Goșea Alberto

Anul 4, Instrumente

ESTETICA ARTEI

Obiectul său de studiu este frumosul în manifestările sale naturale şi

artistice; metodele sale sunt similare celor specifice cercetării filosofice; scopul
său, ca şi al celorlalte discipline filosofice, este să-l ajute pe om să se înţeleagă
mai bine pe sine însuşi şi această lume în care i-a fost dat să trăiască într-un
anumit timp şi într-un anumit loc.
Termenul estetică își are originea în termenul grecesc aistheton
însemnând ceva capabil de a fi perceput prin intermediul simțurilor.
În filosofie termenul este introdus de A. G. Baumgarten în 1750 în lucrarea
Aesthetica. Conform acestuia estetica este știința cunoașterii senzoriale.
Baumgarten distinge între cunoașterea senzorială și cunoașterea pură (a
gândirii) prin contrastul dintre scopul esteticii și a logicii: prima urmărește
frumosul, iar a doua adevărul.
Arta este determinaţie o ontologică fundamentală a condiţiei umane
căreia îi cunoaştem mult mai bine manifestările şi forţa decât natura. Nu există
stadiu al evoluţiei umane despre care să ne fi parvenit informaţii cât de cât
consistente din care ea să fi fost absentă.
Cu mult timp înaintea inventării scrierii, oamenii primitivi au pictat
pereţii grotelor în care se adăposteau, uneori cu rezultate care astăzi sunt
considerate adesea excepţionale sub raport artistic. În Franţa, la Lascaux, ca şi
în Spania, la Altamira, s-au descoperit adevărate sanctuare cu sute de picturi
rupestre, unele de o uluitoare frumuseţe şi expresivitate, cu certă semnificaţie
religioasă. Ele datează din paleoliticul superior (cca. 15.000 î.Hr.), iar formele
animale pictate apar privitorului contemporan de o surprinzătoare modernitate.
În epoca respectivă nu se practica încă agricultura, „operele” în cauză alcătuind
o adevărată frescă a universului preistoric al vânătorii.
Nu ne putem face nici cea mai vagă idee asupra impulsului care i-a
determinat pe acei strămoşi îndepărtaţi ai noştri să picteze deoarece nu ştim
aproape nimic cert despre cultura ai căror exponenţi au fost. Cercetătorii actuali
sunt tentaţi să supraliciteze valenţele magico-religioase ale creaţiilor respective.

1
Goșea Alberto
Anul 4, Instrumente

Cunoaştem ceva mai bine impulsul care-l determină pe poetul zilelor

noastre să-şi scrie versurile sau pe compozitorul contemporan să-şi compună
operele muzicale. În pofida acestui fapt, subzistă o notă de mister şi de inefabil
în orice creaţie artistică, fie ea preistorică, antică, modernă sau contemporană.
Arta pare mai înrudită cu jocul decât cu utilitatea practică, deşi este o
necesitate profundă a naturii umane; ea lasă impresia că este gratuită şi inutilă,
apropiată mai degrabă de superficialitate şi capriciu decât de activităţile serioase
şi laborioase, deşi este atât de intim corelată cu sacrul încât timp de milenii
sentimentele religioase s-au exprimat mai ales prin intermediul operelor de artă,
de la picturile rupestre la piramidele egiptene şi templele greceşti, de la psalmii
biblici 9 la catedralele gotice şi cântecul gregorian; ea pare neimportantă,
aproape superfluă, deşi tezaurul de fapte de civilizaţie şi de valori pe care
umanitatea l-a acumulat şi la transmis posterităţii a fost exprimat, cu precădere,
prin intermediul formelor sale, de la poemele homerice şi tragedia antică la
muzica simfonică şi pictura abstractă.
Dintr-o civilizaţie apusă sau dintr-o epocă istorică trecută posteritatea
reţine, cu precădere, creaţiile artistice. Ca reflecţie teoretică asupra artei şi
frumosului estetica nu putea să apară decât în momentul în care producţia
artistică acumulase un bogat patrimoniu de opere, iar cele mai importante arte
se conturaseră deja.