„Apus de soare”, de Barbu Ștefănescu-Delavrancea.

Compoziția textului dramatic. Acțiune dramatică, conflict

dramatic, didascalii.
În actul I, curtea domnească din Suceava se afla sub semnul a două embleme: soarele
toamnei (care prevestește iarna bătrâneții lui Ștefan) și bourul Moldovei - simbol al
întemeierii și al integrității. În numele celei de-a doua embleme, bătrânul voievod decide
să recucerească Pocuția, vechi teritoriu moldovenesc, stăpânit de Polonia. Rugat de
doamna Maria să-și amâne expediția (dată fiind rana pe care o avea la un picior și
apropierea iernii), domnitorul refuză: „... și Ștefan n-a murit încă". La chemarea
voievodului, șirurile de luptători se îndreaptă spre Suceava, ca puhoaiele de munte,
arătând „ce bogată e Moldova". În actul al doilea, cele dintâi vești despre victorie le
aduce clucerul Moghilă, care anunță sosirea „Leului Moldovei" - biruitor, dar cu rana de
la picior agravată. Desfășurarea luptei este reconstituită în cuvintele acestui martor
ocular, în toată măreția ei. Aflăm astfel că, ajungând până în zona numită Halici,
voievodul și-a organizat oastea, așteptând sosirea polonezilor (leșilor). Tehnica fiind cea
a învăluirii dușmanului, bătălia este crâncenă, încât „curse sânge până la țurloaiele
cailor". Importantă este însă nu desfășurarea de forțe, ci dimensiunile aproape
fabuloase ale personajului central, care a măturat totul în cale ca și când în acest bătrân
s-ar fi întrupat stihiile naturii dezlănțuite. Odată cu sosirea lui Ștefan cel Mare în cetatea
de scaun, se manifestă primul conflict al dramei (previzibil încă din actul I): trei mari
boieri (paharnicul Ulea, jitnicerul Stavăr și stolnicul Drăgan) uneltesc împotriva voinței
domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot boieresc a existat în timpul
domniei lui Ștefan cel Mare, așa cum relatează Grigore Ureche în cronica sa. În dramă,
cei trei boieri doresc să-l înscăuneze pe Ștefăniță (convinși fiind că „vulturul bătrân" va
muri în curând), fapt care le-ar fi permis să conducă ei țara. Aceasta contravine însă
voinței voievodului care-l hărăzise ca urmaș la tron pe Bogdan - singurul care i-ar fi
putut continua opera. La modul simbolic, domnia lui Ștefăniță ar fi echivalat cu o
întoarcere în haos; și cum Ștefan reprezenta „soarele Moldovei", conflictul devine mitic,
este ca lupta dintre lumină și întuneric (despre care vorbesc unele mituri).În actul al III-
lea, simțindu-și sfârșitul aproape, voievodul îi adună pe boieri, curteni și oșteni, pentru
„a sta mărturie" la urcarea lui Bogdan pe tron. Absența paharnicului Ulea de la
ceremonie, jocul de cuvinte al domnitorului (care presupune că pe Ulea „doare capul",
deoarece nu stă bine la locul lui), demonstrează precipitarea conflictului exterior (dintre
voievod și boierii uneltitori). După ce domnul își ocupă locul pe tronul pe care stătuse 47
de ani, urmează momentul discursului; acesta este punctat de tunete și fulgere,
subliniind furtuna din sufletul personajului. Cuvintele domnitorului relevă sentimentul
datoriei împlinite și rezumă o istorie a cărei esență au constituit-o războiul și jertfa. După
impresionantul testament politic lăsat urmașilor, Ștefan îi pune mantia lui Bogdan și-l
 așează pe tronul Mușatinilor. Gestul îngenuncherii în fața noului domn nu este doar
ceremonial: el constituie sfârșitul unei jumătăți de veac glorioase, la capătul căreia,
rostogolindu-se de pe treptele tronului în bratele doctorilor, Ștefan cel Mare devine un
simplu om. În actul al IV-lea, după ce doctorii străini îi ard rana de la picior cu fierul
înroșit în foc, Ștefan aude, afară, printre glasurile celor care-l aclamau pe Bogdan,
câteva voci răzlețe rostind numele lui Ștefăniță. Devenit justițiar în numele legii
străbune, Ștefan îl străpunge cu sabia pe Ulea (care „murise înainte de-al izbi", copleșit
de forța morală a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Ștefan cel Mare
un personaj de mit: cu sabia sa (numită „sfânt oțel"), domnul oprește „cutremurul" care
amenință Moldova și „umple prăpastia" (ca la o nouă naștere a Pământului). Cel de-al
doilea conflict este psihologic, iar Ștefan constă în conștiința sa că moartea se apropie,
de aceea el meditează în fața portretului lui Alexandru cel Bun („acesta fu un om și nu
mai e de mult"), în actul al II-lea; urmează apoi scena întâlnirii cu meșterul pietrar care
urmează să-i pregătească lespedea de pe mormânt; tragismul spuselor voievodului
despre cei trei boieri este marcant: „Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă coliva și
mi-o și împart" (cuvinte în care se îmbină ambele conflicte). În tot ceea ce spune Ștefan,
repetarea cuvintelor „bătrân", „bolnav" și „neputincios" relevă drama pe care o trăiește
omul în fața morții. Conștient de zădărnicia lucrurilor, ca și convingerea că strălucirea și
gloria sunt deșarte, se degajă din scena arderii rănii: voievodul le cere doctorilor să
pună foc „pretutindeni", „până s-o preface-n scrum trecuta mărire de-o clipă, care a fost
odinioară nebiruitul Ștefan ". În momentele arderii rănii, înfrățindu-și durerea cu patimile
lui Iisus, Ștefan cel Mare capătă o aură de sacralitate. Măreția voievodului este însă
dincolo de uman: hotărârea de „a duce" Moldova și după ce nu va mai fi, testamentul
politic lăsat tinerilor (în care domnul le dăruiește țara, lor și generațiilor care vor veni,
până „în veacul vecilor"), fac din Ștefan o figură legendară. Strâns legat de al Il-lea
conflict este și titlul metaforic al dramei, moartea lui Ștefan cel Mare fiind asemuită cu un
grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -„Soarele
Moldovei" - a cărui măreție conferă dramei caracter poematic. Fiecare scenă din cele
patru acte constituie o relevare a acestei măreții. Din lunga domnie a lui Ștefan cel
Mare, sunt alese câteva momente: o luptă, un complot boieresc, înscăunarea lui
Bogdan, moartea voievodului. Fiecare moment este arhetipal, împreună alcătuind
imaginea grandioasă a creatorului de istorie, a justițiarului, a omului, a tatălui. „Soarele
Moldovei" este văzut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea domneasca îl numesc
„Măritul", „Slăvitul" și „Sfântul"; clucerul Moghilă îl caracterizează prin cuvintele „Leul
Moldovei", iar boierii, copleșiți de măreția și autoritatea lui, îi spun „ Șoimanul" și
„ Vulturul bătrân".