OBLIGATIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR

COMERCIANŢI.

4.1. Publicitatea prin registrul comerţului

4.1.1. Noţiuni introductive

Persoanele fizice şi juridice au obligaţia ca, în cursul activităţii lor sau la încetarea acesteia,
să solicite înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi faptele a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Potrivit legii, prin înregistrarea în registrul comerţului se înţelege înmatricularea persoanelor
fizice, întreprinderilor familiale şi persoanelor juridice prevăzute de lege, înscrierea de menţiuni,
precum şi înregistrarea altor operaţiuni, care se menţionează în registrul comerţului.
Înmatricularea în registrul comerţului este o operaţiune de luare în evidenţă a comerciantului
sau a persoanei obligate să se înregistreze în registrul comerţului.
Înscrierea de menţiuni în registrul comerţului reprezintă o operaţiune de ţinere la zi a
evidenţei, cu anumite modificări în statutul juridic al persoanei inmatriculate în registrul comerţului.

4.1.2. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării persoanelor juridice

Persoanele juridice, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 26/1990, precum şi sucursalele
înfiinţate de acestea, se înmatriculează şi se autorizează funcţionarea lor, în condiţiile Legii nr.
26/1990, ale Legii nr. 359/2004 şi OUG nr. 116/2009.
Înmatricularea persoanelor juridice în registrul comerţului se realizează în baza unei cereri
tip, care se adresează oficiului registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află sediul viitoarei
persoane juridice.
Solicitarea efectuării înmatriculării se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului
comerţului, de către fondatori, administratori sau reprezentanţii acestora, precum şi de orice
persoană interesată, în condiţiile legii.
Cererea trebuie făcută în termen de 15 zile, dacă legea nu prevede altfel. Termenul curge de
la data încheierii actului constitutiv, respectiv de la data actului de înfiinţare (art. 17 din Legea nr.
26/1990).
Controlul de legalitate privind cererea de înmatriculare se realizează de directorul oficiului
registrului comerţului şi/sau persoana desemnată.
În soluţionarea cererii de înmatriculare, directorul oficiului registrului comerţului şi/sau
persoana desemnată autorizează, prin rezoluţie, constituirea societăţii privind activitatea comercială.
Potrivit art. 6 alin. 4 din Legea nr. 359/2004, persoanele juridice dobândesc personalitate
juridică de la data înregistrării în registrul comerţului a rezoluţiei directorului oficiului/persoanei
desemnate prin care se dispun autorizarea constituirii şi înmatriculării, dacă legea nu dispune altfel.
De amintit că, potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială este persoană
juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Odată efectuată înmatricularea, solicitantului i se eliberează certificatul de înregistrare, în
termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii.
Certificatul de înregistrare cuprinde numărul de ordine în registrul comerţului şi codul unic
de înregistrare atribuit de către Ministerul Finnţelor Publice.
Potrivit legii, certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este
documentul care atestă că persoana juridică a fost luată în evidenţa oficiului registrului comerţului
de pe lângă tribunal şi în evidenţa organului fiscal.
 După efectuarea înmatriculării în registrul comerţului, un extras al rezoluţiei directorului
oficiului/persoanei desemnate se comunică din oficiu Monitorului Oficial, spre publicare.
Extrasul va cuprinde: numărul şi data încheierii, denumirea, sediul social şi forma juridică,
numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, când este cazul, a cenzorilor, domeniul şi
activitatea principală, capitalul social şi durata de funcţionare. Pe extras se va menţiona codul unic
de înregistrare atribuit şi numărul de ordine din registrul comerţului.
Prin autorizarea funcţionării se înţelege asumarea de către solicitant a responsabilităţii
privind legalitatea desfăşurării activităţii declarate. Legea are în vedere autorizaţiile sanitare,
sanitar-veterinar, protecţia muncii, prevăzute de legislaţia specială (HG nr. 573/2002).
În vederea autorizării funcţionării, solicitantul are obligaţia să depună, odată cu cererea de
înregistrare, declaraţia – tip pe propria răspundere din care să rezulte, după caz, că persoana
îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul stingerii
incendiilor, sanitar, sanitar – veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile
precizate în declaraţia tip sau că persoana juridică nu desfăşoară la sediul social sau la sediile
secundare activităţile declarate pe o perioadă de maximum 3 ani.
Biroul unic eliberează solicitantului certificate constatatoare care atestă că s-a înregistrat
declaraţia – tip pe propria răspundere din care rezultă, după caz, că solicitantul îndeplineşte
condiţiile de funcţionare impuse de lege sau că nu desfăşoară anumite activităţi declarate.
Certificatele constatatoare se eliberează odată cu certificatul de înregistrare.
Pe baza certificatului de înregistrare şi a certificatelor constatatoare, persoana juridică poate
să înceapă activitatea.

4.1.3. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării persoanelor fizice.

Potrivit art. 7 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice au obligaţia ca, înainte de începerea
activităţii economice, să solicite înmatricularea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, ca
persoane fizice autorizate, respectiv ca întreprinzători persoane fizice titulari ai unei întreprinderi
individuale.
Aceeaşi obligaţie revine şi reprezentantului întreprinderii familiale.
Persoanele fizice care solicită înmatricularea tebuie să declare pe proprie răspundere că
îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar
veterinar, protecţia mediului şi al protecţiei muncii.
În cazul în care legea specială impune pentru anumite activităţi economice îndeplinirea unor
condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii profesionale, persoanele fizice în
cauză trebuie să facă dovada îndepliniri acestor condiţii.
Cererea de înmatriculare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depun la
oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte
sediul profesional.
Înmatricularea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii
individuale şi a întreprinderii familiale se face în baza rezoluţiei motivate a directorului oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal/persoanei desemnate.
Dacă sunt îndeplinite cerinţele legii, directorul oficiului registrului comerţului / persoana
desemnată va dispune înmatricularea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării persoanei
fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale.
Prin aceeaşi rezoluţie va dispune şi înregistrarea în registrul comerţului a declaraţiei – tip pe
propria răspundere dată în condiţiile Legii nr. 359/2004.
În baza rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului/persoanei desemnate prin care
s-a dispus înmatricularea în registrul comerţului, oficiul registrului comerţului va elibera certificatul
de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, certificatul constatator emis în baza declaraţiei
pe propria răspundere, precum şi alte acte prevăzute de lege.
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul care atestă
înmatricularea în registrul comerţului, autorizarea funcţionării, precum şi luarea în evidenţă de către
autoritatea fiscală competentă.

4.1.4. Înscrierea menţiunilor în registrul comerţului

Articolul 21 din Legea nr. 26/1990 prevede că se vor înregistra în registrul comerţului
menţiuni referitoare la:
a) actele juridice care au ca obiect fondul de comerţ (donaţie, vânzare, locaţiune, garanţie
reală mobiliară), precum şi actele care aduc modificări înregistrărilor sau menţiunilor ori care fac să
înceteze firma ori fondul de comerţ;
b) modificări privind numele, cetăţenia, data şi locul naşterii reprezentantului. Dacă dreptul
de reprezentare priveşte numai o anumită sucursală ori filială, menţiunea se va face numai în
registrul unde este încrisă sucursala sau filiala. Semnătura noului reprezentant va fi dată în
condiţiile art. 13 alin. 5 şi 6 din lege;
c) drepturile de proprietate industrială de care dispune comerciantul (brevetele de invenţii,
mărcile şi indicaţiile de provenienţă) ori drepturile asupra firmei, emblemei şi alte semne distinctive
prevăzute de lege asupra cărora comerciantul are un drept;
d) hotărârea de divorţ a comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor comune,
pronunţate în cursul exercitării comerţului, în condiţiile legii;
e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia,
precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
g) hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru fapte
penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate.
La încetarea activităţii, persoana înmatriculată este obligată să ceară oficiului registrului
comerţului radierea înregistrării din registrul comerţului. Radierea nu poate avea loc în cazul
suspendării activităţii comerciale, ci numai la încetarea acesteia.
Cu privire la societăţile privind activitatea comercială, radierea poate interveni, numai după
terminarea operaţiunilor de lichidare a societăţii (art. 260 din Legea nr. 31/1990).
Cererea de înregistrare în registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi faptele arătate
trebuie făcută în termen de cel mult 15 zile de la data actelor şi faptelor supuse obligaţiei de
înregistrare.
Potrivit legii, înregistrarea menţiunilor se poate face şi la cererea persoanelor interesate. În
acest caz, termenul este de cel mult 30 de zile de la data când aceste persoane au cunoscut actul sau
faptul supus înregistrării.

4.1.5. Radierea înregistrărilor din registrul comerţului

Înmatricularea sau înscrierea unei menţiuni în registrul comerţului poate să fie păgubitoare
pentru anumite persoane. Pentru protejarea persoanei păgubite prin înregistrările efectuate în
registrul comerţului, legea reglementează cererea de radiere a înregistrării.
 Articolul 25 din Legea nr. 26/1990, în forma dată prin Legea nr. 161/2003 cuprinde
următoarele dispoziţii: „Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare,
în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la
baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost
dispusă menţionarea în registrul comerţului”.
Din textul citat rezultă că cererea de radiere a înregistrării poate fi exercitată dacă sunt
îndeplinite trei condiţii.
În primul rând, trebuie să existe o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost
desfiinţat în tot sau în parte ori modificat actul care a stat la baza înregistrării (de exemplu, prin
hotărâre judecătorească a fost desfiinţată rezoluţia privind înmatricularea comerciantului).
În al doilea rând, hotărârea judecătorească definitivă în cauză să nu fi dispus efectuarea unei
menţiuni în registrul comerţului privind desfiinţarea în tot sau în parte ori modificarea actului care a
stat la baza înregistrării.
În al treilea rând, persoana interesată să facă dovada unui prejudiciu cauzat prin înregistrarea
a carei radiere o solicită.
Prin urmare, întrucât actul care constituie temeiul juridic al înregistrării a fost desfiinţat ori
modificat prin hotărârea judecătorească irevocabilă, dar fără ca această hotărâre să dispună şi
efectuarea unei menţiuni în registrul comerţului cu privire la desfiinţarea sau modificarea actului în
cauză, înregistrarea iniţială a rămas intactă.
Această înregistrare fiind păgubitoare, persoana interesată poate cere radierea ei din registrul
comerţului.
Cererea de radiere se soluţionează de tribunal cu citarea oficiului registrului şi a
comerciantului.
Împotriva hotărârii judecătoreşti de soluţionare a cererii de radiere se poate exercita numai
calea de atac a apelului.

4.2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale

Obligaţiile care le revin comercianţilor privind evidenţa activităţii comerciale sunt stabilite
în Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1725/2005 au fost aprobate reglementările
contabile conforme cu directivele europene, înlocuit ulterior cu Ordinul Ministrului Finanţelor
Publice nr. 3055/2009.
Categoriile de persoane juridice care aplică reglementările contabile conforme cu directivele
europene şi/sau standardele internaţionale de raportare financiară se stabilesc prin ordin al
ministrului finanţelor (art. 28 din lege).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea revine
societăţilor privind activitatea comercială, societăţilor / companiilor naţionale, regiilor autonome,
instituţiilor naţionale de cercetare – dezvoltare, societăţilor cooperatiste şi celorlate persoane
juridice.
Persoanele fizice care desfăşoară activitate producătoare de venituri au obligaţia să conducă
contabilitatea simplificată, bazată pe regulile contabilităţii în partidă simplă.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 82/1991, comercianţii au obligaţia să conducă contabilitatea în
partidă dublă şi să întocmeasca situaţii financiare anuale. Ministerul Finanţelor Publice stabileşte
categoriile de persoane care pot ţine contabilitatea în partidă simplă.
 Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională. Contabilitatea operaţiunilor
efectuate în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută.
Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de achiziţie, de
producţie sau la preţul pieţei, după caz, în timp ce creanţele şi datoriile se înregistrează la valoarea
lor nominală.
Articolul 20 din Legea nr. 82/1991 prevede că registrele de contabilitate obligatorii sunt:
Registrul – jurnal, registrul – inventar şi Registrul cartea mare.
a) Registrul – jurnal. În acest registru, comerciantul este obligat să înregistreze zilnic toate
operaţinile comerţului său, adică „ce are să ia şi ce are să dea (...) şi în general tot ce primeşte şi
plăteşte sub orice titlu”, aşa cum prevedea art. 23 din Codul comercial (abrogat).
Deci, prin înregistrările pe care le cuprinde, registrul – jurnal constituie o oglindă a actelor
juridice pe care comerciantul le-a săvârşit în activitatea sa, în oridnea succesiunii lor.
Potrivit legii, lunar, în registrul jurnal se înscriu şi cheltuielile făcute de comerciant pentru
nevoile proprii şi ale familiei sale.
b) Registrul – inventar. În acest registru, comerciantul copiază inventarul patrimoniului său.
Aşa cum am arătat, comerciantul este obligat să efectueze inventarierea generală a patrimoniului la
termenele stabilite de lege. Inventarul priveşte averea sa mobilă şi imobilă, datoriile şi creanţele
comerciantului (art. 24 Cod comercial).
c) Registrul Cartea mare. Un asemenea registru se ţine de comercianţii care au o activitate
cu volum mare şi cu o complexitate ridicată. Cartea mare este un registru de conturi personificate,
iar contabilitatea se face în partidă dublă, în sensul că fiecare operaţiune comercială dă naştere unei
duble înregistrări.
Pentru a putea stabili rezultatele activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat ca, pe baza
înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească situaţia financiară anuală.
În concepţia legii, situaţia financiară anuală este documentul oficial de gestiune al
comerciantului. El trebuie să constituie o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a
situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de comerciant.
Situaţia financiară anuală are ca obiect activitatea desfăşurată în exerciţiul financiar, care, de
regulă, coincide cu anul calendaristic.

4.3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite

În economia de piaţă, exercitarea concurenţei constituie un drept al oricărui agent economic.

Ca orice drept recunoscut şi protejat de lege, dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună –
credinţă, fără să încalce drepturile şi liberatăţile celorlalţi agenţi economici, şi cu respectarea legii şi
a bunelor moravuri. Numai dacă exercitarea concurenţei are loc în aceste limite, concurenţa este
licită sau loială şi, deci, ea este ocrotită de lege.
Concurenţa este protejată de lege sub un dublu aspect.
Pe de o parte, legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopoliste, care
periclitează existenţa concurenţei. Această protecţie este asigurată prin Legea nr. 21/1996 asupra
concurenţei.
Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite de atragere a
clientelei (concurenţa neloială). Această protecţie face obiectul Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale.
În sfârşit, legea asigură combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii. Această reglementare face obiectul Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor
incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia
europeană privind protecţia consumatorilor.
 Ansamblul normelor legale care urmăresc protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale şi
împotriva comportamentului abuziv al agenţilor economici în atragerea clientelei formează dreptul
concurenţei comerciale.
Legea nr. 21/1996 interzice înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă.
Articolul 5 din lege interzice orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţilor de
întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori
denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
Legea are în vedere înţelegerile şi practicile concertate care stabilesc, direct sau indirect,
preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare, limitează sau
controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; împart pieţele sau
sursele de aprovizionare; condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a
unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
Art. 6 din lege interzice folosirea în mod abuziv, de către una sau mai multe întreprinderi, a
unei poziţii dominante deţinute pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia.
Asemenea practici pot consta în: impunerea, în mod direct sau indirect a unor preţuri inechitabile de
vânzare ori de cumpărare; limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în
dezavantajul consumatorilor; practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de
ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor.
Protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal se
asigură de către Consiliul concurenţei.
Potrivit legii, Consiliul concurenţei este autoritatea administrativă, autonomă, cu
personalitate juridică, în domeniul concurenţei. El îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii
în plen sau în comisii.
Potrivit Legii nr. 11/1991, întreprinderile sunt obligate să îşi exercite activitatea cu bună-
credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor
concurenţei loiale.
Concurenţa neloială este o formă de concurenţă ilicită. Ea constă în săvârşirea de către
comerciant, în scopul atragerii clientelei, a unor acte şi fapte care contravin legii, bunelor moravuri
în activitatea comercială şi loialităţii profesionale.
În sensul Legii nr. 11/1991, constituie concurenţă neloială practicile comerciale ale
întreprinderii care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei – credinţe şi care
produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă (art. 2 din lege).
Prin practicile comerciale legea înţelege orice comportament, respectiv acţiune, omisiune,
demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea şi comercializarea efectuată de o
întreprindere, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs.
Potrivit art. 2 alin. 2 din legea nr. 21/1996, sunt considerate practici de concurenţă neloială
următoarele fapte:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor / serviciilor sale, realizată prin comunicarea
ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul / angajatul său de informaţii care nu
corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi
lezeze interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat / reprezentant al
său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva
întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a producţiei acestora şi a căror dezvăluire poate
dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al
bunei – credinţe şi care produc sau pot produce pagubă oricăror participanţi la piaţă.
 Potrivit Legii nr. 11/1991, în forma modificată prin OUG nr. 12/2014, protecţia
întreprinderilor împotriva practicilor de concurenţă neloială este asigurată de Consiliul concureţei şi
Consiliul interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale.
În scopul unei bune funcţionări a pieţei şi asigurării protecţiei consumatorilor, a fost
adoptată Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii.
Potrivit legii, o practică comercială este incorectă dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ,
următoarele condiţii: a) este contrară cerinţelor diligenţei profesionale; b) deformează sau este
susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu la
care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al unui grup, atunci când o practică
comercială este adresată unui anumit grup de consumatori (art. 4 din Lege).
Practicile comerciale incorecte pot fi practici comerciale înşelătoare sau practici comerciale
agresive.
a) Practicile comerciale înşelătoare. Practica comercială înşelătoare este considerată ca fiind
o acţiune înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau induce în eroare consumatorul mediu
cu privire la caracteristicile produsului, preţul produsului, drepturile consumatorului.
Practica comercială este considerată ca fiind omisiune înşelătoare dacă omite o informaţie
esenţială necesară consumatorului mediu pentru luarea unei decizii de tranzacţionare în cunoştinţă
de cauză.
b) Practici comerciale agresive. O practică comercială agresivă este socotită agresivă dacă,
în contextul prezentării situaţiei de fapt şi ţinând cont de toate caracteristicile şi circumstanţele,
limitează sau este susceptibilă să limiteze în mod semnificativ libertatea de alegere sau
comportamentul consumatorului mediu cu privire la produs, prin hărţuire, constrângere, inclusiv
prin utilizarea forţei fizice, care determină sau este susceptibilă să determine consumatorul să ia o
decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o (art. 8 din lege).