentale.[36] PIB
pe cap de locuitor (exprimat în termeni de paritate a puterii de cumpărare) era
în 2010 28% din media Uniunii Europene.[37] Totuși, Albania a dat dovadă de
potențial pentru creștere economică, întrucât o serie de afaceri s-au
reamplasat acolo și bunurile de consum au început să apară la comercianți
activi pe o piață în curs de dezvoltare, în condițiile în care sunt căutate zone
unde costurile de producție sunt mici. Albania, Cipru și Polonia sunt singurele
tări din Europa care au înregistrat creșteri economice în primul trimestru al
anului 2009.[38][39] Fondul Monetar Internațional (FMI) a preconizat o creștere
economică de 2,6% pentru Albania în 2010 și una de 3,2% în 2011.[40] Există
semne de creșteri ale investițiilor, iar opririle alimentării cu energie electrică, ce
au persistat mult după căderea comunismului s-au redus, Albania ajungând
exportator de energie.[41]
Albania și Croația au discutat posibilitatea construirii în comun a unei centrale
electrice termonucleare pe mallurile lacului Shkoder, aproape de frontiera cu
Muntenegru, un plan ce a atras critici din partea Muntenegrului din cauza
seismicității zonei.[42] În plus, există îndoieli privind capacitatea Albaniei de a
finanța un proiect atât de amplu cu un buget național total sub 5 miliarde de
dolari.[43] În februarie 2009, însă, compania italiană Enel a anunțat intenția de a
construi o termocentrală pe cărbuni, cu o putere instalată de 800 MW, cu
scopul de a diversifica sursele de electricitate.[44] Aproape toată electricitatea
folosită în Albania este generată de hidrocentrale vechi, care devin din ce în
ce mai ineficiente în condiții de secetă.[44]
Țara are zăcăminte de petrol și gaze naturale, dar în 2009 producea doar
5.400 barili de petrol pe zi.[45] Producția de gaze naturale, estimată la
aproximativ 30 de milioane de metri cubi, este suficientă pentru a satisface
cererile consumatorilor.[46] Printre alte resurse naturale se numără
cărbunele, bauxita, minereul de cupru și fier.
Agricultura este sectorul cel mai semnificativ, fiind domeniul în care activează
58% din forța de muncă și care generează circa 21% din PIB. Albania produce
cantități semnificative de grâu, porumb, tutun, smochine (al 13-lea producător
mondial)[47] și măsline.
Știința și tehnologia[modificare | modificare sursă]
Cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare științifică în Albania nu depășesc
0,18% din PIB, țara clasându-se la acest capitol pe ultimul loc în Europa.
Competitivitatea economică și exporturile sunt scăzute, economia fiind încă
polarizată către domenii de joasă calificare. Din 1993, resursele umane în
domeniul științei și tehnologiei au scăzut drastic. Diferite studii arată că în anii
1991–2005 circa 50% dintre profesorii și cercetătorii din universități și institute
științifice au emigrat.[48]
În 2009, guvernul a aprobat „Strategia Națională pentru Știință, Tehnologie și
Inovație în Albania”[49] care acoperă perioada 2009–2015. Ea are ca scop
triplarea investițiilor de la bugetul de stat în cercetare și dezvoltare, până la
0,6% din PIB și de a crește proporția investițiilor în R&D din surse exterioare,
inclusiv prin intermediul programului UE pentru cercetare, pentru a-l ridica la
40% din totalul investițiilor în cercetare.

Transporturi[modificare | modificare sursă]
Rutier[modificare | modificare sursă]

Autostrada A1 din Albania

Există trei șosele principale cu patru benzi în Albania: șoseaua ce leagă orașul
Durrës de capitala Tirana, cea care leagă Durrës cu Vlorë și șoseaua Albania-
Kosovo. Dintre acestea, un segment este de autostradă: Albania-Kosovo
este autostrada A1; autostrada A2 este în lucru.
Șoseaua Albania-Kosovo leagă Kosovo de coasta albaneză a Adriaticii:
secțiunea albaneză a fost terminată în iunie 2009,[50] iar acum drumul de la
frontiera cu Kosovo până la Durrës durează două ore și jumătate. În total,
autostrada va avea circa 250 km când va ajunge la Priștina. A fost cel mai
costisitor și mai amplu proiect de infrastructură efectuat vreodată în Albania.
Costurile autostrăzii au trecut de 800 de milioane de euro, dar cifra nu a fost
confirmată încă de guvern.
Încă două autostrăzi urmează să fie construite în Albania în viitor: Coridorul
VIII pan-european, care va lega Albania de Macedonia și Bulgaria, și șoseaua
nord-sud, ce corespunde secțiunii albaneze din Autostrada Adriatico–Ioniană,
o autostradă regională ce urmează să lege Croația de Grecia de-a lungul
coastelor Mării Adriatice și a Mării Ionice. Când toate cele trei coridoare vor fi
terminate, Albania va avea circa 759 kilometri de șosele care o vor lega de
țările vecine: Kosovo, Macedonia, Muntenegru și Grecia.
Din cauza politicii din timpul regimului comunist, una izolaționistă chiar și după
standardele țărilor din spatele Cortinei de Fier, Albania nu a semnat acordul
pentru constituirea rețelei de drumuri europene. Ca urmare, deși Albania a
aderat în cele din urmă la acest acord, prin Albania încă nu trece niciun drum
european, acestea efectuând ocoluri mari pentru a trece din Muntenegru în
Grecia.
Aerian[modificare | modificare sursă]

Aeroportul Internațional Maica Tereza Tirana

Transportul aerian civil în Albania își are începuturile în noiembrie 1924, când
Republica Albania a semnat un acord guvernamental cu compania aeriană
germană Deutsche Luft Hansa. Pe baza unui acord de concesiune pe zece
ani, s-a înființat compania aeriană albaneză.[necesită citare] În primăvara lui 1925,
au început primele zboruri interne de la Tirana la Shkoder și Vlora.[necesită citare]
În august 1927, birourile Ministerului Aviației Civile și Traficului Aerian din Italia
a achiziționat Adria Aero Lloyd. Compania, condusă de italieni, și-a extins
zborurile și către alte orașe, cum ar
fi Elbasan, Korça, Kukësi, Peshkopia și Gjirokastra, și a deschis linii
internaționale către Roma, Milano, Salonic, Sofia, Belgrad și Podgorica.
Construcția unui aeroport mai modern la Lapraka a demarat în 1934 și s-a
terminat în 1935. Acest nou aeroport, denumit, ulterior, oficial „Aeroportul
Tirana”, a fost construit în conformitate cu parametrii tehnologici optimi la
vremea aceea, cu o pistă de beton ranforsat de 2.700 m, și completată cu
echipament tehnic și clădiri.
În perioada 1955–1957, s-a construit aeroportul Rinasi, în scopuri militare.
Ulterior, el a fost trecut în administrația Ministerului Transporturilor. La 25
ianuarie 1957, Întreprinderea de Stat pentru Transport Aerian Internațional
(Albtransport) și-a stabilit sediul la
Tirana. Aeroflot, Jat, Malev, Tarom și Interflug au fost companiile care au
început să efectueze zboruri către înainte de 1960.[51]
În perioada 1960–1978, mai multe linii aeriene au încetat să opereze în
Albania din cauza impactului vieții politice, având ca efect o scădere a
influxului de zboruri și pasageri. În 1977, guvernul comunist al Albaniei a
semnat un acord cu Grecia pentru a deschide prima linie aeriană a țării cu
Europa necomunistă. Ca urmare, Olympic Airways a fost prima companie
necomunistă care a efectuat zboruri comerciale către Albania după al Doilea
Război Mondial. Până în 1991, Albania avea legături aeriene cu mai multe
mari orașe europene, între care Paris, Roma, Zürich, Viena și Budapesta, dar
nu avea serviciu aerian intern regulat.[51]
Un joint venture franco-albanez, Ada Air, s-a lansat în Albania post-comunistă
ca prima companie aeriană privată, în 1991. Compania oferea zboruri cu
avioane de treizeci și șase de locuri, patru zile pe săptămână, între Tirana
și Bari, Italia, precum și un serviciu charter pentru destinații interne și
internaționale.[51]
Între 1989 și 1991, din cauza schimbărilor politice din țările Europei de Est,
Albania a aderat la Organizația Internațională de Aviație Civilă (ICAO), și-a
deschis spațiul aerian zborurilor internaționale și a definit îndatoririle
controlorilor de trafic aerian. Ca urmare a acestor schimbări, s-au creat condiții
de separare a activităților de control al traficului aerian de Albtransport. În locul
ei, s-a înființat Agenția Națională a Traficului Aerian (NATA), ca entitate
independentă. În plus, în acești ani, s-au semnat acordurile guvernamentale
de transport aerian civil cu țări ca Bulgaria, Germania, Slovenia, Italia, Rusia,
Austria, Regatul Unit și Macedonia. Directoratul General al Aviației Civile
(DGCA) a fost înființat la 3 februarie 1991, pentru a gestiona dezvoltarea
necesară la acea vreme.

Tren pe calea ferată Durrës–Tirana

În 2007, Albania avea un singur aeroport internațional : Aeroportul

Internațional Maica Tereza Tirana. Aeroportul este legat de 29 de destinații
prin 14 linii aeriene. Numărul de pasageri și de zboruri a crescut drastic față de
începutul anilor 1990. Datele de pe anul 2009 arată 1,3 milioane de pasageri
și o medie de 44 de aterizări și decolări pe zi.
Feroviar[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Transportul feroviar în Albania.
În Albania, căile ferate sunt administrate de compania feroviară
națională Hekurudha Shqiptare (HSH) (Căile Ferate Albaneze). Sistemul
feroviar este unul cu ecartament normal de 1.435 mm. Toate trenurile sunt
trase de locomotive diesel-electrice ČKD, de fabricație cehă.
Transportul feroviar a fost promovat intensiv de regimul totalitar al lui Enver
Hoxha, perioadă în care transportul cu mijloace personale era efectiv interzis.
După căderea regimului, numărul vehiculelor proprietate personală, cât și cel
al autobuzelor, a crescut. Deși o parte din drumurile din țară sunt încă într-o
stare foarte proastă, s-a acționat în acest sens (de exemplu, construcția
autostrăzii dintre Tirana și Durrës), fenomen ce a redus volumul traficului pe
calea ferată.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Elevi albanezi

Populația în Albania[52]
 An Milioane

1971 2.2

1990 3.3

2008 3.1

2011 2.8

Sursa: OECD/World
Bank

Conform ultimului recensământ din 2017, populația totală a Albaniei este de

3.047.987 locuitori și un spor natural de 6,4 la mia de locuitori. În 2017
natalitatea în Albania era de 13,2 la mie, iar mortalitatea de 6,8 la mie. Din
aceste date rezultă un spor natural de 6,4 la mie.

Regiuni cu prezență tradițională a altor grupuri etnice sau lingvistice decât albanezii.

Conform recensământului din 2011, populația totală a Albaniei este de

2.821.977 cu o rată a fertilității redusă, de 1,49, copii pentru fiecare femeie.[53]
[54]
 Căderea regimului comunist în 1990 a fost însoțită de emigrație masivă.
Migrația externă era interzisă în Albania comunistă, iar cea internă era
puternic limitată, astfel că fenomenul a fost o noutate. Între 1991 și 2004, circa
900.000 de oameni au emigrat din Albania, circa 600.000 stabilindu-se
în Grecia.[55] Emigrația a afectat puternic distribuția demografică internă a
Albaniei.

Harta etnică a Albaniei după datele recensământului oficial din 2011

Problema etniei este una delicată și pe larg dezbătută. Statisticile oficiale

consideră Albania o țară puternic omogenă din punct de vedere etnic (97%
albanezi), dar grupurile minoritare (greci, macedoneni, muntenegreni/sârbi,
romi și vlahi/aromâni) au pus la îndoială datele oficiale, afirmând că ponderea
lor în cadrul populației este subestimată.[56] Ultimul recensământ cu date
etnografice înainte de 2011 fusese efectuat de autoritățile comuniste în 1989.
[57]

Albania recunoaște trei minorități

naționale, grecii, macedonenii și muntenegrenii, și două minorități
culturale, aromânii și romii.[58] Există în Albania și minorități
de bulgari, gorani, sârbi, egipteni balcanici(en), bosniaci și evrei. Guvernul grec
susține că există 300.000 de greci în Albania, dar estimările occidentale
gravitează în jurul cifrei de 200.000.[59][60][61][62][63] Guvernul albanez plasează
numărul lor la doar 24.243.[64] CIA World Factbook estimează minoritatea
greacă la 0,9%[65] din totalul populației, iar Departamentul de Stat al SUA
folosește cifrele de 1,17% pentru greci și 0,23% pentru alte minorități.[66]
Conform recensământului din 2011, populația Albaniei a declarat următoarele
afilieri etnice: albanezi 2.312.356 (82,6% din total), greci 24.243
(0,9%), macedoneni 5.512 (0,2%), muntenegreni 366 (0,01%), aromâni 8.266
(0,30%), romi 8.301 (0,3%), egipteni balcanici 3.368 (0,1%), alte etnii 2.644
(0,1%), etnia nefiind declarată de 390.938 de persoane (14%), și irelevantă în
cazul a 44.144 (1,6%).[67] Se arată și că 2.765.610 sau 98,767% din populație
a declarat albaneza ca limbă maternă („prima sau principala limbă vorbită
acasă în copilărie”).[67]
Minoritățile macedoneană și greacă au criticat dur articolul 20 al legii
recensământului, conform căruia oricine declară altă etnie decât cea din
certificatul de naștere este pasibil de o amendă de 1.000 de dolari,
considerând-o o tentativă de intimidare a minorităților pentru a declara etnia
albaneză, organizațiile minorităților afirmând că guvernul a amenințat cu
închisoarea pe cei ce refuză să-și declare etnia.[68] Genc Pollo, ministrul de
resort, a declarat că cetățenii vor putea să-și declare liber etnia, limba maternă
și religia, sau pot alege să nu răspundă.[69] Amendamentele criticate nu includ
încarcerarea sau obligativitatea declarării etniei sau limbii, ci doar o amendă
ce poate fi contestată în instanță.[70][71]
În Parlamentul Albaniei este reprezentată minoritatea greacă, iar guvernul i-a
invitat pe greci să se înregistreze pentru a-și ameliora statutul.[56] Pe de altă
parte, naționaliștii, diferite organizații de intelectuali și partide politice din țară
și-au exprimat îngrijorarea că recensământul ar putea crește artificial numărul
minorității grecești, ceea ce ar putea duce la amenințarea integrității teritoriale
a Albaniei de către Grecia.[56][56][72][72][73][74][75][76][77]
Limba[modificare | modificare sursă]
Limba oficială și dominantă este albaneza, a cărei variantă standard a fost
formată din două dialecte principale, Gheg și Tosk, ultimul având o influență
predominantă față de primul. Râul Shkumbin este linia de separație între
arealele de răspândire ale celor două dialecte. În zonele locuite de minoritatea
greacă, se vorbește un dialect grecesc ce păstrează unele trăsături astăzi
dispărute din greaca modernă. Alte limbi vorbite de minoritățile etnice
sunt aromâna, sârba, macedoneana, bulgara, gorani și romani.[78]
Religia[modificare | modificare sursă]
Recensământul din 2011 din Albania
Musulmani suniți   57%
Bektashi   2%
Creștini ortodocși   7%
Catolici   10%
Alți creștini   0.2%
Alte religii   5.5%
Religie nedeclarată   14%
Atei   2.5%
Conform recensământului din 2011, 58,79% din albanezi
sunt musulmani, creștinismul este practicat de 17% din populație, prin care
este a doua religie a țării, iar 25% din populație este ori fără religie, ori aparține
altor grupări religioase.[79] Biserica Ortodoxă Albaneză a refuzat să recunoască
rezultatele recensământului din 2011 privind religia, afirmând că ortodocșii ar fi
24% din populație, și nu 6,75%.[80] Înainte de al doilea război mondial, 70% din
populație erau musulmani, 20% ortodocși și 10% catolici.[2] Conform unui
sondaj din 2010, religia joacă astăzi un rol important în viețile a doar 39% din
albanezi, iar Albania este printre cele mai puțin religioase țări din lume.[81] Un
studiu efectuat în 2012 de Pew Research Center a notat că 65% din
musulmanii albanezi nu se consideră membri ai vreunei denominații
musulmane (suniți, șiiți, sufiți).[82]
Albanezii apar pentru prima oară în izvoarele scrise bizantine la sfârșitul
secolului al XI-lea. În acest moment, ei erau deja creștinați. Islamul a apărut
apoi ca religie dominantă în secolele de dominație otomană, deși o minoritate
importantă au rămas creștini. După independența obținută în 1912, regimurile
albaneze republican, monarhic și apoi comunist au acționat sistematic în
vederea excluderii religii din funcțiunile oficiale și din viața culturală, primele
două în scopul modernizării statului, ultimul în scopul ideologic al eliminării
religiei din orice formă a vieții sociale. De la independență, Albania nu a avut
niciodată o religie oficială.
Regimul comunist care a preluat puterea în Albania după al Doilea Război
Mondial a persecutat și a suprimat instituțiile și practicile religioase și a interzis
religia, declarând Albania primul stat ateu din lume. Libertatea religioasă a
revenit în Albania de la schimbarea de regim din 1992. Albania a aderat
la Organizația Conferinței Islamice în 1992, după căderea comunismului, dar
nu participă la conferința din 2014 din cauza unei dispute privind ratificarea
acestei aderări de către Parlament.[83] Populația musulmană albaneză (în
principal seculară sau sunnită) se găsește răspândită în toată țara, în timp ce
ortodocșii albanezi și Bektashi sunt concentrați în sud, iar romano-catolicii se
găsesc în nordul țării.[84]
Primul protestant albanez a fost Said Toptani, care a călătorit prin Europa, iar
în 1853 s-a întors la Tirana și a propovăduit protestantismul. El a fost arestat și
încarcerat de autoritățile otomane în 1864. Prezența protestanților evanghelici
datează de la misionarii congregaționaliști și apoi metodiști și de la
activitatea British and Foreign Bible Society(en) din secolul al XIX-lea. Alianța
Evanghelică, denumită VUSh, a fost înființată în 1892. Astăzi VUSh mai are
circa 160 de congregații membre din diferite culte protestante. VUSh
organizează marșuri în Tirana, între care unul împotriva conflictelor de clan
ținut în 2010. Bibliile sunt furnizate de Societatea Interconfesională pentru
Biblie din Albania. Prima biblie în albaneză a fost traducerea Filipaj tipărită în
1990.
Biserica adventistă de ziua a șaptea,[85][86] Biserica lui Isus Hristos și a Sfinților
din Zilele de pe Urmă,[87] și martorii lui Iehova au și ei câțiva practicanți în
Albania.[88]
Albania a fost singura țară din Europa continentală în care
populația evreiască a crescut în timpul Holocaustului.[89] După emigrarea în
masă în Israel după căderea regimului comunist, astăzi mai rămân în țară doar
circa 200 de credincioși mozaici.[90][91]
 

Moscheea Et'hem Bey(en) și turnul cu ceas din Tirana

 

Sediul mondial al Ordinul Bektashi din Tirana.

Cultura[modificare | modificare sursă]
Muzica și folclorul[modificare | modificare sursă]

Berat

Grup de bărbați în costume populare albaneze din Skrapar

Muzica populară albaneză se încadrează în trei grupuri stilistice: Gheg în

nord, Labs și Tosk în sud. Alte zone muzicale specifice sunt în jurul
orașelor Shkodër și Tirana. Tradițiile diferă între nord și sud, cele din nord fiind
cântece mai „aspre și eroice”, în vreme ce în sud sunt mai „relaxate”.
Aceste stiluri sunt unificate prin „intensitatea pe care artiștii o dau muzicii ca
mediu de expresie patriotică și ca vehicul pentru transportul narațiunilor din
istoria orală”, precum și prin anumite caracteristici, ca utilizarea măsurilor
obscure cum ar fi 3/8, 5/8 și 10/8.[92] Prima compilație de muzică populară
albaneză a fost realizată de Pjetër Dungu în 1940.
Muzica diferitelor sărbători face și ea parte din patrimoniul folcloric albanez, în
special cele din jurul zilei Sfântului Lazăr, de la începutul primăverii. Cântecele
de leagăn și bocetele (vajtim) sunt tipuri importante de cântece populare
albaneze, adesea cântate de femei.[93]
Limba și literatura albaneză[modificare | modificare sursă]

Ismail Kadare la o ședință de lectură, 2007

Filologul german Franz Bopp a demonstrat în 1854 că albaneza este limbă

indo-europeană, familie în care ea formează o ramură distinctă al cărei unic
membru este.
Unii lingviști consideră că albaneza derivă din iliră,[94] (teorie contestată de
istoricii și lingviștii care susțin că limba iliră era o limbă centum, spre deosebire
de limba albaneză care este o limbă satem [95][96]) în vreme ce alții,[97] susțin că
provine din daco-tracă[98] (teorie contestată de faptul că nu există urme și
înregistrări scrise care să ateste o migrație și o prezență majoră a traco-dacilor
pe teritoriul actual al Albaniei[99]).
La distanțe mai mari, albaneza este adesea comparată cu limbile balto-slave
și indo-iraniene pe de o parte și cu cele germanice pe de altă parte, cu care
are în comun o serie de isoglose. Renașterea culturală s-a manifestat în
principal prin dezvoltarea limbii albaneze în domeniul textelor și publicațiilor
bisericești, în principal în regiunea catolică din nord, dar și în cea ortodoxă din
sud. Reformele protestante au vitalizat speranțele pentru dezvoltarea unei
limbi și tradiții literare locale când clericul Gjon Buzuku a adus în
albaneză liturghia catolică, încercând să facă pentru albaneză ceea ce
făcuse Luther pentru germană.
Extras din Meshari de Gjon Buzuku

Meshari de Gjon Buzuku, publicat în 1555, este considerată a fi prima operă

literară scrisă în albaneză. Există dovezi fragmentare datând dinainte de
Buzuku, ce indică faptul că albaneza era scrisă încă din secolul al XIV-lea.
Prima dovadă documentară datează din 1332 cu un raport în latină al
dominicanului francez Guillelmus Adae, arhiepiscop de Antivari, care a scris
că albanezii folosesc litere latinești în cărțile lor, chiar dacă limba este foarte
diferită de latină. Alte exemple semnificative sunt: o formulă de botez (Unte
paghesont premenit Atit et Birit et spertit senit) din 1462, scrisă în albaneză în
cadrul unui text în latină scris de episcopul de Durrës, Pal Engjëlli; un glosar
de cuvinte albaneze din 1497 de Arnold von Harff, un german care călătorise
prin Albania, și un fragment de Biblie din secolul al XV-lea, din Evanghelia lui
Matei, tot în albaneză, dar scris cu caractere grecești.

Scrierile albaneze din aceste secole nu au fost doar texte religioase, ci și

cronici istorice. Ele sunt menționate de umanistul Marin Barleti, care, în cartea
sa despre Asediul Shkodrei, scrisă în 1504, confirmă că răsfoise asemenea
cronici scrise în limba poporului (in vernacula lingua).
În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, catehismul E mbësuame
krishterë (Învățături creștine; 1592) de Lekë Matrënga, Doktrina e
krishterë (Doctrina creștină; 1618) și Rituale romanum (1621) de Pjetër Budi,
primul scriitor de proză și poezie originală albaneză, o apologie a lui George
Castriot (1636) de Frang Bardhi, care scrisese un dicționar și alte creații
folclorice, tratatul teologico-filosofic Cuneus Prophetarum (1685) de Pjetër
Bogdani, cea mai celebră personalitate a Evului Mediu albanez, au fost
publicate în albaneză. Cel mai cunoscut scriitor albanez este Ismail Kadare.