Arta în relație cu artistul

Lumea artei prezintă o multitudine de genuri și stiluri, apărute în urma influențelor culturale
și a diferitelor contexte, dispunând de diverse utilizări. Încă de la începuturi se pot obersva
picturi rupestre și sculpturi preistorice, găsite chiar înaintea textelor scrise. Rolurile posibile
pe care le aveau acestea țineau de ritualuri sau contezte religioase și deveneau obiecte ale
jocului și ale răsfățurilor.

Operele de artă mai târzii apăreau cu roluri de a oferi o formă zeităților, dețineau mesaje
religioase și dinastice și devenneau obiectele reprezentative ale frumosului, ofereau culturilor
o identitate proprie. De asemenea, acestea jucau un rol important și în filosofie, fiind cele
care conturau ideile, imaginile și gândurile filosofilor, în același timp oferind plăcere
consumatorilor lor. Arta decorativă atingea din punct de vedere plastic sufletul și dispune de
o pasiune și un efort nejustificabile. Oamenii vor opere de artă pentru că le creează plăcere,
rămân uimiți și captivați de frumusețile picturilor, ale dansurilor și clădirilor citadine sau
rurale, se pierd în operele de teatru și poeziile scriitorilor, acestea devenind obiectele ce
servesc scopului frumuseții.

Deși am vorbit până acum despre scopurile artei, ei nu i se pot conferi așteptări sau reguli.
Acestea dispun de o caracteristică comună, aceea fiind apariția lor intenționată, dorită, ce
dispune de o manieră, un moment și un loc specific, se pot analiza artiștii în relație cu arta lor
pentru a descoperi fenomenele estetice. Așadar, astfel se deschide discuția despre producerea
operei de artă în lipsa prejudecăților legate de ideea de frumos.

Despre intențiile artiștilor

Primul lucru pe care îl iau artiștii în considerare când vine vorba de o analiză a obiectului
artistic este intenția. În cazul obiectelor estetice, scopurile utilitare determinate de intenții nu
le definesc în întregime, ca un roman ce analizează subiecte morale și sociale, sau unul care
inspiră anumite gesturi. În acest caz, analiza caracterului estetic pornește din ideea că o operă
de artă este de un anume tip și nu seamănă cu obiectele utilitare. Un obiect utilitar vizează o
anumită funcție predestinată și este ales pe baza nevoilor oamenilor, intenția utilitară avându-
și baza în funcția pe care o poate îndeplini sau nu.
 Obiectele estetice, în schimb, dispun de o intenție naturală transpusă de artist prin opera de
artă. Diferite de cele utilitare, care se adresează funcției și utilizatorului, cele estetice se
adresează mai mult autorului care încearcă să descopere moduri prin care să redea ideea
principală. Intențiile creatorilor de artă se pot descoperi întrebând artistul, deși câteodată
poate fi dificil de primit un răspuns din varii motive, sau analizând indiciile oferite de aceștia,
ca pictorii renascentiști care au redactat tratate în amănunt despre acest tip de artă, discutând
despre cum văd ei pictura, sau artiștii care au reușit să își comenteze în mare operele lor.

Un alt mod de a afla intențiile autorilor este prin deducerea lor din contextul și practica
epocii. Pictorul Sir Joshua Reynolds, spre exemplu, vorbește în Discursurile sale despre
perspectiva lui legată de pictură și practicarea sa, având ca o imagine de ansmablu arta
portretului ce poate fi analizată prin modul în care era reprezentată. Unii dintre portretiști
dispuneau de ucenici și elevi care puteau învăța meșteșugurile de la ei, dându-le astfel o
construcție de ansamblu a tabloului și o figură principală pentru care urma să se construiască
și un fundal. Din acest lucru se poate deprinde ideea intențiilor pictorilor de ce este important
și ce pică pe locul 2.

Altminteri, contextul devine important în analiza intențiilor. Unele romane ce uzitau forme
de burlesc și alte conotații indecente ca The Adventures of Peregrine Pickle, scrisă de Tobias
Smollett, se observă intenția de a cuceri un public specific. Apoi, apar romane ce sunt fondate
în viața reală, stabilindu-se astfel noi seturi de convenții, lăsând în urmă mijloacele stilistice
pompoase.

Acest proces de a căuta informații cu privire la intențiile autorului duce către ideea
fundamentală că relația dintre opera de artă și artist este bazată pe o dorință de a transmite
ceva. Aici, obiectul estetic este folosit ca un limbaj, câteodată utilizând chiar elemente ale
limbajului ca scrisul, vorbitul, fără a exclude și limbajul propriu al clădirilor sau al operelor
muzicale. Ideea artistului este, la început, înțeleasă de artist, apoi analizată de consumator
pentru a-și da seama ce a vrut să spună autorul și ce vrea să exprime prin limbajul specific
folosit.

Conexiunea dintre limbaj și artist este importantă, fie că este vorba despre un limbaj scris
sau vorbit, fie în sens figurativ, ne ajută să descoperim intenția cu care a fost creată opera în
discuție. Așa se pot descoperi și înțelesuri greșite ale intențiilor, prin aceste erori de
comunicare, fiind ori în avantajul artistului, ori al publicului, iar concentrarea asupra
intențiilor ajută în umplerea golului provocat de această ruptură. Dacă relația dintre artist și
opera sa de artă se poate rezuma la comunicarea intențiilor, se poate realiza și importanța
artei. De pildă, conectarea cu muzica ce reușește să ducă oamenii în sentimente profunde, sau
sentimentele concentrate de teatru, ori cele de adorație religioasă ale unor tablouri, ce leagă
consumatorul cu opera și artistul. Acestea desemnează importanța relației dintre operă și
autor, cea a intențiilor sau sentimentelor și exprimarea lor în mod estetic.

Conexiunea dintre dans și alte tipuri de artă

Încă de la apariția dansului, acesta reprezentând o formă de exprimare liberă, artistică, prin
mișcările corpului într-un ansamblu sensibil sau puternic, ghidat de muzică, diverse
personalități din istoria artei au ales să se lase inspirați și captivați de acest tip de mișcare
artistică.

Unul dintre cei ce au ales să redea dansul în pictură este Pablo Picasso, în lucrarea sa
intitulată Cei trei dansatori din 1925, care reușește să redea într-un mod abstract o temă
morbidă prin personajele ce iau parte la un dans romantic și seducător, dedicându-i
prietenului său care s-a sinucis această lucrare.

Un alt pictor renumit care surprinde mai multe personaje la o repetiție de balet este Edgar
Degas, intitulându-și lucrarea chiar Repetiție de balet, realizată în 1873, fiind o pictură
realistă ce cade sub curentul impresionismului francez.

Titian este inspirat de povestea de dragoste dintre Bacchus și Ariadna, reușind astfel să
redea printr-o pictură mitologică grecească din secolul al XVI-lea metoda zeului de a o cuceri
pe Ariadna prin mișcări ce par ale dansului. Această operă de artă celebră este intitulată
Bacchus și Ariadna, realizată în 1522-1523.
 Fiind printre primele forme artistice existente, dansul purta și un rol ritualic, cum se poate
observa și în sculptura din bronz găsită în Pakistan din 1926, în Mohenjo-daro, unul dintre
primele orașe apărute în istoria umanității. Această sculptură poartă numele de Dansatoarea și
se prezintă a fi concepută în anul 2500 î.e.n., surprinzând o femeie ce denotă naturalețe și
încredere, ducând cu gândul la dans.

În epoca noastră, cea contemporană, putem regăsi la Susan Cutt o sculptură din hârtie,
artista încercând să redea ideea că un dansator își va păstra toată viața sub forma dansatorului.
Sculptura se numește Who knows where the time goes, realizată în 2012 și este redată printr-
un port al balerinelor.

Fiind inspirați de diferitele stiluri de dans, artiștii reușesc să confere prin metodele
cunoscute de ei mișcările corpului uman în moduri care mai de care deosebite. Se pot observa
pozițiile atât rigide, cât și grațioase ale balerinelor, având mușchii corpului încordați,
executând perfect mișcările într-un mod ce pare natural, suav, firesc. Conform dansului,
acestea au un port identic cu povestea jucată de corpul lor, fiind structurate dur, din materiale
diafane. Fiecare act reprezintă o formă nouă de redare, cu ajutorul muzicii specifice, a unor
trăiri artistice de ale scriitorilor, compozitorilor și scenografilor.

De asemenea, aceste reprezentări pot însemna pentru mulți dansatori și un mod de a se face
cunoscuți prin unicitatea dansului, mișcării, trăirii cu obiectul artistic. Pot apărea diverse
caracteristici umane ce devin evidente, precum culoarea părului unui dansator, naționalitatea
redată prin port, dimensiunile umane specifice anumitor tipuri de dansuri, fizionimia feței ce
conferă privitorului o idee despre locul de proveniență al subiectului, poziționarea corectă a
fiecărui personaj în fiecare scenetă aparte, proporțiile corporale specifice personajului jucat.
Acești dansatori devin muze pentru pictori, sculptori, graficieni, artiști 3D și fotografi,
reușind astfel să uimească publicul și să cuprindă consumatorul de artă în universul
personajului.

O altă importanță pe care o capătă aceste reprezentări este aceea de a da continuitate unei
creații folosind o multitudine de tehnici de abordare în sfera artelor frumoase, și anume prin
multiplicarea aceluași obiect redat în forme, idei, compoziții diferite, ce aduce noi moduri și
tehnici de exprimare a artistului. Acesta poate surprinde o persoană din mai multe perspective
sau folosind tehnici mixte și diferite, reușind să facă o abstracție de modurile trecute folosite
în artă.

Așadar, fie că este vorba despre fotografie, sculptură sau pictură, unii artiști își sustrag
inspirația și din alte forme artistice ca dansul, fiind captivați de mișcările corpurilor
dansatorilor, scenele realiste pe care le pot reda și de ideile ce provin din acest mod artistic de
exprimare cu ajutorul corpului.