Au fost tăind un brad bătrân/ Fiindcă făcea prea multă umbră“ – Nicolae Iorga

Poezia Bradul, a căror prime versuri dau titlul acestui articol, a fost scrisă de Iorga cu doar câteva zile înaintea asasinării sale
de către legionari în pădurea de lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.
De la acel eveniment se împlinesc astăzi 81 de ani.
Poate că mulți au auzit de Nicolae Iorga; poate că unii l-au studiat în particular mai mult și asta pentru că în programa școlară
e loc doar de Andreea Esca ori Cristian Tudor Popescu.
Poate că alții s-au aplecat mai mult asupra personalității și geniului creator al acestuia. Cred însă că în această zi de 27 noiembrie
se cuvine să aducem un omagiu celui care a fost:  istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar,
memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române. După cum a afirmat George Călinescu,
Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.
Cunoscut în întreaga lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filosof al istoriei, Iorga a avut
o activitate ştiinţifică excepţională, fiind autorul a 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii, este autorul a
numeroase sinteze, culminând cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit cel mai mare istoric şi
savant al României din toate timpurile.
Dar cred că peste toate acestea a fost un adevărat patriot, o calitate greu de găsit astăzi în general și inexistentă
în rândul clasei politice post-decembriste. Vă propun spre lectură această poezie, „Bradul“ care poate fi interpretată
și ca un cântec de lebădă al celui care a fost Nicolae Iorga:
„Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
„O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grăbiţi?
În anii mulţi cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crăcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adăpost.
Moşneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Şi-n vreme aspră şi hursuză
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?”