Macheta Conta 29

CUPRINS
3 – ”Reinventarea cititorului” (un editorial de Adrian Alui Gheorghe) *

5 – Dumitru Chioaru – 60 * 6 – Mircea Bârsilă – 65 * 7 – Dimitrie
Grama – 70 * 9 – Nemaipomenitele aventuri ale Inei și ale ariciului Pit
în aparatul de fotografiat al bunicului (proză de Radu Țuculescu) * 43
– Gabriel Chifu/ un poet al sensibilităţii controlate (un comentariu de
Daniel Corbu) * 45 – Punctul pe I: „Suntem suma opțiunilor noastre și
a marilor noastre alegeri – și asta se vede foarte bine pe harta Europei
...” (Cristian Pătrășconiu în dialog cu Adrian G. Romila) * 53 – Poeme
de Simona-Grazia Dima * 57 – „Noi, românii, asistăm la risipirea
neamului în lumea largă, pierdem deja populaţie pe timp de pace ca-n
războaie” (VII) (Magda Ursache în dialog cu Adrian Alui Gheorghe) *
66 – Aleea de tămâie (o proză de Liviu Ioan Stoiciu) * 69 – Pastel (un
poem de Emil Nicolae) * 70 – Cenzura, îngrădirea supremă a libertăţii
pentru un scriitor. „Cazurile” Aurel Dumitrașcu și I. D. Sîrbu (un
studiu de Vlad A. Gheorghiu) * 90 – Poeme de Kocsis Francisko * 94 –
Soarta scriitorului din provincie (II) (un eseu de Dumitru Hurubă) * 98
– Horaţiu Ioan Laşcu sau despre nostalgia morţii (o prezentare de
Nicolae Corlat) * 99 – Poezii de Horațiu Ioan Lașcu * 102 – Corporația
(urmare din numărul trecut – o piesă de Flavius Lucăcel) * 115 – Poeme
de Horia Dulvac * 118 – „Starea poetică şi starea îndrăgostită cred că
sînt una, aceeaşi” (Traian Ștef în dialog cu Hristina Doroftei) * 122 –
Cuvânt de însoțire (Calinic Argeșeanul, Arhiepiscop al Argeșului și
Muscelului) * 128 – Insula lui Ovidiu (un poem de Ionuț Caragea) * 132
– „Pe mine mă entuziasmează mai mult să scriu proză scurtă decât
roman. Poate și datorită faptului că îți permite să ai sentimentul
împlinirii mai des” (Mircea Pricăjan în dialog cu Adrian G. Romila) *
142 – Spre Câmpani (o proză de Mircea Pricăjan) * 148 – Mihók
Tamás, un blockbuster despre care merită să vorbim pe-ndelete (o
cronică de Gabriela Feceoru) * 151 – Generația 2000 +: Cătălin Mihai
Ștefan (cu o prezentare de Vlad A. Gheorghiu) * 154 – 3 miniaturi
dramatice de
Marian Ilea * 169 – Adrian G. Romila vă recomandă (cărți de Carlo
Rovelli, Nicolae S. Șucu, Catherine Poulain, Ian McGuire, Nicolae
Strâmbeanu) * 178 – Două poeme de Ion Țoanță * 180 – Recitind Laika
(o recenzie de Ion Țoanță) * 183 – Reliefarea valorilor sinelui (o
recenzie de Octavian Mihalcea) * 183 – Proză de Anamaria Veleșcu *
187 – Un document inedit din Arhiva Secretă a Vaticanului. Raportul
privind participarea României la Primul Congres Mondial al Presei
Catolice (un studiu de Iulian Ghercă) * 197 – Situația evreilor nemţeni
în timpul regimului antonesciano-legionar (septembrie 1940 - ianuarie
1941) (un studiu de Emanuel Bălan) * 210 – Eduard Covali. Un mare
prieten al actorilor tineri (o evocare de Dionisie Vitcu) * 214 –
Colocviul XI de la Putna. Oameni şi cărţi (o relatare de Doina Cernica)
* 228 – Cele două ”aripi” ale Marianei Papară (Emil Nicolae) * 229 –
Geopoetica: Întoarcerea fiului rătăcit: Moshe B. Itzhaki, un poet al
ținuturilor biblice (prezentare și traducere de Paul Farkas) * 235 –
Premiul revistei Conta la Festivalul de poezie ”Costache Conachi”, ediţia a
XXV-a, Tecuci, octombrie 2017: Sonia Kalman * 239 – Jurnalul unei
asceze (”agapice” de Gheorghe Simon) * 245 – In memoriam Gheorghe
Izbășescu (o evocare de Vasile Spiridon) * 248 – Universalia: Joseph
Brodsky, poetul disident (prezentare și traducere de Emil Nicolae) * 255
– Universalia: Lorand Gaspar, necunoscutul (un studiu de Iulian
Trocaru, Canada) * 260 – Un poem de Lorand Gaspar (traducere și
prezentare de Adrian Alui Gheorghe) * 268 – LITERA – TURA –
VURA
Editorial
„Reinventarea”
cititorului
un editorial de Adrian Alui Gheorghe
Dacă spui (astăzi) că prin anii `80 în România un roman al unui scriitor
autohton putea să apară şi în ... o sută de mii de exemplare sau chiar mai mult,
rişti să nu fii crezut. Erau aşa de mulţi cititori în acea perioadă în România? Nu e
sigur că toți cei care cumpărau cărțile le și citeau, dar măcar era o investiție în
cultură. În cultura română...! Bibliotecile „personale” erau o modă. Şi chiar o
necesitate? Posibil. Unde suntem azi? Exact în partea ... opusă. Tirajele cărţilor
sunt din ce în ce mai discrete, chiar numele importante, vizibile, nu adună tiraje
mai mari de cîteva mii de exemplare. Statisticile editurilor stau mărturie. Unde e
răul? Unde se produce ruptura dintre literatură/ cultură şi cititor/ consumatorul de
cultură? Răspunsul ne e, totuşi, la îndemînă. La o întîlnire cu un grup de studenţi
de la o disciplină artistică, alta decît „literele”, am neinspiraţia să întreb care a
fost ultima carte citită. Foială în sală. Şi linişte. În final, unul mai curajos, îmi
spune: „Cred că eram prin anul trei de liceu, cînd am fost obligat să citesc
volumul doi din Moromeţii, ca să nu rămîn corigent la literatură. O vară întreagă
am chinuit cartea aia ... De atunci nu am mai avut nici timp, nici plăcere să mai
citesc.” O altă studentă recunoaşte că ea nu citeşte decît... Osho! Dezvoltare
personală, adică. Eu nu prea ştiu cine e Osho, de asta nu duc mai departe discuţia.
Ce a făcut, ce face „şcoala” românească pentru conectarea tinerelor generaţii la
cultura română? E greu de spus. Prea puţin, probabil. Sau, nimic?
Regulile de circulaţie le înveţi pentru că e obligatoriu. De ce nu ar exista şi
obligativitatea de a învăţa ceva mai mult despre literatura română? Învăţarea
istoriei şi a noţiunilor de bază care definesc cultura română ar trebui să fie
chestiuni de ... strategie naţională. Despre americani se spune că nu prea au
cunoştinţe de istorie şi geografie universale, că ignoră cultura universală. E
adevărat, în acelaşi timp în SUA se înregistrează cel mai mare număr de
utilizatori ai bibliotecilor publice, cu un procent de peste ... şaizeci la sută! Numai
că americanii citesc/ consumă, în cea mai mare parte, literatură şi autori
americani. Patriotism local? Posibil.
3
Conta nr. 29 (octombrie-decembrie 2017)
Am să reiau, în context, o „poveste” spusă de Fănuş Neagu, care spune

ceva/ totul despre „autoritatea” lecturii şi a scriitorului: „Mă obsedează ideea
(cumplit, devastator de enervantă): cîtă inteligenţă, cinste şi devotament cheltuim
noi, scriitorii, pentru fiinţa neamului? Pentru lume? – nici nu îndrăznesc s-o spun.
Întîlnindu-mă cu o doamnă în jur de 40 de ani, mamă a doi copii, unul de 15 ani,
celălalt de 9 ani, am schimbat, după salutul de rigoare, obişnuitele banalităţi: ce
mai faci? cum o duci? etc. Doamna, pe care o ştiu de pe cînd era fetiţă în scutece,
m-a pus în încurcătură cu: – Tu ce mai scrii Fănuş? Nu ştiu ce mi-a venit să
răspund tot cu o întrebare: –Tu ce mai citeşti, M?... – O, dar eu nu mai am cînd să
citesc! Soţul, tot timpul cu pretenţii, copiii extrem de ocupaţi, mama bătrână... Am
dus întrebarea mai departe: – Copiii tăi ce citesc? Răspuns: – Naiba să-i ia, nu
citesc decît plătiţi, în rest stau tot timpul la calculator. – Îi plăteşti să citească? am
continuat. – Douăzeci mii ora de lectură. Şi nu-i pot reţine decît o oră, una şi
jumătate! – Te costă, am calculat eu, cam 60.000 (şaizeci de mii) lei o partidă de
lectură. – Noroc că o fac numai o dată pe săptămînă! De asta, acum stau şi zac
asupra unei întrebări: merită să mai duc romanul pînă la capăt? Nu mai vreau să
scriu. Nu mai vreau şi gata. Nu mai vreau. Nu mai vreau să urc muntele. Şi cred
că e dreptul meu (parafrazîndu-l pe Delavrancea) să nu mai vreau să vreau. Să
mă uit în trecut şi să ridic din umăr. Să mîrîi neputincios. Şi să nu mai văd nimic
în viitor. Altădată m-aş fi îmbătat. Acum pînă şi beţia mă plictiseşte”.
Există, însă şi alte „faţete” ale acestei lipse de interes a cititorului pentru
literatura momentului. Umberto Eco povesteşte undeva că la un curs cu studenţii
săi descoperă că aceştia erau „tobă” de lecturi din scriitori străini, alţii decît
scriitorii italieni contemporani. Îi întreabă, contrariat, de ce nu îi citesc pe
scriitorii italieni...!? Răspunsul unuia, acceptat şi de alţii, cei mai mulţi, îl pune pe
gînduri: proza italiană a momentului e plicticoasă, inabordabilă, de ocolit.
Umberto Eco, cel care vorbise convingător despre „opera aperta” rămîne pe
gînduri şi se decide să scrie un roman care să placă tuturor, să facă atractivă
literatura momentului. Şi scrie „Numele trandafirului”, un roman care s-a vîndut
în sute de mii de exemplare în Italia şi în lume.
Reiau, aici şi vorba părintelui Baştavoi: scriitorul român scrie, prea adesea,
de parcă ar vorbi cu capul sub apă, adică bolboroseşte, o face pe-a neînţelesul de
dragul de a fi considerat profund cu orice preţ. Scriitorul român trebuie să facă
vocalize înainte de a ieşi în lume, să aibă vocea limpede…!
„Reinventarea” cititorului este o necesitate, numai el poate „căra” dintr-o
generaţie în alta „povara de cultură”. De pe la 1800 încoace problema aceasta
apare/ reapare în spaţiul public românesc, asumată de şcoală, de politic, de
societate în general. Acum am intrat/ reintrat pe orbita europenităţii. Dacă nu
luăm şi cultura română cu noi, ca semn de identitate şi de identificare, riscăm să
ne topim în spațiul vid, confundați în vreo noapte cu o ploaie de stele care lasă
niște dîre din categoria „sfîrîiacului” lui Creangă.
noiembrie, 2017
4
Poesis
Dumitru
Chioaru - 60
Mărul oprit
În camera plină cu cărţi
îmi amintesc versurile lui Borges:
„eu îmi închipuisem paradisul
în chipul unei biblioteci enorme” –
nimic nu se mişcă în jur
doar mîna mea luînd
cîte o carte din raft
ca şi cum aş culege un măr –
într-un colţ al tavanului
tainic îşi întinde pînza
un negru păianjen
– nu sînt singur aici –
păianjenul îmi împînzeşte privirea
(voi orbi ca Borges!)
sau poate eu sînt păianjenul
care-şi ţese lumea din litere?
un Robinson naufragiat
pe o insulă de hîrtie pe care
totul s-a scris –
mîna mi se retrage speriată
de veşnicia cărţilor necitite
ca un blestem al mărului oprit
în gîtul lui Adam.
5
Mircea
Bârsilă - 65
În continuare
De ce n-ai plecat, suflete,
și de ce mai întârzii? Încă de pe când au înfrunzit plopii
ar fi trebuit să te afli și tu printre umbrele
așteptându-și, neliniștite, rândul
spre a fi trecute cu luntrea dincolo. Se întorceau
berzele - a câta oară de la începutul lumii? - și cucii,
când au fost desfăcute nodurile ce ne țineau împreună.
Desigur, mi-ai putea spune că mă înșel
de vreme ce mă simt în continuare cel care am fost
- o gâză răpită nopții de o lampă aprinsă -
de vreme ce sunt văzut mai departe, seară de seară,
când mama își strigă de la marginea satului gâștele,
zburând și eu cu ele peste câmp. Mi-ai putea spune
că nu-i adevărat - și ce bine ar fi să nu
fie adevărat! -
numai că, iată: în orice fântâna m-aș uita
adâncul ei cerc de apă
nu mai poate fi o monedă cu chipul meu. De ce
n-ai plecat și de ce mai întârzii? O să se spună
că nu poți îndura despărțirea. O să se creadă
că nu te-ai pregătit bine pentru acest eveniment
al plecării în direcția indicată de țipetele cucuvăilor.
Ești așteptat de lucruri luminoase și noi:
de ce n-ai plecat?
Vor fi mari depărtări între noi: până când?
6
Poesis
Dimitrie
Grama - 70
(ce accident nemaipomenit este și viața asta)

câte accidente am suferit
în viața asta care
mi-a fost dată mie
în dar?
o naștere grea
am chinuit-o
pe săraca mama
îmi pare rău
eram un prunc
inconștient
dar mai târziu?
apoi școala
și aia de atunci
ca și cea de acum,
comunistă, unde
pe lângă
igiena obișnuită
mi s-au spălat
și creierii
și cu toate astea
am rămas cu idei
și gânduri murdare
nu numai privitoare
7
la comunism....
facultățile, academiile,
unde speram
să învăț totul
despre tot
dar unde puțin
am învățat.
și dragostea,
iubirea
cât de accidentale sunt!
ca niște uragane
cu trăznete și fulgere
prin inimă trec
și te lasă
ca și mai înainte
uscat și
în căutarea
altor furtuni.
prieteni de ocazie
care atunci
când ești rănit
sunt în concediu
iar cei adevărați
unu, doi, trei,
sunt departe
pe alte meleaguri
și suferă
de aceeaşi boala
ca și tine.
ce accident nemaipomenit
este și viața asta
trece prin tine
ca o ghiulea de tun
și tu nici nu simți
că ești
rănit de moarte!
Uppsala, 17/6, 2017

8
Epic
Proză de
Radu
Țuculescu
Nemaipomenitele aventuri ale Inei și

ale ariciului Pit în aparatul de
fotografiat al bunicului
Ina (cercetînd cu privirile prin unghrele camerei): Pit! Hei, Pit! Pe unde te-
ai ascuns?
Liniște.
Nici un răspuns.
Ariciul cel alb nu se zărește nicăieri.
Ina: Haide, ieși din ascunzătoare. Afară s-a întunecat binișor. A sosit
noaptea.
Pit face pe mutul. Are chef de joacă. Ori are chef să o necăjească pe fetiță.
Ina (amenințător): Dacă nu îți arăți botuțul, voi pleca fără tine!
Se aude un bombănit. Pare că vine de sub pat. Dar acolo Ina s-a uitat și nu
i-a descoperit țepii. Unde s-a pitit, drăgălașul de Pit?
Ina (foarte hotărîtă): Eu intru. Pierd vremea de pomană. Noaptea de vară e
scurtă, ai uitat? Rămîi sănătos! Și țepos…
Coșul colorat, din plastic, aflat lîngă biroul Inei, destinat hîrtiilor și
cioturilor de creioane, începe să se clatine într-o parte și într-alta, ca atins
de vînt. Ca și cum s-ar afla pe puntea unei nave. Apoi se rostogolește pe
covorul înflorat. Se revarsă cocoloașe de hîrtii, cutiuțe, cartonașe,
pungulițe, căpăcele, vîrfuri de creioane. De sub această grămadă, apare
ghemul alb cu țepi, numit Pit. Cîte o bucățică de hîrtie i s-a înfipt, ici
acolo, în vîrful lor.
9
Ina (rîde) : Arăți împodobit ca un pom de Crăciun!

Pit (aproape supărat): Rîzi fără rost. Ai fi în stare să pleci fără mine?
Ina (îi adună hîrtiuțele agățate în țepi): Bineînțeles.
Pit: Nu ar fi corect. A fost ideea mea să pătrundem în burduful aparatului
de fotografial al bunicului tău.
Ina : Recunosc. Dar timpul e scurt, trebuie folosită fiecare oră a nopții.
Pit (bombănind, ca de obicie): Bine, bine…Atunci, gata cu vorbăria și s-o
întindem. Am dormit destul. Ziua e lungă. E momentul să-mi dezmorțesc
picioarele. Să vedem pe unde a mai umblat bunicuțul tău. Mereu era gata
de ducă.
Ina : Bunicul meu cel drag. Cu el povesteam adesea.
Pit: Știu. Vă auzeam…
Ina: Cu el rîdeam cel mai bine. Rîdeam cu poftă.
Pit : Iar cu mine?
Ina: Tu ești prietenul meu. Un prieten care mă amuză, de cîte ori începe să
bombăne și să facă pe nervosul.
Pit (bosumflat): Păi, sigur, eu sînt ca cel de la circ, cel care se numește
clovn.
Ina: Clovnii sunt foarte simpatici. Copiii îi iubesc. Chiar și oamenii mari.
Unii.
Pit: Asta-mi mai lipsește, să mă iubească toată lumea!
O porni, hotărît, în direcția vechiului aparat de fotografiat.
Intrară prin obiectiv acestuia, ca printr-o poartă stelară.
Se treziră pe o bancă, într-o stație de autobuze. Lîngă ei, un bărbat
îmbrăcat gros, ca de iarnă, chiar dacă se aflau în toiul verii. Avea căciulă
roasă pe cap, o jachetă umflată și decolorată, pantaloni plini de petece și
bocanci găuriți. O barbă lungă, încîlcită și plete unsuroase.
Un om al străzii care dormea, aplecat în față, gata parcă să cadă în cap.
Pit rîse de cîteva ori, scurt și ascuțit, după ce-l descoperi pe bărbos. Ina îi
făcu semn să înceteze.
În partea stîngă a băncii se afla un bar cu pereții din sticlă. Arăta ca un
acvariu uriaș. Prin sticla groasă, prăfuită, se zăreau cinci mese înalte.
Aveau tăblia rotundă și un singur picior la mijloc. Ca niște ciuperci cu
pălăria plată.
La mese se stătea în picioare. Cîțiva bărbați, beau, fumau și discutau. În
fundalul acvariului era un bar. Barmanul se vedea doar de la gît în sus. Se
mișca într-o parte și într-alta. Cu mîinile ridicate, aranja cești și pahare,
turna băutură ori suc. Un pitic, mai mult ca sigur.
- Era și timpul, îl auzi, deodată, Ina pe Omul Străzii mormăind în barbă,
fără să deschidă ochii. Au trecut, drăguță, două luni…
10
Epic
În partea dreaptă a băncii se găsea un mic chioșc alimentar. Se vindeau și

plăcinte umplute cu brînză ori carne tocată. Mirosurile plăcintelor
călătorea prin stație, învîrtindu-se și în jurul celor așezați pe bancă.
- Eu sînt profesor, fetițo, zise Omul Străzii ținînd, în continuare, ochii
închiși.
Ina tresări, mirată. La fel și Pit.
- Cu tine vorbește? întrebă ariciul încetișor.
Ina ridică din umeri. Doar ei se aflau pe bancă. Dar de unde știa Omul
Străzii cine s-a așezat lîngă el? Pleoapele îi acopereau ochii. Barba mare,
lungă și răsucită în toate părțile, îi ascundea gura. Cînd rostea cuvintele,
doar cîteva fire se mișcau, ca suflate de o adiere.
Nemișcat, cu capul căzut în piept, cu ochii închiși, Omul Străzii arăta ca o
statuie acoperită de zdrențe.
- Eu văd, chiar dacă țin ochii închiși, zise Omul Străzii, uluindu-i pe cei
doi. N-am chef de oameni. Animalele sînt mai bune decît oamenii.
- Corect, zise Pit.
- Există și oameni buni, îl contrazise Ina, zîmbind.
- Eu nu mai vreau să mă uit la ei. Nu vreau să-mi treacă prin fața ochilor.
- Și ce predați? întrebă Ina.
- Nu mai predau de ani de zile, zise Omul Străzii. Cînd ești la catedră,
trebuie să stai cu ochii deschiși, nu? E la mintea cocoșului. Sînt obligat să
mă holbez la cei din sală.
- Păi, atunci ce faceți? Întrebă Ina.
- După cum vezi, șed pe bancă, zise Omul Străzii. Mi-e de ajuns să-i aud
cum îndrugă tot soiul de bazaconii.
- Pe scurt, interveni Pit, nu face nimic.
- Exact, are dreptate țeposul, zise Omul Străzii pe un ton amuzat. Nu fac
absolut nimic!! Ha, ha, ha! E minunat să nu faci nimic!
Ridicase vocea iar cîțiva dintre cei care așteptau autobuzul, se întoarseră
spre el, pentru o clipă.
Omul Străzi își ridică, dintr-odată, capul și deschise ochii. Erau albaștri și
bulbucați, ca de broască. Îi mișcă în dreapta și în stînga, apoi sus și jos, ca
o gimnastică de dimineață. Avea o privire apoasă, cețoasă. Apoi îi închise ,
din nou, iar capul îi căzu la loc , în piept, ca și cum îl lovise, fulgerător,
somnul.
- Individul e cam ciudat, șopti Pit. Ar fi cazul s-o ștergem.
- Fără mare agitație, fără mare grabă, zise Omul Străzi cu o voce uluitor de
limpede. Călătoria are să fie lungă, cu surprize.
11
Ina îl privi pe Pit și ridică din umeri. Ariciul clătină din cap, adică
profesorul acesta care s-a lăsat de predat lecții și trăiește pe o bancă în
stația de autobuz, vorbește aiurea, ca și cum ar avea febră.
O femeie grasă bine, cu un nas cît o ceapă roșie și dodoloață își cumpără
de la chioșc o plăcintă cu brînză. Se opri în dreptul băncii, rupse o bucată
din plăcintă și o aruncă la picioarele Inei.
- Ia te uită, izbucni Pit, a vrut să te lovească baba aia umflată?
Femeia nu-l auzi. Le întoarse spatele și, înfulecînd din plăcintă, se puse pe
așteptat autobuzul.
Sub bancă se mișcă ceva. Apoi se auziră cîteva icnete urmate de un hăpăit.
- E o cățelușă, zise Omul Străzii.
- O cățelușă!? exclamă Ina.
- Da, ai auzit bine. Are două luni.
- Doar două? se miră Ina apoi se aplecă, curioasă.
Văzu doi ochi negri, vioi și strălucitori. Un bot lunguieț, două urechi care
atîrnau, moale și o coadă care flutura, veselă, prin aer. O cățelușă de
culoare cenușie, precum praful de pe străzi și trotuare.
- Arată ca o sperietoare, zise Pit, după ce se uită și el sub bancă.
- E drăgălașă, îl contrazise Ina, întinzînd mîna să o mîngîie.
Cățelușa îi linse, de cîteva ori, degetele doar cu vîrful limbii. Scurt.
Continuă să stea întinsă pe burtă și să-și fluture coadă. Și zîmbea!
- Extraordinar! exclamă Ina. Zîmbește!
Pit se aplecă , din nou, neîncrezător.
- Ai dreptate, zise el mirat. Zîmbește. De vorbit, bag țepile în foc, sînt
convins că nu știe.
- Bineînțeles că zîmbește. Dar nu vorbește. E o cățelușă inteligentă, zise
Omul Străzii.
- Adică, doar animalele proaste vorbesc? întrebă Pit, înțepat.
- Va trebui să o scoți de sub bancă, continuă Omul Străzii să-i spună Inei,
ignorîndu-l pe arici. Îi este teamă să iasă de bună voie. Are doar două luni,
ți-am mai spus. Dar cînd va ajunge lîngă tine, îi va dispare teama și te va
conduce acolo unde trebuie să ajungi.
- Iar eu? întrebă Pit, precipitat.
Omul Străzii se ridică, încet. Genunchii îi scîrțîiră puternic, ca și poarta
ruginită a unui vechi castel.
- După ce o scoți, rămîneți așezați , îi mai spuse Omul Străzii fetei, căci vă
va purta banca. Eu intru în acvariu, să mă mai încălzesc.
Omul Străzii rîse încetișor în barbă și se tîrî în barul cu pereți din sticlă, cu
greu, ca un bătrîn dinozar.
- Pe ăsta l-a lovit căldura în cap și habar nu are ce vorbește, bombăni Pit.
12
Epic
Ina se lăsă pe vine și o chemă pe cățelușă, cu glas zglobiu.

- Drăgălaș-o, haide, ieși de sub bancă. Cuțu-cuțu…
Cățelușa zîmbitoare continua să-și miște coada, dar rămase nemișcată,
privind-o pe Ina cu ochii invadați de steluțe sclipitoare.
- Ființa asta de sub bancă, doar zîmbește cu botul pînă la urechi, face vînt
cu coada și….cam atît, zise Pit. E mută și poate surdă!
- Îi este teamă, normal. Sîntem niște necunoscuți pentru ea, zise Ina.
- Este și ea una de pe stradă, zise Pit. Cunoscuții ei or fi bețivii din barul
transparent.
Ina o apucă cu ambele mîini și o trase, de sub bancă, ușurel. Cățelușa
opuse o mică rezistență, încercînd să se agațe, cu labele din față, de
trotuarul zgrunțuros. Ina era hotărîtă să nu cedeze.
O luă în brațe și se așeză cu ea la loc, pe bancă lîngă Pit. Cînd îl văzu pe
arici, cățelușa mîrîi de două ori, renunțînd la zîmbet pentru cîteva clipe.
- Nu știe să vorbească, dar mîrîie, se revoltă Pit și îi întoarse, jignit,
spatele. Auzi, o cățelușă de două luni mîrîie la el, ditamai ariciul alb!
Cățelușa își aplecă botul lunguieț spre el dar și-l retrase imediat. Atinse
vîrfurile ascuțite ale țepilor.
- Și acum, ce facem? întrebă Pit. Zacem pe banca asta murdară pînă se va
pune în mișcare, cum bolborosea profesorul acela zdrențăros? Cred că era
beat și vorbea prostii.
Cățelușa îl privi fix și lătră de două ori apoi își înălță ochii spre Ina.
-Te-a contrazis, zîmbi Ina. Trebuie să-i găsesc, imediat un nume. Am să-i
spun…Didi!
Cățelușă dădu din coadă și, cu vîrful limbii, îi atinse Inei bărbia. Ca un
foarte mic și scurt sărut. Ochii îi străluceau precum doi tăciuni aprinși.
- Didi, bombăni Pit. Parcă ai mîna un cal, așa sună.
- Ba, mie îmi place și ei de asemenea! îl contrazise Ina iar Didi confirmă,
lătrînd iarăși de două ori. Ina o mîngîie.
- Ar cam trebuie să te spăl, ești tare murdărică, zise ea, rîzînd. Dar oare
chiar ne vei conduce undeva? Așa zicea Omul Străzii.
Didi îi zîmbi iar în ochii ei de abanos Ina putu citi răspunsul. Da, vă voi
duce într-un loc anume. Unul foarte important.
Banca începu să se clatine, ușurel. Apoi se ridică, în aer, cu toți trei.
- Asta chiar are de gînd să zboare!, exclamă Pit, încîntat.
Banca se înălță deasupra stației, fără să atragă privirile celor care așteptau
autobuzul. Ca și cum ar fi devenit, brusc, invizibilă. Ina o strînse pe Didi în
brațe, nu cumva s-o scape.
Banca o porni pe deasupra orașului. Era un oraș mare, răsărit într-o vale
prin mijlocul căreia curgea un rîu.
13
Zburară o vreme, fără grabă, descoperind casele și drumurile, și vehiculele,

și oamenii, și parcurile, și bisericile, și școlile, și grădinile, și
blocurile…De sus, totul se vedea în miniatură, ca într-un joc din cuburi
pentru copii.
Ajunseră deasupra marginii orașului.
Blocurile înalte erau încălzite de razele soarelui.
O pensulă uriașă din raze călduroase.
Banca își continuă zborul urmînd firul apei din albia rîului. Se îndepărtară
de marele oraș, pînă cînd acesta dispăru în spatele colinelor. Acum, jos, era
doar rîul șerpuind printre pajiști și dealuri, unele împădurite, altele cu
arbuști pitici ori cu tufe de mure și afine.
- Eu văd și niște ciuperci, acolo, la margine de pădure, exclamă Pit.
- Înseamnă că ai o vedere grozavă, zîmbi Ina.
- De vultur, se mîndri Pit.
Didi lătră de cîteva ori, scurt și puțintel ironic. Adică, te cam lauzi,
ariciule, ochi ca vulturul nu are nimeni.
Banca începu să coboare, lin, și poposi pe malul rîului, aproape de o salcie
tare pletoasă.
Iarbă înaltă și flori sălbatice colorate într-o mulțime de culori.
Didi se porni să salte, jucăuș, printre ele, ca după o minge ghidușă și
nevăzută.
- Didi, vino aici!, o strigă Ina, oprită pe pietrele de la malul rîului. Trebuie
să te spăl.
Didi o privi nedumerită. Să mă speli? întrebară ochii ei. Ce înseamnă asta?
- După mutra pe care o face, habar nu are ce e spălatul, rîse Pit.
- Didi, vino aici la mine, repetă Ina. Apa e numai bună. Haide să-ți dau jos
praful de pe blană. E urît ca o domnișoară să fie atît de murdară.
- Pentru ea, curat și murdar e același lucru, continuă Pit să o ironizeze pe
cățelușă.
Didi se apropie de mal, șovăitoare. Chiar cu oarecare teamă.
Atinse cu laba, suprafața apei. O trase, imediat, înapoi. Ca și cum s-ar fi
ars. Pit izbucni în rîs.
- Ii este frică de apă!, zise el. Mai rar așa ceva. Un cîine să se sperie de
apă! Te pomenești că nici să înoate nu știe.
- Vezi cum rîde Pit de tine, Didi? zise Ina. Eu nu m-aș lăsa luată peste
picior.
Brusc, Didi abordă o mutră serioasă. Comic de serioasă. Păși, vajnic, spre
apa rîului. Intră în ea, cu o privire care se dorea indiferentă. Se opri doar
cînd îi ajunseră micile valuri la burtă.
- Bravo, exclamă Ina. Știam eu că ești o fetiță curajoasă.
14
Epic
Începu să o spele. Din blana ei se scurgeau fire groase de apă murdară.

De sub mizeria adunată zile și nopți în șir ieși la iveală o adevărată
minunăție.
Didi avea o mulțime de pete de diferite mărimi și diferite forme colorate în
maro, negru și alb. Desenul blănii sale era uluitor de fantezist. O ureche îi
era maro, cealaltă albă și neagră. Pe botul lunguieț i se întindea o dungă
maro. Lîngă ea, se înșirau trei pete negre mai mari și mai mici. Pe spate, o
pată maro mare, răsucită la mijloc. În jurul ei, altele, mai mici, negre și
albe dar și punctulețe maro. Pe burtă arăta ca un dalmațian. Coada stufoasă
era stropită cu toate cele trei culori.
Acum, ochii ei puternic rimelați, ieșeau și mai mult în evidență.
Pînă și cîrcotașul de arici alb rămase fără replică.
Cu aceeași mutră gravă cu care intrase în apă, Didi ieși și se scutură,
zdravăn, de mai multe ori. Împrăștie în jurul ei stropi de apă, ca o ploaie de
vară. Apoi o porni pe urmele fluturilor, printre flori.
Era felul ei de a se usca.
- Oare o fi chiar adevărat că ne duce undeva? întrebă Pit, neîncrezător.
- Așa cred, zise Ina. Poate Omul Străzii a fost un mesager.
- Cățelușa asta colorată saltă acum prin iarbă după fluturi. Trebuie
să…săltăm și noi în urma ei?
- Ești puțintel răutăcios, Pit, îl dojeni Ina. Așa sînt cățelușele. Jucăușe. S-o
lăsăm să se bucure. Doar a stat două luni sub banca aceea din stația de
autobuz, acoperindu-se de praf.
Didi se opri, brusc. Își repezi capul în jos, făcîndu-l să dispară în iarbă.
Doar coada îi fîlfîia deasupra, ca un steag.
In spatele ei începură să zboare bulgări de pămînt.
Cu o uluitoare repeziciune, Didi săpă un tunel. Îi dispăru tot capul, ba chiar
și o parte din gît.
- Poate extrage vreo cîrtiță, bombăni Pit. E în stare…
Didi se opri din săpat. Cîteva clipe rămase parcă înțepenită în gaura pe
care chiar ea o făcuse. Doar coada continua să i se miște într-un ritm vesel.
Ieși fără grabă. Botul ei lunguieț îi era plin de pămînt proaspăt. Iar în vîrful
botului, un șoarece. Atîrna de coadă, între buzele ei.
- Didi, dă-i drumul imediat șoricelului, zise Ina cu autoritate, doar nu ai de
gînd să-i faci vreun rău?!
Se auzi un rîs ascuțit.
Didi o zbughi spre malul rîului, cu vietatea în bot.
O urmară, în grabă, Ina și Pit.
- Te pomenești că Didica halește șoareci, exclamă Pit.
15
Didi se opri pe mal. Depuse șoricelul pe o piatră mare și plată. Apoi se

trînti pe burtă, lasîndu-și botul pe labele din față.
Zîmbea.
Îi zîmbea șoricelului.
- Salutare, zise acesta, cu glas subțirel.
Ina și Pit pricepură. Șoricelul fusese cel care rîse înainte.
-Credeai că avea de gînd să mă mănînce? îl întrebă șoricelul pe Pit.
- Zău, așa credeam, recunoscu ariciul.
- Nu Didi, zise șoricelul, mai degrabă aricii halesc șoricei!
- Nu aricii albi, se burzului Pit.
- De unde știi cum o cheamă? întrebă Ina, uimită. Abia cu puțin timp în
urmă i-am dat acest nume.
- Mi-a spus chiar ea, după ce mi-a lărgit galeria, explică șoricelul. E
grăbită și jucăușă.
- Adică vorbește? întrebă Pit.
- Da, răspunse șoricelul, dar numai eu o înțeleg. Eu sînt șoricelul Tumba
care știe tot!
Categoric, pe un șoricel care știe tot nu-l poți contrazice.
-Vă aștep cam de multișor, mai zise șoricelul.
- Pe noi? întrebară, într-un glas, Ina și Pit.
- Exact. Trebuie să vă însoțesc, din simplu motiv că numai eu pricep ce
spune Didi.
- Aha, ești o nouă călăuză, zise Pit.
- Și unde trebuie să ajungem? întrebă , la rîndul ei, Ina.
- Asta vom vedea pe parcurs. Acum trebuie să-mi dezmorțesc puțin oasele.
Sînt un dansator recunoscut și apreciat. Ia priviți.
Șoricelul Tumba începu să danseze pe suprafața lustruită a pietrei. Făcea
piruete, salturi, pași laterali, în față, în spate, se înclina, se răsucea, flutura
din lăbuțe. Totul pe o muzică doar de el auzită. Didi lătra, din cînd în cînd,
ca și cum i-ar fi punctat ritmul.
- Bravo! exclamă Ina, ești un adevărat talent, Tumba!
- Mai lipsește să fie de față la spectacol o pisică, mormăi Pit.
Didi îl lătră, mustrător.
Cînd termină, Tumba se înclină, elegant, ca în fața unui numeros public.
Ina aplaudă.
- Avem și…circ, o să fie distractiv, zise Pit. Ce mai urmează?
- Plecăm mai departe, zise șoricelul coborînd de pe piatră.
Didi se sculă și se mai scutură o dată, zdravăn.
Stropii zburau în jurul ei, într-o explozie de culori.
- Dar unde-i banca? întrebă Pit.
16
Epic
- Acolo, zise șoricelul Tumba , arătînd spre apă.

Banca se transformase într-un curcubeu răsturnat. O barcă multicolorată
legănîndu-se pe apa rîului.
- Asta-i o chestie tare, să plutești pe-un curcubeu, zise Pit. Sper că nu ne
vom răsturna…
- Stai prost la capitolul înot? întrebă șoricelul Tumba.
- Păi, răspunse Pit ezitant, eu știu înota mai mult în ape liniștite…în
lacuri…
- În băltoace, rîse șoricelul Tumba.
Tonul destul de ironic al șoricelului, îl înfurie pe Pit. Adică, un animăluț
atît de mic, de-a dreptul sfrijit, un nimeni în drum, rîde de el? O porni,
încruntat și hotărît.
Ina nu apucă să spună nici un cuvînt, că Pit era deja în apa nu mai adîncă
de o palmă care aluneca, molcom, deasupra pietrelor. Înotă, cu
repeziciune, pînă la curcubeul transformat în barcă. O distanță de doi, trei
pași. Destul ca să-și arate curajul și aptitudinile de înotător.
Șoricelul Tumba sări, ca și împins de-un arc, în spinarea cățelușei. Se
prinse de blana ei pătată în trei culori și zise, plin de entuziasm:
- Călătoria continuă!
Didi se dădu puțin înapoi. Își luă avînt și, dintr-un salt, fu lîngă Pit,
bucuroasă că nu a atins suprafața apei.
După ce și Ina ocupă un loc, curcubeul o porni pe firul apei în jos, într-o
legănare lină.
Malurile erau năpădite de arbuști, de copaci mai mici ori mai mari, de tufe
înțepătoare cu mure sălbatică.
Trecură pe lîngă curcubeul-barcă, într-o liniște desăvîrșită, cîțiva castori.
Înotau la distanțe perfect egale între ei, purtînd fiecare între dinți cîte un
lăstar ori cîte un trunchi subțirel de copac. Ina numără zece castori. Nici
unul nu le acordă vreo atenție celor care călătoreau pe rîu cu un curcubeu.
- Castorii sînt adevărați constructori subacvatici, zise Ina, admirativ.
- Îi privește, comentă Pit, noi nu putem locui sub apă.
Apăru un nou șir de castori. Aceștia purtau în gură cîte o tulpină de
porumb, fiecare tăiată cu cea mai mare precizie.
- Sînt capabili să pună la pămînt, rapid, un șir întreg din lanul de porumb,
explică Tumba.
- Mare bucurie pentru cei care l-au plantat, mormăi Pit.
Cînd apăru și ultimul castor, Didi lătră de cîteva ori. Tumba, care rămase
pe spinarea cățelușei, se ridică pe lăbuțele din față, chicotind.
- Acesta e cel mai tînăr dintre ei și prieten cu mine, zise. Salutare, Breb, ce
mai faci?
17
Castorul se încruntă, dar nu răspunse..

- Ești tare mîndru azi, continuă Tumba să-l provoace, nu stai de vorbă nici
măcar cu prietenii.
- Cum să-ți răspund, tembelule, cînd am chestia asta între dinți, se răsti la
el tînărul Breb.
Pit izbucni în hohote de rîs. Ina îi făcu semne să se potolească, dar ariciul
nu se putea abține. Breb, deschizînd botul, scăpase tulpina de porumb care
începu să salte pe valuri în urma sa.
- Și s-a dus, rîse și Tumba de naivitatea prietenului său Breb.
Tînărul castor nu mai pierdu timpul ca să-i răspundă. Se răsuci, ca un
titirez, de cîteva ori. Apoi, cu mare repeziciune, precum săgeata în zbor, o
porni după tulpina de porumb. O ajunse și o apucă, ferm, între dinți.
- Bravo, Breb, aclamă șoricelul Tumba. Asta am dorit! Să le arăt celor de
lîngă mine ce prieten am. Un adevărat campion la înot.
- Și un constructor excelent, îl completă Ina.
Tînărul castor trecu pe lîngă ei, fără să le mai arunce vreo privire. Evident,
era supărat pe șoricelul Tumba. Dar, mai ales, era supărt chiar pe el, pentru
că se lăsase așa ușor păcălit.
-Breb, cînd mă întorc, îți promit că voi face un spectacol doar pentru tine,
strigă Tumba în urma sa. Să-ți treacă supărarea.
Dar castorul Breb nici nu tresări. Ca și cum ar fi avut urechile înfundate.
Curcubeul transformat în barcă aluneca, lin, pe suprafața apei lipsită de
valuri.
Soarele învăluia pămîntul într-o pătură călduroasă și pufoasă.
Toți patru se simțiră atinși de moliciune. Pleoapele le coborau încet, ca
niște jaluzele lăsate să cadă, ușor, peste ferestre.
Un somn dulce și legănat îi cuprinse rînd pe rînd.
Se auzea susurul rîului, ca o muzică de vis. Didi adormise cu botul sprijinit
pe labele din față. Șoricelul Tumba, pe spatele ei, sforăia subțirel printre
firele blănii. Ina își sprijinise capul de curbura curcubeului, iar Pit se
adunase lîngă ea, într-un ghemotoc de țepi albi.
Primul care se trezi, fu Tumba. Avusese un vis spăimos. Se făcea că
soarele se întunecă, dintr-odată, din cauza unui vultur uriaș care plana, cu
aripile larg desfăcute, deasupra curcubeului lor. Ochii vulturului aruncau
priviri hrăpărețe mai ales asupra lui. Ghearele îi erau desfăcute, pregătite
de atac. Ciocul de oțel avea sclipirile unor cuțite ascuție.
Tumba (privind spre cer): Hei, treziți-vă!
Ina (frecîndu-și ochi): Am adormit puțintel, căldura soarelui e de vină…
Pit: Ce ai de strigi în halul acesta, Tumba? Îl speri pe vreunul dintre noi și
poate cădea în apă…
18
Epic
Tumba (arătînd în spre cer) : Nu-mi place.

Pit: Ce nu-ți place?
Tumba: S-a întunecat dintr-odată.
Didi lătră afirmativ, de cîteva ori.
Ina: E un nor…Un nor mare și negru. Poate vine ploaia.
Tumba: S-au grindina. În plină vară, e posibil.
Ina: Atunci, ar fi mai bine să ne adăpostim din timp. Pînă ce trece furtuna.
Tumba: Ai dreptate.
Șoricelul nici nu apucă bine să rostească ultimul cuvînt, că norul cel
mare, gros și întunecat, începu să fiarbă, să clocotească, să mugească
precum un taur turbat. Crescură și valurile în jurul curcubeului, devenind
amenințătoare. Vîntul începu să șuiere, răscolind tufișurile și coroanele
copacilor de pe maluri. Pit sări în brațele Inei, iar Tumba se prinse,
zdravăn, de blana lui Didi. Cățelușa nu se arăta speriată de norul cel turbat,
nici de șuierăturile vîntului. Privea doar mirată în sus, ca și cum ar fi spus,
ce v-a apucat taman în toiul zilei, nu puteați aștepta noaptea?
Deodată, chiar din mijlocul norului negru, izbucni un fulger luminos urmat
de-un trăznet puternic, de parcă s-ar fi crăpat cerul. Abia atunci Didi
tresări, speriată, apoi își înălță botul și scoase un urlet de lup, prelung.
Auuuu!
Fulgerul căzu în apa rîului, nu departe de curcubeu.
În momentele următoare, norul despicat în două, se îndepărtă cu
repeziciune. Nu se mai auzi nici un alt trăznet.
Soarele își făcu apariția, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Își răsturna,
cu dărnicie, coșul cu raze calde.
Totul se liniști în jur. Și freamătul copacilor, și valurile apei…
- A fost mai nimic, se grozăvi Pit, coborînd din brațele Inei.
- Fulgerul a căzut aproape de noi, zise Ina.
- Putea să ne lovească, presupuse Tumba.
- Atunci ai fi făcut tu niște tumbe de-a dreptul hazlii, zise Pit, revenindu-i
cheful de glume.
Didi începu să mîrîie. Privea apa acolo unde căzuse fulgerul. Mîrîia
amenințător și își arăta dinții. Ca și cum undeva, în adîncuri, vedea un
dușman periculos.
- Ceva se întîmplă, zise Tumba. O simt pe Didi agitată.
- Ceva se mișcă pe sub apă, zise Ina cu voce șoptită.
Arătă cu mîna acolo unde își ațintise privirile Didi. Apa se ridica și cobora
în valuri lipsite de spumă. Ca și cum o vietate se răsucea în adîncuri.
Apoi se formă, brusc, un singur val care începu să se rotească, rapid, în
jurul curcubeului. Didi, încordată ca un arc, lătra la el, urmărindu-i
19
mișcarea. Lătratul ei era mai tare și mai aspru ca niciodată. Un lătrat

agresiv, ca și cum s-ar fi pregătit de atac. Șoricelul Tumba abia se mai
putea ține pe spinarea ei.
Din val, brusc, țîșni brusc un șarpe lung, gros, de un verde strălucitor.
Fulgerul căzut în apă se transformase în șarpe!
- Ce mare e, îngînă Pit, cu glas sfîrșit.
- Să nu mișcăm, propuse Ina.
Dar Didi continua să latre tot mai tare, tot mai războinic.
Șarpele dispăru sub curcubeu. Apăru în următoarea clipă și își încolăci
coada de un capăt al curcubeului, iar de celălalt, capul. Șuierînd fioros,
începu să clatine curcubeul, într-o parte și într-alta.
- E de rău, vrea să ne răstoarne, zise Tumba
- Ca să cădem în apă și să ne înghită, îl completă Pit, cu voce tremurată.
-Are o gură cît o șură, ne înghite pe toți deodată, chițcăi Tumba.
Trebuie găsită, repede, o soluție, gîndi Ina, nu e timp de dus tratative cu
șarpele acesta nervos ori poate doar flămînd. S-a născut dintr-un fulger și
are burta goală.
- Ai putea să-mi dai unul dintre țepii tăi, îi șopti Ina lui Pit la ureche.
Acesta pricepu imediat. Era un arici cîrcotaș dar isteț.
- Ia-mă cu totul, zise Pit și i se urcă imediat în palmă, lipindu-se de ea.
În clipa în care Ina lovi șarpele cu palma sa țepoasă, în partea cealaltă a
crucubeului transformat în barcă, Didi își înfigea colții în coada șarpelui.
Nu curse nici un strop de sînge.
Prin găurile făcute de țepii lui Pit și de colții lui Didi, ieșiră fîșii de lumină
strălucitoare. Ca și cum fulgerul se îmbrăcase în pielea șarpelui. Ori, poate,
șarpele pîndea de mult acolo, sub apă, lîngă ei iar cînd fulgerul a căzut din
cer, l-a înghițit.
Șarpele deschise gura larg, ca și cum ar fi vrut să inspire mai mult aer. O
limbă subțire, lungă, bifurcată, țîșni afară și pipăi culorile curcubeului.
Apoi, cu un ultim șuirat, se desprinse de curcubeu, dispărînd în apă.
O vreme, nimeni nu rosti un cuvînt.
Pînă și Didi încetă cu lătratul, dar rămase în picioare, cu privirile
scormonind în apa rîului.
Curcubeul își urmă alunecarea lină. Arăta la fel de colorat și strălucitor.
Cînd Didi se așeză, din nou, pe burtă, proptindu-și botul pe labele din față,
Tumba zise:
- Sper că a dispărut, definitiv, balaurul acela…
- Șarpe, mormăi Pit, dezlipindu-se de pe palma Inei.
- Nu l-am văzut întreg, zise ea, poate avea aripi.
20
Epic
- Ba, să nu aibă, interveni șoricelul Tumba. Cu aripi, ne-ar putea urmări și

în zbor.
- Noroc cu țepii mei, se lăudă Pit.
- Și cu dinții lui Didi, îl completă Ina.
- Ei, nu spune! se miră ariciul. Chiar așa de curajoasă este cățelușa?
Didi închise ochii. Ironiile ariciului treceau, fără efect, pe la urechile ei. Nu
o interesau deloc. Acum trebuia să se odihnească, după agitația cu șarpele
acela căzut din senin exact lîngă ei!
Didi visa. Își mișca labele, gemînd încetișor. Nu de durere, ci de încîntare.
Se visa, săltînd pe un cîmp cu flori și iarbă înaltă, încercînd să prindă
insecte care zburau pe acolo.
Se simțeau, toți, puțin obosiți, după spaima trasă și lupta dusă cu șarpele
căzut din cer. Sau, poate, nu căzuse din cer. Poate adormise pe fundul
rîului, iar fulgerul căzut în apă l-a trezit.
Valurile rîului dispărură, pe nesimțite. Albia lui se lărgi. Malurile se
îndepărtară. Pe ele crescuseră numeroase sălcii pletoase. Atît de aproape
unele de altele, încît formau un adevărat zid verde.
Curcurbeul aluneca foarte încet pe suprafața aproape nemișcată a apei.
Era o curbură unde rîul se îngroșase și se potolise atît de mult încît semăna
cu un lac.
Ici acolo cîte un pește pus pe joacă, sălta spre cer, împroșcînd cu stropi în
jurul său.
Soarele continua să încălzească tot mai puternic, ca în miezul unei zile din
mijlocul verii.
Toropeala le dădea tîrcoale celor patru din curcubeul-barcă.
Tumba și Pit închiseră ochii, imitînd-o pe Didi. Un pui de somn, nu strică.
Dacă Didi doarme, e clar că mai au de mers pe rîu în jos o bună bucată de
vreme.
Ina simți și ea cum este atinsă de o plăcută moleșeală.
Îi reveni în minte chipul bunicului cel șugubăț. Îi zîmbi. Bunicul ei cel
vesel, mare iubitor de excursii. Care dispărea, de unul singur, cîteodată și
mai multe zile, numai el știa unde. Spre agitația familiei. Mereu însoțit de
aparatul său de fotografiat cu burduf.
Înainte de a pleca pentru totdeauna, bunicul îi șoptise: Ina, să nu-ți fie
niciodată teamă de necunoscut. Înfruntă-l, cu zîmbetul pe buze.
Necunoscutul îți poate dăuna doar atunci cînd îți este frică de el. Fii mereu
curioasă să afli ce și cum se întîmplă în jurul tău. Lumea este plină de
miracole, trebuie doar să vrei să le deslușești.
Pe mormîntul său crescuse un arbust de-o culoare purpurie. Ca o explozie
de pe o planetă misterioasă. Ca un foc într-un apus de soare.
21
Nimeni nu îl plantase acolo.

Ina își amintea, cu capul sprijinit de curcubeu și cu ochii pe jumătate
închiși.
Bunicul ei cu care rîdea adesea. Nu o luase, niciodată, în lungile sale
excursii. Făcuseră împreună doar plimbări prin parcuri ori pe dealurile
împădurite de la marginea orașului. Ești o fetiță curajoasă, de asta sînt
convins, îi spunea el, dar mai trebuie, puțintel, să crești. Mama ta nu mi-ar
da voie să te duc acum cu mine.
Printre genele întredeschise, Ina desluși că cineva se apropie pe suprafața
apei.
Deschise ochii și zîmbi, mirată.
Direct spre ea venea o lebădă. Se mișca grațios, ca o balerină. Ca o
dansatoare pe patine.
Lebăda se opri lîngă Ina. De sub o aripă zbură, direct spre ea, ceva
semănînd cu un cărăbuș cu aripi transparente...
- Oh!, exclamă Ina și bătu din palme. O zînă!
- Ai nimerit-o, pe jumătate, se auzi un glas subțirel și vesel. Eu sînt un zîn.
Zînul Grigore și nu prea am timp de multe explicații.
- Zînul Grigore ?
Ina nu se putu abțină să nu rîde de cîteva ori, ceea ce pe zînul Grigore nu-l
supără nici un strop. Era durduliu și avea barbă. Trupșorul lui gros
contrasta cu aripile fine, transparente, ca de libelulă.
- Da, exact, confirmă zînul Grigore, oprindu-se în dreptul Inei. Credeai că
există doar zîne pe lume? Greșit.
- Ești un zîn foarte simpatic și… zise Ina.
- Lasă chestiila astea, o întrerupse zînul Grigore. Ți-am mai spus, nu am
timp de pierdut.
De sub cealaltă aripă a lebedei, scoase o oglindă. Era mai mare de două ori
cît el.
- Ia-o repede, îi zise Inei, să nu o scap în apă.
- O oglindă! exclamă Ina
- Exact. O oglindă.
- Una fermecată, ca în povești.
- Lasă poveștile, îi replică zînul Grigore, mișcîndu-și barba. Ai pornit-o
într-o aventură pentru care e nevoie de mare curaj.
- Zînele știu tot, îl completă Ina.
- Zînele știu tot, iar un zîn știe chiar mai mult!
- Sînt convinsă.
22
Epic
- Deci, să nu o mai lungesc. Folosești oglinda asta, cînd o să te întîlnești cu

un animal ciudat, fioros și periculos. Că nici nu știi ce e, cocoș ori șarpe ori
dragon ori vrăjitor. Îi bagi oglinda în fața mutrei, pricepi?
- Se va speria? întrebă Ina, neîncrezătoare.
- E capabil să omoare doar cu privirea ori cu răsuflarea lui otrăvitoare,
continuă zînul Grigore să-i explice fetiței. Dacă își vede mutra, l-ai
terminat. Și el se va speria cînd va vedea cum arată. Și-o să crape de ciudă.
- Poate oglinda e cam mică, nu crezi?
- A, am uitat să-ți spun. Fiorosul acesta are doar cam o jumătate de metru
lungime, explica zînul Grigore. Mic dar afurisit de periculos. Se numește
basilisc.
- O, exclamă Ina, acum îmi amintesc! Am văzut poze. Bunicul mi-a adus
cartea în dar. Are cap de cocoș, cioc de vultur, aripi de dragon și trup de
șarpe cu solzi.
- Acela e!
- Mulțumesc pentru oglindă.
- Plec. Am ședință cu zînele. Ăstea nu au răbdare să aștepte. Sînt mereu în
mișcare. Mereu trebuie să facă ceva.
- Poate ai ajunge mai repede, dacă ai zbura, sugeră Ina
- Teorectic, așa e, ai dreptate, o lăudă zînul Grigore. Dar în primul rînd, pe
aici nu este bine să ne arătăm. Nici zînele și nici eu. Prin tufișurile dese de
pe maluri, se ascund dușmani periculoși. În al doilea rînd, lebăda cu care
am venit, e una specială. Cale bună!
Zînul Grigore dispăru sub aripa albă.
Lebăda începu să alunece, lin, pe suprafața apei. Fără grabă. Ca într-o
plimbare de duminică. Unde-o fi graba despre care vorbea zînul Grigore?
se întrebă Ina. În momentul următor, grațioasa pasăre țîșni, ca o săgeată,
spre înaltul cerului și dispăru cît ai clipi de cîteva ori.
Curcubeul transformat în barcă se mișca cu mare lene, atins și el de
căldura moleșitoare.
Didi avea un vis agitat. Începu să-și miște tot mai tare labele din față.
Precis, visa că sapă o galerie, cu repeziciune, în mijlocul unui cîmp. La un
moment dat, avu o tresărire atît de puternică încît zdruncină întregul
curcubeu. Pit, adormit lîngă ea, alunecă în apă.
Luat prin surprindere, scoase în țipăt ascuțit, trezindu-i pe toți. Inclusiv pe
Didi!
- Pit!, țipă Ina fără să vrea. Se speriase de brusca alunecare a ariciului și
întinse mîna, automat, după el.
Dar, ca din senin, cursul apei crescu iar curcubeul-barcă prinse viteză.
23
Didi se ridică, cu o mutră comică și mirată, totodată. Începu să-și fluture

coada, în timp ce se holba la Pit, ca și cum nu l-ar fi recunoscut.
Veselă de parcă cineva o invitase la joacă, Didi sări în apă. Șoricelul
Tumba se cățără, cu repeziciune, de pe spatele pînă pe gîtul ei. Acolop se
părinse, zdravăn, de blana-i tricoloră.
În apă, Didi devenea întotdeauna sobră. Înotă pînă lîngă Pit, crezînd că
trebuie să-l salveze.
- Poate ai chef să ne luăm la întrecere, Didica, îi zise Pit, ironic. Ești mai
lungă decît mine, ai șanse să mă întreci.
Atunci Didi pricepu. Ariciul alb e un bun înotător, ceea ce o încîntă.
Începură un soi de hîrjoană, făcînd valuri spumoase în jurul lor. Înotau în
cercuri mai mici ori mai mari, în serpentine, înainte și înapoi, de-a lungul
curcubeului. Pit se dovedea, într-adevăr, pe cît de scurt pe atît de rapid.
Călare pe gîtul cățelușei, Tumba îi provoca.
- Haide, aproape o întreci, ariciule! Bravo! Te ții bine. Didica, dă-i bătaie!
Te lași întrecută de Pit? Atenție, să nu răsturnați curcubeul.
Ina îi privea, încîntată. Încă nu îl văzuse pe Pit niciodată înotînd.
La un moment dat, din stufărișul bogat crecut pe ambele maluri, țîșni ceva
în direcția lor.
- Didi! Pit! Imediat lîngă mine! țipă Ina.
Țipătul ei spăimos îi potoli pe cei doi. Pit se agăță de gîtul cățelușei. Un
gest inteligent, bine gîndit. Didi săltă pe curcubeu, dintr-o singură mișcare.
- Ce se întîmplă? întrebă Pit, nemulțumit că fusese întrerupt tocmai cînd
era cît pe ce să preia conducerea la întrecerea de înot.
- Acolo, spuse Ina, arătînd cu degetul.
De ei se apropia, amenințător, un crocodil nesfîrșit de lung, de culoarea
putregaiului cu ochi bulbucați, însîngerați, de parcă-și ieșise din minți, așa,
din senin. Ăsta o fi scăpat de la nebuni, vru să comenteze Pit, dar se
abținu.
Cînd crocodilul ajunse la cîțiva metri de curcubeu, Tumba săltă în creștetul
cățelușei. Imediat, de parcă cineva l-ar fi băgat în priză, începu să cînte
ascuțit și ritmat și să danseze. Cu tumbe, cu salturi, cu răsuciri, cu pași de
dans modern sau clasic, dînd impresia că ar fi avut și o parteneră nevăzută.
Crocodilul cel fioros, lung , șerpos, cu solzi de mucegai pe spate, se opri
dintr-odată. De uluială, ochii îi ieșiră și mai mult din orbite.
Un sfrijit de șoarece țopăie pe creștetul unui cîine, de parcă s-ar afla pe-o
scenă în fața unui public numeros!?
Șoricelul Tumba dansa și cînta într-un ritm tot mai trepidant, mai nebun, în
timp ce Didi îl suporta, zîmbind.
24
Epic
Crocodilul căscă o gură enormă, dezvelindu-și cei douăzecișipatru de colți

ascuțiți, capabili să zdrobească, într-o clipită, și oase de taur.
Fălcile enorme, desfăcute larg, încremeniră.
Șoricelul Tumba îl lăsase pe crocodil cu gura căscată!
Animalul fioros, preistoric și rapace, înțepenise de uimire. Iar Tumba a tot
dansat și cîntat, în timp ce curcubeul-barcă se îndepărtă din ce în ce mai
mult. Crocodilul devenea tot mai mic, pînă ce dispăru. Rămase în aceeași
poziție și poate nici în ziua de azi nu a mai reușit să-și încleșteze fălcile la
loc!
- Bravo, Tumba, îl lăudă Ina, respirînd ușurată. A rămas cu gura căscată,
pe bune!
- Ai avut o idee de aplaudat, recunoscu și Pit.
- Uneori, cei mici sînt mai deștepți, chicoti șoricelul.
- Cel mai adesea, chiar așa și este, îl completă Pit.
Ina se mulțumi să zîmbească, fericită că pericolul a trecut. Nu își imagină
cum l-ar fi putut alunga pe acel răpitor pus pe înghițit cam tot ce-i iese în
cale.
- Călătoria continuă, zise Tumba și se așeză, comod, la loc. Adică, pe
spatele îmblănit al cățelușei Didi.
Din nou, soarele golea saci de căldură peste pămînt.
Pleoapele se închideau , pe nesimțite.
Doar Ina își propuse să nu mai doarmă. Nici măcar să nu ațipească. Cineva
trebuia să rămînă atent la pericolele care puteau pîndi, ascunse sub luciul
apei ori prin vegetația deasă a malurilor.
Oare unde ne duce Didi? se întrebă Ina. Sînt locuri pe unde bunicul a
umblat și a făcut fotografii iar Didi e o călăuză?
O privi pe cățelușă cu mare drag. Se și întristă puțin. Dacă aș avea-o și
dincolo, în camera mea, își zise Ina. Să ies cu ea la plimbare, să mergem
împreună la cumpărături. Dar Didi făcea parte din lumea aparatului de
fotografiat, o lume de vis.
Ina oftă adînc apoi zîmbi. Sînt bucuroasă că am cunoscut-o și că acum
sîntem împreună…își zise ea, alungîndu-și gîndurile triste. Îmi voi aminti
cu drag de ea. Didi, cățelușa tricoloră care zîmbește și în somn!
Se auzi un zgomot surd.
Ina ciuli urechile. Oare ce să fie? Nu-i plăcea. Suna ca o amenințare surdă.
Curcubeul-barcă începu să alunece din ce în ce mai repede.
Zgomotul creștea vertiginos. Era ca o bolboroseală puternică însoțită de
vuiet.
Ina pricepu.
Se apropiau, cu mare viteză, de o cascadă.
25
Dacă se trezesc animalele, se vor speria și vor face gesturi necugetate, își
spuse Ina. Pot aluneca în apă.
Didi deschise un ochi. O privi pe Ina cît se poate de liniștită. Îi zîmbi. Ca și
cum i-ar fi spus, nu te speria, scăpăm noi și de cascadă. Apoi închise
ochiul la loc și oftă adînc. Ce ți-e și cu fetițele astea! Mereu își fac griji
pentru orice fleac…
Începu să respire calm și egal. Se putea trezi și adormi la loc, într-o clipă.
Din seninul cerului, apăru un stol de fluturi albaștri. Coborî exact deasupra
Inei.
Cîteva momente, fluturii zburară în ritmul curcubeului-barcă purtat de apa
rîului. Apoi se împărțiră în două grupuri egale. Unul se așeză pe un capăt
al bărcii multicolore iar altul pe celălalt capăt.
Dînd din aripile lor albastre, începură, pe nesimțite, să ridice barca
deasupra apei.
Ina văzu, cu încîntare, cum se înalță exact cînd ajunseră pe marginea
cascadei. O cascadă adîncă, mugind, căzînd cu o viteză uriașă peste stînci
ascuțite. Valurile se spărgeau de ele, în mii de bucăți spumoase.
Pit se trezi. Își roti ochii în jur, nedumerit.
- Ceva nu e chiar în ordine, murmură el.
- Totul e în ordine, îl liniști Ina. Zburăm, asta e…
Pit privi în jos și descoperi cascada.
- Aha! exclamă el. O cascadă! Ne puteam zdrobi de bolovanii ăia…
- Fără comentarii pe tema bolovanilor, zise Ina. Să ne bucurăm de zborul
nostru albastru.
Începură să se îndepărteze de rîu.
Vuietul se auzea tot mai puțin, tot mai încet, pînă cînd se transformă într-o
șoaptă. Apoi încetă.
Pe lîngă ei trecu o barză în zbor, cu o rîmă lungă în cioc. Nu le acordă
atenție, ca și cum ar fi fost invizibili. Apoi apăru un pește roșu, cu ochi
bulbucați. La aripioare avea voaluri fine, transparente, ca de mătase. Înota
în aerul albăstrui, ca într-un lac cu apă curată. Îl însoțea un nufăr galben, la
mică distanță.
- Parcă-i bulevard pe-aici, bombăni Pit iar Ina rîse, amuzată.
- Bulevardul cerului, zise ea.
- Sper să nu-și facă apariția și dihania aceea cu gura plină de dinți ascuțiți,
mereu moartă de foame, mai zise Pit.
- Crocodilul? întrebă Ina. A rămas pe loc, uimit. Încremenit! Oricum, se
pare că sîntem invizibili. Nimeni nu ne acordă vreo atenție.
- Mai bine așa, zise Pit.
26
Epic
Apăru și o broasă țestoasă. Se mișca încet, ca într-o plimbare de duminică

prin parc. De ce să se grăbească, doar avea încă vreo sută de ani de trăit! O
depășiră cîteva rațe sălbatice și zgomotoase, care zburau una după alta,
păstrînd distanțe egale între ele.
Pe lîngă broasca țestoasă mai trecu, săltînd, un iepure tărcat.
- Un pui de zebră, nereușit, chicoti Pit.
Apoi un cîrd de ciori cîrîitoare, gata de ceartă. Și un vițelaș care sălta
vesel, de parcă s-ar fi aflat într-o poiană cu iarbă înaltă.
Toți treceau pe lîngă curcubeu, fără să-l vadă.
Fluturii albaștri care-l purtau prin văzduh, se hotărîră să coboare.
Intrară într-un strat de nori albi și pufoși, ca de vată.
Didi se ridică în patru labe, fără grabă. Nu fu deloc mirată să descopere
unde se află. Își flutură coada apoi strănută zgomotos, trezindu-l și pe
șoricelul Tumba. Strănutul ei împrăștie norii albi.
- Hai, noroc, Didica, zise Tumba, după cîte văd, zburăm!
- De multișor, dragă, îl completă Pit.
Didi lătră de cîteva ori, pe un ton vesel.
- Ne apropiem de țintă, explică Tumba. Va fi o surpriză.
- Una plăcută, sper, bombăni Pit.
Jos, descoperiră un piesaj nu tocmai prietenos.
Se zăreau doar stînci golașe. Între ele, platouri cenușii cu bolovani de
diferite forme și mărimi. Nimic verde. Nici copaci, nici tufișuri, nici iarbă.
- Un ținut al pietrei, zise Ina.
- Noroc că aricii albi sînt nu doar buni înotători ci și buni alpiniști, se lăudă
Pit.
- Iar eu sînt un excelent dansator, zise Tumba.
-Pe tine te cară Didi în spate, așa-i simplu, nu? comentă Pit, pe un ton
ironic.
- Normal! Și mă simt foarte bine, răspunse Tumba, deloc jignit de remarca
ariciului.
Curcurbeul ateriză, ușurel, pe cîteva pietre mari și plate. Ina coborî, urmată
de ceilalți. Apoi, curcubeul se înălță, rapid, ca o navă extraterestră. Se
răsuci, revenind la forma sa normală și se lipi de orizont. Ca și cum nu ar fi
fost niciodată o barcă multicoloră care a transportat, pe apă și prin aer, o
fetiță și cîteva animale.
Didi o porni în față, săltînd pe pietre.
- Călătoria continuă! anunță Tumba.
Ina și Pit îi urmară.
În depărtare, se înălța un munte stîncos fără urmă de verdeață. Nici un
arbust, nici un brad, nici un alt soi de copac. Spre el se îndrepta Didi.
27
Tot ținutul părea pustiu.

Numai piatră. Bolovani de diverse mărimi și diverse forme.
Ce soiuri de animale ar trăi în asemenea locuri?
Deodată, Didi se opri, brusc, lîngă un bolovan colțuros avînd o formă
ciudată. Semăna cu un animal pietrificat. Didi se porni să latre, furioasă,
încordîndu-și labele, ca și cum se pregătea să atace.
- Didi, nu! țipă șoricelul Tumba, apoi încercă să se ascundă printre firele
blănii tricolore.
Ceva aflat în spatele bolovanului, o scotea din sărite pe cățelușă.
Ina se grăbi să ajungă lîngă ea. Simțea prezența unui pericol.
În spatele bolovanului se găsea un ciudat animal. Avea cap de cocoș și un
cioc de vultur. Aripi de dragon, cu ghiare în vîrfuri. Corpul îi era de șarpe,
acoperit de solzi verzui. Un soi de șopîrlă de mici dimensiuni. Un fel de
iguană combinată cu un cocoș! Își ținea capul aplecat în jos, cu ochii
acoperiți pe jumătate, ca și cum s-ar fi ferit de o lumină prea puernică.
- Ohoo, exclamă Pit, ce arătare haioasă! Parcă-i lipită din numeroase
bucăți luate de la mai multe vietăți.
- E un basilisc, șopti Ina și scoase oglinda.
- Asta ce năzbîtie o mai fi? întrebă Pit.
- Basiliscul este ceea ce vezi, pui întrebări inutile!
Cel care vorbise, fusese însuși basiliscul! Avea un glas răgușit, în contrast
cu trupul său mic, lung doar de vreo 40 de centimetri.
- Sînt basiliscul Pliniu și nu doresc să vă fac rău.
- Am o oglindă, zise Ina.
Didi încetă să mai latre. Dacă Ina vorbește cu animalul acela ciudat, nu e
un pericol chiar așa de mare. Începu să mîrîie, în reprize , ca o avertizare.
Adică, atenție, măi basiliscule, sînt aici, pregătită să te atac, de mă obligi!
Pit: Ce tot stai cu privirile înfipte-n piatră?! Dacă nu ai gînduri ascunse,
ridică-ți capul acela de cocoș și holbează-te la noi!
Ina: Ne protejează, așa cred.
Basiliscul Pliniu: Are dreptate.
Tumba ( ridicîndu-se, precaut): Cum adică?
Basiliscul Pliniu: Adică, e de ajuns să mă uit la voi și vă pot ucide pe loc!
(Didi lătră, nervoasă, pînă ce Ina îi făcu semn să tacă). Sau, dacă nu atunci
în mod sigur vă împietresc.
Pit: Ne transformi în niște bolovani, ca pe ăștia de lîngă noi?
În afară de Didi care continuă să-l mîrîie pe basiliscul Pliniu, toți își rotiră
privirile în jur. Într-adevăr, uitîndu-se cu atenție, pricepură că unii
bolovani semănau foarte bine cu siluete de oameni ori de animale
înțepenite în diverse poziții.
28
Epic
Ina: Așa este.

Basiliscul Pliniu (oftînd): Iar răsuflarea mea otrăvește.
Tumba: Nici nu ești atît de mare, pe cît de periculos!
Ina: Ți-e teamă de oglindă ori din alte motive ne lași în pace?
Pit: De ce să-i fie teamă de oglindă?
Basiliscul Pliniu ( puțin jenat): Dacă mi se pune oglinda în față și mă văd.
Ina: Atunci moare.
Pit: Ahaaa! Îl ucid propriile sale priviri.
Tumba: Fără voia sa.
Basiliscul Pliniu (oftînd din nou): Cam așa. De fapt, m-am săturat. Nu pot
sta de vorbă cu nimeni, în mod firesc. Față în față. Ochi în ochi. Și sînt
rege, se spune…!
Pit: Parcă ai o coroană desenată pe cap, acum observ.
Basiliscul Pliniu: Ce fel de rege e acela care nu le poate vorbi supușilor
decît stînd cu spatele la ei ori cu capul aplecat?
Tumba: Cam jenant.
Basiliscul Pliniu: Așa gîndesc și eu. Pe voi trebuie să vă las să treceți…
Ina: Oricum, am fi mers mai departe.
Basiliscul Pliniu: … și să ajungeți la peșteră. Vă va conduce cățelușa.
Didi încetă să mai mîrîie.
Își înălță, mîndră, capul lunguieț, drăgălaș și pictat în trei culori. Era
conștientă de importanța misiunii sale.
Pit (scuturîndu-și țepii a supărare): Toată lumea știe, înafară de Ina și de
mine!
Ina (zîmbindu-i): Cu atît va fi surpriza mai mare.
Pit: Sper să nu fie o surpriză neplăcută.
Basiliscul Pliniu: Mai neplăcut este cînd te pornești de unul singur.
Pit: Apropo, tu ești singurel? Nu ai pe nimeni în pustietatea asta pietroasă?
Mamă, tată, frați, măcar un prieten? Te pomenești că, fără să vrei, i-ai ucis
ori i-ai transformat în bolovani!
Basiliscul Pliniu (ezitînd): Ăăăă…păi…la început habar nu aveam ce
puteam face cu privirea ori cu răsuflarea. M-am născut dintr-un ou.
Pit: Ca și dragonii! De aia semeni tu și cu un dragon.
Tumba: Mama ta e o pasăre?
Pit: O găină?
Ina rîdea în sinea ei. Știa răspunsul și aștepta să vadă cum reacționează
basiliscul.
Basiliscul Pliniu ( jenat): Păi, a fost un…cocoș. Un ou de cocoș.
Pit (amuzat): E tare! Un cocoș ouător!
Basiliscul Pliniu: Da. Dar de clocit m-a clocit o broască.
29
Tumba: Ai două mame și nici un tată!

Basiliscul Pliniu: Cocoșul ar putea fi numit, totuși, tată.
Pit: Situație de excepție. De aceea arăți așa de aparte.
Tumba: Mie îmi place.
Basiliscul Pliniu ( emoționat): Pe bune? E prima oară cînd cineva îmi
spune asta.
Pit: Iar după ce ai ieșit din găoace, ți-ai privit părinții iubitori și i-ai dat
gata! I-ai transformat în stane de piatră.
Tumba: De unde să știe un copilaș nevinovat, ce puteri zac ascunse în
privirile sale?!
Basiliscul Pliniu (oftînd): Pe cocoș nu am mai apucat să-l văd. A fost
condamnat la moarte.
Pit și Tumba (într-un glas) : Cine l-a condamnat?
Basiliscul Pliniu: Oamenii! Un cocoș care face un ou, e periculos. Are
legături cu diavolul.
Pit: Iar mama, cînd a vrut să-și sărute copilașul…
Tumba: …și-a țuguiat buzele și așa a rămas! Piatră cu buze!
Basiliscul Pliniu ( cu regret) : Da, cam așa s-a întîmplat. Dar mai bine să
vă povestesc.
Ina: Te ascultăm.
Povestea basiliscului Pliniu

S-a întîmplat într-un orășel frumos, numit Baal, cu case ca din turtă dulce.
Orășelul se află pe malul unui fluviu mare care se numește Rin. Pe Rin
circulă vapoare de toate mărimile. Dar se găsesc și bărci ale pescarilor.
În acest orășel pitoresc, cu case mici și grădini pline cu flori, cu străduțe
pietruite, oamenii mergeau duminica la biserică. Îl ascultau pe preot care
era și mai marele peste oraș. Adică, după primar, el era cel mai important
om. De fapt, pe preot nimeni nu-l contrazicea. Tot ce spunea el era
adevărat.
În curtea unui brutar mare și rotund ca o pîine, dar gospodar și cinsitit, se
afla un cocoș. Acest cocoș era tare mîndru. Cînta, în fiecare dimineață, cu
putere, de se auzea în tot orașul.
Cucurigul său era semnalul de trezire al locuitorilor.
Cocoșul anunța o nouă zi de muncă. Dar și sîmbăta și duminca, semnala
în zori de zi, răsăritul soarelui.
Era un cocoș negru cu creastă roșie ca focul. Zicea despre el că este
spionul soarelui.
30
Epic
Nu toată lumea îl îndrăgea. Mai ales cei care nu trebuiau să plece de

dimineață la lucru. Printre aceștia era și preotul. El dimineața putea
lenevi în pat, nu avea nimic de făcut..
Și într-o bună zi, brutarul cel rotund ca o pîine, descoperi în culcușul unde
obișnuia să doarmă cocoșul cel negru și falnic, un ou!
Un ou mare!
S-a holbat la el, încurcat și speriat. Cum adică, s-a întrebat, a
ouat…cocoșul?
A fugit în casă și i-a povestit soției.
„Ești beat de dimineață? ” l-a întrebat femeia. „ Vorbești prostii, cum să
facă ouă un cocoș?”
„ Nu sînt beat, femeie! ”, a răspuns brutarul. „ Hai să vezi și tu. ”
„ Crezi că nu am altceva de lucru decît să pierd timpul cu prostiile tale?”,
se răsti la el soția.
„ Atunci…îl chem pe vecin” , zise brutarul
„ Ba, stai tu frumușel pe fundul tău ăla gras! ” rîse soția. „ O să te faci de
rîs. Un cocoș care a ouat, zici? Ha, ha, ha! ”
Atunci brutarul a tăcut și s-a gîndit că poate vreo găină mai îndrăzneață i-
a făcut figura cocoșului și i-a lăsat un ou în culcuș.
Cocoșul și-a găsit alt loc de dormit, căci ograda brutarului era largă iar
el era singurul cocoș de-acolo.
Oul a fost clocit de o broască mare și verde. Iar eu am ieșit din ou și eram
mic și neștiutor. Habar nu aveam ce puteri existau în privirile mele.
M-am uitat la broască cu drag, săracul de mine, și pe loc am împietrit-o.
Pot spune că îmi era mamă, nu? Și am transformat-o în stană de piatră.
Atunci am priceput ce fel de puteri aveam și mi-a fost tare rușine de mine
și am zburat din locul acela, să nu-i transform și pe ceilalți în pietre.
Ei, dar brutarul nu și-a ținut gura și a povestit, în crîșmă, cum a găsit un
ou mare de tot, în culcușul cocoșului. Apoi, a doua zi a găsit oul spart iar
lîngă el o piatră în formă de broască. Și i-a dus piatra soției.
„ Ce-i prostia asta?! , a țipat soția la el, îmi aduci un bolovan care
seamănă cu o broască? Rîzi de mine? Adică, vrei să zici că eu arăt ca o
broască, nesimțitule?! ”
Și, pac, l-a pocnit cu bolovanul în cap. Cît pe ce să i-l crape în două.
Iar cînd a auzit preotul despre cocoș și ou, a zis că la mijloc e mîna
diavolului. Mai clar, cocoșul cel negru care a făcut un ou, are legături cu
diavolul și de aceea trebuie, urgent, ars pe rug! Spre binele locuitorilor
orașului Baal.
Așa că, cocoșul cel negru și falnic, a fost ars pe rug, în piața mare a
orașului. Au asistat locuitorii cu mic și cu mare. Toți țipau de bucurie.
31
Asta am vrut să vă povestesc.
Ina: E o poveste interesantă.

Pit: Află că și șoricelul Tumba a înțepenit o adevărată dihanie!
Basiliscul Pliniu (mirat): Da?
Pit: L-a lăsat, pe-un ditamai crocodil, cu botul căscat. Dar nu cu privirea.
A cîntat și dansat pe creștetul cățelușei Didi, ca și cum s-ar fi aflat pe un
podium!
Didi confirmă.
Basiliscul Pliniu: Cred. Să vezi un șoricel dansînd pe capul unui cîine!
Încremenești de uimire.
Șoricelul Tumba: Vreau și eu să vă spun povestea mea. E la fel de
interesantă…
Pit: Eu sînt de acord. Ne mai odihnim și noi. Cine știe cît drum mai avem
de parcurs.
Povestea șoricelului Tumba.

Erau doi clovni la circ. Copiii îi îndrăgeau, dar în ultima vreme nu mai
rîdeau cu mare poftă la glumele lor. Nici nu mai aplaudau atît de mult și
de tare, ca altădată.
Directorul circului le spuse, într-o dimineață, că va fi obligat să-i dea
afară. Îi pare rău, dar publicul nu mai este încîntat de ceea ce fac în
arenă. Totuși, a zis directorul în continuare, vă mai dau o săptămînă, să
vă gîndiți la un nou număr cu care să atrageți spectatorii de toate vîrstele.
Dacă nu vor reuși, îi va da afară.
Clovnii s-au întristat. S-au tot gîndit ce să facă. Nu le venea nici o idee.
Și atunci am apărut eu. De fapt, ne cunoșteam. Eram chiar buni prieteni.
Mă cățăram, deseori, pe masa lor cînd mîncau. Îmi dădeau și mie să
mănînc. Cîte puțin din ce aveau.
Le-am spus că îmi venise o idee.
„ Ce idee? ” , au întrebat ei, fără speranță în glas.
„ M-am gîndit să dansez! ” le-am zis eu.
„ Să dansezi?”, se mirară amîndoi.
„ Cine a mai văzut un șoricel dansator? Ar fi pentru prima oară. ”, le-am
explicat.
„ Asta cam așa e. ” , ziseră clovnii și am zărit speranța răsărind în ochii
lor.
32
Epic
Habar nu știam să dansez, dar eram convins că aveam aptitudini. Ne-am

pus pe treabă.
O săptămînă întreagă am exersat. Ei băteau ritmuri în tamburine iar eu
făceam salturi și piruete și mișcări diverse de dans.
A fost un succes colosal!
Toată lumea se înghesuia să-l vadă pe șoricelul dansator. Și pe cei doi
clovni, făcînd tot felul de grimase, în timp ce băteau ritmul ori fluierau
diverse melodii.
Și așa am trăit bine, pînă cînd o furtună puternică a distrus cortul circului
și a omorît animalele.
Și atunci cei doi clovni s-au hotărît să renunțe, definitiv, la circ. S-au
retras într-un sat unde au început să cultive legume și să planteze pomi
fructiferi. Eu le-am propus să continuăm spectacolele noastre pe străzi,
dar nu au vrut. Ziceau că sosise vremea să se stabilească și ei într-un loc,
nu să umble hai hui prin lume.
E plăcut să trăiești în mijlocul naturii.
Atunci eu am ales cîmpul, unde ne-am și întîlnit.
Pit: Tumba, strașnică poveste ai mai spus! Mai bine pe un cîmp, decît
printre bolovani!
Ina: Noi va trebui să plecăm mai departe. Timpul pe care-l avem la
dispoziție, nu este fără sfîrșit.
Basiliscul Pliniu (cu un ultim și lung oftat): Desigur. Iar eu voi rămîne
singur, în continuare. Așa voi fi toată viața.
Ina (îi vine o idee): Dacă ai purta niște ochelari de soare cît mai închiși la
culoare? Poate ți-ar îmblînzi privirile.
Basiliscul Pliniu ( cu speranță). Ai la tine ochelari de soare ?
Ina (cu regret): Nu am dar…
Pit: Dacă mai ajungem pe aici, îți aducem o pereche. Merită încercat.
Basiliscul Pliniu (pierîndu-i entuziasmul): Bine.
Ina: Sinceră să fiu, Pliniu, nu cred că sînt mari șanse de a reveni. Dar cine
știe? Oricum, ți-am dat o idee.
Basiliscul Pliniu (întorcîndu-le spatele): Mulțumesc. Atunci, vă spun la
revedere.
Didi o pornise deja, cu coada în vînt, pe post de steag. Sălta de pe un
bolovan pe altul, cu mare agilitate și precizie. Era pe panta abruptă a unui
munte.
- Ariciul alb nu este doar un bun înotător, ci și un bun alpinist! anunță Pit,
sonor, să-l audă toți. Apoi săltă pe urmele lui Didi și a șoricelului Tumba
urcat pe gîtul ei blănos.
33
Ina mergea în urma lor. Trebuia să fie, mereu, cu atenția trează. Pericole se
puteau ivi în orice clipă. Dar Inei nu-i era teamă. Era o fetiță curajoasă.
Necunoscutul îi stîrnea curiozitatea.
Pietrele deveneau tot mai umede iar atmosfera tot mai umbroasă şi mai
răcoroasă.
- Didi putea alege un drum mai însorit, bombăni Pit. Pe aici aluneci la
fiecare pas.
Cîțiva pescăruși verzi zburară deasupra lor, în cercuri. Păreau curioși. Cine
e fetița aceea care urcă împreună cu un cîine, un arici alb și un șoarece?
Cîrîiau și clămpăneau, ca niște babe cîrcotașe.
- Sînt drăguți, pescărușii verzi, zise Ina. O raritate.
- Ca și aricii albi, completă Pit.
- Poate în cealaltă parte a muntelui, e un lac ori o mare, zise Ina.
Pescărușii verzi făcură cîteva cercuri apoi se înălțară și dispărură dincolo
de vîrful muntelui.
Printre bolovani, apărură rădăcini groase. Se întindeau pe bolovanii umezi
ca niște șerpi boa.
- Ce curios, exclamă Ina. Ca și cum în interiorul muntelui cresc copaci
care și-au scos rădăcinile afară.
- Au crescut invers! zise Pit
- Și respiră! constată Ina, încîntată.
Da, rădăcinile respirau. Se umflau și se dezumflau ușor, ca și pieptul unui
om.
- Asta-i culmea! se miră Pit.
- E firesc, zise Ina. Din moment ce copacii au crescut cu coroana și cu
trunchiul în interiorul muntelui, respiră prin rădăcinile aflate afară, la
lumină.
- Poate nu sînt decît niște simple rădăcini care respiră, își dădu cu părerea
Pit. Fără trunchi ori coroane.
- Și asta e posibil, zise Ina.
Continuară cu urcușul.
Didi nu se grăbea. Nu dorea să-i obosească. Ea ar fi putut sălta, cu
repeziciune, pînă sus, chiar și pe suprafața alunecoasă a bolovanilor. Era o
cățelușă sprintenă, agilă, plină de viață. Mereu veselă și mereu atentă la
orice mișcare din jur. Coada ei lungă, tricoloră, flutura în aer, ca un steag.
De multe ori, ariciul și Ina care veneau în urma ei, o vedeau doar pe ea,
mișcîndu-se deasupra formelor pietroase.
Didi se opri și lătră de cîteva ori. Nu era un lătrat agresiv, mai degrabă
sună ca un fel de salut.
34
Epic
Ajunși lîngă ea, Ina și Pit descoperiră, cu uimire, că se află în fața intrării
într-o peșteră înaltă, largă, întunecoasă.
Didi privi în sus, mîrîi de cîteva ori și-și flutură , din nou, coada tricoloră.
Ina își înălță și ea privirile.
De tavanul peșterii, chiar lîngă intrare, atîrnau o mulțime de lilieci. Sute.
Șoricelul Tumba icni, speriat.
Ina îl apucă, repede, îl desprinse de pe spatele cățelușei și-l vîrî în
buzunarul rochiței. Nu știa ce fel de lilieci erau agățați, cu capul în jos, de
tavanul peșterii. Poate erau din cei care se hrăneau cu șopîrle ori șoricei.
- Fără teamă, se auzi un glas venind de sus.
Unul dintre lilieci, mare și cu bot de vulpe, deschise un ochi și aruncă o
privire asupra noilor veniți.
-Cred că individul acela cu bot de vulpe a zis ceva, își dădu cu părerea Pit.
-Am zis să nu vă fie teamă, repetă botul de vulpe. Sîntem lilieci insectivori
și fructivori.
- Bravo! eclamă Pit. Și eu sînt insectivori. Ba, nu mă dau în lături nici de la
un miez de pepene dulce dulce.
- O, știu de la bunicul, zise Ina. Majoritatea sînteți insectivori. Ne scăpați
și de țîțari.
- Unii înghit pînă la zece mii pe noapte, completă liliacul. Eu prefer
fructele.
Atîrna, în continuare, de tavanul peșterii, nemișcat. Doar vîrful botului îi
tremura ușor.
Din buzunarul rochiței, își făcu apariția Tumba. Cam pe jumătate.
- Atunci nu am de ce să mă tem, zise el și își flutură lăbuța spre lilieci, în
semn de salut.
- În cazul acesta, nu, răspunse liliacul cu bot de vulpe. Dar sînt și din cei
care te-ar ciuguli imediat.
- Iar lilieci care beau sînge de animale, explică Ina, există puțini și trăiesc
pe alte meleaguri. Îmi povestea tot bunicul. Liliecii sînt animale
folositoare.
- Da, deștept bunic, zise liliacul.
Deodată, Ina își dădu seama că liliacul vorbăreț era singurul care nu atîrna
cu capul în jos, ca toți ceilalți. Se agățase de tavanul umed al peșterii cu
ghearele din vîrful aripilor. Stătea ca înțepenit și cu ochii ușor
întredeschiși. Doar botul i se mișca. Pit făcu și el aceeași descoperire ca și
Ina. Evident, nu se putu abține și zise:
- Oho, acum observ. Păi, toți ai tăi dorm atîrnați cu capul în jos, numai tu
ești invers!
- Și ce mai observi? murmură, cu clară ironie, liliacul.
35
- Să-ți spun? întrebă Pit la rîndul său, intrînd în joc.

- Dacă am pus o întrebare, aștept un răspuns.
Ina zîmbea , amuzată de dialogul celor doi. Zîmbea și Didi, ca și cum s-ar
fi întîlnit cu o veche și dragă cunoștință.
- Păi, zise Pit, ai urechi ascuțite și galbene.
- Așa-i! confirmă liliacul.
- Și un cap…ca de vulpe.
- Bravo! Ai vederea bună! Noi nu prea vedem bine, în schimb auzim ca
nimeni alții. Pot zice că vedem cu auzul!
- Și niște nări ca două tubulețe.
- Încă o dată, bravo! Te pomenești că știi și cum mă cheamă? mormăi
liliacul, deschizîndu-și ochii bulbucați.
- Habar n-am, răspunse Pit prompt. Știu cum mă cheamă pe mine. Pit!
- Eu sînt Ina iar ea e Didi, completă Ina prezentările.
- Eu sînt liliacul Yoda!
- Yoda?
Ina nu-și putu opri un chicotit. Își înălță sprîncenele a mirare. Yoda? A
văzut filmele cu Yoda, are și un Yoda miculuț pe raftul cu cărți.
Întotdeauna i-a plăcut figura aceea de bătrînel simpatic, cu urechi mari și
ascuțite, cu ochi bulbucați și trupșor firav. Dar care ascundea o putere
nebănuită.
- Yoda?
- Vi se pare un nume amuzant? întrebă liliacul.
- Cine ți-a dat numele acesta? întrebă Ina.
- Păi mama ori tata. Sincer, habar n-am. Zău dacă am întrebat. Și nici nu
mai am pe cine întreba.
- Ai rămas fără părinți? întrebă Ina.
- Dacă tot trebuie să atîrn ca prostul toată ziua și dacă tot m-ați trezit din
amorțeală, zise liliacul Yoda, ce-ar fi să vă spun povestea mea.
Didi se și tolăni, comod, pe suprafața netedă a unui bolovan încălzit de
soare.
- De acord, zise Ina.
- Să nu fie, însă, prea lungă, completă Pit, timpul nostru nu este fără sfîrșit.
- În ordine.
Povestea liliacului Yoda

M-am născut într-un ținut călduros, cu mult soare, fără ierni. Deci, fără
zăpadă. Asta nu are nici o importanță, de fapt. Locuiam în copaci. De la
bun început, mi s-a părut o aiureală să dormi….cu capul în jos, atîrnat de-
36
Epic
o cracă! O poziție de-a dreptul tembelă, îmi ziceam. Îți coboară sîngele în
cap, ajunge la creier, ți se înroșesc ochii. Te poate apuca turbarea, de-ți
vine să muști, cînd te trezești și îți dai drumul. După ce am încetat să mai
sug lapte de la mama, m-am atîrnat și eu lîngă ceilalți lilieci din
comunitate, dar…cu capul în sus, așa cum atîrn și acum. Cînd mi-a
descoperit tata poziția, a pornit o aprigă discuție cu mama.
- Ce naiba crezi că e cu copilul acesta? tot întreba tata.
- Ce să fie? se mira mama.
- Îl vezi cum atîrnă?
- Îl văd…și?
- Păi, ți se pare normal? se răstea tata.
- E cu personalitate, încă de mic, încerca mama să explice.
- Nu s-a mai văzut liliac să doarmă așa.
- Dacă el se simte mai bine în poziția aceea, nu trebuie să ne supărăm,
zicea mama împăciuitoare.
- Ai văzut ce cap are? întreba tata cu voce tot mai ascuțită.
- Drăgălaș, zicea mama cu duioșie.
- Are un cap de vulpe! Nu seamănă cu nici unul dintre noi! exclama tata.
- Și? întreba mama. Și ce-i cu asta? E tare drăgălaș.
- Nici cu mine nu seamănă…mormăia tata.
- Ce vrei să zici? întrebă mama, supărată brusc.
- Păi…
- Că nu-i al tău, asta vrei să zici?! Poate că l-am făcut cu un vulpoi? Te-ai
prostit de-a binelea!
- Scuze, se bîlbîia tata, dîndu-și seama că exagerase. Dar…vorbesc
ceilalți.
- Nici în gheare nu mă doare de ce vorbesc ceilalți, zicea mama. Sînt
invidioși, asta e!
Cam așa s-a dialogat la noi în familie, o vreme. Deja știam replicile pe de
rost. Mă și apucau durerile de cap, cînd începea tata cu întrebările. Apoi a
mai primit o lovitură. Noaptea, toți își dădeau drumul din copac și
porneau să se hrănească. Cu ce? Atacau păsări ori animale, le înfigeau
dinții în gît și sugeau sînge. Desigur, nu atît de mult încît să le și omoare.
Mie gustul sîngelui nu mi-a plăcut deloc, de la prima înfruptare. Îmi
ziceam că asta li se trage de la atîrnatul cu capul în jos. Li se înfierbîntă
creierașii, li se lungesc caninii și au poftă să-i înfigă în gîtul unei
viețuitoare. Eu nu aveam asemenea pofte.
Și atunci am încercat să-mi potolesc foamea cu altceva. Am dat de fructe.
Mi-au plăcut la nebunie. Orice fel de fruct, îl savuram cu încîntare. Spre
disperarea tatălui.
37
- Asta pune capac la toate! zbiera el.

- La care…toate? întreba mama blînd dar ferm.
- Mănîncă fructe! Culmea! În societatea noastră care se hrănește cu sînge,
el halește fructe!! Am ajuns de rîsul lumii!
- Ba, vorbești tîmpenii, îl contrazicea mama. Ce știi tu despre lumea asta
mare? Doar nu crezi că lumea începe și se termină în copacul nostru!
- Mănîncă fructe! repeta tata disperat.
- Va fi un copil sănătos, îl contrazicea mama, ironică.
- Fructe! Cine a mai pomenit așa ceva?! Toți își bat joc de noi pe ascuns.
- Calmează-te, îi zicea mama, o să pățești ceva, o să-ți curgă sînge din nas
dacă te enervezi așa de tare.
Eu începeam să mă simt tot mai singur. Singur pe lume. Ziua mă
străduiam să stau cît mai departe de toți. Mă retrăgeam pe vîrful unei
crengi .Așteptam să adoarmă toți, atîrnați cu capul în jos. Abia pe urmă
îndrăzneam să închid și eu ochii.
Începuse să-mi dea tîrcoale gîndul de a pleca. Dar unde? Să trăiesc chiar
singur nu mă tenta. Asta e treaba cucului. Lui îi place la nebunie de unul
singur. Într-o bună noapte, iată că m-am împrietenit cu o gașcă de
licurici. Mamă, ce simpatici erau. Mereu veseli, puși pe zbenguială. Ca
niște steluțe mici pline de viață. Dar licuricii noaptea luminau!! A fost a
treia și ultima lovitură pe care tata a primit-o. Mamei îi plăcea ideea cu
licuricii. Pe tata îl înebunea.
- Asta-i culmea culmilor! exclamă el cînd află de prietenia mea. Yoda ori
s-a scrîntit de tot ori nu-i de-al nostru.
- Iarăși aiurezi, îl contrazicea mama. Cum adică nu-i al nostru?
- Atenție la mine, femeie! zicea tata cu gravitate. Unul: are o mutră de
vulpe cu bot lovit. Oricum, nu seamănă nici cu noi , nici cu bunicii, nici cu
străbunicii…
- Cu atît mai bine, îl întreruprea mama, e mai drăgălaș decît toți la un loc!
- Doi, continua tata ca și cum nici nu ar fi auzit-o, nu atîrnă ca liliecii, cu
capul în jos pe timpul zilei, ci stă agățat ca un caraghios, cu capul în sus și
aripile desfăcute!
- Poate noi suntem ăia caraghioși, continua mama să-mi țină partea.
-Iar trei, culmea!! S-a împrietenit cu licuricii! Vin aici noapte să-l viziteze,
stau la palavre și…luminează!! Vom ajunge să nu mai deosebim noaptea
de zi!! N-o să mai știm , pînă la urmă, cînd să mergem să ne hrănim. Să
sugem. O să murim cu toții.
- Cred că te-ai lovit la cap, îi zicea mama, rîzînd. Vorbești prostii, zău.
Încep să mă îngrijorezi..
38
Epic
- Ba, din contră, Yoda este cel care ar trebui să te îngrijoreze, nu eu, zicea
tata și se făcea nevăzut.
Pînă la urmă m-am hotărît să plec de acolo definitiv. Unde vedeam
cu ochii. Le-am spus licuricilor, prietenilor mei luminoși. Mi-au spus că
există, în alte locuri, lilieci care nu sug sînge. Din ăștia sînt foarte puțini
iar eu nimerisem să mă nasc taman între ei. Există lilieci care halesc
insecte dar și care halesc, ca mine, fructe, îmi povesteau licuricii. E
adevărat că toți atîrnă ziua cu capul în jos dar merită să încerc. Poate ei
mă vor lăsa în pace și nu mă vor privi ca pe un ciudat.
Și uite așa, am ajuns aici. Mă simt mult mai bine și mai liniștit.
Nimeni nu-mi face observații. E adevărat, ei mănîncă insecte, mii de
țînțari pe noapte. Am încercat și eu, dar îmi rămîn în gît. Așa că am
revenit la fructe.
Cam asta este povestea mea. Pe scurt.
Acum trebuie să dorm. Chiar dacă nu atîrn cu capul în jos, tot
liliac sînt și ziua dorm…Voi trebuie să vă continuați drumul
Liliacul Yoda închise ochii.

Adormi atît de repede încît nimeni nu apucă să-i mai spună ceva.
Ina era convinsă, în sinea ei, că și el știa unde trebuie să ajungă.
Pit bombăni ceva doar pentru el, precis povestea lui Yoda îi plăcuse.
Didi lătră de cîteva ori, poate din același motiv, apoi o porni spre interiorul
peșterii.
- Călătoria continuă! anunță șoricelul Tumba care acum preferă să rămînă
în buzunarul rochiței unde-l ascunsese Ina. Ieșit doar pe jumătate afară, se
ținea agățat cu lăbuțele din față și o urmărea pe Didi.
Întunericul devenea tot mai dens.
- Prin bezna asta, cîrtițele s-ar descurca cel mai bine, bombăni Pit.
Cam avea dreptate ariciul cel alb. Dacă vor pătrunde tot mai adînc în
peșteră, se gîndea Ina, lumina de afară va dispare și vor fi înghițiți de
întuneric…
Nu-și termină bine gîndul, că deodată își făcură apariția o mulțime de
licurici zburători. O lumină vie se născu în jurul lor. Toate umbrele fură
alungate, toate ungherele întunecoase fură luminate.
Bolta peșterii devenea tot mai înaltă și mai transparentă.
Oare sînt prietenii lui Yoda? se întrebă, în sinea ei, Ina.
Apariția licuricilor era ca un semn bun.
Au mai mers o vreme, în urma cățelușei Didi, a cărei coadă se mișca tot
mai vesel. Era semnul că, în curînd, urma să aibă o întîlnire fericită.
Apoi bolta se transformă într-un cer senin, ca de cristal.
39
Pe cer, soarele și luna.

O lună rotundă și albastră.
Un soare rotund și portocaliu.
Se treziră într-o grădină minunată. Copaci înfloriți, de toate felurile.
Tufișuri și flori colorate, înalte ori micuțe, răspîndite prin iarba proaspătă
și verde. Cîteva izvoare se scurgeau într-un lac înconjurat de stuf. Pe
suprața lui, înotau rațe sălbatice și lebede grațioase.
În depărtare, se zăreau cîteva dealuri împădurite.
Didi o luă, brusc, la goană, lătrînd într-o explozie de bucurie.
Se îndrepta, precum o săgeată tricoloră și blănoasă, spre un copac cu
trunchiul gros și coroana bogată.
Un stejar.
Printre crengile noduroase, se hîrjoneau cîteva zîne. Zînul Grigore lipsea.
La baza stejarului, ședea pe un balansoar, un bărbat cu o pălărie mare, din
paie pe cap. Și cu o pipă în colțul gurii.
Le făcu semn cu mîna.
Didi îi sări în brațe și se așeză, comod, pe genunchii săi, după ce-i dădu un
pupic scurt, cu vîrful limbii, așa cum numai ea știa să o facă.
Lîngă el, bărbatul avea o măsuță mică, rotundă, cu un coș plin cu plăcinte
și…o cană foarte mare cu bere.
Era bunicul Inei!
- Bunicule!!
Cu lacrimi în ochi, Ina se opri în fața lui, uluită.
- Mă poți săruta, nepoată dragă, zise bunicul, scoțîndu-și pipa din gură.
Ina se aplecă și îl îmbrățișă.
Nu-i venea să creadă. Deci, asta era surpriza spre care o conduse Didi!
Pit era și el uimit. Atît de uimit, încît uită să mai bombăne.
- Didica mea v-a fost o bună călăuză, zîmbi bunicul și pufăi din pipă.
- Cea mai nemaipomenită surpriză, bunicule! exclamă Ina. Numai tu ești în
stare de asemenea surprize. Ce faci aici, bunicule?
- După cum vezi, beau o bere! răspunse bunicul și izbucni în rîs.
Rîsul cel cald și inconfundabil al bunicului.
- Mi-a fost dor de tine, șopti Ina.
- Și mie, recunoscu bunicul. De aceea, am pus-o pe micuța mea cățelușă să
vă aducă aici. Să ne mai vedem o dată…
Tumba țîșni afară din buzunarul rochiței apoi sări pe măsuță, lîngă
plăcinte. Făcu mai multe piruete și se dădu de cîteva ori peste cap.
- E un șoricel foarte talentat, Tumba, așa-i? întrebă bunicul, apoi mai sorbi
din cana cu bere.
- Așa-i, confirmă Pit, căruia îi reveni, în sfîrșit, glasul.
40
Epic
- Iar tu, draga mea Ina, ești așa cum am spus dintotdeauna. O fetiță
curajoasă și inteligentă care nu se teme de necunoscut.
Tumba nu se mai putu abține. Mușcă dintr-o plăcintă. Era caldă și
gustoasă.
- Hahaha!, rîse bunicul. Păi, are dreptate Tumba, după o astfel de călătorie,
precis vă este foame.
Îi întinse Inei coșul cu plăcinte. Ina nu ezită. Luă una și începu să o
mănînce cu poftă. La fel făcu și Pit, chiar dacă se declarase insectivor!
Putea face o excepție.
- Pe Didica mea, o hrănesc eu, zise bunicul. Ea este încă mică, are doar
două luni.
Începu să rupă bucățele dintr-o plăcintă pe care cățelușa i le lua din mînă,
cu mare atenție. Ca o prințesă foarte delicată și educată.
O prințesă născută sub o bancă într-o stație de autobuz, lîngă un bar de
cartier.
Plăcintele erau delicioase. Pur și simplu se topeau în gură.
Roiuri de fluturi multicolori se legănau deasupra lor.
Bunicul dădu pe gît și ultimul strop de bere.
Ina îl privi cu ochii larg deschiși, zîmbindu-i întrebător.
- Nu-ți fă griji, îi zise bunicul. E de ajuns să-mi spun dorința în minte
și…iată!
Imediat, cana cea mare, se umplu la loc cu bere spumoasă.
Ina rîse, fericită. Bunicul ei, dragul ei bunic, neschimbatul ei bunic.
- Te întorci cu noi? șopti Ina întrebarea, cu un ușor tremur în glas.
- Doar voi vă întoarceți, draga mea, zîmbi bunicul. Tu și Pit cel alb.
Ina vru să-l întrebe dacă se vor mai întîlni, dar renunță. Bănuia răspunsul.
Ce minunat ar fi fost să se fi întors cu ea și Didi! O îndrăgise mult pe
cățelușa tricoloră.
- Salutare! se auzi un glas cunoscut urmat de un sughiț
- Micul Drago! exclamă Ina, descoperindu-l pe dragonul pitic coborît exact
pe umărul drept al bunicului. Nici nu mă mir să te întîlnesc aici.
- Nici eu, zise Pit.
- În țara oamenilor într-o ureche, totul e în ordine!, anunță micul Drago.
- Mă bucur nespus, zise Ina.
- Abba a ajuns vedetă! Iar conducătorul Ekkeru e nașul ei!
Ina se hotărî să renunțe la orice întrebare.
În ținutul bunicului era totul minunat. Culori numeroase, parfumuri de
flori, copaci plini de viață, zîne printre crengile lor, susur de izvoare,
fluturi multicolori, lac cu lebede și rațe, plăcinte și bere…Și o iarbă deasă,
mătăsoasă, care te îmbia la somn.
41
- Așează-te, Ina dragă, îi zise bunicul, ai făcut o lungă călătorie. E timpul

să te odihnești.
- Și eu voi face la fel, zise Pit.
Ina se întinse în iarbă, lîngă balansoarul bunicului iar Pit alături de ea.
Razele soarelui portocaliu îi acoperiră ca o pătură caldă și pufoasă.
Adormiră.
Cînd deschise ochii, Ina văzu tavanul alb al camerei sale scăldat în lumina
dimineții.
Rămase nemișcată, nici măcar nu clipi.
Simți o adiere călduță cum îi mîngîie obrazul stîng.
Încet, foarte încet, întoarse capul.
Inima îi bătea puternic.
Pe perna alăturată, o descoperi pe Didi!
Cățelușa o privea fix, cu ochii ei negri și rimelați. Îi zîmbea, în timp ce-și
flutura coada.
Îi dădu Inei un sărut scurt, cu vîrful limbii, chiar pe mijlocul obrazului.
- E surpriza bunicului, șopti Didi, a vrut să-ți facă o bucurie.
- Vorbești? întrebă Ina, emoționată.
- Bineînțeles, răspunse Didi tot în șoaptă. Dar nimeni nu trebuie să știe
asta. Doar noi două.
- Bunicul meu cel drag, oftă Ina. Cum se ține el de farse, spre bucuria mea.
O îmbrățișă pe Didi.
Așa îmbrățișate, se culcară la loc, pe cele două perini.
Pit continua să doarmă, netulburat, în cușca sa.
Camera Inei era plină cu raze de soare.
(din volumul cu același titlu, în curs de apariție)
42
Eseu
Gabriel Chifu/
un poet al
sensibilităţii
controlate
un comentariu de Daniel Corbu
Poet neoexpresionist, cultivând cu o uimitoare acuitate corelaţia

dintre concret şi abstract, cerebral, demonic, mitologic (cu accent pe o
mitologie a invizibilului), Gabriel Chifu este ceea ce numim un poet al
sensibilităţii controlate. Născut în 1954 (Calafat - Dolj), cu studii urmate la
Calafat, Băileşti şi Craiova, absolvent al Facultăţii de Electronică (1979),
Gabriel Chifu debuta la 22 de ani (1976) cu volumul Sălaş în inimă, căruia
i-au urmat volumele de versuri Realul eruptiv, Bucureşti, 1979; O
interpretare a purgatoriului, Bucureşti, 1982; Lamura, Bucureşti, 1983;
Omul neţărmurit, Craiova, 1987; Unde se odihnesc vulturii, Bucureşti,
1987; Povestea ţării latine din Est (1994); Maratonul învinşilor, Bucureşti,
1997; La marginea lui Dumnezeu Bucureşti, 1998; Bastonul de orb, 2003;
Lacăt de aur, 2004, Însemnări din ținutul misterios, Ed. Cartea
Românească, București, 2011; Ploaia trivalentă, 2015, Papirus, 2016.
În special de la volumul „Lamura”, poetul scapă de influenţele
poeziei generaţiei ’80 (Sorescu, Doinaş, Stănescu, Petre Stoica), găsind
formula stilistică originală. E de urmărit în poemele sale relaţia cu divinul,
cu dumnezeirea. Astfel, cel care afirmă că poezia este „autobiografie
schizoidă infidelă deformată” este un şaman al logosului, un propagandist
al bunului Dumnezeu. După Gabriel Chifu, făptura maximală care umple
perfect spaţiul şi timpul este cuvântcorpcosmos. În poemul cu acest titlu
spune poetul: „în bunătatea lui/ dumnezeu vine doarme, aici în vorbire/
tăcut bătrân modest, în zori pleacă, aproape nu se simte./ îşi lasă forma
trupului întipărită în cuvinte.” Între aparenţă şi esenţă, între real şi
parabolic, între divin şi contingent, poetul îşi caută mereu locul de sacerdot
al cuvintelor şi emoţiilor: „mersul meu, drumul meu/ la atât se rezumă/
câteva cuvinte improvizate,/ pe care vântul de seară în joacă/ le ia, le
43
şterge demonstrativ/ voind să-mi arate că/ au fost scrise pe nisip” (n-am
ajuns prea departe pe drumul acesta). Sau: „ceea ce numim noi văzduh/ nu
este decât/ o femeie tânără alăptându-şi/ copilul./ Bunătatea o străbate/ ca
nişte oase...// Ceea ce numim noi mare/ nu este decât inima sa./ Ceea ce
numim noi adiere, vânt, furtună/ nu sunt decât paşii săi/ tulburători peste
câmpie” (Ceea ce numim noi lume).
Pe de altă parte, poezia scrisă de Gabriel Chifu este aproape în
întregime iniţiatică, încorporând textual un întreg ritual gnostic la zbaterea
continuă între sacru şi profan. Spre deosebire de Nicolae Manolescu, cel
care în a sa „Istorie critică a literaturii române” apreciază la poet mai mult
„precizia referinţei la o realitate prozaică, aspră, din care creşte, dar nu
neapărat, un înţeles mai înalt”, mi-i dat să-l consider pe Gabriel Chifu un
autor de epifanii aspre, apăsat escatologice, poeme ale cunoaşterii fiinţei şi
a lumii. Într-o astfel de epifanie, Dumnezeu apare ca o prezenţă jenantă,
enervantă: „ce monstru alcătuim noi doi fiinţă hibridă jumătate/ gheaţă
jumătate foc. era/ atât de diferit de mine./ funcţiona cu totul altfel./ nu-l
suportam deloc. mă enerva./ mi se părea că îmi consumă aerul./ dar n-
aveam încotro, fusesem cusuţi laolaltă./ în aceeaşi celulă, a corpului meu./
eu şi el. el cel venit de sus. dumnezeu.” (a intrat şi el în celula mea). Mereu
în căutarea sensului existenţei, oripilat de tarele divinaţiei şi aneantizării,
poetul frizează semantica absurdă: „din icoane din versuri din raze/ a fost
smuls infinitul./ de peste tot: smuls/ adunat gram cu gram şi silit/ să se
restrângă în sine/ până la dimensiunile unui punct.// iar punctul a fost
aruncat la întâmplare/ într-o opoziţie oarecare/ din caietul unui şcolar
cam nătâng” (Noua glaciaţie). În acelaşi sens, să mai cităm un fragment
din excelentul poem Bastonul de orb: „am dat pagină cu pagină iubirea
insomnia spaima/ plictiseala delirul zădărnicia pe toate le-am încercat/ le-
am scris le-am citit le-am trăit./ [...]/ de sus spre mine coboară un imens
baston de orb./ e bastonul cu care se-ajută la mers dumnezeu./ mă va lovi
mă va doborî mă va strivi ca pe un vierme./ nu. deocamdată nu mă
nimereşte”.
Având o reprezentare textualistă asupra lumii, mai concret o realitate
lingvistică aflată la limita întâlnirii divinului cu omenescul, un rafinament
stilistic şi o conceptualizare de original blazon prin reprezentări scripturale
ale lumii, Gabriel Chifu se află în prima linie a poeziei vizionare de la noi.
44
Interviu
Punctul pe I
„Suntem suma opțiunilor

noastre și a marilor noastre
alegeri – și asta se vede foarte
bine pe harta Europei ...”
„Literatura e un instrument – regal aș zice – de

cunoaștere, deci de autocunoaștere”
- Cristi, ce rol joacă literatura pentru tine, care ești specializat în
științe politice? Pe lângă publicistica de atitudine și interviuri, scrii de
ceva timp și cronici literare, pe care le citesc cu plăcere. Nu ești critic
literar, dar te descurci onorabil, am văzut asta.
- Mare. Mare de tot este influența literaturii asupra mea. Dă-mi
voie, te rog, să plec de la finalul gîndului tău. Întîi de toate, mulțumiri
sincere pentru aprecieri. Așa e, nu sunt critic literar – și eu însumi o spun
cîteodată în textele publicate. Nu pentru că, Doamne-ferește, aș
desconsidera această profesie (și cred că și vocație) de care avem, parcă, și
mai mare nevoie într-un timp, precum e acesta de acum, în care valorile
sunt, adesea, bulversate sau chiar răsturnate. Fac această precizare – că nu
45
sunt critic literar – dintr-un motiv mult mai simplu: nu scriu constant, nu
scriu aplicat, nu intenționez ca textele mele să facă, așa cum se spune,
direcție. Despre cărți scriu, de regulă, de plăcere – de altfel, nici nu cred că
am vreun text în care să demolez o carte. (Nu că nu ar merita unele! Dar
așa ceva nu mă prinde pe mine...)
Revin: scriu, deci, despre cărți din plăcere și o fac de mult mai mult
timp decît perioada în care am început să scriu despre politică. De fapt,
adevărul e că am început cu texte despre cărți – semnale, cronici scurte,
apoi mai lungi, uneori mici eseuri. Asta se întîmpla pe la 20, 20 și ceva de
ani – cînd eram în facultate și mai apoi și cîțiva ani după terminare. Apoi a
venit tăvălugul politic – și am scris foarte rar despre aceste dihănii adesea
atît de simpatice numite cărți. Ceea ce însă nu am încetat niciodată a fost
să citesc. Chiar și cînd am scris, în prima linia a frontului (perioada
ziaurlui Cotidianul, mai ales), mult despre această lume – din care înveți
multe, adesea amare, dar nu numai așa...- cum e lumea politicii, nu am
încetat să citesc. Inclusiv multă literatură – și, nu cred că am mai spus asta
vreodată, faptul de a fi ales să citesc, constant, multă literatură (eu cred că
de calitate; așa dau cărțile alese de mine în grila personală de valori...), m-
a ajutat să văd mai bine și ”the big picture” din politică, dar și detaliile,
capilarele acestor teritorii politice, populate cu tot felul de oameni. Bref:
rolul literaturii e imens în viața mea – și el continuă să își facă lucrarea...
- Și uitasem! Ai debutat cu un volum de poezie, în 1997, Spectralia.
Care e povestea acestui debut? De ce poezie? Mai scrii poezie? Cum te
raportezi la textele de atunci, le mai consideri valabile, le-ai depășit? Și
cum de n-ai făcut literele, mai ales că îmi pari băgat în literatură până-n
gât? În Timișoara, unde ai făcut facultatea și te-ai format, literatura e la
mare prețuire.
- Scurt și cronologic mai întîi: debut timpuriu, poet cu trăiri ca să
zic așa, un concurs de poezie cîștigat (de fapt, mai multe și relativ repede,
căci le cam bifam... – dar la acesta pe care îl am în minte, marele premiu
era chiar publicarea unei plachete de versuri, ceea ce s-a și întîmplat); apoi,
pauză și, a propos de actul de a scrie poezie (nu de lectura cărților de
poezie), un mare gol. Și, tot mai pregnant, acum extrem de puternic,
sentimentul că, dacă e ceva poetic în mine, atunci ceea ce este e bine să se
consume cît mai discret, cît mai intim. Despre raportarea mea la textele de
atunci – uneori, o dată la cîțiva ani, mai răsfoiesc acea carte. Am în mod
constant două ”simțăminte” – că nu era deloc rău ceea ce scriam atunci și
(acest detaliu e foarte important!) gîndul puternic că omul care a scris
acele poeme (mai ales cîteva anume) nu sunt eu. Da, în Timișoara e cum
spui tu – și e bine că e așa: literele sunt la mare prețuire. Și eu însumi am o
46
Interviu
legătură instituțională cu ele: am făcut un master în literatură comparată și

intertextualitate la Universitatea de Vest din Timișoara. Apoi, un an fix de
literatură central-europeană la Colegiul ”A Treia Europă” și încă jumate de
an, aproape de Czeslaw Milosz, la Jegelloniană din Cracovia. Și apoi, viața
mea s-a schimbat spectaculos – inclusiv cea profesională. Așa a fost să
fie...
- Nu cumva literatura îți oferă alternativa ficțională necesară la
scufundarea în comentariul politic, mai arid, mai sec, mai cotidianizat?
- Nu numai. Sau nu în primul rînd. Literatura dă, cum spui tu, tipul
acesta de protecție, ea oferă, de acord, formule de evadare, dar, pentru
mine cel puțin, literatura e mult mai mult pentru acest evantai fabulos de
lumi posibile pe care mi le pune, cu atîta generozitate, în față.
Ziceam mai înainte, a propos de ce se întîmplă cu mine în relația
literatură-politică, că influența literaturii este, clar, mult mai mare. Ea e,
așadar, ordonatoare – într-un mod subtil. E, desigur, și un instrument –
regal aș zice – de cunoaștere, deci de autocunoaștere. Ca să nu mai spun că
ea e și un mic ”zeu” - care stă la mijlocul multor bucurii curate și, nu mai
puțin, a prieteniilor. Cînd vorbesc despre cărți sau fie și numai despre o
carte cu un prieten bun, literatura e aici, între noi, iar eu sunt aici, cu
literatura și împreună cu prietenul sau cu prietena mea.
„Am ales să trăiesc la Bucureşti fiindcă aici e un alt

ritm și sunt, probabil, cele mai multe deschideri din tot
ce e în România pentru zonele mele de abilități și
competențe”
- Chiar! Poți descrie puțin mediul în care te-ai format, intelectual,
la extremitatea vestică atât de mitizată de un Radu Pavel-Gheo, în
romanele sale? În recenta antologie de dialoguri (Întrebări puse La
Punkt) i-ai interogat spectaculos pe câțiva dintre ”maeștrii” tăi.
- Un privilegiu – așa a fost! O mare lecție de viață. De fapt, trebuie
să pun din start o nuanță: nu locul în sine sau nu un loc anume, singur, face
splendoarea narațiunii mele formatoare. Ci, mai ales, oamenii. Așa încît,
mediul în care m-am format e egal, în mod fundamental, cu oamenii pe
care i-am întîlnit acolo, în Timișoara. Fie la facultate (și, în fiecare an, am
avut cel puțin 2-3 profesori care m-au orientat sănătos, aș zice), fie în jurul
revistei ”Orizont” (aceasta este, nu exagerez deloc, o instituție în zonă) sau
a Colegiului ”A treia Europă”. Chiar și în presa locală – acolo unde am și
lucrat în primii mei ani. Așadar, cum e mediul de acolo? Cum sunt
47
oamenii care au însemnat ceva (foarte mult, în fapt) pentru mine: generoși,
atenți, riguroși, buni, așezați, calmi, politicoși, civilizați, instruiți, discreți.
Există, trebuie să spun și aceasta, mai multe Timișoare și pe unele dintre
acestea, diferite de cea de la care mă revendic eu, le-am cunoscut cît de
cît, mai ales în perioada de presă cotidiană regională. Dar prefer să merg
mai departe nu cu acestea, ci mai ales cu acea Timișoara a oamenilor
generoși, atenți, riguroși, buni, așezați, calmi, politicoși, instruiți, discreți...
- Acum trăiești la București. E alta atmosfera intelectuală decât în
Banat? Altă dinamică, alte deschideri? Ești chiar în centrul politic al țării.
Ai vrut asta?
- Am vrut aceasta, dar nu în primul rînd pentru a fi în centrul
politic al țării. Ci, mai ales, ca urmare a unui calcul de carieră și de
oportunități în raport cu ceea ce știu eu să fac mai bine. Da – am ales așa
fiindcă aici e un alt ritm și sunt, probabil, cele mai multe deschideri din tot
ce e în România pentru zonele mele de abilități și competențe. Și, da, e alta
– mai largă, mai densă, mai plină poate – atmosfera culturală de aici, din
București. Dar această apreciere nu e una care să pună, în nici un moment,
în relație de subordonare sau în umbră ceea ce se întâmplă la Timișoara.
Pur și simplu, București a Capitala țării, aici stau 2 milioane de oameni, ai
sunt concentrate pesemne peste 60% din finanțele țării (și nu știu dacă asta
e foarte bine...) ; pe undeva e și invevitabil ca dimensiunile vieții culturale
să fie, în mod obiectiv, altele. DAR, să nu uităm: Timișoara va fi peste
relativ puțin timp capitala culturală europeană. Și acest fapt spune multe
despre acest oraș, despre ce este deja cultural și civilizațional.
- Vreau să-mi evoci alte două experiențe formative ale tale: cea de
bursier al Colegiului ”A Treia Europă” și cea de bursier la Cracovia, la
Universitatea jagielloniană. Cum a fost și ce-au însemnat ele pentru tine?
Pe ce domenii ai avut bursele?
- Se leagă foarte bine una de alta. La ”A Treia Europă” am studiat,
foarte aplicat și cu oameni de mare calitate, despre ce e și mai ales ce a
fost zona care a stat, mult timp, sub Imperiul Austro-Ungar și care, de un
secol și ceva, are parte de foarte multe provocări istorice, politice. A fost
ceva de intersecție, foarte util: istorie, literatură, antropologie, politologie.
În mod special, eu am studiat despre literatura central-europeană și, la un
moment dat, interesul meu s-a convertit în cele două stadii predoctorale
din Cracovia. Am mers acolo, într-un oraș care a devenit pentru mine ceva
foarte special, pentru a studia despre cultura și literatura poloneză, mai ales
despre Czeslaw Milosz, sub generoasa îndrumare a profesorului
Alexander Fiut, editorul operelor în poloneză ale marelui poet și scriitor
care a fost și care este de fapt autorul ”Gîndirii captive”. Uneori, nu îți
48
Interviu
ascund, mă gîndesc că, dacă zona aceasta în care e România ar fi fost mai
liniștită, dacă timpul ar fi curs altfel și dacă istoria ar fi avut mai mult
răbdare, poate că nu mi-ar fi stat rău cu o carieră în direcția tematicilor
care au legătură atît cu ”A treia Europă”, cît și cu Cracovia.
„O opțiune ideologică e, pentru mine, echivalentă

unui GPS. Pe fapte, dacă punem pe două coloane,
dreapta-stînga, GPS-ul care e de dreapta nu dă așa de
des cu mașina în gard sau chiar în prăpastie”
- Și mai vreau să-mi evoci două personalități cu care ai vorbit în
două cărți distincte: Martin S. Martin (America la răscruce. Un dialog
transatlantic, 2017) și Tia Șerbănescu (Trântind ușa, 2016). Au fost
importanți în destinul tău sau pur și simplu i-ai abordat ca subiecte
jurnalistice ofertante, pentru publicul românesc?
- Mulțumesc. Îi voi evoca emoționat și cu mare plăcere – și Tia, și
Martin îmi sunt acum oameni foarte apropiați și eu sunt un privilegiat și un
om foarte norocos pentru acest fapt.
Tia este unul dintre cei mai potriviți – inclusiv sub aspect moral –
jurnaliști de superclasă de la noi care pot vorbi despre presa autohtonă, și
de dinainte de 1989 și de după 1989. Martin nu e numai unul dintre cei mai
mari chirurghi cardiologi pe care i-a dat vreodată România, ci și un
gînditor politic de o mare forță și claritate. Pe Tia o știam de mulți ani – de
cînd eram în liceu și citeam, devorînd, ”Bref”-ul ei, pe atunci publicat în
”Cotidianul” al cărui spirit tutelar era Ion Rațiu. Pe Martin l-am cunoscut
mai întîi din cărți – mai ales din scrisorile americane trimise prietenului
său foarte bun, Gabriel Liiceanu; sunt texte în care am găsit mai mult miez
decît în foarte multe alte texte ale românilor (fie ei din țară, fie rezidenți de
mult timp deja în SUA) cu privire la softul lumii americane. Da, amîndoi
au fost importanți pentru mine – la momente diferite și pe intervale, în
mod obiectiv, sensibil diferite. Tia a fost mereu și este un reper publicistic
pentru mine, Martin – un reper de analiză, calmă și superbine calibrată,
despre ce sunt, politic, social, cultural, SUA. În cazul fiecăruia dintre cei
doi, momentele care au dus la cîte o carte cu fiecare a fost precedat și de o
caldă și privilegiată relație de prietenie.
...pentru mine sunt importante faptele, ideile coroborate cu efectele
lor. Nu pot să susțin la nesfîrșit, cum o fac cei de stânga și cum au formulat
cîndva idealiștii germani: ”dacă realitatea mă contrazice, cu atît mai rău
pentru ea”.
49
- Repere intelectuale ale dreptei românești (2010), Noua școală de

gândire a dreptei (2011) sunt alte două dintre cărțile tale. Ce e cu
”dreapta” politică? E opțiunea ta ideologică?Te recomandă, ca
intelectual public, te revendici de la ea? E esențială în istoria României?
- O iau de la ultima întrebare spre început: da, drepta (fie și așa,
golașă cum e uneori la noi, inconsistentă cum este adesea) e esențială, în
sens bun, pentru istoria noastră. Ceea ce spun acum nu e o proiecție, nu e o
dorință, e un fapt. Doar după 1989 (deși, dacă mergem în istorie și mai
adînc, avem și acolo foarte multe argumente faptice): cam tot ce e în
direcția democrației liberale, a statului de drept, a capitalismului are, la
noi, legătură cu dreapta. Și, în oglindă, cam tot ce e echivalentul unei frîne
are legătură cu stînga. Plus mineriadele, plus primii ani de după 1989 și
marile valuri de inflație, plus o economie îngenuncheată (să ne amintim că
în 1995 și 1996, România nu era departe de o Bulgarie care, la acea vreme,
accepta, în locul banilor, ouăle), plus crize recentă (2007-2008, cu o
coaliție reală între socialiști și Tăriceanu – nu, nu e un liberal un om care e
în lesa socialiștilor de două decenii), plus suspendările, plus ianuarie-
februarie 2017, #noapteacahoții și multe multe altele. Atenție însă: eu
enunț fapte, ceea ce nu înseamnă că glorific, orbește, dreapta. Cu atît mai
puțin, dreapta de la noi – cea care duce după ea multă stîngă și atîtea boli
grele... Da: ca intelectual public, pot spune că sunt un om de drepta, dar
mai bine, căci mai adecvat, e dacă spun că sunt un conservator-liberal.
Însă, și acest detaliu este foarte important: eu cred că a fi de dreapta, a fi
conservator sau a fi de stînga nu reprezintă o dată care ține de ADN. O
opțiune ideologică e, pentru mine, echivalentă unui GPS. Pe fapte, dacă
punem pe două coloane, dreapta-stînga, GPS-ul care e ”de dreapta” nu dă
așa de des cu mașina în gard sau chiar în prăpastie. Cum o face, foarte
foarte des (în plus, pretinzînd, cu ipocrizie, că salvează lumea, omenirea),
stînga. Îmi pare rău: pentru mine sunt importante faptele, ideile coroborate
cu efectele lor. Nu pot să susțin la nesfîrșit, cum o fac cei de stânga și cum
au formulat cîndva idealiștii germani: ”dacă realitatea mă contrazice, cu
atît mai rău pentru ea”.
„Lucrurile merg spre o criză adâncă, țara noastră e,

de fapt, deja adînc înșurubată în obiceiuri proaste,
care îi primejduiesc un viitor decent”
- Ce crezi despre democrația românească din ultimii zeci de ani,
din 1990 până azi? E ascendentă, descendentă, sinuoasă? Avem vocație
50
Interviu
”de stânga”, ”de centru”, ”de dreapta”? Față de celelalte state estice din
blocul comunist, există un excepționalism socio-politic românesc, un
pattern autohton? Suntem originali, prin felul în care ne-am redeschis
Europei capitaliste?
- Simplu spus: democrația noastră cred că este încă foarte fragilă,
chiar dacă suntem deja la mai bine de două decenii și jumătate de cînd,
formal, a fost reinstituită. Cum e ea? Și ascendentă, și descendentă și
sinuoasă, și mai mult decît atît. Cred că, a propos de acest unghi de
interpretare, e just să aducem în discuție și modelul invocat de Lucian
Blaga – ”deal-vale”.
Nu cred că România are o vocație de dreapta – și e păcat că e așa.
E evident, pe de altă parte, că solul public, solul politic sunt afînate, foarte
temeinic, în direcția unei stîngi (uneori mai dure, alteori cu impulsuri
centriste – dar, și una și alta, fac ele cum fac și dărâmă economia...). Cine
e onest în analiză, poate vedea ușor aceste linii de forță doar enunațate de
mine în frazele anterioare privind la tipul real de confruntare care a fost în
prim planul vieții noastre publice, politice în ultimii 27 de ani. Realitatea e
că doar în mod accidental am avut situații confruntaționale de tip dreapta-
stînga; mai mereu, taberele au fost subsumate ”binomului” pro-contra FSN
(PSD). O ultimă notă care poate face punctaj pentru o discuție în sine, dar
mă tem că foarte lungă: adesea formațiunile care au pretins la noi că sunt
”dreapta” au lucrat cu vocabular și au bifat fapte care stau foarte bine în
panoplia stîngii. Adesea, fără să o știe. În fine: da, cred că avem multe date
care să ne scoată în evidență, în mod inconfundabil, în direcția celor spuse
de tine: am ieșit altfel decît restul țărilor din comunism (am avut cea mai
sîngeroasă despărțire de comunism, să nu uităm), am intrat foarte greu în
rigorile democrației liberale (asta cu statul de drept – pe care, recentissim,
îl jucăm din nou în picioare în diverse moduri) și ale capitalismului.
Suntem suma opțiunilor noaste și a marilor noastre alegeri – și, încă o dată,
asta se vede foarte bine pe harta Europei și, mai ales, a Uniunii Europene.
- Ca analist politic profesionist, mai avem șanse să fim, cu
adevărat, o țară eligibilă, în UE? Mai ales după ultimele luni de
guvernare...
- Cred că da. Am fost supărat, dar au am fost deprimat și fatalist
despre ce e România nici în vremuri mult mai întunecate pe care le-am
străbătut în istoria noastră recentă a unei democrații totuși mult prea
”originale” (cum spunea, și era cam mîndru de asta, pare-mi-se, Ion
Iliescu...). Lucrurile merg spre o criză adâncă, țara noastră e, de fapt, deja
adînc înșurubată în obiceiuri proaste, care îi primejduiesc un viitor decent,
DAR viitorul e deschis. Și pentru că e așa – obiectiv e așa, nu poate fi
51
altfel -, nici aceia care au provocat ”ultimele luni de guvernare” (odioase

sub aspectul faptelor) nu sunt veșnici. Mai devreme sau mai tîrziu, și ceva
îmi spun că mai degrabă mai devreme decît mai tîrziu, ei vor fi schimbați.
Iar unii dintre aceștia cred că vor plăti și mai mult decît numai printr-o
simplă debarcare în opoziție tupeul, ticăloșia, apetența pentru mediocritate
și hoție pe care le-au tot cultivat în ultima vreme.
- N-ai avut opoziție, ca să zic așa, când ai publicat megainterviul
cu Vladimir Tismăneanu despre toți președinții României, de la
Gheorghiu-Dej la Ceaușescu (Cartea președinților, 2013)? Întreb
gândindu-mă la cât de multe controverse a stârnit în spațiul public numele
profesorului Tismăneanu, îndeosebi asociat cu celebrul raport de
condamnare a comunismului.
- E chiar mai departe de Ceaușescu – pentru că volumul merge, a
propos de raportatea la președinții României, pînă la Traian Băsescu. E,
spun asta pentru că e important, o carte care se oprește în 2012 – și bine
face, fiindcă, de atunci încoace se întâmplă alte lucruri care, ele singure, ar
merita deja, cred, cel puțin o altă carte... Da, am avut opoziție,dar cam
toată a fost subsumată unei logici a resentimentului. Ne așteptam la așa
ceva. Pe de o parte, tipul acesta de „aprecieri” (ghilimelele sunt
obligatorii!) trece, în timp - și, din el nu rămâne mai nimic. Pe de altă
parte, o asemenea carte (cred eu) rămâne: și aceasta este, de fapt, ceea ce
contează. Tipul acesta de mărturie – căci, fundamentalmente, asta e cartea
invocată, o carte de mărturii despre istoria noastră recentă și despre cîțiva
dintre liderii ei – e prețios. Nu spune tot adevărul (și, de altfel, nici nu are
cum să o facă), dar spune multe lucruri importante despre cei care au
condus România în ultimele 6-7 decenii. Mai vreau să spun ceva, foarte
scurt: cărțile care spun ceva important trebuie să fie scrise chiar dacă, în
primă fază, ele intră direct în ochiul rău al unui uragan de resentimente.
- Acum la ce carte lucrezi? Vei mai reveni cândva la literatură?
- Am două idei în minte – și lucrez în sensul lor. Cel puțin două
idei, de fapt... Dar aș vrea, mai întîi, ca ele să fie, fiecare, măcar în forma
unui manuscris gata să plece spre editură – și apoi aș vorbi mai precis
despre ele. Cît despre revenirea la literatură – nu exclud acest gînd, nu îl
refuz, dar, cine știe...Și, ca să fiu sincer, mă simt așa de bine să citesc atîtea
cărți bune și să scriu despre ele, încît uneori mi se pare aproape
împovărător să încerc să (mai) fac eu însumi literatură pură.
- Mulțumesc de timp și de răbdare, Cristian Pătrășconiu!
- Și eu mulțumesc mult. A fost o mare plăcere acest dialog.
52
Poesis
Poeme de
Simona-Grazia
Dima
Cel de-al doilea

Să nu treci cu vederea vreodată al doilea principiu,
spuse, îndesându-şi pe creştet şapca
înaintea congresului aflat în pregătiri.
Transmite negreşit salutări acestui părelnic secund,
hotărâtor, absent, tonului său brumat, scheunător,
fără drept de apel şi tainic, el este briza celui întâiului,
ochiul din miezul umbrei,
încoronatul cu diademă nevăzută,
mâna sfioasă, neînstare să ceară,
pricepută să dea,
ploaia vindecătoare pe spatele pomului rănit de soare.
Şi continuă: fratele meu,
conferenţiarul sudic, nu se înşeală când vede aur
peste mlaştini, instrumentele lui nu pot
măsura însă găsesc şi cântă. Îţi spun deci:
soarta ţi-atârnă de bunătatea atingerii ce-o generezi
precum o judecată implicită, blândă acceptare, a celui mângâiat,
şi a cinstirii arătate lui –
celui de-al doilea, neînarmatul fără apărare,
iar felul tău de-a fi este răspuns şi etalon,
dangăt de clopot nelovit. Aruncă referatul, dacă vrei,
puteţi chiar anula congresul, adăugă,
căzând într-o groapă, fără-a se opri din vorbă:
să nu uitaţi, puterea lui e dăruirea, în beznă să-l îmbrăţişaţi,
o să-i simţiţi neajutorarea – consfinţi, ieşind la fel, senin,
53
de parcă nu căzuse – şi moliciunea,

lipsa împotrivirii, în astă emoţie vă este mântuirea.
Îndurare deci pentru suavul al doilea!
Dar să cunoaşteţi că-i fals apelul meu,
fiindcă prin el se înţelege doar grija pentru voi,
privirea voastră faţă de al doilea-i reverenţă
faţă de întâiul, neiertătorul,
el te urmează în tăcere, îţi cerne pe-ascuns
credinţa, firea cea adevărată,
atunci când eşti sau nu trimisul forţei.
O istorie a fricii
Nimeni n-a ucis destul ca să
mă-nspăimânte şi nu tresar în faţa
galeriei de portrete criminale
dintr-o istorie a fricii. Înşiruirea ei
hidoasă de chipuri şi evenimente
o ţin atent sub lupă, ţesutul jilav
de meduză i-l demasc în mâluri,
zi şi noapte, lanterna unei lumini
nemărginite veghindu-mă, egal.
Un public mut mă însoţeşte,
lunatici trecători, prelinşi în somn.
Le strig: din plânsuri inutile,
din înlemnirea cu ochi largi,
fără clipire, presimt, şi voi,
acum hipnotizaţi, vă veţi opri.
Prindeţi curaj, nu-i o cetate-n faţă,
ci numai deojdia de nămol incandescent.
De ce v-aţi cuibărit în ea?, răcnesc,
izbindu-vă în faţă cu o mănuşă grea,
cavalerească. Nu vă e limpede că
o puteţi opri după dorinţă, cum v-aţi trezi
din vis? Din spuza ei mocnită va ţâşni
cerneală clară, groasă, ca baia fiarelor
sub lună. Legea celor ce-au scris
istoria asta cu pumnalul era
să-i depisteze pe cei căzuţi
şi să-i lovească. În textul ei
muguri subtili sunteţi, la margini,
54
Poesis
dar veţi depune mărturie pe apele

de sus. Trama ei lânced poliţistă
nu va mai înrobi pe nimeni,
ea zace fără vrajă. Puţini
erau atacatorii, cei temuţi.
Amuşinarea căderii, ca metodă,
e temelia lumilor nchise. Şacalii
dosnici se-adună la un semn,
sclipire-a pentagramei călcate
în picioare. Subînţelesul maxim,
absenţa cruntă-a martorilor
punctează crud cinismul pregătirii
din culise, înşelătoarea noutate-a
irumperii în scenă, falsul şi
zădărnicia istoriei de care vorbim.
Incizia de lumină i-arată: se ling
pe buze, monştri cu gândul la
cina de aripi spintecate, când
sursa hranei le-a secat.
Tsunami
Peste tot, strălucitoare, urmele de tsunami ale nebuniei.
Ea mătură orice număr real
cu numere imaginare atotputernice,
bântuind neîngrădit, fantome fastuoase,
arătări ambigui. Ele se-adună şi se depozitează
de-a valma-n coşuri, nu pentru oameni,
ci în scop ocult: spre slava cifrei înseşi,
a zgurii, a momelii. Astfel, voi,
bieţi nebuni, faceţi-le şi pe mai departe viaţa
imposibilă celor înţelepţi. Din partea noastră,
numai bine. Totul e să vă ţineţi în viaţă
pe cont propriu, în hâdul magmatic talaz.
Poate aveţi fiecare
câte un mic adăpost
sau pe cineva apropiat
şi vă veţi salva. Înspre seară,
când, de pe numărul real
au căzut cojile, găinaţul,
guşile obeze, obrazele duble.
55
Ocol
Despre ei se vorbeşte în şoaptă,
chipurile numai ei trăiesc,
trupul lor greu, aromat, trece pe străzi domol,
le presară cu glorie,
din semeţia lor lumea se-mbată,
vândută extazelor puterii,
li se reflectă-n chip
şi le copiază mersul.
În plin sezon de vânătoare şi învăţătură,
strecoară-te prin smârcul de oglinzi,
călcând cu dibăcie, să le dai ocol:
ticsiţi în curţi concave de cetăţi,
în freamăt, ei umflă timpul
şi-ntortochează rezerva de-ntuneric.
Cine-i evită îşi arată arta.
Deasupra, cerul luminos, fluid,
rupe brusc spaţii, prinde din zbor
fructul, îi taie coaja, dezveleşte miezul.
Maestru
În cerc ales, ca pe-o tipsie cu ofrande,
spaţii de aur vrâstate de făgaşe-nguste
sunt brazde pe-obrazul unui bătrân
ce şi-a transmutat lacrimile –
borne anonime de hotar slăvesc,
fiecare, ocolirea magnifică-a unei falii,
în lunga sa labirintică viaţă.
La masa din scândură de brad negeluită,
el umple cu litere mărunte şi robuste
cartea legată în oţel (ghiceşti, în ceaţă,
puntea peste ape). În tainiţa cu mere coapte
o dezmiardă, o frunzăreşte-adesea, o scutură
de praf. Se mai aude un taifun în pagini,
un scrâşnet de cremeni din trecut. Visând,
o-nchide câteodată brusc, energic. Păsări
plăpânde, negre cad, undeva la margini,
vibrează muzical mâinile lui asprite
de un arat secret şi clandestin – fierbinţi,
mereu, coarnele plugului solar aşteaptă.
56
Interviu
„Noi, românii, asistăm la risipirea

neamului în lumea largă, pierdem
deja populaţie pe timp de pace ca-n
războaie” (VII)
„Cea mai frecventabilă iluzie este că tânăra generaţie

va reveni la un veritabil patriotism românesc”
- Ce loc acordaţi iluziei în abordarea prezentului şi a perspectivei?

Există în noi şi în societate un război iluzie – luciditate? Sau sunt în dialog…?
Cum sunt iluziile pe care trebuie să pariem la o ipotetică „bursă de iluzii”? Care
ar fi iluziile cele mai frecventabile, valabile, care ar trebui să anime spiritul
tinerilor de azi?
- Cea mai frecventabilă, pentru mine, iluzie este că tânăra generaţie va
reveni la un veritabil patriotism românesc. La un „naţionalism constructiv”. Cum
l-a numit şi a murit pentru el Ion Mihalache (apud Ioan Adam, în „Litere” de
august, 2017). Ar fi şansa – are dreptate C. Stănescu – ţării ăsteia să nu se rupă
legătura între patrie şi patriotism, între naţiune şi naţionalism. Însă trebuie să-i
dau dreptate şi lui Petre Isache: am ajuns ca, despre anume perioade ale istoriei
noastre, să putem scrie cu „permis de adevăr” de la domnul Alexandru Florian,
conform altui dresaj : political correctness. Şi tare ar dori directorul de la „Elie
Wiesel” o memorie cu venele tăiate! Cea mai nefrecventabilă iluzie este, tot
57
pentru mine, utopia comunistă, care,din păcate, prinde la tineri. Ferească

Dumnezeu să prindă şi rădăcini. Asta ca să vă răspund pe scurt. Mai pe larg
acum: da, Petru şi cu mine, visălogi amândoi şi complet neadaptaţi la res, la
realităţile multilateral nedezvoltate ale socialismului, aflaţi pe buza libertăţii, ca
să zic aşa, am avut, la acel final de dictatură, iluzii terminate cu deziluzii. Naivii
de noi am crezut că va funcţiona principiul distilării lichidelor, însă nu ce-a fost
impur s-a decantat. Dimpotrivă, au ieşit la suprafaţă deşeurile, gunoaiele uşoare.
Şi exclam şi eu ca Şerban Foarţă: Sancta duplicitas! S-au perpetuat ca disidenţi
„codaşii” la tacâmuri din vremea împuşcatului de Crăciun, care ne alimenta
ştiinţific. Un felcer voia să fie şef de partid iaşiot pentru că ajutase femeile să
facă, până l-au prins, multe avorturi. Ca protocronist al depeizării? Eu, una, m-am
săturat să-l scuz pe Ceauşescu pentru balconiada '68. A fost omorât după 20 de
ani de la primăvara cehă pentru că a cerut idependenţă. Dar trebuia, la cererea lui
Popescu-Dumnezeu, să facem zid în jurul lui şi-n '89? El, Ceauşescu, a provocat
balconiada Iliescu, urmată de dezindustrializare. Au fost, după socoata lui Ilie
Şerbănescu, 1200 de întreprinderi productive, distruse, dispărute. N-avem PECO
românesc, dar avem Apa Nova franceză, Gaz de France Suez, Enel italian, telefon
mobil din patru zări… „Băieţii deştepţi” au energie de vânzare. Comanda a fost
evidentă. La Iaşi, la sfârşit de decembrie, s-a vrut să se dea jos statuia
Independenţei; exact atunci, Tökes declara: „este momentul independenţei”. A
cui, ştim acuma. Spre amărăciunea Bătrânului meu, lichelele securiste au fost
plasate în posturi-cheie: de diplomaţi, rectori şi prorectori, şefi de catedre
universitare, de edituri, de reviste, cadre didactice la Teologie… „Magda, cheia e
la Secu împărţit în 9, deci are 9 capete”. Dar ce cheie nu se pierde? i-am replicat
eu, cu ajutor de la Minulescu, şi mai visăloagă atunci decât el.
- O iluzie convenabilă, că ar fi existat o lege a lustraţiei şi la noi, ca să
iasă din orizontul istoriei şi al vieţii noastre de zi cu zi foştii turnători, securişti,
delaţionişti ..! Eu însumi, acum, sunt victima unui „desant securistic”, culmea,
scriitoricesc, care m-a scos din Bibliotecă ...! Sunt jalnice figuri care au mimat
normalitatea, în vreme ce orizontul lor era peştera!
- Dacă turnătorii ar fi fost lustrabili, nu s-ar fi întâmplat ca Petru să-l
întâlnească pe Nicu Creţu pe culoarele Facultăţii de Teologie. Tot acolo, presta
nevasta unui politruc dur, proful de socialism ştiinţific Aurel Loghin, cu studii la
Moscova. Pe acelaşii coridor teologic se mişca… Ana Vrăjitoru, fosta mea colegă
din Catedră de limba română pentru studenţi străini, prin vrăjitorie pesemne. „De
ce nu sunteţi, tov. Ursache, penetrantă ca tov. Vrăjitoru?” m-a admonestat
maiorul Gavrilă, „răspunzător” de acea catedră. Vocabula penetrantă mi-a
penetrat auzul. Penetranta făptură întreba dis-de-dimineaţă, în catedră. „Cine-i
Noica?” Provoca: Noica „fusese citat” de Ierunci, la radio Europa Liberă. Rostul
întrebării era clar. A picat examenul de titularizare din cauză de erori de logică şi
de gramatică, iar acum deţine carnet de membru USR. Eu, una, aş cere dovada de
la CNSAS, înainte de a-i lăsa pe poarta USR pe colabi şi colabe, pe „acoperiţi” şi
„descoperiţi”. Vi-l aduceţi aminte pe premierul de un an şi 9 luni, Radu Vasile?
În Cursă pe contrasens, carte apărută în 2002, avertiza: „România e condusă de
58
Interviu
Partidul Structurilor, aceşti inşi, foşti securişti şi cadrele aparatului comunist, au

pătruns peste tot”. Şi: „supravieţuitori cu stabilitate de miriapode şi cu elasticitate
de ameobe, se mişcă în orice direcţie, iau orice formă şi au un arghirotropism
înnăscut”. Dar în politică e altfel? „Ce-aţi făcut cu uteciştii?/ I-aţi făcut miniştri!”,
scanda strada. Sau şi mai mult decât atât, ca în cazul lui Arici Pogonici, nickname
pentru „externul” MRU, care plasase pe peretele biroului portretul ministresei
Ana Pauker. Da, pe Hannah din Codăieşti-Vaslui, devenită, în „Scânteia” lui
Brucan, „Ana noastră”. Care a revenit la vârf politic prin nepoţii prietenei Ghizela
Vass, Bogdan Olteanu şi Andreea Vass. Prin nepoţii bunicuţei, mătuşii Ghizela,
dar şi prin Ion Iliescu, trimis studinte la Moscova – zice presa – chiar de Anuşka.
În '90, pe urmele tătânelui cominternist, Iliescu a avut un rol în blocarea
reîntregirii României.
„Încă puţin şi o să reapară revista Convingeri

comuniste, ca să nu-i discriminăm pe tinerii stângişti.
Cum să-i discriminezi, să le suspenzi dreptul la opinie,
la liberă exprimare?”
- În numele „iluziei de mai bine” nu aţi tăcut ...! De asta şi sunteţi, de
altfel, Magda Ursache şi nu „altcineva”, sunteţi o voce care incendiază toate
prejudecăţile din jur, care nu iartă, dar nici nu uită, aşa cum propunea Mircea
Vulcănescu. Uitarea poate fi tot o abdicare, nu e aşa? Sau uitarea, în momente
dificile istoriceşte, poate fi tot o laşitate ?
- În anii '90, am lansat la Paşcani, la Casa de Cultură, Universitatea care
ucide. Un cititor al romanului (apărut la Editura Timpul, în 1995, după ani lungi
de tăcere editorială, impusă de cuţitarii-cenzori) a descoperit pasajul unde
spuneam că în Parlament ar trebui să fie deţinuţii politici. I-a sunat a răzbunare.
Şi, cum personajul Dinu M. trecea pe şoseaua Focşani-Iaşi, în maşină, pe sub
burta calului lui Suvorov, nu i-a plăcut asta. Cum? Să ne războim cu statuia lui
Suvorov? Cititorul opinioman nu părea a şti că, la 1871, ruşii lui Suvorov au
intrat în Ţara Românească. Jaf şi foc, asta au adus. Dar cum să-l zgândărim noi pe
ursul ruso-sovietic? E periculos. Capul ce se pleacă… Doar n-am vrea să avem
iarăşi partide de gheţuri moscovite ori de îngheţuri siberiene. Aşadar să-l lăsăm în
pace pe Suvorov. Cititorul crypto-comunist n-a avut curaj să-mi spună „să-l
lăsăm în pace pe Lenin”. La câţiva luştri de atunci, cuiva îi pare rău după statuia
lui Ilici (doborâtă la 6 martie 1990, chiar de ziua instalării primului guvern
comunist, în 1946), motivând că ar fi trebuit păstrată ca „simbol al epocii”; după
cum Casa Scânteii ar trebui conservată atent, tot ca „simbol al epocii”. Un bust al
lui Ion Antonescu, plasat într-o curte de biserică, trebuia acoperit cu o cuşcă de
scânduri. Nu poţi purta un tricou cu chipul lui Ţuţea, dar cu Che Guevara, da. În
octombrie 2017, „Che”, partenerul de gherilă al lui Castro, a fost comemorat în
Bolivia, 5 zile în cap: prin evenimente politice şi culturale, ba chiar gastronomice.
59
E în trend steaua roşie pe basc şi insigna cu cei mai sângeroşi dictatori, Lenin,
Stalin, Mao, la butonieră. După ce Raportul final, citit în Parlament în 18
decembrie 2006 de preşedintele Traian Băsescu (declarând comunismul „regim
ilegitim şi criminal” şi basta) a minimalizat moral teroarea Dej-Pauker, ni se cere
să-l lăsăm în pace şi pe Tolbuhin. Statuia lui Carol I a fost topită şi din bronzul ei
s-a înălţat statuia lui Stalin. Şi-s mulţi cei care lăcrimează încă după tătuc, iar
grija factorilor de decizie faţă de uriaşul patrimoniu românesc de durere e
minimă. Recent, epigramistul Ionescu Quintus (Dumnezeu să-i ierte de 7 x 77 de
ori, cum cerea părintele Cleopa, că i-a turnat răzbit, şi nu în epigrame, pe colegii
prieteni, dar şi pe clienţii săi, ca avocat) a primit cea mai înaltă decoraţie, „Steaua
României”, şi a fost îngropat cu onor militar. Ultimul supravieţuitor al luptelor de
la Oarba de Mureş, care au durat 20 de zile şi unde au murit peste 11000 de
ostaşi, face diferenţa de Quintus. Povestea Dumitru Şomlea că a fost îngropat sub
obuze, că, din comuna lui, 60 de soldaţi au murit şi numai doi au scăpat. După
luptele de la Prut avea mantaua găurită de gloanţe. Moş Dumitru Şomlea a trăit cu
o pensie de 252 de lei şi a fost înhumat la 103 ani, în 16 septembrie 2017, fără
onoruri militare. Măcar are loc de veci. Morţii Canalului comunist, adevărat
abator între 1948 şi 1958, erau înmormântaţi goi: hainele erau „pe inventar”,
trebuiau recuperate, iar din cimitire au dispărut şi crucile. Au fost culese şi
vândute la fier vechi. Abia-abia s-a reuşit ca numele Liceului „Mircea
Vulcănescu” să nu fie schimbat. Şi mă întreb la ce-o fi visând oare domnul
Florian, de n-a vrut bust Mircea Vulcănescu? Poate la un fundac Crohmălniceanu,
cu grup statuar din „culturalizatorii” Chişinevschi, Răutu şi Walter Roman. Într-o
democraţie de tot subţirică, de tot plăpândă, libertatea poate fi orbitoare.
Nicolschi şi Goiciu au murit liniştiţi şi liberi, ginerii lui Dincă-Te-Leagă s-au
orientat capitalist, cu foloase fabuloase… Foarte actual rămâne Grigore
Alexandrescu: „Democraţia nu-i pentru căţei”, ci pentru dulăi. Iar dulăii sunt
mulţi.
- Revin la o întrebare de la început: Care ar fi iluziile cele mai
frecventabile, valabile, care ar trebui să anime spiritul tinerilor de azi?
- Da, e o întrebare care necesită un răspuns detaliat. De exemplu,
revenind la iluziile tinerilor de stânga, i-aş vrea fără nici o iluzie, fără nici o
confuzie. Comunismul a ucis, a ucis, a ucis (şi domnul Florian ştie de unde am
luat predicatul triadic) o sută de milioane de oameni. Adică, după un calcul
recent, 3 oameni pe minut, 190 oameni/ oră, 4500 oameni/zi. Iar nouă ni se cere
plâns din milă pentru torţionari, ni se spune să fim buni, îngăduitori, iubitori cu
ucigaşii. Ce, capitalismul n-a ucis? Doar n-o să facem la infinit inventarul
atrocităţilor. Cât despre vinovăţia comună, la comun, ideea asta tot de la
comunism se trage. O persoană însemnată din Iaşi, pe care n-o mai numesc de
silă, se tot străduieşte să convingă că intenţiile bune au pavat „raiul comunism”,
nu că a fost iad. Şi-i o perversitate să te justifici că ai ajuns comunist de vârf
CC/PCR pentru că te-a câştigat la tinereţe utopia egalităţii. Tinerii stângişti
visează la şansa egalităţii. Dar a fost activul de partid unic egal cu populaţia? S-au
împărţit egal lipsurile? Nu spunea bancul anticomunist că mâncam prin
60
Interviu
reprezentanţi? Doamne, de n-ar deveni endemică speranţa că doctrina comunistă

ar fi salvatoare. Cât de salvatoare a fost o ştim pe pielea noastră.
- Dar despre "dreptul la utopie” ce puteţi să spuneţi? E un drept natural,
imprimat conştiinţei soaciale încă de pe vremea lui Platon ...!Este egalitarismul o
utopie? E o utopie din panoplia creştinismului?
- Da, vechii agitpropi susţin că s-a plecat de la utopie nevinovată, ba chiar
vis frumos: al egalităţii. Numai că „visul” lor a fost coşmarul nostru. Mai susţin
că s-a construit nu un comunism real, care ar fi adus egalitate absolută, dreptate
absolută, bunăstare absolută (după nevoi), fericire absolută, ci unul fictiv,
ficţional. Că altfel ar fi stat lucrurile dacă l-ar fi construit „ştiinţific”.Or fi uitat
„învăţătura” lui Marx? Să le-o reamintesc: „Noi purtăm război contra tuturor
ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism”. Iar Engels voia să dispară
„popoarele, naţiunile reacţionare”. Tot „în duh marxist” (cum scrie cu ironie fină
Gh. Grigurcu despre tânărul Petru Dumitriu) ni se prevesteşte acum că etniile vor
dispărea. Noi, românii, asistăm deja la risipirea neamului în lumea largă, pierdem
deja populaţie pe timp de pace ca-n războaie; îşi iau lumea-n cap 9 români pe oră,
după o statistică ultimă. Iar cei rămaşi locului văd o soluţie într-un „comunism de
dreapta”, rectificat. Comunismul nu mai este utopie rea, ci ipoteză. La orizont,
noul pământ al făgăduinţei! Încă puţin şi o să reapară revista „Convingeri
comuniste”, ca să nu-i discriminăm pe tinerii stângişti. Cum să-i discriminezi, să
le suspenzi dreptul la opinie, la liberă exprimare? Dar suspendarea dreptului la
cuvânt n-a fost ideea lor, nu asta au făcut ei, propagandiştii, ei, ideologii
comunişti? Să nu-i discriminăm nici un pic sau s-o facem cu moderaţie, cum ne
cere Europa prin guriţa Amnesty International care şi-a trimis reprezentanţii în
România, în ianuarie '90, să vadă cum o duce în puşcărie Dincă-Te-Leagă, cum
trăieşte închis. Eroul aviator de război Tudor Greceanu (800 de misiuni pe frontul
inamic) a fost ţinut 48 de ore cu picioarele într-un bloc de gheaţă, consecinţă a
unei încercări de evadare: „Ştiam ce risc. Nu acuz pe nimeni. Am făcut-o pentru
că am vrut s-o fac.” Două sute de „politici” ştiau de planul evadării. Unul a trădat.
Tudor Greceanu a fost condamnat la moarte. La proces, o tovarăşă judecătoare l-a
întrebat: „Nu sunteţi mulţumit cu condamnarea la moarte?”. „Ba da, a răspuns
Tudor Greceanu, preluînd cel mai aiuritor cuvânt, sunt mulţumit”. Securitatea, nu
el, a făcut recurs. El a refuzat să ceară recurs. „E-aşa de simplu să mori. De ce să
te compromiţi?” A ajuns în zarca diavolilor Coler şi Crăciun. A murit, în
decembrie '94, într-un apartament din Ferentari, la etajul 7 (casa îi fusese
naţionalizată în '47), cu picioarele amputate (artrită pentru că purtase lanţuri de 18
kilograme), dar a mers până la capăt pe Drumul celor puţini, cum şi-a intitulat
Amintirile unui aviator. Şi ştiţi care a fost ultimul său cuvânt? „Am pierdut
partida”.
61
„Nu sufăr de scenarită, n-am boala asta, însă

ghidonajul fostei Securităţi a devenit clar”
- „Memoria e un monstru”, spunea Bucovski ...! Cît rău ne poate face

acest monstru?
- Teama lui Vladimir Bucovski privind „încorporarea monstrului”, adică
absorbţia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, n-a fost închipuită. La
kilometrul zero de comunism, am auzit, peste Piaţa Universităţii, râsul lui Brucan,
o natură complet imorală, îmbătrânit în oportunism. Brucan a câştigat partida, nu
Tudor Greceanu, nu Banu Rădulescu, fondatorul revistei „Memoria” în 1990. Şi
cum să nu fie negat Noica postsocialist, când a pledat pentru spiritualitate
creatoare, ca „antrenor” al ei, când a trăit ascetic ca şi Dumitru Stăniloae, ca şi
Steinhardt, adevăratele modele necompromise? La fine de an '89, „părea că
printre nouri s-a fost deschis o poartă”. Am crezut într-o lume lipsită de frică, de
cenzură, de activişti, de securişti, dar raportul cu „societatea deschisă” al insului
gândind de capul lui, liber, a rămas acelaşi, de la Ivan şi Ion la Iohann. Gata cu
biletul la control, cu teze (de iulie), cu mangalii (de august), cu rapoarte
comuniste… Eroare de lectură sociologică! Activii au fost desărcinaţi o vreme,
nu mult, „până fraierim pulimea”, cum numea populaţia Adrian Năstase. Şi ce
tandru îi spunea Vasile Andru : „poporimea”! Bătrânu a ştiut, de cum l-a văzut
pe versatul comunist Ion Iliescu la televizor, că n-o vom lua pe alt drum, chiar
dacă ne agăţam de impresia (falsă) că am fi scăpat de comunism. Pas cu pas? Ba
un pas în faţă, doi paşi în spate, prin „meandrele concretului”. I-am spus atunci
că face previziuni prea rele, confundând luciditatea cu exagerarea. Dar el a avut
dreptate, nu eu. Ca să văd cele bune mi-ar trebui microscopul, instrumentul de
mărire al profesorului Ionel Andriescu,de la Facultatea de Biologie, bunul meu
prieten.
- Ce îmi puteţi spune despre iluziile revoluţiei? Unii s-au iluzionat, alţii
au manipulat iluzia!
- În primele zile după căderea Cortinei de Fier nu mi-am imaginat că vom
trăi, sub cetăţeanul Iliescu, în cetatea ideală. Dar, dacă revoluţia ar fi fost chiar
revoluţie, nu „schimbare-n modificare”, n-am fi re-căzut în roşu marxist. Mulţi
sunt îngrijoraţi, dar şi mai mulţi sunt impresionaţi de pledoariile de stânga,
absolut amăgitoare. Cum în socialism retrogradarea unui propagandist PCR era,
în realitate, avansare, ne-a fost dat să vedem cum vechi simbriaşi PCR, ajunşi
simbriaşi FSN, PDSR, PSD şi tot neamul de partide ale lor, au devenit
„pensionari speciali” („astea nu-s pensii, sunt recompensii”, cum râdea cineva;
râdem deşi nu-i nimic de râs, ce să facem?) sau „indemnizaţii pentru merite
speciale”. Ei, au mai intrat câţiva cecişti în închisori, dar fii şi gineri îndemânatici
au ajuns milionari în euro, crescuţi în grădina „săracului cinstit” Ion Iliescu.
Fidelii lui „neanicu”, deveniţi fidelii lui „neanelu”, au fost reamplasaţi în posturi
de prim rang de fostul tovarăş prim de Iaşi. Pare de neconceput, dar tot ce ni se
62
Interviu
întâmplă îl probează pe Chesterton: „adevărul e mai straniu decât ficţiunea”.

Incredibil, neverosimil!
- Securitatea sau partidul, cine a profitat de „iluzionarea” generală?
- Nu sufăr de scenarită, n-am boala asta, însă ghidonajul fostei Securităţi
a devenit clar. Am fost ghidonaţi de la început: şi protestatarii strigând Jos
comunismul!, şi minerii, şi greviştii foamei, şi participanţii la mitinguri pro şi
contra regelui. Şi unii şi alţii, cum a văzut Radu Mareş clar, în Manual de
sinucidere. Pân Noi, românii, asistăm deja la risipirea neamului în lumea largă,
pierdem deja populaţie pe timp de pace ca-n războaie ă şi mutarea statuii
soldatului sovietic din dealul Copoului, la care am participat, mi se pare acum
dirijată. De unde veneau liderii? Părea că ştiu toate mutările, cine şi ce avea de
făcut. Oameni oneşti şi altruişti? Mă îndoiesc. Din ieşirea la revoluţie s-a făcut o
afacere cu sume enorme în joc. Morţii au rămas nejustificaţi. Şi am mai avut o
iluzie: că postsocialist n-o să se mai aplaude Puterea. Dacă omagiatorii,
ceauşescolatrii nu-şi mai pocneau atâta palmele de le săreau degetele, poate că
dictatorul se retrăgea de bunăvoie, ca Honecker, şi nu şi-ar fi băgat cozile în
„schimbare” „turiştii” KGB, CIA, AVO, MOSSAD şi cine-a mai fost. Agentul
KGB, gen. Militaru, a pus mâna pe armată, iar unitatea militară anti-KGB a fost,
după evenimentele decembrii, desfiinţată. Scriitorul în politică, re-re-repet, e ca
albatrosul căzut al lui Baudelaire, ca îngerul din cuşcă, la Màrquez. Chiar
sprijinul pe care li-l dau politicienii e malefic. Ca ajutorul dat de Gogu Rădulescu
(CC/PCR), cu spate tare masonic, zice-se, plus cel al URSS (după Marian Popa,
în serviciul secret sovietic). Ajutorul dat de „sus” unor scriitori a împiedicat
coagularea unui nucleu dur de rezistenţă. Poate că mămăliga exploda mai repede
şi n-ar fi fost o explozie controlată de pe marginile ţării, cu victime mii. „Se minte
ca-nainte”, observă Petru Romoşan. „Stejarul carpatin” („Dunărea gândirii”,
Pericle comunist, Nicolae/văpaie, multiubitul urât până la paroxism) a pierit, în
fine, dar aplaudacii de preşedinţi prisosesc, ba încă au de ales între Iliescu şi
Constantinescu, Băsescu şi Iohannis. Laudele curg şi peste pletele purtătoarei de
cuvânt, „reuşita” doamnă Puşcalău, aşa cum curgeau peste blonda supremă
Udrea, care a vizitat zonele calamitate, dăruind sinistratelor pantofi cu toc.
„Memoria corectă a ajuns un soi de fruct interzis”

- Iluzionarea din societate a fost una care a lucrat în paralel cu
deziluzionarea ...! Iar „sentimentul istoriei” a fost înăbuşit de sentimentul
supravieţuirii imediate. Plus că politicianismul a înlocuit sentimentul identităţii şi
al istoriei, a convertit valorile identitare în monedă electorală ...
- Geaba nota cu sinceră amăreală istoricul Florin Constantiniu:
„Politicienii au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii,
nemţii şi ruşii”. Responsabil de vânzarea pământului, Ion Iliescu; de depopulare,
toţi preşedinţii, în special Băsescu; de politica de dez-unire a românilor, toţi
preşedinţii, tot Parlamentul, mai toate ONG-urile. Interesează să fim ţinuţi în
63
dezbinare, în stare de incomunicare. Îndemnul la „consens” a fost rostit de Iliescu

pentru ai lui, ai celor trecuţi cu grăbire din barca PCR în barca FSN. Vocabula
consens a căpătat un sens peiorativ, aşa cum crypto-comunist e un eufemism. De
ce crypto? Iluzia României întregite cu Basarabia, speranţa naţională de sfârşit de
decembrie, s-a dus şi ea, ca şi crucea adusă-n spate de 30 de tineri, ei înşişi o
cruce vie, în Marşul Unirii, din 1992. A fost furată? Oricum, a dispărut o vreme
din Piaţa Universităţii, iar noi am ajuns mai duşmani decât şiiţii şi suniţii. Cred că
acel cactus, statuie a Unirii chipurile, ar simboliza perfect dez-unirea noastră, la
care s-a lucrat de 20 de ani şi încă 7. S-a ajuns la aberaţia ca un senator al
României şi fost ministru al Culturii pe deasupra, Kelemen Hunor, să declare că
nu poate şi nu vrea să sărbătorească Unirea centenară. Sau avem o Ungarie în
miezul României şi nu ştim? Nu m-ar mira să se retrocedeze în anul Centenarului
şi Muzeul Unirii din Iaşi, de vreme ce se găseşte mereu câte un Diego Ciobotari
care să-l evoce pe Cuza mai mult contra decât pro , în Analiza intitulată Jos
Cuza! Jos Bucureştiul! („Ziarul de Iaşi”). Trebuie să se afle că faţa adevărată a
Marii Uniri a fost opoziţia la Unire? Şi ştiu istorici care nu-s deloc smeriţi faţă cu
morţii în puşcăriile comuniste, preferând să vâre sub covor, ca pe gunoi, jertfa
unioniştilor. Ţuţea spunea că memoria e ca umbra omului, nelipsită, nu se poate
fără umbră. A fost declarat un bătrân imbecil, maieutizând prin cârciumi. Elevii
învaţă, dacă mai învaţă, o istorie zăpăcitoare, fără repere temporale, o istorie…
meteorologică. Istoria eroică se acoperă cu boieli, aşa cum au mai făcut-o rollerii,
sufletele bolşevice cominterniste, deşi Posada, Războieni, Călugăreni,
Plevna…,toate au „acoperire în sânge” (mulţumesc, Vasile Gogea!). Românii au
acoperire în sânge de când se ştiu: „Ne trebuie Ardealul/ De-ar fi să ne-ngropăm
de vii”. În alte cuvinte, n-am avea victorii istorice (arcul acela de triumf fiind un
fake), n-am avea martiri, deşi martirii plâng în gropile comune, n-am avea eroi de
război (înhumaţi în cutii de carton). Dar câte şantiere arheologice nu s-au închis,
din lipsă de respect pentru trecut.
- Muzeele noastre, din cîte aflăm din planul public, se reformulează, gata
să spună adevăruri comandate. Altele se închid. De ce credeţi că facem aşa ceva,
cu istoria noastră, cea din muzee? Cît de reprezentată este epoca noastră în
muzee?
- La întrebarea asta e un singur răspuns: ca să le uităm. Memoria corectă
a ajuns un soi de fruct interzis. Îmi concedeţi că s-a instalat un dispreţ faţă de
Grund (origine), faţă de identitate. Îmi propun chiar să scriu un text în anul
centenarului, intitulat Un fragment de naţiune, de vreme ce românii au proclamat
nu re-unirea cu Basarabia, ci Republica Moldova. „Trebuie să începem să iubim
România”, scrie actriţa Oana Pellea. Dar când n-am mai putut s-o iubim? Când ni
s-a spus că iubirea de ţară e baznă, că sacrificiul e o prostie. Cum să mori, ca
proasta, pentru pământul tău, ca dacii? Când ni s-a repetat cu obstinaţie că e o ţară
inferioară, de kkt, cum scriu internauţii. Într-un tomberon de blog (tomberoanele
astea sunt moartea blogurilor curate, ca şi subtitrările ziarelor ieşene; comentatorii
de sub texte, subsolic, îşi permit orice; Călin Ciobotari mi-a trimis odată un
comentariu, anonim, desigur, şi m-am lămurit), aşadar într-un tomberon de blog,
64
Interviu
o Mihaelă se arăta amuzată de spusa (ea credea că-i proverb): „Ţara noastră a
avut nevoie de când e ea de alt popor”. Or fi din alt popor reperele de patrimoniu
moral ca Ecaterina Teodoroiu, Ana Ipătescu, Elisabeta Rizea, Zorica Laţcu,
Anuţa Nandriş, Doina Cornea… Sau pe ele nu le cheamă Mihaela? Ca să ni se
demonstreze micimea, excesele critice la adresa marilor valori n-au contenit. În
19 august 2017, teleastul cu (e)emisie Sabin Gherman găsea cu cale (rătăcită) să
spună că Iorga a fost „un om inteligent, dar foarte prost”. Cât despre domnul
Florian, tare-i place să se abată de la „dreapta cărare” şi să taxeze oameni
desăvârşiţi ca Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea,
Vintilă Horia. Şi câţi ghermani şi floriani nu sapă groapa marilor valori, ca să se
poată crea, din nimica toată, altele.Jucându-mă şi eu cu numele, ca Niculae
Gheran: avem un Havelică, un Kundereanu, un Sami Malraux, un Pata-
Kierkegaard… Câţi n-au urcat scara şubrezită a ierarhiilor literare, după ce s-a
deschis poarta „revizuirilor”, ca să nu le zic răzuiri! Nu că reexaminarea istoriei
literare n-ar fi fost necesară, dar nici ca MRP să fie declarat „cobai al
comunismului” şi Geo Dumitrescu – colabo nu-i de acceptat; ca Popescu-
Dumnezeu să pledeze „nevinovat”, iar Nichita Stănescu să fie împins la colţ „roşu
vertical”. El, şi nu Dan Deşliu, Nina Cassian, Maria Banuş… Moda-i veche: şi
ruşinea, şi regretul de-a fi român s-au manifestat ante şi postbelic. Eliade, care nu
-i place lui Norman Manea, publica în „Vremea”, din 10 septembrie 36, un
semnal de alarmă: „Nu cred că este ţară europeană în care să existe atâţia
intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie
defectele şi să-şi bată joc de trecutul lui”. Soluţia? Da, am una. Să vină Iuliu
Maniu la Justiţie şi Tudor Greceanu la Armată, Petre Ţuţea la Economie, Haret
ori Sandu Tudor ori Maiorescu la Învăţământ, V. Voiculescu la Culte, N.
Paulescu la Sănătate, Vintilă Horia la Relaţia cu diaspora, Barbu Slătineanu ori
Ernest Bernea la Patrimoniu, Anghel Saligny la Transporturi… La Cultură lista e
foarte lungă: Eliade, Steinhardt, Noica, Gyr, Gh. Brătianu… Astfel, nu altfel,
România se va reface. Sau nu se va reface deloc. Cât despre perspectivă, Bătrânu
îmi spunea: „E un antrenament bun să vrei imposibilul”. Aşadar: „Fiţi realişti,
cereţi imposibilul!”.
65
O proză de
Liviu Ioan Stoiciu
Aleea de tămâie
De la Dâmbul Morii au mers fără grabă pe Drumul Familiar, la baza
Masivului Piatra Mare, până acolo unde începe urcușul cât de cât. Tiberiu l-a
scos cu greu din casă pe oaspetele lui, Tudor, să facă o preumblare prin
pădurea de brad și fag. Sigur, Tudor se laudă că a abandonat demult, la 30 de
ani, escaladarea munților,acum e trecut de 60 de ani și i se pare curios că în
tinerețe a cucerit și vârfuri, rupându-și mușchii. Dar ce plăcut a fost acolo,
sus, ce senzație... Sus? Cel mai sus! A fost odată… Tudor e bolnav, se sufocă,
inima? Bravează că-l deranjează mai degrabă că are burtă. E adevărat, se
gândește la moarte mai mult decât se gândea înainte să afle că e bolnav.
Tiberiu i-a promis că-l duce acolo unde se extrage tămâie! Tudor era amuzat.
Acasăla Tiberiu, bând ceai verde, Tudors-a lăudat că are de gând să lase cu
limbă de moarte că el trebuie să fie îngropat cu tămâie de jur împrejurul
cadavrului, kilograme de tămâie — întâi cănu va mai mirosi a mort și cei
veniți la înmormântare vor fi extaziați, parcă îi vede, mirosul de tămâie te face
să plutești. Lasă că speră să nu putrezească la fel ca toți muritorii îngropați, cu
atâta tămâie în sicriu, nu? „Egiptenii foloseau tămâia la mumificarea
faraonilor”. Tămâia e și antibacteriană. Adică speri să te sfințești? Să fii
descoperit la dezgroparea de la șapte ani neputrezit, mirosind frumos? E o
posibilitate, iaca. Nu te mai dezgroapă nimeni la șapte ani. Ba te dezgroapă,
trebuie să-ți ia altul locul. Asta, dacă urmașii nu plătesc taxa anuală la cimitir.
Eu am de gând să o plătesc pe zece ani… „Tămâia e simbol al spiritualității,
cei Trei Magi de la Răsărit au adus-o ofrandă pruncului Iisus, care avea să
schimbe lumea din punct de vedere spiritual (ofrandă adusă alături de aur,
simbol al regalității, Iisus având să fie împăratul tuturor, și de smirnă, simbol
al sacrificiului lui)”… Frumos. Preotul spune: „Tămâie îți aducem Ție,
66
Epic
Hristoase Dumnezeule, ca miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care

primind-o altarul Tău cel mai de sus din ceruri, trimite-ne nouă darul
preasfântului Tău Duh…”Tudor recunoaște că a început să cumpere tămâie de
doi ani, câte puțin, că e scumpă, casa îi miroase a tămâie. A scris expres și în
testament, mai trebuie să meargă cu el la notar. Nu locuiește cu nimeni, dar
are urmași… E prozator important, are indemnizație de merit. Plătește o
vecină să-i facă mâncare și să verifice dacă n-a murit în somn. Altfel, are
probleme cu biblioteca și cu manuscrisele lui, nu le vrea nimeni în familie, va
trebui să ia legătura cu biblioteca din comuna natală, nu știe de ce tot
amână… Are loc de veci în București, îl îngrijește, n-a cerut nimic de la
Uniunea Scriitorilor, nici nu crede că mai are locuri de veci la dispoziție. Mai
sunt, dar numai pentru șefi. Ba nu, am auzit că scriitorii fără posibilități sunt
îngropați la Străulești. Ce mai contează, și așa nu vine nimeni să-ți aprindă o
lumânare la mormânt, chiar dacă ești îngropat la Bellu. Colegii abia așteaptă
să mori, să mai scape de un fraier. Nu știe nimeni de ce se împiedică unul de
altul, de ce un scriitor crede că nu i se recunoaștelui adevărata valoare din
cauza existenței altui scriitor, considerat mai cu moț, „conjunctural”. Uitând
că fiecare se naște cu steaua sa, nu poți să schimbi nimic, ce ți-e scris… Ce a
ajuns lumea scriitorilor! Numai dacă ai funcțiela scriitori ai sigur valoare, ești
scos în evidență, ținut în brațe, multipremiat, nimeni nu te mai contestă… Tu
nu ești contestat? Tiberiu dă din cap, chiar luna trecută s-a trezit minimalizat
într-o revistă de la marginea țării, un student i-a făcut praf „opera”.
Bineînțeles, cu acordul redactorului-șef, „mareprofitor, care a dat de gustul
puterii”. Tiberiu suferă, că după o viață cu atâta s-a ales. E hotărât să se
retragă de tot din viața literară, să nu mai citească nici o revistă literară și să
renunțe la colaborări (are și rubrici), să nu mai participe la nici o manifestare
literară, să nu mai publice cărți, îi ajunge. Și-a făcut datoria față de el însuși.
Ce a avut de spus, a spus. Literatura română n-are nevoie de cărțile lui (fie ele
și premiate)? Atâta pagubă.A scris cum a vrut Dumnezeu, n-a cerșit niciodată
nimicși acum aude că premiile primite de el au fost „indulgențe”. S-a scârbit
total, îi e rușine, va trage obloanele, poate de la 1 ianuarie, cum s-a lăsat de
fumat, așa se va lăsa și de literatură,vrea să se bucure altfel de ultimii lui ani
de viață, să uite de el însuși, să nu mai audă de scriitorii români descurcăreți,
că-s prea mulți șmecheri. Va putea fi considerat mort în lumea literară.
Deocamdată nu știe ce să facă mai departe cu el însuși, n-are posibilități să
plece în străinătate de tot, să-și șteargă memoria. Va citi traduceri și va scrie
pentru sufetul lui, dacă va mai avea chef. Poate i-ar fi plăcut să deschidă o
afacere cu flori de seră, de exemplu, i s-a propus să preia o asemenea afacere,
dar nu merită efortul. Pe moment își distrage atenția… Tu știi de unde e adusă
tămâia în România? L-a întrebat și ieri. Habar nu am. Îmi imaginez că vine
din Orient. Corect. Este o rășină a unor arbori exotici, Boswellia. „Tămâia de
Arabia, Egipt și Somalia are culoarea puțin gălbuie, cea de India este
67
superioară, este galbenă”… Am ajuns: Tiberiu îi arată crestătura dintr-un brad

căruia nu-i văd vârful, cu o spumăalbă, groasă. Tudor o desprinde și o
miroase, minunat miros. Nu e cleioasă? Ba e, cum să nu! E lipicioasă, nu mai
poți scăpa de ea, cu orice te-ai da. Tudor aprobă: totuși, rășina coniferelor nu
poate fi socotită tămâie. Oare, se îndoiește Tiberiu. În Oman se crestează
scoarţa copacilor folosind un instrument tradiţional, asemănător unei dalte,
după care o sevă cremoasă şi albă iese din gaura obţinută, formând
„lacrimi”. Odată ce se usucă, fiecare crestătură este lărgită şi adâncită, după
care seva iese în exterior, se usucă şi este colectată după aproximativ două
săptămâni…Ai auzit de Socotra? Insula Socotra — e celebră cu arborii de
tămâie; e un paradis terestru, cu plante care trăiesc numai aici. Pasărea
Phoenix își avea cuibul pe Socotra. Vorbești serios? Apropo, pasărea Phoenix
nu împărtășește destinul lui Iisus? Că renaște din proprie cenușă… E o idee.
La noi rășina bradului e considerată tămâie, se vinde pe lângă mănăstiri și
bisericile o pun în cădelnițe, de ce crezi că sunt atâția brazi crestați aici, e o
alee întreagă, sigur vin călugării aici să se aprovizioneze. Probabil că sunt
conifere speciale, nu mă pricep. Sunt mănăstiri în jur? Sigur că sunt… Nu,
insistă Tudor, la noi se vinde tămâie contrafăcută adusă din Grecia, făcută din
rășină de brad,e drept, care este tratată cu diverse substanțe pentru a emana un
miros plăcut. Dar de ce să fie adusă din Grecia? Noi nu avem brazi? Dovadă,
rășina din crestăturile brazilor de aici, pot să pun pariu că sunt români care
numai asta fac. Așa cum alți români trăiesc din ce adună din pădure, ciuperci
și fructe sălbatice, zmeură și mure. Bine că nu se usucă brazii — Tiberiu
începe să numere brazii crestați, cu un fel de rășină puțin întărită, la 20 se
oprește, „e o alee de tămâie”... Nici nu știu dacă să-i condamni pe cei care
produc tămâie la noi. E o tămâie mai slabă. Dar dacă o pun în slujba lui
Dumnezeu… Eu credeam că tămâia alungă diavolii. Sigur, diavolilor nu le
place tămâia, de aia se cădelnițează cu fum de tămâie altarul, icoanele în
biserici sau enoriașii, care se închină fericiți că au fost curățați cu cădelnița
preotului… Tu crezi în Dumnezeu? Nu, răspunde ferm Tudor, nici Nicolae
Manolescu nu crede. Poftim? Ce legătură are… Au pufnit amândoi în râs. De
când am constat că nu-mi mai sunt ascultate rugăciunile, a continuat Tudor,
nu mai cred în nimic. Tu ești chiar bolnav-bolnav...Tudor, ridică din umeri: ce
nu e incurabil?Ne naștem cu ceasul morții în noi, ceas care ticăie în legea lui.
Viața veșnică e dincolo, nu? Tudor se chinuiește să-și șteargă lipiciul rășinii,
îl miroase, scuipă, își freacă degetele de pietre.
9.09.2017. BV
68
Poesis
Un poem de
Emil Nicolae
Pastel
Prima castană cade pe drumul Bacăului
te rostogolești după ea la concurență cu
veverița neagră care traversează trotuarul
în grabă spre arțarul de pe margine
nici n-ai apucat să observi că pub-ul

care domină strada a mai crescut cu un etaj
până-n clipa în care mâinile proprietarului
ies prin beton și-ți barează trecerea
”case de fier în case de zid”

se aude pe drumul Bacăului cum zăngănitul
istoriei vibrează în aerul dimineții de toamnă
69
Un studiu de
Vlad A.
Gheorghiu
Cenzura, îngrădirea supremă a

libertăţii pentru un scriitor.
„Cazurile” Aurel Dumitrașcu
și I. D. Sîrbu
Pentru un scriitor, cea mai mare libertate care i se poate îngădui e
aceea de a-şi publica opera, cărţile. În perioada anilor `1947 - 1989 acest
lucru se făcea cu mari sacrificii, un întreg aparat conlucra pentru a verifica,
pentru a schimba cuvinte, expresii, sensuri în textele autorilor. Eugen
Negrici, care a studiat în profunzime fenomenul, spune în „Literatura
română sub comunism”: „Operele scriitorilor vor fi, la rândul lor,
înghesuite în grila marxistă și forțate să rezoneze corect ideologic, chiar
dacă inițiativa frizează ridicolul. Și, astfel, se transformă în obișnuință
hăcuirea textelor, excizarea părților ”negative”, detașarea lor de carcasă,
deplina ignorare a organicității și unicității operei. Specia criticii
valorizatoare- care lua astfel naștere- şi-a alcătuit un set de trucuri și de
procedee de prelucrare, actualizare și recuperare a operelor trecutului în
scopul configurării unei tradiții progresiste legitimatoare. (1)
Deşi oficial cenzura nu mai funcţiona în România după anul 1971,
citirea ideologică a textelor, a cărţilor era făcută cu mare atenţie. Modul în
care a acţionat cenzura în cazul celor doi scriitori, I. D. Sîrbu şi Aurel
Dumitraşcu, este diferit. A contat şi perioada în care au scris, perioada în
care s-au impus, conjuncturile istorice. Aurel Dumitraşcu, tînăr scriitor,
70
Studiu
este preluat de către cenzorii ideologici şi îndrumat, învăţat să respecte

normele impuse de partid. Curajul este catalogat drept inconştienţă. Un soi
de optimism bîntuie paginile de jurnal, autorul tînăr speră să reuşească să
se impună, să ajungă acolo unde şi-a propus. În schimb I. D. Sîrbu este
trecut prin toate încercările posibile, de la detenţie politică, la domiciliu
forţat şi urmărire permanentă. Ştie acest lucru, tonul scrierilor sale
diaristice este lipsit de orice optimism.
În jurnalul lui Aurel Dumitraşcu lupta cu cenzura, pentru respectarea
textului şi a autorului, reprezintă, fireşte, o preocupare aparte. Pe destinul
său scriitoricesc, reflectat în jurnal, se poate face un adevărat „studiu de
caz” pentru că el este asemănător aproape tuturor scriitorilor din aceeaşi
perioadă. Iată care au fost chinurile debutului din acest punct de vedere,
după cum se regăsesc în jurnal. Manuscrisul său a participat la un concurs
de debut al Editurii „Albatros”, a fost promovat spre publicare, numai că
lucrurile cu adevărat grele abia acum începeau. Directorul editurii era
scriitorul Mircea Sîntimbreanu, iar lector de carte de poezie era Gabriela
Negreanu. Lor le revenea sarcina de a-i convinge pe autori să ajungă la tot
felul de compromisuri. În ziua de 12 oct. 1983 Aurel Dumitraşcu nota:
“Cobori la Borca şi o suni pe Gabriela Negreanu. Gust penibil după aceea.
Îţi spune că or să-ţi mai scoată texte, că va mai lucra pe texte (!) existînd
anumite versuri neglijente(?!) – se pricep la toate ăştia, dom`le!! Cînd
asculţi acele vorbe, ţi se face silă. Simţi că nu mai eşti tu în acea carte, că
te fac aşa cum vor ei. E absolut penibil! Nu există mai mare ruşine pentru
ţara ta sfîntă decît să-şi jignească prin dispoziţii de o idioată suspiciune
oamenii de talent, artiştii. Nu ai puterea sub nici o formă să admiţi ceea ce
spun aceşti redactori de carte dirijaţi, cu personalitatea în aer. Ce să-i fi
spus acestei Gabriela Negreanu?! Că îţi comunică rahaturi, că mai bine le-
or spune celor care-şi permit să-ţi scoată texte să se spînzure, să se apuce
de construit castele din rahat?!. Vor scoate o carte din care desigur, vor
scoate toate textele dubioase, toate textele mai profunde, tot ce-ai scris tu
mai greu şi mai definitiv. Este absolut penibil să ţi se facă aşa ceva! Nici o
stimă pentru cenzura care îşi desconsideră valorile, inteligenţele din planul
artei. Ăştia parcă ar trăi împotriva oricărei împliniri supreme a României.
Nici un politician şi nici un organism de stat n-au voie să-ţi pună la
îndoială buna-credinţă în mod arbitrar. Parcă ţi-ar ucide mama. Leproşii!”
(2). În urma discuţiei cu Gabriela Negreanu poetul pleacă la Bucureşti să
se intereseze de soarta cărţii sale. Intervenţiile pe manuscris sînt, însă, atît
de temeinice, încît cartea devine slabă chiar şi în viziunea celor care au
masacrat-o. Iată ce notează în jurnal în ziua de 2 noiembrie, la întoarcerea
acasă: “Pe 20 oct. ai plecat la Bucureşti, la ALBATROS. Şi tot nu s-au
71
rezolvat treburile. Sîntimbreanu nici nu-şi mai asumă publicarea cărţii tale,
considerînd-o slabă. Desigur, după ce-au scos mai mult de jumătate din ea,
după ce-au tăiat-o cum au vrut, cum să mai fie o carte onorabilă?! Ce
editori! Ce timpuri! Ţi-a fost tot timpul greaţă în acele zile de vineri şi
sîmbătă, adică 21 şi 22 octombrie! “ (3) Scrisoarea de la Mircea
Sîntimbreanu, reprodusă în jurnal, este o probă de cinism. Şi poate că
Mircea Sîntimbreanu nu i-ar fi răspuns deloc şi l-ar fi ignorat chiar, de la
înălţimea funcţiei sale, dacă nu ar fi intervenit preşedintele Uniunii
Scriitorilor, scriitorul Dumitru Radu Popescu, care îl aprecia pe Aurel
Dumitraşcu. Iată scrisoarea, transcrisă în jurnal în data de 8 noiembrie
1983: „Stimate Aurel Dumitraşcu,/ Bateţi la uşi deschise, subscriu la
totalitatea afirmaţiilor dv. privind cartea în cauză, inclusiv la acelea că e
slabă, că nu vă (mai) reprezintă, că totuşi o vreţi tipărită, pentru că va veni
el timpul etc. O vom tipări şi anume din singurul motiv care îi (mai)
legitimează apariţia, acela că aţi fost proclamat cîştigătorul concursului de
debut în anul 1981, deci din motive aşa-zise juridice. Fiind acesta singurul
paradox (divin) la care concedem, vă rog să renunţaţi la titlul propus,
neoportun de prezumţios, editorial vorbind, pentru o carte slabă. Este o
condiţie sine qua non a trimiterii ei la tipar. Învinovăţirea că am tăiat piese
fundamentale din Circul în marginea morţii mi-o asum cu seninătate,
răspunzînd în acest fel – şi numai în acest fel – dorinţei dv. de a trece acum
hopul debutului în carte. Telegrafiaţi 3 variante de titlu pentru plachetă. Cu
prietenie, al dv. DIRECTOR, M. Sîntimbreanu.” (4)
Răspunsul lui Aurel Dumitraşcu este o probă de disperare şi de
orgoliu a unui scriitor care îşi cunoaşte valoarea, ştie ce vrea şi care nu mai
are ce pierde. După scrisoarea primită de la Mircea Sîntimbreanu poetul
ajunge în spital, fapt pe care i-l şi spune, făcîndu-l, într-un fel, vinovat. Dar
lucrurile se mută de pe tărîm ideologic, pe tărîmul orgoliilor, directorul
Sîntimbreanu nu pricepe cum un tînăr din provincie nu cade în genunchi,
în faţa funcţiei şi puterii sale absolute. Iată ce îi scrie în ziua de 21
noiembrie 1983, scrisoare reprodusă integral în jurnal: “Stimate domnule
Sîntimbreanu,/ Întrucît dumneavoastră mi-aţi scris de la înălţimea funcţiei
de DIRECTOR, şi nu de la o altă înălţime, eu nu puteam să vă scriu de la
înălţimea patului unui spital, aşa că am fugit de acolo, cu toate riscurile
impuse de un asemenea gest. „Ulcer duodenal cu nişă localizată bazal”,
totul pe fond nervos. Vă mulţumesc pentru participarea sinceră şi plină de
„seninătate” la decăderea mea psihică! Avea dreptate dragul meu domn
Paler cînd îmi vorbea că e foarte simplu să jigneşti un om de la înălţimea
funcţiei pe care o ai, ştiind că acel om nu-ţi poate răspunde la fel.
Scrisoarea dumneavoastră nu mi se pare nici maliţioasă, nici ironică, nici
72
Studiu
nedreaptă, scrisoarea respectivă exprimă doar poziţia dumneavoastră

socială. Mi se reconfirmă ceea ce ştiam de mulţi ani: că singurele diferenţe
dintre oameni sunt doar diferenţe de posturi. Mie-mi pare rău de altceva:
că sunteţi singurul scriitor din cîţi cunosc şi cu care nu mă pot „înţelege”,
singurul scriitor care mi se arată ostil. Există, totuşi, în epistola
dumneavoastră şi o afirmaţie care, retrospectiv privind, nu vă face nici o
cinste: aceea că „proclamarea” mea drept cîştigător al concursului de debut
pe 1981 vi se pare „un paradox”. E ca şi cum eu aş ajunge să spun că mi se
pare un paradox ca dumneavoastră să fiţi directorul ALBATROS-ului ...
Acum două veri parcă îmi mîngîiaţi umerii cu alte idei, prolalice pînă la a
fi jenante?! De fapt, negînd manuscrisul meu, nu faceţi decît să negaţi şi
opţiunile estetice ale celor care erau în acel juriu. Domnul Ulici, recent, la
P. Neamţ, ne-a vorbit (reflex la „plînsul nostru?!) despre un fel de domnie
a contabililor care ar buchisi poezia română de azi. Poate că nu greşea
deloc! Îmi dau seama că tonul meu este iritant, că poate mă catalogaţi
drept schizofrenic sau ceva în genul ăsta (am auzit că mă şi înjuraţi?!!), dar
dorinţa celor cinstiţi de a fi luaţi aşa cum sunt şi nu altfel, de a fi respectaţi
şi nu răstălmăciţi poate fi luată foarte uşor drept altceva. Superioritatea
mea stă în bunătate şi cinste, poate şi-n tupeul cu care nu pot permite cuiva
să-mi pună la îndoială munca şi buna-credinţă în mod abuziv. Uneori e
suficient atît pentru o viaţă de OM. Că geniile oricum se „proclamă” în
serie (Adi Cristi, de exemplu; tipărit, desigur, numai din motive „aşa-zise
juridice”! – „fabula” cu „grădina ta” nu mai poate funcţiona de data
aceasta!), nemaifiind „inteligenţe care-şi cunosc hotarele”. Vă doresc
sănătate! Dumneavoastră oricum n-o să răsădiţi panseluţe pe mormîntul
meu! Şi, fără ipocrizie, stima mea sinceră (chiar dacă nu vă foloseşte la
nimic!) pentru toate cărţile minunate pe care le-aţi editat! Îngîndurat,/
Aurel Dumitraşcu P.S. – Am împlinit azi 28 de ani!/ O fi şi aceasta o
gafă!”. (5)
Scrisoarea şi reacţia poetului nu rămîn fără urmări. În ianuarie 1984
lucrurile sînt încă neclare, directorul Sîntimbreanu, jignit de „atacul”
poetului, face tot ce e posibil ca să amîne apariţia cărţii. Iată ce notează în
jurnal în ziua de 12 ianuarie 1984: „Un telefon Gabrielei Negreanu, seara,
acasă. Dulce, atentă, altfel! După atacurile lui Barbu. Care o dărîmă, zice,
totuşi! Dar eşti solidar cu ea. Îţi comunică lucruri rele, însă: Sîntimbreanu
a făcut ce-a făcut pentru ca să-ntîrzie apariţia cărţii tale, astfel că e posibil
să mai apară abia-n trimestrul al doilea al acestui an, prin aprilie. E pueril,
desigur, dar nu te mai enervezi. Într-adevăr, omul ăsta are apucături de …
pitic. Dar îi vei comunica d-lui D.R.Popescu. Şi el, desigur, trebuie să
întrebe de ce procedează aşa! Gabriela, parcă mulţumită de complicitatea
73
ta întru ea, se arată la rîndu-i complice doar cu dorinţa de a te şti "bine,

sănătos"! "Eşti prea bun şi prea blînd", zicea! Afectuoasă. Prefăcută puţin,
desigur, ca orice femeie cu funcţie. Dar îţi făceau bine cuvintele ei în
aceste zile de plumb ». (6)
În ziua de 18 ianuarie 1984, Aurel Dumitraşcu notează un lucru pe
care îl neglijase atunci cînd îl aflase, dar care spune ceva despre caracterul
lui Mircea Sîntimbreanu. Lucrul nu poate fi verificat, decît prin proba
martorilor, evident : « Aurelian Titu Dumitrescu povestea în acea seară la
George Stanca un fapt, á propos de Sîntimbreanu: s-ar fi dus la sus-
numitul să calculeze preliminar suma ce-i revine de la publicarea
"Antimetafizicei" cu Nichita. Sîntimbreanu i-ar fi spus: "Jumătate din bani
îmi revin!". Aurelian ar fi aprobat, dar se jura în seara aceea: "Băi, nu vede
nici o ţigară măcar pentru că a zis aşa ceva, nu un pachet de Kent, nici o
ţigară…". » (7) E un fapt de corupţie greu de amendat, dar posibil.
În 10 mai, după un telefon dat Gabrielei Negreanu, redactorul de
carte, aceasta îi spune : « Manuscrisul tău e la cineva de la Consiliul
Culturii. S-ar putea să mai aibă obiecţii. Parc-ar fi dictatură. O vei suna
peste vreo săptămînă ». (8) Pe 5 iunie, alt telefon dat Gabrielei Negreanu,
alt răspuns : « Telefon Gabrielei Negreanu. Se-ndoieşte de trimiterea cărţii
tale la tipografie. Cică s-au luat de stilul în care scrii (nu de conţinutul
ideologic), “pe muchie de cuţit”, etc., etc. Penibil! L-ai căutat şi pe
Sîntimbreanu, dar nu l-ai găsit! Depinde de Liviu Călin din Consiliul
Culturii. Consideră şi ea (Gabriela) că trebuie să vorbeşti cu D.R. Popescu.
Totul este penibil! Sîntimbreanu se dovedeşte un om total neserios cu tine.
Tot ce se face împotriva poeziei dovedeşte un singur lucru: dogmatism şi
primitivism.” (9)
Poetul are o confruntare cu directorul Mircea Sîntimbreanu, pe care
reuşeşte să îl găsească la telefon. Iată ce notează în data de 1 iulie: „Îl suni
şi pe ”boierul" Sîntimbreanu, pentru a-l întreba ce-i cu cartea ta. Reacţie
directorială. Că ce-l întrebi pe el, că tu ai şti mai bine ce-i cu cartea, că
oricum ştii toate dedesubturile, că eşti un epistolar nemaipomenit şi că din
acest motiv vei îmbătrîni repede, că l-ai reclamat, că numai tu te crezi pur
şi că ceilalţi ar fi murdari etc. etc. şi tot felul de vorbe în acest sens. Îi
răspunzi rar, decent. Era iritat. Să fie sănătos! Dar dacă nu i-ai fi scris lui
D.R. nu ţi-ar fi trimis cartea în tipografie acum! Aşteptarea la care te-au
supus e puerilă şi nu mai putea continua. Zicea că-ţi vor mai scoate texte şi
l-ai întrebat dacă tot din cele puţine care au mai rămas. Din acelea, evident.
Te-ai gîndit că ar trebui să mai facă un singur lucru: să-ţi pună o copertă
roşie cu un steag! Va avea el grijă Sîntimbreanu să-ţi plătească,
răzbunîndu-se pueril pe... carte! Aşa făină, aşa rumegători! » (10)
74
Studiu
După debutul cu « Furtunile memoriei », la Editura Albatros, în

1984, lucrurile nu se schimbă. Cea de a doua carte, care va apărea cu titlul
« Biblioteca din Nord », la Editura Cartea Românescă, are aceeaşi soartă.
În 19 octombrie 1986, notează în jurnal : « Florin Iaru ţi-a adus o veste
penibilă de la Florin Mugur: Consiliul Culturii n-a avizat pentru publicare
cartea ta! Cică e prea tristă etc. lua-i-ar dracu’ de imbecili! Halal cultură!
De ce-or fi crezînd ei o asemenea nerozie: că poeţii ar face politică?!!”.
(11) În 24 noiembrie 1986 poetul este revoltat: „Cîtă greaţă îţi produce
gîndul că nişte funcţionari imbecili din Consiliul Culturii cer asemenea
schimbări în manuscrisul unui poet, schimbări care nu se justifică în
absolut nici un fel. Revolta ta este fără de margini. De cîte ori răsfoieşti
forma iniţială a “Bibliotecii din Nord” şi constaţi ce texte ţi-au cerut să
scoţi, cît de multe ţi-au cerut să scoţi, îţi vine să turbezi, să ucizi aproape.„
(12)
Mîhnirea este transmisă celor cu care corespondează. Într-o
scrisoare către Ion Mircea, reprodusă parţial în jurnal, în data de
„duminică, 28 decembrie 1986”, iată ce scrie: “În discuţiile penibile în
marginea “greşelilor” pe care le-aş fi comis în “Biblioteca din Nord”, mă
gîndeam tot timpul la un fapt: nu mi-i puteam închipui pe Eminescu,
Arghezi ori Blaga ducîndu-se la Consiliul Deştepţilor, unde un “nimeni
funcţionar de stat” să le fi spus: “Vezi, domnule Eminescu, Arghezi ori
Blaga, versul cutare nu merge, poemul acesta e prea depresiv... E curat
haimanalîc să fim citiţi de tot felul de idioţi care au în cap doar lozinci.” La
Bucureşti îl cunoaşte pe pictorul Vasile Chinschi care e de părere că
cedarea în faţa cenzurii e sinucidere, lucru relatat în jurnal în ziua de
sîmbătă, 18 iulie 1987: „Vasile Chinschi. La George Stanca. Excepţională
pictura sa! Orice superlativ este justificat. Cînd îi relatezi despre tăieturile
pe care Consiliul Deştepţilor Culturii şi le permite în textele tale (şi ale
altora), se cruceşte şi se gîndeşte indignat: “Ca şi cum m-ar pune pe mine
să şterg o casă de pe pînză”. Da, cam aşa!” (13)
Redactorul de carte Florin Mugur este şi el o unealtă a sistemului,
care nu decide, ci pune în practică. În jurnal, în ziua de 1 august 1986 este
caracterizat acesta şi cum este perceput de tînărul autor: „Ceea ce face
poetul Florin Mugur, ca funcţionar al unei edituri, ca editor, este de-a
dreptul descalificant. La ce bun să mai scrii în asemenea condiţii. Totul
devine interpretabil, suspiciunea editorilor şi a Consiliului Culturii a atins
un nivel scandalos. A fi scriitor este sinonim cu a fi considerat un
ofensator al republicii sau cam aşa ceva. Cum să se justifice altfel
imensitatea versurilor tăiate ori schimbate?! Ce-ar spune Eminescu dacă ar
75
constata panarama actuală? El ce-ar face?! Nimic nu mai este sfînt. Totul
devine descalificant. Şi atunci: cum să mai suporţi să trăieşti astfel?!” (14)
Aurel Dumitraşcu îi scrie lui Florin Mugur, pentru a se explica,
pentru a înţelege ce se întîmplă. Scrisoarea din 9 octombrie 1986 este
redată integral în jurnal şi este o explicare detaliată a condiţiei sale, a
relaţiei sale cu lumea scriitoricească din România, de care se simte
apropiat în spirit, dar îndepăratat geografic. Scrisoarea merită a fi reţinută
pentru autoportretul pe care şi-l face Aurel Dumitraşcu, pentru faptul că
are o conştiinţă de scriitor şi pentru că îşi cunoaşte propria valoare:
„Vremurile acestea sînt tare stranii. Ideea de schimbare într-un manuscris
este scandaloasă şi jignitoare din capul locului. Un poet nu face politică. A
fi supărat nu înseamnă a face politică. Structura mea sufletească nu poate
fi hotărîtă prin decret. Cînd, la cartea cealaltă, mi se reproşa aproape
răspicat că scriu “prea trist” etc., m-am amuzat şi m-am cutremurat. De ce
se tem ei, acei tovarăşi?! Întrebarea este cu atît mai dureroasă cu cît şi-o
pune un om de bună-credinţă. Eu sînt un om de bună-credinţă. Defectul
meu este că nu voi scrie niciodată afişe. N-am această vocaţie. Şi nu suport
să fiu manevrat. Prefer un glonte, vai, oricînd. La 30 de ani mai poţi fi
fanfaron. La 30 de ani nu mimezi amărăciunea (vai, care e atît de uşor de
mimat!). Vă rog, deci, din nou, să nu mai schimbaţi nimic în manuscris
(sigur, mă refer la forma la care am ajuns de comun acord) fără ştiinţa
mea. M-aş simţi jignit. Cineva zicea, în treacăt, că totuşi aveţi obişnuinţa
de a falsifica textele (da, chiar aşa zicea!), deşi sînteţi un redactor de carte
excelent. Nu ştiu, eu sînt un om neutru, dar ţin să fiu respectat ca scriitor,
ţin mult la ceea ce-mi spun cu un om pe care-l preţuiesc. Şi dacă m-aţi
privit o singură dată în ochi, aţi sesizat cu siguranţă că sînt un om cinstit şi
că vă preţuiesc. Depărtarea îmi lasă privilegiul şi de a vă mărturisi
preţuirea, ceea ce apropierea excludea (pentru că nu mă pot purta precum
cu o femeie cu un poet; flecăreala, oricum, nu ţine loc de caracter).
Poemele mele cîştigă întotdeauna la relectură. Nu mă grăbesc. Dar am
scris cîteva cărţi care ar trebui să apară aşa cum sînt. Pot înţelege orice, dar
nu am cum suporta orice. Şi cu rahatul nu mă pot alinia. M-am gîndit la
poemele acelea într-un vers. Îmi aşez poemele în pagină într-un anumit
mod, aţi observat. Cred că înşirarea “în cinci versuri” a prea multor poeme
din acelea nu face nici un serviciu cărţii. Sînt de acord că Eu nu vreau să
trăiesc, eu vreau să citesc (care trebuie să rămînă neapărat în carte!) şi
Vezi? Din casă iese singur un bărbat fericit pot fi înşirate în cinci versuri,
dar celelalte ar face notă discordantă în carte, între poemele ample şi
aşezate cu totul altfel. Ce ziceţi?! Să nu mă înţelegeţi greşit! Am ajuns la o
anumită formă, am fost de acord cu ea, dar unele lucruri mi-au scăpat
76
Studiu
atunci, în grabă, uitînd pe moment să le precizez. Sper întotdeauna că-mi

respectaţi opiniile, chiar dacă nu vă sînt pe plac dintr-un motiv sau altul. Şi
nici titlurile să nu mi le mai schimbaţi. La mine, majoritatea titlurilor sînt
poeme în sine. Un titlu gen De dragoste este exterior modului meu de a
gîndi poezia. Prefer Text ori Poem, dar nu ceva ce eu nu pot numi. Cred că
acestea sînt cele cîteva gînduri pe care voiam să le adaug la ce-am mai
vorbit în legătură cu Biblioteca... . Amărăciunea mea s-a legat uneori de
superficialitatea cu care am fost citit, de uitarea unor mari scriitori (care
m-au iubit şi mă iubesc) de a atrage atenţia unor critici serioşi că merită să
fiu citit; cînd stai izolat atît de departe, cînd eşti un seigneur solé (vai, cum
spunea Ionesco, în Journal, despre Vinea) şi-ţi scrii textele cu ultima
picătură de sînge, cînd întreaga ta viaţă se închipuie într-un text, vocile nu
se întretaie decît în acest ţinut. Refuz ideea de trupă, gaşcă etc., pentru că
mie nu-mi place spiritul nici unui comando. Poezia e o chestiune pe cont
propriu. Nu vedeţi, pe lîngă minunaţii poeţi de luni, sînt şi o grămadă de
indivizi lipsiţi de vocaţie şi care tipăresc, sînt citaţi şi comentaţi etc. Din
inerţie. Textele lor sînt însă numai făcute. Se vede cu ochiul liber. À quoi
bon? Sigur, e loc pentru toţi, dar a promova impostorii înseamnă a pactiza
cu impostura, a te egaliza cu ea. Îmi spuneaţi ceva de premiile Uniunii pe
‘84 sau ‘85. Un premiu nu spune mai nimic despre un poet, dar sînt
convins că şi de data aceasta tovarăşii profesori îşi vor premia elevii doar,
uitînd o chestiune esenţială din cîmpul literaturii: raportarea la valori! Nu e
întotdeauna aşa, evident, dar cît de des nu e altfel! Vă spun sincer: ţin mult
să fiu un bun european! Şi nu pot fi decît prin lecturi. Pentru mine, o
societate civilizată nu înseamnă a te bucura că prinzi o pîine la o coadă
infernală, că găseşti ciocolată o dată la două luni, că nu ţi se taie al treilea
vers din cutare text. Acestea nu pot fi bucurii de oameni civilizaţi. De-aţi
şti ce-i aici?! Cuvintele sînt neputincioase. Dacă n-aş avea cărţile, dacă nu
m-aş raporta continuu doar la valorile acestei ţări minunate şi ale lumii, aş
înnebuni. De fapt, am scris încă acum zece ani că nu putem muri decît de
silă. Şi că răul nu vine de la bombă, ci de la imbecili. Cînd sînt nostalgic, îl
binecuvîntez mult pe Luca Piţu, acest Faustroll autohton care m-a făcut o
dată-n plus să mă conving (prin rarităţile împrumutate) că nu iaste plăcere
mai mare pe lume decît cetitul cărţilor”. (15)
Lucrurile evoluează, totuşi. Aurel Dumitraşcu îl întîlneşte pe Florin
Mugur, pătrunde în intimitatea celor care decid soarta cărţilor, a autorilor.
E impresionat de dramele particulare ale acestuia, îi înţelege atitudinea:
„Marţi, 4 noiembrie. Îţi iei bilet pentru tren. O sticlă de vodcă. Cărţi ruseşti
pentru Nepotino (stai o oră cu Vasile Vlad, acolo – marţi). Şi acasă la
Mugur. E 9,30. O plimbare prin cartierul dumnealui, cu cîinele-n lesă. Ai
77
făcut încă multe schimbări. Un anume Velescu ţi-a mai scos nouă poeme
din carte. Aproape nu e pagină în care să nu se fi cerut schimbarea măcar a
unui cuvînt. Tot ce ţi s-a părut că poate fi schimbat, ai schimbat. Dar ai
refuzat orice alte lucruri, înlocuind textele proscrise cu altele. Penibilităţi.
În carte, din păcate, sînt acum prea multe texte uşor neutre. Au rămas, în
total, 65. Nu mai ştii ce va fi. Mugur – amabil şi bun. Un poet,
indiscutabil. Şi un funcţionar nefericit. Cu o soţie cu un rinichi, mergînd la
a două zile la spital pentru dialize. Cumplit. Rămîne inubliabil provizoratul
din casa lor de pe Bibescu-Vodă! Ai dus manuscrisul la tehnoredactare, ai
stat şi cu Britz (scrisoarea din England), ai trecut şi pe la Bălăiţă. Florin
Iaru s-a oferit să supravegheze corectura etc. Poate că va ieşi bine! Dar
este cumplit să ai sentimentul că nici o carte pe care o scrii nu va ieşi
niciodată pe piaţă aşa cum ai scris-o tu.” (16)
Dar aventura nu se încheie aici. Poetul şi redactorul „amabil şi bun”
care era Florin Mugur îşi vede mai departe de treaba sa de „falsificator de
texte” şi de cărţi: „Luni, 15 decembrie. Faci prima corectură, cu ajutorul
lui Iaru, în subsolul editurii, acolo, în biroul lui. Destul de curată. În
schimb, Mugur îţi scosese, totuşi, textul Poemul (Am aşteptat poemul pînă
seara tîrziu...) şi mai modificase titluri. Ai constatat chiar că, în textele din
carte, sînt treizeci la sută din titluri modificate (unele cu acordul tău,
totuşi). De cel puţin zece schimbări nu ştiai! Mugur adevereşte părerea
Martei: aceea că falsifică manuscrisele! I-o vei spune din nou.” (17)
Volumul „Biblioteca din Nord” a apărut în anul 1987 şi are o
primire critică favorabilă. Următoarea carte, „Mesagerul”, al cărei
manuscris a fost depus la Editura „Cartea Românească” în anul 1988 nu
mai apare deloc, tot datorită cenzurii. Manuscrisul se pierde la editură şi
după moartea lui Aurel Dumitraşcu este refăcut, pe baza unui „cuprins”
descoperit între manuscrise de către cel care i-a editat toată opera postumă,
Adrian Alui Gheorghe.
Faţă de Aurel Dumitraşcu, care îşi povesteşte aventura sa în relaţia
cu cenzura, aducând în discuţie nume concrete şi întîmplări bine definite, I.
D. Sîrbu este mult mai preocupat de cadrul general în care se dezvoltă arta
şi viaţa în România. Cenzura i se pare atît de prezentă, încît, paradoxal, a
vorbi despre cenzură e un delict: „Acum treizeci de ani, am spus că, ciudat,
«cuvântul cel mai cenzurat e cuvântul cenzură.. Acum trăiesc pe viu acest
adevăr: totul e suspectat de «aluzie »: cartof, pâine, laborator, viitor,
bunăstare etc.“ (Scrisoare către Liviu Rusu, „19 martie 1894“). (18)
Aluzia este, ca şi în numeroase pagini de la Aurel Dumitraşcu, la I. D.
Sîrbu la umilinţa individului care e în permanentă căutare a supravieţuirii
într-o ţară plină de posibilităţi materiale. Dar amărăciunea cea mai mare e
78
Studiu
în lipsa resimţită de intelectual în faţa îngrădirii culturale, în faţa politicilor

de îngrădire, cu program, a accesului la mare cultură a lumii: „De vorbă cu
un student în Litere, reîntors din Cazan. Face literatură universală. Îl
întreb: Bine – dar scriitori germani aţi studiat? De exemplu, Goethe? Cum
să nu, îmi răspunde. Pe Goethe, l-am făcut o oră întreagă.; Bibliotecile
seminariilor de limba franceză, germ[ană], ital[iană], engleză – închise
ermetic de trei ani – au trecut într-o fază şi mai cenzurală. S-a dat ordin să
li se vopsească sticla. Studenţii pot să fie infectaţi de simpla vedere a
titlurilor. ; Să faci istoria artelor – începând şi terminând cu arta plastică
rusă – ignorând sau scuipând întreaga artă occidentală. Raţionamentul
acelui fatidic mahomedan – în faţa bibliotecii din Alexandria – mi se pare
azi ceva foarte nevinovat. (17.10.1952)”; p. 61-62). (19) Într-adevăr, să
vopseşti sticla geamului ca să nu se mai zărească nici cotoarele cărţilor ale
autorilor incomozi, e o formă aparte şi originală de cenzură.
Eugen Negrici descrie situaţia literaturii, a artei, din acea perioadă,
una parcursă din plin de I. D. Sîrbu. În acel context autorul care trăise
experienţele artistice interbelice nu putea fi decît „un rest” al culturii
burghezo-moşiereşti, deşi activase ideologic pe stînga politică: „Regimul,
care – esențialmente- a fost unul dictatorial, a socotit mereu literatura și pe
scriitori ca pe instrumentele lui. În primii zece ani de comunism terorist,
Partidul a controlat întreaga producție artistică și nu a permis decât un
singur fel de literatură, cea pusă în slujba propagandei. El a evacuat
resturile și dejecțiile culturii burghezo-moșierești prin punerea în mișcare
a mașinii de epurat scriitori și opere.” (E. Negrici) (20) Numai că I. D.
Sîrbu îşi cunoaşte misiunea de martor, de aceea scrierea zilnică în jurnal
devine obligatorie. Spune Antonio Patraş: “Pactul secretului, atât de
caracteristic jurnalului intim, este absent, căci Ion D. Sîrbu nu scrie spre a
ascunde fapte inavuabile, ci pentru a ”depune mărturie”, mesajul fiindu-i
adresat unui presupus lector care orientează și organizează în mod specific
discursul.”(21)
Libertatea şi aspiraţia spre ea pot fi dramatice. Într-o pagină de
jurnal din 7.III. 1953, I. D. Sîrbu descrie cîteva atitudini ale unor indivizi
din preajmă, copleşiţi de moartea lui Stalin, dictatorul sovietic. Este de
reprodus întregul pasaj pentru exemplificarea fricii care îngrădeşte ea
însăşi libertatea sau e un efect îndelungat al îngrădirii libertăţilor. Pentru că
cenzura a dus la autocenzură, moment în care individul înspăimîntat se
întreabă ce are voie să spună sau să facă, se simte continuu în nesiguranţă:
„Din ce în ce mai acută criza copiilor: gazda mea îmi povesteşte despre o
fetiţă care a izbucnit în plâns la cooperativă, când o colegă i-a spus vestea.
La mine în clasă, ieri: Zubcu – cea mai deşteaptă îmi spune: D-le profesor,
79
nu-mi vine să cred; cuvântul acesta «a murit» nu se potriveşte cu tov.

Stalin. Iar naivul Şandru mă întreabă – cine îi va urma? Îi spun să fie
liniştit că mai sunt destui oameni în Rusia; Oh, îmi răspunde, dar nimeni
nu poate fi ca Stalin! În general, spaima se formulează astfel: A murit;
acum, noi, ce ne facem?; Două studente de la agronomie – eliminate din
toate universităţile din ţară, pentru că au zâmbit în timpul minutului
solemn de reculegere.; Totuşi, glume (foarte spirituale unele) circulă. Îmi
spune cineva că discursul de recepţie în iad i-l va ţine Hitler – şi că dracii
s-au provocat la întreceri socialiste ca să-l chinuie într-un an, ca-n cinci.;
Subdirectoarea mea plânge. Are un trecut pătat (comandantă de străjeri,
soţul militar agresiv în Rusia) – şi ţine acum să apară o fidelă marxistă.
Plânge cu lacrimi. Până unde poate să ajungă frica şi adaptarea!; Ascultat
multă muzică ieri: Bach, Händel, Beethoven, Franck – întregul repertoriu
de bucăţi funebre. Ruşii nu au aşa ceva: optimismul lor programat nu
permite melodiile funebre. Stalin – geniul anticultural, omul care a urât şi
ucis Apusul în oameni, cenzura-cenzurilor, tiranul-tiranilor e îngropat cu
muzica celor mai uriaşi europeni. (Natural, speakerul nu anunţă de cine e
bucata.).” (22)
Eugen Negrici, în „Literatura română sub comunism”, spune un
lucru de reţinut: „Oricine va studia literatura sub comunism va trebui să
țină seama de prezența neîntreruptă, în viața literară, a unei literaturi
oficiale, de uz propagandistic și servită de un număr important de
condeieri.” (23). La spectacolul grotesc care a urmat morţii lui Stalin, iată
o însemnare a lui I. D. Sîrbu: „Întâlnit ieri un poet înroşit. Îl întreb: Ei,
te-ai apucat să-ţi scrii poemul panegiric? E încurcat: Vezi, îmi spune, încă
nu ştiu dacă e bine să-l scriu. N-aş vrea să am neplăceri după aceea. Cum?,
întreb eu. Păi, ştiu eu ce se întâmplă de fapt în Rusia!?“ (24)
I. D. Sîrbu are puterea să compare ce se întîmplă în România cu ce
se întîmplă în ţările vecine, în Ungaria de exemplu, în care “dracul nu e
chiar aşa de negru”. Constată că există nişte limite ale cenzurii, depăşite
întrutotul la noi. Iată ce notează în data de 10 ianuarie 1986: Citesc multă
presă maghiară. Trebuie să mă închin în faţa seriozităţii, temeiniciei şi
dragostei cu care se scrie o presă socialistă, controlată, şi, în parte, probabil
cenzurată. Ca român, aş fi foarte fericit şi mândru să pot colabora la o
asemenea presă. Din păcate, cea a noastră – mă refer la presa politică – nu
o citeşte nimeni, fiindcă e scrisă de „nimeni“. La unguri, nu poţi face
deosebirea între un articol de serviciu şi altul de inimă: se confundă. La
noi, în acelaşi ziar, scriem, cu două cerneluri, cu două conştiinţe, două
compoziţii canonice, dintre care nici bunul Dumnezeu nu mai ştie care e
cinstită şi care e o simplă ticăloşie de circumstanţă. Cantitatea de critică
80
Studiu
vie, la obiect, e dominantă la colegii mei unguri. Nicio laudă. Niciun

angajament. Nicio telegramă, imn sau portret. Nu se spune tot adevărul,
dar nici nu se minte cu neruşinare. Adevărul e acolo, între cel care scrie,
mânios, dar stăpânit, şi cel care citeşte ca să se răcorească, să vadă înainte
şi să poată spera. Colegii mei, scriitorii unguri, se bucură de libertăţi de
temă, orizont şi expresie la care noi nici nu putem visa. Scrisul lor, totuşi,
la tot pasul, cere, pretinde… libertate. Spun în gura mare chiar şi
adevărurile cele mai mici. Nu le e frică, condamnă continuu, şi în toate
gamele, înfricările din trecut. Nu admit nicio scuză sau iertare pentru
ororile perioadei staliniste: Traduc liber: „Acolo unde crima nu e pedepsită
public, de crimă, sub o formă sau alta, se poate abuza oricând.“ Temele
matrice ale presei maghiare: poluarea de orice fel, nerentabilitatea, prostia,
ilicitul, cretinitatea birocratică, papagalismul demagogic, mandarinismul
şefilor, sărăcia socialistă etc. Numai presa oraşului Debreczen depăşeşte
toată presa Capitalei noastre. Din toate punctele de vedere. La un
symposion de poezie şi critică, am profitat de prezenţa la Craiova a unor
condeie transilvane spre a le spune: „Transmiteţi, vă rog, şefilor presei
noastre din Cluj, mesajul meu şovin: nu pot să accept, ca român ardelean,
ca ungurii să fie mai liberi decât suntem noi!“ După care declaraţie
glumeaţă, am simţit, lângă mine, leşinând de frică, doi sau trei poeţi
patrioţi de cea mai burebistă origine.” (25)
Replica dată de I. D. Sîrbu este la adresa pericolelor afişate de
propaganda de partid cu care poporul era ţinut mereu în priză. Patria
trebuia mereu apărată de duşmani din exterior, ştiuţi sau nu. Eugen Negrici
spune despre această problematică: “Pentru a îndepărta, cu orice preț, pe
scriitori – în plan istoric- de la orice inițiativă aptă să fisureze
fundamentele regimului, puterea a mizat, de la un moment dat, pe sunetul
de sirenă al patriotismului, vivificat prin știri neliniștitoare, apeluri istorice
dramatice, alarme false și repetate. Din păcate istoria țării, plină de
evenimente tragice, face ca asemenea argumente să fie mereu
convingătoare. Așadar, patriotismul a fost o momeală infailibilă, de
neevitat, cu un succes sigur și rapid până târziu, în clipele de criză ale
regimului.” (26)
Căutînd să înţeleagă “cenzura”, I. D. Sîrbu descoperă că “... şi
Puşkin a scris o epistolă către Cenzor” pe care îl numeşte “paznic al
închisorii Muzelor”. Din această perspectivă, după ce face apel la “Marele
Anonim” care operează cu o „cenzură transcendentă“, tocmai pentru a-şi
păzi misterele şi a ne obliga, prin cunoaştere (luciferică, paradiziacă), să
tindem continuu spre revelaţii prin metafore, urmează meditaţia amară care
are în vedere transfomarea interioară a omului, a artistului în epoci de
81
dictatură: “Trăind în umbra unui mare anonim, dar având diferite nume
trecătoare, am cunoscut o cenzură imanentă, crudă, tenace, directă şi
permanentă. Am şi în subconştientul meu un cenzor care, ramolit şi
plictisit, acum, la bătrâneţe, mă lasă în pace. Nici nu-mi pot închipui viaţa
fără cenzură, dacă prin absurd nişte marţieni ar veni să mă elibereze, aş
sări să îmi apăr cenzorii: tot luptând cu ei, am ajuns să-i înţeleg, tot
ocolindu-i sau driblându-i, i-am inclus în definiţia propriei mele libertăţi.
(Asta îmi aduce aminte de acel nenorocit, pe care cei din camera
supraaglomerată, 85, din Gherla, l-au pus să doarmă lângă tinetă. Apoi l-au
uitat. Peste trei luni, am ridicat problema rotaţiei: să treacă şi alţii la locul
de lângă tinetă. Atunci l-am auzit, pe acel ţăran nenorocit, strigând: Nu mă
mişc de aici nici mort: acesta e locul meu, e tineta mea, nu aveţi niciun
drept să mă mutaţi unde vreţi voi…“ (27)
Marele Anonim, la care face referire I. D. Sîrbu, este, evident
prietenul şi mentorul său Lucian Blaga, căruia îi deplînge căderea în
vremuri fără strălucire, ideologizate: „Marele Anonim“, s-a arătat, nu e
deloc mare şi deloc anonim, aşa cum a crezut el. „Cenzura
Transcendentală“ a devenit o cenzură foarte imanentă: „diferenţialele
divine“ s-au transformat în simple diferenţiale cretine, iar „cunoaşterea
luciferică“ e dată dracului, se face pe întunerec, cu mare economie de
energie electrică. „Transcendentul care coboară“ – o dimensiune splendidă
a sufletului bizantin, tradusă la noi în organică aşteptare a slavei de sus –
nu mai coboară, vine cu helicopterul. Toate misterele din orizontul de
dincolo trebuiesc căutate acum la doi paşi de casa noastră, în ochii falşi şi
trădători ai prietenului, în tainele cărţilor ce se ascund după cărţile din raft,
în joaca celor mici, în cimitirul vorbelor mari. Revoluţia a devenit o simplă
developare (şi nu revelare) a condiţiei şi soartei noastre de azi, de mâine,
de totdeauna, de acum încolo. Misterele sunt secrete de stat, şi dogmele,
legi. “ (28)
Aluziile la decăderea miturilor este, apoi, evidentă. Iar căderea este
pusă în relaţie cu dărîmarea istoriei şi a bisericilor din epoca Ceauşescu,
despre care găsim referinţe şi la Aurel Dumitraşcu: “Doi fraţi proşti şi
cruzi continuă să-şi ucidă fratele mai mic. Fiindcă aşa le este scris. Iar
Meşterul Manole, după ce a reuşit să-şi transforme soţia, pe Ana, în
ministereasă academiciană, acum execută dărâmarea nu numai a bisericii
sale, dar şi a celorlalte biserici ce ar putea să-i amintească de trădarea şi
prostia lui legendară. (29)
Revolta de pe pagina de jurnal este aproape singura libertate pe care
şi-o poate permite un scriitor. Şi I. D. Sîrbu nu face economie de aspiraţii
care rămîn doar în chenarul paginii scrise: “Mă simt de-a dreptul jignit în
82
Studiu
Fiinţa mea (de stânga), fiindcă asemănările cu stalinismul sunt de-a dreptul
strigătoare la cer. (Mă tem că dacă Hitler nu ar fi existat, Stalin singur ar fi
putut fi considerat clasicul întemeietor al fascismului în sine.) Fiindcă
aceste asemănări nu sunt nici întâmplătoare şi nici aproximative.
Activistul, dosarul, originea, denunţul, şedinţa, lozinca, propaganda, omul
nou, savantul, cenzura, lagărul etc… Dacă aş fi membru de partid (în
URSS, de pildă) şi mi s-ar cere părerea, aş zice: Ceea ce mă jigneşte şi mă
revoltă în structurile de până acum ale partidului comunist sunt toate acele
metode, structuri şi idealuri care îl fac să semene teribil de mult cu
fascismul. O reformă de adâncime a partidului trebuie să determine ca
ideologia, structurile, dar mai ales metodele şi organele sale, să devină nu
numai diferite, dar chiar adverse oricărui fascism. Puterea absolută a
dictatorului, poliţia secretă, grandomania şovină, imperialismul i-a făcut să
înnebunească atât pe Hitler, cât şi pe Mussolini. Deşi amândoi au fost, la
început, de stânga, socialişti, reprezentanţi ai clasei muncitoare. Partidul
trebuie să refacă legătura cu poporul de jos, cu realităţile reale, şi nu
închipuite, cu cadrele de specialitate, mass-media curate şi cinstite, cu
cultura europeană etc.“ (30)
I. D. Sîrbu prinde perioada în care în U.R.S.S. se produce o
schimbare majoră, prin apariţia glasnostului, care a însemnat o relaxare a
condiţiilor interne din societatea sovietică. I se pare incredibil şi nu scapă
să nu comenteze acest lucru care are legătură directă cu cenzura: “(...)
auzindu-l ieri la radio pe acest Bovin, secretar cu presa şi glasnost-ul,
îndemnând de sus pe ziariştii sovietici la mai mult curaj, la mai multă
libertate în articolele lor de politică internă şi externă. Fiţi mai originali,
părăsiţi şabloanele, prudenţa, locul comun: chiar şi în judecarea actelor
guvernamentale trebuie să fiţi mai critici, să aveţi alte păreri decât cele
oficiale, să emiteţi judecăţi severe, sincere, curajoase etc. Am trăit şi
această minune paradoxală: şeful cenzurii rugându-şi subalternii să nu mai
ţină seamă de cenzură, să nu se mai autocenzureze. (Ca şi primarul din
Băileşti, îmi spune Moşul – care zice acum: «Noi suntem împotriva
proprietăţii individuale, de aceea obligăm fiecare gospodărie să aibă în
ogradă măcar două vaci, 10 oi, 50 de găini şi 5 stupi, ca să poată să
contribuie astfel la fondul de stat.»).” (31)
Cenzura şi atacurile continui asupra scrierilor autorilor
contemporani i-a determinat pe aceştia să fie extrem de greu de descifrat,
să recurgă la formule încărcate de ambiguitate, ceea ce le-a deformat stilul,
calitatea operei. Comentariul lui I. D. Sîrbu este pe măsură: “Barthes, spre
sfârşitul vieţii sale, ar fi spus: Dacă modernii se înşală? Dacă nu au talent?
Scriitorii noştri moderni (onirici, textualişti, suprarealişti, hermeneuţi etc.)
83
sunt plini de talent. Dar talentul acesta al lor macină cuvinte, stil, formule,
realizând nişte jocuri şi artificii pe care cetitorul de rând, cetitorul obişnuit,
nespecializat, le digeră foarte greu şi fără niciun câştig sau plăcere. Dacă
reuşeşti să rezolvi o şaradă sau nişte cuvinte încrucişate, ai bucuria
descoperirii a ceea ce e ascuns – dar dacă citeşti până la capăt, cu greu, pe
Nedelciu, Agopian, Iliescu (Dus-întors) sau Crăciun, rămâi cu sentimentul
că eşti pierdut, că te-ai tâmpit sau ai rămas lamentabil şi depăşit, în afară.
Încep să cred despre această literatură că face parte şi se adaugă, la noi (în
situaţia specială prin care trecem), la procesul general de alienare a
spiritului: ne-am despărţit de filosofia şi morala actului de creaţie, de
claritate şi revelaţie, de publicul mare, de cuvântul rostuit în înţeles,
poveste, trimitere; de scrierea ca act de curaj şi conştiinţă, având, la noi,
acum, în primul rând, scopul de a încuraja şi lumina pe cei care duc greul
şi care, nici când vor să cumpere o carte frumoasă, nu au ce cumpăra,
fiindcă, din păcate, doar poeţii de tipul Păunescu scriu pe limba lui şi
prozatorii ruralişti mai povestesc inteligibil despre sate, şantiere, oameni.
Critica nu face decât să-i tot încurajeze pe aceşti fii risipitori de limbă şi
stil, ea însăşi – ca o nouă beţie scolastică de abstracţiuni – încearcă să
devină artă în sine, un fel de surogat al nevoii de filosofare. Citeşti trei
cărţi subtile, uşor o poţi scrie pe a patra. Nu are nicio importanţă că nu te
citesc decât, eventual, confraţii şi, rareori, acei obsedaţi profesori de
română care, dorind să fie la înălţimea criticii moderne, le vorbesc elevilor
într-o păsărească barthesiano-marino ce ar putea să-i facă pe Caragiale şi
Maiorescu să se întoarcă în mormânt. Cenzura – inteligentă, calculată,
cinică – scrie pe aceste manuscrise: bun de tipar – nu pun probleme. (Ca
să prezinţi la cenzura de astăzi, care nu permite cuvinte ca: grevă, sindicat,
cruce, circa 500 de pagini de proză, şi să obţii bunul de tipar, fără niciun
cuvânt cenzurat, este o performanţă fantastică. Dar cui îi foloseşte? Cunosc
un asemenea roman ionic, de 600 pagini, despre care prietenii mei critici
din Capitală spun: Toţi cei care au reuşit să-l citească, au şi scris despre
el.“ (32)
I. D. Sîrbu se autoanalizează şi se întreabă dacă nu este cumva un
vetust ca inspiraţie, deoarece vrea să se inspire în ceea ce scrie din mediile
sănătoase, pe cînd piaţa de carte este a celor care scriu lucruri superficiale.
Amărăciunea comentariului este evidentă: “Am avut trei limbi materne
(corect româneşte, am învăţat la grădiniţă şi primară): am avut o morală
paternă teribilă, ea fiind şi azi zestrea din care mă hrănesc. (Chiar dacă, din
cauza ei, mi-am nenorocit cariera şi viaţa.) Nu am avut ogradă, pământ,
proprietate: dar am avut o curte, o casă, o grădină. Petrila nu era nici sat,
nici oraş, nici comună: era colonie. Problemele ei sociale mi-au ţinut loc
84
Studiu
de peisaj şi folclor, mina a fost ţarina, accidentele şi grevele erau marile

evenimente istorice ale vieţii noastre – iar idealul socialist – naiv şi
romantic – al tatălui meu a constituit religia ce am respirat-o alături de
rugăciunile catolice ale mamei mele. Am pierdut şi clasa muncitoare – nu
mai pot spune: Am rămas un fiu credincios al clasei muncitoare – sună
fals, ridicol, vetust sau compromis. Nu mai pot scrie despre mineri şi mină
– acest orizont moral şi social mi-a fost total naţionalizat şi chiar
militarizat. Dacă scriu o piesă despre contabili, curve sau birocraţi, ea
poate să treacă de cenzură: dacă scriu una adevărată, despre mineri, se
găsesc imediat o sută de deştepţi care ştiu totul despre mină şi minerul de
tip nou. A trebuit să caut alt cer, alt peisaj, altă patrie sentimentală şi
politică. Am pierdut şi Ardealul-mumă, şi Bucureştiul în care începusem
să mă simt acasă. Încet-încet, din jale s-a întrupat Oltenia şi Craiova asta,
pe care o detest din tot sufletul meu, fiindcă o iubesc pentru defectele ei
atât de teribil de valahe şi de fanariote.(33)
Autorul, în viziunea lui I. D. Sîrbu, este umilit de contextual
ideologic în care scrie. Destinul unei scrieri nu mai depinde de valoare, de
o piaţă liberă pentru carte şi idei, ci de cum decide cenzura: „Orice carte
este o boală învinsă, o spunea Blaga. Dar asta a fost în timpurile bune.
Fiindcă, astăzi, boala de care sufăr eu, suferă întregul meu popor, suferă o
mare parte din lume, mi se pare incurabilă şi mortală: cărţile pe care le
scriu nu sunt decât simple analgezice (sau morfină) prin care mai sting,
pentru un timp, durerile şi chinul…Fiindcă şi cartea a devenit o suferinţă:
sunt fericit şi uşurat doar cât timp mă chinuiesc să o scriu: dar, din clipa în
care o predau la Editură (şi începe lunga agonie a aşteptării, lupta cu
cenzura, amputarea pe viu a unor pasaje, pagini, expresii sau cuvinte) sau
o pun deoparte în sertar (ea devenind, pentru conştiinţa mea, un furuncul
care doare, umileşte şi mă face infirm – plus teama că, la prima
percheziţie, totul poate să-mi fie luat, pentru totdeauna), o carte scrisă şi
încă nepublicată poate să fie o piatră la inimă sau ficat, un mic cancer sau
chiar un început de sindrom imuno-deficitar. O carte este o boală învinsă
doar dacă ea ajunge cu bine la cetitorii săi. Dar dacă aceşti eventuali
cetitori, au ajuns şi ei între timp bolnavi şi niţel cretini, atunci cariera de
succes a cărţii se transformă, din victorie, în Calvarie.” (34)
Toată societatea este, în viziunea lui I. D. Sîrbu, victima unei mari
ipocrizii. Pînă şi opinia publică este deturnată, cetăţeanul nu mai vorbeşte
cu cuvintele lui, nu îşi mai exprimă propriile stări, gînduri, nemulţumiri,
pentru că un întreg aparat ideologic, care are la bază şcoala, televiziunea,
radioul, presa scrisă cenzurează orice pornire sinceră a indivizilor:
“Absolut toate instituţiile care ar trebui să servească opinia publică cu
85
întreaga lor energie şi cu fantastică aparatură de cenzură şi autocenzurare

fac tot posibilul ca publicarea celor mai mărunte şi secundare opinii ale
poporului de jos să devină imposibilă şi chiar profilactic sugrumată în faşă.
Şcoala, ziarele, radioul şi televiziunea (marile adunări populare, congresele
şi plenarele oamenilor care gândesc, ştiu şi creează), toate se găsesc sub un
sever control, nu exprimă nimic ce e public, declamă sau recită, până la
saturaţie, delir şi chiar demenţă, doar părerea tiranului suprem, sublim,
genial şi infailibil. Nefiind publică şi publicabilă, opinia teribil de unitară
şi de acid-critică a poporului există, totuşi. Există şi lucrează. Altfel, nu-mi
pot explica cum de am ajuns acum ca – în afara unor mandarini din
haremul eunucilor – să nu mai existe niciun comunist convins nicăieri în
ţară.” (35)
În acest sens spunea Vladimir Bucowski: “Comunismul e societatea
criminalilor care nu omoară neapărat oameni, ea omoară (a omorît)
conştiinţe, personalităţi, talente, creiere. Comunismul e (a fost) societatea
proştilor care sînt (au fost) avansaţi pentru că nu pun întrebări, pentru că se
aliniază cerinţelor dictatoriale ale celor care se erijează în exponenţi ai
vremurilor. Comunismul a vrut să ucidă pe Dumnezeu din fiecare
creştin...”. (36)
În „Jurnalul fericirii” N. Steinhardt, găseşte trei soluţii de rezistenţă
în faţa înregimentării, a reeducării, în afară de soluţia credinţei, „… ea
fiind consecinţa harului, în esenţă selectiv” (....). Prima e „soluţia
Soljeniţîn” şi spune N. Steinhardt: „Ea constă, pentru oricine păşeşte peste
pragul Securităţii sau altui organ de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în
clipa aceasta chiar mor! Îi este permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de
tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de
mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile
pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de
plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai
ascult etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic.
Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce
se consideră mort, nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţîţa. Nu mai
poate fi amorsat. Nu mai are - fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din
lume - după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul,
liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul
trădării”. (37) .
A doua e “soluţia Alexandru Zinoviev”. Într-un spaţiu
concentraţionar “personajul” refuză totul, este inadaptabil permanent,
“zurbagiul”, vagabondul, parazitul, haimanaua. Nu are loc de muncă, e
86
Studiu
îmbrăcat în zdrenţe, se lasă dispreţuit, lovit, dar nu înregimentat. E slobod

la gură, spune anecdote primejdioase, nu ştie ce-i respectul. E liber în felul
lui, dar e liber.
Soluţia a treia e cea “a lui Winston Churchill si Vladimir
Bukovsky”. Zice Steinhardt, între altele: “Ea se rezumă: în prezenţa
tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor
nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a
trăi şi de a lupta. În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: Va fi
război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne
pîndeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani. Cu cît îţi
merge mai rău, cu cît greutăţile sînt mai imense, cu cît eşti mai lovit, mai
împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo nădejde
probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunericul şi vîscosul se
intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te
sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un
simţămînt (crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie. Eşti asaltat
din toate părtile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrîng: le
sfidezi. Eşti pierdut: ataci. Rîzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te
furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin.
Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi
guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de
năvalnică, dementă voioşie. Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de
caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire
morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală
adamantină. Soluţia e salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un
paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun
suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire,
tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti! Cu “soluţia Churchill”
se identifică şi “soluţia Vladimir Bukovsky”. Bukovsky povesteşte că
atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un
ochi toată noaptea. De fericire! Şi de nerăbdarea de a le striga adevărul de
la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!”. (38)
Şi la Aurel Dumitraşcu, dar mai ales la I. D. Sîrbu, găsim accente
dintr-o posibilă “soluţie Soljeniţin”. Cu pericolul la uşă, urmăriţi şi
conştienţi că sînt urmăriţi, cei doi au nuanţa libertăţii care nu poate fi
îngenuncheată indiferent de conjunctură. Cenzura acţionează asupra
textului care apare în spaţiul public, în reviste sau în cărţi, dar nu poate
acţiona şi în jurnalele intime.
O descriere a mecanismului cenzurii este realizată de Adrian Alui
Gheorghe, în prefaţa “Carnetelor maro”, el însuşi avînd parte de tratamente
87
asemănătoare la încercarea de a publica o carte în acele vremuri: “A avea

atitudine e, pînă la urmă, o chestiune de igienă a intelectului. Un lucru
nepus la punct la timp devine mai apoi povară. În fond nu există adevăruri
ultime, depinde la ce te raportezi. Unul e adevărul victimei, altul e
adevărul călăului. Tînărul poet Aurel Dumitraşcu bate la porţile afirmării,
ale debutului. Lumea, simte, îi aparţine şi lui. Încă nu ştie cum să-şi ceară
partea lui de lume, încă mizează pe schimbarea naturală a generaţiilor. În
schimb Mircea Sîntimbreanu e editorul, e, implicit, cenzorul, e
judecătorul. Adevărul lui nu coincide cu al poetului. El trebuie să ţină
cartea pe loc, s-o amîne, să folosească toate tertipurile, să se specializeze
în arta tertipului, să se zbîrlească la autor cînd acesta dă impresia că simte
corporalitatea gratiilor, să se prefacă obosit de o luptă cu o forţă pe care
numai el o ştie, e secretul lui dureros pe care nu-l mărturiseşte tînărului
autor, ca să-l ferească. Ca mai toţi aghiotanţii puterii politice de atunci, şi
Sîntimbreanu arată cu un deget mai sus, e ceva care îl conduce şi pe el,
părelnic e şef, în fapt e o rotiţă care poate fi înlocuită, smulsă, aruncată. Şi
el nu vrea să fie aruncat, el vrea să rămînă acolo, e născut pentru asta,
destinul, chiar dacă îi dă dureri de şale din cauza temenelelor, nu poate fi
schimbat. Adică o fi el autorul tînăr, o fi şi talentat, cine mai ştie?, dar e un
punct de la care raporturile trebuie bine cunoscute, locul în societate de
asemenea. Cînd oboseşte el, editorul şef, aruncă în faţă cîte o armă uşoară
din panoplie. Pe Gabriela Negreanu, de exemplu, consiliera sa. Ea trebuie,
la rîndul ei, să-l ţină de vorbă pe autor, să-i arate o complicitate care
rezonează cu aşteptările lui, să compătimească împreună. Lucrul era
acelaşi la orice editură din ţară. Peste tot era cîte un Sîntimbreanu şi cîte o
Gabriela Neagreanu, un Ion Acsan şi o Domnica Filimon, un Andi Andrieş
şi o Doina Ciornei… Ei erau interfaţa sistemului, ei trebuiau să-l
hărţuiască pe autor, să-l obosească, să-l domesticească. După ce-l vedeau
învins, lat, decepţionat, îi aruncau un rest de carte. Autorul se mulţumea
oricum, recunoştea că e bine şi aşa, măcar atît, tot e mai mult decît
nimic… Deasupra, în planul superior, erau politrucii sau cei care se
convertiseră ca să le fie un pic mai bine. D.R.Popescu, de exemplu. El e
obosit (de atîtea şedinţe), nici el nu mai ştie dacă nu-i săpat şi de sus şi de
jos, face şi el cît poate, e şi el o biată rotiţă, şi el arată cu degetul în sus.
Acolo, sus, se pun la cale toate. E şi el victimă, dacă n-ar fi el şef, ar fi
altul, poate mai rău. Şi pentru acest un pic mai bine pentru toată lumea se
sacrifică. Dulea, Chiriacescu şi alţii sînt mult mai răi decît D.R., de asta
bine că ne-a dat Dumnezeu un acest un pic mai bine! Autorul tînăr care era
Aurel Dumitraşcu crede orbeşte în D.R., acesta îl publicase masiv cînd era
la Cluj, îi dăduse şi premiul Tribunei. Nu-şi închipuie că avansarea sa
88
Studiu
înseamnă chiar o deteriorare a raportului D.R.ului cu sine însuşi, că a

ajuns să facă compromisuri, să se prostitueze în fond. » (39)
Note:
1. Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, 1948 /1964, Editura Cartea
Românească, 2010, p. 16/ 2. Aurel Dumitraşcu, Carnete maro, I-II, Editura Conta, 2011,
p. 169, I/ 3. idem, p. 185, I/ 4. idem, p. 186, I/ 5. idem, p. 187, I/ 6. idem, p. 222, I/ 7.
idem, p. 225, I/ 8. idem, p. 283, I/ 9. idem, p. 284, I/ 10. idem, p. 301, I/ 11. idem, p. 87,
II/ 12. idem, p. 136, II/ 13.idem, p. 185, II/ 14. idem, p. 189, II/ 15. idem, 118 – 119, II/
16. idem, 126, II/ 17. idem, p. 144, II/ 18. I. D. Sîrbu, Opere, I, Jurnalul unui jurnalist fără
jurnal, Editura Fundaţiei pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, p. 62/ 19. idem, p. 61 – 62/ 20.
Eugen Negrici, op. cit., p. 13/ 21. Antonio Patraş, Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea
totalitară, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași , 2003, p.258/ 22. I. D. Sîrbu,
op. cit., p. 112/ 23. Eugen Negrici, op. cit. p.14/ 24. I. D. Sîrbu, op. cit., p. 112/ 25. idem,
p. 434-435/ 26. Eugen Negrici, op. cit. p. 17/ 27. I.D. Sîrbu, op. cit., p. 518/ 28. idem, p.
630/ 29. idem, p.631/ 30. idem, p. 716/ 31. idem, p. 739 – 740/ 32. idem, p. 832/ 33.
idem, p. 851/ 34. idem, p. 892-893/ 35. idem, p.947/ 36. După N. Steinhardt, Jurnalul
fericirii, Editura Polirom, 2008, p. 68/ 37. idem, p. 71/ 38. idem, p. 74/ 39. Aurel
Dumitraşcu, op. cit, p.14
89
Poeme de
Kocsis Francisko
Moarte la Paris
când soarele lungea cu spor umbrele asfinţitului,
un bărbat impecabil îmbrăcat a ieşit din casă
şi a pornit fără grabă spre una dintre terasele cu umbrele
de pe malul celebrului fluviu,
a stat singur la o masă de răchită cu sticlă maronie

şi şerveţele de culoarea argilei însorite,
a băut cu sorbituri mici o cafea cu mărgele de caimac
şi cu vădită plăcere a fumat până la filtru o ţigară,
şi-a scos apoi portmoneul şi a împins sub scrumieră
colţul unei bancnote cu valoare mult prea mare, după care
a prins între unghii colţul unei fotografii
şi a tras-o afară doar pe jumătate, doar cât să se vadă
surâsul de demult, îngerul de pe faţă,
apoi s-a ridicat şi a pornit cu aceiaşi paşi somnambulici

spre podul încă neluminat, dar profilat masiv
peste apa moale, fără glas; de pe podul înalt,
a aruncat portmoneul cu fotografia femeii iubite
în apa tulbure împreună cu tot cu sacoul
cu care era îmbrăcat –
nimeni nu ştia cine-i şi de unde era,

la Paris erau destui descreieraţi din ăştia,
90
Poesis
îndrăgostiţi, artişti, vagabonzi, faliţi sau hoţi –

cine să-şi bată capul să-i afle neamul, numele,
motivele care l-au împins de pe pod,
şi nici pentru Sena nu contează, la fel îi îneacă pe toţi
Îngerul păzitor
pentru mine eşti parte din destin,
cu zile când eşti festin
şi altele când otravă,
primele trec repede
celelalte n-au nici o grabă,
sau cel puţin aşa resimt

de când atât de des presimt
ce-mi aduce cu multă corvoadă
din neluminat viitor
bătrâna mea iscoadă,
trăiesc ca într-un mojar

şi mă pun singur pe jar,
căci fără măcar să ne ferim
imaginăm fără contenire
dezastre în care pierim
Linia dreaptă
ca să te îndoieşti de linia dreaptă,
trebuie să afli mai întâi că ea există
doar în imaginaţie, care-n univers
este realitatea cea mai întinsă,
o realitate care nu te obligă

s-o cucereşti, s-o supui, s-o stăpâneşti,
s-o transformi într-o feudă,
să-i faci blazon şi drapel de luptă,
doar acolo există linie dreaptă

91
şi se-ntinde de la un cuvânt de onoare

la alt cuvânt de onoare
şi nu are nici o suspiciune de curbă
Materia a obosit
materia nu vrea să zboare,
ci să se-ngroape cât mai adânc,
să se concentreze cât mai tare,
până se comprimă de tot,
până poate stinge şi lumina cea mai mare
în propria întunecare,
nici materia care mă-nconjoară de-aproape

nu vrea să zboare, de aceea mi se atârnă
cu atâta greutate de mâini, de picioare,
de visul în care am aripi
ameninţate de o atroce retezare –
materia a obosit,
răsuflă atât de greu în inima mea
ca vestitorul de la Maraton când a zărit cetatea
şi ştia că se apropie de sfârşit
Cactus
un cactus între trandafiri,
convins că se înrudesc
după spini
Nu întreba...
nu întreba ce înseamnă figurile confuze
din ceaşca de cafea,
nici mie nu vreau să-mi ghicesc
ce va urma;
92
Poesis
în seara asta cu presentimente,

zaţul şi stelele vorbesc limbi diferite –
amândouă sunt atât de bâlbâite
că nici o traducere n-ar fi potrivită;
şi la ce mi-ar folosi să înţeleg

un semn atât de ezoteric,
oricum nu poţi ocoli nici temporar
capriciul cu totul coleric
al bunului făcător de iţe şi urzeli –
tălmăcirea de astăzi
diferă cu totul, nu se mai potriveşte
cu zaţul de ieri
93
Un eseu de
Dumitru Hurubă
Soarta scriitorului din provincie (II)

…Dar am pomenit şi despre excepţii. Da, ele există şi e dureros
că, nu de puţine ori, autori cu reale calităţi literare şi cu har, izbutesc tot
mai greu să răzbată şi să convingă, fiindcă “centrele” suportă greu (sau nu
suportă deloc) afrontul/atacul provinciei; viaţa literară este o redută greu
sau imposibil de cucerit. Scriitorului din provincie, oricât de valoros ar fi, i
se rezervă măcar o vreme, un statut de “rudă săracă”, de intrus care, fără
buletin de “centru”, are cel mult şansa unei tolerări; iar dacă e un spirit mai
puţin înfigăreţ moare. Motivele sunt multe, între care şi acela că
provincialul, fiind talentat şi cu har, odată ajuns între “centrişti”, poate
deveni periculos pentru aceştia, idee neagreată, încă din start, evident.
Fiindcă provincialului trebuie să i se sugereze tot timpul că el este un
tolerat, un ins care are multe de învăţat într-ale scrisului, pentru că uite la
ce nivel se scrie, uite cum cutare temă este tratată de X, care a luat premiul
cutare pentru creaţia sau cartea sa... (Cu premiile şi juriile care le acordă e
o altă poveste, la fel de tristă). Provincialul a publicat şi el două-trei cărţi,
dar au fost comentate de vreun critic avizat? Care „avizat” nu poate fi
decât de la “centru” şi într-o revistă de la... Centru, normal. A, apărut o
cronică în revista...? Unde se editează? A, în Provincie? Dacă eşti din
provincie, cronica trebuie să fi apărut măcar în revista Orizont din
Timişoara, Steaua sau Tribuna din Cluj, Vatra din Tg.-Mureş, Tomis din
Constanţa, Convorbiri literare din Iaşi şi alte câteva – reviste agreate de
Uniunea Scriitorilor, în sensul propriu vorbind, pentru că, altfel, o mulţime
de reviste şi revistuţe îşi acaţă sub titlu/frontispiciu optimista şi
„salvatoarea”(?) sintagmă „Revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor”,
94
Eseu
garanţie eludată din capul locului de conducerea Uniunii. Astfel autorul-

cronicar n-are decât să fie genial, nu contează din moment ce nu a publicat
măcar o cronichetă în una dintre revistele nominalizate mai sus. Ca să nu
mai vorbim de o cronică apărută în România literară, Luceafărul sau Viaţa
Românească, în acest caz, indiferent cine o semnează, ea va fi, automat, o
garanţie a valorii, ceea ce constituie o discriminare – încă una! – apropo de
relaţia „Centru-Provincie”...
În atari condiţii, soarta scriitorului din provincie, dacă mai e şi
sărac – iar aceasta e altă regulă sinistră a jocului – este cam pecetluită.
Şansele sale de a se impune prin valoare se reduc pe zi ce trece, mă refer,
se înţelege, la scriitorul talentat, care scrie mai bine decât mulţii publicaţi
şi apreciaţi doar pentru că au fost lansaţi de critici importanţi în reviste
importante... Să recunoaştem, însă, că, nu de puţine ori, valoarea acestora
din urmă nu trece cu nimic deasupra valorii primilor, ba dimpotrivă. Este
încă o dovadă că, fără un interes anume, scriitorul din provincie nu este
citit nici măcar din curiozitate, deşi, omeneşte vorbind, chiar şi acest
fenomen e explicabil: poate din sute de cărţi (exagerez puţin) un critic
avizat nu va găsi decât un autor sau doi meritând să fie prezentaţi
publicului cititor în paginile unei reviste cunoscute, cu tradiţie, şi
prestigioase. Efortul, însă, e prea mare, aşa că, mai bine nu se mai citeşte,
mai ales că scriitorul talentat are, nenorocirea vieţii, să fie… provincial,
adică anonim. Departe de mine gândul că tot ce e dinafara Bucureştiului
are valoare! Nu. Elucubraţiile de prin reviste, sau/şi de prin cărţi, sunt la
ordinea zilei, construcţiile epico-tehnice pot constitui subiecte de doctorat,
iar cu limba română şi gramatica e o poveste tot mai tristă, pe zi ce trece…
Apropo de toate-acestea, unii m-au etichetat ca fiind negativist feroce. Nu
sunt, dar doresc sincer ca literatura română – actuală! – să nu alunece pe
panta derizoriului spre ridicol, având în vedere că procentul non valoric se
află în creştere îngrijorătoare, în timp ce iluziile par deşarte, şi din partea
iubitorilor sinceri de literatură, şi din partea părţii de critică literară
obiectivă şi responsabilă vizavi de creaţia literar-artistică.
Sper să fiu un Nostradamus mincinos.
Delimitarea, oarecum forţat-geografică, are doar un rol şi rost
figurativ, apropo de un anume areal scriitoricesc la care mă voi referi în
continuare. Pentru că, ne convine sau nu, acceptăm sau, ne revoltăm sau
nu, cu doar câteva excepţii, destul de… subţiri, majoritatea autorilor s-au
înrolat cuminţi prin creaţia lor în regimentul provincialismului naţional. În
lupta aceasta profund inegală dintre Centru şi Provincie, victoria fiind clar
a cui e, tocmai pentru că armele care se folosesc pentru purtarea războiului
sunt diferite din multe puncte de vedere. Pedestrimea provinciei fiind
95
învinsă în mod sistematic de armata mai bine organizată şi având spatele

asigurat de artileria grea a revistelor literar-agreate de Uniunea Scriitorilor.
Prezentul material, fără pretenţia de a lămuri situaţia, de a
epuiza subiectul – ar fi o utopie –, sau de a repune în drepturile sale
legitime Provincia, ca „fiică vitregă” a literaturii aşa-zise „bună, fiindcă e
de Centru, este doar un argument în plus în această… istorică dispută. În
ceea ce mă priveşte, consider din capul locului o aberaţie, ca să nu-i spun
tâmpenie, regimul discriminatoriu la care este supusă, mai direct sau
indirect, dar frecvent, literatura din provincie. Şi afirm acest lucru, pentru
că, inclusiv revistele „de elită”, respectiv cele agreate (inclusiv financiar)
de Uniunea Scriitorilor, ca şi cele, de altfel, care apar sub protectorul
acoperiş „egida US”, publică adesea producţii literare jenante, ca să nu
spun compromiţătoare pentru revista în cauză. De ce să nu recunoaştem,
de ce nu putem fi sinceri cu noi şi cu arta afirmând cu voce tare: se scrie
mult şi prost, iar excepţiile fac regula de… granit. Înainte de ’89 dădeam
vina pe directive de partid, pe ideologie, dialectică marxistă, pe
materialism dialectic, pe orice, şi era cel puţin o circumstanţă, dar acum?
Elucubraţiile şi grămada de inepţii ascunse cu grijă după paravanul
metaforelor şi a altor figuri de stil, sunt escamotarea unor creaţii din care
autorii înşişi, la a doua lectură, nu mai pricep nimic, sau îşi re-
interpretează neghiobiile cum îi taie capul. Producţia aceasta literar-
halucinantă – nu contează genul literar – este mereu publicabilă, mereu
găsindu-i-se motivaţii delirante de către o critică literară lipsită de
profesionalism, de cunoaştere şi de responsabilitate morală, dar şi civică.
Îngăduitoarea zicere „Fiecare pasăre pre limba ei piere”, a devenit lipsită
de sens, pentru simplul motiv că, deşi a trecut un sfert de secol de când
invazia de autori mediocri şi submediocrii înjosesc literatura română cu
stupizenii, aceştia supravieţuiesc bine-mersi, se adulează reciproc, îşi dau
premii mai mult sau mai puţin importante etc. şi, în culmea ridicolului, pe
tainice, pe uşi lăturalnice, pătrund în Uniunea Scrritorilor şi stau pe raft cot
la cot cu Topârceanu, Macedonski, Blaga, Arghezi, Stănescu, Păunescu,
Blandiana, Sin, Buzura, Preda, Eugen Simion, Manolescu, Ţoiu, Paler,
Fănuş Neagu, Agârbiceanu, Coşbuc, Goga…
În sensul celor spuse până-aici, cu puţin timp în urmă am făcut
un test de personalitate, sau măcar de individualitate amestecând poeme de
la autori diferiţi. Nicio deosebire între ele, nicio deosebire între abordarea
tematicii, construcţia şi metaforizarea! În această ordine de idei, pot spune
că, în marea ei majoritate, creaţia literară actuală se
individualizează/personalizează nu prin valoare, ci prin lipsa acesteia. Ba
s-a ajuns până acolo încât nu se ignoră literatura clasică şi, mai ales
96
Eseu
postdecembristă, ci, prin reconsiderări lipsite de argumente cât de cât

credibile, este pusă sub semnul întrebării din punct de vedere valoric.
Trăim într-o lume nouă, o lume a tehnicizării excesive, a creaţiei literar-
artistice situată pe un palier nou faţă de cea dinainte de 89’ – dacă e să iau
un punct de reper – în care regulile jocului s-au schimbat radical.
Libertatea de exprimare a fost şi este confundată cu libertatea de a scrie
orice, despre orice, oricum etc., odată ce am evadat de sub încorsetarea
unor reguli şi precepte cenzurial-comuniste; limba română a fost redusă, în
cazul multor scriitori, mai ales tineri, la o modalitate de a se exprima, de a
se mai exprima, fiindcă folosirea excesivă a unui limbaj pestriţ, nu rareori
presărat cu vulgarităţi distrugătoare pentru o creaţie literar-artistică, oricât
ar fi ele de… la modă, încet-încet, pare să nu mai aibă mare legătură cu
limba română maternă.
În context mai larg, mai obiectiv, dar, înainte de toate mai
realist, trebuie să recunoaştem că relaţia vechi-nou în literatură, s-a
transformat într-o prăpastie, pentru că „vechii scriitori” sunt depăşiţi, iar
idealismul, realismul şi toate ramificaţiile acestora, „dau rău” în
vecinătatea contemporaneităţii informaticii, calculatoarelor, „fesbukului”
şi a altor… modernităţi de acest fel. Poate exagerând puţin, putem vorbi nu
despre un nevinovat hiat, ci despre o ruptură în toată regula în condiţiile în
care Topîrceanu, de exemplu, este confundat cu Minulescu, caz fericit
totuşi, Dimitrie Anghel cu Ion Pillat, Arghezi cu Macedonski etc. etc. Din
păcate pentru aceşti autori-autoraşi – le-aş spune chiar detractori – ar fi
normal să ştie că ei n-au devenit brusc „geniali” prin creaţia lor, ci sunt
doar urmaşii unor precursori, ceea ce, în multe cazuri, e mai greu de
acceptat… Din acest motiv principal, dar şi pentru a demonstra, pe cât se
poate, că, la nivel naţional au existat, în timp, forţe scriitoriceşti care
formează acum baza unei literaturi naţionale româneşti.
Din nefericire, nenorocire chiar, majoritatea celor semnalate în
acest material, se datorează faptului că nu mai există responsabilitate în
faţa actului de creaţie. Genul literar abordat nu contează. La aceasta s-a
ajuns, iar procesul este în plină desfăşurare, datorită faptului că nivelul de
cultură generală se află într-o periculoasă cădere liberă ilustrată de
nonvaloarea multor creaţii literar-artistice. Şi totul, după umila mea părere,
converge spre mereu aceeaşi lipsă de responsabilitate faţă de creaţie, faţă
de patrimoniul literaturii naţionale, în care context se include, automat şi
obligatoriu, respectarea normelor gramaticale şi, deci a limbii române. În
acest sens, Provincia nu e un paravan de circumstanţă!…
97
Horaţiu Ioan Laşcu

sau despre nostalgia morţii
o prezentare de Nicolae Corlat
mi-e dragă moartea aceasta
care vine pe urmele mele plîngînd
(octombrie)
Se-ntâmplă ca paideuma acestor locuri să fi lăsat urme adînci în

conştiinţele urmaşilor, uneori aceste urme poartă un nume: Eminescu, Enescu,
Iorga şi ceilalţi, un întreg alai de arhangheli ai culturii româneşti, apoi Horaţiu
Ioan Laşcu, venit ca un meteor dintre dealurile Stînceştilor, locul naşterii şi
formării sale timpurii, un vlăstar al celui care trudea în acele timpuri, întru
Eminescu, bunicul său, I.D. Marin. Dar Horaţiu aparţinea unui areal mai larg,
acelaşi prin care şi Eminescu îşi purtase odinioară paşii. Trebuie să aibă o
încărcătură aparte locurile acestea, pentru că întreaga sa creaţie poetică i-a fost
marcată adînc de dealurile,
pădurile, florile, iarba, apusul, toate rămase în sufletul său zbuciumat uneori ca un
val într-o mare liniştită („seara aceasta blîndă care coboară peste dealuri şi
pietre/apusul care îmbălsămează totul”). Horaţiu nu a scris poezii ci rugăciuni,
înălţate prin cuvînt, pentru mugurul efemer („Tu care/biserici înalţi în răsărit/în
apus şi în vînturi/ascultă rogu-te acum/mugurul acesta/cum sîngerează/şi caută/şi
Te cere”). Între amara speranţă a venirii şi certitudinea plecării, mergînd adesea
pe drumul vechi al cetăţii dacice de la Stînceşti, în dimineţi cu rouă, în chip de
cruce, cu picioarele goale, focurile de pe dealuri îi înfăţişau fata scită alergînd
peste coline, „fata războinică”, cu o piatră în mîini, dăruită poetului, pentru că
numai aşa, făcînd schimb între vremuri, îşi puteau vorbi. Era o dimineaţă de
august, în care făcea drumul îndărăt, cel pe care mergea adesea Eminescu, de la
Agafton, spre Stînceşti. Imaginea lui a rămas şi acum în acele locuri să fecundeze
memoria, vizibilă de peste tot: din amintirea prietenilor, de pe dealuri, din cer.
Peste timp ne apare în chip de înger luminos, mai prezent, mai al nostru
decît al lui („n-am fost pe de-a-ntregul/al meu n-am fost/niciodată al vostru”),
avînd nu vocaţia ci nostalgia morţii, toată creaţia fiindu-i marcată de sentimentul
profund al morţii – egala iubirii („frumoasă ca iubirea însăşi nu/poate fi decît
moartea” - nostalgia morţii), cuceritoare ca o iubită („cuceritoare e moartea/cu
otrava lentă a memoriei pe buze înbiindu-te/s-o săruţi” - harpoane), superbă
(„moartea mai ales superbă” - ***faceţi ce vreţi…).
98
Poesis
Într-un poem publicat postum, Horaţiu se desprinde de lumea aceasta

printr-un testament adresat prietenilor, iertînd greşelile şi facerile de bine, ştiind
că va muri odată cu ei, şi aici depăşeste hotarul timpului, ducîndu-l el mai
departe, atunci cînd ei nu vor mai fi („dar să nu deznădăjduiţi cînd voi muri
alături de voi/cu toate greşelile voastre sub pernă/cu toate bucuriile voastre pe
pleoape pe umeri/vă voi purta mai departe/şi nu am să mai spun nimănui/cît de
departe” - *** vă voi purta în memoria mea). La jumătate de veac de la naşterea
sa, paşii lui încă mai dăinuie pe străzile pustii înnoptate ale oraşului „pînă cînd?
nu se ştie/iubirea şi moartea/mai ales moartea/pînă cînd?”, dăinuind între cei doi
poli, iubirea şi moartea. O certitudine în poezia românească de după 89, trecînd
ca un luceafar peste bolta înstelată a dimineţii, mereu dimineaţa. Destinul său
christic ramîne halucinant, în afara timpului, în inimile celor care l-au cunoscut şi
iubit („ce dimineaţă doamne/şi sînt viu” - pilot de umbre).
Poezii de
Horațiu Ioan
Lașcu
alţii
poezia este de o muţenie absolută atunci cînd nu e
strînsă de la căpătîi la picioare (- de ce dai? - şi pe el
îl doare!)
apucăturile astea or se te ducă la pierzanie
ziceau mama şi tata (eu de palme mă temeam şi
căutam cuvinte)
or să te mănînce gîngănii cînd în hrube vei lenevi după
bătăi -
o să ieşi afară şi o să te-nhaţe alţii - poeţii blestemaţi
îşi au soarta lor - nimeni nu cercetează ce-i doare
nimeni nu-i crede
doar femeia cu pruncul în pîntec
99
femeia care îl va naşte pe Dumnezeu

şi geamănă Poezia
***
moartea e un lucru incomod
pentru voi toţi veniţi dinafară
moartea se leagănă într-un
chip nu sinistru ci lasciv
(spînzurătoare - pendulă - lac
de unghii, croşeţele)
vom participa la decor
vom ca la cununie spune da!
Vom ca la moarte vai ce
cuminte era din veac în veac
sărăcit de bogăţiile istoriei
înviate în minte
cronică
în săptămîna asta au ars toate manuscrisele scrum
s-au făcut
şi mînate de vînt s-au înălţat la ceruri
***
pînă la capătul durerii
purtîndu-mi cuvintele ca pe
un stigmat
gîndind la mama mea
exotică
mirosind a portocale
mai cred
că într-o bună zi
Poezia îi va îmblînzi pe oameni
şi-i va face mai darnici pe zei
100
Poesis
iubire subterană
de-ar fi fost doar
o tragedie a închipuirii
altminteri mă mişc de pe un trotuar pe altul
de pe o stradă pe alta
şi zic s-a schimbat ceva am a-ţi spune noutăţi
şi, o, cît de frumos e oraşul
traversînd străzile
care oricît le-ai bate nu vindecă nimic
nebănuită acum va fi nemurirea care
cu gît de lebădă se apleacă spre oglinzile apei
***
ce te rîzi moarte nu-s al tău
(?!)
nu mai ai chip de mine
să te-nvîrţi în lume
eu îţi aduc bucuria de-a fi
trăieşte moarte trăieşte
(Din antologia „Nu am fost niciodată al vostru”, Editura Junimea, 2017,

ediţie îngrijită de Nicolae Corlat)
101
O piesă de
Flavius Lucăcel
CORPORAŢIA
(urmare din numărul trecut)
PERSONAJELE
TONALD
SOFIA
SVETLANA
PAMELA
PAUL
BOB
FILIP
OMAR
Alte personaje
102
Teatru
ACTUL II
Scena I
Omar şi Svetlana mănâncă în mall.

OMAR: În Ucraina m-aş simţi în largul meu. Ne-am face o fermă, ne-am
schimba viaţa.
SVETLANA: Ce să schimb cu tine, dacă nici personajele tale nu au
curajul să spună adevărul, tot adevărul până la capăt?
OMAR: Eu vreau ca piesele mele să se joace la Damasc. Nu scriu pentru
cei de aici.
SVETLANA: Ce spui? Eşti un geniu neînţeles...
OMAR: Acolo personajele mele sunt reale. Aici ce fac şi ce spun ele nu e
potrivit.
SVETLANA: Adevărul e unul singur.
OMAR: Depinde cât e de singur.
SVETLANA: Cum singur?
OMAR: Toarnă-mi încă un pahar. Mi-e mai uşor să-ţi trec obrăznicia cu
vederea.
SVETLANA: Iar te ameţeşti şi începi să plângi după Siria? Mă vezi pe
mine să plâng după Ucraina? Eşti sentimental, Omar. Şi asta nu e bine
pentru cariera ta de dramaturg al lumii arabe.
OMAR: Tragedia e tragedie şi aici, şi la Damasc. Comedia, da, e diferită.
Aici e mai suculentă, mai exersată. O să scriu şi eu una despre unul
Tonald.
SVETLANA: Scrie, Omar, scrie. Numai aşa o să ajungem să murim de
foame.
OMAR: Nu-ţi fie frică, dragă. Nu trăim în Iran. Libertatea de expresie,
adevărul sunt sfinte, de neatins aici. Nu? Tonald e un nume comun.
SVETLANA: Omar, Omar. Cum îmi rupi tu sufletul. Faci pe artistul
tocându-mi banii câştigaţi în firma lui Tonald. Te revolţi. Strigi noaptea pe
străzi că e injustiţie socială. Te războieşti cu toţi în mediul online pentru
probleme de mediu, dar îţi îndeşi homari în gură ca un rechin nesătul din
Atlantic.
OMAR: De ce din Atlantic?
SVETLANA: De ce nu?
OMAR: Ai grijă, Tonald ar putea interpreta. Oricum rechinii mişună peste
tot unde e pradă.
103
SVETLANA: Urmează concedieri.

OMAR: Asta nu e bine.
SVETLANA: Cei ca mine sunt indispensabili.
OMAR: Cei ca tine cad primii.
SVETLANA: Când am terminat politehnica la Kiev, visam sa fac poduri.
Uite-mă, şterg praful în centrul continentului.
OMAR: Copii când o să vrei să faci?
SVETLANA: Am fost prima în anul meu. Tata făcuse la rândul lui
politehnica în Leningrad.
OMAR: Mi-ai mai spus povestea asta. Tatăl meu făcea cel mai bun humus.
Era renumit în întreaga provincie. Iar în orăşelul nostru multicultural, pe
atunci, toţi îi strâgeau mâna cu căldură.
SVETLANA: Mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Din ce punct o luăm razna,
ajungând să fim de neoprit în a ne ucide?
OMAR: Era un om foarte bun, credincios, iubea viaţa. Toţi de pe stradă
erau credincioşi. Fiecare cu ale lui. Aşa erau pe atunci, diferiţi, dar se
înţelegeau. Humusul tatei îl mâncau cu aceeaşi poftă.
SVETLANA: Cere şi humus. Mi-ai făcut poftă. Religia... religia...
OMAR: Lasă religia în pace.... Ăsta nu se compară, nu are gust. Ia-mi şi
mie încă o bere. E treaba lor, aveau nevoie de ea.
SVETLANA: Nu fac poduri, dar câştig într-o lună cât lua tatăl meu într-un
an. E profitabil.
OMAR: Nu faci ce-ţi place, dar îţi permiţi aproape tot ce vrei. E perfect!
Pari fericită.
SVETLANA: Părem fericiţi aici amândoi, în vitrina mall-ului, pe banii
mei.
OMAR: Iar începi...? Pe bani tăi... Eu nu mă adaptez. Încă mi-e greu.
SVETLANA: Taţii noştri erau fericiţi cu bani mult mai puţini.
OMAR: Suntem copiii unor oameni care erau fericiţi cu bani foarte puţini.
Ultimii de acest fel. Ne e bine împreună.
SVETLANA: Acum zac morţi.
OMAR: În locuri foarte îndepărtate.
SVETLANA: Poate sunt împreună şi ei dincolo de vitrină.
OMAR: Două războaie nenorocite venite peste noi din senin.
SVETLANA: Două lumi pierdute. Mi-e dor de Ucraina.
OMAR: Mi-e dor de Siria.
SVETLANA: Cum e puiul?
OMAR: Bun. Friptura ta de porc?
SVETLANA: Bună.
OMAR: Ce festin!...
104
Teatru
SVETLANA: Vrei să-ţi iau şi homari?

OMAR: Ţie Omarii, mie bere (râde). Aş mai bea una.
SVETLANA: Oferă-ţi.
OMAR: E ultima şi o beau pentru taţii noştri.
SVETLANA: Să-ţi fie de bine.
OMAR: Eşti un înger.
SVETLANA: Normal, doar sunt slavă.
Scena II
Filip, Bob şi Paul fac jogging în parc.

FILIP: Şi abdomenul... contează.
PAUL: Pentru mine nu este important.
FILIP: Cât de apetisantă e, i se vede prin colanţi?
BOB: Eu îmi văd ochiurile rămase aburind pe masă.
PAUL: Tu şi când se vorbeşte despre... asta, te gândeşti la mâncare.
FILIP: Nu e de nasul vostru. Urmează concedieri.
BOB: Ne-ai trezit duminică dimineaţa la ora şase să ne vorbeşti de
concedieri?
FILIP: Liniştiţi-vă, deocamdată nu e vizat nimeni din filiala noastră. (Pe
lângă ei trece o altă tânără alergând.) Aţi văzut-o?
PAUL: Bombă!
BOB: Ce trebuie să faci să ai aşa ceva?
FILIP: Să mănânci sănătos!
PAUL: Asta a fost bună.
FILIP: V-am lăsat băieţi.
BOB (lui Paul): Libidinosul ăsta ne-a scos în parc ca acoperire pentru
nevastă-sa.
PAUL: Şi să ne vorbească de concedieri.
BOB: Lasă, lasă, că şi tu eşti un lingău. Râzi la fiecare tâmpenie pe care o
zice.
PAUL: Eu, lingău? Uită-te la tine. Îi mănânci din palmă.
Filip s-a oprit pe o bancă.
FILIP: Ce tot şuşotiţi acolo?
BOB: Ai o condiţie fizică de invidiat.
FILIP: Cu ce se hrănesc astea, frate? M-a lăsat mult în spate.
BOB: Şi Tonald ce mai zice?
FILIP: Păi, nu v-am spus. Am luat masa cu el?
BOB: Minţi!... Scuze, dar exagerezi.
105
FILIP: Am mâncat împreună şi am pus lumea la cale.

PAUL: Haide, spune-o! Te face şef regional!
FILIP: Mi-a spus că o să candideze. E vorba de ceva mare de tot.
PAUL: Wow! Cât de mare?
FILIP: Nu vă pot spune. Şi mi-a mai spus că o să provoace un tsunami.
BOB: Astea-s metafore! Pe noi nu ne atinge nimic. Suntem mult prea
stabili. Poate pe la margini, prin răsărit.
FILIP: Credeţi ce vreţi.
BOB: Cum e în realitate?
PAUL: Tu faci istorie. Eşti primul şef local care îl vezi de aproape fără să
fi şef regional.
BOB: Nu e chiar primul. L-am văzut şi eu de la vreo 50 de metri odată la o
întrunire.
PAUL: Ai visat asta?
BOB: În pizda mă-tii! Poartă perucă?...
PAUL: Mitocanule... Pielea. Cu ce se dă pe ea?...
BOB (lui Paul): Nu mă tachina. Scuipă?...
PAUL: Ce bea şi cât?... Are femei tari?...
BOB: Cheltuie mult?...
PAUL: E chiar aşa înalt sau poartă pantofi speciali?...
BOB: Ce ţi-a făcut cadou?...
FILIP: Încetaţi, sunteţi caraghioşi. O cravată.
BOB: O cravată?
PAUL: Cravată cravată?!
FILIP: Una cu chipul lui.
BOB: Ce înseamnă asta?
PAUL: Negreşit, un gest aparte.
FILIP: E noua lui strategie în negocieri.
BOB: Strategie? Glumeşti!
FILIP: E vorba de culoare.
BOB: Ce culoare?
FILIP: Galben.
PAUL: Să înţeleg că galbenul e noua culoare în strategia de negocieri la
nivelul companiei?
BOB: Exact asta spune.
FILIP: Ce vă miraţi aşa?
BOB: Stai să înţeleg. V-aţi drogat, apoi el şi-a scos cravata şi ţi-a pus-o ţie
la gât.
PAUL: Aţi facut-o? Ce aţi luat?
106
Teatru
FILIP: Le-a trimis tuturor şefilor departamentelor. Mie a ţinut să mi-o dea
personal.
BOB: Asta înseamnă că eşti alesul.
PAUL: Norocosule! Preafericitul Filip...
FILIP: La dracu cu voi! (Aleargă.)
Bob şi Paul se aşaza pe bancă. Îşi scos sandvişurile şi cola.
Mănâncă.
BOB: E nebun. Iar ăla, un mare exhibiţionist. O să le ard curul.
PAUL: Galbenul e o culoare solară. Ar trebui să fie de bine. Ce noroc are
rahatul ăsta cu ochi.
BOB: Te-ai tâmpit şi tu? La ce e bună o cravată cu chipul lui Tonald?!
Sfântul Tonald!....
PAUL: Poate să fie însemnul unui club select. O societate secretă.
BOB: Clubul măscăricilor.
PAUL: Zic şi eu...
BOB: Bătrânul pentru moment face pe clovnul. Uite, ăsta e genul de om
care poate fi periculos.
PAUL: Bătrânul zici? Cam câţi ani crezi că are?
BOB: Tu câţi zici?
Pe lângă ei aleargă o altă tânără.
PAUL: Ai văzut-o pe asta?
Bob şi Filip aleargă din nou.
BOB: Pare a fi atletă.
PAUL: Şaptezeci, puţin peste... Nici vorbă, e corporatistă ca noi, sigur
vine la sală.
BOB: De unde ştii?
PAUL: Echipament de firmă, sigură pe ea, face pasul foarte arcuit, iar
privirea şi-o ţine uşor peste nouăzeci de grade, constant.
BOB: Asta e o zi a teoriilor. Ca pe facebook. Şaptezeci, spui?...
PAUL: Ideea e că e imposibil să-i dai o vârstă.
BOB: O fi unul din ăia care trăiesc peste o sută.
PAUL: În armata chineză era un instructor care avea două sute cincizeci de
ani. Făcea cu recruţii tehnici de autoapărare.
BOB: Nu începe iar. Am citit şi eu porcăria asta. Ieri ai şhare-uit-o!
PAUL: Într-o dimineaţă s-a trezit, l-a cuprins plictiseala şi a murit.
BOB: Şi tu crezi asta?
Pe lângă ei aleargă o altă tânără.
PAUL: Fundul ăsta l-am mai văzut undeva. Îl ştiu! Lucreză în clădirea
noastră la ultimul etaj.
BOB: Nu mi-ai răspuns. Şi tu crezi asta?
107
PAUL: Cred. Ce e aşa de necrezut? Pe pământ sunt oameni care au mult

peste opt sute de ani.
BOB: Şi unde trăiesc ăştia în afară de Vechiul Testament?
PAUL: Sunt pretutindeni. Poate chiar în blocul tău. Sau Tonald. Cine ştie?
Doar cei ca ei.
BOB: Am pierdut-o, idiotule. Parcă s-a evaporat. Au o condiţie fizică... Ne
vedem mâine la birou.
Scena III
Omar şi Svetlana în casa lor. Svetlana face baie. Omar vorbeşte la

telefon.
OMAR: În Ucraina... da, e o variantă. (Svetlanei) Nu te aud, vorbesc la
telefon.
VOCEA SVETLANEI: Mă speli pe spate?
OMAR (Svetlanei): Vorbesc acasă. (la telefon) Ştiu că e departe de
Germania, dar sunt îndrăgostit. Pentru prima dată în viaţă iubesc.
VOCEA SVETLANEI: Mă descurc.
OMAR: Da... Vin acum!... Aaa, nu... Vorbeam cu Svetlana... E un înger...
O să fac tot ce pot... Ştiu că sunt probleme şi acolo... Bineînţeles că
aşteptăm să se termine... Ea zice că s-ar întoarce cu mine... De ce sunt
prost?... Nu-mi place! Mă sufoc... Şi eu vă pup.
Svetlana iese înfăşurată într-un prosop.
SVETLANA: Nu mai sta toată ziua în casă. Ieşi la un spectacol, plimbă-
te...
OMAR: Şi piesa?
SVETLANA: O să o termini. Nu o să dea faliment teatrele din cauza ta. Ia
abonamentul meu şi du-te la sală.
OMAR: Să-ţi cunosc colegii?
SVETLANA: Ha-ha-ha, sarcastic băiatul...
OMAR: Ne uităm la un film? Am chef de ceva foarte prost.
SVETLANA: Deschide televizorul la întâmplare.
OMAR: Îl las pe ăsta.
SVETLANA: L-am mai văzut.
OMAR: Ar mai fi ăsta, care e foarte, foarte prost.
SVETLANA: Pune pe ştiri.
OMAR: CNN sau Al Jazeera?
SVETLANA: Mai bine muzică.
OMAR: De-a ta, bineînţeles.
108
Teatru
SVETLANA: A mea are ritm.

OMAR: Nu neg.
SVETLANA: Frumos că recunoşti.
OMAR: Nu o fac cu uşurinţă.
SVETLANA: Te-ai înfierbântat. Ascultăm una de la tine şi apoi una de la
mine. Am intrat pe youtube.
OMAR: Pune ce vrei.
Se îmbrăţişează.
SVETLANA: Şi mie mi-e indiferent ce punem.
OMAR: Facem dragoste?
SVETLANA: Acum? E unsprezece dimineaţa.
OMAR: De ce nu?
Scena IV
Sală de fitness a corporaţiei. Paul, Bob şi Filip. Într-o parte,

Omar.
FILIP: Zi tu.
BOB: De ce eu? Mi se rupe. Întreabă-l tu, Paul.
PAUL (lui Omar): Eşti cumva prietenul Svetlanei?
OMAR: Da. Mi-a spus că-i pot folosi abonamentul. E vreo problemă?
BOB: Nici vorbă.
FILIP: Ideea e că nu se împrumută. Deloc.
BOB: Probabil n-a ştiut.
FILIP: Eşti sirian?... Musulman?... Ca să zic aşa... arab?
OMAR: Da, sunt.
PAUL: Şi ai plecat pentru că...
OMAR: Ce se întâmplă acolo e foarte urât.
FILIP: Nici aici viaţa nu e roză.
PAUL: Nu, nu... Ai un telefon foarte tare.
OMAR: Cadou de ziua mea. De la Svetlana.
PAUL: Nici de îmbrăcat nu eşti ca unul...
FILIP: Care pleacă pe fugă. Nu vreau să te jignesc. Cu ce te ocupai în
Siria?
OMAR: Scriam.
BOB: Nu e rău. Scriai...
PAUL: Despre ce scriai?
FILIP: Să ne spui că despre lume şi viaţă.
OMAR: Acum lucrez la o comedie.
109
PAUL: Nu e bine. De fapt, nu e treaba noastră. Nu, băieţi?

FILIP: Nu. Dar cum să scrii o comedie venind dintr-un loc care arată cum
spui tu că arată?
PAUL: Dacă arată cum spui tu, te-am închis.
OMAR: Eu nu am spus mare lucru, sunt imagini, dovezi, iar foarte multă
lume vorbeşte despre asta ca despre cea mai mare catastrofă umanitară din
ultima vreme.
PAUL: Lumea exagerează.
FILIP: Nu mi-ai răspuns. Cum poţi scrie comedii după o astfel de
experienţă?
OMAR: Scriu fără să mă gândesc ce e bine sau rău.
PAUL: Faci ce vrei?
BOB: E normal să facă ce vrea.
PAUL: Rămâi aici sau pleci mai departe?
FILIP: Eu aş pleca mai departe. Aici nu e prea sigur.
PAUL: Iar zona asta e foarte scumpă. Şi performantă.
OMAR: Mi-ar plăcea în Ucraina, dar şi acolo e complicat. Svetlana îmi
zice că în sătucul bunicii ei sunt nişte locuri frumoase.
PAUL: Nu e o idee rea.
FILIP: Împingi o sută cincizeci?
OMAR: Cu atât mă încălzesc. Apoi urc cu câte zece kilograme la jumătate
de oră. Din adolescenţă mi se trage. Tata mă punea să-i car sacii cu năut.
PAUL: De la năut, zici? Şi eşti un scriitor de succes?
OMAR: Mai exact dramaturg. Dar nu cine ştie ce.
FILIP: Exact aşa mă gândeam şi eu că arată un dramaturg adevărat.
OMAR: Aşa cum?
PAUL: Natural şi sigur pe el.
BOB: Băieţi, băieţi, nu vă înfierbântaţi. Făceaţi humus din năut. Mă
pricep, nu?
FILIP: Eu am terminat aici. Ieşim. (lui Bob) Şi tu.
Cei trei în stradă.
PAUL: Voi îl credeţi?
FILIP: Nici vorbă. Tonald a zis să fim atenţi la din ăştia.
PAUL: Nu are ăsta faţă de dramaturg.
FILIP: Aşteptaţi-mă puţin. O să intru să vorbesc cu cei de la securitatea
firmei. Individul ăsta e dubios.
PAUL: Dubios? Puţin spus. Dacă Tonald a zis, ar trebui să facem mai
mult.
BOB: Să o luăm mai uşor cu scenariile.
FILIP: A venit timpul să am o discuţie cu Svetlana.
110
Teatru
PAUL: Ce să mai discuţi. Ni l-a băgat pe ăsta în corporaţie. Pune-o pe

liber.
BOB: E doar îndrăgostită.
FILIP: De aici încep toate necazurile. Credeţi-mă pe cuvânt, ştiu ce
vorbesc. O concediez. (lui Bob) Pe urmă mă ocup de tine.
Scena V
Sofia şi Svetlana în metrou. Vorbesc. Nu se cunosc.

SVETLANA (la telefon): Cum spui tu, iubitule, sigur o să ne descurcăm.
Hai că închid.
SOFIA: Bărbaţii apelează la aceleaşi dulcegării.
SVETLANA: El e sincer.
SOFIA: Norocul tău. De cât timp?
SVETLANA: În curând facem doi ani.
SOFIA: Nu fac asta de obicei...
SVETLANA: E în regulă. Îmi prinde bine să vorbesc cu cineva.
SOFIA: Doi ani şi încă vă mai iubiţi?
SVETLANA: E mult? Eşti prima persoană care mă întrebă ceva de trei ani
în metroul ăsta.
SOFIA: De obicei privesc în faţă tăcută ca toţi ceilalţi sau citesc. Mă
protejez. Aşa am fost învăţată. Întelegi?
SVETLANA: Înţeleg.
SOFIA: Ai un accent haios. De unde vii?
SVETLANA: Sunt ucraineancă.
SOFIA: Gogol?... Kliciko?... Glumeam...
SVETLANA: Eşti drăguţă. De obicei mi se aminteşte de Cernobîl.
SOFIA: Şi el, bărbatul cu care vorbeai?
SVETLANA: Sirian. Îl cheamă Omar.
SOFIA: Interesant. Vă înţelegeţi? Scuze că întreb... Iubirea e altceva!
Vorbesc de ceea ce numesc toţi barieră culturală.
SVETLANA: Da. Vorbim mult. Mă face să râd. Nimic special.
Normalitatea aia frumoasă. Trăim împreună.
SOFIA: Eu şi soţul meu nu mai avem nimic să ne spunem.
SVETLANA: Trist.
SOFIA: Toţi cunoscuţii sunt la fel. Foarte rar mai găseşti pe cineva fericit.
SVETLANA: Săracii de ei.
SOFIA: Vorbeai ceva despre un loc de muncă.
SVETLANA: Am fost concediată.
SOFIA: Asta nu e o tragedie aici.
111
SVETLANA: Sunt confuză. Ieri încă toată lumea îmi zâmbea. Azi, când
am ieşit din clădire, nu m-a salutat nimeni.
SOFIA: Îmi pare rău.
SVETLANA: Făceam totul singură. Munceam de dimineaţă până seara.
Nu contau orele. Nu s-a plâns nimeni de mine.
SOFIA: Aici se caută oameni ca tine. Aş putea vorbi cu soţul meu.
SVETLANA: Mulţumesc! Dar tata zicea că lumea s-a dezobişnuit de
oamenii buni. Îi răstigneşte, sau în cel mai fericit caz îi ignoră,
considerându-i nefolositori. Idioţi.
SOFIA: Nu şi aici. Oamenii educaţi au valori în care cred. Tatăl tău
trăieşte încă acolo?
SVETLANA: E mort.
SOFIA: Vreo boală?
SVETLANA: Ucis de cei cu care a trăit, a muncit şi a băut vodkă.
SOFIA: Trist. E de neconceput aici.
SVETLANA: Aşa s-a întâmplat, iar eu nu pot decât să ridic din umeri.
Staţia mea. (coboară) Eu sunt Svetlana. (Uşa se închide.)
SOFIA: Svetlana?!...
Scena VI
Filip şi Sofia.
FILIP: Am concediat-o fără să clipesc.
SOFIA: Pentru că voi credeţi că iubitul ei e un înfiltrat. Vreun individ
foarte periculos.
FILIP: Este! Tonald nu admite slăbiciuni. Şi nici eu.
SOFIA: Ştii tu sigur?
FILIP: Da, ştiu.
SOFIA: Eliminaţi-l de tot.
FILIP: Într-o zi o să se ocupe cineva şi de asta.
SOFIA: Joci dur.
FILIP: Sunt un dur. Tonald m-a selectat şi pentru calitatea asta. E un
vizionar şi ştie sigur ce e de făcut.
SOFIA: Cu faţa ta imaculată, în chiloţii tăi albi, mereu pătaţi, pozezi ca
mare luptător?
FILIP: Aşa, în chiloţii ăştia de firmă.
SOFIA: Tu nu înţelegi că se duce lumea asta naibii cu bărbaţi ca tine şi ca
gurul tău?
FILIP: Lasă, că o ţineţi voi, amazoanele, în echilibru.
112
Teatru
SOFIA: Simţi tu, că ăsta e un discurs feminist?

FILIP: E un discurs de căcat.
SOFIA: Stai jos şi taci. Vorbeşti prostii.
FILIP: Dacă vreau stau. Fac ce vreau. Mi-a ajuns cu obrăzniciile astea ale
tale.
SOFIA: Poate sunt puţin mai lucidă decât tine. Stai şi ascultă-mă!
FILIP: Nu stau, dar tac. Spune!
SOFIA: În ce fel de animal te-a transformat corporaţia asta a ta? Când ţi-ai
pierdut empatia? Te bazezi doar pe calcule. Previziunile tale infailibile ai
impresia că sunt izvorul vieţii.
FILIP: Nu îmi mai vorbeşti mie astfel! Eu conduc partea asta de lume. O
ţin în palme.
SOFIA: Suspiciune şi ură. Astea-s lucrurile pe care le deţii. Eşuezi.
FILIP: Pe noi ce ne ţine împreună?
SOFIA: Nimic.
FILIP: Nimic? Nimic zic şi eu. Te urăsc.
SOFIA: Altceva?
FILIP: Că mă abţin foarte greu să nu-ţi fac praf seturile de porţelan.
SOFIA: Înţelept ar fi să-ţi stângi lucrurile şi să te muţi.
FILIP: Doar dacă vreau.
SOFIA: Păi, vrei, nu?
FILIP: Da. Ne despărţim. Te părăsesc.
SOFIA: Eşti drăguţ. Mulţumesc!
FILIP: Îmi faci asta pentru o femeie de serviciu ucraineancă? O emigrantă
de doi lei. Ai înnebunit?
SOFIA: Ţi-o fac şi e trist că nu mai înţelegi nimic din viaţa asta.
Scena VII
Paul şi Bob.
PAUL: Nu lucrezi?
BOB: S-a terminat. Toată lumea strânge. Suntem în colaps.
PAUL: Văd, dar ţie ce ţi s-a spus să faci?
BOB: Filip e de negăsit. Deci, nimic.
PAUL: Asta încerc să spun. Nouă nu ni s-a spus că s-a terminat. Logic e să
continuăm.
BOB: Atunci să-l aşteptăm pe Filip.
PAUL: Filip să se ducă naibii cu strategia lui strălucită. Un vierme împuţit.
113
BOB: Ieri nu vorbeai aşa. Ba din contră. Erai un bun asistent.

PAUL: Vorbesc cum vreau. E un fraier. L-a dat afară până şi soţia.
BOB: Rahat nenorocit. Bine i-a făcut. De ce l-a dat afară? Şi cine altcineva
l-a mai dat?
PAUL: Din cauza Svetlanei. E o poveste tare încurcată. M-am trezit azi
noapte cu telefonul sunând în draci. Dormeam adânc. Filip era praf. Se
auzea vocea Pamelei care-i spunea: „Cum nu mă plăteşti, nenorocitule?”.
Bănuiesc că şi-a petrecut noaptea în club. A monologat două ore. Nu am
reţinut toate detaliile. Asta şi pentru că în acel moment primeam pe
WhatsApp un mesaj important de peste ocean.
BOB: Urâtă situaţie. Ce mesaj?
PAUL: Am pus receptorul pe noptieră şi când m-am trezit dimineaţă încă
se lamenta. (Îi sună telefonul.) Da, domnule Tonald. Paul sunt. Am primit
mesajul. Mulţumesc pentru încredere. Au început să strângă. Toţi? Ok,
boss! (Se întoarce spre Bob.) Strânge şi tu. (Îi întoarce spatele.) Despre
dumneavoastră doar de bine. Vă adoră. S-au liniştit. Toţi aşteptăm să
salvaţi situaţia. Bineînţeles că dau vina pe Filip. Gestionez eu. Pe toţi? Pe
toţi îi concediez. Ce pierderi, domnule? Să fie mulţumiţi... reorganizez.
Am planurile aici la mine. Le-am cizelat azi noapte. Perfect legitim. Ce
spuneţi? Mă ocup personal chiar acum. (Dă să iasă.) Un moment, vă rog.
(lui Bob) Lasă curat aici. Sper că nu ai uitat, nu mai avem femeie de
serviciu. (Iese.)
BOB: Vă las eu curat. Ţineţi curăţenie. Praful şi pulberea.
Împrăştie totul din birou pe jos, inclusiv lucrurile lui, călcându-le
în picioare, apoi le dă foc.
Scena VIII
OMAR: Încontro?
SVETLANA: Merg pe mâna ta.
OMAR: Atunci să ne grăbim. Ne prinde noaptea pe drum.
SVETLANA: Glumeşti? Soarele abia a răsărit...
OMAR: E luna şi-ţi pare ca e aşa pentru că unii au început şi aici să ardă
lucruri.
(Sfârşit)
114
Poesis
Poeme de
Horia Dulvac
Domnişoara inoxidabilă
Lingurița doarme în chiuvetă
Îi pusesem un nume: Pogany
Cam indecentă domnişoara
Cu umărul ei alb de inox
ascunde formula luminii
Mă dor creierii lucrurilor

Poate pentru că am dezvelit ziua
I-am luat coaja
„Testas” se numea membrana aceea cheratinoasă a faptelor
Erau o mulțime de viermi acolo. Lumi

de care nu știusem, pe cuvânt
Nu se gândise nici piatra
care le oferise timp
Nici subsuoara
cu mirosuri nici părul axial
Nici casa mea retrasă în unghii
- Dă-le încolo de fapte!

Am pus lingurița în chiuvetă să o spăl mai târziu
și așa am rămas
Cu capul spart
în miezul zilei
*
Dar nu am stat mult fără gânduri, căci iată ce urma s-a întâmplat:
115
l Conta nr. 29 (octombrie-decembrie 2017)
Femeia aia stătea la geam. Expunea

pur și simplu
Posibilitățile-intestinele răsucite
Erau complicate toate cuvintele

Își greșeau ținta
Ca niște săgeți cu vârful bont
(Niște penisuri incapabile)
Trebuia o dată și o dată

Și am început pur si simplu să tai mațele alea legate
Într-o sintaxă neautorizată
*
Nu era nevoie de mine
Zgomotele
Își continuă digestia de rulmenţi fără mine
În bucătărie, ceilalți mănâncă

fără mine. Bagă bucăţi de peisaj pe gât
în stomacurile ca nişte cimpoaie jupuite
Acolo e chipul în secreţii

acide
Un foetus cu ochi triști
Acolo e fața bolnavă de contururi
Și nenorociri gastrice (Mama pândește din vis
Tot felul de potriveli dar cum o da Domnul)
Ciudat cum lucrurile căzute se ridică

O iau de la capăt
Asta nu pusesem la socoteală
Fiecare clipă își are propria ei chibzuială
Să reparăm ce s-o mai putea

Lucrurile stăteau în felul următor: mă trezisem
Liceul Elena Cuza îşi târa pe asfalt
116
Poesis
degetele de ciocolată
spre Biserica Sfânta Treime
(cea cu poale zugrăvite)
Mirosea a furou
a subsuoară
(Așa miroseau chiloții mamei mele intrați în fund)
Dar eram raţional

Poliţiştii trasaseră pe acolo o zebră
Cu exact patru picioare
Trebuia să iau o decizie logică: iarba

Pătrăţelele ei, cum se înmulţesc pe tăcute
ca literele mărunte ale lui Chiril si Metodiu
Aşa că am ocolit statuia boierilor Bibeşti
de lângă casa parohială
închizând gura unor neuroni (dizidenţi)
O amintire dezacordată din adolescență
Ne hotărâsem să chiulim la ora de latină

Bustul domnişoarei Topuzu îşi lingea umărul
O cariatidă dulce lângă uşa
Paraclisului (de unde priveam eu lumea)
Aşa că m-am întors eram tot acolo

Mă uitase Mama Maria
Călăream căluţul de lemn îmi
aminteam mă dureau oușoarele
- Ai grijă să nu zgârii parchetul

Dar era prea târziu în memorie. Aveam
urechile pline de câlţi
În cofetăria Amandina
acolo unde mă uitase mamamaria ( era domnişoară
de pension)
- Ce cauţi pe aici puişor? mă întreba fetiţa
Vrei ciocolată sau ce altceva în cofetăria asta băbătie?
- Iaca am venit şi eu să mai repar ce s-o mai putea

117
Invitatul revistei
„Starea poetică şi starea

îndrăgostită cred că sînt una,
aceeaşi”
„Opera perfectă? E ca şi cum m-ai întreba cum arată

Dumnezeu”
- Despre „Poemul de dragoste” (Editura Şcoala Ardeleană 2016),
Andreea Pop notează că „temperamentul lucid al poetului frizează cu
ostentație excesul sentimental, dar sfârșește prin a-l redirecționa până în
apropierea exercițiului teatral”. Cum şi ce este, de fapt, „Poemul de
dragoste”?
- Pentru că începi cu un citat dintr-un critic literar cu vechime deja
în revista „Familia”, deci în care avem încredere, pe care eu însumi l-am
recomandat redacţiei, deci în care am încredere, trebuie să spun că
Andreea Pop are dreptate. De fapt, tuturor criticilor trebuie să le dăm
dreptate, adică să nu-i contrazicem în dreptatea lor. „Poemul de dragoste”,
cartea mea apărută anul trecut, este scrisă, prin urmare, de un tip lucid care
încearcă ostentativ sentimentalismul dus pînă la exces, adică pînă la
ridicol, dar nu-i iese şi atunci, lucid fiind, îl redirecţionează şi ajunge pînă
la a-l transforma într-un exerciţiu teatral. Are dreptate. Sunt un tip lucid,
118
Interviu
ştiu pînă unde ajunge ridicolul din amor şi în stare să mă joc teatral de-a
dragostea. Dar jucîndu-mă eu de-a scrisul de poeme de dragoste, mi-am
dat seama că există o memorie a corpului, că el este forma unui creier ce
există în fiecare celulă a noastră, şi atunci mi-am zis că acest poem de
dragoste trebuie să fie un poem al corpului ce are toate simţămintele,
amintirile, senzaţiile noastre. Cum este? Liniştit, cu zîmbetul pe buze, cu
privirea intensă mai ales cînd întoarce capul, simţind tot magnetismul pe
care îl eliberează sentimentele, dorinţele, apropierile.
– Poezia şi iubirea pot fi sinonime sau antonime? Poate poezia să
ne apropie de divinitate?
- Nu ştiu dacă pot fi doar sinonime. Antonime, în niciun caz. Starea
poetică şi starea îndrăgostită cred că sînt una, aceeaşi. Numai că într-o
situaţie starea aceasta e provocată de o altă persoană, prezentă sau absentă
- deşi parcă de multe ori ne simţim îndrăgostiţi fără a avea în vedere pe
cineva – iar în cazul poeziei, această stare ţi-o provoacă un text. Problema
noastră e dacă mai găsim astfel de cititori de poezie. Mă tem că foarte rar.
Eu am unul singur cunoscut. Dacă aducem şi divinitatea, credinţa, în
discuţie, e mai complicat. Poezia poate să ne apropie de oricine, şi de cel
bun, şi de cel rău, dar asta depinde în cea mai mare măsură de cititor. Dacă
şi poetul îi oferă această şansă. Nu mă gîndesc la autorii de versificări
religioase.
- Poezia poate salva ceva? Care sunt poeţii a căror operă v-a
marcat?
- Poezia nu este o mînă întinsă celui pe cale să se înece sau
sinucigaşului. Ea e o esenţă a universului, a lumii, iar poeţii, puţini, o pot
întrezări şi prinde rar în cuvinte. Dacă nu ar fi ea, nu ar fi nici lumea aşa
cum o cunoaştem noi. Ea face posibilă sintaxa noastră. Aşa, ca să vorbim
în absolut. Dar poezia are multe înfăţişări în lume. Îşi ia mai multe chipuri
şi chipiuri, se îmbracă în toate felurile, ba mîngîie, ba dă palme, ba e
supusă, ba işi iese din minţi, dar îi place mult să ne facă ridicoli atunci cînd
credem că, gata, am avut-o, e a mea, eu sînt Poetul.
Eu am început să scriu tîrziu, după ce citisem multă poezie şi exersam,
asemenea ucenicilor din atelierele de pictură sau sculptură, pastişa, copia.
Am citit şi filozofie, proză şi aş spune că Platon sau Thomas Mann m-au
marcat mai mult decît vreun poet anume. Dar la început îi preferam pe
expresioniştii germani şi pe modernii italieni. Acuma, de cine să mă
lovesc? De Ioan Moldovan.
- De câte încercări este nevoie pentru a scrie un poem, nu neapărat
perfect, dar care să fie pe placul poetului?
119
- Aş putea scrie un singur poem toată viaţa şi nu ar fi perfect, nu aş

fi întrutotul mulţumit, tot aş găsi un cuvînt care nu spune destul, care nu-şi
întinde aripile cît aş vrea. Există poeţi care scriu „cum le vine” şi atunci nu
au nevoie de alte încercări. Unii au o conştiinţă estetică mai accentuată,
simţ critic, şi pentru aceştia poemul se construieşte pe etaje şi odăi, cu
finisaje şi reglări fine.
- Care este, pentru dumneavoastră definiţia POETULUI în secolul
al XXI-lea?
- Nu am o definiţie. Şi secolul este abia la început. Cine ştie ce
limbaje vor apărea, ce experienţe existenţiale va avea omul secolului, cum
va fi el peste o generaţie-două, dar dacă poezia nu s-a prea schimbat în
două milenii, poate îl ţine şi pe poet neschimbat barem în timpul vieţii
noastre din secolul XXI.
- Prieteniile literare ajută la evoluţia literaturii? De ce aţi ales
literatura?
- Prieteniile omeneşti şi literare au creat curente, anticurente,
grupări, cenacluri, şcoli care au dus literatura, cultura, în forme noi. Sînt
beneficiarul prieteniilor literare care au constituit şcoala echinoxistă, iar
afirmarea mea o datorez şcolii braşovene, cu Crăciun, Muşina, Podoabă,
Cistelecan. Am ales literatura pentru că mi-a plăcut să citesc.
- Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, OPERA
PERFECTĂ?
- Dacă ar exista, e ca şi cum m-ai întreba cum arată Dumnezeu.
Poate e cuvîntul acela, primul.
„Am crescut într-o casă de lemn cu acoperişul ţuguiat

care a rezistat o sută de ani... Am umblat desculţ, am
dormit într-un pat cu paie, înalt, şi cînd am ajuns cu
mîinile la grindă m-am considerat băiat mare”
- De ce are nevoie un scriitor pentru a fi valoros? Care este
raportul dintre talent şi tehnică?
- Talent, inteligenţă, cultură, voinţă, viziune, iscusinţă, curaj, un
simţ în plus. Raportul dintre talent şi tehnică în scrierea unui text literar e,
în opinia mea, în favoarea tehnicii. Talent înseamnă şi uşurinţa de a scrie,
de a surprinde, dar şi contactul mai facil cu o anume stare care se numeşte
de obicei inspiraţie. Ştiinţa construcţiei este ea însăşi creaţie, iar scriitorul
cu o astfel de pricepere reuşeşte să multiplice sensurile şi straturile
textului respectiv.
120
Interviu
- Cum a evoluat lirismul dumneavoastră de la volumul de debut

(„Călătoria de ucenic”, 1993) până la „Poemul de dragoste”?
- A mers în multe direcţii, aproape fiecare carte încercînd altceva.
Nu seamănă deloc Călătoria de ucenic cu Femeia în Roz, a doua carte de
versuri, sau Epistolele către Alexandros cu Cardul de credit sau Poemul de
dragoste. Ca sens, aş zice că direcţia a fost dinspre livresc spre mine
însumi, şi a fost şi o evoluţie nu numai în sensul autenticităţii, dar şi al
valorii. Numărîndu-mă printre constructori (Alexandru Muşina m-a
alăturat lui) ştiu şi cînd scriu un poem prost sau mai bun.
- Observ o legătură puternică şi de nezdruncinat între
dumneavoastră şi Brădet, satul în care v-aţi născut. Ce simbolizează
Brădet pentru scriitorul Traian Ştef?
- Acolo e spiritul locului meu. Am crescut într-o casă de lemn cu
acoperişul ţuguiat care a rezistat o sută de ani, dar a fost doborît de noile
vijelii în luna octombrie, cu pămînt pe jos, am umblat desculţ, am dormit
într-un pat cu paie, înalt, şi cînd am ajuns cu mîinile la grindă m-am
considerat băiat mare, m-am simţit stăpîn pe muntele nostru, al satului,
pentru că a avea munte e lucru mare, am crescut cu un cal de vîrsta mea
care se lăsa mai jos cînd mă aruncam din alergare, pe la 6 ani, în spinarea
lui, printre oi şi capre, iar acum mă simt mai înalt cînd intru pe poartă, mai
sănătos, mai cu viaţă, ca un îndrăgostit perpetuu, familiile din jumătate de
sat îmi sînt de veri, îmi spun şi copiii „văruţ” iar bătrînii (deşi nu mulţi mai
sunt de vîrsta mamei) tot „văruţ” sau „Trăienuţ”, din neamul Dodului, unul
dintre întemeietori, se pare veniţi dinspre Austria la minele de fier, ceea ce
mă face să mă cred un fel de neamţ, dar rostit muiat, nyamţ.
- La ce lucraţi acum?
- Aş vrea să dezvolt poemul cu numele „Laus” din Laus într-un fel
de epopee a şobolanului care vrea să se prefacă în păduche şi sunt aproape
gata cu o carte despre prostie, dar despre prostia mea (care ar putea fi şi a
altora). Încă nu ştiu cum să-i zic, Draga mea prostie sau Omeneasca
prostie, dar pînă va fi gata o să-i găsesc un nume sau mi-l găseşte vreun
„văruţ”.
121
Calinic Argeșeanul
Arhiepiscop al
Argeșului și Muscelului
Cuvânt de însoțire
Mare bucurie ne cuprinde inima, când în România se găsesc, încă,
oameni de cultură, dar nu numai de cultură teoretică, ci mai ales de cultură
care se întrupează în demersurile de cercetare, care scot la lumină trecutul
și din istoria restaurării Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeș, din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea!
Când harnicul și ”neastâmpăratul” iubitor de adevăruri întregi,
Nicolae Noica, m-a agrăit într-una din zile, spunându-mi, că cercetând
Arhivele Naționale ale României, pentru alcătuirea unor lucrări în
premieră absolută, mi-a spus cu negrăită bucurie, că a dat peste dosare
întregi cu acte necercetate de nimeni până acum, cu referință la restaurarea
celebrei Catedrale de la Curtea de Argeș, ctitoria Sfântului Neagoe Vodă
Basarab.
Dorind să se alcătuiască o asemenea carte de mai multă vreme, l-
am rugat să ne ajute la elaborarea unei istorii integrale, referitoarea la
epopeea restaurării ctitoriei argeșene, din sec. XVI.
Cum este un cavaler al cuvântului dat, mi-a promis că se va ocupa
îndeaproape de această lucrare care va lămuri, pe deplin, pe oricine dorește
să știe exact cum s-au desfășurat lucrările la salvarea sacrului monument
de credință, istorie și frumusețe arhitecturală, unică, ceea ce a și săvârșit
alcătuind Istoria restaurării bisericii episcopale de la Curtea de Argeș,
mulțumindu-i și pe această cale pentru dragostea și promptitudinea
elaborării!
Așa cum se întâmplă, în veacurile pe care le petrecem în timp și
monumentele istorice sunt încercate de suferințe, asistându-se de cele mai
122
Spiritualitate
multe ori, cu brațele încrucișate și așteptându-se vreo minune de la

Dumnezeu.
Privind retrospectiv cei 500 de ani de la sfințirea Sionului
românesc, de la Curtea de Argeș, trebuie să mărturisesc, din capul locului,
că Preabunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu acest dar dumnezeiesc, care
a înfrumusețat veacurile cu o dârzenie absolută! Dumnezeu a avut, are și
va avea în iubire, frumoasa ctitorie care este mereu în concurență, dacă
putem spune astfel, cu frumusețea lumii văzute, zidită de Sfânta Treime.
Am putea crede, fără doar și poate că, frumusețea Catedralei
neagoene încearcă de cinci veacuri să se masoare în frumusețe cu natura
însăși!
După cum se întâmplă, deseori, orice lucrare, și mai ales când este
vorba de Certificat de Sfințenie și izbânda în Istoria Neamului Românesc,
monumentele de Credință ridicate spre ceruri, de ctitori chemați și
îndemnați de Duhul Sfânt, chiar dacă se macină de dintele veacurilor,
neputința oamenilor de a se osteni spre salvarea lor și lipsa posibilităților
financiare, s-a dovedit cu documente istorice, că în orice timp și cu orice
preț, românii au știut să cinstească și să respecte ceea ce ei înșiși au
moștenit de la sfinții înaintași, marii gospodari ai Țării Românești.
Dacă, pentru întruparea în piatră, marmură, pictură, vitralii și alte
lucrări artistice, unice, Sfântul Neagoe a chemat la Argeș, meșterii cei mai
buni din Levant (Orient) și Occident, la aproape patru sute de ani, când s-a
început restaurarea din sec. al XIX-lea, domnitorii Alexandru Ioan Cuza și
urmașul său Carol I, cu sprijinul guvernelor care s-au succedat, au chemat
la Argeș pe cei mai buni arhitecți și restauratori cunoscuți ca celebrități în
vremea aceea.
În acest sens ne stau documentele virgine de la Arhivele Naționale,
care ne grăiesc lămuritor despre marea și unica epopee a salvării unor
monumente istorice în urma restaurărilor și consolidărilor, care, și până
astăzi, durează în timp spre bucuria noastră ortodoxă și românească.
Epopeea consolidări și a restaurărilor a fost de lungă durată.
Subliniem începutul demersurilor la 10 mai 1863, când Guvernul
României condus de Nicolae Crețulescu, a luat în discuție referatul
ministrului Cultelor Alexandru Odobescu, prin care solicită autorizarea să
înceapă demersurile pentru restaurarea Catedralei episcopale de la Curtea
de Argeș.
Amintim pe scurt grija episcopilor de la Episcopia Argeșului, care
au făcut dese demersuri la guvernele și ministerele de resort, arătând starea
în care se găsea celebrul monument eclesiastic. Spre exemplu, episcopul
Climent (1850-1862) a cerut sprijinul Comisiunii Monumentelor de la
123
Viena, Comisie care trimite pe Ludwig Reissenberger în anul 1857 și
cercetează edificiul, publicând istoricul catedralei, descrierea amănunțită a
arhitecturii și releveul construcțiilor. Este prima lucrare de început bun pe
drumul cunoașterii și recunoașterii acestei minuni de artă bisericească,
pentru că în anul 1867 se publică la Viena, în limba franceză: ”L’eglise de
monastere episcopale de Curtea d’Argeș en Valahie” de același Ludwig
Reissenberger, care cuprindea descrierea completă a bisericii și cu
fotografiile care ne arată exact imaginea Catedralei care a biruit în secole,
cutremure, războaie, foc, ciumă și dezastre ale indiferenței și neputinței
omenești!
Alexandru Odobescu considera popularizarea monumentului
”principalul titlu de glorie al artelor române din trecut”, un simbol al
tinerei națiuni. Așadar, când Imperiul francez, în anul 1865, invită
Principatele Unite să participe la Expoziția internațională de la Paris,
Guvernul României l-a desemnat, ca și Comisar General al Principatelor
Unite pe Alexandru Odobescu, Se vor amenaja pe cei 1000 de metrii
pătrați, independent de Turcia suverană, o expoziție românească în
premieră mondială, proiectată de arhitectul și arheologul francez
AmbroiseBandry, care a realizat o înfrățire arhitecturală între Catedrala
episcopală și biserica Stavropoleos, din București.
Așa a ajuns macheta Catedralei din Argeș, realizată din lemn de tei
și mesteacăn în dimensiune de 1/14, de sculptorul Karl Stack, după
desenele arhitectuluiGaetano Burelly și ale inginerului Michael Seyfried,
colaborator al lui Ludwig Reissenberger, iubitorul de tezaure ortodoxe.
Expoziția a fost o mare reușită!
Catedrala lui Neagoe era acum văzută de lumea aleasă din Imperiul
francez și de întreaga Europă, precum și în lumea nouă de peste Ocean.
Regele Carol I a arătat o grijă deosebită pentru Catedrala lui
Neagoe Basarab. În anul 1867 a mers personal la Curtea de Argeș, ”spre a
vedea dezastrurile incendiilor care au devastat Episcopia”, prilej cu care,
ministru Cultelor, Dimitrie Gusti, prezintă domnitorului Carol I, proiectul
de restaurare, întocmit cu trei ani în urmă, în 1864 de către arhitectul
Gaetano Burelly.
Lucrările trenează și doar în anul 1868 se hotărăște începerea lor,
iar în 1869 se organizează șantierul, prin aprovizionarea cu piatră și tablă
de plumb comandată la Viena.
În anul 1870 se încheie uncontract cu arhitectul Filip Montereau,
care restaurează până în 1874, cu realizări minime, făcându-se soclul din
piatră de Karl Stack și schele pe dinafară și pe dinăuntru, schele care au
fost dărâmate pentru că au fost făcute necorespunzător.
124
Spiritualitate
Izbăvirea vine la 12 iulie 1874, când i se trimite de minstrul

Cultelor Titu Maiorescu, o scrisoare cu acest text: ”Se va scrie domnului
Montereau că de astăzi înainte este și rămâne desărcinat de misiunea
încredințată în privința restaurărilor de la Curtea de Argeș.”
A urmat o întreagă corespondență cu celebritățile în arta
restaurărilor din Europa apuseană. La 16 iulie 1874, ministrul Cultelor Titu
Maiorescu se adresează arhitectului Viollet-le-Duc pentru a veni în
România să examineze biserica episcopală de la Curtea de Argeș.
Neputând veni, trimite pe colaboratorul său Anatole de Baudet și
recomandă pentru a dirija execuția restaurării ”pe un arhitect cu mult
talent” Andre Lecomte. La 12 aprilie 1875 se încheie contractul cu Andre
Lecomte care se angajează ”să conducă și să dirijeze execuția urmând
proiectului întocmit de Anatole de Baudet și aprobat de Viollet-le-Duc”,
Am dorit să arăt doar începutul demersurilor anevoioase, însă după
angajarea lui Andre Lecomte, lucrurile au mers cu mare iuțeală, pentru
salvarea grabnică a Catedralei de la intemperii și eventuale cutremure.
După cinci ani, în jurul anului 1880, s-a terminat restaurarea
exterioară a catedralei, înlocuindu-se ”bucățile de piatră crăpată! și la
rapoartele Comisiilor de Recepție se sublinia: ”n-am putut observa nicio
schimbare introdusă, care săaltereze acest stil”, aprecierea finală a celor
mai distinși și avizați specialiști din vremea aceea.
Contestările au început după 10 ani, în anul 1890, pornite la drum
de Nicolae Gabrielescu, cel care în 1876 a fost numit de ministru
”conducător al restaurării bisericii episcopale de la Curtea de Argeș”,
tocmai la propunerea lui Andre Lecomte. Cauza contestărilor? După
terminarea restaurărilor la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, Andre
Lecomte îl disponibilizează pe Nicolae Gabrielescu. Ca drept răspuns, s-a
răzbunat punând la cale tot felul de calomnii care au fost combătute de
arhitectul Andre Lecomte, dar care au trenat până astăzi. Iar cei care nu
studiază arhivele timpului, vorbesc în afara subiectului controversat.
Remarcabil, deasemenea, este faptul că episcopul Climent al
Argeșului, a făcut memorii ca să se înceapă salvarea catedralei. După doi
ani, în anul 1865, când deja el plecase la Domnul, se ”destinase spre
începerea lucrărilor lei vechi 122.042, rămași din averea răposatului
episcop Climnet”.
Deasemnea, episcopul Iosif Naniescu era atent la mersul lucrărilor
de restaurare. Activitatea arhitectului Filip Montoreanu, nu era apreciată.
Prin raportul din 29 mai 1873, aduce la cunoștință ministrului Cultelor, că
s-au comis greșeli dezvelindu-se turla mare din mijlocul bisericii, de tabla
de plumb, expunând-o la intemperii. Califica lipsa de responsabilitate a
125
arhitectului drept ” un atentat la cele sfinte, o profanație, un sacrilegiu”,
cerând să se ia măsuri ”în privința acestui străin de neam și de religiune”.
Drept urmare, a fost dat afară!A urmat un proces intentat
Ministerului Cultelor, care a durat 10 ani (1874-1884) cerând daune cât
jumătate prețul restaurării catedralei, așa cum arată documentele de la
Arhivele Naționale.
Nu mai puțin activ și atent era și episcopul Ghenadie Petrescu,
marele gospodar, care în timpul restaurărilor catedralei, a vegheat și
construirea – reconstruirea – a peste 300 de biserici în cele două județe
Argeș și Olt, care alcătuiau Episcopia Argeșului de atunci.
Era aprig în proteste, numărându-i și zilele cât a stat pe șantier la
Argeș arhitectul Andre Lecomte (adică în 15 ani, 1865-1880, Ghenadie
episcopul a ținut o condică de prezență a arhitectului: 3.286 zile a fost
lipsă, adică peste 9 ani din cei 15). În urma ”bâtelor episcopale” bietul
arhitect Andre Lecomte spunea în scris ministrului, apărându-se: ”nu vă
puteți îndoi domnule ministru de viul interes ce mă reține aici și fără care
nu așu consimți a prelungi exilul meu la Mănăstirea Argeș, departe de
orice viață morală, de orice centru inteligent, abandonând astfel
monumentele istorice și administrațiunea din care fac parte în Franța”, și
mai ales ”Terenul pe care locuim este așa de nesănătos, încât sănătatea
mea este foarte zdruncinată și trebuie să hotărăsc, orice m-ar costa, a
reconduce pe soția mea la Paris”.
Apărarea demnă cu dovezi concrete a marelui arhitect iubitor de
români și valorile lor, a înțeles după toate avatarurile contestatarilor, că un
om înțelept este superior tuturor insultelor care i se aduc.
Totuși, nu pot să nu subliniez și numirea unei Comisii de Recepție,
formată numai din specialiști români, aprobata de Vasile Conta, ministrul
Cultelor de atunci, care cerea: ”să vă pronunțați dacă prin lucrările
efectuate, monumentul s-a restaurat fără să i se fi alterat stilul”. Comisia
raportează succint: ”n-am putut observa nicio schimbare introdusă care să
altereze acest stil”.
Iată dovada din Arhivele Naționale, ca pumn în gura clevetitorilor
neavizați!
Marele dar de ocrotire al lui Dumnezeu a fost prezent mereu în
viața românilor! Voi consemna aici și întâlnirea din anul 1863 de la Paris a
tânărului Carol, viitorul domn al României, la curtea împăratului Napoleon
al Franței, cu celebrul arhitect Viollet-le-Duc. Așa a rânduit Dumnezeu, ca
mai târziu să se apeleze la știința lui întru restaurări de monumente
celebre.
Nu-i nimic întâmplător!
Totul este providențial!
126
Spiritualitate
După plecarea în Țara Liniștii Veșnice, a Regelui Carol I al

României, la numai câteva luni, pleca pe urmele lui la 11 noiembrie 1914,
și celebrul arhitect Andre Lecomte, acum odihnit în cimitirul Sfinții
Voievozi din Curtea de Argeș, aproape de locul unde a sat 40 de ani
(1874-1914), legat de firele de aur și lumină ale Sfântului Neagoe Vodă
Basarab, care a vegheat din zările cerului asupra ctitoriei sale de credință și
dragoste pentru Dumnezeu și ortodoxia românească!
Dacă istoricul Gheorghe Brăteanu, alcătuia cartea testament:
”Poporul român – o enigmă și un miracol”, putem spune că și epopeea
consolidării și restaurării Catedralei Arhiepiscopale din Curtea de Argeș,
este, deasemenea, o enigmă și un miracol, pentru care mulțumim în
genunchi Preabunului Dumnezeu, pentru frumusețile cerești în care ne
binecuvintează zilele în România de la Argeș!
Iulie 2017
Casa Scriitorului – Oiești, Argeș
127
Un poem de
Ionuț Caragea
Insula lui Ovidiu*

poem inspirat din legenda
Insulei lui Ovidiu
dacă vrei să ştii

ce înseamnă singurătatea
gândeşte-te la Ovidiu
şi la petecul lui de pământ calcaros
înconjurat de apa lacului Siutghiol
gândeşte-te la omul care privea cerul

şi atingea norii cu degetele
încercând să-i aducă mai aproape de el
încât să fie trepte către templul zeilor
şi să afle direct din gura lui Jupiter
de ce trebuia să îndure exilul
gândeşte-te cum implora pescăruşii

care plonjau după hrană
în dâra de spumă din spatele
corăbiilor care traversau lacul:
„- nu mă luaţi şi pe mine
cu voi până la Mediterana?”
dar pescăruşii se aşezau pe catarge
şi îl priveau ca pe un frate de-al lor
128
Poesis
cu aripile frânte
de care trebuiau să se despartă
fără să scoată un ţipăt
gândeşte-te la braţele lui cum trăgeau

neputincioase la ramele unei corăbii imaginare
sau la sufletul lui care încerca să sufle în pânze
zadarnic efort şi sufletul rămânea atât de singur
încât nu mai ştia pe ce lume se află
oare insula era purgatoriul
în care trebuia să se cureţe de toate
păcatele sale?
gândeşte-te cum vorbea cu peştii bătrâni

pe care-i hrănea cu firimituri de pâine
despre inima lui pe care timpul
o curăţase de solzi
şi o lăsase să bată pe ţărmul amintirilor
tot mai erodat de ambiguităţi
şi lacune
gândeşte-te la poemele lui triste

scrijelite pe scoarţa sălciilor plângătoare
sau pe scoarţa stejarului bătrân
din faţa colibei din chirpici
în care îşi ducea veacul
gândeşte-te la crivăţul iernii

şi la salbele de lacrimi îngheţate
dăruite zeilor în schimbul unor cuvinte
care să-i aline dorul de casă
gândeşte-te la hainele lui ponosite

impregnate cu mirosul puternic de baltă
sau cu fumul de bălegar
unde erau mantiile lui curate şi elegante?
unde erau băile romane
calde şi pline de flori?
toate drumurile trebuiau să ducă la Roma

129
dar paşii lui Ovidiu se pierdeau pe o insulă pustie

poetul desena cu un băţ de stuf pe nisipul umed
chipul soţiei sale, Fabia
chipul fiicei sale, Perilla
chipurile tuturor rudelor şi prietenilor
apoi îi îmbrăţişa pe toţi cu un oftat îndelung
şi rămânea doar cu cochilii de melci în palme
un şarpe se ivea dintre pietre
şi-l ispitea să se aventureze
în adâncul apelor
nu greşise cu nimic
doar văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă
ceva care l-a inspirat să scrie
şi să ia atitudine
împotriva unor acţiuni imorale
aşa a devenit proscris
în afara legii
şi câte scrisori i-a trimis lui Augustus

şi câte scrisori i-a trimis lui Tiberius
degeaba dacă împăraţii aveau
inima de piatră
poetul a murit la Tomis

unde a fost şi înmormântat
acum statuia lui de bronz ne priveşte meditativ
din faţa muzeului de istorie
din Constanţa
mulţi trec pe lângă ea
fără să ştie că Publius Ovidius Naso
a fost poetul roman care a devenit
poetul Daciei Pontice
poetul care a scris în limba geto-dacilor
contopindu-şi sufletul
cu cel al înaintaşilor noştri
gândeşte-te, gândeşte-te
şi iar gândeşte-te
2000 de ani au trecut
130
Poesis
de la ultimii paşi ai poetului

pe acel petec de pământ calcaros
înconjurat de apa lacului Siutghiol
iar dacă nu mă crezi

poţi merge şi tu pe insula lui Ovidiu
iar când valurile vor mângâia ţărmul
vei auzi Tristele şi Ponticele
*Poem dedicat marelui poet latin Publius Ovidius Naso la împlinirea a 2060 de ani de la
naştere şi a 2000 de ani de la moarte.
131
„Pe mine mă entuziasmează mai

mult să scriu proză scurtă decât
roman. Poate și datorită faptului
că îți permite să ai sentimentul
împlinirii mai des”
„La un moment dat, m-au publicat într-o antologie din

India! Pe hârtie! Mă simțeam deja scriitor...”
- Mircea, ai o licență despre Stephen King, ai și tradus din el. E
unul dintre romancierii cei mai ecranizați, peste ocean. Cum vezi
literatura lui? E literatură? E doar poveste de consum? Sau poate că
literatura, în spațiul mobil american, are altă estetică decât în cel
european.
- Eu l-am văzut întotdeauna pe King venind în descendența
goticului american. Asta a fost și intenția lui în prima parte a activității de
scriitor, e ușor de remarcat – și de aici pornește teza mea de licență – în
cărțile lui de început. Reia acolo marile teme ale goticului, le prelucrează
în cheie modernă, le integrează în cultura pop americană din anii ’70-’80.
De altfel, asta e și formația lui profesională; a fost dascăl de literatură
înainte să se dedice full-time scrisului. Vine, așadar, în continuarea unor
E.A. Poe și Hawthorne, dar și a reprezentanților europeni ai genului,
Walpole și Mary Shelly și Stoker, și chiar a romanticilor de la Byron la
132
Interviu
Hoffmann. Sigur că filiațiile astea n-au fost atât de evidente atunci,

industria de carte americană n-avea niciun interes să tragă spuza pe turta
istorico-literară, a marșat mai ales pe valențele șocante ale poveștilor lui, a
scos în față potențialul de marketing. Dar la o privire mai cuprinzătoare,
așezată pe lecturi solide din clasici, așa stau lucrurile. Există într-adevăr o
stilistică aparte peste Ocean, cel puțin în zona asta literară, este o
predispoziție spre simplificare (limba însăși este ruda mai „din popor” a
englezei Reginei), este mai explicită dorința de poveste fără zorzoane. Se
păstrează și acum această caracteristică, inclusiv la autorii deja canonici,
deși în viață. Mă gândesc la Palahniuk, de pildă. Ce-l face pe King să iasă
totuși din aria literaturii de consum (cu bună parte din opera de început, în
special) este forța lui de evocare, este un extraordinar portretist,
personajele lui se individualizează din replici și din câteva gesturi.
Stăpânește, deci, arta dialogului, una dintre cele mai greu de stăpânit. În
plus, a reușit să-și arondeze, asemenea lui Faulkner, un spațiu geografic în
mare măsură imaginar, nord-estul american, o parte din New England,
zona Main... Dar să n-o lungesc, am defectul ăsta când încep să vorbesc
despre King. Concluzionez: da, Stephen King este un autor care-și merită
locul în mainstream – în pofida imaginii pe care i-au construit-o
Hollywood-ul și toată industria de carte americană.
- Din mulțimea de autori pe care i-ai tradus, din engleză, de care
te simți mai atașat, care ți-a plăcut mai mult? E traducerea de literatură
pur tehnică, pentru un traducător, sau acesta poate fi atent și la propria-i
plăcere de lectură, când traduce?
- Eu am început să traduc din pură plăcere, ca dovadă că la primele
cărți m-au interesat prea puțin clauzele contractuale (iar acum îmi pare rău,
sunt acolo, totuși, vreo 15 cărți asupra cărora nu mai am niciun control).
Am început cu Stephen King, am profitat de o ocazie incredibilă în 2003,
exact anul în carte am susținut teza de licență de care aminteai înainte.
Apoi, cu timpul, lucrurile s-au... profesionalizat. Am luat în lucru orice mi
se oferea, mai ales romane ușurele, fiindcă acelea se traduc repede și, prin
urmare, îți asigură mai bine traiul zilnic. În afară de King, din care am
tradus 17 romane și căruia îi dibuisem stilul – zic eu – încă de la început
(nuanțele-mi erau familiare, mă repet, după lunga perioadă în care l-am
citit și răscitit integral cu scop filologic), m-am simțit atras îndeobște de
autorii mari, provocatori pentru orice traducător, cei care mi-au dat mai
mult de furcă: Joyce Carol Oates, J.G. Ballard, Denis Johnson, Raymond
Chandler, Dan Simmons, Ian Rankin, chiar H.P. Lovecraft. În cazul
acestora apare un fenomen ciudat, presupun că este comun tuturor
traducătorilor. Caznele muncii propriu-zise, atunci când te războiești cu
133
sintaxe bizare și ai senzația că pierzi, sunt contrabalansate perfect de

sentimentul de împlinire care te încearcă la final, când faci corectura
înainte să trimiți cartea editurii. Cel mai recent am pățit-o chiar anul
acesta, cu Born to Run, autobiografia lui Bruce Springsteen. Opt sau nouă
luni, cât am muncit la ea, am fost convins că nu-mi iese deloc cum trebuie
și am mers înainte doar din încăpățânare. Cartea este scrisă, spre marea
mea surpriză, de însuși Springsteen, iar omul acesta e-un prozator și poet
la fel de mare cât e cântăreț. Din fericire, la relectura traducerii mi-am dat
seama că lucrurile nu stau chiar așa rău, am mai prins puțin curaj. Iar
acum, discutând cu redactorul cărții, Dan Croitoru, care este un
extraordinar traducător, la rândul lui, unul pe care îl apreciez enorm, mi-a
venit complet sufletul la loc. Se întâmplă, deci, acest fenomen. Există,
deci, plăcerea lecturii – doar că ea vine mai ales la lectura de control.
- Care e contextul debutului tău absolut, ca prozator? În 1997,
parcă, a fost. Când, cum și unde? Cu proză scurtă?
- Proză scurtă, da. Cu toate că de scris m-am apucat scriind roman.
Cândva pe la 14-15 ani, dintr-o nevoie aproape organică (și-n mod sigur...
cum să-i zic, intelectuală) de a transcrie pe pagină proza în care
transformam, în gând, orice făceam în timpul zilei. Întâmplarea a făcut să
am la dispoziție o mașină de scris, așa că am scris. Până să o ducă taică-
meu la un atelier specializat pentru a-i fi lipite și semnele cu diacritice,
scrisesem deja o primă versiune a romanului cu care am debutat. Acesta
avea să treacă apoi, de-a lungul a șapte ani (până în 2002, când a și apărut),
prin nenumărate versiuni, fiecare mai extinsă ca anterioara, cu intriga tot
mai inutil umflată... În paralel, evident, scriam povestiri. Una dintre ele,
Somnul uitării, mi-am luat inima în dinți și am dus-o la redacția Crișana
plus, care era pe atunci suplimentul săptămânal al cotidianului local
Crișana. Aveau acolo o pagină dedicată literaturii, publicau poezii și scurte
proze ale autorilor orădeni. Nu credeam că am vreo speranță să-mi fie
publicată. Era și prea lungă, eram și eu prea necopt. Totuși, câteva
săptămâni mai târziu am găsit-o în acea pagină. Cu fotografie de autor, cu
mențiunea „Debut” și „elev, cls. a XI-a”. La rubrica „Proza în serial”. Era
8 august 1997. Am fost în al nouălea cer, îți dai seama. Nu doar că
debutasem, dar proza mea avea să apară, serializată, și în următoarele patru
numere ale acelui supliment. Ce-mi puteam dori mai mult? Treaba asta mi-
a dat aripi. Am început să scriu și mai multă proză scurtă. Eram deja
abonat la o mulțime de reviste literare, găseam în cutia poștală cel puțin
una pe zi. Așa că, de-acum încurajat, am trimis peste tot. Așa se face că au
apărut apoi mai multe prin Luceafărul și Familia, inclusiv fragmente din
romanul la care scriam. Apoi au venit revistele electronice românești, în
134
Interviu
special Respiro, dar mai ales străine, cărora le trimiteam proze de-ale mele
în traducere personală. La un moment dat, m-au publicat într-o antologie
din India! Pe hârtie! Mă simțeam deja scriitor. Ghinion: au venit apoi
traducerile, care m-au confiscat un deceniu.
„Cu proza scurtă am o relație specială. Nu știu dacă

este neapărat un preambul pentru roman, presupun că
în unele cazuri poate fi ...”
- Primul tău roman, În umbra deasă a realității (2002), are vreo
legătură cu cel din 2016, Calitatea luminii? Cum a fost posteritatea lor,
comparativ? Cronici, receptare? Te-au interesat/afectat, în vreun fel? Și
ce părere ai despre genul prozei scurte, este el doar un drum spre roman?
Mie îmi pare că, în ultimii ani, e un gen care chiar a înflorit la noi, sub
nume foarte bune.
- Nu, n-are chiar nicio legătură, exceptând numele autorului. Sunt
două romane cât se poate de diferite. Subconștientul am impresia că a
lucrat intens la asta. Abia după ce a apărut Calitatea luminii am remarcat
cât de mare e ruptura, pornind chiar de la titlu. Receptarea Umbrei... a fost
aproape inexistentă. Era anul 2002, literatura română tânără mai avea de
așteptat încă doi ani până la momentul Ego. Proză, cu acea providențială
campanie „Votați literatura tânără”. Plus că romanul meu fusese publicat
de Editura Universității din Oradea, nu avea cine știe ce desfacere de piață.
Au fost însă câteva semnale, presa locală a scris despre el, despre lansarea
cu fast în Aula Magna a Universității orădene, a apărut ceva și într-un ziar
din Baia Mare, sub semnătura lui Marian Ilea, a venit apoi o cronică
echilibrată, dar care mie mi s-a părut devastatoare, în Luceafărul, semnată
de Radu Voinescu, în care-și exprima dezamăgirea că nu eram acel nou
Titus Popovici pe care îl aștepta... Romanul a primit, totuși, premiul pentru
debut al Academiei de Științe, Literatură și Arte, care m-a remontat cât de
cât, deși era o chestie pur conjuncturală și provincială. Una peste alta, date
fiind împrejurările, romanul acela a avut receptarea pe care o merita.
Calitatea luminii, roman cu care consider că am debutat a doua oară, este
altceva, receptarea lui nu puteam spera să fie mai bună. Încă vin reacții
critice, la un an de la publicare. Cu proza scurtă am o relație specială. Nu
știu dacă este neapărat un preambul pentru roman, presupun că în unele
cazuri poate fi. Eu n-am văzut-o așa niciodată. Este o specie distinctă, are
normele ei, publicul ei. Recunosc că pe mine mă entuziasmează mai mult
să scriu proză scurtă decât roman. Poate și datorită faptului că îți permite
135
să ai sentimentul împlinirii mai des. Cred că orice prozator scrie și proză

scurtă, chiar dacă, râvnind mai mult la statutul de romancier, nu recunoaște
asta. Unele subiecte pur și simplu se pretează mai bine acestui gen și cred
că nu știi niciodată ce va ieși când începi să scrii, proză ultra-scurtă, scurtă,
nuvelă sau roman. Ar fi o mare greșeală să te pui la masa de lucru cu
scopul clar de a scrie un număr exact de pagini. Ce vreau să spun e că nu
forma trebuie să primeze. Ai dreptate, în ultimul timp avem scriitori de
proză scurtă tot mai buni și mai vizibili. În mod sigur îi aveam dinainte, ei
nu pot să apară din neant, însă acum, mai mult ca înainte, proza scurtă este
încurajată să iasă la suprafață. A apărut revista iocan, avem deja mai multe
cursuri de creative writing ținute de autori foarte buni de proză scurtă, au
fost festivaluri dedicate acestui gen (la Bistrița și, mai recent, la Arad)...
Editurile par și ele dispuse să parieze mai mult pe astfel de volume și am
impresia că cititorii (re)descoperă, și ei, plăcerea de a se cufunda în lecturi
de mai mică întindere. Într-un fel, e și normal să fie așa, era de așteptat, dat
fiind ritmul amețitor al vieții de azi.
- Ești acum unul dintre prozatorii foarte buni, și nu e ușor, avem
destui buni. Te simți asimilat cu precădere vreunei generații, vreunui loc,
unor maeștri? A avut urbea orădeană, de exemplu, unde te-ai format și
stai acum, vreun rol, pentru tine? Descinzi dintr-un context prozastic
stimulativ? Sau, dimpotrivă, ești un lup singuratic, adică te-ai apucat de
proză fiindcă așa ai simțit, independent de orice altceva?
- Presupun că a avut, da, cu toate că Oradea este mai mult un oraș
al poeților. Am încercat mereu să iau parte la activitatea culturală a
orașului, am frecventat în adolescență cenaclul „Iosif Vulcan”, de pe lângă
Biblioteca Județeană, am citit, țin minte, și la una dintre puținele ședințe
ale unui cenaclu pe care îl țineau actualii colegi de la revista Familia,
cândva în primii ani 2000. Lucrurile astea lasă o amprentă asupra ta. Însă,
cum bine știi, prozatorul are un statut aparte. Este un lup singuratic prin
excelență. Ieșirile în lume sunt o excepție pentru el, are nevoie de
singurătate mai mult decât un poet sau eseist sau dramaturg. De aceea, și
sentimentul de apartenență la o generație e mai palid, măcar la modul...
nemijlocit. Altminteri, sigur că mă recunosc în proza multor colegi
douămiiști, cei născuți în jurul anului 1980. Inevitabil, avem aceleași
preocupări legate de subiecte, de manieră/mod de abordare a prozei, iar
astea vin și din perioada comună în care ne-am format, dar și din lecturile
prin care am trecut ca generație. Îmi place să mă întâlnesc cu ei, avem
întotdeauna ce povesti, ce ne aminti, orice ocazie de genul acesta e ca o
reuniune a unei familii extinse.
136
Interviu
- Te obsedează teme, ai recurențe, în literatura pe care o scrii?

Tema cuplului, de pildă, pe care ai tratat-o în ultimul tău roman, cel din
2016. Sau orice din viață e bun pentru literatură? Care crezi că-s temele
tale, dacă ai așa ceva?
- Într-adevăr, tema cuplului mă preocupă, îmi dau seama după
prozele pe care le-am scris în ultimii ani, iar de romanul recent nici nu mai
vorbesc. Nu e însă ceva ce urmăresc cu program. E așa cum spui, orice din
viață e bun pentru literatură. Așa și trebuie să fie, un prozator trebuie să fie
atent, cred eu, la ceea ce-l înconjoară, la toate cele în care este implicat. Nu
sunt, mi-am dat seama, un prozator cu o prea mare alonjă imaginativă, aș
simți că trișez scriind despre ceva de care sunt complet străin, chiar dacă
m-aș documenta mult înainte. În general, nu-mi pun problema temelor,
lucrez cu materialul care „mi se dă” și mă dumiresc în timpul scrierii care
sunt sensurile poveștii, ce ar trebui să spună un text dincolo de anecdotică.
Uite, am strâns în ultima vreme o sumă bună de proze care pornesc de la
nostalgia copilăriei. Nu le-am scris cu acest gând, dar așa s-au conturat. Și
mă gândesc, văzând că apar tot mai multe cărți pe acest subiect ale
colegilor noștri de generație, că acesta-i un alt lucru care ne unește datorită
vârstei.
„O vreme a părut că revistele pe hârtie nu au nicio

șansă... Însă cu timpul s-a putut vedea că cele mai
multe așa-zise reviste cu apariție virtuală sunt biete
mofturi ...!”
- Fiindcă te-ai ocupat mult timp de reviste on line, cum vezi
concurența lor pentru revistele tipărite pe hârtie? Mai au vreo șansă
publicațiile tradiționale, cu pagini foșnitoare, în fața avantajelor celor în
biți?
- Cred că lucrurile s-au mai normalizat. O vreme a părut că
revistele pe hârtie nu au nicio șansă. Era euforia descoperirii unui mediu
nou, proaspăt și mai ales gratuit. Însă cu timpul s-a putut vedea că cele mai
multe așa-zise reviste cu apariție virtuală sunt biete mofturi, că au exact
același statut ca al revistelor pe hârtie pe care, imediat după Revoluție, au
început să și le editeze grupurile de veleitari refuzați de publicațiile
serioase, în toate colțurile țării. Au rezistat doar câteva și au reușit asta
doar pentru că au impus în mediul on-line exact rigorile presei tipărite.
Până la urmă, cele două nu sunt într-o reală concurență. Mai degrabă se
sprijină reciproc. Eu însumi folosesc site-urile revistelor noastre mai mult
137
ca să mă informez asupra conținutului și, eventual, ca să ofer apoi

prietenilor link-uri către texte pe care le citesc integral, în continuare, doar
în varianta tipărită. Când mă aflam de cealaltă parte a... ecranului, în
ipostaza de responsabil al unei publicații on-line, comunicarea dintre cele
două medii, real și virtual, funcționa la fel de firesc. Niciunul dintre textele
pe care alegeam să le public nu scăpa neimprimat și corectat cu pixul pe
foaie. Fiecare ediție Suspans.ro sau Revista de suspans însemna un vraf de
hârtii cât se poate de palpabil.
- Ce-a fost proiectul ”Revista de suspans”? Mai există? Ați avut o
piață pentru el, la noi? Există o piață demnă de luat în seamă pentru așa
ceva?
- Revista de suspans a apărut drept continuare a revistei Suspans.ro,
extensie a colecției de carte cu același nume a editurii Nemira, de apariția
căreia m-am ocupat de la prima ediție. Când, din diverse motive,
susținerea acelei reviste a fost retrasă, m-am gândit să nu renunț la
colaboratorii și la cititorii câștigați deja... Așa a luat naștere Revista de
suspans. Am început să-i pregătesc primul număr când încă nu aveam
confirmarea alocării domeniului pe internet și când abia începeam
demersurile pentru a primi de la Biblioteca Națională codul ISSN. Revista
există și acum, de aproape doi ani apare seria a 2-a, având-o ca redactor-
șef pe Cezarina Nicolae, o tânără prozatoare foarte bună. Cezarina chiar a
debutat în Revista de suspans, în 2012, iar anul acesta i-a apărut volumul
de debut (sub pseudonimul literar Cezarina Anghilac). Dacă există piață
pentru astfel de reviste? Da, categoric da. Atâta timp cât publicația este
serioasă, adică beneficiază de servicii redacționale adevărate și – foarte
important, cred eu – are un ritm de apariție susținut și clar, în ediții
distincte cu sumar fix, indexabile, cititorii vin, revin, se aduc unii pe alții.
De exemplu, Revista de suspans avea, în perioada când o făceam eu, o
medie de 5-6000 de vizitatori unici pe lună (deci pe ediție). Uneori
depășeam 10.000. Sigur că numărul acesta nu coincide cu numărul
cititorilor, însă nici publicațiile tradiționale nu putem spune că sunt citite în
mod sigur de toți cei care le cumpără (tot mai puțini și aceștia, după cum
se știe, și în niciun caz de ordinul miilor!).
- Cum ai ajuns la ”Familia”? Cum vezi relevanța unei asemenea
reviste, azi? ”Familia” e în prezent o publicație general culturală sau
doar literară? Spun asta având în vedere și festivitatea anuală din jurul ei
și premiile acordate sub această egidă, care o transformă într-un reper
transilvănean de neocolit. Dacă mai era nevoie, după privilegiul de-a fi
găzduit debutul eminescian.
138
Interviu
- Sunt redactor la Familia din 2003, de când am absolvit facultatea.

În toamna aceea, cu diploma în mână, m-am văzut pus în fața unei alegeri.
Erau libere două posturi la care aș fi vrut să dau concurs. Unul de
preparator la catedra de Română a Facultății de Litere din Oradea, celălalt
de redactor la revista Familia. Am ales revista pentru că îmi lăsa o mai
mare libertate de mișcare, pentru că mă regăseam mai bine în mediul
literar decât în cel universitar. Și cred că am făcut alegerea bună. Revista
Familia este un brand, este o instituție culturală care trebuie respectată
pentru rolul ei dovedit în cultura română atunci când cultura română abia
se forma la standarde normale, este o platformă deschisă către toate artele
(a scrisului, a spectacolului, a vizualului...) și către toate vârstele. Sigur că
suferă și ea, ca majoritatea presei culturale, de vizibilitate scăzută, de o
distribuției deficitară, de o oarecare inerție... Avem însă în vedere
îmbunătățirea acestor aspecte, am făcut deja un pas schimbând aspectul
grafic, am încercat un upgrade al înfățișării care a consacrat-o în interbelic
(seriile conduse de M. G. Samarineanu). Dar mai sunt pași de făcut.
„Imaginarul locului nu este deloc de blamat –

dimpotrivă. De blamat este localismul, adică
folosirea locului, a oricărui loc, ca și când lumea n-ar
avea alte margini, mult mai mari, mai
cuprinzătoare”
- Înainte de-a ajunge la Filit, toamna asta, ai trecut pe la mine și
am vorbit de toate, cu plăcere. Deși aparținem unor cronotopuri destul de
diferite, nu am simțit nicio distanță între noi, am stat ca doi vechi prieteni.
Eu nu cred că este, de fapt, vreo diferență între scriitorii așa-ziselor
provincii românești, între estici, sudici și vestici. Cel puțin acum. În
spiritul unui Cornel Ungureanu, e Moldova azi, oare, altceva, literar
vorbind, decât Bucureștiul și Transilvania? Aș vrea să știu cum se vede de
la granița de vest un festival ca Filitul, care e aproape de cea de est. Eu
unul îl consider unul dintre cele mai cosmopolite și mai profesioniste
evenimente literare din Europa, nu numai de la noi. Mă gândesc că tu, din
colțul geografic opus, mai occidental, cumva, ai altă percepție, poate.
Există și la Timișoara și la Cluj festivaluri literare. E Filitul altceva? Tu ai
fost in the middle of, ca să zic așa, anul ăsta.
- Ai dreptate, chiar nu (mai) există astfel de diferențe. E, în parte,
așa cum spuneam când vorbeam despre generația noastră. Ne unesc
influențele, care în cazul nostru au fost trans-regionale, motiv pentru care
139
locul ne-a amprentat cel mult prin experiențe personale, de coloratură. De

aceea, atunci când un festival cu adevărat mare cum este FILIT adună
laolaltă scriitori din toate colțurile lumii, nu ai deloc impresia că te afli
printre străini. De fapt, oamenii care se cultivă fără preconcepții o fac
apelând la un soi de cloud cultural care ține de umanitate, ca tot, iar nu de
individualități regionale văzute ca expresie supremă a umanității.
Întâlnirea acestor oameni va fi, de aceea, ca o regăsire, ca o răsfrângere a
aceleiași lumini în mai multe oglinzi. Iar meritul suprem pe care îl găsesc
FILIT-ului este că știe, evident, prin organizatorii săi, să pună în același
loc astfel de oameni. Această unitate de spirit strălucește puternic și cred
că tocmai de ea este atras publicul.
Și ajung astfel la al doilea uriaș merit al FILIT, la fel de important ca
primul, însă cu siguranță hotărâtor pentru a putea spune că este un festival
unic măcar în partea noastră de Europă, dacă nu cumva în toată Europa.
Organizatorii au ca primă grijă contactul dintre autor și publicul.
Evenimentele sunt în așa fel gândite încât cititorii să simtă că
„spectacolul” există doar pentru ei. Și la aceasta ei reacționează firesc,
oferindu-și toată atenția și făcându-i pe scriitor să se simtă, la rândul lor,
importanți. E un mecanism subtil aici, ceva apropiat de-o vrajă. Eu, unul,
ca vrăjit m-am simțit la FILIT-ul din acest an.
- Azi mai poate fi local, în imaginarul său, un scriitor? E
exportabil localismul, sau e necesară o adaptare a prozatorului (spun a
prozatorului, fiindcă poezia e mai autistă, se știe) la temele vremii, ca să
fie perceput/tradus/răspândit? Tu ești traducător profesionist și scriitor de
mainstream, de-acum, ai dublă perspectivă, deci.
- Imaginarul locului nu este deloc de blamat – dimpotrivă. De
blamat este localismul, adică folosirea locului, a oricărui loc, ca și când
lumea n-ar avea alte margini, mult mai mari, mai cuprinzătoare. E
chestiune de abordare, până la urmă. E diferența dintre a-ți deschide casa,
cu toate obiectele personale la vedere, pentru a fi explorată de oricine e
interesat și a o închide cu șapte lacăte, tu strigând din spatele ușii că la
tine-n șifonier e depozitată nemurirea. În aceste condiții, cine să te creadă,
ci să mai vrea să te cunoască? Pe de altă parte, este complet eronat să ne
gândim proza în funcție de potențialul ei de pătrundere pe-o altă piață, într-
o altă limbă. Nu cred în teme „ale momentului”, în subiecte care dau bine,
în rețete ale succesului. Da, cred că există concursuri de împrejurări
fericite, că se poate ca o carte să capete interesul unui traducător străin
înaintea alteia, poate mai bune, din motive subiective, dar la fel de bine
cred că toate astea n-ar trebui să-l preocupe pe scriitor. Aceasta ar fi treaba
altor profesioniști. Și, din fericire, începem să avem câțiva și din aceștia.
140
Interviu
Încă prea puțini, încă insuficient sprijiniți de la nivelurile de sus (ba din
contră, în ultimii ani), dar îi avem. Existența lor, a acestor promotori
culturali, este semnul că literatura română a ieșit în bună măsură din
localism.
- Muțumesc, dragă Mircea Pricăjan, pentru timp și răbdare!
- Și eu îți mulțumesc, Adrian! Mi-a făcut o mare, mare plăcere.
141
Spre Câmpani
o proză de Mircea Pricăjan
Îl durea burta, nu ar fi trebuit să mănânce așa multe bomboane. I-ar

fi ajuns două, cum i-a spus mama. Erau dulci și bune, cu un fel de nectar în
mijloc, nu se putuse opri, ar fi fost în stare de o criză acolo, pe bancheta
din spate, dacă i le-ar fi luat. Iar tata era deja stresat. Îl vedea cum strânge
volanul și la curbe nici nu se îndoaie de la mijloc, parcă i-ar fi ruginit
articulațiile. Omul de Tinichea, dacă nu-l putem unge, măcar să nu-l facem
să scârțâie. Probabil așa gândea mama, de aia nu insistase cu bomboanele.
Acum, Marc simțea nectarul acela în gura stomacului, ca un dop
incandescent. Și avea un gust oribil în fundul gâtului. Perfect, poate reușea
chiar să vomite pe traseu, așa îi va distruge complet plăcerea lui tata. Atât
cât mai era aceasta după drumul prea lung și întortocheat cu mașina, după
cine știe ce discuție purtaseră părinții înainte de plecare. Nu aveau ei multe
de felul acesta, dar și când aveau…
„Drumu’ o să țină o oră jumate”, a zis mecanicul cu voce puternică,
stând jos, la mijlocul garniturii de vagoane. „La Câmpani stăm v’un sfert
de oră, cine vrea be’ o bere sau mâncă o înghețată. Poate ș-o plăcintă, dacă
tanti Veta s-o trezit cu chef de copt și și-o-ntins taraba.” Se făcuse liniște
în vagoanele mici, descoperite. În pauza care a urmat, lui Marc i-a chiorăit
stomacul atât de tare, că mecanicul a întors ochii la el și i-a zâmbit
șugubăț, înțelegător. Însă lui numai de plăcintele lui tanti Veta nu-i ardea.
„O să trecem prin țâgănie”, a continuat. „Nu vă speriaț’. Or să urce
puradeii în vagoane. Nu-s violenț’. Nu vă au baiu’ dacă nu le faceț’ poze
cu telefonu’. Și nu vă uitaț’ în ochii lor. Se distrează și ei, or să coboare
înainte de tunelul verde.” Deodată, s-a auzit un foșnet general. Călătorii și-
au strâns într-un suflet gențile pe lângă ei, și-au încheiat buzunarele în care
aveau telefoanele mobile. Marc a observat că tata n-a făcut însă la fel.
Geanta lor era deja sub banchetă, dar borseta cu Nikonul a rămas deschisă,
pentru acces ușor la aparat. Și telefonul lui mobil stătea înfipt la vedere în
buzunarul de la piept. Marc i-a cercetat fața, crispându-se din cauza
junghiurilor. Aceeași figură imobilă, ochi oțeliți, gură împietrită. Parcă și
bărbia i se ascuțise amenințător. „Terminăm de făcut plinu’ de apă și
plecăm în cinci minute”, a încheiat mecanicul în salopetă soioasă și s-a dus
spre locomotiva mică, dinspre care deja se auzeau pufăituri nervoase. Nu
ne-a urat „călătorie plăcută”, a remarcat Marc, dar nu a scos o vorbă.
142
Epic
Mocănița s-a pus în mișcare. Un nor gros și negru s-a umflat deasupra
locomotivei și a continuat să se lungească până a ajuns să depășească toată
garnitura de cinci vagoane. Coada șuvoiului de fum se risipea mult în
urmă, în aerul fierbinte al verii, chiar și acolo, între munți. La început au
mers paralel cu șoseaua. Oamenii din mașini le-au făcut cu mâna. Au
claxonat. Mulți dintre călători le-au răspuns, veseli. Undeva în față, cineva
a fluierat. Și-au scos de prin buzunare telefoanele și au început să se
pozeze. Nu mergeau cu viteză, era limpede de ce drumul urma să dureze o
oră și jumătate, deși nu era mai lung de câțiva kilometri. Au început să
simtă o adiere plăcută, iar după ce s-au despărțit de șosea, au intratla
umbra unor tufișuri înalte. Troncănitul roților pe șine, zdrăngănitul
vagoanelor prost înjghebate, șuieratul și pufăitul locomotivei pe aburi, care
începuse deja să scuipe spre ei picături fine de apă și funingine, toate erau
acoperite de vociferările călătorilor surescitați. Un zgomot infernal însoțea
mocănița care străbătea acum o vale largă, îndreptându-se spre defileu.
Marc stătea la marginea banchetei. Tufișurile și arbuștii pe lângă
care treceau își întindeau crengile amenințător de tare spre el. La un
moment dat, ca să mai uite de greață, a început să se joace de-a prinselea.
Niște copii din vagonul din față făceau la fel. Scoteau mâna peste ușa
prinsă doar cu un lanț și încercau să apuce frunze în pumn. Pe câteva chiar
le-au prins, buchete verzi pe care le-au ridicat victorioși deasupra capului.
Părinții îi felicitau și le făceau poze. Marc a încercat și el. Și-a fixat ținta –
o tufă bogată, cu multe crengi și, deci, mai ușor de agățat – a scos mâna și
a flexat degetele de câteva ori, ca un boxer care se pregătește de meci. În
mod sigur avea să prindă și el un buchet. Deja se vedea felicitat și pozat de
tata, exact ce trebuia ca să iasă din pasa lui proastă. Zece metri, cinci metri,
încă un metru până la tufiș. Dar când să strângă pumnul în sfârșit cu rost,
tata i-a tras mâna înapoi, l-a smucit e tot corpul – și Marc a ratat ocazia.
„Vrei să îți tai palma?” i-a șoptit fierbinte fix în cochilia urechii. „N-am
chef de urlete și lacrimi.” Și i-a dat drumul, s-a întors la Nikonul cu care
poza orice altceva. Mama a privit aprobator scena și chiar a dat din cap ca
pentru a sublinia cuvintele soțului ei – cuvinte pe care sigur nu avea cum
să le fi auzit.
Pereții împăduriți prindeau deja contur dincolo de colinele verzi pe
care, din loc în loc, erau ridicate gospodării ardelenești de munte, cu șură
și grajd, cu garduri împletite din nuiele. Mocănița a încetinit la trecerea
peste un podeț. S-a zdruncinat din toate încheieturile, provocând mari
emoții. Și-a continuat drumul, părând că recuperează cu greu viteza. Acum
mergea paralel cu râul, cobora odată cu apele lui limpezi. Era aproape la
amiază și soarele își trimitea razele pieziș spre pământ, cu dreaptă mânie.
143
Șinele făceau curbă la stânga, intrau într-o așezare anunțată de case răzlețe,
tot mai sărăcăcioase, tot mai apropiate de ele. O mulțime de aparate
stricate zăceau împrăștiate prin curți, cauciucuri, copăi, dulapuri sparte. Pe
gardurile de uluci se uscau pleduri jerpănoase, iar rufele, surprinzător de
albe, erau întinse pe frânghii legate între copaci. Localnicii nu păreau însă
impresionați sau măcar interesați de mocănița doldora de turiști. Un bătrân
tuciuriu ședea într-un prag la bustul gol – Marc i-a observat pielea zbârcită
a pieptului, împodobită cu tatuaje spălăcite – și se scobea sub unchii cu un
cuțit, într-o altă curte un alt bărbat închis la ten, fără nu picior, citea trântit
într-un fotoliu desfundat o carte groasă… Nici urmă de puradei dornici de
călătorii clandestine. Doar liniște și amânare într-un loc unde timpul n-
avea de ce să se grăbească.
Marc, cu acel mare dop de fiere urcat până în gât, a văzut imediat
după curbă ceea ce probabil că fusese cândva clădirea haltei, iar acum era
o casă de locuit în rând cu celelalte, ba poate chiar mai părăginită.Mai
încolo cu câteva sute de metri era un pod din traverse de beton, cu
balustrade de fier cornier peste care oamenii trântiseră și mai multe
covoare. Între haltă și pod, un teren ocupat de epavele unor autobuze. În
dreptul clădirii, mocănița a încetinit destul cât Marc să poată studia fiecare
crăpătură a zidurilor de cărămidă și paiantă. Și poate că imaginea asta
chiar l-ar fi interesat, dacă arsurile din stomac și amăreala din gură nu i-ar
fi tăiat orice chef. Deja era sigur că până la sfârșitul drumului va da la rațe.
După o veșnicie, garnitura a trecut de haltă și s-a oprit bruscîn dreptul
autobuzelor pe butuci – nu înainte ca o smucitură violentă să hurducăie
vagoanele, trecând ca o undă de șoc de la unul la altul. Călătorii au tăcut
deodată, îngrijorați. Marc a simțit că i se întoarce stomacul pe dos. Naiba
să le ia de bomboane! A dus o mână la gură, făcând ochii mari. S-a uitat la
mama lui, dar ea era prea speriată de oprirea neașteptată ca să îl observe.
Tata ieșise cu capul prin cadrul ușii și încerca să se dumirească ce se
întâmpla. Atunci, din senin, o nouă smucitură. Apoi încă una. Și încă una!
De parcă hardughia ar fi fost trasă de o herghelie de cai nărăvași. Nu
înaintau însă deloc! Când garnitura a părut să încremenească, în sfârșit, s-a
mai opintit o dată. Și atunci Marc, neștiind ce altceva să facă, a tras lanțul
de la ușă și a sărit pe sub brațul tatei pe marginea rambleului.
A apucat să facă un singur pas, cât să nu fie agățat în caz că
mocănița totuși se urnea, s-a aplecat și jetul de vomă, gros și maroniu, i-a
țâșnit pe gură. Resturile de mâncare au stropit o roată mare, cu pneul
complet dezumflat. Au rămas agățate în crăpăturile din cauciuc, s-au
prelins între bălăriile din jurul autobuzului. Un vâjâit cumplit i-a umplut
urechile în timp ce simțea cum stomacul i se golește cu viteză. Spasmele
144
Epic
au durat doar câteva zeci de secunde, nici măcar un minut, însă lui Marc i
s-a părut o veșnicie. Când în sfârșit s-au potolit și el a ridicat ochii
înlăcrimați din pământ, s-a speriat. Toți călătorii coborâseră din vagoane și
acum forfoteau în jurul său. Din acea învălmășeală s-a desprins un braț, a
venit spre el și l-a apucat de spatele tricoului. L-a tras cu putere. Marc a
clipit apăsat de câteva ori, încercând să scape de ceața lacrimilor.
Rămăsese cu un gust oribil în gură, parcă un sac de bomboane și-ar fi
deșertat melasa pe limba lui. Nu era complet dezmeticit când a dat cu ochii
de figura aceea hirsută, încruntată, cu gura care se deschidea și se închidea
rostind naiba știe ce, totul la nici douăzeci de centimetri distanță. Și-a dat
seama că era tatăl lui numai când alături de el venise mama și, în timp ce
aceasta îl mângâia pe cap și-l întreba dacă i-e bine, dacă i-a trecut, a văzut
silueta masivă a tatălui dispărând printre oameni spre locomotivă.
În câteva clipe, doar ei au mai rămas în urmă. „Ce s-a întâmplat?” a
întrebat Marc și mama a ridicat din umeri. „Îmi dai niște apă?” Mama i-a
întins flaconul și Marc și-a clătit bine gura. Apoi a scuipat. A mai clătit-o o
dată. A scuipat iar. A treia gură a înghițit-o cu sete, simțind aproape cum
apa îi ajunge, ca o cascadă tămăduitoare, în stomacul acum gol. A dus
iarăși sticla de gură, dar mama i-a luat-o. „Mai rău îți faci”, i-a zis. „Lasă
un pic să te liniștești.” Se data aceasta, Marc i-a dat ascultare. I-a înapoiat
sticla și atunci i s-a deșteptat curiozitatea. Larma grupului care înconjura
locomotiva crescuse, se auzeau bufnete și opinteli la unison. „Hai mai
aproape”, i-a spus mamei.
S-au strecurat printre oameni, Marc în față și mama urmându-l de
aproape, până au ajuns în primul rând de curioși. Mocănița deraiase. Roțile
o luaseră pe lângă șine și merseseră așa cale de vreo zece metri. Acum,
ajutorul de mecanic lovea cu barosul într-o bucată de grindă, ca s-o fixeze
sub o roată din față. Marc a observat un fel de cric montat puțin mai în
spate. Tată lui ținea cu mâinile de manivela acestuia și aștepta indicații.
Alți bărbați stăteau în linie, cu mâinile lipite de locomotivă, gata s-o
împingă la un semn. Mecanicul era aplecat pe geamul cabinei, urmărea
mișcările ajutorului său, dădea comenzi. Din când în când, arunca priviri
nu tocmai bucuroase în depărtare. Țâțâia din dinți și continua mai
înverșunat cu ordinele. Îizorea în mod clar pe cei de la sol. „La trei…” a
zis într-un sfârșit. Apoi a numărat, motorul a pufăit, roțile s-au învârtit,
tatăl lui Marc a rotit de două ori manivela și restul bărbaților au împins
locomotiva. Bine, dar nu destul. Garnitura se deplasare vreo jumătate de
metru și roțile erau acum mai aproape de șine. Însă nu urcaseră înapoi pe
ele. „Mai o dată!” a poruncit mecanicul și s-a uitat iar în zare.
145
Atunci, Marc a știut. A și auzit chiotele de veselie. Ca o ceată de

piei roșii sărbătorind o reușită, încurajându-se să ducă lupta până la capăt.
Parcă îi vedea: călări pe armăsari albi, împodobiți cu panglici colorate, ei
înșiși purtând podoabe din pene și cu dungi negre desenate pe față. Gata de
atac! Numai că, sigur, aici nu era vorba despre indieni, ca în filmele
western la care se uita cu tata. Aici erau la intrarea în țigănie. Deraierea
mocăniței li se datora, cu siguranță. O ambuscadă. Le întinseseră o cursă.
Puseseră ceva pe șine, poate cărămizi, poate obiecte metalice, numai ca să
îi oprească din drum. Să-i facă să coboare. Să le dea de lucru până când
ei… ce? Îi atacau prin învăluire? Deodată, Marc a văzut scena confruntării
cu ochii minții. Și era cumplită! O baie de sânge, cu capete retezate dintr-o
lovitură de sabie, cu măruntaie împrăștiate în praf, poate chiar cu scalpuri
furate. A înțeles atunci de ce mecanicul privea întruna departe. De acolo,
de sus, vedea cu siguranță ceata de atacatori, știa ce îi aștepta.
„… Doi, trei!” a zis mecanicul și a tras de manetele lui și mocănița
s-a smucit din nou și tatăl lui iar a rotit manivela cricului, săltând cu o forță
ca de uriaș toată locomotiva, și ceilalți turiști voluntari au împins cât au
putut de tare și atunci, ca prin minune, roțile de fier au călcat din nou pe
șine. Mecanicul a frânat și a făcut fluierul să șuiere, eliberând presiunea
din cazan. „Toată lumea sus! Sus! Acum!” a strigat.
Chiotele se auzeau acum clar. Marc ar fi vrut să rămână în urmă, să
vadă cu ochii lui. Dar tata, tot numai un zâmbet, l-a luat cu o mână de
ceafă, cu cealaltă a cuprins-o pe mama de mijloc și, zicând „Poftiți în
vagoane!”, i-a condus prin mulțime înapoi la locurile lor. „Ați văzut?” a
întrebat apoi. „Am ridicat locomotiva! Am pus-o înapoi pe șine! Aah,
puterea ursului!” Și a râs zgomotos, mândru de fapta sa. „Cu mine sunteți
în siguranță.” I-a tras pe amândoi la sine, i-a sărutat pe rând pe creștet.
Mocănița a pornit încet mai departe. Peste două sute de metri, au
ajuns la podul cu balustrade de fier. Marginile lui erau o îngrămădire de
copii despuiați, chiuind de veselie. Ochii lor negri râdeau luminați de voie
bună, de-o bucurie sinceră. Câțiva s-au agățat de vagoane. Desculți,
nepăsându-le deloc de cei dinăuntru. Marc s-a tras totuși mai aproape de
tata, uitându-se pe furiș la băiețelul cam de vârsta lui care se afla acum la
un braț distanță. Oacheș, cu priviri zglobii, părea că ar fi acceptat din
prima să-i fie prieten. Vorbea ceva într-o limbă ciudată cu alt băiat, agățat
de cealaltă parte a vagonului. Își comunicau impresiile? Continuau o
discuție începută înainte de această aventură? Lui Marc i-ar fi plăcut să-i
înțeleagă. Dacă ar fi avut mai mult curaj, ar fi vrut chiar să le ceară să se
pozeze cu ei…
146
Epic
Copiii s-au dat jos și în locul lor au urcat alții din șatră, mai mari ca
vârstă. Mocănița străbătea încet un traseu care trecea la mică distanță de
locuințele sărăcăcioase. Însă înăuntrul acestora și în curți și pe ulițele
înguste care duceau la râu era forfotă mare. O lume întreagă părea să
locuiască acolo ca pe o insulă, o lume despre care Marc nu avusese
cunoștință până atunci și care acum, că o descoperise, îl fascina. La un
moment dat, de ușița vagonului lor s-a agățat o femeie durdulie înfășurată
într-un prosop, ca tocmai ieșită de la baie. Avea părul negru ca abanosul
ud, lipit de țeastă. Zâmbea și ea ca toți ceilalți, bucurându-se de călătorie.
„Bună!” i-a zis tatăl lui. „Cum te cheamă?” Femeia s-a uitat la el mirată.
„Anemona, șefu’”, i-a răspuns cu un zâmbet știrb. „Da’ pe tine?” „Sorin”,
a zis tatăl lui Marc. „Ei sunt Marc și Antonia, familia mea.” „Deie-vă
Dumnezo sănătate, ptiu, că faini sunteț’!” Și a sărit, rămânând în urmă, cu
prosopul perfect înfășurat în jurul corpului.
După ultimele cocioabe, mocănița a accelerat, intrând în tunelul de
verdeață. Marc și-a reluat locul la margine. A scos mâna afară și a așteptat
momentul potrivit. Când acesta a venit, a strâns pumnul tare. L-a ridicat
apoi în aer, plin de frunze mari și late. Un buchet dintre cele mai frumoase.
Tata i-a făcut o poză, l-a rugat să zâmbească mai convingător și i-a mai
făcut una. Abia după aceea Marc a simțit durerea și a început să țipe. Din
pumnul său cădeau pe banchetă picături vesele de sânge.
22 septembrie 2017, Paleu
147
Mihók Tamás, un blockbuster despre

care merită să vorbim pe-ndelete
o cronică de Gabriela Feceoru
Poezia momentului e contaminată de sfere de

activitate foarte puțin sau deloc accesate anterior la noi.
Se trăiește din ce în ce mai mult în spațiul virtual,
emoțiile sunt determinate de reacțiile din online care duc
la răbufniri poetice deloc surprinzătoare, dar vitale
prezentului. Limbajul poetic e mai lax ca oricând, preluat
din anturaje. Asistăm la o schimbare de paradigmă a
poeziei contemporane cu efecte provocatoare și tonice
(Andrei Zbîrnea,#kazim (contemporani cu primăvara
arabă), ed. Herg Benet, 2014; Vlad Moldovan
Glitsch,ed.Charmides, 2017 sauAndrei Dósa, Adevăratul băiat de aur,
Casa de editură Max Blecher, 2017). La fel de îmbucurătoare sunt și cele
două debuturi din acest an la editura Paralela 45: Eugen C. Andrei, Lorem
ipsum și Savu Popa, Ipostazeambele deloc de neglijat.
Poetele, de asemenea, revin în forță cu poezie feministă curajoasă de
tip avangardă (Elena Vlădăreanu, Non stres test, CDPL, 2016; Diana
Geacăr, Dar noi suntem oameni obișnuiți, ed. Cartea Românească, 2017;
Medeea Iancu, Delacroix este tabu:suita romînească, ed. Cartea
Românească, 2017; Hristina Doroftei, Maşina de cusut, ed. Cartea
Românească, 2017).
Am numit numai câțiva dintre poeții tineri care vin după generația
douămiistă, sunt mult mai mulți și nu putem spune că ei împreună ar
constitui generația postdouămiistă, s-a mai vorbit despre asta. Emanuel
Modoc a deslușit dilema în câteva cuvinte în eseul „Către un nou
estetism”(Revista Apostrof nr. 1, 2017): „Chiar dacă poezia aşa-numită
„postdouămiistă” (termen pe care nu l-aş recomanda tocmai pentru că
douămiismul este considerat, pe bună dreptate, ultima generaţie de creaţie
din literatura română) este deosebit de activă şi proteică, glisând între
acalmie meditativă, nerv post-avangardist, nou ruralism şi postumanism
deopotrivă, aceasta şi-a îmbrăţişat precursorii imediaţi, găsind în ei
modele de referinţă pentru raportarea la realităţile sociale ale spaţiului
autohton postcomunist. În acest context, reciclările neoexpresioniste sau
biografist-minimaliste din producţiile apărute în acest deceniu au dat
148
Cronică literară
măsura influenţei generaţiei douămii în aceeaşi măsură în care au făcut-o

şi despărţirile faţă de milenarism (şi aici mă refer nu la o detaşare
violentă faţă de precursori, cât la prezenţa vădită a exerciţiului mimetic „de
probă”, prin care poezia ultimilor cinci-şase ani şi-a dobândit o oarecare
autonomie”. Problema unei generații merită pusă numai din punct de
vedere didactic, dar în această perioadă de tranziție, nu este cazul.
Spuneam mai sus că poeții tineri care vin după generația douămiistă
sunt mult mai mulți decât cei enunțați. Mihók Tamás este unul dintre
aceștia, un blockbuster despre care merită să vorbim pe-ndelete.
După volumele de poeme Șantier în rai, (ed. Tracus Arte, 2013) și
winrar de tot (ed. Tracus Arte, 2015), Mihók apasă pe restart cu
sentimentul preciziei reîmprospătării pieței liricii contemporane românești.
Volumul de poeme, cuticular (Casa de Editură Max Blecher, 2017) este
lansat în paralelcu traducerea acestuia în limba maghiară (cuticulum
vitae,ed. Sillabux, Budapesta, 2017).
Patru scene 3D : din unghii se-nfruptă natalia; you grow me like an
evergreen; natalia take two și cuticular se atașează lejer cuprinsului ca
trunchiuri specifice, organizând conținutul cărții. Poetul este, aici,
generator de imagini tapetate în colloquialism pentru concretizarea
sictirului cotidian : „tot cortexul ți-e fotosensibil/și zbiară la reporterul din
gară/pe care l-ai refuzat (spuneți-mi cum vă influențează schimbarea orei?
tye la drecu’!tye la drecu’!)” (panou de control, p.21). Poezia lui Mihók se
dă de-a dura în decepții, dar în decepțiicoagulanteîncadrate într-un spirit de
tip S.R.I. „azi nu mai lălăiesc și nu-mi mai/expun pe birou cuticulele
roase-/iată-mă sigur pe mine ca atunci//în parc sub ostaș când eram
high/și-am pus pariu cu tine pe-o vată/de zahăr că-s 23 de ciori pe
stâlpul//de lângă cișmea și 23 au fost mai știi (...)”(smth, pp. 48-49).
Autoironia împinge spre măestrii ale derulării secvențelor
transcendentale, ori impune frecvența experiențelor de tip vizionar: „mihoc
e timpul să-ți fuți una/mi-a spus îngerul frământând/ printre degete frunze
de cais/ contractând micoze e timpul// să te masturbezi în ceruri” (îngerul
meu pilot automat, p.33) sau„cădeam în gol jos niște manifestanți/
mărșăluiau pentru reîncarnarea iminentă/ a celor avortați un iureș de
feromoni mă sufoca/ ei arborau stegulețe cu texte chirilice/ în iad toate
literele sunt chirilice/ îmi scuturam degetele în semn de pace și dubiu/
cearșaful nostru cădea în urma mea zeul suprem/ trăgea de manivele
ciugulind din tărâțe ([în iad toate literele sunt chirilice], p.35). Profilul de
torționar omniprezent și omnipotent ca laitmotiv al apocalipselor personale
toarnă într-o realitate-blocajobsesia flagelând leziunile psihice și fizice.
Batjocura și umilința sunt reginele absolute care conlucrează pentru
149
dezumanizarea individului: „(...) scena când îl iau ăia pe andrei, tânărul

strungar, în mașină, și-l silesc la chestii, casa era, de fapt, o bază de
antrenament a forului suprem, multe mese festive de jur împrejur, ne
puteam relaxa, și, la fel de bine, atârnam din când în când, legați la brâu c-
o frânghie, paralel pe-o sită orizontală, și frânghia se lăsa și ne izbea de
sita ghimpată și vreo trei inși ne scuipau de sus, de la tribună, cu o
seninătate împărtășită, vergeturile tale se deschideau, mie îmi ieșeau
coastele: (...)” (ali baba, p.73).
Se joacă în cercuri concentrice abandonul, reîntoarcerea, iertarea,
promisiunile care niciodată nu se țin, minciunile, trădarea, maturizarea
„maturizarea mea nici măcar/ nu s-a petrecut în țară” (tanya, p.63),
corporatiștii „visam cum zace cheia noastră pe fundul senei/la graffitiul de
pe pereții canalului tu/corporatistă mai înaltă decât fumul/eu cu sandalele
derapate-n iarbă”(ultima oboseală, p.14); scopurile volatile transferate
într-un crâmpei de proverb biblic parodiat „ferice de cei ce pierd firul/la
costume department/și dau off la wireless/căci ei vor înghiți
ultima/floricică de popcorn/privindu-te (...)” (fericirea e pe țeavă, p.59)
sau identificarea cu o mașinărie „pentru tine natalia sunt un robot
cooperant/gata să te ung pe suflet pas cu pas într-un/mecanism cu riscuri
zero aderență zero” (shazam.urme de viață, p.57) și toate astea cu săgeată
spre iubirea care eșuează în mod irecuperabil.
Deschiderea spațiului intim, profund uman și personal, se face prin
stratageme bine puse la punct rezervate acestui context: aparențe,
disimulare, (re)negare, acceptare, respingere, îngăduință, resemnare, sau
răzbunare. Suntem spectatorii poeziei axate, în esență, pe aproximarea
reușitelor sau a eșecurilor, acolo unde nu se vede ce va fi, acolo unde
nimeni nu știe ce va fi, se trece pe anticipare (dintr-un soi de precauție),
iar din cadrul anticipării se ivesc posibilități care imprimănoi realități
(occidentale). O schemă psihologică pea cărei schelă se întâmplă
aparentele superficialități.
Nu poți să-i adresezi reproșuri unei asemenea cărți, poate doar
reproșul hiperigienei în texte (ceea ce n-ar fi tocmai un reproș). Fără
îndoială cuticular-ul lui Mihók nu cu sfială se înalță, indiferent de
controversele pe care (deja)le întâmpină. E posibil să avem în față o carte-
reper și să nu fim destul de lucizi să realizăm, sau să fim mult prea
pudibonzi și să ne blocăm în poemele cu inserții erotice.
150
Poesis
Generația 2000 +
Cătălin Mihai Ștefan

Încă de la volumul ”Apaosuri”, apărut în 2012,
Cătălin Mihai Ștefan își delimita zona de dezvoltare a
discursului său, gravitând în jurul familiei și a unor
experiențe formatoare care sunt descries cu lux de
amănunt și în ciclurile viitorului său volum. Poemele
prezente în revistă fac parte dintr-un proiect la care
Cătălin Ștefan lucrează de ceva vreme, și care, cel mai
probabil, îi va asigura locul de cel mai “domestic” dintre
poeții tineri ai unei generații extrem de zbuciumate.
(Vlad A. Gheorghiu)
Ceasul cu lift părelnic

Nu ştiu cum se face că acel ceas de masă cu mecanism zgomotos,
pus de bunica Slăbuţă în chiuveta din baie ca ea să poată dormi,
a rămas de ani de zile-n acelaşi loc, de parcă fiecare gest al ei devenea
lege,
şi s-a turnat apă peste el până ce s-a scufundat
parcă într-o cadă imensă care-l distorsiona
într-o pendulă căptuşită cu scoarţă de copac.
De acolo din adânc îşi învârte limbile,
îşi ridică pasărea pe acoperişul pădurii mecanice
şi face vârtejuri în sus şi-n jos
de mă aruncă la suprafaţă şi mă scufundă când şi cum vrea.
Aşa a început totul.
Momente trupeşti
Se spune că de priveşti în gol te uiţi în ochii diavolului,
dar el e neputincios aici.
În acele momente clipesc atât cât să nu pierd cristalul luminii
151
şi îmi golesc pieptul de aer până-l aduc

la mărimea, la putinţa de atunci.
În acele momente sternul meu luceşte
ca lustruit de un timp îngăduitor, ospitalier
şi tresăririle, străluminările sale sunt importante
doar pentru meniscurile frichinite-ale genunchilor mei caleidoscopici.
Din nou în lipsa mamei

Când mama pleca în oraş
frate-miu se trezea la spătarul patului,
legat de mijloc cu cordonul capotului înflorat,
să nu mai cadă din pat, chipurile,
ca atunci când, aterizat în găleata cu saramură pentru pătlăgele,
n-a găsit nici un peşte, nici un vas scufundat, nici cea mai mică poveste
şi ne-a pedepsit mult timp de-atunci înainte cu bâlbele sale când /ba triste,
când /ba furioase.
Când s-a mai mărit, îndopat cu poveşti horror,
create între timp de mine pentru lipsa lui de apetit,
i l-am tăiat dar nu din rădăcina patului,
de unde părea crescut, ci de la baza cuielor care-l prinseseră
şi ale căror capete le-am ascuţit cu pila.
Nu mai ştiu ce înălţime aveam.
A şasea poveste pentru copiii mici de la ţară
Mama există de la începutul lumii.

Din pântecele ei au ieşit toţi oamenii,
inclusiv inventatorii de trenuri şi automobile
care păstrează, ca printr-un miracol genetic,
trăsături din braţele ei.
Contradicţiile bunicului Petrică

Era aproape imposibil de înţeles
de ce, câteodată, bunicul Petrică adormea trotilat pe calea ferată,
152
Poesis
în acelaşi loc unde nebunul satului abandona sacii cu pisici bătute la

schilodeală,
de ce se lăsa greu ca un munte doar faţă de consătenii
veniţi să-l ridice din calea trenului, în timp ce-l bârfeau şuierând din buze,
nu şi faţă de copiii săi şi de bunica Slăbuţă.
Eu şi butucul de vie
Şi tot punând apă la butuc l-am observat că a depăşit blocul.
Din lăstar în lăstar am ajuns la palatul zmeului
care i-a luat bunicului Dumitru ani din viaţă ducându-l pe front.
L-am omorât şi-am luat anii asupra mea.
Am mai turnat nişte apă şi am urcat şi mai sus
pân-am dat de-acelaşi zmeu îmbrăcat cu altă viaţă.
Mi-a deschis tot zmeoaica şi de-ndrăgostit ce eram de Andreea,
cea cu buchetele de curu-găinii, nu m-a recunoscut la faţă.
L-am omorât şi i-am luat acei ani în care bunicul a mâncat coji de cartofi
cu şobolani în prizonierat la ruşi.
Întors acasă am turnat apă iar, am urcat şi mai mult,
şi-am dat de-acelaşi zmeu care-ntre timp se făcuse blajin,
şi-mi dădu de bunăvoie anul de puşcărie făcut de bunicul
pentru a doua cartelă care-i dădea mai mult de trei pâini la şase copii.
În anii recuperaţi bunicul nu făcu altceva
decât să-şi plesnească bretelele peste pectoralii fleşcăiţi de viaţa lui Berilă.
Dacă i-aş fi păstrat aş fi ştiut ce să fac cu ei,
iar lucrul acesta n-ar fi fost la locul lui.
Bunicul a murit ca prin minune.
153
3 miniaturi dramatice de
Marian Ilea
Femeile și barbatul
Două femei
6 august 2016, în Parcul Regina Maria din Baia Mare, pe o bancă stă o
doamnă de vreo patruzeci de ani (Femeia 1), îmbrăcată lejer; e căldură
mare, transpiră, se șterge pe frunte cu un șervețel alb scos dintr-un
pachețel albastru. Doamna își suflă nasul. Pare a fi răcită sau alergică. În
coșul de gunoi de lîngă bancă sînt aruncate șase șervețele care stau ca
șase sași buni cunoscători ai rețetelor de făcut salam săsesc. Doamna
(Femeia 1) privește în gol, deși pare că se uită în ochii statuii ce-l
reprezintă pe poetul maghiar Șandor Petöfi. Poetul e vopsit cu verde, mă
rog, statuia poetului a fost vandalizată de un necunoscut care i-a aruncat
în față și pe nas un borcan plin cu vopsea verde.
Cioburile de sticlă au fost strînse, în parc e curățenie. Poetul Șandor
Petöfi (mă rog, statuia lui) e verde.
E ora optusprezece. Pe bancă se așează o altă doamnă de vreo treizeci de
ani, venită de pe terenul de tenis din apropiere. E îmbrăcată în fustă
scurtă. Are genunchi frumoși. Picioare lungi (Femeia 2). Cele două femei
povestesc privind la nasul verde al poetului Petöfi:
Femeia 2: Și pe nas e verde.

Femeia 1: Vai de capul lui. Cred că e de o rezistență și de un calm
fantastice.
154
Teatru
Femeia 2: Aștept apusul. Nu prea a fost sever dar a pus la punct pe foarte
mulți.
Femeia1: Întocmai așa este după cum spuneți. Cînd eram cu el era, îmi
aduc aminte, de un calm excepțional.
Femeia 2: Era și prevăzător.
Femeia 1: Eram uimită de multe ori pînă am început să nu mai fiu.
Femeia 2: Dar sînteți, doamnă.
Femeia 1: Avea sînge rece în tot ceea ce făcea.
Femeia 2: Probabil și multă stăpînire de sine? Cred că ați uitat cum arată
la față de cînd nu l-ați mai văzut.
Femeia 1: În momentul revederii o să-i fac unele reproșuri… Probabil.
Femeia 2: Adică doriți să-i faceți neplăceri…
Femeia 1: Am suferit atît de mult…
Femeia 2: Aveți o părere despre faptele comise de el?
Femeia 1: Proastă, doamnă. Foarte proastă.
Femeia 2: Erați dispusă să vă vedeți cu el la orice oră din zi sau din
noapte?
Femeia 1: Da, doamnă. Cînd era momentul potrivit. Oricînd.
Femeia 2: Bănuiam, doamnă.
Femeia 1: I-am atras atenția că nu e bine să ne vadă lumea împreună.
Femeia 2: Datorită situaţiei pe care o avea?
Femeia 1: Evident, doamnă. Datorită nevestei lui, bătrîna aia care-l bănuia.
Femeia 2: Vă era frică, doamnă.
Femeia 1: Recunosc că-mi era teamă.
Femeia 2: Dacă v-ați fi dus la ea și i-ați fi mărturisit ați fi evitat orice
neplăceri.
Femeia 1: Mi-ar fi cerut o discuție amănunțită despre situația mea de
atunci.
Femeia 2: Am înțeles, doamnă.
Femeia 1: Mi s-ar fi plîns, așa că am evitat, doamnă.
Femeia 2: Știam că sînteți curajoasă.
Femeia 1: Ar fi vrut să-mi spună cît este ea de nefericită, de persecutată de
către el.
Femeia 2: Să se plîngă, da, exact așa ar fi făcut.
Femeia 1: O cunoașteți, doamnă?
Femeia 2: Nici gînd, dar vă cunosc pe dumneavoastră. Adică încep să vă
cunosc, doamnă.
Femeia 1: Îmi plăcea să-i spăl eu hainele lui… de corp.
Femeia 2: Cîtă intimitate, doamnă. Vă spunea că vă va înșela cu alta.
Femeia 1: Nu-l credeam.
155
Femeia 2: Toate sîntem proaste, doamnă. Vă întreba dacă vă e frică de așa
ceva?
Femeia 1: Atuncea… la vîrsta aia a mea nu mi-ar fi plăcut să-mi fie
înșelate așteptările, speranțele.
Femeia 2: Dar v-a înșelat.
Femeia 1: Evident.
Femeia 2: V-a și spus: „Sper că m-am purtat cu dumneata ca un adevărat
cavaler”.
Femeia 1: De unde știți, doamnă? Exact așa a fost. Ați fost prin apropiere?
Femeia 2: Nici vorbă, doamnă. Toți sînt la fel.
Femeia 1: Evident.
Femeia 2: Ar trebui să fim cu băgare de seamă la acest lucru.
Femeia 1: Era întuneric în camera aia. A ieșit și mi-a spus că nu mă poate
primi. M-a enervat faptul că era întuneric.
Femeia 2: Avea pe alta, doamnă.
Femeia 1: Cu siguranță, și acea alta se uita pe fereastră prin binoclul lui.
Femeia 2: Care era pentru dumneavoastră. Un binoclu german.
Femeia 1: Exact. Parcă sînteți un medium, ceva. Sînteți, doamnă?
Femeia 2: Ați pozat, de fapt, v-ați prefăcut îngrijorată că fata era foarte
tînără?
Femeia 1: După toate probabilitățile, așa era.
Femeia 2: Ar fi fost păcat să cadă pe mîinile unui soț rău și bătrîn cum era
el?
Femeia 1: Evident, doamnă. Dar nu m-am amestecat. M-am și bucurat.
Așa merita aia care rîvnise la bunul alteia.
Femeia 2: La binoclul alteia, doamnă?
Femeia 1: Evident, doamnă.
Femeia 2: Ați fi putut s-o elogiați pe tînăra aia?
Femeia 1: Aș fi putut să-mi bag mîinile în părul ei lins!
Femeia 2: Avea păr lins?
Femeia 1: Habar n-am, doamnă.
Femeia 2: Dar ați spus că…
Femeia 1: Am spus doar așa, doamnă.
Femeia 2: Adică, în singurătate, în camera în care trăiți și dormiți chinuit,
în nopțile fără somn, v-ați imaginat că….
Femeia 1: Exact. Exact așa am făcut…
Femeia 2: De ce nu cîrlionțat…?
Femeia 1: Cîrlionțat, ce…?
Femeia 2: Părul ăla, adică, de ce lins?
Femeia 1: Au fost nopți cînd era și cîrlionțat.
156
Teatru
Femeia 2: Mi-am închipuit. Ba lins, ba cîrlionțat. Cînd era mai mare

satisfacția?
Femeia 1: Care satisfacție?
Femeia 2: Cînd o luați cu mîinile alea muncite de părul lins sau de ăla
cîrlionțat?
Femeia 1: Parcă la părul lins. Ca să nu vă mint… prea mult, doamnă.
Femeia 2: Nu vă plac mincinoasele, e clar.
Femeia 1: Evident.
Femeia 2: Nici măcar n-ați cunoscut persoana care v-a făcut rău.
Femeia 1: N-am fost curioasă.
Femeia 2: Ați preferat să vi-o imaginați. E mai bine așa. O gîndiți cum vă
pică bine. Într-o noapte așa, în alta altfel. V-am înțeles.
Femeia 1: Nici nu mă așteptam la altceva din partea dumneavoastră. Îmi
imaginam cum ajung la bătrîna aia de nevastă a lui și-i spun: „Doamnă, și-
a bătut joc de noi, de amîndouă. Vă jur!”.
Femeia 2: Știu, doamnă. Vă înțeleg atît de bine.
Femeia 1: La fiecare ne vine rîndul, mi-am spus. Și nu m-am dus.
Femeia 2: Nu trebuie să vă pierdeți nădejdea și nici răbdarea.
Femeia 1: Nu mi le pierd.
Femeia 2: Încă să nu turbați, doamnă, să mai aveți răbdare și nădejde.
Femeia 1: Dar… pînă cînd, pînă cînd? A început să poarte haină albastră și
șapcă albastră.
Femeia 2: L-ați urmărit?
Femeia 1: Nici gînd. L-am văzut întîmplător în Centrul Vechi al orașului,
la o terasă de cafenea.
Femeia 2: Oho! Este un trădător. E clar că v-a trădat.
Femeia 1: Exact.
Femeia 2: Sîntem, noi, în stare să fim ca el, doamnă?
Femeia 1: Ca el, niciodată, doamnă.
Femeia 2: Ticăloase, doamnă.
Femeia 1: Adică, dumneavoastră credeți că eu m-aș da în lături?
Femeia 2: V-ați da, doamnă?
Femeia 1: Niciodată. De asta puteți fi sigură.
Femeia 2: Bun! L-am termina repede. Aș fi tare curioasă să pot discuta și
eu cu el. Însă, se pune problema dacă nu se va feri de mine.
Femeia 1: Doriți să gustați din terciul lui? Ca să fim două care am mîncat
același terci, doamnă.
Femeia 2: La care terasă din Centrul Vechi ziceați?
Femeia 1: Nu ziceam. La o terasă.
Femeia 2: Trebuie să avem încredere una în alta. Altfel…
157
Femeia 1: Nu vă întreb nimic. Am răbdare și încredere. Consider că sînteți
o doamnă de nădejde. Pe terasa de la Cafe Bistro, doamnă. Acolo era, cu
haina albastră.
Femeia 2: Și cu șapca albastră. Am înțeles. Nu mai speculați discuția asta,
doamnă.
Femeia 1: Dar dumneavoastră, de fapt, cine sînteți, doamnă?
Femeia 2: Sînt cea care se uita pe întuneric, pe fereastra aia, cu binoclul
german, doamnă.
Femeia 1: Am înțeles, doamnă.
Femeia 2: Era evident, doamnă.
P.S.: Apoi au urmat discuții lipsite de importanță care au durat pînă

tîrziu, în noapte.
Boony & Erszebet

Boony are douăzeci şi şapte de ani, e necăsătorită, părul roşu, optzeci şi
şapte de kilograme, haine sport, umbrelă roşie, bluză largă roşie,
domnişoară fără prea mari speranţe.
Prietena ei Erszebet e o doamnă bine de treizeci şi opt de ani, are soţ, n-
are copii, sacou elegant, şaizeci şi trei de kilograme, ţinută de fostă
sportivă de performanţă.
Erszebet a fost Miss ASE, a ajuns contabilă la cele două magazine second-
hand din Baia-Sprie. Are biroul peste drum de barul Le Monde. Fostele
colege de facultate de la finanţe o cheamă la sesiuni de shopping în
Bucureşti, o dată pe lună. Erszebet lasă contabilitatea, îşi cumpără bilet
de avion și pleacă, lipseşte două zile de la întîlnirile cu Boony. O mie de
lei costă deplasarea şi o sută de lei fiecare bluză. Erszebet cumpără doar
haine de firmă: Lee Cooper. Soţul ei nu zice nimic. Erszebet povesteşte cu
fostele ASE-iste, cele care au divorţat sînt scîrbite de viaţă, cele
nedivorțate încă sînt nefericite. De la Bucureşti, Erszebet îşi cumpără
bluze şi abia aşteaptă să ajungă iar pe terasa de la bar. După fiecare
întîlnire cu Boony, Erszebet e fericită, din pricină, ori mai degrabă grație
faptului că Boony e nefericită.
În fiecare dimineaţă, barul cu terasă Le Monde din Baia-Sprie se deschide
la ora nouă. Erszebet soseşte prima. Se aşază la o masă de unde vede
podul de peste Săsar şi pădurea de foioase care urcă pînă pe Dealul
Minei. După un sfert de ceas apare şi Boony. Cele două îşi beau cafeaua
împreună. Între orele nouă şi un sfert şi zece.
158
Teatru
În douăzeci şi doi septembrie, anul două mii cincisprezece, de dimineaţă,

Erszebet a apărut la ora nouă pe terasă şi a rămas uimită că Boony sosise
deja. Boony părea nedormită, era ciufulită şi avea ochii plînşi.
Boony: Bună dimineaţa, Erszebet.

Erszebet (uimită): ‘Neaţa bună, Boony. S-a întîmplat ceva?
Boony: Am vrut să am cîteva minute în care să mă gîndesc la bunica. De
aceea am venit la ora nouă. Mi se întîmplă uneori. A fost singura din
familie care m-a iubit, Erszebet. Trebuia s-o duc la spital. Acum doi ani.
Cu o seară înainte, însă, a luat-o ambulanţa, am stat zece zile cu ea. Avea
dureri cumplite. De ce? A fost o femeie bună. Mi-a zis să chem un preot.
Am sunat la episcopie şi au trimis unu’ tinerel. Tare greu a fost, a plîns şi
ea, am plîns şi eu, n-am mai văzut-o pe bunica plîngînd niciodată.
Erszebet: Era înfiorată, Boony?
Boony: I-am spus să se roage şi se ruga într-una, îşi cerea moartea, zi-
noapte. S-a dus într-o dimineaţă, am văzut-o luptînd, îmi cerea să-i mişc
picioarele că-i amorţeau.
Erszebet: Exact aşa a fost şi la mine, Boony. Bunica nu mai avea nimic de
așteptat de la nimeni. Mi-a spus: „Erszebet, să trăieşti pentru tine,
aşteptările rănesc”.
Boony: Și mie mi-a zis: „Boony, înainte să mori, fă-ți de cap cît poți”.
Epuizată l-a aşteptat pe unchiul din Austria, fiul ei. A venit, și ea după o
oră a și plecat. Eu i-am ţinut lumînarea la cap în WC-ul de la spital.
Erszebet: „Înainte să vorbeşti, Erszebet, ascultă”, aşa mi-a zis.
Boony: Preotul spunea o rugăciune. În nopţile acelea am tot visat-o. Zicea
că nu vrea să plece, mă tot strîngea în braţe, mă trezeam simţindu-i
strînsoarea. Zicea că nu ştie încotro merge. A căzut şi draperia.
Erszebet: În ultimele ei ceasuri auzea moartea cîntînd. Ea singură o auzea,
eu nimic. „Văd un negru nemaivăzut, Erszebet, şi un loc înverzit”, îmi
zicea.
Boony: Păcat că n-ai cunoscut-o. A fost o femeie formidabilă.
Memorabilă, i se potriveşte mai bine. Era ca un străjer, un supravieţuitor,
şi ar fi făcut orice pentru familia ei.
Erszebet: Absolut orice, Boony.
Boony: Mi-aş dori să-mi spună într-un vis că e bine, că şi-a găsit locul, că
nu-i mai e frică unde va ajunge. Nu ştiu de ce nu-mi spune asta. Poate că
nu e chiar într-un astfel de loc, sau poate că nu pot primi eu o asemenea
informaţie.
Erszebet: Mie mi-a spus ultimele cuvinte bunica, Boony: „Sînt mereu
fericită, ştii de ce?”, şi s-a dus, n-a mai apucat să-mi spună motivul.
159
Boony: Păcat. Poate m-ar fi ajutat şi pe mine. Dacă apuca... Gata,
Erszebet, am terminat cu gîndurile.
Erszebet: Dar îţi pică greu ca persoană, la suflet, mai ales dacă ai ţinut la
acea bunică.
Boony: Doare, aşa e. Eşti inteligentă şi cu caracter, Erszebet.
Erszebet: Mama mea şi bunica mea sînt de la ţară.
Boony: Persoanele negative, însă, trebuie ignorate, eu aşa fac, nu bag în
seamă oamenii fără caracter.
Erszebet: Şi nici fără bun simţ.
Boony: Nu trebuie băgaţi în seamă.
Erszebet: Aşa e, Boony.
Boony: Sportu-i bun şi ciufuleala la fel, acum sînt ciufulită. Păcat totuși că
sînt şi grasă. Într-o zi l-am văzut din nou pe tînărul preot frumos, Erszebet,
era aici pe terasă. Eu coboram cu părul roşu... aveam aşa o stare... tînărul
frumos... dar m-am oprit... omul frumos, bun şi tînăr, e mereu lovit... n-am
riscat.
Erszebet: În zilele astea fiecare face ce poate.
Boony: Exact, luptă pentru supravieţuire. Absolut nimic n-am pierdut,
absolut, doamnă, sînt o femeie tratată ca o cîrpă de acel om care este o
brută şi vorbeşte urît şi cu cuvinte josnice, e semn că acel om dă dovadă de
prostie?
Erszebet: Sînt oameni şi oameni, Boony.
Boony: Nu se poate numi om, are un caracter fără scrupule, un frustrat...
toate i le va întoarce Cel de Sus.
Erszebet: Din păcate, tot om se cheamă și ăsta.
Boony: În sfîrşit, n-are rost să mă macin, să-mi consum neuronii pentru o
asemenea brută bipedă.
Erszebet: Corect.
Boony: Care dă dovadă de aşa ceva, care m-a jignit într-un hal fără de hal.
Erszebet: Sînt şi energii negative?
Boony: M-a şi scuipat.
Erszebet: E clar, un aşa caracter nu se mai poate repara.
Boony: Atîta poate, Erszebet, mi-a picat foarte greu, că am nervi. Dar, în
fine, nu faci aşa ceva, nu ataci, că el e în dezacord, cuvintele pe care mi le-
a adresat sînt inutile şi negative. Nu eu, el este un monstru gras.
Erszebet: La patruzeci de ani e o mare ruşine aşa un comportament.
Boony: „Ai experienţă de viaţă şi un astfel de comportament neruşinat.” I-
am dat două pălmi, aşa m-a enervat. Am strigat la el: „Uite, ia de aici că
meriţi, să mă ţii minte”. O mai am şi pe cumnata aia care-mi poartă de
griji. E problema ei. Eu n-am ce invidia. Zice că n-o suport că are doi copii
şi-i măritată şi nu-i nici grasă. În primul rînd, eu n-am grijile ei. L-am
160
Teatru
iubit, chiar dacă e o brută, am ce îmbrăca, am unde sta, am ce mînca. Nu

ştiu ce să invidiez.
Erszebet: Nici eu n-o înţeleg, Boony.
Boony: Şi mai stă şi cu nasul pe sus, nu salută, dă dovadă de prostie.
Erszebet: Interesant, Boony. Ce viitor are un tînăr frumos, bun şi preot? În
zilele de astăzi nici unul. Eu sînt măritată şi ştiu ce vorbesc.
Boony: Nu mă grăbesc. N-are nici un viitor. Sînt tînără şi femeile deştepte
şi tinere nu fac pasul măritişului, ahahahah!
Erszebet: E foarte greu să găseşti înţelegere din partea cuiva.
Boony: Astăzi aşa-i. Lumea s-a stricat rău, Erszebet.
Erszebet: Exact, cum ziceai tu, e doar lupta pentru supravieţuire.
Boony: În floare sînt bandiţii, noi, muncitoarele de rînd, sclavele. Bani mai
sînt dar ei îi învîrt.
Erszebet: Vine o zi cînd va răsări şi soarele.
Boony: Normal că i-am tras două pălmi, mi-au cedat nervii: că de ce l-am
lovit? Dacă a vorbit aşa urît, ce să fac? Să stau şi să-l ascult? M-am repezit
la el şi pac-pac!
Erszebet: Cîinii sînt totuşi mereu optimişti.
Boony: Sigur, de acolo le și vine energia asta pozitivă. Din optimism.
Erszebet: Aşa ar trebui să fim şi noi, femeile. Optimiste!
Boony: Ca şi cîinii, Erszebet?
Erszebet: Exact.
Boony: Pe cîinele meu îl cheamă Bucsi. Şi cînd e cu mine îmi dă energie
pozitivă, e mădărit şi foarte inteligent.
Erszebet: Primeşte de mîncare și de alții?
Boony: Mereu, şi la biserică mă însoţeşte.
Erszebet: Poate era pierdut, abandonat, dar a avut baftă.
Boony: Stăpîneşti puterea cuvîntului. Aşa a fost. L-am găsit pe stradă. Are
cam opt ani, mi-a zis veterinarul, şapte sau opt. Și deşteptăciunea în
privire. Bucsi e cîinele meu, cel mai bun prieten. El doar latră. Cuvintele
ucid.
Erszebet: Important e să ai cuvîntul blînd.
Boony: Da. Eşti inteligentă şi cu caracter. Am învăţat să ignor. Sînt bine
aşa. Haaa!
Erszebet: Şi sportul e bun.
Boony: Sînt grasă deşi fac sport. Ţara e bogată şi frumoasă dar o conduc
niște escroci.
Erszebet: Plouă pe terasă. Noroc cu umbrelele. Ne apără.
Boony: Aş fi vrut să merg la piaţă, în tîrgul de legume. Mi-ai dat sfaturi
ca-ntotdeauna şi vorbe bune, blînde, m-ai încurajat. Prietenul meu n-are
161
casă-masă, eu am umblat după el. El n-a umblat după mine. Ca un cîine
dingo m-am ţinut după el. Zicea: „Lasă-mă-n pace, Boony, că eşti prea
grasă”. Fiind o romantică şi o sensibilă, m-am îndrăgostit, și nu l-am lăsat.
Erszebet: Cu siguranţă. Numai aşa poţi suporta. Accepţi stoic.
Boony: Exact, ca o oarbă, slută şi mută. Crezi că mă cheamă cumnata la
masă, ca să fim o familie, cum zicea bunica?! Pentru mine nu se găseşte
nici măcar o farfurie la ei în bucătărie. Nimic. Nu mă sună. Nu mă caută.
Dată la o parte. Sau poate sînt turcă şi nu înţeleg că nu mă vrea în viaţa ei.
Erszebet: Asta chiar că doare.
Boony: O face intenţionat şi cînd sînt la ei acasă. Poate mă ajuţi, îmi dai un
sfat. Psihic mă simt terminată. Nu-i în regulă, sau poate normal, aşa ceva?!
Nu sînt obiectul lui să mă ia în posesie numai cînd are pofte, aşa ceva nu
mai accept. E inuman. Încerc să fiu puternică dar să faci dragoste şi apoi să
te facă cu ou și cu oțet! Pur şi simplu rece, răutăcios... în loc să mă pupe,
să mă aprecieze, să mă întîmpine cu căldură, mă înjură, zice că-s
dezgustătoare, că-s un zero barat. Cine se crede, Alende Gheorghe? Mereu
am iertat, nu treceau cinci minute şi eram la picioarele lui ca şi căţeaua
după... Am suflet mare.
Erszebet: O să încerc să te ajut, Boony. Cei de sus se simt bine, cei de jos,
vai de mama lor.
Boony: Mulţumesc mult, o să-mi văd numai de viaţa mea. La nimeni nu-i
e scris pe frunte nimic. Cum ajunge şi unde. Nimeni nu ştie ce va fi de
capul omului. Gata, o să stau în apartamentul meu, îmi văd de-ale mele,
dacă lor nu le convine, eu una nu-i mai caut. De cîte ori mă vede în piaţă
se strîmbă urît, nu ca o cumnată care-i în aceeaşi familie. Nu-i place nici
de prietenul meu. Nu sînt eu vinovată că mama m-a făcut grasă.
Erszebet: E cald. Nu mai plouă. Lumea devine certăreaţă.
Boony: Cumnata îmi zice să-mi las prietenul, că-i fără viitor şi va ajunge
boschetar.
Erszebet: Tu ai atîtea daruri, Boony. Dumnezeu ţi-a dat multe de îndurat.
Boony: Aşa este, deosebite cuvinte, te iubesc, Erszebet. Eşti diferită, te
simt şi mă bucur pentru asta. Da. Bine că am şi prietenul ăsta. Decît nici
unul. Nu-i rău. Sper să mă înțeleagă și să-mi vrea pînă la urmă binele, să
mă şi iubească, cum altfel. Dar, pe de altă parte, poate fi mai bine şi
singură decît cu un prieten fals. Mă simţeam a nimănui. E dură viaţa,
Erszebet.
Erszebet: Lipsurile înnebunesc oamenii şi mai ales femeile.
Boony: Ce rost are răutatea? Alaltăieri am fost la o fostă colegă acasă.
Făcea mişto de grăsane. N-am zis nimic că-s deşteaptă, frumoasă şi de
treabă. Fac exact ce simt sau ce trebuie.
Erszebet: E greşit să te dai după gura lumii.
162
Teatru
Boony: N-am pierdut absolut nimic. Sînt conştientă. Dar nici aşa nu-i bine.
Prietene false şi invidioase, simt că mă doare, dar trebuie să fiu tare, să nu
mă pierd, să mă obişnuiesc.
Erszebet: Tu nu poți să ajungi ca ele.
Boony: Exact. Cîtă indiferenţă! Mă uit la mine. Sînt tînără, apoi măcar un
bătrîn să apară. Nimeni nu mă caută, mă simt singură. Sper ca într-o zi să
se îndrăgostească cineva de mine şi să mă căsătoresc. Nu doar eu să fiu
îndrăgostită şi el nu şi nu.
Erszebet: Măcar la mentalitatea lui să poţi ajunge, l-ai putea dirija.
Boony: Eşti o gînditoare. Mereu gînditoare. Şi foarte elegantă şi frumoasă.
Eu am să devin balena ucigaşă, faină şi optimistă.
Erszebet: Tineretul de azi e mort, Boony. Altceva nimic.
Boony: Cînd îţi vinzi munca, e negoţ. La noi o dai pe gratis şi nimeni n-are
nevoie de ea. E sclavie.
Erszebet: Pură sclavie.
Boony: Ca niște iobagi sîntem. Chiar şi cei care muncesc la stat.
Erszebet: Mare păcat.
Boony: Cred totuși că-l voi ierta, ştiu să fiu doamnă cu el, îi voi spune că
iubirea nebună e de vină, o să merg la el, m-a făcut proastă, ceea ce nu
sînt. Zice că se simte rău că a greşit.
Erszebet: Poate-i un semn de slăbiciune. Ar trebui să profiți!
Boony: Așa-i, dacă eşti prea inimoasă ai numai de suferit. Eu m-am
îngrăşat douăzeci de kilograme. Nu contează. Sănătoasă să fiu. Dacă am
luat proporţii nu trebuie să mă las înjosită. A făcut multe greşeli, dar dacă
vrea să înţeleagă, va înţelege.
Erszebet: Trece.
Boony (ridicîndu-se de pe scaunul de la terasa barului Le Monde): Aşa-i.
Mulţumesc frumos! Îţi doresc o zi minunată. Tot binele din univers şi toate
gîndurile pozitive, Erszebet.
Boony a plecat spre piaţă la tîrgul de legume. Erszebet e fericită. Soarbe

ultima picătură de cafea. Se pregăteşte să plece acasă. Va găti pentru
soţul ei drag o ciulama de curcan.
Mikigizi Yka & domnul Both

În trenul personal Baia Mare – Jibou, cu plecare la ora treisprezece şi
treizeci de minute. Lume puţină. Mikigizi Yka are patruzeci de ani, se
întoarce de la tribunal unde i s-a pronunţat divorţul. Mikigizi Yka e
163
brunetă,cu părul lucios, subţirică, plînsă, nedormită, supărată, revoltată.
Se aşază într-un compartiment de tren, gol. Nu-şi pune bagajele pentru că
nu le are. După un minut intră în compartiment domnul Both, tot patruzeci
de ani, îmbrăcat într-un costum negru, cu ochelari de vedere cu dioptrii
mari. Trenul se urneşte încet. E trenul personal de Jibou, care nu se
grăbeşte niciodată.
Mikigizi Yka: Mikigizi.

Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka: Eu.
Domnul Both: Bună ziua, doamnă.
Mikigizi Yka: Yka. Cu igrec şi cu k de la kilogram.
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka: Eu.
Domnul Both: Both, cu haş la final.
Mikigizi Yka: Cine?
Domnul Both: Eu.
Mikigizi Yka: De ce într-o secundă îţi întoarce spatele şi pleacă fără să
spună: bun rămas, Yka?
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka: Pentru că aşa e el, pentru că are şoric în loc de obraz.
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka: Bucură-te c-ai scăpat, Yka, te aşteaptă ceva mult mai bun.
(Îl priveşte atentă pe domnul Both, îl examinează.)
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka (către domnul Both): Astăzi greşeşti tu şi eu te iert, mîine
greşesc eu şi tu mă ierţi şi tot aşa.
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka: S-a pronunţat divorţul, sînt o femeie liberă, definitiv, de la
tribunal mă întorc în Jibou.
Domnul Both: Am înțeles, doamnă.
Mikigizi Yka: Da’ eu am fost mereu cu capul sus, credeţi-mă, n-am pierdut
nimic. Ba mai mult, am cîştigat!
Domnul Both (intră în joc): Şi veţi cîştiga mereu, pentru ceea ce sunteţi, o
femeie minunată, o prietenă adevărată, cu toate calităţile bune şi foarte
bune.
Mikigizi Yka: Ştiu, dar trebuie să înţelegeţi că mai mult nu pot... capul sus,
tu eşti şi rămîi o doamnă, aşa-mi spun. „Te pup, femeie frumoasă”, aşa-mi
zicea.
Domnul Both: Cine?
164
Teatru
Mikigizi Yka: Da’ pe mine nu mă răneşte nimic... Adevărat... după faptă şi

răsplată.
Domnul Both: Aveţi dreptate.
Mikigizi Yka: Mereu am.
Domnul Both: Nici departe nu ajungeţi.
Mikigizi Yka: Pînă la Jibou. O femeie care desparte familii nu se poate
numi femeie, domnule.
Domnul Both: Din păcate!
Mikigizi Yka: O mizerabilă, pentru doi lei şi-a făcut pielea praştie, s-a
vîndut pe bani puţini.
Domnul Both: Tot pentru iluzii.
Mikigizi Yka: Da’ ea nu ştie asta. Că are fluturi în stomac... aşa mi-a spus.
Domnul Both: Cînd vor deveni molii o să vedeţi, doamnă.
Mikigizi Yka: Cine?
Domnul Both: Fluturii, doamnă.
Mikigizi Yka: Am înţeles. Se zice să nu-ţi clădeşti fericirea astfel... Toţi
măgarii sînt drăguţi... la început, domnule?
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka (interesată şi curioasă): Aţi fost îndrăgostit, domnule?
Domnul Both (transfigurat): O, da, desigur, doamnă.
Mikigizi Yka: Vă rog să-mi povestiţi, da’ vă rog mult. (Tăioasă:)
Povestiţi-mi!
Domnul Both: Studiam fagotul şi locuiam la internat, doamnă. În fosta
mănăstire franciscană din Cluj.
Mikigizi Yka: Mai departe, domnule. Sînt nerăbdătoare să vă ascult.
Domnul Both: Unde aveam sălile de studiu şi dormitoarele. La sfîrşit de
săptămînă, dacă eram printre cei consemnaţi, nu ieşeam în oraş. Încropeam
mici orchestre de jazz, doamnă.
Mikigizi Yka: Şi cîntaţi... îmi place jazz-ul.
Domnul Both: De altfel, era strict interzis aşa ceva. Ne încălzeam,
doamnă, deschideam ferestrele dormitorului.
Mikigizi Yka: Larg le deschideaţi, domnule Both. Ce frumos.
Domnul Both: Şi cîntam în timp ce în stradă se aduna lumea şi aplauda.
Mikigizi Yka: Exact ca la un concert. Am fost şi eu la Cluj, la Filarmonică,
domnule.
Domnul Both: Mai erau şi celelalte zile. Făceam de serviciu cu rîndul, la
bucătărie, la spălătorie, acolo am învăţat cum se calcă repede şi bine o
cămaşă.
Mikigizi Yka: Şi v-aţi îndrăgostit?
Domnul Both: Cine?
165
Mikigizi Yka: Nu despre dragoste era vorba?
Domnul Both: Aveam locuri rezervate şi la filarmonică şi la operă.
Mikigizi Yka: O chema, domnule, cum o chema?
Domnul Both: Pe cine, doamnă?
Mikigizi Yka: Nu-i nimic, povestiţi, spuneţi, mărturisiţi tot, domnule!
Domnul Both: Ilona Mikova de la opera din Praga. A cîntat Carmen de
Bizet, doamnă, şi m-am îndrăgostit, la treisprezece ani neîmpliniţi, de
vocea ei.
Mikigizi Yka (impresionată): Ce frumos, domnule. Dacă bărbatul se
aşteaptă ca femeia lui să fie un înger, atunci să facă pentru ea raiul,
domnule. Nu-i aşa?
Domnul Both: Îngerii nu trăiesc în iad, doamnă?
Mikigizi Yka: Doamne-ajută.
Domnul Both: Doamne-ajută.
Mikigizi Yka: Doamne-ajută.
Domnul Both: Roata, doamnă.
Mikigizi Yka: Cine?
Domnul Both: Roata, doamnă. Întotdeauna roata se întoarce.
Mikigizi Yka: Ce frumos. Îmi place enorm.
Domnul Both: Mulţi nu-şi dau seama. După ce strică fug la mecanicul Gigi
şi cred că se rezolvă.
Mikigizi Yka: De o săptămînă beau cîte un Coldrex cu zeamă de pere. Îi
zic „ceai popesc”.
Domnul Both: Mulţi nu-şi dau seama, doamnă. „Aveţi gel de lighean?”,
zic. „De duş?”, zice el.
Mikigizi Yka: Cine?
Domnul Both: Sînt pilde, doamnă.
Mikigizi Yka: Am înţeles. Ce frumos. Gigi mecanicul din Jibou. Am
înţeles, domnule. Sînteţi tot din Jibou.
Domnul Both: „Nu, că eu mă spăl în lighean”, îi răspund.
Mikigizi Yka: Am înţeles. Dar de unde sînteţi, domnule?
Domnul Both: Tot din Jibou, doamnă.
Mikigizi Yka: Moş Crăciun a avut dreptate. Yuhuu!
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka: Moş Crăciun, domnule. „Dă muzica la maxim şi fă
curăţenie, Yka”, aşa mi-a spus. Ştiţi că sîntem în perioada reducerilor,
domnule, şi că produsele care n-au trecere se ieftinesc şi se vînd?
Domnul Both: Şi nici nu-mi pasă, doamnă.
Mikigizi Yka (ademenitor): Aşa e... da’ eu voi da gratuit unui anume
domn din Jibou, domnule.
Domnul Both: Ştiam.
166
Teatru
Mikigizi Yka: Ştiaţi?

Domnul Both: Desigur, doamnă.
Mikigizi Yka: Şi sînteţi de acord, gratuit, domnule?
Domnul Both: Desigur, doamnă.
Mikigizi Yka: Doamne-ajută la toată lumea, aşa în general, domnule!
Domnul Both: Mda.
Mikigizi Yka: Îmi place enorm, domnule. Deci nu m-am dat bătută, mai
mult am plîns decît am sărutat, am cunoscut ce se ascunde sub un zîmbet
alb şi am băut otrava din ochii aceia căprui. Cîntaţi într-o orchestră de jazz.
Domnul Both: Nu, doamnă. S-au schimbat vremurile.
Mikigizi Yka: V-aţi adaptat?
Domnul Both: Sînt ţiglar, fac şi vînd ca străbunicii şi bunicii mei, doamnă.
Ţiglele mele înlocuiesc ţiglele făcute de ei. Adun lut din rîpele Jiboului, îl
amestec cu apă în malaxor, îl pun în forme şi scot ţiglele făcute, le pun la
uscat şi la ars în cuptor. Muncesc de luni pînă sîmbătă de la ora opt la
şaisprezece. O dată la patru săptămîni le ard în cuptor, atunci lucrez şi
noaptea ca să înteţesc focul. Din mai şi pînă-n septembrie e aşa. Iarna tai şi
pregătesc lemne pentru sezonul următor, doamnă.
Mikigizi Yka: În fiecare duminică sînteţi liber, şi-n fiecare zi de la ora
şaptesprezece, domnule. Mie îmi convine.
Domnul Both: E o mare bucurie cînd te caută cineva. Nu eşti lăsat pe
dinafară.
Mikigizi Yka: În fiecare seară, domnule. O să vă caut în fiecare seară.
Domnul Both: Mulţi mănîncă pîine după munca mea.
Mikigizi Yka: Nu există nimic mai rău decît singurătatea. Ce frumos. Îmi
place enorm.
Domnul Both: Străinătatea, doamnă.
Mikigizi Yka: Cine?
Domnul Both: Mai rea decît singurătatea e străinătatea.
Mikigizi Yka: Poate sînt egale, domnule. Aţi cunoscut străinătatea?
Domnul Both: Foarte puţin, doamnă.
Mikigizi Yka: Povestiţi-mi, vă rog să-mi povestiţi.
Domnul Both: Lîngă Detroit, doamnă, am găsit o pădure părăsită A fost
tăiată şi din fiecare cioată au crescut cîte doi sau trei vlăstari. Acolo aş fi
făcut un muzeu al singurătăţii.
Mikigizi Yka: Pînă la mormînt te conduc prietenii, zicea bunica, şi mai
departe te duc faptele, domnule. Aşa e?
Domnul Both: O doamnă de acolo care era de aici mi-a zis: „Domnule
Both, de ce n-ai adus o desagă de lut de lîngă Jibou, că-l vindeam cu ţîrîita
şi te făceam milionar”.
167
Mikigizi Yka: Un muzeu al singurătăţii. Ce frumos. Îmi place enorm! Noi
doi am scăpat de singurătate începînd din seara asta, domnule. Sînt date
uitării: cruzimea, ignoranţa, întunericul, trîntorii mulţi care merită să
moară de foame şi „licheaua naibii”.
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka: Licheaua.
Domnul Both: Sînt şi alţi de dat naibii.
Mikigizi Yka: Fierb de emoţie, domnule. Cu riscul de-a fi arogantă,
domnule, spun că nu stau lîngă o brută, un porc şi un jegos. Refuz
categoric. E bine lîngă un om care face ţigle şi cîntă jazz. O să-mi cîntaţi,
domnule? Promiteţi-mi că da.
Domnul Both: Da.
Mikigizi Yka: Ce frumos. Îmi place enorm.
Domnul Both: Cine?
Mikigizi Yka: Jazz-ul. O să mă înfrupt, domnule. Am acasă fotolii tapiţate
de pluş, gramofon vechi şi pian nou.
Domnul Both: Vă place să staţi lungită-n pat, dezbrăcată?
Mikigizi Yka: Ce frumos! Îmi place enorm. Arăt bine, frumoasă. N-am
vrut să mă îndrăgostesc dar m-am îndrăgostit.
Domnul Both: Treacă azi şi vină mîine. Supa de mărar vă place?
Mikigizi Yka: Desigur. Cu doi-trei cartofi şi un ceai amar, cîteva rotiţe de
salam, brînzeturi. Nu mă tem de viaţă, mă ţin bine. Am fost aleasă ca o
prună stricată. Eram nepăsătoare. Da’ zic că nu pe „licheaua naibii” am
aşteptat-o eu.
Domnul Both: De unde aveţi cerceii, doamnă?
Mikigizi Yka: De la străbunica, domnule. Urmează Jiboul. Trebuie să vă
spun, domnule. Doresc să vă spun. Casa în care vom merge în seara asta n-
am construit-o, doar am cumpărat-o, domnule. Vă deranjează?
Domnul Both: Deloc.
Mikigizi Yka (se ridică de pe banchetă, se aude scîrţîit de roţi, trenul se
opreşte, cei doi dispar în întuneric, se mai aude doar vocea Ikăi): Asta-i
fericirea, domnule.
168
Lecturi
Adrian G. Romila vă recomandă

Există un fel de funcție ordonatoare a narațiunii, un fel de
virtute logocentrică capabilă să facă inteligibil prin cuvinte ceva ce, altfel,
ar fi mai greu de înghițit. Dacă s-ar ține cont mereu de această funcție,
probabil că științele mai hard − matematica, chimia, fizica, biologia − ar fi
mai ușor de transmis, de predat și de receptat. În școală, în universitate și-n
afara lor. În era globalizării și a interdisciplinarității, punerea în poveste ar
media foarte facil atât dialogul cu un public larg interesat, cât și schimbul
intrinsec de concepte și viziuni din interiorul științelor. O mulțime de
fizicieni au publicat cărți așa-zis ”de popularizare”: Einstein, Weisenberg,
Bohr, Bohm, Hawking, Mlodinow, Smolin. Unele au fost traduse la noi, cu
mare folos, mai ales pentru umaniștii mai refractari la ariditatea discursului
științific, dar receptivi la desenul actual al lumii și al universului. Ca să nu
mai amintesc contribuția recentă a lui Cristian Presură, cu un masiv
compendiu explicativ al fizicii ultimelor secole, intitulat, sugestiv și
paradigmatic, Fizica povestită.
Carlo Rovelli, fizician italian cu stagii lungi în Franța și SUA,
a publicat în 2014 o sinteză hiperesențializată a fizicii secolului XX, exact
cea care dă seamă de felul în care vedem, astăzi,
structurile de adâncime (și de înălțime) ale realității de
sub ochii noștri. Tradusă la noi conform titlului original
de către Vlad Zografi (Șapte scurte lecții de fizică,
Humanitas, 2017), cartea e o excelentă introducere în
marile teorii care au revoluționat știința ultimului veac.
De la relativitatea lui Einstein la ”salturile cuantice” ale
lui Heisenberg, de la particulele lui Planck și câmpurile
electromagnetice ale lui Maxwell la efectele căldurii și
la ”găurile negre” studiate de Hawking, cele șapte lecții
prezintă fluent, rafinat și fără abuzuri conceptuale ce s-a întâmplat cu ceea
ce credem noi că înseamnă lume văzută și nevăzută. De la primele
observații einsteiniene încoace, lucrurile s-au schimbat enorm și se pare că
nici Kant, nici Laplace, nici Newton n-au prea avut dreptate. În toată
cartea există o singură formulă matematică, cea a lui Riemann referitoare
la raportul dintre câmpul gravitațional și spațiu, reprodusă doar pentru
simplitatea ei (sigur, mai evidentă pentru cunoscători). În rest, expunerile
lui Rovelli tratează totul cu accesibilitatea și simplitatea unui filosof
auster, parcimonios cu exagerările conceptuale, dar generos cu
argumentele retorice (și cu desenele didactice) care ar oferi cea mai
169
eficientă explicație. De aici impresia aerisită pe care o lasă cartea, la

pachet cu finalitatea atinsă din plin: cuprinderea marii povești prin care ne
vedem pe noi înșine și bucata de univers pe care o locuim.
Dar accesibilitatea celor șapte lecții vine și din concepția că
lumea descrisă de marile teorii e o capodoperă analoagă celor muzicale,
plastice și literare, una frumoasă, imprevizibilă, exotică în asimetriile ei și
foarte complexă în manifestări. Totul a început, spune autorul, de la
revoluțiile relativității. Obținută intuitiv, prin observații elementare, și
dovedită apoi experimental, teoria lui Einstein ”descrie o lume fantastică,
plină de viață și de culoare, în care universurile explodează, spațiul se
prăbușește în găuri fără capăt, timpul încetinește în apropierea unor
planete, iar întinderile nemărginite ale spațiului interstelar se încrețesc și se
văluresc ca suprafața mării”, pentru ca mai târziu, mecanica particulelor să
arate că ”lumea e o colcăială continuă, neobosită a unor entități efemere, o
permanentă apariție și dispariție a lor. Un ansamblu de vibrații, ca în
hiperexcitata lume hipiotă a anilor ´60. O lume a evenimentelor, nu a
lucrurilor”. Și acesta e miezul opiniei lui Rovelli, că trăim printre
întâmplări permanente, printre capsule de univers interdependente,
fluctuante, fiecare cu propria ei viață, comunicând misterios și imprevizibil
unele cu altele. Omul nu e doar un observator, ci parte activă a acestui
univers, implicat direct, prin natura sa, în procesele pe care încearcă să le
descopere și să le descrie. Perspectiva umană asupra lumii vine din
interiorul ei, pentru că ”suntem alcătuiți din aceiași atomi și aceleași
semnale luminoase ca pinii din munți și stelele din galaxii”. Între
arabescurile infinite care ne înconjoară micro și macroscopic, suntem
”doar o înfloritură printre nenumărate alte înflorituri”. Limitați de
ignoranță, de simțuri, de inteligență, de tot felul de subiectivități,
construim o imagine despre univers care nu e ceva exterior, dimpotrivă, e
ceva care ne implică, în calitate de observatori conștienți. Ținta noastră e
să ne descriem lumea cât mai bine, să deosebim între mituri și știință, între
povești și piste valide de observație. ”Cunoașterea noastră reflectă așadar
lumea. O face mai bine sau mai rău, însă reflectă lumea în care trăim.
Această comunicare între noi și lume nu e un element care să ne
deosebească de restul naturii. Toate lucrurile interacționează permanent
între ele, iar astfel starea fiecăruia poartă urmele stării celor cu care a
interacționat. În acest sens, toate lucrurile schimbă continuu informațiile
unele despre celelalte”. Specificitatea umană e dată de această apartenență
la infinitele și misterioasele forme ale unei naturi pe care omul însuși o
descrie, ca obiect, ca și cum ar fi în afara ei. Suntem singura specie
conștientă de propriul sfârșit și de cel al universului, deocamdată singura
170
Lecturi
specie conștientă de relativitatea și efemeritatea poziției ei în infinitul de

deasupra și de dincolo de ea. ”Suntem făcuți din același praf de stele din
care sunt făcute toate lucrurile, iar când cădem pradă suferinței sau când
suntem pe culmile bucuriei, nu facem decât să fim ceea ce suntem în mod
inevitabil: o parte a lumii noastre”.
Cu o concepție holistică, dinamică și ușor fatalistă, Carlo
Rovelli a oferit șapte captivante puneri în poveste ale fizicii moderne. Nu
i-au lipsit talentul sintetic și virtuțile poetice, de vreme ce multe dintre
teoriile aride sunt ilustrate prin imagini vizuale, explicații ”cuantice”
traduse, concluzii filosofice și formulări de impact.
*
În Biblioteca Academiei Române, în arhiva
provenită de la Nicolae Iorga, s-a păstrat caietul unui
muscelean cu patru clase, născut în comuna Mățău, în
1886, nu departe de Câmpulung, intitulat de autorul
însuși, literal, ”Viața unui român din Bulgaria. Între ani
1908-1918 începând de la pagina 19 a kaetului. Propiul
Manuscris. Nicolae S. Șucu”. A fost publicat, cu minime
corectări ortografice și de punctuație, sub titlul Viața și
aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri
de război, 1908-1918 (Humanitas, 2017), cu prefața indispensabilă și
notele contextualizante ale lui Daniel Cain. După cum o arată și gramatica
povestirii, autorul caietului n-a îndrăgit nici școala, nici familia, nici locul
natal, nicio formă de stabilitate socială și personală, dimpotrivă, visul său a
fost (și de aici a pornit totul) să devină cioban, ”mocan”, în limbajul
locului, o meserie foarte onorantă, atunci (marcată comunitar inclusiv
printr-o costumație specifică). Ritmul transhumant al pendulării anuale de
pe munții Argeșului în bălțile Ialomiței și ale Brăilei s-a potrivit perfect cu
structura vagantă a personajului, care n-a ezitat să fugă repetat de acasă și
de la școală, să mintă, să fure și să viseze la libertate deplină. Între 1897-
1902 proaspătul cioban înrolat în ceata mocanilor care treceau, cu oile,
prin satul său, a gustat ”un trai cu totul ciobănesc”: ”vara la munte cu urșii
și aerul curat, iarna la baltă, pe locuri șese, cu lupi și furtuni groaznice cu
zăpadă. Când eram la munte, aveam o frică mare de urși, pentru că venea
și lua oi cu sila. Ne puneam de multe ori la pândă cu câte o pușcă și eram
deciși ca când va veni să ia oi să tragem și să-l omorâm, dar nu știu, poate
că era fermecat, că de câini nu se ferea câtuși de puțin, lua pietre, rădăcini,
pământ și ce îi ieșea în cale și arunca după bieții câini, care fugeau
văietându-se, iar nouă începea a ne tremura mâinele și tăceam ca să nu fim
zăriți de fiară”. Viața continuă în același fel, odată cu trecerea în Dobrogea
171
(împrejurimile Hârșovei și ale Constanței), unde iarăși se angajează păstor

ocazional de oi și de cai, nu fără alte implicări în conflicte și furturi,
rezolvate cu bâta, pumnul, cuțitul sau pistolul. În 1905, iminența unei
pedepse îl face să treacă frontiera în Bulgaria, pe Dunărea înghețată, și de
atunci încolo începe adevărata odisee a ciobanului român coborât dinspre
Argeș și ajuns, voie-nevoie, în viitorul Cadrilater, pe atunci încă bulgăresc.
Noile aventuri ale lui Nicolae Șucu, în primii ani ai secolului
XX, vor reflecta din plin drama istorică a teritoriului din sudul României,
disputat de cele două țări vecine, în urma Războaielor Balcanice și a
Primului Război Mondial. Căsătorit cu o bulgăroaică, trecând repetat
granița ilegal în țara natală și înapoi, aproape bigam, dezertor din armata
română, muncitor sezonier și posesor al unei mici averi încropite cu greu,
personajul ajunge să fie înrolat în armata bulgară și să participe la lupte
împotriva sârbilor, a turcilor, a francezilor, a rușilor, a românilor. Dinspre
Sofia, malurile Dunării, localitățile riverane Mării Negre și granițele turco-
macedonene, până la Constanța și București, asistăm la drama unui individ
prins între inextricabilele istoriei moderne de început de veac, între
semeni, teritorii, armate, ideologii și națiuni. Unele fapte sunt tragice
(atrocitățile comise de soldații și ofițerii turco-bulgari în teritoriile
invadate), altele doar violente (comportamentul soldaților români și al
civililor de toate culorile, prinși între fidelitățile pentru o țară sau alta),
altele sunt absurde (duplicitatea impusă de etnia unui român încorporat ca
bulgar, împins de desfășurarea războiului când la concetățenii săi, când la
inamici, o duplicitate care-l duce, de vreo două ori, la un pas de execuția
Curții Marțiale bulgare). Relatările deschid fresca impresionantă a
frământărilor unei lumi care urma să se reconfigureze, teritorial și uman, o
lume în care poți găsi răgazul de-a o consemna numai dacă ești un
supraviețuitor de profesie. Ceea ce autorul se pare că a fost.
Scriind uneori pe ascuns, de frica bulgarilor, scriind bolnav și
disperat, departe de locurile natale, Nicolae Șucu are, în ciuda caracterului
său dur, și puseuri de profundă nostalgie, tentații sumative și morale,
îngrijorări postume și pasaje de îndreptățită reflecție. Picaró valah și
martor al unei istorii zbuciumate, Nicolae Șucu a lăsat un document care e
în primul rând un testament spiritual.
*
Prin culoarea imaginarului, Catherine Poulain (o franțuzoaică
de aproape 60 de ani) e din familia unor Henry Dana Jr., Herman Melville,
Joseph Conrad sau Jack London, specialiști invicibili în narațiunea marină.
Obișnuită de tânără cu munca fizică (într-o fabrică islandeză de conserve,
sezonieră în Canada și Franța, pe un șantier naval american, ciobăniță în
172
Lecturi
zone pastorale normande), Catherine Poulain a urât dintotdeauna

statornicia, convenționalul, legăturile prea trainice cu ceva. A dormit pe
unde a apucat, a fost expulzată din SUA pentru lipsa documentelor, a
călătorit enorm, mereu și mereu în altă parte, pentru altceva. Probabil de
aceea, când a debutat, în 2016, romanul a impresionat prin autenticitate și
a cules rapid premii prestigioase și nominalizări pe măsură.
Marele marinar (Polirom, 2017, trad. de
Mădălin Roșioru) transfigurează experiența de matelot a
autoarei pe vasele de pescuit din Alaska, un capăt al
lumii pe care l-a ales, ca rezidență, pentru câțiva ani
buni. A fost, probabil, drumul inevitabil pe care-l avea
de făcut, pe lângă celelalte, cel mai departe de civilizație
și de convenții, în condiții le fel de nesigure, fără
acreditări, fără să cunoască pe cineva, acolo, fără să știe
nimic despre pescadoarele din Pacificul extremei
nordice, aproape de Strâmtoarea Bering, și despre dificultățile vieții de
marinar sezonier. Romanul îmbracă realismul dur al relatărilor confesive
făcute de o runaway girl, fără menajamente pudibonde și fără cosmetizări
inutile. Literaturizarea se naște din această directețe nesofisticată a
narațiunii, care metaforizează numai când s-a acumulat destulă substanță
veridică, astfel încât pasajele lirice să lovească eficient și să marcheze
delimitarea esteticului de jurnal sau de reportaj subiectiv. Naratorul-
personaj e o doamnă fragilă, subțire, aproape defeminată, sub hainele
mizere de matelot, azvârlită de bună-voie într-o lume a bărbaților devorați
de singurătate, de alcool și de obișnuința provizoratului. Va dormi cu ei, în
cușetele vapoarelor, va bea cu ei, în baruri, în moteluri și pe docuri, le va
suporta avansurile și violențele, va câștiga bani prin muncile cele mai
grele, de la săpat șanțuri, eviscerat monștri marini și descărcat cambuze cu
tone de pește înghețat până la pescuitul efectiv cu plase, geamanduri și
pripoane, pe puntea instabilă, prin vânturi șfichiuitoare și valuri imense.
Derulând constant instantanee de viață, cu abundență mozaicată de
gânduri, de întâmplări, de senzații și de peisaje, romanul devoalează,
treptat, adesea în propoziții scurte, paratactice, poezia impresionantă a
existenței la marginile pământului, între două îmbarcări. Din Manosque,
din sudul Franței, până la Kodiak, în Alaska, e o distanță uriașă, iar Lili,
personajul-narator al romanului, a parcurs-o tocmai pentru a se confrunta
cu ”nothing, nobody, nowhere”, contrazicând, astfel, orice prejudecîți cu
privire la forța și statornicia femeilor. Lili va supraviețui tuturor
pericolelor: rănii de la țepii unui pește veninos, accidentului la un picior,
deranjamentelor digestive provocate de viermi intestinali, promiscuității
173
din orășelul peescăresc, valurilor care mătură puntea, epuizării, frigului și

foamei, tentativelor de viol, acceselor alcoolice. Va mânca inima crudă și
lapții peștilor proaspăt eviscerați, va adormi udă, cu chipul stropit de sânge
și de mucus organic, va avea mâinile tăbăcite de contactul cu tot felul de
instrumente specifice vânatului oceanic. Adesea, bărbații din jurul ei se
îndoiesc că ar fi femeie, mai ales că munca prestată de ea nu e mai prejos,
prin greutate, de cea a lor.
Redimensionarea literară a tipologiei marine moderne e dată de
relația cu Jude, colegul de echipaj de pe vasul Rebel, el însuși întruchipare
a imprevizibilului și a existenței vagante. Exponent al marginalității și al
solitudinii, americanul libertin Jude amplifică mobilitatea existențială a
europencei Lili, căci el e și mai puțin capabil să-și păstreze vreo urmă de
stabilitate: e solid și dezinvolt, bea enorm, practică o sexualitate agresivă,
nu adoarme decât dacă e doborât de efort, oscilează între Alaska și
Honolulu (și ”la rece”, ca și ”la cald”, tot pescuitul îi este favorit), visează
să aibă un copil și o căsuță a lui, e teribil de gelos și monomaniac. În
lumea frigului și a mării, unde femeile, altele decât indiencele bătrâne, sunt
foarte puține și deloc atractive, ca însoțitoare a câte unui bărbat din
mulțime, Lili a reprezentat excepția. De aceea, partenerul ei e, dintre toți,
marinarul, prin definiție, ”marele marinar”, alesul, emanație a oceanului, a
monștrilor din adâncuri, a peisajului sălbatic și a umanității puternice,
refugiu și trambulină, deopotrivă.
Roman al iubirii și al suferinței, al bucuriei de a trăi și al
căutărilor nesfârșite, cartea de debut a autoarei franceze e un semn literar
al posibilităților aventurii, la marginea lumii.
*
Scriitorul britanic Ian McGuire a publicat în 2016 The North
Water, tradus la noi de Alexandra Fusoi ca Apele
Nordului (Polirom, 2017), un romancare a dovedit cât de
fertilă e, încă, tema vieții pe mare, pe corăbiile secolului
XIX. Devenită de mult retro, cu tot farmecul inerent,
literatura despre aventurile și viața grea a marinarilor de
pe vechile baleniere nu e doar o incursiune imaginară în
era ultimelor mari vase cu pânze, premergătoare
vapoarelor de oțel, propulsate de mașini. Ținta narativă a
lui McGuire e, ca și la Herman Melville, Jack London
sau Joseph Conrad, omul, cu limitele sale morale, proiectat în situații care să i
le solicite. ”Iată Omul”, astfel și începe Apele Nordului, amintind de vorbele
lui Pilat și de cutremurătoarea scenă a sacrificiului hristic. Omul e în centru,
deci restul e decor, unul reconstituit cu acribie de istoric, de la clădiri,
174
Lecturi
interioare, obiecte și cadre specifice epocii, până la evenimente, locuri,

obiceiuri și tipologii.
Printr-un absurd și nedrept concurs de împrejurări, tânărul medic
Patrick Sumner e dat afară din armată. Se-ntâmplă exact când el se aștepta să
avanseze, profesional, în timpul răscoalei șipailor din coloniile britanice ale
Indiei, petrecută între 1857-1859. Lipsit de descendența aristocratică și de
protecția celor puternici, atât de necesare, în vremea aceea, medicul e nevoit
să ia viața de la zero. Sărac, fără recomandări, dependent de sticluța cu
laudanum și de pipa cu opiu, dar cu voința dârză și norocul unui adevărat
supraviețuitor, personajul alege să se îmbarce pe o balenieră. Corabia era gata
de vânătoare, țintind să ajungă din Lerwick, Insulele Shetland, în apele
depărtate ale Groenlandei, tocmai în golful Baffin, aproape de Polul Nord.
Doar competențele medicale dovedite, perseverența, intuiția și inteligența îl
vor salva pe misteriosul medic de la catastrofele ce vor urma. Și exact ele, în
ciuda suferințelor îndurate, îi vor ține o lecție despre om doctorului îmbarcat
pe un salariu de nimic, printre semeni fără scrupule. Va fi o lecție pe care o va
fi găsit, poate, și-n volumele de Homer, pe care le cară mereu cu el, în valiză,
ca pe-o antică garanție poetică a caracterului uman de totdeauna.
Într-adevăr, la bordul balenierei ”Volunteer”, în primăvara lui
1859, tensiunea plutește în aer, nimeni nu e ceea ce pare și, la fel ca tânărul
responsabil cu tratamentele, unii ascund secrete întunecate și planuri
înfricoșătoare. Alcătuit din indivizi duri, căliți cu mâinile pe harpoane, cuțite
și parâme, urmărind doar câștigul și satisfacerea nevoilor personale, echipajul
vasului va dezvălui, treptat, care sunt intențiile nemărturisite ale vânătorii de
balene și foci, în apele nordului. Și nu putea fi altfel, de vreme ce armatorul
rămas pe uscat, secundul și alți câțiva marinari au propriile lor căi de a-și făuri
un viitor, cu prețul cadavrelor celorlalți. Violența nu cunoaște limite, răul
merge până la capăt, nu există compasiune pentru vreo suferință, viața omului
contează mult mai puțin decât cea a animalelor ucise, iar banul și dorința de a
scăpa viu dictează fiecare gest. Sunt ființe care joacă roluri decisive:
psihopatul harponier Henry Drax; afaceristul veros Baxter; un mus inocent
transformat în victima perfectă; ofițerul de marină Black; secundul
Cavendish; un preot misionar în ținuturile zăpezilor; urșii albi și nativii din
ținuturile polare. Sunt și circumstanțe stimulative pentru tragedia care se va
petrece: felul în care poate fi speculat profitabil sistemul de asigurări navale,
îngrămădeala promiscuă din cabine, unele cunoștințe în domeniul desenului și
anatomiei, superstițiile marinărești, apucăturile sexuale deviante, gerul
cumplit, mizeria omniprezentă, ghețarii plutitori, oceanul dezlănțuit,
singurătatea fără scăpare a banchizelor. Surprizele narative nu încetează până
la final, situațiile favorabile și defavorabile se schimbă, alternativ, iar un port
de acostare, cu stabilitatea lui fermă, sub picioare, nu-i cu nimic mai sigur
decât o punte de corabie, pe furtună. Deosebit de crude, faptele se-ntâmplă cu
175
izul unei fatalități care încearcă să evite morala. Așa gândește și agentul răului
absolut, Henry Drax, pentru care crima cu sânge rece e doar una dintre
pasiuni: ”Nimic din toate astea nu e nou, toate au mai fost făcute și înainte, și
vor mai fi făcute, în alte locuri și în alte momente. Trupul are tiparele lui
împovărătoare, obișnuințele lui: hrănitul, spălatul, deșertatul mațelor”.
Adâncimea spirituală lipsește, în apele nordului, doar liniaritatea rece a
nevoilor primare contează, de fiecare dată. De aceea, după ce supraviețuiește
și trece cu bine prin toate dramele, tânărul medic irlandez, fost chirurg pe
baleniera ”Volunteer” sub ghinionistul căpitan Brownlee, ”simte o
împunsătură de singurătate și lipsă”.
Remarcabil prin suplețea portretelor și impresionant prin măreția
scenografiei, romanul Apele Nordului intră cu succes în familia eposurilor
marine clasice, alături de pseudo-contemporani ca Jens Bjørneboe (Rechinii)
sau Jay Parini (Rătăcirile lui Herman Melville).
*
Evanghelia după Arańa (Polirom, 2017, ediția a doua) e o
piesă exotică, unică inclusiv în literatura autorului ei, căci niciunul dintre
celelalte romanele ale lui Nicolae Strâmbeanu (vreo trei,
dacă nu mă-nșel) nu mai au un asemenea subiect și o
asemenea tratare formală. Aflat la a doua ediție (prima a
apărut în 2004), considerată ”definitivă” și însoțită de
utile auxiliare grafice și lingvistice, romanul își
păstrează savoarea dintâi și se citește pe nerăsuflate, în
ciuda celor peste 320 de pagini de poveste continuă, o
aventură pe hârtia imaginației și a lumii cu rare
delimitări.
Plasate în secolul XVI, epoca marilor drumuri transoceanice și
a uimitoarelor descoperiri geografice din jurul oicumenei europene,
evenimentele din roman stau în umbra unor nume cu rezonanță istorică:
Magellan, Columb, Quijada, Pinzón, Cortés, Núñez, Da Gama, El Cano.
Suntem în zorii modernității, când regii Spaniei și Portugaliei își dispută
coloniile din Indiile de la apus și de la răsărit, când conchistadorii și
navigatorii își alcătuiesc glorioasele povești postume și când se
completează decisiv harta lumii cu rutele și pământurile de pe necunoscuta
Mare Oceanică. Filmul aventurilor pe care le trăiește eroul ne plimbă prin
orașele de pe litoralul celor două imperii maritime din marginea
Atlanticului (Sevilla și Lisabona), prin sate și așezări din India, China și
America de Sud, călătorim pe punțile caravelelor și prin porturilor
comerciale ale Africii și Asiei, asistăm la bătălii navale și la războaiele
pentru monopolul mirodeniilor, aflăm despre isprăvile marilor căpitani și
despre legendele care acopereau ignoranța într-o grămadă de științe. Într-o
176
Lecturi
limbă arhaizantă, migălită cu precizia unui bijutier și împănată de expresii

care mai de care mai inedite în asprimea referințelor argotice, confesiunea
lui Joaquín Arańa devine un imens păienjeniș narativ, crud și fascinant,
deopotrivă. Asemenea unei tapițerii gigantice pline de viață și mișcare,
sublimând în textura lui arahnidă numele celui care l-a născut prin poveste,
romanul reproduce în detaliu lucrurile, faptele și gândurile unei lumi
aflate în extindere, cu mirosurile, culorile și extazele ei.
Personajul-narator e un pícaro castilian în căutarea miticei
Insule a Fericirii, pentru care acceptă să fugă de acasă, să treacă prin tot
felul de ”meserii” pasagere (saltimbanc, trubadur, tâlhar, servitor, marinar,
negustor, soldat, amant, potentat în colonii și ambasador al regilor
occidentali în regate asiatice), să participe la expediții și armade, să iasă la
limită din contexte fatale (încleștări, prizonierate, evadări, execuții), să
sufere de foame, de sărăcie și de minciuna trecătoare a bogăției. Bântuit de
fantasmele trecutului (prostituata Cayetana, părăsită cu regrete, și
călugărul Jesús, conviv ucis din greșeală, sunt doar două dintre ele),
urmărit de prietenii pe care i-a trădat și de autorități, Arańa e un credincios
căruia păcatele și voluptățile inimaginabile ale unei vieți îi vorbesc de
măreția unui Dumnezeu iubitor, care le pedepsește și le iartă pe toate, pe
pământ. Spovedania lui dă substanța din care se trage fresca romanului și
are valoare expiatorie, prin ea personajul nu doar se curăță de zgura
adunată în peste douăzeci de ani de rătăciri pe mare și pe uscat, ci
completează, prin frumusețea și vitalitatea cuvintelor, creația divină.
Confesiunea luiJoaquín Arańa împletește întâmplări din timpuri diferite,
amestecând nonșalant visele cu realitatea, relatările lui cu ale altora din
preajmă, fără avertismente și cezuri. Aventura lui se ramifică și
progresează prin aglutinări succesive și surprinzătoare, sugerând că nu
există nicio diferență între veridicități, atunci când e vorba de poveste. Ca-
n Evangheliile canonice, și-n cea a lui Arańa adevărul celor spuse ține
numai și numai de credință, iar nu de confruntarea cu realitatea verificabilă
a istoriei. Imensitatea și imprevizibilitatea oceanului de care a fost legat
eroul cea mai mare parte din viață i-au amprentat și povestea. Cu bune și
rele, cu văzute și nevăzute, în lumea aceasta și-n cea de dincolo.
Într-o literatură prea saturată de realisme mini și macro, de
contemporaneități referențiale și de retorici denotative, romanul lui
Nicolae Strâmbeanu ne readuce farmecul călătoriei prin imaginație și
gustul savorilor lexicale.
177
Două poeme de
Ion Țoanță
Imposibila întoarcere
(Îngerului blond Aurel Dumitrașcu)
E târziu,
cad păsările obosite și lebedele-și
tânguiesc cântarea,
se face întuneric
și poetul întârzie la
cina cea de taină a cuvintelor,
pâinea miroase a cerneală
pe masa din muguri de brad,
lumânarea suspină
cu lacrimi de ceară,
„pe unde se preumblă Aurel al meu?”

vorbește cu icoanele,
mama răstignită în agora minții
celui care privește înapoi cu mânie
și nu se va întoarce vreodată.
178
Poesis
Poemele plîng de singurătate
(În amintirea poetului Aurel Dumitrașcu)
Te-ai născut prea devreme,

era mâine,
ursitoarele erau ocupate
cu fleacuri,
femeia înnegrită căuta prin
labirinturi metaforice,
soartă,
renaște-l peAurel
pierdutul întru ființă,
uite ce castele din poeme și-a
construit,
pentru viață n-a mai avut vreme,
copiii trec în liniște prin castelul

de lacrimi,
pic, pic,
poemele plâng de
inutilitate.
Două poeme scrise la Borca, 16 septembrie 2017
179
Recitind Laika*
Asist neputincios la invazia cărților în biblioteca
mea, toți prietenii sau neprietenii ce scot câte un volum
pun curierul la lucru care mă sună, ca bună regulă, de
câte două ori. Recunosc, nu am timp să citesc tot, nu
mai am răbdarea de altădată mai ales că totdeauna mi-
am făcut timp să recitesc operele care m-au format și au
adus bucurie ochiului lăuntric. Și tot panoramând
coppolian peste corpurile bibliotecii din lemn presat
imitație stejar, mă opresc la colțul Alui Gheorghe luând
fără să cuget romanul Laika la recitit. Nu pentru că mi-a plăcut, nu pentru
Premiul USR obținut ci pentru că subiectul frapează, prea se leagă de
irealitatea imediată (cum îmi scrie autorul în dedicație).
Sanatoriul descris în roman, frescă în stil kafkian a epocii de aur, s-a
redeschis, așa cum bine spune la finalul cărții, doctorul Bîlbîială: Da, totul
a fost pașnic, nici nu putea să fie altfel. Da, sanatoriul s-a închis.
Temporar.
Altfel, cum? Lucrurile s-au așezat, seniorii puterii au luat loc în
jilțurile care n-au apucat să se încălzească iar sanatoriul, amară iluzie a
libertății condiționate, a fost extins în peisagiul mioriticfără granițe.
Bîlbîială a fost numele comun al febrei exprimării post
decembriste.Parafrazându-l pe Sorescu, toți corifeii colorați fesenist
trebuiau să poarte un nume și li s-a spus simplu Bîlbîială, în vreme ce
vulgul jubila halucinat sugând acadeaua libertății.
Răzvan Voncu are dreptate, Laika poate fi romanul Revoluției
române, Adrian Alui Gheorghe, revoluționar cu suflet și cu acte plătind
ulterior amara iluzie a schimbării. Comparând evenimentele din 1989 cu
un bordel, Octavian Paler spunea că s-a schimbat doar firma, curvele au
rămas aceleași.
Cățeaua Laika n-a murit, ea trăiește în laboratoarele unor televiziuni
fără nume dar cu numere și latră la comandă, mănâncă doar din castroane
securiste și refuză hrana care vine, par exemple... de la Băsescu (Hai, ia de
la Băsescu! –Mrrrrrrr!) Laika se îngrașă acum și din pomana capitalistă
venită sub formă de fonduri europene fără garanție și rambursare.
Dușmanii revoluției nu mai sunt internați în sanatoriu, costă prea mult, ci
sunt ostracizați prin mediatizare până la obștescul sfârșit, fără să mai fie
plânși căci axa Berlin-Londra-Washington nu crede în lacrimi.
180
Lecturi
Există soluții pentru evadarea din sanatoriu? Absolut, cârcotașii sunt

invitați să meargă la muncă în Europa unită, bugetul patriei are nevoie de
bancnota cu nume de continent.
Astfel, toată lumea din macro-sanatoriu este mulțumită, guvernul
are grijă de popor fărâmițând ajutoare sociale, activiștii de ieri se închină
zeului banului iar revoluționarii îl invocă pe Dumnezeu(Doamne, ce ți-am
cerut și ce ne-ai dat?).
Singura fericită este, totuși,Laika, ea se hrănește acum de la toți,
pentru că nici nu mai știi care e cu ăia sau cu ăilalți,ea retrăiește story-ul
mielului care suge da la mai multe... regimuri!
Adrian Alui Gheorghe n-a ales întâmplător această temă, a avut,
clar, o premoniție, sanatoriul este acel univers concentraționar în care
flutură fals năframa libertății. Bine, măcar, că autorul a avut libertatea de
creație! Încă.
Ion Țoanță
*Laika de Adrian Alui Gheorghe, Editura Cartea Românească, 2014
181
Reliefarea valorilor sinelui

Întâlnim în volumul lui Dumitru Tâlvescu, Evadarea din mecanic
(Editura Singur, Târgoviște, 2016), constante raportări, învăluite de multe
ori cu mantia lirismului abstractizant, la variatele potențialități prin care
visul poate irumpe printre atât de cunoscutele date ale cotidianului. Este
subliniată privilegiata condiție a poetului, împreună cu misiunea sa aparte
de a sublima continuu. În acest context, latura pasională va fi lesne
recognoscibilă, constantă cu important rol catalizator. Iluziile dăruite
fluidului conferă anumitor pasaje accepțiuni mutabile. Nu este lăsată
deoparte nici taina, însemn fără de care elanul poetic apare incomplet.
Câteodată, aspectările cu nimb esoteric presupun variate nuanțe
interpretative, conducând intens la imaginea labirintului. Așteptările sunt
mari, tonul ideatic fiind aproape de procese mai mult sau mai puțin
iluzorii, într-o neobosită perpetuare: "Samsarul de cuvinte începe iar să
umble/ Spărgând pe drumuri iluzii adormite/ Daimonii rătăciți se-adună-n
sine/ De după tulburi clipe ori lupte fără rost./ Amarul clipelor ce dimineți
încarcă/ Cu zori mai buni, sub nouri de genune/ Mă pune gol, uitat între
nebune/ În așteptarea iubirilor caduce./ O rază de speranță apare și
străluce/ E însă prea departe, iar drumul e prea greu/ Dar gol, aștept o
nimfă ce-mi seduce/ Ce am mai bun în mine, cu suflet de ateu. (În
căutarea credinței). Majoritatea versurilor din volumul Evadarea din
mecanic se axează pe reliefarea valorilor sinelui. În alt registru, trebuie să
discutăm și despre acutele neîmpliniri existențiale resimțite, care transpar
adeseori. Categoriile iluzoriului iau valori considerabile atunci când
gândurile se prezintă în stări amenințate de neîmplinire. Doar iubirea poate
extinde teritoriile interiorității, ca o salvare, redimensionând datele
fundamentale: "Și venea, plutind în umbra serii/ Îmbrăcată în vise, pe alei
cu salcâmi/ Ochii luminau chiar gânduri/ Încât nu mai aveai nevoie de
întrebări./ Pentru că așa se hărăzise ziua aceea/ Cu plutiri ample și gânduri
nespuse/ Ea, pășind înspre zile, eu ieșind dintre ele/ Un pic neînțeleși
privind punctul de întâlnire/ Dar vii, ca și cum eram născuți atunci/ Iar
simțurile proaspete, lăsate-afar' din vreme./ Numai ochii, perechi, își
vorbeau și era noapte/ Nici nu puteam pleca, ni se sudaseră mâinile/
Dorințele se citeau pe buze și-apoi plecau în vis și ele/ Căldura din noi
umplea tot spațiul/ Crescându-ne pe umeri, aripi." (De dor).
Octavian Mihalcea
182
Epic
Proză de
Anamaria
Veleșcu
Motocicleta lui Freud

Am visat că aveam o motocicletă, o Honda neagră. M-a întrebat o voce
dacă ştiu s-o conduc. Drept răspuns, m-am urcat pe ea şi am pornit-o.
Numai că nu mergea ca o motocicletă, adică angrenată de un motor, ci ca o
bicicletă. O conduceam dând la pedale. Şi pe când înaintam, cam alene,
ce-i drept, i-a sărit lanţul. Dimineaţa, ca un automatism, mi-am interpretat
singură visul: erotismul meu e uzat, ruginit, neuns, aşa ca „i-a sărit lanţul”.
Doamne, ce ne-a mai îmbrobodit Herr Freud. Dacă n-aş fi ştiut de el, aş fi
luat totul ca pe o ţicneală.
Pe Freud mi l-a adus în viaţă tata. El era psihanalistul casei. De cum mă
trezeam, îi povesteam în mare vervă visele de peste noapte. Iar el le
interpreta pe loc, cu nuanţe tragi-comice, ca pe nişte scene de poveste. Pe
la vârsta pubertăţii, ceva s-a schimbat. În visele mele, zburam ori
conduceam o maşină sau o motocicletă. Tata mi-a identificat fără sfială
impulsul erotic proaspăt îmbobocit. Tătuca Freud îşi făcu intrarea în viaţa
mea, şi de atunci nici un vis nu mi s-a mai părut o poveste.
Pe la douăzeci de ani, întorcându-mă de la facultate acasă într-o vacanţă, i-
am spus mamei că îmi doresc un motor. Ca să nu clacheze nervos, mama a
făcut un compromis, cedând unui alt capriciu adolescentin mai vechi: „Mai
bine îţi iei o tarantulă!” Nu mi-am luat nici motocicletă, nici păianjen. Dar
câţiva ani mai târziu, un amic m-a dus pentru o vreme la universitate pe o
Kawasaki roșie. Eram o profă cool şi până şi colegii mei de breaslă,
posesori de autoturisme serioase, mă invidiau. Amicul cu pricina m-a lăsat
chiar să o şi conduc, într-o ocazie memorabilă.
183
Recent divorțată și încă în floarea vârstei, mă bucuram – cum se întâmplă

des femeilor drăguţe, dar puţin naive – de atenţia curtenitoare a câtorva
tupeişti. Din grupul bikerilor în care se învârtea prietenul meu motociclist,
mă remarcase un ins cu nasul turtit, a cărui inteligenţă era invers
proporţională cu lookul motorului său, o Honda gri-metalizată, cu care se
fălea nevoie mare. De cum l-am văzut, şarpele freudian îmi şi şâşâi în
ureche: „Ai grijă, gadgetul lui supradimensionat sigur compensează un
schimbător de viteze prea mic!” Cum scăpasem din căsnicie ca dintr-o
cuşcă, şi prietenii mei, ei înşişi participanţi, au insistat, i-am acceptat până
la urmă invitaţia de a-l însoţi la o „întâlnire a motocicliştilor adevăraţi”.
Înainte de a ne îndrepta spre tabără, ne-am adunat pentru o defilare prin
oraş. De pe Harley Davidsoni decoraţi cu capete de mort şi tot soiul de
simboluri tribale, bikerii hardcore, cu trupurile masive strânse în costume
de piele neagră şi bandane înfăşurate în jurul frunţii, pufăiau ţigări de foi
şi-şi mângâiau bărbile încâlcite, privind cu superioritate din spatele
ochelarilor de soare la mai zvelţii posesori de Suzuki ori Yamaha, care
zumzăiau ca nişte viespi, parcă negăsindu-şi locul.
Ca Ileana Cosânzeana în spatele unui Făt ce se credea Frumos, am zburat
ca vântul şi ca gândul călare pe simulacrul de cal argintiu, taman în fruntea
convoiului. Pesemne vroia să mă impresioneze – Doktor Freud îşi vârî iar
codiţa – sugerându-mi prin rapiditatea accesoriului său viteza de reacţie a
celuilalt instrument de seducţie. Vâjâind pe lângă ceilalţi motociclişti,
încolonaţi paşnic, am făcut rondul câtorva pieţe din Timişoara. Tocmai
când ieşeam din oraş, cum toamna îşi intra în drepturi, s-a pornit o burniţă
rece. Nu eram echipată adecvat, neprotejată nici de cască, nici de vreun
costum. În ţinuta sa impermeabilă, craiul meu infatuat gonea insensibil la
supliciul meu. După o oră de galopadă, eram pe jumătate îngheţată, udă
până la piele şi explodând de furie. Când m-a văzut astfel, tot eşafodajul
cuceririi sale s-a prăbuşit. Şi încă îşi mai închipuia că o să dorm în cortul
lui! Prietenii mei, ajunşi puţin mai târziu, au încercat în fel şi chip să mă
îmbuneze. Aşa am ajuns să conduc, în semn de consolare, pentru prima - şi
singura - dată (chiar dacă pe o distanţă de numai zece metri) o motocicletă.
Accesoriul motorizat a câştigat astfel în defavoarea celui uman, devenit pe
dată neputincios.
După mai bine de zece ani, motocicleta nu mai e pe lista dorințelor mele.
Încă îmi place să le privesc, să le ascult huruitul de bas. Probabil că mi-ar
mai plăcea să încalec vreuna, bineînţeles, dacă în locul bikerului anost şi
lipsit de delicateţe m-ar aştepta un Herr Freud cu bărbuţa grizonată şi o
pipă în colţul gurii. Pe el l-aş însoţi, într-o plimbare lungă prin păduri
onirice, înconjurându-i mijlocul cu braţele şi şoptindu-i la ureche asociaţii
184
Epic
libere despre ploi şi corturi. Şi nu m-aş supăra defel dacă nu m-ar aştepta
pe o motocicletă. Până la urmă, pentru un Sigmund, aş fi satisfăcută chiar
şi cu o bicicletă.
După operaţie
Sunt două saloane alăturate, fiecare cu câte două femei. Toate patru
suntem operate, la ore diferite din aceeaşi zi, şi am fost aduse pe rând, în
pielea goală, sub cearceafuri la fel de albe, mirosind a clor. Trei femei au
uterul scos, eu încă îl mai am, dar numai de ornament.
Două icoane din carton cu Fecioara Maria şi pruncul stau deasupra
celor două întrerupătoare, pe care asistentele medicale le deschid după ce
noi le închidem şi le închid după ce noi hotărâm să le lăsăm deschise.
Toate femeile citesc din cărţi de rugăciune, de parcă le-ar mai putea ajuta
cineva să-şi salveze uterele. E posibil să se roage şi pentru altceva, deşi eu
sunt incapabilă a-mi imagina pentru ce. Deşi sunt singura care mi-am
păstrat uterul, par cea mai puţin fericită dintre toate, dar îmi afund şi eu
privirea în cartea de rugăciuni, ca să nu fac notă discordantă.
Trei dintre femei avem deja copii, iar una are un căţel şi plânge de
bucurie când soţul i-l aduce să-l vadă pe hol. Poate de aceea nu le
deranjează că nu mai au uter.
A doua zi după operaţie, femeile se ridică din paturile lor şi se
plimbă prin saloane ca şi cum ar pluti, de parcă odată cu uterele li s-ar fi
luat din corp şi o mare greutate. Una dintre femei se plânge că are părul
unsuros şi singura ei grijă e să ajungă la baie să şi-l spele. Faptul că nu mai
are uter nu pare s-o supere la fel de tare ca părul murdar.
Toate femeile din cele două saloane au probleme cu scaunul. În
sfârşit, una din ele iese din baie cu un aer de confetti şi trâmbiţe. Faptul că
nu mai are uter devine derizoriu în faţa bucuriei funcţionării corecte a
tranzitului intestinal.
Femeile care şi-au pierdut uterele îndeasă bani în fiecare zi în
buzunarele asistentelor şi doctorilor care le vizitează. Deşi sunt singura
care mi-am păstrat uterul, eu refuz să fac asta şi ele mă privesc cu un aer
dezaprobator. Ele nu văd că sunt ca nişte şchioape care pot păşi, în timp ce
eu şchiopătez deşi am amândouă picioarele.
Una dintre femei le vorbeşte celorlalte despre cei opt stâlpi ai sănătăţii
perfecte: hrana, mişcarea, apa, soarele, moderaţia, aerul, odihna şi relaţia
cu Dumnezeu. Lista mea ar fi cu mult mai lungă şi nu doar pentru că nu
185
îmi place numărul opt. Oricum, eu rămânând cu uterul, mă hotărăsc că îmi

lipseşte soarele, ca să găsesc o explicaţie pentru cât de rău mă simt.
La prima vizită, soţul îmi aduce trei trandafiri roşii, lucru care mă
întristează, pentru că flori se dăruiesc soţiei când îţi aduce pe lume copii,
nu când află că nu mai poate avea niciunul. Îi ofer doctoriţei când vine să
îmi scoată tubul de drenaj şi imediat ochii mi se umplu de lacrimi, căci ea
îi primeşte cu răceală, în timp ce soţul mi i-a dăruit cu căldura unui bărbat
care vrea să spună că mă iubeşte orice-ar fi.
Pe fereastra salonului, privesc la perdeaua de fulgi care se aşterne la
marginea pădurii. Două veveriţe îmblănite se hârjonesc într-un brad. Din
joaca lor, din uterul uneia dintre ele va ieşi la primăvară un pui, sau poate
doi. Acesta e singurul gând care mă face să zâmbesc.
186
Studiu
Un document inedit din Arhiva

Secretă a Vaticanului
Raportul privind participarea României la
Primul Congres Mondial al Presei Catolice
un studiu de Iulian Ghercă
Importanţa majoră acordată de Biserica Romano-Catolică

mijloacelor de comunicare, prin exprimarea Sfântului Părinte şi a
Vaticanului, în perioada de trecere către modernitate şi după adoptarea şi
însuşirea noilor realităţi politico-sociale, are mai multe motivaţii printre
care şi încercarea de menţinere a unităţii Bisericii şi a unificării
catolicismului din diferite zone şi state ale lumii, prin mass-media,
respectiv presă (prin „însuşirea” fenomenului mass-media de către Biserică
şi folosirea lui ca mijloc şi instrument de apărare a Bisericii, de
propagandă a acesteia, de misionariat şi evanghelizare, de control şi
verificare a informaţiilor). Centralizarea, amploarea şi universalitatea
Bisericii catolice a avut la bază două elemente de maximă importanţă şi
anume existenţa unei limbi „oficiale”, unice, latina, care asigura unitatea
întregii Biserici Catolice, indiferent de întinderea zonei geografice, precum
şi controlul şi accesul asupra tiparului şi producţiei de carte1 (într-o
anumită perioadă a istoriei), acestea s-au pierdut odată cu prăbuşirea
„vechiului regim” şi apariţia „statului liberal”. În acest context, Biserica a
încercat să se adapteze noilor realităţi, să se reorganizeze şi să se
modernizeze, având ca principală miză păstrarea unităţii şi a centralizării
sale, creionate în jurul Suveranului Pontif, prin mijloace moderne de
comunicare (mass-media), presa fiind unul din cele mai importante şi utile
pârghii.
Crearea unor instituţii şi a unor evenimente care aveau scopul de a
organiza şi controla mass-media şi implicit presa catolică din toate zonele
geografice ale planetei, prin impunerea unor norme, principii şi direcţii de
acţiune comune şi specifice Bisericii şi viziunii acesteia asupra evoluţiei
1
Benedict Anderson, Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii
naţionalismului, Editura Integral, Bucureşti, 2000, p. 14-23.
187
societăţii, a fost o componentă foarte importantă a procesului de adaptare a

Bisericii la noile realităţi sociale, politice, economice şi culturale.
Prima ediţie a Congresului mondial al presei catolice a fost o
manifestare ce a avut loc în cadrul sărbătorilor centenarului independenţei
naţionale a Belgiei, care au cuprins mai multe activităţi, inclusiv Congresul
euharistic naţional al Belgiei, care a adunat aproximativ 200.000 de
oameni şi s-a desfăşurat în zilele de 29, 30 şi 31 august 19302. Congresul
euharistic a fost urmat de Congresul mondial al presei catolice, aflat la
prima ediţie, iniţiat de Oficiul Internaţional al Ziariştilor Catolici şi care s-
a desfăşurat în perioada 31 august- 4 septembrie 1930.
În România acest eveniment nu a fost foarte mediatizat. Doar în
unele publicaţii catolice întâlnim câteva fragmente referitoare la acest
eveniment extrem de important, aflat la prima ediţie. Totuşi, la solicitarea
Vaticanului, s-a creat un Comitet Director, format din Mons. Gustavo
Mailath – episcop de Alba-Iulia şi Mons. Valeriu T. Frenţiu – episcop de
Oradea, care să se ocupe de pregătirea unei delegaţii româneşti care să
participe la acest congres, precum şi de întocmirea materialelor necesare.
Implicat în organizarea participării reprezentanţilor români la Congresul
mondial al presei catolice a fost şi nunţiul apostolic, care însă nu a acordat
o prea mare importanţă evenimentului, sau a manifestat o anumită
neglijenţă, pierzând programul manifestaţiei: “Referindu-mă la viitorul
Congres Internaţional al jurnaliştilor catolici ce va avea loc la Bruxelles,
de care i-am vorbit deja Sfinţiei Voastre cu mai multe ocazii, nemaiavând
nicio copie a programului în nunţiatură, apelez la Dvs. cu rugămintea de a
binevoi să trimiteţi sus-menţionatul program, sau măcar un extras al
acestuia, indicând de asemenea adresa Comitetului Director”3.
În raportul realizat pentru participarea la Congresul mondial al presei
catolice, autorul prezintă un scurt istoric al presei catolice româneşti, starea
actuală a acesteia, principalii redactori, colaboratori, personalităţi ale
culturii româneşti, dar şi unele publicaţii la care au scris unii ziarişti
catolici4. Din aceste motive acest document este extrem de important
pentru înțelegerea realităților existente în România cu privire la presa
catolică.
Raportul este realizat prin prisma unui greco-catolic, fapt ce se
poate observa prin atenţia deosebită acordată presei unite şi a
2
“Almanahul Presa Bună”, Iaşi, 1931, p. 73.
3
ASR, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933, dosar 19,
fascicol 59, f. 722.
4
Ibidem, f. 699-708.
188
Studiu
superficialităţii prezentării presei latine5. În concluzie autorul afirmă:

“Aşa se prezintă situaţia actuală a presei catolice române. De altfel, este
inferioară celei din trecut. Motivele care explică această diferenţă sunt
numeroase. Cauza principală este reprezentată de crearea Romaniei Mari,
ceea ce a dus la transferarea centrului românismului întreg la Bucureşti. În
acest oraş este o oarecare indiferenţă în ceea ce priveşte problemele
confesionale. De asemenea, este posibil ca ortodocşilor uniţi din Bucureşti
să nu li se acorde importanţa pe care o au sau pe care ar trebui să o aibă.
Cu toate acestea, în situaţia politică actuală Presa Catolică Română a
câştigat un avantaj. Înainte de 1918 ortodocşii uniţi (imensa majoritate a
catolicilor români) erau obligaţi să lupte pe două fronturi pentru a-şi apăra
credinţa şi naţionalitatea. Din momentul în care existenţa şi viitorul
poporului român sunt complet asigurate, cei care sunt convinşi că acest
popor nu poate progresa şi nu se poate dezvolta decât sub egida eternei
Roma, păstrând intact caracterul său ecleziastic oriental, vor putea mai
uşor să-şi apere punctul de vedere şi să-l valorifice. În acest scop s-a dorit
crearea unui sindicat de jurnalişti catolici la Bucureşti care nu doar să se
intereseze de problemele profesionale, dar şi de cooperarea presei catolice
române cu confratii săi din străinătate. Un birou special s-ar ocupa de
informaţiile necesare publicaţiilor periodice române şi ar putea preveni ca
presa catolică din străinătate să fie indusă în eroare cu privire la realitatea
din România. Acesta ar fi un mare serviciu adus catolicismului universal şi
naţional. Schimbul între aceste publicaţii periodice este o condiţie esenţială
a dezvoltării colaborării dorite”6.
Aşa cum reiese şi din concluzia acestui raport, observăm că sunt
indentificate problemele presei catolice, sunt surprinse noile realităţi
politico-sociale şi culturale, dar mai putem surprinde şi lipsa colaborării
între cele două rituri. Practic, prin presă s-a încercat unificarea
catolicismului românesc şi crearea măcar a unui ziar puternic şi
reprezentativ pentru toţi catolicii din România, scop care în mare parte nu
s-a realizat. Un fapt important legat de acest eveniment îl reprezintă
modesta mediatizare a acestuia, chiar şi în presa catolică. Deşi a fost prima
ediţie a Congresului mondial al presei catolice, o temă şi un domeniu
extrem de important pentru papalitate şi Biserică, lucru înţeles şi de
episcopii din România, aşa cum reiese din corespondenţa purtată între
aceştia şi nunţiul apostolic, dar şi cu Secretariatul de Stat al Sanctităţii sale,
totuşi această întâlnire ce s-a organizat cu ocazia unei sărbători naţionale,
sărbătorirea centenarului de la independenţa Belgiei, nu a fost prezentată
5
Ibidem, f. 699.
6
Ibidem, f. 707.
189
pe larg în publicaţiile catolice româneşti și nu a reprezentat un eveniment

major pentru clerul catolic din România..
Congrès Universel de la Presse Catholique,

Comité Roumanie
Rapport7
Tout comme la Renaissance Roumaine doit son essor à ce qu’une partie de

L’Eglise Orthodoxe Roumaine s’est unie à Rome au commencement du
XVIII-ème siècle, les premiers pas de la presse roumaine furent conduits
par cette église où par ses serviteurs.
Il nous faudrait des volumes pour décrire les actions des orthodoxes-unis
dans ces deux directions.
Dans ce rapport nous sommes tenus uniquement à résumer leur action dans
la Presse.
I.Historique
1. Après „Gazeta Românească pentru Ţăran” (Walladische Zeitung für
Landmann) publication dont – selon le témoignage de l’historien hongrois
J. Elek (L’histoire du journalisme de la Transylvanie jusqu’au 1848,
Budapest, 1882) – un numéro parut vers 1797, le premier périodique
roumain est „Khrestomaticul românesku” publié à Cernăuţi en 1820 par
Theodor Racocea, sous l’inspiration du poète Ion Budai Deleanu, clerc de
l’eglise unie, qui avait fait de très sérieuses études à Vienne.
La seconde revue roumaine fut éditée de 1821 - 1834 par Zaharia
Karkaleki . Elle était dirigée par le prêtre uni Ioan Trifu, celui qui, devenu
directeur du Lycée de Craiova s’appelle Ioan Maiorescu.
En 1838 parut le premier journal roumain en Transylvanie. George Bariţiu
fut son directeur. Ce clerc uni de Blaj fit de cette feuille – selon Mihail
Kogălniceanu – „L’Infatiguable champion des droits des Principautés
Roumaines”. „Gazeta Transilvaniei” à été continuellement jusqu’en 1918
l’organe du Parti National Roumain de Transylvanie et le défenseur de
l’Union.
C’est la raison qui décide l’archevêque orthodoxe nonuni Andrei Şaguna à
fondér le „Telegraful Român” (Sibiu, 1833) comme organe de son église et
défenseur d’une politique souvent contraire à celle du Parti National
Roumain. „Gazeta Transilvaniei” après Bariţiu à été dirigée par Iacob
Mureşianu et ses descendants.
7
ASV, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933 , dosarul 19,
fascicolul 59, f. 699-708.
190
Studiu
Jusqu’en 1918, comme c’est naturel du reste, il exista, parmi les Roumains
de la monarchie des Habsbourgs un petit group qui désirait une entente de
Gouvernement hongrois. Des „magyarons” ont existé parmi les fidèles des
deux confessions. Leur activité ne pouvait pas avoir des résultats pratiques,
parce qu’il n’y a pas d’entente possible entre une minorité ethnique qui
s’imagine pouvoir dominer par la falsification de la vie publique et la
population majoritaire d’un pays. Et les Roumains ont toujours été en
majorité dans les régions ou ils vivaient.
Voilà pourquoi les Orthodoxes-unis, convaincus plus que tous de
l’impératif chrétien, qui nous oblige de vivre en paix avec tous les
cohabitants du pays avec les droits vitaux du peuple roumain. C’est la
raison pour laquelle sur sept publications qui préconisèrent l’entente avec
le gouvernement de Budapest, il n’y eut que deux redigées par des unis et
aucune feuille officielle d’une diocèse unie ne soutint la politique du
„Telegraful Român”.
„Organul Luminărei” (1847 - 1848) et „Învăţătorul poporului” parurent a
Blaj sous la direction du chanoine Timoteu Cipariu. La première feuille
destinée aux intellectuels fut la première publication périodique roumaine
imprimée en caractères latines.
„Sionul Românesc” (1865 - 1872) est une revue ecclésiastique qui
paraîssait à Vienne sous la direction de Grigore Silasi, prêtre orthodoxe-
uni de Blaj. Au commencement de 1868 parait a Budapest „Federaţiunea”,
l’organe roumain qui préconisait l’organisation de la Monarchie des
Habsbourg en confédération ethnique et combattait violemment le
dualisme austro-hongrois qu’on avait établi en 1867. Cet organe roumain
était dirigé par deux prêtres roumains unis, Sigismund Pop and Alexandru
Roman; ce dernier etait membre de l’Académie Roumaine.
Le neveu de l’illustre évêque d’Oradea Samuel Vulcan, l’avocat Iosif
Vulcan, fonda la revue „Familia”. Ce fut la première revue hebdomadaire
de popularisation littéraire et scientifique à laquelle collaborent le plus de
représentatifs écrivains de l’époque (1865 - 1906).
„Arhiva pentru filologia şi istoria” (1868 - 1871) est une revue rédigée par
deux chanoines de Blaj, tous deux membres de l’Académie Roumaine:
Timoteu Cipariu et Ioan Micu Moldovanu.
George Bariţiu qui, lui aussi fut membre de l’Académie Roumaine rédigea
à Braşov et puis à Sibiu „Transilvania” (1868 – 1888) organe de la société
littéraire comme sous le nom de „Astra”.
„Amvonul” (1871 – 1881) est une revue pour l’éloquence religieuse,
fondée et dirigée par le prêtre Justin Popfiu à Oradea.
191
„Amicul familiei” (1870 – 1890) fondée et dirigée par le chanoine Nicolae

Fekete Negruţiu à Cluj.
Plus tard, Bariţiu dirigea à Sibiu l’ „Observatorul” (1878 – 1885), journal
national roumain et pour cette raison en conflict continuel avec le
„Telegraful Român”.
A Blaj parurent les suivantes publications périodiques:
„Foaia administrativă archiducesana” (1867) rédigée par le professeur de
l’Académie Theologique de cette ville, Ioan Bobu.
„Foi’a bisericească” (1883 – 1888) dirigée par Alexandru Grama,
professeur de la même Académie.
„Foaia bisericească şi scolastică” (1887 – 1890) la revue des deux
chanoines Ioan Ratiu et Alexandru Vilacanu.
„Musa română” (1888 – 1912) la première revue musicale roumaine
rédigée par Iacobu Mureşianu, professeur au lycée de la sous-dite ville.
„Cultura creştină” (1912 – 1926), fondée par les professeurs de
l’Académie Theologique locale, à rendu des grands services à la théologie
et à la science roumaine.
A Gherla paraissaient:
„Predicatoriulu săteanului românu” (1875 - 1890) et
„Preotul românu” rédigées toutes deux par le chanoine Nicolae Fekete
Negrutius
„Predicatorul poporului” (1894) dirigé par le prêtre uni Vasiliu Budesco de
Ciuleşti.
Le grand orateur et lutteur que fut Mgr. Vasile Lucaciu, qui malgré les
difficultés qu’il rencontrait, trouva le temps de fonder à Satu Mare
„Revista catolică” qui de 1885 à 1891 soutint l’idéal de l’union des églises.
Cette revue fut transférée par Lucaciu à Baia Mare.
Le „Răvaşul” fondé et dirigé par le Protopop Ilie Daianu (1903 – 1911),
remplit un travail similaire, en faisant de la sorte l’éducation d’une
génération entière. Il paraissait a Cluj.
A Bucureşti:
„Revista catolică” (1911 – 1916) magazine très sérieux, fondé par Mgr.
Raymond Netzhammer, archevêque latin de cette ville, à la „R-C”
collaborait tout ce que le catholicisme de rite latin ou de rite orthodoxe uni
avait à cette époque dans la capitale du royaume.
„Albina” (1921 – 1924) - organe quotidien des catholiques roumains du
pays entier. La disparition de cette feuille a été une grande perte pour le
catholicisme des deux rites.
192
Studiu
2. En dehors de l’action menée par les catholiques fondées et dirigées par

eux comme tels, la presse roumaine compte aussi d’autres et très
importants catholiques des deux rites.
Le professeur de langue roumaine du premier roi de Roumanie,
l’académicien Augustu Treboniu Laurianu a eu une importante activité
comme journaliste. Innombrable sont les feuilles auxquelles il collabora
dans sa longue vie.
A. Papiu Ilarianu, membre de l’Académie Roumaine et ancien ministre,
collabora au „Românul” et dirigea la revue „Tesauru de monumente
istorice” (1862 – 1865). Comme étudiant à Cluj, il était rédacteur de
l’„Aurora”, organe des étudiants roumains a l’Académie juridique de cette
ville.
Aron Densuşianu, professeur de littérature latine à l’université de Iaşi,
dirigea l’„Orientul latin” à Braşov, de 1874 à 1875, la revue le mieux
écrite parmi celles d’un nationalisme intransigeant.
Le quotidien „Tribuna” de Sibiu (1884 – 1903) a eu les suivants rédacteurs
catholiques: Cornel Pop Păcurar, Septimiu et Tit. Liviu Albini, Adrian
Caşolteanu, Ilie Daianu et Ioan E. Prodan.
Teofil Frâncu fut rédacteur à la „Voinţa Naţională”. Bien d’autres comme
George Săcăşanu, Veronica Micle, Luca Rusu, etc. ont collaboré à des
nombreuses publications.
A côté des orhodoxes uni, la presse bucarestoise doit un souvenir
reconnaissant à plusieurs catholiques de rite latin: Winterhalter, le
typographe qui collaborait au „Românul” sous le pseudonyme de
„Contemporanul”.
Ulysse de Marsillac, professeur à l’université de Bucarest, et directeur de
la revue „La Roumanie”, Raoul de Pontbriant, professeur de français au
lycée Sf. Sava est non seulement l’auteur du meilleur dictionnaire franco-
roumain, mais aussi un bon journaliste.
Skoupievsky, rédacteur à „l’Indépendance Belge”, fut appelé à Bucarest
par Ion C. Bratianu pour fondér „L’Etoile Roumaine”.
Frédéric Damé rédigea la „Roumanie Contemporaine” et puis la „Liberté
Roumaine”. Emil Galli, qui dirigeait au commencement „l’Indépendance
Roumaine” était aussi un catholique.
Le grand poète roumain George Goşbuc, membre de l’Académie
Roumaine est le fondateur de la revue de popularisation littéraire
„Vatra”,puis „Viaţa Literară” et „Sămănătorul”.
Le professeur Hildebrand Frollo, mort si jeune malheureusement, écrivit à
plusieures revues et journaux roumains.
193
Les catholiques des deux rites qui ont contribué, de l’ancien royaume,
sont: Mihail Străjanu, professeur au lycée de Craiova collabora au
quotidien „Carpaţii” et dirigea „Revista Culturală”.
Simion Mihăilescu prêtre de Blaj et professeur au même lycée, collabora à
la „Vocea Română”, organe du corps didactique de Walachie. A cette
revue ont collaboré encore Ioan Faur, clerc de Blaj et un catholique latin I.
Cl. Raymond, professeur de français au lycée de la capitale de cette
province.
Le docteur I. C. Drăgescu fut aussi secrétaire de rédaction à l’ „Oltenia”,
organe liberal qui paraîssait à Craiova de 1871 – 1876. Scipione Bădescu,
un autre roumain uni, dirigea plusieures feuilles à Botoşani.
L’action des journalistes catholiques roumains présente un réel intérêt non
seulement parce que parmi eux se trouvaient les deux qui, avec Ioan
Heliade-Rădulescu, George Asaki, C. A. Rossetti et Mihail Kogălniceanu
furent les pères du journalisme roumain. Nous nous référons à Timoteu
Cipariu et George Bariţiu.
Le chanoine Cipariu à été une personnalité d’une activité multiple: un
savant filologue et historien de grande valeur. C’est à lui qu’on doit que
Blaj, cette petite ville roumaine, garde l’insigne d’honneur d’avoir
imprimé les premiers livres et journaux en caracterès latins.
George Bariţiu a été à un moment donné le chef du Parti National
Roumain et un homme d’une activité vraiment prodigieuse. Ses relations
avec les roumains de partout lui permirent de faire de sa „Gazeta
Transilvaniei” un organ qui intéressait tous les roumains. Son oeuvre,
”Părţi alese din istoria Transilvaniei” le met parmi les meilleurs historiens
de son époque.
Ces deux coriphées du roumanisme intégral ont été, tous deux, présidents
de l’ „Astra” et de l’Académie Roumaine. Tous les deux ont tenu à
défendre leur foi orientale et roumaine. Le premier (Cipariu) à répondu
éloquemment à un journaliste hongrois qui lui imputait son catholicisme,
en lui disant „c’est pour moi un honneur d’être d’une confession que
professe l’entière race latine et la grande majorité des peuples civilisés”.
II. Etat actuel:
1. Jusqu’ici nous n’avons parlé que de publications que – sauf quelques
exceptions – ont cessé de paraitre et de journalistes que, presque tous, ne
vivent plus.
Actuellement paraissent comme périodiques catholiques des deux rites:
A Blaj, l’ „Unirea” fondée en 1892, par un groupe de professeurs de
théologie et rédigée actuellement par le chanoine Alexandru Rusu et le
professeur Augustin Popa.
194
Studiu
„Unirea poporului” fondé en 1919, est dirigée par deux professeurs,

Alexandru Lupeanu-Melin et Iuliu Maior.
A Oradea, „Vestitorul” fondé en 1925, a été rédigé, pendant les premières
quatre années par Aloisius L. Tăutu, son rédacteur actuel est Mr. Nicolae
Fluieraşiu, tous les deux – prêtres de ce diocèse.
A Gherla „Curierul creştin” fondé en 1919, est rédigé par les
professeurs du séminaire catholique de cette ville.
A Lugoj „Sionul Românesc” organe bimensuel du diocèse orthodoxe-uni
de Lugoj, fondé en 1914 par Mgr. V. Tr. Frenţiu et réorganisé en 1920 par
le chanoine N. Brânzeu.
„Pastorul Sufletesc” fondé en 1907 à Simleul Silvaniei par les prêtres unis:
Alimpiu Coste, Ioan Budişan et Avram Dragoş, cessa de paraitre en 1914.
Il a été repris par le Vicaire Général de Simleu, Emile Bran, en 1928 –
aujourd’hui cette revue parait à Lugoj sous la rédaction du chanoine
Nicolae Brînzeu, qui lui a donné un programme d’activité plus ample.
A Beiuş: „Observatorul” revue de documentation catholique fondée en
1927 et rédigée par le professeur du lycée „S. Vulcan”.
A Sighet existe l’hebdomadaire religieux „Duminica”, organe du vicariat
orthodoxe-uni de cette ville et „Gazeta Maramureşeană”, fondé en 1918
par un comité de roumains orthodoxe-unis. Le propriétaire et directeur de
cette publication est le prêtre Ioan Bârlea.
A Bixad (Satu Mare) parait „Cuvântul Adevărului”, organe des moines
basiliens, qui s’occupe spécialement de la prédication.
A Iaşi paraissent „Lumea Creştinului” et son annexe „Sentinela catolică”.
A Galatzi s’imprime depuis 1925 „Curierul parohiei catolice”.
A Hălăuceşti (Roman) „Viaţa”, organe de la Province Franciscaine
Roumaine parait depuis 1915.
Telle est actuellement la situation de la presse catholique roumaine.
Elle est inférieure à son passé. Les raisons qui expliquent cette différence
sont multiples. La principale cause c’est que, par la création de la Grande
Roumanie, le centre du roumanisme entier a été transféré à Bucureşti et
que dans cette ville il y a une sorte d’indifférentisme en tout ce qui
concerne les questions confessionnelles. Il se peut aussi que l’on ne donne
pas aux orthodoxes unis de Bucureşti l’importance qu’ils ont et qu’ils
doivent avoir.
Néanmoins, dans la situation politique actuelle, la Presse Catholique
Roumaine a gagné un avantage. Avant 1918 les orthodoxes unis
(l’immense majorité des catholiques roumains) étaient obligés de lutter sur
deux fronts pour défendre leur foi et leur nationalité. Du moment que
l’existence et l’avenir du peuple roumain sont complètement assures, ceux
195
qui sont persuadés que ce peuple ne peut progresser et se développer que

sous l’égide de l’éternelle Rome, en gardant intacte son caractère
ecclesiastique oriental, pourront plus facilement défendre leur point de vue
et le faire valoir.
2. Dans ce but il serait à désirer la création à Bucureşti d’un syndicat de
journalistes catholiques qui non seulement s’intéresserait des questions
professionnelles mais aussi de la coopération de la presse catholique
roumaine avec ses confrères de l’étranger.
Un bureau spécial s’occuperait des informations nécessaires aux
publications périodiques roumaines et il pourrait empêcher que la presse
catholique étrangère ne soit plus induite en erreur sur la realité des choses
en Roumanie. Ce serait un grand service à rendre au catholicisme universel
et national.
L’échange entre ces publications périodiques est une condition essentielle
du développement de la collaboration que nous souhaitons.
La Presse Catholique Roumaine a continuellement déploré ces
persecutions de l’église et particulièrement les souffrances de l’Eglise
Russe. Elle pense que les journalistes catholiques pourraient contribuer à
son soulagement par un jour de jeûne.
Le Secrétaire,
ss. Jean Georgesco
Le Président,
ss. M. Theodorian Carada
196
Studiu
Situația evreilor nemţeni în timpul

regimului antonesciano-legionar
(septembrie 1940 - ianuarie 1941)
un studiu de Emanuel Bălan
La 14 septembrie 1940 era proclamat Statul Naţional Legionar,

prin care Garda de Fier devenea parte a guvernării conduse de generalul
Antonescu. În fapt, un regim care reprezenta aşa cum îl descria un martor
ocular, un compromis dintre dorinţa Gărzii de a crea un stat legionar
autentic şi hotărârea lui Antonescu de a nu ceda prea mult teren1. Oricum
ambele tabere considerau coabitarea o etapă preliminară în prealuarea
puterii depline. Rebeliunea legionară a însemnat numeroase victime, în
principal evrei. Raportul oficial din 13 februarie 1941 înregistra 21 de
soldaţi morţi şi 53 de răniţi şi 374 de civili morţi, inclusiv evrei, doar în
Bucureşti, şi 281 de civili răniţi. Federaţia evreilor raporta 630 de evrei
morţi şi 400 de dispăruţi numeroşi grav răniţi şi sute de proprietăţi jefuite
şi distruse. Interesantă este şi relatarea de după război, a secretarului lui
Antonescu, George Barbul, care nota că „din partea românilor, bilanţul
acelor zile critice a fost de două mii de morţi, cei mai mulţi erau evrei.”2
Ca urmare a Decretului nr. 314 din 14 februarie 1941, Statul
Naţional Legionar a fost desfiinţat şi România devenea o dictatură
militară, condusă de generalul Antonescu.3
În perioada statului Naţional Legionar au fost elaborata peste 20 de
decrete-legi prin care se continua restrângerea drepturilor pentru evrei,
restricţiile înăsprindu-se în această perioadă faţă de perioada anterioară,
astfel: a fost interzis total accesul evreilor în învăţământul de stat şi
particular de toate gradele; personalul evreiesc este exclus din teatrele
naţionale şi particulare; sunt excluşi din uniunile de profil, inginerii,
ziariştii, scriitorii, medicii stomatologi, arhitecţii, pictorii, sculptorii,
1
Vladimir Solonari, Purificarea naţiunii, Editura Polirom, Iaşi, 2015, p. 128.
2
Ion Şerbănescu, ed., Evreii din România între anii 1940-1944. Izvoare şi mărturisiri referitoare la
evreii din România, vol.3: 1940-1944: Perioada unei mari restrişti, partea I, pp. 171-172. Apud
Barbul, Memorial Ion Antonescu, p. 5, Carp, Cartea Neagră, vo. 1, pp. 181, 188, 203-207.
3
MO, partea I, nr. 39, 15 februarie 1941.
197
medicii evrei; evreiilor le este interzisă arondarea de farmacii şi drogherii;

nu mai pot deţine proprietăţi rurale; evreii sunt exclusi din armata; etc.4
Seria măsurilor antieveieşti au debut imediat după proclamarea
statului Naţional Legionar, astfel că în septembrie 1940, la Piatra Neamţ,
autorităţile locale impun evreilor o taxă de inhumare in cimitirul evreiesc,
taxa ce trebuia achitata pentru Ajutorul legionar.
Teroarea legionară a fost dezlănţuită în 20 noiembrie 1940 în tot
judeţul. La Târgu Neamţ acţiunea a fost condusă de comandantul legionar
al judeţului, Dr. Silviu Crăciunaş5 şi primarul oraşului Grigoraş
Gheorghiţă, ajutaţi de legionarii Dimitru Adamescu, Fărcăşeanu, Petre
Armenuc, Petre Butnariu, Savin, Petruţ, Alexandrescu, Gheorghiu,
Pandele Arhip şi ajutorul de primar Ştefan Butnariu. Au fost arestaţi liderii
comunităţii, farmacişti, comercianţi, bătuţi, maltrataţi şi obligaţi să
plătească mari sume de bani sau cedeze unele imobile proprietate către
Mişcarea legionară.. Printre cei arestaţi şi maltrataţi s-au numărat:
-Leon Ştern, farmacist, preşedintele comunităţii, arestat în data de 20
noiembrie e către legionarii Ozan şi Verteş şi condus la sediul legionar
unde a fost bătut şi tuns. Legionarii i-au cerut să plătească suma de
500.000 lei iar sub ameninţarea armei a semnat vânzarea a două imobile
proprietatea comunităţii către Silviu Crăciunaş. Vânzarea a fost
autentificată de notarul public în ziua de 21 noiembrie suma stipulată fiind
mult sub valoarea reală.6
-Bernard Froim, comerciant, fost director de bancă, arestat la 20 noiembrie
de gardianul public Streckie şi bătut, obligat să plătească suma de 300.000
4
Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România. 1940-144. Studii, Hasefer,
Bucureşti, 2003, pp. 109-111.
5
După război, aflat în închisoare, este racolat de Securitate și trimis, ca agent în Occident. Silviu
Crăciunaş (1916-1998) a fost unul dintre cele mai controversate personaje: a fost implicat în
mișcarea legionară, s-a apropiat de național-țărăniști, s-a remarcat în cadrul grupărilor
anticomuniste ale exilului, dar s-a dovedit că a fost informator activ al Securității (documentele
arată că a utilizat mai multe nume conspirative: Neagoe, Victor, Păsculescu, Mihail, Ion, Jena,
Johan, John). Mai mult, se pare că a devenit comunist în 1948. Dar foștii săi tovarăși de luptă
anticomunistă și alții apropiați ai acestora nu și-au dat seama de nimic decenii la rând. Mai ales că
viața lui Crăciunaș a fost foarte agitată: a sprijinit, între 1945 și 1948, o serie de personalități ale
opoziției să părăsească țara; la rândul lui a fugit la Paris, în 1949; un an mai târziu a revenit în
România, cu o misiune ce-i fusese încredințată de Comitetul Național Român; este arestat în același
an, dar evadează din spitalul penitenciarului Suceava în 1964 (A fost ajutat? Așa se pare, date fiind
relațiile sale cu Securitatea). După trei ani de trai în clandestinitate în România, reusește, în martie
1957, să ajungă la Viena, unde-i convinge cu greu pe susținătorii săi din Occident de adevărul
întâmplărilor prin care a trecut. În 1959 obține azil politic în Anglia, unde, în 1961, îți va publica
memoriile. În 1977 se stabilește în Spania, dar în 1987 revine în Marea Britanie.(
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cartea-de-istorie-viata-secreta-a-lui-silviu-craciunas-4481650/)
6
Matias Carp, op. cit., vol 1, p. 138.
198
Studiu
lei. Neavând cu ce plăti, a fost obligat în schimb să semneze actul de

vânzare a propriei case către Silviu Crăciunaş.7
-Avram Goldenberg, comerciant, arestat şi bătut chiar de către primarul
Grigoraş Gherghiţă, pentru a plăti suma de 300.00 lei, a plătit doar 120.000
lei.8
-Dr. Herman Morgenstern, arestat şi bătut a fost condus până la domiciliu
sub ameninţarea armelor şi a plătit primarului 50.000 de lei iar a două zi a
mai dat 100.000 lei.9
-Cerbu Solomon, agent de asigurare, a fost obligat să plătească suma de
100.000 din banii societăţii de asigurare Dacia Română a cărui agent era la
Târgu Neamţ.10
-David Herşcovici, comerciant, a plătit după ce a fost bătut, suma de 50.00
lei.
-Buium Avram, bătut şi obligat să plătească 20.00 lei.
-Comeneşter, avocat, a plătit 50.000 lei.
-Moise Leib Bercovici, a plătit şefului poliţiei Dumitru Adamescu, suma
de 40.000 lei.
-David Mendelovic, bătut crunt şi obligat să plătească 100.000 lei dar a
plătit doar 50.000 lei.
-Iosif Greif, deşi i s-a cerut 200.000 lei, a plătit legionarilor Adamescu şi
Răchieru 50.000 lei.
-H. Gottfried, a fost bătut şi a plătit 200.000 lei.
Alţii precum Iancu A. Iancu şi Beniamim Săpunaru au plătit câte
50.000 lei, Solomon Bevinler, 25.000 lei, Surica Gross, 20.000 lei, Cecilia
Zelicovici, 10.000 lei şi Sally Gherşin, 5.000 lei.11
La Piatra Neamţ, în ziua de 22 noiembrie a fost arestat de către
Poliţia legionară, dr. H. Fischer, preşedintele Comunităţii. În fapt, a fost o
răpire, Fischer fiind luat de pe stradă şi băgat într-o maşină cu numărul
157PtN şi dus la Târgu Neamţ, unde a fost bătut şi obligat să semneze
vânzarea imobilului său din Târgu Neamţ către Silviu Crăciunaş, liderul
legionarilor din judeţ, fiind eliberat după 4 zile. Comunitatea din Piatra
Neamţ a fost obligată să dea 626.500 de lei sub formă de contribuţie
Primăriei oraşului. Astfel de sume au fost date printre alţii şi de Pincu
7
Ibidem, p. 139.
8
Ibidem, p. 139.
9
Ibidem, p. 139.
10
Ibidem, p. 139.
11
Ibidem, p. 139.
199
Weinberg, 150.000 de lei, Samuel Marcus, 100.000 de lei, Smil Herscu,

70.000 de lei.12
Comunitatea din Buhuşi a avut şi aceasta de suferit, numeroşi evrei
fiind obligaţi să plătească diferite sume de banii Poliţiei legionare,
magazinele au fost confiscate la fel şi aparatele de radio, unii dintre aceştia
fiind chiar maltrataţi. Din declaraţiile liderilor comunităţiii, făcute în faţa
comisarului Smărăndoiu şi a trimisului F.U.C.E., reiese că peste 40 de
evreii au avut de suferit de pe urma abuzurilor legionarilor. Astfel,
Comunitatea a plătit legionarilor suma de 400.000 de lei,13 magazinele
evreiesti au fost confiscate şi date refugiaţilor macedoneni, 180 de aparate
de radio au fost confiscate şi ele iar Primăria Buhuşi a somat Comunitatea
să returneze subvenţia primită din partea comunei începând cu 1923 şi care
se ridica la suma de 396.000 de lei.14
F.U.C.E. trimite un delegat în judeţul Neamţ în persoana lui I.
Bacalu care să cerceteze la faţa locului situaţia. Această deplasare a avut
loc între 11 şi 13 decembrie 1940. Conform acestuia trebuiau lămurite trei
probleme majore: maltratările populaţiei evreieşti, condiţiile în care au fost
luate imobilele evreieşti şi sumele pe care evreii au fost siliţi să le dea
legionarilor.15 Prezenţa delegatului F.U.C.E. a contribuit la ridicarea
moralului evreilor dar şi la mai bună implicare a autorităţilor în cercetarea
cazurilor. I, Bacalu a ascultat depoziţiile a 40 de martori iar cu ajutorul
comisarului şef Smărăndoiu din Siguranţa Generală au fost audiaţi
primarul Grigoraş, şeful poliţiei locale Valeriu Roban, avocatul Calapod,
comisar de românizare, cpt. Gheorghe Bostan din Vânătorii de Munte dar
şi membrii legionari. Printr-o scrisoare din 25 decembrie 1940, Epitropia
Comunităţii, mulţumea U.C.E. pentru intervenţiile făcute care au fost în
folosul comunităţii. Printr-o altă adresă din 28 decembrie, Epitropia
informează U.C.E. că în acea zi au fost chemaţi la Poliţia oraşului Avraam
Godnbeg, avocat Comaneşter, B. Froim, Leon Stern şi Buium Avram
pentru anchetarea celor petrecute în zilele de 20-21 noiembrie 1940.
Comisia de anchetă era formată din prim pretor Stoian, primarul Grigoraş
şi şeful poliţiei Roban. Epitropia arată în adresă natura viciată a anchetei şi
cere intervenţia Ministerului de Justiţiei pentru a se face dreptate.16 Într-o
altă adresă din 29 decembrie, sunt enumerate persoanele considerate
vinovate de evenimentele din noiembrie. Astfel, legionarii Dumitru
12
Strategii comunitare de supravieţuire în contextul statului naţional legionar. Documente, Editura
Hasefer, Bucureşti, 2013, p. 294-295.
13
Ibidem, p. 295.
14
Ibidem, pp. 466-467.
15
Ibidem, p. 52.
16
ANIC, fond C.E., dos. 3⁄1940, f. 31.
200
Studiu
Adamescu, Fărcăşanu şi alti 3 din Piatra Neamţ, Petre Armenici, ajutorul

de primar Ştefan Budnaru, Petre Ştefan Budnaru, Verdeş, funcţionar la
primărie, Savin, Petruţ, Alexandrescu, Gheorghiu şi frizerul Rusu. Se cerea
tragerea lor la răspundere, şi se arătă că actele de vânzare a unor imobile
către Legiune au fost anulate, dar sumele de bani nu au fost încă
recuperate.17
La Piatra Neamţ, acelaşi delegat constată în urma audierilor că cele
mai multe abuzuri asupra evreilor au fost maltratările, silirea plăţii unor
sume de bani, preluarea magazinelor de către legionari şi confiscarea
mărfurilor.18 Samuel Marcus, veteran al Războiului de Reîntregire, a fost
obligat să plătească 100.000 de lei lui Amarinoaie şi încă 50.000 de lei
şefului legionar Mircea Pop. Pincu Weinberg, a fost şi el obligat să
plătească suma de 15.000 de lei, sub declaraţia că subscrie pentru săraci.
Bercu A. David, şofer, a fost bătut de şoferii Abageru şi Roşca. Lupu
Weinrauch, a fost obligat să plătească 100.000 pentru ajutoarea refugiaţilor
iar timp de 3 zile magazinul său a fost ocupat de Dumitru Veriote, instalat
de legionari. În urma intervenţiei comisarului Dinulescu, i se restitue
magazinul. Aceaşi situaţie a avut-o şi Solomon Drimer, care a avut timp de
câteva zile magazinul luat cu forţa de legionarul Mircea Pop care i-a cerut
şi suma de 150.000 de lei pentru ajutorarea refugiaţilor. Jacobi Samuel,
comerciant a fost şi el bruscat de către comisarul Isăceanu iar magazinul i-
a fost închis şi transformat în popotă militară. Moise Lupu Katz a fost
deposedat de bunurile de valoare aflate asupra lui de către Mircea Pop.
Şmil Herşcu a plătit şi el lui Mircea Pop 40.000 de lei iar magazinul
confiscat şi dat noului proprietar, Nicu Tejiu. Lui Marcu Aizicovici i-a fost
confiscat magazinul iar Moise Laufer a fost obligat să plătească 50.000 de
lei aceluaşi Mircea Pop. Evreii Iacob Soicher, Haim Sochier şi Avram
Feinstein au fost bătuţi şi tunşi. Proprietarii Fabricii de cherestea „Pădurea
Carpaţi ˮ, Lesner şi Făinaru, au fost obligaţi de Mircea Pop să-i plătească
100.000 de lei. Iosub Herşcovici a fost obligat să plătească 22.000 de lei
pentru o pretinsă datorie, iar Avram Ditgatz, a fost obligat să vândă
atelierul fotografic pentru suma de 60.000 de lei, lui Ion Rusu.
Lui Ilie Horovitz, i-au fost confiscate de către Poliţia legionară,
mărfurile şi a plătit sub ameninţare suma de 150.000 de lei către Mircea
Pop. Ilie Abramovici a fost şi el forţat să plătească 15.000 de lei iar
magazinul confiscat, aceeaşi soartă a avut-o şi I. Lottenberg, care a predat
50.000 de lei lui Mircea Pop iar magazinul confiscat. Alţi numeroşi evreii,
17
Ibidem, f. 51.
18
Strategii comunitare de supravieţuire în contextul statului naţional legionar. Documente, pp. 460-
465
201
cei mai mulţi comercianţi au fost obligaţi să predea Poliţiei Legionare

diverse sume de bani, magazinele fiindu-le confiscate. În urma protestelor
liderilor comunităţii, Siguranţa Generală a trimis pe comisarul
Smărăndoiu, care a făcut o anchetă, fără a lua nici un fel de declaraţie
asupra faptelor incriminate de către comunitatea locală, fapt sesizat şi de
către I. Bacalu, delegatul F.U.C.E. în judeţul Neamţ care ancheta abuzurile
săvărşite de către legionari. Totuşi, în urma intervenţiei autorităţilor,
magazinele au fost redate proprietarilor.
De pe urma abuzurilor legionare au avut de suferit şi evreii din
comunele rurale19. Astfel:
- în comuna Farcaşa, Leon Simberg, a fost obligat să plece, bunurile fiind
confiscate de către numitul Porfir, primarul comunei. Lui Avram Lupu, i-
au fost confiscaţi 60 mc de lemne de către Vasile Gaina şi Simion Pavel.
- în comuna Bălţăteşti, Naftule David, a fost alungat şi i s-a confiscat
bunuri de 6000 de lei.
- în comuna Ţibucani, Iosup L. Marcu, după ce a fost ameniţat de unii
locuitori a plecat, confiscândui-se mărfuri în valoare de 8900 de lei.
-în comuna Ceahlău, Iancu Segaler, a fost alungat de către Gheorghe
Marcoci iar bunurile confiscate. Iancu Soicher, a fost silit de notarul
Traian Răpciugă şi de către şeful legionar G.G. Marcoci să plece, iar
bunurile confiscate.
- în comuna Podoleni, Mendel Simion, a fost deposedat de imobil şi 100
de prăjini de pământ arabil.
- în comuna Dragomireşti, David Kalman, veteran decorat al Războiul de
reîntregire, a fost alungat din sat şi deposedat de casa situată în vatra
satului.
- în comuna Mastacăn Calu Iapa, Marcu Almăşanu, după ce a fost bătut de
5 legionati i s-au luat bunuri de 20.000 de lei.
- în comuna Călugăreni, Iţic Hollinger, a fost obligat de primarul Anton
Almăşanu, să părăsească comuna, fiind deposedat de marfă în valoare de
40.000 de lei. Lui Iţic Bercu, i s-a luat marfă de 100.000 de lei, după care a
fost alungat din ordinul primarului. Marcu Cunea Herşcovici, a fost
alungat din comună de către gardianul Grigore Nuţu.
- în comuna Bodeştii Precistii, satul Oşlobeni, Şmil Ţapu, veteran de
război, a fost ridicat de către legionarii Dumitru Dediu, Gheorghe Vasile
Oancea şi Popa, dus la sediul legionar, bătut, tuns şi obligat să dea bunuri
în valoare de 120.000 de lei.
- în comuna Broşteni, Moriţ Şmilovici, după ce a fost gonit din comună i s-
a confiscat marfă în valoare de 9600 de lei.
19
202
Studiu
-în comuna Crăcăuani, Herşcu Leiba Bercovici, a fost alungat de primarul

Ion Sandu şi i s-a luat bunuri de 8000 de lei.
- în comuna Dumbrava Roşie, Pincu Herşcovici, a fost ridicat de acasă dus
la primărie şi bătut, silit să plece din sat, confiscândui-se toate bunurile.
- în comuna Roznov, Avram Kerner, a fost silit de primarul Dumitru
Honici să părăsească comuna şi bunurile confiscate.
- în comuna Bicaz, Avram Hascal Covrigaru, a fost deposat de mărfuri de
către şeful legionar din comună.
- în comuna Hangu, Haia Sura Ştrul, a fost somată să plece din comună
lăsând în urmă casa şi 3 prăjini de pământ.
- în comuna Ţibucanii de Sus, Bercu Iosif, după ce a fost bătut de
legionari, a fost deposat de bunuri în valoare de 10.000 de lei.
Deşi autorităţile locale au intervenit şi au redat proprietarilor evreii
magazinele, acestea nu au făcut nimic pentru a reda evreilor pagubiţi,
bunurile confiscate şi banii, aşa cum rezultă şi din adresa Comunităţii
Evreilor din Piatra Neamţ, din 24 decembrie 1940, adresată conducerii
centrale de la Bucureşti.20
Era începutul prigoanei împotriva evreilor care va continua şi mai
dramatic în timpul dictaturii militare a lui Ion Antonescu, iar despre acest
aspect într-un articol următor.
1941, aprilie 9. Direcţia Generală a Poliţiei către P.C.M. Se referă la

abuzurile comise de legionari la Buhuşi, Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ, în
perioada septembrie 1940-ianuarie 1941.21
Numele şi Numele şi
Data
prenumele prenumele Profesia Natura
săvârşirii
victimei, agresorului, agresorului abuzului
abuzului
localitatea localitatea
Israel Insiginschi, Vasile Oprea Profesor Nov. 1940 l-a forţat să
Buhuşi doneze
primăriei un
aparat de
radio
Comunitatea Idem Idem Idem a fost obligată
izraelită Buhuşi să doneze
400.000
Diferiţi evrei, Idem Idem Idem Idem 302172
Buhuşi
Herşcovici Iosif, Gh. Borş Muncitor 16.XII. Ameninţare
Piatra Neamţ 1940 cu moartea
20
21
Ibidem, pp. 502, 485-491.
203
pentru
preluarea
localului
Rosenberg Moise, Gh. şi Dumitru idem idem Violare de
Piatra Neamţ Manca domiciliu
Catz Eliza, Piatra Nicula Nicolae idem idem idem
Neamţ
Leon Pălărieru, I. Araveci Fără idem Ameninţare
Piatra Neamţ ocupaţie cu moartea
Eti Buimovici, Enca Dumitru muncitor idem A forţat să-i
Piatra Neamţ dea atelierul
Leizer Pălărieru, neidentificaţi idem idem Uzurparea
Piatra Neamţ proprietăţii
Ana Pălărieru, Idem-macedoneni idem idem idem
Piatra Neamţ
Moise Herşcovici, Mihail Caraiman Funcţ. Part. idem s-a declarat
Piatra Neamţ tovarăş la
magazine
Mozes Veinrauch, Dumitru Verioti, Funcţ. Part., idem Violare de
Solomon Iancu Hanco, muncitori domiciliu
Rauchman, Mircea Popp,
Solomon Drimer, Vasile Mihai,
Adela Carpen, Vasile Zaharia,
Debora Emilovici, neidentificaţi
Emanoil Marcus,
Raşela Axelard,
Mandel Solomon,
Aron Caufman,
Piatra Neamţ
Mendel Leibovici, Domenii Nicolae, Strungar, 6 XII. 1940 Violare de
Eler Chitai, Marcu Pris Costea, Gh. fucţ. Part., domiciliu şi
Aizicovici, Herman Gavrizie, Atanase muncitori, uzurpare de
Stecher, Iosef Teju, Const. zugrav, proprietăţi
Uşerovici, Şmil Orgidan, N. pietrar
Herşcu, Aron Ciobanu, Gh.
Nacht, Iancu Lapea, Stela Căluţ,
Terner, Moritz I. Radulescu,
Rozman, Tauber neidentificat, N.
Iosif, Ilie Beer, Verioti, I. Nechita,
Iosef Marcovischi, D. Cobai, Ştefan
Marcu Fişer, Moise Const., Fraţii
Laufer,…Waisman, Lemnaru, Cocuţă
Teniamin Tiegler, Mihai, D. Enea
Nafail Goldenberg,
Bercu Liebenson,
Loise Iliezon, Leibe
Faingold, Piatra
Neamţ
204
Studiu
Eti Rivel, Leizer Neidentificat, Gh. Muncitori, idem idem

Veisman, Avram Si Iancu Merijianu funcţ.part.
Ştrul, Fani Iţicovici, Teodorescu, Gh. şi
Moise Hofman, Enache Căşu,
Rotenberg Iachida, Dumitru Moga
Malca Svartz,
Piatra Neamţ
David Sufrin, Piatra neidentificaţi Idem Atentat la
Neamţ libertate si
avut
Pincu Mendel, idem idem Violare de
Piatra Neamţ domiciliu,
lovire si
amenintare cu
moartea
Filip Leon, Piatra Vasile Olteanu, muncitori Idem Violare de
Neamţ Vasile Borş domiciliu
Maier Segal, Piatra neindentificaţi idem Idem şi
Neamţ ameninţare
David Fray, Piatra Sterea Misu Funcţ. Part. idem idem
Neamţ
Abraham Ditgardz, Ilin Rusu fotograf idem Uzurparea
Piatra Neamţ proprietăţii
Şmil Herşcu, Piatra Mircea Pop Funcţ. Part. idem i-a forţat să
Neamţ depună bani
şi mărfuri
Pincu Veinberg, Idem şi Adamescu idem idem l-a forţat să le
Piatra Neamţ Dumitru, Cozma dea bani şi
Lemnaru bijuterii
Mozes Vaeinrauh, Verşescu Ştefan, Studenţi, idem l-a ameninţat
Solomon Grimer, Mircea Pop funcţ. Part. să depună
Samoilă Marcus, sume de bani
Piatra Neamţ poliţiei leg.
Avram Pescaru, Silviu Crăciunaş funcţionar idem Evacuare
Piatra Neamţ forţată
Moise Lupu Catz, Adamescu Funct. Part. idem i-a luat un
Piatra Neamţ Dumitru ceas în
valoare de
30000 lei şi
un stilou
Iachida Rotemberg, Mircea Popp idem idem i-a luat 50000
Piatra Neamţ lei
Lipa Catz, Avram Idem şi Şt. idem Li s-a luat
Ştrul, Laufer Verşescu sume de bani
Moise, Ilie şi mărfuri
Horovitz, Piatra
Neamţ
M. Landau, Versescu Stefdan, Studenti, idem Au fost fortati
205
Ianovici Herşcu, Mircea Popp funct. Part. sa depuna

Piatra Neamţ sume de bani
Herman Vaisman, Neindentificaţi, idem I s-au luat
Pincu Natansaon, Fărcăşeanu, Popp diferite
Cunea Leibovici, Galej, Mircea Pop, mărfuri şi
Froim Moscovici, Chirileanu Gh. alimente
Soc. „Pădurea Mircea Popp,
Carpaţi”, Froim Minac Dubin,
Făinaru, Haim Poliţia legionară
Chendler, Leon
Iablonover, Piatra
Neamţ
Avram Baraf, Piatra Verşescu Ştefan student idem i-a luat un
Neamţ automobil
Popa Gheorghe Adamescu Funcţ. part idem Adamescu a
Dumitru intrat în
domiciliul
comisarului
pe care l-a
ultragiat
Comunitatea Silviu Crăciunaş, funcţionari idem Au obligat-o
israelită Piatra Ioniţă Gh. să le dea
Neamţ 2000000 lei
din care au
primit 626500
lei
Clara Crăcăuanu, Vernescu Ştefan, 21-23 nov. Confiscare
Piatra Neamţ Adamescu 1940 ilegală de
Dumitru, Dumeni bunuri
Nicolae,
Fărcăşeanu G.,
Grigoraş Const.,
Budnaru Ştefan,
etc.
Moise Leib idem idem idem Escrocarea de
Herşcovici, David bani, luând de
Herşcovici, Cerbu la fiecare prin
Solomon, Iancu sechestrare şi
Sneider, David ameninţare,
Mendelovici, sumele
Moritz Braunştein, variind între
Bercu Comaneşter, 5000 şi
H.H. Godfried, 200000 lei
Avram Goldenberg,
Max Fagenbaum,
Fernard Segal,
Iosub Tăbăcaru,
Iosef Craif, Mendel
206
Studiu
Zelinier, H.
Morgenştein,
Samuil Beck, Iţig
Lazarovici, Ana
Funchenstein,
Bercu Vainrauch,
Isidor Liber,
Solomon Rentler,
Cecilia Zeilicovici,
Buium Avram,
Săpunaru Benţiu,
Burăh Laufer, Catz
Şmil, Haim
Mendel, Haim
Grinberg, Ştrul
Spitzer, David
Nacht, Michel
Feler, Lazăr
Mendel, Nuţa
Noch, Isac Keis,
L.L.Iancovici,
Carol Sertzer,
Calman Leibovici,
Carol Ştein, Nuţi
Noch, Sura Gross,
Herman
Mihalovici, Haim
Feler, Piatra Neamţ
Paul Oceanu, Tîrgu Dumeni Nicolae strungar idem Sechestrare şi
Neamţ lovire
Bernard Froim, Verşescu, idem Prin
Tîrgu Neamţ Adamescu, maltratări, a
Dumeni, fost silit să
Fărcăşeanu, Silviu treacă în
Crăciunaş şi alţii posesia lui
Silviu
Crăciunaş, un
imobil
Leon Stern, Tîrgu idem idem idem Idem doua
Neamţ imobile ale
comunitatii
israelite
Carol Sertzer, Tîrgu Ciuceanu, Comisar XI. 1940 Prin
Neamţ Nemţeanu, Ilicaia idem, şofer ameninţare i-
au luat
105000 lei
Bergman Moise, Tiberiu Niţescu Fost şef al 26 X 1940 Idem, 540000
Tîrgu Neamţ poliţiei leg. lei şi bijuterii
207
Tabloul abuzurilor legionare este prezentat şi într-un raport al Parchetului

general, de unde aflăm următoarea situaţie pentru judeţul Neamţ22:
Neamt
Maltratări 21
Confiscări de bunuri 44
Ocupări forţate de imobile 96
Dintr-un alt document23 al Siguranţei reiese că legionarii au primit arme de

la autorităţile poliţieneşti, în Neamţ situaţia fiind următoarea;
Localitatea Cine a dat data Felul Oficiul Cui i-au
ordinul sau armamentului care a fost predate
aprobarea executat
Piatra Organizaţia Septembrie -3 carabine; Poliţia Organizaţiei
Neamţ legionară 1940 -2 puşti; legionare
-11 arme de
vânătoare;
-946 cartuşe
armă;
-3425 cartuşe
revolver;
-2694 tuburi
cart. vânăt.;
-16 cutii
capse;
407 capse
cartuşe
alarmă;
22
Pe marginea Prapastiei. 21-23 ianuarie 1941, vol.1, Editura Scripta, Bucuresti, 1992, p. 05.
23
Idem, vol. 2, p. 117.
208
Studiu
209
Eduard Covali
Un mare prieten al
actorilor tineri
o evocare de Dionisie Vitcu

Lui Edy, in memoriam,
trandafiri târzii de toamnă
Începusem să mă obişnuiesc în orăşelul primului meu Teatru, târg

altădată liniştit, oază a amintirilor şi a nostalgiei, unde la umbra castanului sau
bradului, în zilele frumoase de vară, se bea cafeluţa şi se servea dulceaţa de
gutăi sau afine, cu apă rece în palici aburit. Se citea ziarul, sau şedeau bunicii
cu ochii înlăcrimaţi, aşteptând la poartă, cu coatele pe gard, să vină din gară,
nepotul sau nepoata de la Iaşi sau de mai departe. Liniştea şi tihna orăşelului-
staţiune începuse să fie tulburată de zgomotul maşinilor grele, macarale şi
buldozere, dar mai ales, de glasul tinereţii adusă cu ordin de repartiţie.
Trezit zgomotos la viaţă, Piatra Neamţ primea câteva generaţii de
tineri instruiţi în şcolile de chimie, puşi pe treabă, să înalţe Roznovul şi
Săvineştiul. Cinematograful, Liceul Rareş, Liceul Pedagogic,
Muzeul,...medici celebri... şi mai cu seamă Teatrul au determinat pe mulţi
tineri să-şi găsească pentru totdeauna un loc aici, la poalele muntelui
Pietricica. Artiştii teatrului, speranţe confirmate mai târziu pe marile scene
româneşti, simţeam nemijlocit respectul, tandreţea şi dragostea oamenilor
mândri de locul şi rostul nostru în viaţa lor. Şi, asta ne alimenta dorinţa de a fi
cei mai buni, dar nu numai dorinţa, ci şi ambiţia şi strădania, de a fi fruncea,
vorba tânărului inginer Ionică Şoimu, prietenul lui Traian Stănescu şi Sandu
Lazăr, dar, şi al meu, care n-a rezistat dorului de bănăţean, să se facă oltean.
Cum locuiam în teatru, împreună cu prietenul meu Mihai Mădescu,
îmi plăcea în serile când nu jucam să stau liniştit într-un colţ de sală şi să
urmăresc publicul cum reacţionează la minunile ce se întâmplau pe scenă. Mă
bucuram de punţile ce se stabileau între colegii mei de pe scenă şi chipurile
tinereţii fără fard, partenerii noştri din sală. Mă încărcam sufleteşte şi mă
210
Memorii
pregăteam să fiu tot atât de bun artist cum se dovedeau a fi Traian Stănescu,
Alexandru Lazăr, Ion Fiscuteanu, Cornel Nicoară, Dan Borcea, Traian
Pârlog... Schimbam păreri cu Mihai şi ne întorceam în cabina de deasupra
secretariatului literar. Deschideam geamul spre Pietricica şi ne aşezam la
masă, la cina săracului... roşii, pâine neagră şi apă de la chiuvetă. Vorbeam,
vorbeam, mai mult eu. Mihai mă îngâna din când în când. De la geamul de
sub cabina noastră, valuri de fum repetate ne umpleau camera. Se lucra la
secretariatul literar şi se fuma în draci. Edy Covali îşi făcuse un obicei de a
citi şi scrie în liniştea teatrului după ce plecau toţi. După ce plecau publicul,
artiştii şi personalul tehnic, maşiniştii, recuzitierii şi plasatoarele, Edy
împreună cu Paul Findrihan îşi găseau de lucru sorbind nechezol, uneori cafea
naturală şi fumând ţigări Carpaţi fără filtru. De cele mai multe ori erau însoţiţi
de câţiva prieteni, medici şi profesori din oraş. Fumau, discutau, povesteau şi
jucau întâmplări hazoase. Cascade de râs spărgeau liniştea serii. Râsul cel mai
de râs era al lui Edy, gâlgâitor şi contagios.
Nu-mi dau seama de ce n-am fost prieten apropiat de Edy. Îmi
impunea respect. Un respect pe care nu-l afişam, dar îl aveam, fără dubii.
Regretul a venit mai târziu, e tardiv. Am pierdut prietenia unui om instruit
care mă preţuia şi eu n-am înţeles atunci dragostea lui pentru teatrul pe care îl
vedea slujit de mine.
Eduard Covali avea chipul unui adolescent, rămas în candoarea
copilului de 15 ani, ascultător de mama. L-am văzut în câteva rânduri
însoţindu-şi mama pe strada gării şi mă apucase un dor de acasă cum rar mi se
întâmplase.
Scund, dar armonios în toate întrupat, rotund la faţă, cu ten măsliniu,
cu ochi negri ageri şi jucăuşi care se întristau repede, dar tot atât de repede se
luminau, cu sprâncene negre frumos conturate, cu nasul delicat potrivit
deasupra suturii gurii expresive, cu părul prematur grizonat, cu cărare pe
stânga. Totdeauna elegant, îngrijit îmbrăcat, cu ţinută de licean, ager în
mişcări şi cu mobilitate facială deosebită. Tobă de carte. Ştia taina şi istoria
multor lucruri din multe domenii. Cunoştea foarte bine câteva limbi străine.
Despre teatru ştia tot şi ceva pe deasupra. Putea să fie un bun actor.
Observaţiile ce le făcea la prestările noastre artistice erau fără menajamente,
dar nu cu răutate subliniate, şi nu jignea prostia, o îmbălsăma cu umor de
calitate. I s-au făcut mari nedreptăţi în anii de şcoală şi a avut de escaladat
grele necazuri de care nu s-a plâns, nu le-a discutat niciodată în public.
L-a ascultat pe Ion Coman şi a stat în umbra acestuia, ani în şir fără
vreun beneficiu. Coman îl preţuia şi avea încredere în gusturile lui Edy. De
fapt Edy era totul, în gustul estetic al Teatrului Tineretului. Şi-a risipit talentul
pentru a ridica Teatrul la cel mai înalt nivel naţional. Fenomenul Piatra
Neamţ i se datorează în mare măsură lui. Cunoscând teatrul din interior a scris
211
pentru tineri şi s-a specializat în arta regizorului de teatru. Ca director, l-a

continuat pe Coman şi l-a depăşit.
Recitindu-i scrisorile primite după plecarea mea de la Teatru, constat
foarte târziu că n-am răspuns multor invitaţii făcute cu ocazia unor
evenimente festive. Am tot amânat cu gândul că e timp pentru toate, dar
timpul s-a grăbit, n-a avut răbdare.
Piesele de teatru scrise de Eduard Covali îşi pot găsi locul oricând în
repertoriul unui teatru care are tineri dornici de afirmare. Şi-a risipit talentul
scriind scenarii pe care nu le-a adunat, cum ar fi fost normal, precum şi
traducerile făcute în timp, au fost lăsate pradă uitării. Părăsind temele teatrale
şi-a păstrat stilul şi a scris superbe tablete, pe care într-un târziu le-a adunat
într-un volum. În cele 270 de pagini care sunt adunate în Crochiuri
contemporane, spunea el, pentru că a iubit limba română, pentru că, i-au
plăcut cuvintele şi taina lor, a dat târcoale cărţilor, a tradus teatru, poezii, a
făcut adaptări. Zice că a scris să se joace, dar, în joc şi risc se naşte pasiunea
şi pasiunea în viaţa lui Eduard Covali a fost Teatrul. Nu i-a fost greu să vadă
viața din jur. Caractere şi Picătura de otravă din Crochiuri contemporane,
reprezintă perioada omului de teatru care s-a cramponat în viaţă în afara sălii
de spectacol.
Nu i-am cunoscut prietenii deşi puteam s-o fac. Nu-l cunoşteam bine
şi la vârsta aceea mă temeam de inteligenţa lui şi de analizele reci, fără laude,
pe care, păcătos cum eram, le aşteptam. Laudele au venit după ce am plecat
din Teatrul Tineretului. De ce nu le-am primit atunci, când le aşteptam, de ce?
Se înţelegea bine cu familia inginerului Pamfil şi doamna Adria Almăjan,
soţia inginerului, ne ciupea cu gramatica ei. Mă feream şi ţineam oleacă
distanţă. Cu toate asta mi s-a întâmplat o nejdie...Cum am făcut eu o faptă
bună?
Tocmai când nu te aşteptai, apărea un nouraş de pe Ceahlău pe valea
Bistriţei, sau îşi lepăda cuşma muntele Cernegura şi-n câteva clipe Târgul se
îmbrăca într-o ţundră ce ţinea câteva zile în lacrimi brazii şi castanii pregătiţi
să primească toamna în braţe. De sub poalele Cozlei pârâiaşele se adunau în
Cuiejdiul care bolborosea şi sfădea toate chietroaiele ce-i şedeau în cale până
la întâlnirea cu Bistriţa, ostenită şi ea.
Cât cuprindeai cu ochii împrejurimile, numai schele, şanţuri şi ziduri.
Oraşul era un mare şantier. Prin faţa Teatrului, numai gropi desfundate,
şanţuri, canale şi materiale de construcţii. Pe vreme frumoasă sau mai ales pe
ploaie viaţa pulsa fără sincope şi lumea îşi vedea de treabă cu umbreluţe
elegante sau cu saci în cap, escaladând obstacole şi sărind peste bălţi şi şanţuri
pline de apă şi mocirlă.
Începuse a bura dar, ploaia se înteţise şi mă grăbeam să intru în
Teatru, zgribulit, fără umbrelă şi cu capul gol. Pe puntea unui şanţ, plin cu
nămol, o doamnă cu umbreluţă roză, îmbrăcată elegant, cu un mantou de miel,
212
Memorii
negru, superb cum numai în jurnalele pariziene poţi vedea, şedea blocată. Nu
putea nici să înainteze, nici să se întoarcă. Scândura-punte se hlobona,
balansa, clătinându-se. Văzând-o am recunoscut-o pe doamna Adria Almăjan
Pamfil în ce situaţie disperată se află. M-a pus dracu să fac o faptă bună. Cum
eram nou venit în teatru şi nu schimbasem nicio vorbă cu artista, rudă de
sânge cu marea tragediană a naţionalului bucureştean, Aura Buzescu, hai, să
mă pun bine cu artista, probabil îmi încolţise în subconştient ideea. Se
foloseşte în artistărie. Staţi aşa doamnă, zic, şi cu elanul vârstei, fac o
fandare, calc scândura-punte, o împroşc cu nămol până pe umbreluţa roză,
alunec, răstorn puntea şi... huştiuluc... o trântesc pe doamna în glod şi eu hâc
peste ea. Nu-i nimic doamnă se rezolvă. Staţi aşa să mă ridic şi vă ajut. În
jurul nostru s-au adunat câteva persoane care râdeau. Cineva, o femeie,
aplecându-se, am auzit spunându-i... ce-aţi păţit doamna Adria? Ruşinat şi
mozolit de glod m-am ridicat. Am vrut să întind mâna s-o ajut, dar murdar
cum eram mi-am reţinut gestul. Între timp, femeia care se mira, a ajutat-o pe
artistă, căinând-o şi ridicând-o în două picioare.
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Cei care au înconjurat-o pe
doamna Adria mi-au dat ocazia şi răgazul să mă sustrag neobservat şi ogilit.
Plin de mizerie, speriat am intrat direct la garderoba Teatrului şi fetele de la
costume se abţineau să râdă, dar săritoare la necaz m-au ajutat să mă curăţ şi
să-mi împrumute un costum civil ca să mă pot întoarce acasă. Nu le-am
povestit aventura. Un timp m-am ferit să dau ochii cu artista pe care am
ajutat-o să treacă puntea, şi Dumnezeu ştie cu ce vorbe m-a gratulat când a
ajuns acasă la domnul inginer Pamfil şi la alintata ei şcolăriţă, Alina. Ştiam
bine că, Edy Covali era prieten bun de familie cu artista. Multă vreme am
crezut că secretarul literar al Teatrului mă detestă. Nu era aşa. Dar, fire
suspicioasă şi rezervat, mă feream de oamenii pe care-i bănuiam din altă
lume, nu din lumea mea. Încă odată mă înşelasem, la capitolul intuiţie şi
prima impresie, cu doi intelectuali de excepţie, Eduard Covali şi Adria Pamfil
Almăjan, iluştrii mei colegi de la Teatrul Tineretului.
Octombrie, 2017
213
Colocviul XI de la Putna.
Oameni şi cărţi
o relatare de Doina Cernica
“Pater et Filius. Continuitate în cultura română şi

europeană”
Pe ferăstruica camerei de la catul pensiunii Aga 1, văd turlă de
biserică între pomi şi păduri. De la balcon ajung cu privirea până în acel
„vârvu de munte”, de pe care a plecat săgeata lui „Ştefan-vodă cel Bun
când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna”. De mai presus de crucea care
acolo luminează noaptea, coboară, înălţându-ne, dimineaţa.
Zi de zi aflat câteva ceasuri la lucrările Colocviului XI, ÎPS Pimen,
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, primeşte în seara deschiderii, pe 24
august 2017, un buchet de flori ca neaua. Cercetându-le mireasma cu
delicateţe şi, mulţumind dnei Teodora Stanciu şi nouă, tuturor, zâmbeşte
cu melancolie: a doua zi, pe 25 august, va împlini 88 de ani. Dar
melancolia nu-i este proprie, cel puţin în public. Ca un tată care nu pierde
prilejul de a împărtăşi fiilor experienţă, învăţăminte, evocă, povesteşte. Şi
încheie. Pentru sine: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate! Sunt omul
214
Colocviu
cel mai binecuvântat de Dumnezeu. Şi cu necazuri, şi cu bucurii!” Dar şi

pentru noi: „Să vă înzilescă Dumnezeu!”
Îndreptându-ne spre sfânta liturghie, o întreb pe Doina Mândru, preţuitul
critic de artă, dacă pot să-i fac o fotografie. „Dar să se vadă bine Biserica!”
Frumuseţea acesteia, albă, pură, ne emoţionează din nou. Şi mă gândesc că
omul de cultură care a fost acad. Dan Hăulică, ambasador al României la
UNESCO, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de
Artă, iniţiatorul Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu
Buşulenga – Maica Benedicta”, dorind prezenţa la colocviile sale şi a
artiştilor plastici, şi a teoreticienilor artei, a dorit ochi educaţi, ochi
cultivaţi care să se bucure, şi să transmită şi bucuria existenţei acestei
armonii desăvârşite între ctitoria ştefaniană şi peisajul Putnei.
Cum trenul de la Bucureşti a ajuns cu întârziere la Suceava (motiv
insuficient ca să ne descurajeze în nădejdea unui tren Suceava-Putna, a
unei curse auto de călători directe Suceava-Putna, dacă la nivelul
administraţiei judeţene facem atâta caz de Ierusalimul neamului românesc,
uitând că Eminescu cerea şi fapte), ultimii sosiţi dintre participanţii la
Colocviu intrăm direct în Sala Domnească, eu gândindu-mă o clipă, ca de
câte ori îi văd uriaşa tapiserie dedicată Voievodului şi Mănăstirii Putna, la
artista plastică Ioana Nistor, care se odihneşte acum în pământul natal al
Bogdăneştilor. Apoi privirile caută şi descoperă, între icoane, între
ferestre, ca din totdeauna acolo, lucrările retrospectivei Paul Gherasim,
prezentată de Doina Mândru, care povesteşte de Prologul grupului restrâns
de pictori creştini mărturisitori la Tescani în livada cu meri, fugă de lume,
dar şi un act de conştiinţă, o rugăciune prin lucrarea picturii. Nici pictor,
nici critic, doar iubitoare de pictură, mă gândesc cu recunoştinţă la
Constantin Flondor, ale cărui albume, ale cărui scrieri m-au familiarizat cu
Prologul: „Primăvara (mai 1985) la Tescani. Toţi cinci împreună. Paul,
Horea, Mihai, Cristian şi cu mine. Grădina şi conacul boieresc, bisericuţa
(închisă), cimitirul din sat (mormântul familiei Tescanu), aleile cu plopii
de sus şi de jos, în fine, minunea livezii cu meri înfloriţi, livada veche,
Tazlăul… Desene, pasteluri. Ratez toate uleiurile. De Sfântul Constantin
primesc în dar de la dl. Paul un mic desen în creion cu floarea de măr”.
Am decupat însemnarea din cartea „Flondor, de la «111» + «Sigma» la
«Prolog»”, ca s-o însoţesc cu părerea de rău a absenţei sale la Colocviul
XI. Şi cu tristeţea pierderii de câteva zile a mult-iubitului frate mai mare,
Sergiu Flondor. Dna Teodora Stanciu, preşedinta Fundaţiei, şi – ajutată de
Oana-Georgiana Enăchescu, secretarul ştiinţific al acesteia – mână de
catifea fermă în organizarea Colocviului, îl invită la cuvânt pe pictorul
Matei Lăzărescu, „venit special din Paris pentru Colocviu şi pentru Paul
215
Gherasim”, prilejuindu-mi o întâlnire cu un chip pe care nu l-am mai

văzut, dar pe care îl ştiu, tot graţie unui dar Constantin Flondor, consacrat
Prologului cu o expoziţie la Primăria comunei franceze Bethonville.
Intervenţia artistului este axată pe „blândeţea privirii şi rigoarea gândirii”
lui Paul Gherasim, „admirator al perfecţiunii, dar şi, mai ales!, al schiţei, al
începutului nesfârşit”: „A fost pentru noi părinte îndrumător şi frate
iubitor, ajutător şi mărturisitor”. Un alt chip din fotografia participanţilor la
acel eveniment – cu acad. Dan Hăulică ţinând la vernisaj discursul
introductiv -, chipul pictorului Horea Paştina, are un soi de gravitate
decurgând din însemnătatea momentului recuperat din memorie, din
primăvara anului 1984: „Totul era pe cheltuiala noastră. Noi am dorit să ne
vedem, să fim împreună, cu florile de măr, cerul şi albinele în faţa noastră.
Nu erau un spectacol, erau un obiect de studiu”. Expoziţia avea să fie
deschisă în decembrie, în preajma Crăciunului, „Florile dalbe, flori de
măr”. Imaginea albinelor între flori de măr şi privirile lui Paul Gherasim şi
ale prietenilor săi, îmi cheamă în minte o seară cu Ion Pop, proaspăt
laureat al revistei „Ateneu” din Bacău, citindu-şi, în continuarea unei
confesiuni despre suferinţă, moarte şi înviere, mişcătorul poem despre
litere şi albine: „Adolescent, licean, în zile-nsorite de mai, /întors de la
oraş în livada bunicilor, /obişnuiam să mă urc /într-un măr înflorit,/ cu o
carte în mână, /şi să las să se amestece, /printre polenuri de aur, /litere şi
albine. /Alcătuiau /în jurul meu un cerc în care /nu mai ştiam /al cui e
zumzetul, a cui lumina. /Iar eu eram exact în centrul lui…” Îmi face
plăcere să-i amintesc acea lectură-recitare academicianului Ion Pop,
rectorul Colocviului XI, şi să visez la subtilele căi care întâlnesc creaţiile
omului sub celeste bolţi. „Pater et Filius. Continuitate în cultura română şi
europeană”, tema Colocviului XI, este o astfel de boltă.
Dacian Andoni, a cărui pictură, după expoziţia de la Colocviul X, a
însemnat familiară prezenţă la vizitarea Muzeului Naţional de Artă al
Moldovei din Chişinău, care îi găzduia în noiembrie o personală, ne oferă
acum surpriza unui interviu cu Paul Gherasim şi amintirea lucrărilor cu
faţa la perete pe durata realizării lui, pentru o întoarcere a acestora, rând pe
rând, la paharul de vin şi vorbă care i-a urmat. Cu multe (11) cărţi
închinate ţăranului român lucrate împreună cu Paul Gherasim, şi arhitectul
Marius Pandele are amintiri, dar este mai ales preocupat de ce poate face
de-acum înainte pentru maestru. Se gândeşte la o carte-album pe urmele
sale, la editarea unui volum inedit de versuri.
Doina Mândru străluceşte: momentul Paul Gherasim a fost viu, cu
dragoste şi respect pentru artistul născut pe 25 iunie 1925 la Boteşti-Baia şi
chemat la Domnul pe 3 august 2016.
216
Colocviu
“Câte cărţi! Cu foşnetul lor şi cu discuţiile cu voce

joasă, Sala Domnească devine în pauze asemenea
uneia de concerte, cu ultimele pregătiri ale
instrumentelor”
În pauză, mă uit la titlurile din expoziţia de carte a editurii

bucureştene Anima. Întârzii asupra unei trilogii despre Lucian Blaga şi
teatrul: „Riscurile avangardei”, „Jocurile dramei”, „Insurgentul” de Doina
Modola. „Este cea mai deşteaptă scriitoare pe care o cunosc şi este
prietena mea”, spune lângă mine Delia Voicu, cercetător ştiinţific. După
omagiul adus lui Paul Gherasim de prieteni cu tâmple cărunte, iată puterea
de a admira şi la o tânără aparţinând vârstei preocupate mai ales să se
cunoască şi să se exprime! Implicată vara trecută cu toate puterile şi cu tot
timpul său, gândit iniţial pentru un proiect personal, în organizarea
personalei Silvia Radu la Lisabona, nu aveam să mă mir când pentru
ilustrarea cu video-proiecţii a comunicării despre Mircea Eliade şi
Portugalia, Delia Voicu avea să primească imagini cu locuri legate de
amintirea scriitorului-diplomat făcute doar cu câteva ore în urmă de o
prietenă, de la o cunoscută prietenă, promotoare a culturii noastre în
Portugalia, Mihaela Georgescu Delafras. În fond, nu numai genunile se
cheamă una pe alta, ci şi bunătatea, generozitatea, frumuseţea sufletească.
Rămânând între cărţi, nu notez nimic din prezentarea făcută de protos.
Dosoftei Dijmărescu volumului proaspăt apărut, Caietele de la Putna, în
care sunt tipărite documentele Colocviului X, cu tema „Fundamente
creştine ale culturii române şi europene”, pentru că sunt captivată de
atenţia, de grija cu care îl ţine şi ni-l arată, fără ca degetele sale să acopere
nicio secundă chipul acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi al Maicii
Benedicta de pe copertă. Grijă înrudită cu a părintelui Alexie Cojocaru,
care, cu mănuşi de chirurg gata de o intervenţie pe creier, ne-a arată una
din comorile mănăstirii, un minei scris-caligrafiat-împodobit de Cuviosul
Casian Monahul din porunca lui Ştefan cel Mare în perioada zidirii
sfântului locaş. Este vorba chiar de întemeietorul faimoasei şcoli de
caligrafi şi miniaturişti de aici, el însuşi aparţinând temei Colocviului, prin
ucenicii pe care i-a crescut. „Să sparie gândul”, vorba cronicarului, pentru
că altceva mai potrivit nu găsesc pentru ca să redau tensiunea instalată în
aer la vederea masivului tom vechi de 550 de ani, pâlpâind misterios în
aurul vechimii sale. Şi pentru că respectul faţă de hârtia înnobilată de
217
scrisul de mână sau de tipar nu cunoaşte trepte, simt nevoia să însoţesc

cele două prezentări din Sala Domnească, din cadrul Colocviului, cu gestul
plin de gingăşie cu care fosta mea colegă de grupă la facultate, Florina
Nicolae, avea să răsfoiască şi să-mi arate la plecare, înainte de a mi-l dărui,
catalogul unei expoziţii deschise în Japonia de Laura Nicolae, fiica sa
pictoriţă (cealaltă pregătind un doctorat în Filosofie), cu reproduceri de
lucrări şi cu haikuurile însoţitoare, scrise tot de artistă.
Ca şi în anii trecuţi, Doamna Profesoară, acad. Zoe Dumitrescu-
Buşulenga – Maica Benedica se reîntoarce în aceste colocvii închinate
memoriei sale cu cărţi de citit sau citite, dar pe care timpul care trece le
reînnoieşte, prin însăşi schimbarea noastră datorită lucrării lecturilor,
întâlnirilor, întâmplărilor, vieţii. De data aceasta, ediţia a II-a a volumului
de interviuri şi dialoguri, „Să nu pierdem verticala”, ediţie îngrijită de
protos. Dosoftei Dijmărescu, monah Iustin Taban şi ierom. Anania
Vatamanu şi cu o prefaţă semnată de arhim. Melchisedec Velnic, pe care
am apucat să o văd în maşină şi să nu uit comentariul avizat al sculptoriţei
Silvia Radu, apropo de lucrarea lui Gheorghe Anghel, „Rugăciune”,
inspirată de chipul doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi aşezată pe
coperta I (cu fotografia realizată de monahul Timotei Tiron şi grafica
monahului Iachint Sabău): Pentru că este chipul româncei! Creştine!
Ortodoxe! Pentru că este frumos!
Şi, de asemenea, este vorba de „Ion Creangă”, cu o Introducere de
Iulian Costache, apărută tot la Editura Nicodim Caligraful, în două
formate, unul înalt (17×27,5), cartonat, cu chipul scriitorului reprodus
după un portret în ulei aparţinând lui Dacian Andoni, şi altul puţin mai
mare decât A5, broşat, tot cu un Ion Creangă văzut de Dacian Andoni –
acuarelă. În prezentarea monografiei, dna Teodora Stanciu ne reaminteşte
că avem în faţă prima carte a Maicii Benedicta, apărută în 1963, când era
asistenta Divinului Călinescu. Un mare curaj, ţinând cont că urma
monografiei lui Călinescu, din 1938!, apreciind viziunea lui Dacian
Andoni, cu un Creangă puternic, tânăr, cum era şi autoarea la scrierea
acestei lucrări.
Un alt dar scump făcut participanţilor (şi acesta însufleţit de un
portret al lui Dan Hăulică de Dacian Andoni) se află acum în mâinile mele
şi recunosc că de-abia aştept să-l ascult: un CD editat de Radio Trinitas,
„In memoriam: Dan Hăulică 85”, cu trei ediţii ale Revistei Culturale
Trinitas dedicate marelui om de cultură în ipostaza de arhitect şi artizan al
revistei „Secolul 20”, cea prin care, cum spunea Constantin Noica, „Ca
prin «cheile» unui râu (…) au trecut în spaţiul nostru spiritual apele vii ale
veacului”.
218
Colocviu
Cu salutară promptitudine, cititorii au avut parte de o bogăţie de

informaţii privind desfăşurarea Colocviului XI, comunicările susţinute şi
intervenţiile pe marginea lor, graţie condeiului înzestrat al protosinghelului
Teofan Popescu şi aparatului foto, „ochi” exersat, al ierodiaconului
Timotei Tiron. Apoi, la anul, toate vor fi de găsit în numărul 11 al
Caietelor de la Putna. De aceea, notaţiile mele nu le reiau. Însă cum
Colocviile de la Putna reprezintă o întâlnire sub egida Fundaţiei „Credinţă
şi Creaţie” a unor personalităţi din spaţiul monahal şi de dincolo de acesta,
pentru schimb de idei şi prilej de meditaţie pe teme de mare interes şi,
implicit, de responsabilitate, m-am bucurat să le văd şi să le ascult. Mai
ales că „Pater et Filius”, o „temă care plutea în aer” şi pentru adâncirea
căreia nu putea să ajungă o ediţie, ca să o citez pe dna Teodora Stanciu,
avea să meargă dinspre Tatăl Ceresc şi Mântuitorul, dinspre părintele
duhovnic şi credinciosul dornic de mântuire spre tatăl şi fiul în casa
părintească, maestrul şi discipolul în lumea filosofiei, literaturii, artei,
învăţătorul şi elevul său, modelul şi căutătorul de model şi aşa mai departe,
pe linia unei aspiraţii vitale spre mai bun, frumos şi adevărat.
Se păstrează un moment de reculegere în memoria prof. univ. dr. Ilie
Luceac, participant până anul trecut, atunci deja împiedicat de suferinţă, la
toate Colocviile. O caut cu privirea pe acad. Alexandrina Cernov. O
descopăr slăbuţă şi întristată, cu o ţinută îndoliată. Nu sunt obişnuită să o
văd singură.
Câte, câte cărţi! Cu foşnetul lor şi cu discuţiile cu voce joasă, Sala
Domnească devine în pauze asemenea uneia de concerte, cu ultimele
pregătiri ale instrumentelor. Într-un astfel de răstimp, deschid albumul lui
Dacian Andoni, „Auster: unu şi multiplu”, la sfârşit cu o pagină plină cu
imagini, în care îl descopăr alături de Dan Hăulică şi Constantin Flondor la
Cernăuţi. Într-un altul, răsfoiesc numărul X 2017 al publicaţiei Mănăstirii
Putna, „Cuvinte către tineri”, cu canonizarea Sfinţilor putneni, cu un
interviu cu Alex. Ştefănescu, „Literatura nu este altceva decât viaţă”, cu o
relatare de la celelalte colocvii ale Putnei, axate pe istorie şi ajunse la
ediţia a XIX-a. În fotografia de grup a acesteia, cu istoricul Ştefan S.
Gorovei în stânga stareţului Melchisedec Velnic, descopăr chipuri
prietene: universitara Olimpia Mitric şi dr. Alexandru Pînzar, de la Editura
Muşatinii Suceava. O carte de cercetat în linişte este „De veghe în casa
Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstuirea Putna”, cu o Închinare a
părintelui-stareţ care îşi împrăştie muzical ecoul: „Despre ei, despre toţi
aceşti vrednici înaintaşi am încercat, Măria Ta, la împlinirea sorocului a
550 de ani de când ai ctitorit Putna, a nu-i uita şi a-i aduce mai întâi în
inimile noastre pentru a şti a veghea, apoi înaintea neamului şi a ţării ca
219
modele vrednice de urmat. Acum, când alături de tine a venit şi al doilea

ctitor sfânt, Mitropolitul Iacob, lăudat să-i fie numele! / Tuturor smerită
închinare şi le cerem neuitare…!” Şi, în sfârşit, revistele cărţi de la
scriitori, trei numere din „Conta” de la Piatra Neamţ, care aşa cum şi-a
dorit de la început directorul ei, poetul Adrian Alui Gheorghe, seamănă cu
„Secolul 20”, şi „Scriptor” Iaşi, fondată şi coordonată de poetul Lucian
Vasiliu, prezent la Colocviu cu o comunicare despre scriitori cu tatăl preot
(ca şi al său) sau crescuţi într-o familie cu apropiaţi ai Bisericii, condiţie
care, într-un fel sau altul, le-a influenţat creaţia. De altminteri, cu darul
exprimărilor fericite, în pledoaria sa pentru tema aleasă din deschiderea
Colocviului, poetul Adrian Alui Gheorghe, cunoscut şi pentru cărţile sale
cu, despre părintele Iustin Pârvu, a extins această condiţie, asigurată nu de
sânge, ci de o conştientă asumare, ca imperativă, pentru noi toţi: „Dacă
vom pierde drumul spre Biserică, vom fi cu adevărat în lume. Adică
nicăieri!”
“Modelul Putna, un model de ţară”

Mă întâlnesc pe acelaşi drum – aici, la Putna, drumurile înaintează
spre acelaşi loc – cu pictorul Horea Paştină. Un om liniştit, care mai mult
tace, spre deosebire de doamna sa, cunoscuta restauratoare de icoane
Emilia Pop, comunicativă, cu multe amintiri despre viaţa petrecută la
Muzeul de Artă din Bucureşti, şi cu o permanentă întoarcere spre cei trei
copii ai săi, acum mari, dar tot copii, de aceea şi desele mesaje şi
convorbiri cu ei, în vreme ce Delia Voicu, cu mult drag, îi trimite fiicei
Emiliei Pop imagini cu mama, cu părinţii, să ştie permanent unii de alţii la
capătul lor de ţară. În cele din urmă, dl Horea Paştina vorbeşte. Mă
întreabă dacă am fost pe şantierul Centrului Cultural „Mitropolit Iacob
Putneanul”, îmi spune amănunte legate de interior ca un om care se
pricepe şi se gândeşte că dacă într-adevăr va fi terminat în martie 2018,
Colocviul XII de la Putna acolo îşi va ţine lucrările. Îşi continuă drumul
spre biserică, eu însă mi-l întârzii pe al meu, luând-o la stânga. A plouat
peste noapte, nu-i chip să fac un pas în curtea cu pământul moale şi
lipicios, dar glasul părintelui stareţ, arhim. Melchisedec Velnic, sună
limpede ca la deschiderea de joi, povestind, şi eu văzând: aici vor fi
atelierele de restaurare – carte, broderie, icoane -, sala de expoziţii „Dan
Hăulică”, biblioteca „Maica Benedicta”. E mulţumit de cum merge
construcţia – „Mama avea o vorbă: Dacă fac ceva să fac cum trebuie, dacă
nu, nu mai fac de loc!” -, altele cred că îl preocupă, educaţia, şcoala –
Marea Doamnă a Ţării. De aici şi interesul pe care le-o acordă şi
220
Colocviu
Colocviul, nu numai prin invitarea directorilor instituţiilor de învăţământ

din Putna, între care se află şi Mircea Aanei, membru al Societăţii
Scriitorilor Bucovineni, şi nu numai prin atenţia deosebită cu care este
urmărit prof. univ. dr. Mihai Şleahtiţchi, fost ministru al Educaţiei în
Republica Moldova („cercetător, profesor de top” – Lucia Cifor,
moderatoarea sesiunii) vorbind despre rolul aşteptărilor (înălţătoare sau
inadecvate) faţă de copii şi de elevii lor de la părinţi şi de la profesori-
învăţători, cerând dăruire, răbdare, încurajare şi pentru cei capabili, şi
pentru cei mai puţin dotaţi, într-un consens profund cu convingerea arhim.
Melchisedec: „Părinte nu înseamnă altceva decât a te dărui, a te jerfi
pentru celălalt”.
Există şi o tragedie a absenţei unui astfel de părinte. Demonstraţia
(cuvântul nu mi se pare cel mai bine ales, totuşi…) vine neaşteptat tot de
dincolo de Prut, dintr-o comunicare mai amplă a poetei Maria Şleahtiţchi,
profesor universitar, pornind de la o aproape necunoscută scrisoare a lui
Kafka adresată tatălui tiranic „a cărui amprentă îi colindă literatura”, şi
dintr-un film de Ionuţ Teianu adus din Franţa de istoricul de artă Doina
Lemny, „În căutarea tatălui pierdut”, căruia i-a fost consultant ştiinţific şi
în care este vorba de un fiu necunoscut şi nerecunoscut al lui Constantin
Brâncuşi. Filmul impresionează, nu încetăm să schimbăm păreri nici pe
drum, în noapte, spre arhondaricul „Visarion Puiu”, evantaiul lor este
divers, de la calitatea sa cinematografică până la îndurerarea de mamă a
Emiliei Pop, cum să-ţi abandonezi copilul?! Deşi întuneric, înaintând pe
alee, Silvia Radu îşi priveşte şi îşi vede creaţia, bustul Mitropolitului, şi are
şi de data aceasta ceva de spus. Sculpturile sale, diferite ca şi fiii unui
părinte de trup, nu vor înceta să o preocupe niciodată.
Numele Lemny, purtat de doi participanţi la Colocviul XI, de dna
Doina Lemny şi de soţul său, istoricul Ştefan Lemny, este cunoscut în
Bucovina, nu numai în rândul specialiştilor, ci şi de la aniversarea
Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare” Suceava, şi din „Enciclopedia
Bucovinei” a lui Emil Satco. După ce facem cunoştinţă şi află că vin din
Suceava, dl Ştefan Lemny mă întreabă neaşteptat de ziarul „Crai nou”. A
trimis un mesaj electronic redacţiei, anunţându-şi trecerea prin Suceava,
dar nu a primit răspuns. Cu necunoscutele interspaţiului, mă gândesc,
păţită, nici nu e de mirare! Dar s-au întâlnit şi a depănat amintiri cu dna
Rodica Alexandru, fosta directoare a liceului pe care l-a absolvit. O
cunosc? Sigur că da, ultima dată ne-am întâlnit la expoziţia retrospectivă
Dimitrie Loghin. „Dimitrie Loghin? Mi-a fost profesor!” Îi pare totuşi rău
că nu a putut să se vadă cu cineva de la „Crai nou”, care a lucrat şi la ziarul
dinainte, în care a debutat, „Zori noi”. Eu am fost redactor şi la „Zori noi”,
221
şi la „Crai nou” şi continui să realizez, pentru ediţia de sâmbătă, cele două

pagini de Literatură şi Artă. Eu sunt aceea! Zâmbeşte, întinerind până
ajunge licean, şi îmi povesteşte de emoţia şi febrilitatea primului său
articol, despre biblioteca Liceului „Ştefan cel Mare” Suceava.
Dna Silvia Radu îi spune Ioanei Boca „fetiţă” şi fetiţă îmi pare şi
mie fiica pictorului Ilie Boca, deşi sunt de-acum câţiva ani de când am
asistat la susţinerea doctoratului său în Istorie. Artistei îi place
tema, „Mişcarea studenţească anticomunistă din centrul universitar
Bucureşti, 1948-1958”, nesurprinzător la autoarea cunoscutei „Grădini cu
Îngeri”, dedicată martirilor din închisorile anticomuniste. La intrarea în
Sala Domnească, înaintea începerii primei sesiuni a după-amiezii, Ioana
stă de vorbă cu două tinere. De unde le cunosc? Am fost împreună într-un
proiect al Fundaţiei „Memoria” condusă de dna Micaela Ghiţescu şi
„Academia Civică – Memorialul de la Sighet”, cu Ana Blandiana
preşedintă şi Ioana Boca, director executiv. Valentina Bilcea este
profesoară de istorie, iar Angela Bilcea lucrează la Biblioteca Naţională.
Au fost amintite amândouă, într-una din intervenţiile dnei Teodora
Stanciu, în şirul celor care au sprijinit pregătirea Colocviului. Ne vom
reîntâlni toate patru la Bucureşti, la Ateneul Român, pe 4 octombrie 2017,
la lansarea numărului 100 al publicaţiei citite în întreaga lume unde trăiesc
români, „Memoria – revista gândirii arestate”, cu Banu Rădulescu fondator
şi cu scriitoarea Micaela Ghiţescu director.
În frumoasa gară a Sucevei, Burdujeni, în microbuzul Mănăstirii
Putna cu părintele Calinic la volan şi părintele Victorin copilot, dna Silvia
Radu urcă la urmă, să fie lângă uşă, ca să-şi mai cruţe piciorul de suferinţa
care-i încetineşte mersul. Nu-i vine să creadă, dar în cele şapte ore de
călătorie de la Bucureşti, nici nu a simţit-o, ascultându-l pe antropologul
Gheorghiţă Geană, care acum tace, poate obosit, poate interesat de satele
străbătute, poate pentru că pauzele dialogului vivace al artistei cu părintele
Victorin par neînsemnate. De aceea sunt numai ochi şi urechi la
comunicarea pe care o susţine despre Ilie Moromete şi fiii săi şi pe care o
deschide cu înregistrarea unei oraţii de nuntă, menită să evoce modelul
tradiţional de relaţii părinţi copii, model care nu se mai regăseşte în familia
– „ghem de contradicţii şi tensiuni” – a eroului lui Marin Preda, ce
culminează cu plecarea fiilor la oraş, luând şi caii cu ei, „gest de paricid”.
Aserţiunea vine spre titlul celei mai recente cărţi a următorului invitat la
microfonul sesiunii, „Arta paricidului la români” de criticul şi istoricul
literar Cornel Ungureanu, temă pe care autorul o consideră capitală pentru
înţelegerea dezvoltării şi afirmării valorilor în cultura română. Titlul
comunicării sale, „Tudor Arghezi între părinţi şi copii”, este însoţit de
222
Colocviu
constatarea că de multă vreme, vorbind de scriitori, nu le mai studiem

biografiile, geografiile – viaţa. Dar nu despre asta schimbăm câteva
cuvinte mai târziu, ci despre Constantin şi Sergiu Flondor, a cărui carte,
„Dulce-amar. Povestea unui refugiat din Cernăuţi”, fusese invitat de pictor
să o prezinte la lansarea sa la Timişoara. Dacă Maria Şleahtiţchi vorbise de
atitudine maternă la tatăl lui Nicolae Steinhardt, eu mă gândesc la
respectul filial al lui Constantin Flondor faţă de fratele mai mare.
Pentru că ştiam cine este, chiar dacă studiasem la Bucureşti şi
alesesem redacţia şi nu catedra, l-am privit cu atenţie pe deja cunoscutul
eminescolog Dumitru Irimia singura dată când l-am întâlnit, de Adormirea
Maicii Domnului la hramul Mănăstirii Putna, poate în 1999, şi nu i-am
uitat căutătura prietenoasă. După ani, când tot la Mănăstirea Putna am
cunoscut-o pe doamna sa, Cristina Irimia, am avut sentimentul reîntâlnirii,
fie fiindcă atunci se aflau la hram împreună, fie pentru căutătura caldă,
comună amândurora. Acum, în cealaltă parte a Sălii Domneşti, o zăresc şi
o simt firavă şi puternică totodată. Îl ascultăm cu toţii pe Adrian G. Romila
vorbind despre volumul postum al profesorului Dumitru Irimia, „Studii de
limba română şi lingvistică generală”, 2017. Şi sunt de acord cu felicitările
prof. univ. dr. Eugen Munteanu pentru includerea prezentării volumului în
programul Colocviului, prilej astfel de a ni-l reaminti pe om, „Era minunat
ca animator, ca iniţiator, organizator. Era un magistru animator!”, şi de a-i
reîntâlni firea, privirea în cea a soţiei. Ce mult trebuie să fi semănat!
După apariţia spectaculoasă a mineiului, o alta vine să ne
impresioneze: „Vechiul Testament – Septuaginta. Versiunea lui Nicolae
Spătarul Milescu (Ms. 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei
Române”), realizată de un colectiv de cadre didactice de la Universitatea
„Al. I. Cuza” Iaşi, coordonat de Eugen Munteanu: Ana Maria Gînsac, Ana
Maria Minuţ, Lucia Gabriela Munteanu, Mădălina Ungureanu. Apariţie
care întăreşte existenţa unei veritabile şcoli de filologie ieşene. Finanţarea
a permis tipărirea deocamdată doar a 47 de exemplare. Pentru marile
biblioteci ale lumii. Iar acesta, pentru Biblioteca Mănăstirii Putna. Spre
deosebire însă de minei, ţinut ca un steag la piept de părintele Alexie,
„Septuaginta”, 2610 pagini (21×29,7 cm), exemplarul dăruit mănăstirii,
începe să treacă lent prin faţa participanţilor. Cu textul chirilic în facsimile
şi cu versiunea sa în latină, cu… Îmi observ dâra albăstruie lăsată pe mână
de pix şi nu îndrăznesc să o mai ating, fac gestul transmiterii mai departe şi
mă bucură grija şi atenţia cu care întârzie sub ochii celor de lângă mine,
scriitorii Florina şi Ştefan Nicolae. Cu toţi anii petrecuţi în diplomaţie –
Ştefan Nicolae s-a reîntors nu de mult din misiunea de ambasador al
României în Peru – continuă să trăiască sub fascinaţia cărţii. Dar cărturarul
223
Nicolae Spătarul nu a fost şi el diplomat şi călător? Cum călătorul îmi este

cel mai aproape, la reîntoarcere am să recitesc măcar câteva pagini din
jurnalul său de călătorie în China. Când, cum îşi va fi făcut timp Nicolae
Spătarul pentru toate?
În linia întâi a organizării şi desfăşurării Colocviului, Oana Georgiana
Enăchescu este puţin trasă la faţă. O întreb de ce nu îşi mai împarte grijile
cu alţii. Fiindcă se teme că delegarea responsabilităţilor va duce la
pierderea lor? Dar cum zâmbeşte, vorbim despre altceva, îmi cer scuze că
într-un loc numele i-a apărut scris greşit. Ca jurnalist, ştie că se poate
întâmpla, în fond Enăchescu vine de la Enache, mai rău este avansarea
ignoranţei, cineva i-a scris numele, notându-l pentru o rezervare, Enache
Scu, are dreptate părintele stareţ să vorbească iar şi iar despre nevoia de
învăţământ, de şcoală de calitate. Pomenesc de Congresul Mondial de
Filosofie din China de anul viitor şi o întreb dacă, absolventă de Filosofie,
doctor în Filosofie, mai are timp pentru filosofie. Apoi tot eu schimb
vorba, pe redutele presei, când o faci cu pasiune şi cu simţământul că e
nevoie de tine ca să se schimbe ceva, greu să mai rămână timp! Dar e atâta
nevoie de cauzaşi, nu căuzaşi, de luptători în văzul lumii pentru o cauză
înaltă, cum este aceea a culturii pentru cele două doamne ale radioului
românesc, Teodora Stanciu şi Oana Georgiana Enăchescu, a credinţei şi
creaţiei pentru susţinătorii Colocviilor de la Putna, pentru conservarea,
promovarea şi îmbogăţirea limbii române în Regiunea Cernăuţi în cazul
scriitorilor de la ”Zorile Bucovinei”, al zoriştilor despre care aveam să
vorbesc eu însămi într-o sesiune!
„Întotdeauna înaintaşii trebuie să fie mai importanţi

decât noi!”
Urmărim un film cu cel care a fost Ilie Luceac. Este acasă, la
Sinăuţi, îmbujorat de vară şi cu ochii foarte albaştri sub pălăria de soare.
Dna Alexandrina Cernov găseşte putere nu numai ca să-l revadă, ci şi să
povestească. Înstrăinarea nordului Bucovinei a despărţit-o pe mama lui Ilie
Lueac de soţ şi de fiul cel mare, ajunşi în România. Fiecare s-a recăsătorit,
dar tatăl lui Ilie a murit de tânăr, s-a înecat sub ochii băiatului. Acum a
plecat şi el, Mama are 95 de ani. A pierdut pe rând tot ce avea mai scump!
Despre pierderea silită a oraşului natal şi a unui mod de viaţă, prin aceeaşi
brutală înstrăinare, vorbeşte şi cartea „Dulce-amar. Povestea unui refugiat
din Cernăuţi” de Sergiu Flondor, prezentată de Nicolae Dergaci din
Chişinău. Despre aceeaşi carte, simt nevoia să spună ceva, după o lectură
la o altă temperatură a inimii, mai înaltă, şi Teodora Stanciu – „Este sincer
224
Colocviu
până în măduva oaselor!”, şi Alexandrina Cernov – „De fapt, personajul

principal este Cernăuţiul!” Apoi urmărim un film despre Cernăuţi realizat
de Constantin Flondor. Cu toată poezia, cu tot rafinamentul unui film artă,
pentru unii dintre noi – ca Alexandrina Cernov, ca părinţii Dosoftei
Dijmărescu, Teofan Popescu, Elefterie Ionesie, ca Emilia Pop, Horia
Paştina, Dacian Andoni, pentru toţi cei care am fost la Cernăuţi în
răstimpul realizării lui, participanţi nu numai la vernisajul expoziţiei lui
Constantin Flondor de la Muzeul de Artă, la o stradă distanţă de fosta
stradă Iancu Flondor, ci şi la clipe ale reîntâlnirii fraţilor Flondor, Sergiu şi
Constantin, cu oraşul din care războiul şi refugiul i-au smuls pentru
totdeauna -, este, în primul rând, un răscolitor film al vieţii. În aceeaşi
seară cu cele două filme şi cartea lui Sergiu Flondor, comunicarea
eminescologului Theodor Codreanu, „Eminescu în viziunea lui Vintilă
Horia”, şi aceea a cercetătorului ştiinţific Delia Voicu, „Portugalia, un
prim liman pentru Mircea Eliade”, aveau să-i smulgă poetului Adrian Alui
Gheorghe exclamaţia amară: „Este o seară a înstrăinaţilor!”
Cu o rugăciune pentru călătorie cu părinţii Dosoftei şi Elefterie,
plecăm la Cetatea Hotin. La microfonul autocarului, călăuză, când dna
Alexandrina Cernov, când părintele Dosoftei. În grupul participanţilor la
Colocviu care trece graniţa în Ucraina sunt şi persoane care nu au mai fost
niciodată în Regiunea Cernăuţi. De fapt, precizările, amănuntele sunt
binevenite pentru toţi. Am trecut de-atâtea ori pe lângă Codrii Cosminului,
întotdeauna mişcată de simplitatea inscripţiei de pe crucea de lângă stejarul
lui Ştefan cel Mare, De la strănepoţi, dar abia acum aflu că voievodul a
condus bătălia de aici, slăbit, întins pe o targă. Gândul rămâne la
inegalabilul domnitor şi când ajungem în Cetate: pe vremea sa era
fortăreaţă de apărare la hotarul nordic al Moldovei. Acum a fost desemnată
una din cele şapte minuni ale Ucrainei. Trebuie întâi să coborâm destul de
mult ca să urcăm apoi colina pe care străluceşte în lumina soarelui
puternic: frumuseţea este un dat al ei, amplificat însă de frumuseţea zilei şi
mai ales de curgerea solemnă a Nistrului. Mă bucur, coborând, urcând, că
sunt înconjurată de atâtea glasuri româneşti şi de ecourile lor surprinse în
unghiuri neaşteptate. Aproape de fiecare dată venind la Cetatea Hotinului,
am retrăit amărăciunea provocată de răspunsul unui ghid la întrebarea mea,
vin puţini români aici, nu se compară cu numărul polonezilor, retrăind
totodată şi gândul că nu ne aparţine doar ceea ce avem, ci şi ceea ce iubim.
Dacă nu în primul rând. Ca şi la Codrii Cosminului, părintele Dosoftei mă
îmbogăţeşte cu o informaţie: Neculce pomeneşte de existenţa la Hotin,
odinioară, a unui schit al Mănăstirii Putna.
225
Mergând spre Cernăuţi, din nou împreună cu Ilie Luceac, atât de

prezent la acest Colocviu XI după plecarea sa: la difuzorul autocarului este
reluat un interviu acordat lui Romeo Crăciun de la Radio Bucovina
Cernăuţi într-o emisiune consacrată oraşului. Cine ar fi putut să-l prezinte
mai bine? Pe lângă pregătirea sa de istoric, de simţirea românului vibrând
pentru oraşul vieţii sale, împreună cu Alexandrina Cernov, Ilie Luceac a
conceput şi editat cel mai reuşit album despre capitala istorică a Bucovinei.
Aşteptarea întâlnirii cu umbra lui Aron Pumnul în Cernăuţi ne-a fost
potenţată de comunicarea prof. univ. dr. Lucia Cifor – construită pe
convingerea că în „Epigonii”, Eminescu ne propune un tip de lectură, un
mod de a citi inspirit, precum lectura textului biblic, fericită şi fericitoare,
de fiecare dată şi noi, şi textul – altfel: format la „Lepturariul” lui Aron
Pumnul, Eminescu avea, nu respect, evlavie pentru trecutul nostru
cultural – şi, îndeosebi, a celei susţinute de acad. Alexandrina Cernov,
„Începuturile istoriografiei literaturii române în Bucovina. Aron Pumnul şi
continuatorii săi” – despre un Aron Pumnul, necitit, insuficient cunoscut,
deşi „Lepturariul” reprezintă prima antologie a scrisului românesc,
precum şi o istorie a literaturii române din toate teritoriile cu trăitori
români, în care autorul a urmărit o lucrare patriotică. Cel mai bine a
înţeles asta Eminescu, „Epigonii” reprezentând o adevărată apărare a
„Lepturariului”, iar drumul său la Blaj o nevoie a discipolului de a-şi
cunoaşte magistrul, lumea din care venise. În cimitirul vechi, Horecea, din
Cernăuţi, îl surprind pe Theodor Codreanu privind îndelung, cumva în
intimitate, monumentul funerar al lui Aron Pumnul, la care aveam să ne
facem apoi o fotografie de grup. Seara coboară cu repeziciune, dar, iată,
întârziem la paraclisul pe al cărui zid citim numele mitropoliţilor
Bucovinei care odihnesc aici, îl urmăm pe părintele Dosoftei la
monumentul „Arboroasei” (nu mult mai târziu aveam să trecem pe lângă
temniţa lui Ciprian Porumbescu), şi apoi pe acad. Ion Pop la cel al lui
Dimitrie Onciul, fost preşedinte al Academiei Române, la care rectorul
Colocviului se apleacă nu numai în semn de respect, ci şi ca să-i
îndepărteze bălăriile. În acelaşi scop cere o coasă la Casa lui Aron Pumnul,
întristat de zidirea care piere. Este o tristeţe pătrunzătoare ca o ploaie de
toamnă, românii de aici nu sunt îndeajuns de uniţi, sprijinul nostru, al celor
din Ţară, este intermitent, inconsistent.
La Universitate ne aşteaptă Nicolae Costaş. E duminică târziu, a sosit
de acasă special pentru noi, când află că avem în grup persoane care nu au
mai trecut pragul superbei reşedinţe mitropolitane de cândva, spune cu o
convingere care mie una îmi face bine: „Dacă n-aţi mai fost, o să mai
veniţi!” În fosta sală sinodală suntem la un pas distanţă sau poate apropiere
226
Colocviu
de ziua, ceasul Congresului general al Bucovinei, când la propunerea lui

Iancu Flondor s-a votat Unirea cu Ţara. În faţa Primăriei, dna Alexandrina
Cernov face un gest spre capătul Pieţii Centrale: „Acolo era Monumentul
Unirii!”
Orele drumului, nu ale drumului, ale graniţei sunt lungi, e trecut de
miezul nopţii, confesiunea părintelui Doroftei, despre pumnalul mic şi
ascuţit al sentimentului vinovăţiei fără vină pentru toţi românii de pe
pământul românesc înstrăinat şi pentru toţi cei care s-au înstrăinat de
pământul românesc de nevoie, se insinuează ca răceala toamnei care de-
acum stă să vină.
Zorii au coborât ca o ceaţă pe vârfurile munţilor, drapelele României
şi Republicii Moldova, Moldovă din Moldova lui Ştefan cel Mare, flutură
pe stâlpii intrării în Putna monahală, trandafirii peste tot în jur şi muşcatele
peste tot mai sus, mai roşii străjuind plutirea bisericii albe, reţin privirea
asupra frumuseţii, dar dincolo de ea este o curăţenie, o ordine desăvârşită,
o perpetuă lucrare eficientă şi discretă, încât nu pot să nu ascult încă o dată
gândul scriitorului Adrian Alui Gheorghe mulţumind părintelui stareţ că a
imprimat obştii, locaşului un model de ţară la care ar trebui luat aminte.
Bustul lui Eminescu din bronz. Sub frunze de stejar din marmură –
odihna trează a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Şi acum, singură, la
mormântul Maicii Benedicta, unde lumânările de la slujba de pomenire nu
au încetat să ardă. Arhim. Melchisedec Velnic vorbea de aşezarea lor
neîntâmplătoare pe o unică rază. Trei spirite mari, înrudite prin grija pentru
neam şi credinţa în Cel de Sus, dar şi prin respectul faţă de cei dinainte.
Cum spunea dl Cornel Ungureanu? „Întotdeauna înaintaşii trebuie să fie
mai importanţi decât noi!”
Rămân până cerul se limpezeşte sub lacrima dimineţii şi cea dintâi
rază a soarelui zbârnâie ca o săgeată, luminând şi încălzind cu blândeţe
pământul străvechi al Putnei, care tresare cu sensibilitatea şi recunoştinţa
vieţii. Şi deopotrivă a cărţii gânditoare.
227
Cele două ”aripi”

ale Marianei Papară
În primăvara acestui an, după o lungă
perioadă de absență (e un fel de a spune pentru că, în
realitate, ea a fost mereu prezentă în diverse expoziții
colective din România, după periplul italian început
în 1999), Mariana Papară s-a întors pe simeza
Galeriei ”Lascăr Vorel” din Piatra-Neamț cu o
personală. Evenimentul a avut impactul meritat, deschizând către noi o
”aripă” europeană, cu experiența, acumulările și atitudinea artistului omologat
pe continent. ”Reflecții sindonice între metamorfoză și meditație” a fost o
expoziție care prelua în mod generic și simbolic tema ”Giulgiului din Torino”,
investigând semnificațiile precreștine și, apoi, creștine ale unei vechi tradiții:
corpul uman amprentat în ”textil”. În fond era vorba despre un balans între
sacru și profan, reprezentat plastic într-o viziune personală și extrem de
originală. Rezultatul constă într-o serie de lucrări realizate în două și trei
dimensiuni (tablouri și obiecte artistice – ”Totemuri”) care dezvoltă un limbaj
sofisticat, susținut cu materiale diverse și tehnici mixte. Am constatat astfel un
nivel de expresivitate bine acomodat cu postmodernismul, dar și o continuare
a cercetărilor pe care Mariana Papară le începuse dinaintea plecării în Italia.
Desigur, ideea transfigurării artistice a ”giulgiului” i-a fost sugerată
artistei de vecinătatea relicvei, ea locuind la Torino. Și tot acolo a fondat
cealaltă ”aripă”, adică Asociația Artistică Internațională ”ARIPA” și galeria
aferentă, unde – în simpozioane și expoziții – a invitat numeroși plasticieni
români și străini. Și e de reținut modul exemplar în care Mariana Papară a
știut să-și gestioneze efortul și timpul între activitatea de creație și cea de
manager artistic.
Așadar, cunoaștem acum cele două ”aripi” vizibile ale Marianei
Papară. Nu este exclus, însă, având în vedere capacitatea ei de concentrare și
abilitățile relaționale, să descoperim în curând alte ”aripi” ale artistei. Dar câte
aripi poate avea un ”înger”?!
Emil Nicolae
228
Geopoetica
Întoarcerea fiului rătăcit:

Moshe B. Itzhaki, un poet al
ținuturilor biblice
prezentare și traducere de Paul Farkas
Ca mai orice început, și povestea lui

Moshe pornește din capitala României
unde doi tineri căsătoriți evrei de origine
ashkenazită (mama) și sefardă (tatăl) și-au
pus câte ceva în boccele și au pornit-o spre
Țara Sfântă imediat după al Doilea Război
Mondial. În anul 1951 se naște în Israel
fiul lor Moshe care, ca orice tânăr sabra
(indigen), este educat și școlit în spiritul
noii patrii, în idea unui socialism autohton
deosebit de necesar în primii ani de
existență al Israelului modern.
Cu toate acestea, Moshe vorbește
acasă cu ai lui limba română, iar în afara
casei, limba ebraică. Dar politica și
obiceiurile de atunci le cereau cetățenilor, mai ales celor tineri, să
vorbească doar ebraica motivându-se că după atâtea suferințe și umilințe
îndurate atât în timpul Marelui Război dar și de-a lungul istoriei rușinoase
forțate evreimii europene, acestora le este destinat în Israelul modern doar
limba ebraică, nimic altceva. Așadar Moshe într-o bună zi revine acasă de
la școală având cam 9 ani și le declară părinților, așa din senin, să înceteze
a-i vorbi românește pentru că el nu le va mai răspunde și vorbi în această
limbă în vecii vecilor. Așa a și fost, spre disperarea părinților. Ba mai
mult, tatăl lui Moshe obișnuia să-i spună "mutule". Între timp Moshe își
îndeplinește serviciul militar, trăiește cam 20 de ani într-un kibbutz în
apropierea Fâșiei Gaza, iar apoi studiază, se însoară, i se nasc trei copii și
se stabilește într-o frumoasă așezare în Emek Izrael, ad-literam Valea unde
Domnul a sădit sămânța. Odată cu trecerea părinților în lumea celor drepți,
lui Moshe îi revine sarcina să le desfacă casa și să decidă asupra tuturor
celor aflate acolo. Dintr-o dată, Moshe dă peste adevărate comori ale
229
limbii și culturii române precum cărți, reviste, albume și fotografii din

România, scrisori, discuri de muzică românească și multe altele.
Răsfoindu-le, ascultându-le, văzându-le, Moshe este apucat de puternice și
sincere remușcări mai cu seamă că după atâția ani irosiți, Moshe încă
reușea să înțelegă tot ceea ce citea în limba română.
În anul 2007, Moshe are ocazia s-o întâlnească pe Ana Blandiana în
Israel și s-o asculte citind din poeziile sale. Fiind și el poet israelian și
înțelegând o bună parte a acestor frumoase poezii românești și fiind
totodată impresionat de frumusețea cu care-și citea poeziile, Moshe a
hotărât pe loc să traducă din poeziile Anei Blandiana cât mai repede cu
putință revenind astfel la limba și cultura românească. Cam în anul 2012
întâmplarea face ca Moshe, profesor universitar de literatură și cultură
ebraică și decan de Facultății de Studii Continue la Institutul Academic
Educațional Oranim din localitatea Tivon, să fie îndreptat spre mine și să-
mi ceară părerea și ajutorul de a verifica limba română și sensurile
semantice ale poeziilor pe care le-a tradus sub titlul ShefelHa Hushim
(Refluxul sensurilor), editura Keshev le Shira,2014. Acesta este primul
volum la care am colaborat cu Moshe intens și acesta a fost primul pas
făcut de Moshe înapoi spre limba și cultura românească. Desigur, l-am
călăuzit și-l împărtășesc de fiecare dată întru limba și cultura românească
pe acest fiu cu totul deosebit, rătăcit și îndepărtat de originile părinților.
Al doilea volum tradus de Moshe din opera Anei Blandiana între anii
1964-2010 având titlul Speranță sub un soare gri, a apărut tot la editura
Keshev le Shira la Tel Aviv în 2016. Acest volum conține și un studiu
critic scris de Moshe despre poezia Anei Blandiana sub dictatura
comunistă, iar eu în afara colaborării strânse cu Moshe, am obținut un
interviu scris de la marea poetă.
La această oră, colaborarea mea cu Moshe Itzhaki a produs un nou
fruct – o antologie a poeților Echinoxiști de la Cluj, mai precis 11 poeți
reprezentativi pentru toții anii îndelungați de existență a cenaclului și
revistei Echinox. Antologia este programată a vedea lumina tiparului în
limba ebraică, pentru cititorii israelieni, în luna februarie 2018, în aceeași
editură Keshev le Shira din Tel Aviv.
Dar fiind vorba de poetul israelian Moshe B. Itzhaki, mă voi
concentra în rândurile care vin asupra poeziei acestuia, mai ales din
volumul Pasărea din urmă, tradus de mine în anul 2015 și publicat de
editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuș.
"Pentru mine scrisul poeziilor e aproape un miracol. Acest miracol
se întâmplă de fiecare dată când gândurile mele, simțurile mele reușesc să
230
Geopoetica
iasă la suprafață și să atingă oamenii" spune Moshe cu sinceritatea și

sensibilitatea unui adevărat bard.
Poezia lui Moshe este adesea cea a simțurilor în care parfumurile și
miresmele Țării Sfinte au un rol catalizator, unificator și încurajator al
apropierii dintre femeie și bărbat într-o imagine îmbătătoare în care auzul,
văzul și simțurile olfactive se-mbrățișează în cele mai frumoase metafore
poetice precum se-ntâmplă și în poezia Tristan și Isolda laPlafar.
Tristan și Isolda la Plafar
Am intrat la Plafar
să-mi potolesc durerile
cu ceai de plante și creme.
Și mi se ivi imaginea ei
în spatele tejghelei luminate
precum o masă de operație.
Florile de pe rochia ei
împrăștiau miresme de parfum
ce-mi intrau în veșminte
precum un eter narcotic.
Mi se amestecară în fosele nazale
miresmele ei
și cele ale leacurilor dulcege.
Ochii ei precum insule albastre
în mijlocul unei furtuni devastatoare.
Un mic ecuson prins cu sabia
pe tăblia inimii ei
urcând și coborând odată
cu valurile mării.
Pe ecuson scria Isolda – farmacistă.
Mi-am întins mâinile ca-ntr-o îmbrățișare.
Pe mare pânzele negre se albiră
precum pereții farmaciei.
Iar tejgheaua dintre noi un zăvor spre paradis.
Isolda se apropie cu un zâmbet amabil stereotip
și-mi servi ceaiul verde împăciuitor
și spuse:
"Scuze domnule dar ai confundat legenda."
Și mi-am închis ochii care priviseră marea
231
și-am auzit-o strigând în urma mea:

"Tristan ai uitat să iei leacul iubirii."
Sensibilitatea și durerea poetului Itzhaki ajunge la culmi atunci

când își aduce aminte de proprii părinți plecați din lumea celor vii.
Asemănându-i cu 'două table de marmură rece'sugerează fără niciun
echivoc plecarea lor permanentă în lumea celor drepți, ruperea lui de ceea
ce era mai bun în viața lui și imensitatea regretelor legate de moartea
acestora. Chiar și aprinderea unor lumânări și rostirea binecunoscutei
rugăciuni de Kadish nu pot să-i aline imensa durere.
Două table
Acum părinții mei
sunt doar două table
de marmură rece.
Aprind o lumânare în spatele lor
să mă rog...
Dar ceva în mine se-mpietrește.
Altcineva din sine-mi va rosti
rugăciunea de Kadish.
Și simt cum trupul și sufletul
îmi sunt încremenite
în lava tăcerii de piatră.
Versurile lui Moshe Itzhaki sunt adesea presărate de personaje

biblice și din mitologia greacă. Adesea, ele se întâlnesc în poezia sa într-un
mariaj la prima vedere inadmisibil ori imposibil, dar iată că Moshe
reușește să le convoace pe câmpiile biblice ale Țării Sfinte într-o încăierare
a spiritelor și a trupurilor, personaje care sunt mereu angajate în pregătirile
de luptă precum comandantul Barak. Altele precum Jael își ascute un
țăruș în cort pentru a-l străpunge pe Sisera cu scopul de a salva triburile
israeliților de urgia Cananiților. O întreagă istorie străbună a străbunilor
noștri se adună în poezia aproape eroică a lui Itzhaki. Toate acestea
primesc valențe puternice prin imagi adesea cromatice și prin faptul că
sunt așezate pe pământul biblic, iar în cazul acestei poezii un plus de punct
focal este însăși Muntele Tabor și Valea IzraEl, locul cel mai fertil unde D-
zeu a sădit sămânța
232
Geopoetica
Rătăcind prin EmekIzraEl
Ca un centaur galopez
pe hotarele câmpiei
în apropierea Muntelui Tabor.
Prea cuvioasa Deborah
încă mai sălăsluiește sub curmal
și supusul ei comandant Barak
e pregătit deja de luptă.
Yael își ascute un țăruș în cort
pentru a-l răpune pe Sisrah
ce își va da ultima suflare
pe coapsele ei.
Pe sfârcul Taborului o mănăstire

ce privește spre lanurile de grâu !
Curând boabele de grâu
vor deveni făină
iar mâinile vor frământa-n aluat
și vor coace
pâine cea de sabat.
Oh Demetra zeița grânelor
mireasa cea fertilă.
Eu sunt centaurul tău
ce galopez pe câmpie.
Iar tu te prinzi de grumazul meu
precum un colac de salvare.
Împreună ascultăm cântecul păsărilor
ce adună razele de soare.
Umbrele noastre se prind în dans
în căutarea lui Persefone
ca nu cumva să lipsească pâinea
în această lume.
Sonetele tăcerii este o poezie care ar putea să-l surprindă pe

cititorul român prin sinceritatea și duritatea sentimentelor legate de război
și suferință. Moshe Itzhaki denunță războiul într-o manieră frustă și fără
echivoc spunând că în tăcere e ascunsă furtuna, iar tunetele deprevestiri
aduc o moarte care va stăpâni omenirea.
233
Sonetele tăcerii
Această tăcere e cenușie și deasă
Această tăcere e-norată și-ncețoșată
Această tăcere ustură-n cerul gurii
În această tăcere iată trupurile noastre.
În această tăcere e ascunsă furtuna
Această tăcere e un tunet de prevestiri
În această tăcere moartea stăpânește
Această tăcere e pielea ce arde

În această tăcere tunurile se-ncarcă
Această tăcere e țintită de obuze
În această tăcere nicio pasăre nu va zbura

Această tăcere e vopsită în negru
În această tăcere luminile se sting
În această tăcere se sapă morminte.
Tăcerea, acest bun sfetnic al comportamentului uman și această

modalitate sigură de a-ți păstra sănătatea mintală și chiar viața în
circumstanțele unor societăți totalitare, este absolut destructivă, spune
poetul în această dureroasă poezie inspirată de războiul libanez din anul
2006. Poetul adevărat, oriunde s-ar găsi, inclusiv Moshe Itzhaki, este
persoana cea mai sensibilă a societății în care trăiește. Mai mult ca oricine,
poetul are nevoie ca poezia să-i fie acea "bară protectoare care-l separă
de abis", zice poeta laureată a premiului Nobel, Wislawa Symborska.
Kiryat Bialik, octombrie 2017
234
Poesis
(Premiul revistei Conta la Festivalul de poezie

„Costache Conachi”, ediţia a XXV-a, Tecuci,
octombrie 2017)
Sonia
Kalman
N-am pensule, Alemand
Scade nuanța magnoliei împreună cu toamna

n-am pensule să colorez încrețitura frunții palide
concepută în borcanul mierii dragostei mele.
Avort spontan al ideilor fecunde dintre noi
mâna mea atingea cerul și ochiul strâmtoarea mării
n-am pensule să colorez oceanul părerilor de rău
îmi pare rău îmi pare rău spunea agonisind subconștientul
te regret răspundea ecoul împărțit în șapte
scade nuanța magnoliei împreună cu toamna
și alături de ea scade putința sau neputința mea
de-a mai colora potențialitatea iernii
de-a mă ucide înaintea ta, Alemand.
235
Agită îngerii, Alemand
Nu îmi mai agita îngerii, Alemand

nu ei sunt vinovați pentru faptul că te-am lăsat
când îți era mai ușor în viață
nu ale lor sunt penele pernelor
pe care ne întindeam cerebelele obosite de filosofie
pernele alea care ne separau noaptea
nu ale lor sunt vocile auzite în pauze
ci ale mele erau apelurile mele efectuate doar pentru
a te întreba dacă ai mâncat în ziua aia
nu ale lor sunt alegerile eronate
pe care ni le-am asumat ca doi cretini ca doi copii
prinși la furat de cireșe prin curți străine
nu ale lor sunt păcatele insinuate
ci ale minții tale ale sufletului meu acești doi poli
e adevărat nu s-au sincronizat nicicând
nu ale lor sunt morțile iubirilor noastre
abandonate și reluate de unde am rămas de atâtea ori
încât nici nu le mai știm număra astăzi.
nu îmi mai agita îngerii, Alemand,
agită-mă pe mine
agită-te pe tine
nu pe ei că doar ei mi-au mai rămas
după ciclonul vieții mele ce ți-a purtat numele
Alemand.
Nu îmi oferiseși nimic, Alemand
Între timp,
m-am măritat cu un bărbat pe care nu îl iubeam
voiam bani și putere și siguranță
apoi am divorțat și mi-am reamintit de tine, Alemand
236
Poesis
stăteam ieri în cafeneaua aia de pe Calea Victoriei

unde chelnerul încerca să mă combine
la prima întâlnire cu tine, la cafeaua aia stăteam
și bicicletele, trotinetele, mașinile, cărucioarele
alergau pe bulevard nebune
împinse de vânt de doruri de obișnuință la urma urmei
nu îmi oferiseși nimic altceva în afară de tine
poate trei patru panici
și sărutări pe frunte în anul în care am picat la facultate
îmi spuneai că soarele fuge când ies eu din casă
îi eram înlocuitorul perfect
în ochii tăi aveam sub tălpi praf de zâne praf magic
care mă propulsa presus de toată mizeria lumii
care mă înghițea
erai noaptea în care stelele mele se eliberau frenetice
defectul tău e că uiți întotdeauna cât ești de perfectă
spuneai atunci în cafenea
și ieri îmi aduceam aminte toate acestea singură și confuză
nu îmi oferiseși nimic în afară de o fotografie înrămată
poate sute mii de îmbrățișări
și toate motivele din lume să nu te las pentru un bărbat
pentru bani și putere și siguranță
atunci când eram femeie tânără frumoasă și ambiguă.
Cum, Alemand
Să nu mă uiți, al tău pe veci, Alemand

așa se încheia mesajul pe care mi l-ai lăsat pe frigider
în dimineața aia în care îngerii mei au plecat pe apa sâmbetei
și te-au luat și pe tine cu ei.
Cum să te uit când pianul din sufragerie
îți poartă fluidele și amprentele și lacrimile și mila și jalea
cum să o fac odată ce mama coace pâine cu semințe în continuare
așteptând să te întorci s-o lauzi.
Arzând, până și cauciucul miroase mai bine
decât dragostea dintre noi care s-a extins spre toate pădurile
237
inimii mele și, știi, copacii poartă secole urma focurilor cotropitoare
cum să te uit, Alemand, cum
când aproapele e mai departe și infinitul s-a redus
la numărul pașilor făcuți pe hol, seara, tiptil,
în drum spre frigider, unde stă cuminte amorțit de ani
biletul tău cu să nu mă uiți, al tău pe veci, Alemand
Scurtă pe Eminescu
pe Eminescu locuiește un bărbat care mă iubește

sau cel puțin mă iubea în adolescență
că acuma e însurat
și mă doare fix în vârful stiloului
dacă e fericit alături de grasa aia de nevastă-sa
( că eu așa mi-o imaginez )
dar ăsta e singurul meu punct comun cu Eminescu
că pe o stradă cu numele lui stă sau de fapt stătea
un băiat care îmi aducea flori
și care știa cum să-mi potolească alergiile provocate de căpșuni .
238
Jurnal
Gheorghe
Simion
Jurnalul unei asceze

(Agapice)
Cu toată puterea şi în tot ceasul, să-mi adun clipele înaripate spre

un zbor interior, spre cerul eliberării sufletului, de sub tutela amară a
tergiversării. Să mă concentrez în punctul de fugă cel mai aprig, al
neliniştirii, cînd rămîi doar cu tine, neîmpăcat. Cu toată puterea neputinţei
mele, mă îndrept spre culmea cuceritoare a chemării interioare, de a
rămîne printre cei vii, deopotrivă, nesilit mărturisitor.
Un îndemn interior de a fi totuna cu mine, recunoscător întîi

mamei mele, jertfitoare, care mi-a dăruit ce e mai curat în inima omului:
Cuvîntul. Tăcerea. Privind-o, pe furiş, cînd o surprindeam rugîndu-se, şi
mirat de tăria rugăciunii sale, absentă faţă de tot ce era în jur. Nu mai era
nimic între ea şi icoană, doar sufletul ei vibrînd, rostirea sa era vie, precum
Fiul care o contempla şi nu îndrăznea să o tulbure.
Schimbarea se petrece în orice clipă. Metanoia, în schimb,

înlesneşte întrecerea cu noi înşine, într-un sens neaşteptat, într-o direcţie pe
care nu o aşteptăm. Imprevizibilul e calea cea mai firească şi mai dreaptă
de a renunţa şi de a uita, ca, astfel, să te întîmpini, neaşteptat, pe tine
însuţi, pe calea neîncercată, vreodată, a iubirii, cum ai trece în lumea
cealaltă.
239
A dărui e un principiu vital creştin, un gest prin care milostenia

potoleşte setea oarbă a mai multului păgubos. Mie însumi mi s-a
confirmat, de atîtea ori, ceva care nu poate fi urmat, decît cu mare greu şi
stînjenire, în duhul bunei întocmiri a lumii. Să dăruieşti celui care nu
aşteaptă, să nu ştie nimeni darul tău şi să nu aştepţi răsplată. Precum tot ce
e paradox, în ortodoxie, faţă de valoarea de schimb, păgînă: Do ut des (Îţi
dau, ca să-mi dai). Nu dai ceea ce ai, daiceeace eşti. (Arsenie Papacioc)
Să ne minunăm, aşadar, de priveliştea interioară a darului de a ne

surprinde, într-o clipă fastă, cînd se iveşte prilejul de a ni se revela măreţia
sufletului, mai presus de orice înjosire, la care suntem supuşi parcă pentru
totdeauna. Îndemn şi chemare interioară, spre o altă neştiută cale, de
întîmpinare a luminii interioare.
Imaginaţia e calea de mîntuire a unui suflet aflat în căutare. E atît

de aproape moartea, cum ai clipi, cît ai clipi, şi nu s-ar mai vedea decît
sufletul tău, întrezărit, de fiecare dată, aflîndu-te pe o cale necercetată,
nemaiîncercată. Măreţia interioară a sufletului poate fi admirată doar cum
se răsfrînge ea în sufletul celorlalţi, fie sfidînd, fie admirînd.
Faţa ascunsă, fericită sau întristată, nu poate fi schimbată uşor. E

mai greu să fii altfel de cum eşti. Aproape, imposibil. Convertirea e un
handicap, o şchiopătare, cînd nu te doare nimic. Încerci marea, şi nu te uzi.
Cum te-ai spăla, fără a te curăţa de păcat. Te înstrăinezi de două ori. O dată
faţă de Dumnezeu, Creatorul, şi, încă o dată, faţă de părinţii, care îţi duc
dorul, de acolo de unde au plecat, fără să se îndepărteze de tot greul lor
strămoşesc. Să te bucuri e uşor. Mai uşor şi eliberator e, însă, de ce ţi-e dat
să vezi şi să auzi, ca fiind al tău şi nu al Nimănui.
Cît ne permitem, îngăduindu-ne, de a nu stînjeni pe celălalt cu

fericirea noastră aparentă. Pascaliana nefericire constă în faptul că nu
putem rămîne singuri cu noi înşine, într-o încăpere. Cît ne permit
mijloacele, acestea nu contează, ele pot fi minimale, vitale, oricum,
neîmpărtăşite, ele sunt stări sterile, vorbe pe care nu le aude nimeni, tăceri
împietrite.
Intuiţia e calea cea mai sigură de a nu te lăsa înşelat de aparenţe.

Gîndul tău interior nu te va trăda, cum uşor te îndeamnă ispita de a ceda, la
cel dintîi impuls, spre dezvăluire. Condiţia minimală şi condiţiile din
preajmă pot să te facă să te răzgîndeşti: atunci ai pierdut totul. Şansa de a
240
Jurnal
reveni la intuiţia anterioară nu mai e posibilă şi devii penibil, disponibil, la

părerea altora.
Trăirea, tensiunea interioară, proiecţia de înaltă sau de joasă

frecvenţă, toate vibrează în interioritatea mea lucidă, tristă sau entuziastă,
apăsătoare sau eliberatoare; dar, absolut nici o stare nu ne supune şi nu ne
doboară, precum acelea, atît de acute, ale neputinţei, ale slăbiciunii, ale
comodităţii, ale căldicelului, ale cîrcotaşului, ale omului de nimic,
cehovian.
Lumea ca teatru şi omul ca actor al propriei vieţi. Poţi fi autorul

unui scenariu, poţi înscena sau regiza, dar e imposibil să realizezi
concomitenţa, cum numai Dumnezeu, Creatorul, poate fi una cu totul, şi
nici o particulă, din necuprinderea sa, să nu rămînă în afara timpului.
Extins, fară a cuprinde, nerăbdător fără a ajunge, omul se pierde. Numai
Dumnezeu este, a fost şi va fi. În viaţa comună, nu poţi clinti nici o
părticică, din ceea ce, cu o clipă, înainte sau după, urmează să se întîmple,
fără să te întrebe, cerîndu-ţi părerea, neglijabilă.
Detaşarea e asprime de sine. Răgazul, atît cît îţi poţi permite,

rupîndu-te de toate, te va lămuri mai bine asupra împrejurărilor,
neprevăzute. Acestea, te năpădesc precum buruienile, făcîndu-te scorţos,
buruienos. Adevărul nu-l vedem, pentru că noi înşine suntem adevărul, în
toată splendoarea lui nevăzută. Expresiv fiind doar ceea ce se petrece la
infinitiv fără să ne atingă, în vreun fel, prin vreun nume.
A proiecta o dorinţă înseamnă a o pierde. O fructă e un feminin

poetic, o pregustare a Raiului. Un proiect pe termen lung e deja prea mult,
timpul fiindu-ne din ce în ce mai scurt. Intervine Legea, cum ni se atarge
atenţia, dar, Legea nu se înnoieşte, ci se împotmoleşte ea singură, fără de
aplicare, dacă nu sunt abateri care să o confirme. Nu Diavolul îl confirmă
pe Dumnezeu, ci moartea.
Măreţia unui suflet constă în puterea de a-şi proiecta, ascuns

vederii exterioare, nimbul strălucirii interioare, făcînd, din discreta şi
neîntrerupta prezenţă, o însufleţire a toate cîte pot prinde aripi de zbor
epifanic, de poezie, de rugăciune, de rostire psalmică, de înălţare a
cugetului, pe culmea cea mai înaltă a ficţiunii: de a fi privire şi a se vedea
pe sine.
241
Încet se coace gîndul, la fiecare atingere a unei trepte, a unui prag,

a unui click. Respiri mai repede, şi îţi este dat să vezi mai departe şi mai
cuprinzător, orizontul aşteptării, întîmpinîndu-te ca pe un oaspete. Prin
elementar, prin ceva simplu de tot, prin uşoară respirare a Duhului, pe care
nimic nu-l poate atinge. Doar El poate să te facă să vibrezi, conectat la cea
mai înaltă şi ultimă vibraţie, cînd ţi se pare că s-a împietrit, în uitare, aceea
a morţii, cînd vei trece dincolo de aparentă înfăţişare. Coarda viţei de vie,
fragilă, s-a rupt. Îngropat, încorporat fiind Tainei, tăinuinu-te de ochii
curioşi şi nemiloşi ai celor rămaşi să te conducă, după ce te-au indus în
eroare: Vorbind, riscăm să afirmăm ca adevăr ceea ce alţii mîine vor numi
eroare, să impunem sau să sugerăm ca cel mai mare bun ceea ce apoi se
va revela a fi fiind răul.(U.Eco)
Să te stăpîneşti, să-ţi înfrînezi pornirile, să te aduni precum razele

pe tipsia de jăratec a inimii, să te înflăcărezi, să arzi înflăcărat, nu mocnit,
desfăşurat în toată zarea cuvîntului, mîntuit de orice poftă, refuzat de orice
dorinţă, cu atît mai bine pentru cel care zboară în tine, sufletul, gîndul
neîntinării şi al eliberării, al lămuririi. Te întîlneşti cu tine însuţi şi te
mîhneşti, te vezi aşa cum eşti şi sporeşti, fără să vrei. Singur nu mai eşti.
Să laşi puţin spaţiu alb ca altcineva să scrie ceva despre tine, să subscrie şi
subsemneze, numele treze.
Viaţa şi trecutul vieţii mele sau viitorul vieţii mele: pe o plajă cu

nisipuri mişcătoare, lăsînd atracţia să mă fure, alungînd din cale tot ce ar
putea să o împiedice, spre împlinire. Atracţia e ispita sau viclenia. Înainte i
se spunea iluzie. E un fel de lege care nu te dezleagă de trecutul
himeric/homeric, ci, odiseic, rătăceşti în căutare asiduă de ceva de care să-
ţi agăţi privirea. Sufletul îşi găseşte reazim în el însuşi, cînd e deopotrivă
cu mine, cu tine, şi cu cel dintre noi, neglijîndu-l amîndoi.
Fiind tu însuţi creaţie, poţi să o faci să vibreze, dîndu-i expresie,

imaginîndu-ţi cu putere, calea liberă spre un destinatar, care aşteaptă, la
celălalt capăt, de cealaltă parte a rîului, să te vadă înnotînd victorios,
convingător, deasupra valurilor, precum el însuşi ar traversa, în sens
invers, ca să te întîlnească mai devreme, cu o clipă, ca să te salveze de la
înec, de la moartea anonimă.
Supremaţia e darul clipei, cît să-ţi aparţii ţie. Nu mai departe decît
acum: cuvîntul viu, încă, în sufletul tău. Seneca e mai actual decît timpul
în care acum trăieşti. El e pe deasupra trecerii noastre, petrecîndu-şi
242
Jurnal
cugetul prin văzduhul mirării de orice. Ne învaţă şi pe noi ceea ce nu

putem obţine. Puternic, zice el, e cel Bun, Cel mai Bun. Puternici putem fi
prin ceea ce am dărui, fără a bănui, ca şi cum am muri.
Eroare de judecată. În toate cele de cuviinţă, faţă de cele de

trebuinţă, presupun că am o conduită chibzuită, numai în cea a banilor, nu
ştiu cum să-i folosesc, decît atunci cînd îmi lipsesc, făcîndu-mi planuri de-
o zi, de-o clipă, cu nimic nepuitîndu-i înlocui. Nici cu economia, nici cu
nemiluita aşteptare, de a-i primi şi de a-i cheltui, fără îndurare.
Pare a fi mai multă putere în afara mea, decît în mine însumi.

Încerc să găsesc o cale de întîmpinare a puterii exterioare, în aşa fel
primind-o, încît să nu mă strivească, să nu mă distrugă, decît, atunci, cînd,
firav fiind, ea mă întăreşte, iar deschisă fiindu-mi mintea, să o lumineze
din întunericul neştiinţei. Odată înzestrat cu muniţia puterii, de a mă
cunoaşte pe mine, voi avea îngăduinţa şi putinţa de a dărui, neschimbată şi
neirosită, puterea: Dacă există în om angoasă, este pentru că în faţa
plurivocităţii fiinţei simţim angoasa libertăţii noastre. (U.Eco)
Să mă gîndesc nu-i totuna cu starea fericită de a fi. Cel care mai

mult gîndeşte, decît trăieşte, riscă să tînjească, ofilindu-se. A gîndi e la
urmă, prin ce aduni din sărăcia cuvintelor, aşa cum a înfăptui înseamnă a
da mînă liberă, a face cale liberă Verbului şi clipei, în prezent, ca prezenţă,
cît vasul e plin şi fierbe mustul zăpezii imemoriale, la foc scăzut, iernatic,
ca să nu se risipiească precum gîndurile, aburii, în aer, fără chip, în
destrămare de sine.
Adevărul mă va elibera, dar liber nu va putea să mă facă. Liber nu e

nimeni, pe pămînt, decît, pînă acum, marii Biruitori de sine: Iisus Hristos,
Cervantes (Don Quijote) şi Robinson Crusoe (Swift). Am uitat de Ulise.
Cei care s-au învins pe ei înşişi, biruindu-se. A lor este Biruinţa, întrucît şi-
au învins neputinţa. În rest, căutări şi tatonări, jocuri de cuvinte, însăilări,
proiecte, cum li se spune acum. Pînza închipuirii e lucrare neîntreruptă,
pînă se înscrie vreo urmă, vreun chip, vreo închipuire. Mai trainică şi mai
vie, eternă, cînd e întocmită şi pe faţă şi pe dos, în vreun fel meteoric,
neaşteptat, uitînd de model, renăscînd din puterea proprie a neputinţei
recuperatoare. Să crezi şi să creezi. Convingerile sunt mai mult forme
aleatorii de a fugi de vreo implicare. Creator e doar Itinerantul, cel care se
abate de la traseu, urmînd a treia cale. Cel care nu se abate de la traseu va
rătăci bezmetic. Doar cel care rătăceşte, ştie că nu poate scăpa decît creînd
243
şi crezînd: Limita se naşte tocmai dintr-o condiţie de absolută libertate, iar

această limită sfârşeşte prin a se impune până şi celei mai libere dintre
fiinţe, anume Dumnezeu. (U.Eco)
Ce vei face pe mare, într-un naufragiu, cum te vei folosi de

convingeri, la ce îţi vor fi de folos principiile ? Principiile şi convingerile
sunt străine umanului, în toată splendoarea sa, pecetluindu-l. Ele mai mult
ne împiedică. Conştiinţă! Da! Adică, suferinţă. Prefer acesteia, conştienţa,
care e mai aproape de adevăr. Cum e lumina conştientă şi convingătoare,
fără să aibă convingeri, ci doar interioritate, care le vede pe toate,
depăşindu-le, surprinzîndu-ne! Ei, da! Nemuritoare e iubirea. E
subatomică şi, trăită cu adevărat, se mîntuie prin moarte.
Puterea de vindecare îşi are rădăcina în suflet, în partea nevăzută

a fiinţei. Ascunse cu grijă, păstrate ca pentru înveşnicire, cîtimea, cuanta,
bobul de muştar, oricît de mic, nu vor putea fi nici atinse, nici distruse de
vreo putere străină. Orice ar atinge corpul nostru, el are o platoşă
invizibilă, protectoare: iubirea!
Prezent. Mă gîndesc la îndemnul Părintelui Arsenie Papacioc: Să

dăruim timpului timp. Precizînd că vremea pentru un pămîntean, care vrea
să acceadă direct în veşnicie, uită de prezentul în care trăieşte, aruncînd
prea aproape ancora sau prea departe de ţărm, uitînd de clipa prezentă, care
adie. Şi numai aşa, percepînd-o, clipa devine veşnicie.
octombrie 2017, Mănăstirea Agapia
244
Evocare
ADIO,
DE LA TÂRGOVIȘTE
o evocare de Vasile Spiridon
In memoriam Gheorghe Izbășescu

Cu Gheorghe Izbășescu m-am întâlnit în ultimii 15 ani nu mai mult
de o dată pe an, cu prilejul Concursului național de proză scurtă „Radu
Rosetti”, desfășurat la Biblioteca municipală din Onești, al cărui președinte
a fost de la prima ediție până la a XIX-a, din acest an. De obicei, premierea
avea loc în ultima săptămână a lunii octombrie, în ziua de joi, și nu știm de
ce, din rațiuni numai de el știute, a decis ca faza finală a concursului de
anul acesta să aibă loc cu o lună înainte, pe 28 septembrie. Cred că își
presimțea sfârșitul, deoarece ne-a părăsit cam peste 10 zile după aceea.
Aproximez, deoarece nu se știe cu exactitate data decesului, așa cum
George nu dorea să se afle nici data nașterii sale și astfel cercul se închide,
totul fiind parcă învăluit în cețuri mitice. Debutase în aceeași perioadă cu
toți optzeciștii, în 1984, când el se afla în pragul împlinirii celor 50 de ani.
Era mai vârstnic decât Nicolae Labiș cu trei luni, iar odată, neavând eu ce
face și reflectând asupra acestui fapt, l-am înfuriat destul de tare.
Mai ales în ultimii 15 ani a trăit foarte retras în orașul său de
adopție, Onești, momentul de glorie al fiecărui an fiind pentru el mai sus
amintitul eveniment. Cu mici fluctuații, juriul convocat de el era mereu
același (mai ales președintele – Gheorghe Izbășescu): Nicolae Oprea,
Dumitru Augustin Doman, Radu Voinescu, Petru Isachi, Cornel Galben,
Adrian Jicu și subsemnatul. Ne adunam cu o seară înainte și făceam
jurizarea finală până după ora 1.00. Președintele venea cu lucrările pline de
observații scrise pe margine, pe care ni le împărtășea și le făcea cunoscute
cu nemulțumire și la premiere, după ce în acea noapte le mai verificase
încă o dată acasă, până pe la ora 4.00. Se vedeau aici reflexele celui care
îndrumase ani de-a rândul de Cenaclul oneștean „Zburătorul”.
245
Exagerând puțin, aș putea spune că lui George îi plăcea să vorbească

cel mai mult despre propria persoană, iar atunci când nu o făcea, vorbea
despre aprecierile criticilor care îi comentaseră cărțile. Avea un stil al său,
pur epistolar, de a da autografe pe cărțile trimise și spicuiesc două dintre
ele:
„Criticului literar și prietenului drag, dar și activului colaborator al
Zburătorului Vasile Spiridon cu caldă prețuire, această ambițioasă epopee
apretată (ambițioasă, sigur, pt. autor!), dar așteptând opinia criticii (și a ta!)
cu o îmbrățișare. Gheorghe Izbășescu/
10 februarie 1994 – Onești
P.S. Ce e cu tine de nu dai nici un semn? Materialele pt. Zburătorul?
Ai făcut cronica la Frumoasa fără corp a lui Gh. Crăciun? Cartea ta
„Cuprinderi” am dat-o pt. o cronică la Zburătorul. Un Anul literar 1994
văzut de... (V.S.)? George”;
„Dragă Vasile Spiridon, sper că ai primit plicul meu (trimis pe 17

aprilie a.c.) cu antologia Rame captive din Ithaca./ Iată acum, după ce am
expediat câteva exemplare la Athena – dar și oficialităților grecești din
București, noul volumaș, drag mie, (Poemele de la Athena), îl primești și
tu într-un plic./ Cum am primit vești nu prea vesele din capitala elenă (dar
și una îmbucurătoare: președintele Băsescu, vizitând Grecia, am făcut niște
proiecte culturale comune, în care voi fi inclus și eu, mi-au transmis
traducătorii) – eu le-am propus să-mi traducă mai întâi această cărticică. Și
mai apoi să se ocupe de Trilogie și chiar de Antologie (cum au spus ei).
Răspunsul lor, electronic: Sunt de acord! Dar mă roagă să le trimit,
xeroxate, și niște cronici ce vor apărea în presa noastră, ca să poată
consemna în Prefața traducerii ecoul acestor EXPERIMENTE
MENTALE, în România. Lor le-au plăcut f. mult – am subliniat expres,
impresia./ Te îmbrățișează G. Izbășescu/ Onești, 3 iunie 2009”.
La 80 de ani, George avea proiecte literare și dorință de recunoaștere
precum alții aflați la sfertul vârstei sale. În timpul ultimei noastre jurizări,
ne spunea că pregătește patru antologii de poezie, una de proză și încă una
de comentarii critice. Vorbind la telefon cu o soră a sa, Cecilia, aceasta îmi
spunea că în zilele premergătoare dispariției i-a interzis să-l mai deranjeze
cu apeluri telefonice, deoarece avea foarte mult de lucru grație inspirației.
Îi mai comunicase că se simte foarte ușor la urcatul scărilor înspre
apartament (poate că acum, pe „scările de marmură”, și spre cer).
Autorul Ansamblului de manevre și-a nutrit toată viața himerele
legate de literatură, sacrificându-le acestora „melodrama realului” și viața
de familie. A murit singur în orașul de adopție, pe care l-a evocat atât de
246
Evocare
mult în ciclurile sale poetice. Însă gândul i-a fost mereu dus înspre spațiul
dâmbovițean, al nașterii sale, de a cărui istorie medievală a fost atras. Îmi
aduc aminte că în anul 2000 i-am dus acasă, de la Adrian Alui Gheorghe, o
mașină de scris, deoarece avea doar două și se apucase de lucru la trei
romane legate de istoria Munteniei. Îi era necesară câte o mașină de scris
pentru fiecare roman în parte!
Cel care l-a mitologizat pe Ulise-al orașului a trecut podul de peste
Trotuș, deoarece a decis să fie înmormântat acolo unde un poet romantic,
Grigore Alexandrescu, spunea Adio, la Târgoviște („Mă scol, mă mut de-
aicea; duc pasurile mele,/ Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.”).
Adio,
George!
247
Joseph Brodsky,
poetul disident
prezentare și traducere de Emil Nicolae
În urmă cu 21 de ani, la 28 ianuarie 1996, murea la New York

laureatul Premiului Nobel pentru literatură Joseph Brodsky (născut la
Sankt Petersburg în 1940, sub numele de Iosif Alexandrovici Brodski).
Dar soţia sa, Maria Sozzani, îndeplinindu-i o dorinţă mai veche, i-a
strămutat rămășiţele pământești (în luna iulie) lângă Veneţia, pe insula San
Michele, în cimitirul căreia se odihnesc și alţi artiști ruși faimoși (Serghei
Diaghilev, Igor Stravinski), dar și poetul de origine americană Ezra Pound.
A fost ultima "aventură" (postumă) din existenţa extrem de zbuciumată a
poetului și eseistului disident, expulzat de regimul sovietic la 4 iunie 1972.
De fapt, tânărul Iosif Brodski nu avea de gând să ia un "start" politic în
viaţă ci, pur și simplu, era un rebel înnăscut. Deși citea mult, dorea să fie
un om liber și să aibă bani de cheltuială! De aceea nu s-a prea lipit de
studiul sistematic (a schimbat cinci școli în opt ani!), spre disperarea
tatălui său. Mai târziu își amintea: "Eram un elev slab și asta îl enerva la
culme pe tatăl meu, ceea ce nici măcar nu încerca să ascundă...". La 16 ani
s-a retras de la liceu, după un trimestru, și a intrat ucenic frezor la o fabrică
de armament. În schimb devora cărţile: "Totul a început ca o acumulare de
cunoștinţe, dar s-a transformat într-o preocupare de căpătâi, de dragul
căreia se putea sacrifica totul." A părăsit repede și ucenicia, angajându-se
ca ajutor de anatomopatolog la morga spitalului Krestî din orașul natal,
ulterior activând ca fochist, paznic de far, fotograf, traducător, cărăuș în
expediţii geologice, în total vreo treisprezece slujbe până în martie 1964,
248
Universalia
când regimul i-a intentat un pseudo-proces de parazitism social (voi reveni

mai jos). Între timp a învăţat singur limba engleză și a început să facă
traduceri pentru diverse edituri. Cât privește poezia proprie, începe să o
scrie de prin 1959, dar a publicat extrem de puţin în fosta URSS din cauza
rigorilor impuse de cenzură. În 1962, datorită prietenului Evgheni Rein (și
el poet), intra în anturajul literar al celebrei Anna Ahmatova. Aceasta l-a
apreciat pe Brodsky și i-a prezis un viitor strălucit.
Deocamdată, însă, către sfârșitul anului 1963, poetul devenea ţinta
unui atac vehement în presa comunistă, prin publicarea foiletonului "Un
tânăr paralel cu literatura" (cf. Vecernii Leningrad din 29 nov. 1963).
Acolo erau acuzate "modernismul" și "decadenţa" lui Brodsy opuse,
evident, realismului socialist promovat de oficialităţi. Ca să-l pună la
adăpost de așteptatele represiuni, prietenii l-au ajutat să se mute la
Moscova, în decembrie 1963. Dar nu a stat mult aici, deoarece a aflat
despre "trădarea" logodnicei sale (Marina Basmanova), care s-a lăsat
sedusă de unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-a avut (Dmitri
Bobîșev, tot poet). Așa că s-a întors la Leningrad, unde a fost arestat pe
stradă, în 13 februarie 1964, pentru vagabondaj.
La procesul cu ușile închise (din 18 februarie 1964) s-a decis
trimiterea poetului într-un spital de psihiatrie unde, după trei săptămâni de
"investigaţii", a fost declarat sănătos și apt de muncă... Întâmplător (sau
nu?), la proces a participat și ziarista Frida Vigdorova, de la Literaturnaia
Gazeta, care a stenografiat toate discuţiile pe care le-a difuzat în
"samizdat" (formă clandestină de răspândire a unor scrieri interzise),
făcându-l cunoscut pe Brodsky atât în URSS, cât și în străinătate. Totuși,
la a doua ședinţă a procesului (acum publică), în 13 martie 1964, scriitorul
a fost condamnat la cinci ani de deportare și muncă forţată în satul
Norinskoe din zona Arhanghelsk (la 30 km distanţă de calea ferată!).
Acolo l-au vizitat prietenii scriitori, iar Anna Ahmatova i-a trimis o
scrisoare de încurajare care, devenită publică, a contribuit ulterior la faima
lui Bodsky. Nu a executat decât un an și jumătate din pedeapsa de cinci
ani, timp în care a scris numeroase poezii și, mai ales, l-a citit și l-a tradus
pe poetul englez metafizic John Donne, care l-a influenţat vizibil. Astfel că
în 1965 i-a apărut volumul de debut Poezii și poeme (Stihotvoreniia i
poemî), dar în SUA, desigur (dactilograma fiind scoasă peste graniţă de
prieteni). Sub presiunea opiniei publice internaţionale și în urma
intervenţiei lui Jean-Paul Sartre (căruia tocmai îi fusese decernat Premiul
Nobel, pe care l-a refuzat ulterior, se știe), autorităţile de la Moscova au
trebuit să-l elibereze pe Brodsky din lagărul de muncă. Apoi au hotărât să-l
expulzeze.
249
Chiar înainte de a părăsi URSS, poetul îi scria lui Brejnev: "Stimate

Leonid Ilici, / Părăsind Rusia, nicidecum la dorinţa mea, fapt ce vă este,
probabil, deja cunoscut, m-am decis să vă adresez o rugăminte, la care îmi
dă dreptul convingerea fermă că tot ceea ce am făcut în cincisprezece ani
de activitate literară a slujit și va sluji și de acum încolo numai gloriei
culturii ruse și nimănui altcuiva. /.../ Părăsind Rusia, încerc un gust amar.
Aici m-am născut,
am crescut, am trăit și tot ce am acumulat în sufletul meu îi datorez. Tot
răul pe care l-am cunoscut a fost acoperit de bine cu vârf și îndesat și
niciodată nu m-am simţit umilit în patrie. Nu mă simt nici acum. Încetând
să mai fiu cetăţean al URSS, nu încetez să fiu poet rus. Sunt convins că mă
voi întoarce. Poeţii se întorc întotdeauna: fie cu trupul, fie pe hârtie. Aș
dori să se întâmple și într-un sens, și în celălalt. /.../ Voi muri și eu, cel care
scrie aceste rânduri, veţi muri și dumneavoastră, cel care le citiţi. Vor
rămâne numai faptele noastre, dar și ele vor fi supuse degradării. De aceea
nimeni nu trebuie să-l împiedice pe celălalt să-și facă treaba. Condiţiile de
existenţă sunt prea dificile ca să le mai complicăm și noi. Nădăjduiesc că
veţi înţelege corect ceea ce vă cer. Vreau să vă rog să-mi daţi posibilitatea
de a-mi păstra existenţa, prezenţa mea în procesul literar, pe pământ
rusesc. Măcar în calitate de traducător, prin ceea ce am realizat până acum.
Cred că nu m-am făcut cu nimic vinovat faţă de Patria mea..." Mai mult ca
sigur că Brejnev nu a citit scrisoarea, iar faptul că, după expulzarea din 4
iunie 1972, chiar traducerile lui Brodsky au fost interzise demonstrează că
nimeni nu a ţinut seama de sentimentele lui.
După un periplu prin Viena și Londra, poetul a ajuns în SUA, a
devenit Joseph Brodsky, s-a stabilit și a lucrat ca profesor de slavistică la
Universitatea din Michigan. Iar după mai multe premii literare americane
și internaţionale, în 1987 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură.
Apariţia perestroikăi și, mai târziu, dezintegrarea URSS-ului au lăsat drum
liber publicării operei lui Brodsky în ţara natală, cu mare succes (tiraje
imense!). Dar el a refuzat toate invitaţiile de a se întoarce, neuitând că
părinţilor săi nu li s-a dat dreptul de a-l vizita în SUA, iar lui i s-a interzis
intrarea în URSS la înmormântarea mamei (1983) și a tatălui (1985). Așa
că, atunci când oficialităţile Sankt Petersburgului l-au declarat "cetăţean de
onoare" și l-au invitat la ceremonia respectivă, a răspuns prin următoarea
telegramă: "Leningradul nu mai există, iar Petersburgul nu-l cunosc!"
(toate citatele sunt din volumul Less Than One. Selected Essays, Ed.
Farrar, Straus & Giroux, New York, 1986; ed. rom. 2011).
Aspectul pe care l-am redat aici, din biografia lui Joseph Brodsky,
contrapunctează surprinzător un alt detaliu din istoria familiei sale. În
250
Universalia
urmă cu mai bine de un deceniu, mă aflam în biblioteca de la Stiftung

Kunstlerdorf Schoeppingen (Germania), unde pregăteam o pagină literară
despre poetul ruso-american pentru o revistă din ţară. În timpul
documentării, într-un album de artă despre maeștrii secolului XX, am dat
peste o filă dedicată pictorului rus Isaak Brodski (1883-1939, discipol al
lui I. Repin), unde era reprodusă lucrarea "canonică" pentru realismul
socialist "Lenin la Smolnîi în 1917" (ulei pe pânză, 1930, păstrat la Galeria
Tretiakov din Moscova). Astfel am aflat că pictorul a fost un favorit al
regimului (l-a avut ca model și pe Stalin!) și că s-a numărat printre unchii
viitorului poet disident. Normal, m-am întrebat cum de a pătimit atâtea
Joseph Brodsky, având un asemenea "spate"?! Răspunsul nu e deloc
complicat: 1. În regimurile comuniste (și mai ales în "stalinism") nu prea te
ajutau relaţiile de familie dacă ajungeai pe lista neagră; 2. au fost
numeroase cazuri în care rudele s-au dezis de apropiaţii "neconvenabili";
aici e posibil să avem o situaţie inversă, în care tânărul Iosif / Joseph să-l fi
renegat pe unchiul Isaak, pentru că pictorul era deja dispărut la nașterea
poetului. Oricum, majoritatea enciclopediilor cer să se evite confuzia între
cei doi.
Poeme de Joseph Brodsky

M.B.
Am aruncat armele din spinare, uimit
de cele constatate la întoarcere,
căci am observat fotoliul, de obicei tras mai în față,
lipit de peretele luminat.
Lampa licărea cât să-mi arate
mobilele ponosite, de la solduri,
Și sofaua din piele maron
lucind gălbui într-un colț.
Masa părea ștearsă, parchetul frecat,
soba complet întunecată iar într-o ramă prăfuită
un tablou nemișcat. Doar bufetul încerca
să se agite puțin când îl cercetam.
O molie, totuși, dădea ocol camerei
Obligându-mă s-o urmăresc cu privirea;
251
Dacă, o vreme, aici a locuit un strigoi,

acum dispăruse, abandonând această casă.
cântec din Belfast

Aici e o fată dintr-un oraș periculos.
Poartă părul tuns scurt
încât nu e greu să observi cum se încruntă
dacă o înfurie cineva.
Ține amintirile strânse ca pe o parșută.

Puțin câte puțin, a adunat turbă
Și verdețuri aduse de-acasă: le scoate
numai cât trebuie să mănânce.
Ah, zice, pe aici e mai mult cer

Decât pământ. Are o voce ascuțită
Și o privire fixă care-ți lasă pe retină
o urmă cenușie, emisferică,
precum becul stins brusc, și pătura-sul

fusta tăiată cât să nu se murdarească;
îi doresc să aibă un iubit sau un asasin
pentru că orașul ăsta e prea mic.
exploratorul polar
Toți câinii au fost mâncați. Nu a mai ramas
loc în jurnal și resturile de carne s-au împrăștiat
peste scăfârlia de scrumbie a neveste-si, ca o problemă
în plus, asemeni unei alunițe pe obrazul ei drăguț.
Pe urmă, fotografia soră-si. Nu și-a cruțat rudele:
cum a fost posibil să atingă această altitudine?!
Și, precum ciorapul de mătase al unei regine burlești
pe jumătate goală, i se urca pe coapsă: cangrena.
252
Universalia
patroana olandeză
Un hotel în al cărui registru plecările sunt mai numeroase decât sosirile.
Cu un Koh-i-Noor umezit de ploaia lui octombrie
își scărpina partea stângă a creierului dezvelit.
În țara asta care zace întinsă de-a lungul râurilor,
miroase a bere germană Și pescarul stă agățat
în aer precum colțul murdar al unei pagini îndoite.
Dimineața deschide localurile cu o punctualitate
de procuror, ciulindu-și urechile
la coastele radiatorului, sub zero grade:
unde a început cealaltă viață.
În mod corespunzător, buclele angelice
devin mai blonde, pielea te ține la distanță, magnific
de albă, pe când așternutul e strâns deja
cu disperare în subsolul spălătoriei.
***
O listă cu câteva observații. Într-un ungher e cald.

Gheața a lăsat urme pe unde s-a depus.
Paharul cu apă are mai degrabă o formă comună.
Omul e mai mult o sperietoare decât un schelet.
Vinul lipsește în serile de iarnă. Pridvorul negru
Rezistă la atacurile răchitei uscate.
Stând într-un colț, trupurile masive
Seamană cu niște ruine înghețate, un fel de paragini.
Un mileniu, așadar, nu vor ezita să expună
Fosila cu două valve sprijinită de perdea,
cu urma buzelor sub șirul franjurilor,
mormăind “noapte bună” din balamaua ferestrei.
253
uraniei
pentru I.K.
Toate au o limită, chiar și supărarea.

Ferestruica privește în gol. Frunza nu e scutită
de chinuri. Cheile zornăie, jos ciripește o rândunică.
Tristețea lovește omul din întâmplare.
Nările resping duhoarea cămilelor de după grilaj;
perspectiva alunecă peste hăul neted.
Oricum, ce e spațiul dacă nu
Absența trupului de la o întâlnire?
De aceea Urania e sora mai mare a lui Clio!
La lumina zilei sau a felinarelor slinoase,
vezi căpățâna globului părăsită de viață, tu
vezi pielea nimicului, spre deosebire de următorul.
Dincolo sunt păduri de coacăze proaspete,
Râuri în care oamenii vânează sturioni cu mâinile goale
sau orașe cu cărțile de telefon umezite
în care n-ai stat prea mult; drumul urcă spre Est, departe,
pe versantul muntelui brun; sălbatici chefuind pe
înalte rogozuri; pomeții lor dau ocheade
bănuitoare. Iar spre Estul și mai îndepărtat, aburi de cuirasate sau de
crucișătoare,
Și întinderea crește albastră ca o dantelă.
254
Universalia
Lorand Gaspar,
necunoscutul
un studiu de Iulian Trocaru

(Canada)
Premiul Goncourt pentru poezie a fost acordat în 1998 lui LORAND

GASPARD pentru întreaga sa creație poetică. Deși născut la Târgu Mureș
(28 Februarie 1925) este practic necunoscut în România. Pentru această
lipsă din peisajul cultural românesc nu am nici o explicație. Poate pentru
că este poet, poate pentru că este de origine maghiară, poate pentru că
meseria lui (practicată până la 70 de ani) a fost medicina (medic chirurg),
poate pentru că este și un fotograf cunoscut, poate pentru că din 1954 până
în 1995 nu a locuit în Europa (1954-1970 Ierusalim, 1970-1995 în
Tunisia), sau poate toate la un loc.
Cu toate acestea vreau să precizez că numele lui l-am întâlnit pentru
prima oară în revista România Literară la rubrica Meridiane în anii 90, dar
nu mai mult de 2 rânduri. Este necunoscut în ciuda faptului că i-au fost
totuși publicate în România două cărți, `Foi de observație` la editura
Kriterion în 2005 si…o carte de fotografie la Târgu Mureș, amândouă
trecute complet neobservate (de prima eu am aflat doar întâmplător acum
câteva zile). Este astfel total necunoscut în țara în care s-a născut, în țara a
cărei limbă o vorbește încă din copilărie (alături de maghiară și germană).
Alături de aceste limbi ale copilăriei s-au adăugat și altele, engleză,
italiană, greacă, arabă și franceză, limba în care a și tradus mult, limba în
care a ales să își scrie poezia, a ales franceza cam în același moment și loc
cu Cioran (Paris 1946-47).
La Paris ajunge după un „voiaj„ de aproape 2 ani, „voiaj„ început la
Budapesta în Octombrie 1944 la 19 ani (era de un an student la Școala
255
Politehnică) „grație și datorită„ armatei germane care l-a arestat și deportat

alături de mulți alți tineri maghiari (după debarcarea lui Horthy) în
Germania într-un lagăr de muncă undeva în sudul orașului Stuttgart.
„ A fost primul meu voiaj în Germania. Pe drum nu am văzut decât cerul
plin de fum și defilarea stâlpilor de telegraf și a zidurilor murdare din
gările de transit„. Din lagărul de muncă evadează în Aprilie 1945 și fuge
spre vest fiind arestat de armata franceză, armată care îl ține într-un lagăr
din Alsacia timp de aproape 1 an. După lămurirea situației sale, întrebat
unde vrea să se ducă, în Franța sau să se întoarcă acasă în Transilvania
(tatăl lui, provenit dintr-o familie de țărani și ajuns prin eforturi proprii mic
industriaș, se sinucisese înainte de Crăciun 1945 nesuportând ocupația
sovietică), alege, fără să stea pe gânduri, Franța, Parisul, limba franceză și
Universitatea de Medicină. La terminarea studiilor în 1954 câștigă un
concurs pentru postul de medic chirurg al Spitalului Francez din Ierusalim
unde pleacă împreună cu soția și cei 3 copii mici. Rămâne în Ierusalim
până în 1970 când se mută în Tunisia, tot ca medic chirurg, pentru
următorii 25 de ani. După ieșirea la pensie, 70 de ani, continuă studiile și
cercetările științifice legate de activitatea cognitivă și neuronală (publică și
studii în această specialitate).
În toată această perioadă (începand chiar din adolescență), scrie,
traduce, face lungi călători, în special în deșert, face fotografie, publică
primul volum de poesie în 1966 (Premiul Apollinaire 1967) și încet încet
se indreaptă spre Premiul Goncourt. Despre poesia lui, numeroase volume
(inclusiv cele de aparentă proză sau jurnal, în fond tot poesie), nu aș putea
să spun multe lucruri neavând pregatire de specialitate, în schimb părerea
mea profunda este că trebuie citită. Și totuși, fie și nespecialist, cu ușurință,
am remarcat frumusețea și stilul aparte…clinic…se vede `mâna`
doctorului până și în titlul unui volum `Foi de observație`. „Medicina tinde
să îmi ocupe tot cotidianul, mi se insinuează chiar și în somn. Nu putem
negocia cu o stare de urgență. Dar cu cât suntem mai invadați de ea, cu atât
este și mai necesar să ne oprim, să privim în jur, să respirăm. Momentul
notarii unei idei, un moment de incantare si uimire. Aceste foi de
observație îmi sunt un fel de respirație.„ (`Foi de observație`) Pentru că o
traducere a mea nu ar fi atât de reușită ca a unui adevărat traducător copiez
aici o poesie a lui în original, franceză:
256
Universalia
Langue natale
Les contraires qui sont battement au cœur du monde, la

parole les porte à déchirure.
Dans la dislocation que plus rien ne guérit, la ferveur d’une
langue dévore son avenir.
Fouet d’une phrase sans équivoque.
Ici s’est tenue la lumière d’un arbre, là s’est dissoute la venue
d’un pas.
Dans le buisson des cris le dieu se creuse de mutisme.
Quelque flamme que tu portes – si peu cette eau qui s’évapore.
Fraîche amertume du sel dans les plis de lumière.
(„Approche de la parole„, Gallimard)
Mai multe aș putea spune despre Lorand Gaspar traducătorul. A

tradus mult în franceză, din italiană, din engleză, germană, greaca și
maghiară. Poarta prin care am intrat apropiindu-mă de el, descoperindu-l, a
fost, paradoxal și poate bizar, o traducere făcuta a lui. Deși îi știam numele
de mulți ani, doar anul trecut curiozitatea m-a împins să îl citesc. Mă duc
la marea bibliotecă și îi caut numele. Pe lângă o serie de cărți de poesie a
apărut în listă și `Jurnal 1945-1954` George Seferis, Gaspar fiind
traducător. Cum sunt un împătimit al jurnalelor și curios din fire am
împrumutat cartea. Pe George Seferis (1900-1971), îl știam, poet și
diplomat grec,și pe el, doar după nume și faima venită odată cu Premiul
Nobel pentru Literatură 1963. De la primele pagini am fost fascinat de
frumusețea frazelor lui Seferis, încântându-mă atât de mult încât am căutat,
găsit și cumpărat tocmai din Franța un volum masiv, antologie, al
Jurnalului său (încă netradus în întregime într-o altă limbă) volum tradus
de un alt traducător. L-am primit prin poștă, îl deschid și citesc la
întâmplare fragmente de ici și de colo…brusc am realizat că parcă nu-i
același Seferis cu cel tradus de Gaspar…ce citeam acum suna mult mai
puțin poetic, mai puțin frumos chiar, ba chiar aceleași pagini sunau diferit
în cele două traduceri…evident era același text, nu era nici o diferență de
informație, și cu toate acestea traducera lui Lorand Gaspar era pur și
simplu superbă, prin comparație. Un dubiu, o mare îndoială mi-a mușcat
inima…care este adevăratul George Seferis?, cel tradus de Gaspar ori
celălalt? Și dubiul va persista pîna in ziua când…voi reuși să îl citesc în
original, limba greaca…adica, probabil, niciodată. Săracul Seferis, el chiar
nu are nici o vină și de aceea `i-am mai dat o șansa`, am cumpărat o
traducere, de data asta o traducere în engleză, deci alt traducător, alte părți
257
din Jurnal, unele aceleasi…ei da, se pare că George Seferis nu are nici o
vină, traducerea în engleză se apropie mult de cea a lui Gaspar, se apropie
dar nu o întrece (deci, logic, celălalt traducător în franceză, clar, nu este la
înălțimea lui Seferis…și nici a lui Gaspar).
Practic, traducându-l pe George Seferis, Lorand Gaspar intră în
pielea lui de poet, asumându-și acest text plin de poezie aproape total,
făcându-l astfel să strălucească!. Seferis era un prieten drag si de lunga
durata, împărțind împreună iubirea pentru Marea Egee, insulele greșești, în
special Patmos unde Gaspar își cumpărase o casă încă din 1961, tratând
gratuit in luna de vacanța anuală, ca singurul doctor de pe insulă, practic
toți bolnavii localnici.
Ca o paranteză, o anecdotă, o ghicitoare…in afară de Saul Bellow,
ce alt Nobel al Literaturii a vizitat și scris despre…Romania? Răspunsul
este…George Seferis care, diplomat de carieră, a vizitat Bucureștiul de
două ori în perioada interbelică, a două vizită, mai 1939, a lăsat urme și în
opera lui, publicând mai târziu o poezie despre…o statuie din București!
Statuia este statuia ecvestră a Regelui Carol Întâiul, realizată de Ivan
Mestrovic (distrusă de comuniști după război și, oarecum, înlocuită de o
alta după 1989, alta mult mai puțin monumentală și mai puțin reușită),
statuie inaugurată doar cu câteva zile înainte de vizita lui Seferis (ce îl
însoțea pe primul ministru grec la o conferință a Antantei Balcanice).
Seferis a locuit într-una din camerele de la Hotelul Athenne Palace și astfel
privind pe fereastra camerei statuia din fața Fundațiilor Regale a scris, din
prima, o poezie la care apoi nu pare că a mai revenit, nefiind publicată,
dealtfel, decât postum. Dacă sunteți curioși puteți cîți un studiu interesant
despre acest poem aici:https://ceb.revues.org/4880
Lorand Gaspar a iubit și probabil încă mai iubește astăzi la 92 de
ani întinderile deșertice, pământurile uscate de un soare torid. Pe lângă că a
locuit peste 40 de ani în țări aproape deșertice, a și călătorit fără încetare în
ținuturi aride și, pentru el, pline de poesie, poesie a deșertului pe care o
regăsim în multe volume ale lui, poesie pe care o regăsim și în multele
fotografii excepționale (expuse în nenumarate expoziții și publicate în mai
multe albume) de-a lungul acestor voiaje (povestește ca primul aparat de
fotografie l-a primit în dar de la dragul lui tată la 12 ani). „Fotografia, o
altă latură a percepției poetice a lumii.” (Lorand Gaspar). Cu certitudine
Lorand Gaspar este un scriitor, un poet, un artist ce rămâne încă a fi
descoperit în România, o bucurie de care românii nu merită să fie privați,
mai ales că el s-a născut la Târgu Mureș acum 92 de ani. Închei cu câteva
rânduri ale sale traduse oarecum modest de mine (pentru două exemple
păstrez și originalul care sună mult mai bine decât traducerea). „Scrisul
258
Universalia
unui poem este de fiecare data o reînvățare a limbii.„

„…aceasta frază care trebuie reinceputa mereu, fără odihnă, nu pentru a
ajunge la o himerică perfecțiune, ci pentru a extirpa, înlătura, pe cât posibil
bucățile irigate prost, inerte, straine…„
« Et si les mots s’avèrent parfois impuissants à communiquer un moment
de « vraie vie », à faire partager ce qui nous est apparu comme une
connaissance vive, puissent-ils du moins témoigner d’un immense désir de
lumière partageable. » (Feuilles d’observation)
„Și dacă uneori cuvintele se arată neputincioase în a comunica un moment
de viață adevărată, faptul de a împărtăși altora ceea ce ne-a apărut la un
moment dat ca o cunoaștere vie ar putea să pară, măcar atât, o imensă
dorință de lumină comună.„ (`Foi de observație`)
« L’homme est un miracle dont la vie sur terre jamais peut-être ne guérira.
» (Approche de la parole)/ „Omul este un miracol de care viața pe Pământ
nu va putea niciodată să ne vindece.„ (`Apropierea de cuvânt`).
Deasemenea sunt convins că o traducere, antologie, din imensul și
minunatul Jurnal al lui George Seferis ar fi bine venită și bine primită în
România. Pentru cei ce vor să citească mai mult din poesia lui Lorand
Gaspar: http://www.terreaciel.net/Lorand-Gaspar și
http://www.espritsnomades.com/sitelitterature/gaspar.html un text despre
poesia lui, text în care sunt înserate și poze făcute de el în deșert :
http://www.larevuedesressources.org/lorand-gaspar-faire-la-lumiere-sur-l-
origine-du- secret,1336.html Interviu video: https://vimeo.com/45800524
Interviu audio (exceptional):
http://www.crlv.org/conference/rencontre-avec-lorand-
gasparhttp://www.crlv.org/conference/rencontre-avec-lorand-gaspar
259
Un poem de Lorand Gaspar

Lorand Gaspar s-a născut în anul 1925 în România ("Transilvania orientală"), bunicul
dinspre mamă era armean, o bunică era de origine maghiară, în familie se vorbea un
dialect german atunci cînd nu se vorbea românește. În anul 1943 începe școala politehnică
la Budapesta iar în fața "armatei roșii eliberatoare", din cauza panicii, s-a refugiat "într-un
vagon pentru animale" în Germania, s-a stabilit apoi la Strasbourg, ca peste doi ani să
înceapă facultatea de medicină la Paris. Din 1954 ocupă un post de chirurg la un spital
francez din Bethleem unde rămîne cincisprezece ani, după care se mută cu familia în
Tunis. Din opera publicată în Franța: "Le quatriéme état de la matiere" (1966), "Sol
absolu" (1972), "Corps corosifs" (1978), "Amandiers", "Egée", "Judée" (1980). În anul
1994 primește premiul Academiei Franceze pentru poezie.
Poemul amplu "Corps corosifs", care i-a sporit celebritatea, are o structură
"simfonică" deși, la o primă vedere, pare a fi constituit din fragmente. Poemul, accentuat
erotic, îmbină simboluri occidentale și orientale ale iubirii într-un text de o cuceritoare
senzualitate.
traducere și prezentare de Adrian Alui Gheorghe
Trupuri corozive
( Corps corosifs)
În adîncul serii ea venea
tulburînd drumurile
venea dezbrăcată de limite
din fără de țară venea
o melodie goală dintr-o carne
care nu încăpea în cuvinte.
Prin venele noastre curg două cuvinte

inspiră și expiră
așa cum freamătă mugurii,
copac cu un fulger în ramuri
pulsînd continuu viață în vînt.
O mușcată palidă s-a cățărat spre soare.

Semințele continuă să se miște
în dosul pupilelor
ca și cum spațiul ar striga
stins după ajutor.
260
Universalia
E vară, grenadele plesnesc și surpă fîntînile

printre greierii pe care buldozerele îi strivesc,
lungi transfuzii în noapte
țin pămîntul în viață,
sub vacarmul solar
un șarpe tăcut
se amestecă încet cu mîinile noastre.
În estuarul limbii un miez de țipăt

apasă cu toată greutatea
peste un nume.
O creatură de suflet și sînge
se naște în voluptatea
unei nopți vulvare.
Martori siguri, dar cum să revenim
sub malurile prăbușite ale drumului,
sub malurile cîntecului prăbușit în foc …
Sub pragul în flăcări

ca un pelerin rebel
îmi depun insomnia.
Sînt înaintea zilei
cu o lungime de lumină.
Un cer fără ziduri și fără catarg
spintecat de asasini albaștri
și bej sau bej și arămii
peste pante pufoase degetele
caută un pic de înțelegere.
Păsări care pregătiți lumina în gîtlejul vostru

limpeziți calea orbului.
Voi ca o lamă despărțiți tremurul cărnii
de imaginea scobită din oglindă
spargeți chipurile noastre de azi
în bucăți de piatră zburătoare.
Cuvînt strîns în tegumentele întunericului,

la refluxul izvorelor.
Calea de afluență
pe care ea nu va veni niciodată, nu a mers niciodată.
Sub pridvorul unde este întîmpinat barbarul
- printre focuri, săgeți și moarte -
261
m-am culcat pe pîntecul tău ca într-o stepă

și cu limba arsă ascultam
zvîcnetul profund al apelor tale.
Vară de poteci, de pulberi. Pămînt fără vene

și fără plămîni.
Apa puțină din pumni
băută de gurile altui corp ars.
Sub marele somn al copacului rătăcit
ne lăsăm pradă unei flăcări întunecate
fără busolă și fără direcție.
Vanitatea nestăpînită
pipăie deșănțat gravitatea pămîntească,
tu mă răpești neliniștilor mele.
Mizeria cuvintelor limbute și limfa lor
sînt drenate în rîurile muțeniei.
Pe pista ucigașă, în singurătatea sălbatică,
auzi venind blîndețea
să bea din această apă infectată.
Urletul tău este al marilor străfunduri
cînd cade pașnic satîrul luminii.
Încetineala membrelor noastre își caută drum

între fier și voluptate.
Aceeași față mergînd spre absența feței
aducînd prospețimea amenințată, căldura de noapte
în această petrecere goală.
Tu, albă severitate somptuoasă,

vîrtej compact încet descheiat,
fără să renunțe la prima rigoare
ordin incisiv,
Inima Deschisă a Regulii.
Închizătoare musculoasă în care se îmbrățișează mișcările
în fața pragului înviorat
poarta oceanului s-a deschis
pe balamalele noastre ușor roase.
În piețele zorilor
pe paturile noastre se usucă încet caracatițele.
Sub saltul soarelui un tandru negoț de mîini.
262
Universalia
Nisipul ne înghite în vintrele amînărilor noastre.
Noi plonjăm în largul Sporadelor memoriei

în largul strigătelor și al tobelor din vremuri învechite.
O capelă de ciulini naufragiată în albastru.
Ceream sării să străpungă scoarța

apelor, să urmeze pantele noastre despuiate.
Sub degetele noastre alergau translucizi aceeași crabi
cu același punct albastru adîncind nisipurile,
din aceeași gură beam
cu înghițituri lungi obscuritatea născîndă.
Blîndețea umbrelor îngrămădite sub șalele

pe care le desenează cele zece creioane ale orbecăielii.
Îmbulzeala barbară curbată de șold,
tăiată în arcade, și mîinile noastre culcate
încet în grădinile înotătoare ale mării.
Pietre votive pe acalmia prăpastiei.

Noaptea în spațiu, iată reperele noastre!
Tu poți să așezi rătăcirea ta flămîndă
în vremelnicia noastră lapidară -
oprește și recunoaște bronzul disperat
grîul sălbatic al antipozilor unde
lumina caută să-și piardă respirația.
Eșuată pe debrcaderele tale, îngrămădeală fumegîndă
a voluptăților noastre:
vite rebegite care se freacă una de alta
să-și țină de cald iarna.
În acest loc atît de densă este limba

încît carnea se înclină
ca și cum i-ar lipsi ceva la încheieturi
cum ceva lipsește aripii ce visează în spațiu -
știi, ai văzut prevestirile,
tu vrei să strigi
dar sunetele nu există
Strigăt orb al albului ochilor

contra albului
pereților.
263
Te iubesc anotimp devastator, matrice sfîșiată de căldură,

focurile tale albăstrite de vînturi, distanțele tale lichide
care se usucă pe pielea mea.
Îmi plac setea ta și exactitatea uitării
care înjunghie pe cel învingător.
Caut mereu aceeași seară oarbă

al cărei pămînt mîncat de acizii solari
fermentează în carnea înnegrită dar caldă
urme de ochi tremură în vîrtejul domolit.
Un drum de cretă apărut în golul sumbru
urcă vertical și regîndește spațiul
irigat prin centrul tău de roșeața sîngelui
iartă cerului moartea zilei și a lui dumnezeu -
inventează fără odihnă împrăștiind / simplul, puținul, nimicul.
Sfîrșit de vară.
șoldurile tale din Iudeea, Moab, Edom,
explorate, uscate de febră și șofran.
Cerul împrăștie toate umbrele
peste toate armele clarității.
Sub greutatea crescîndă a serii
grîul fermecat de îmbrățișare.
Soarele tău încă arde

soare de sulițe, de otrăvuri -
aici s-a ruinat vara.
Mercurul mut al trupurilor noastre
împroașcă pervazurile zilei,
stîlp rătăcitor în țarcul de lumină:
aici se scufundă imaginea prorei.
Căci sub duritatea de nesuportat
cînd soarele ne doboară cu fața la pămînt
sub mișcările noastre de agonie sau bucurie
regăsim brațele mării.
Despuiată de reflexe, neliniștea și-a săpat puțul.

Trebuia în întunecimea zilei
- ce forțe stîrnește pentru a ne convinge -
să regăsim acest pat simplu
văgăuna unde se frînge pasărea migratoare.
264
Universalia
Ah, cum ziua aceasta luneca singură printre

zidurile de ciclamă!
Se dizolva.
și cavernele gurilor de noapte îmbuibate
de corali!
Somnul, oh, armă albă pe nisipuri

pe care marea o înfige într-un piept necunoscut.
Poate că mîinile noastre văd mai clar printre penumbre
unde mișună atîtea începuturi și atîta copilărie.
Vîrstele noastre tinere ne văd venind
din fără sfîrșit luminînd întunericul.
Pentru o știință anevoioasă a obscurității noastre:

liniștea, trăsnetul, artera.
Pasărea forță, fulg calm de jăratec
plutind peste cerneala timpului,
cuvînt de dimineață cînd apăsarea din gît
ține legată risipirea.
Să lăsăm să cadă fulgii de timp,
să lăsăm să ningă trupurile noastre -
În arena osoasă opulența șoldurilor.

În înălțimi pescărușii își înlănțuie strigătele
cînd fuga albastră dezrădăcinează marea.
În palmele umbrei inimi asfințite
carne bătucită de sideful sufletului -
epavă mai clară decît opera.
Aici am depus numele noastre.
Setea ivită din mocirla gurilor de rîu,

pește lacom în savoarea fructelor.
Stridia desenează din încetineală și gîfîieli
nervii vii ai viselor mele.
Deșirat din ritmurile sîngelui și arterelor
timpul nostru cîntă melodia putrezirii.
Fericită risipire!
Fatală împrăștiere a ochiului!
Dansează pe crestele negurilor
sîngele nostru șoptit.
Noi am scormonit valul de sub rugul
265
hăituit de apusuri celebre și am fost

șerpi în fîntînile gesturilor noastre.
Cuvintele noastre fac noaptea înflăcărată,

dar în venele noastre mai albastre ca seara
soarele îngroapă portocalele sale secrete,
pumnalele sale de orient.
Muzică unde se deschide dulcea rană obscură,
oprire senzuală în elocința lui dumnezeu.
Aici luptară
încercuiți de neguri și de vîrtejuri ascunse
catargul sîngelui și agitația fără sfîrșit a mării.
În zori: puțină apă ce tremură
în miezul unei pietre.
Curbă muzicală pe care o lampă din interior compune

fără efort,
valea cîntului luminează opacitatea preotului
care oficiază.
Carnea se aprinde de la carne
se deschid puhoaiele și cuprind
Mănăstirea Cicladelor ca o noapte abruptă -
vărul nostru strigă îndelung pe faleză.
Sub frunzișul adormit al focului

gurile care au iubit, au blestemat.
O culoare amarnică în peștera neagră a culorilor!
și toată muțenia din jur,
conspirația nopților,
antica declamare erodează dansatorul.
Cînt cu mușchii cîntului -

jubilarea pulpelor pe o piatră solară!
Aruncăm cu veselie cuvintele în foc,
cenușa singură nu va dormi în toate insomniile noastre.
Nervii calzi ai somnului
vor visa pînă la capătul frigului.
Aici acest unghi, acest "la noi", tăiat în infinitul

incurabil,
lagărul nostru de secole îndepărtate, largul nostru
266
Universalia
de suflet
sub corturi unde șoptitul clar-obscur al sîngelui
aleargă cu spinii săi, coralii săi, orbii săi.
În ochii mari deschiși încet lumea dispare
mîinile noastre pe pămînt se deschid și se ofilesc.
Seară, nimic.
Totuși întunericul se construiește atent, minuțios.
Din aproape în aproape, ca o cangrenă în masiva claritate,
ca o hemoragie.
Ziduri și coline doborîte
prezențe temerare în îndepărtare.
De altfel,
sub frunzele zgribulite,
camere
cu zgomotele la pîndă, în așteptare.
Răbdare. Cristale de răbdare. Lumini și gesturi sfărîmate.
Lagune de aer pe șolduri, sub mîna care le arcuiește,
un pas peste pragul cunoscut, desfăcîndu-și valvele,
exodul, tumultul
și tu cauți cum respiră lumina într-o pipăire
atît de obscură.
Soarele putrezește sub piele.

În sud sînt umbre iar la marginea membrelor noastre
ruginesc cerurile goale.
Gurile noastre sînt pline de afine
smulse dintre coloanele izbucnite din mare.
În adîncul serii ea venea

tulburînd drumurile
venea dezbrăcată de limite
din fără de țară venea
o melodie goală
care încăpea în cuvinte.
267
Litera-Tura-Vura
Vorbe grele
Scriitorul Valeriu Stancu, a primit Premiul European Capo Cicero.
Felicitări! Din discursul rostit pe 20 octombrie 2017 în Italia, la Roma
(Campidoglio Muzei Capitolini, sala Pietro Da Cortona) aflăm că
„România – este o urîtă pată pe obrazul continentului nostru”. Iată
contextul: „Vin dintr-o țară care, din nefericire pentru ea și pentru
locuitorii ei, încă își mai caută rostul și locul în Europa; vin dintr-o țară ce
a trecut de la dictatura roșie, directă, necruțătoare, represivă, la una mai
subtilă, mai vicleană, mai ticăloasă, a neo-comuniștilor cu averi fabuloase,
îmbogățiți peste noapte prin corupție și delațiune, prin minciună și jaf; vin
dintr-o țară în care foștii ofițeri ai poliției politice sunt astăzi cei mai
prosperi oameni de afaceri; vin dintr-o țară în care cultura, învățămîntul și
sănătatea sunt cenușăresele bugetelor; vin dintr-o țară care în doar 30 de
ani și-a exilat patru milioane de locuitori, nevoiți să apuce calea
surghiunului pentru a munci în străinătate, ca să nu moară de foame în
patria lor (...). Din aceste motive a fost o mare surpriză pentru mine faptul
că un scriitor ce trăiește într-o astfel de țară – o urîtă pată pe obrazul
continentului nostru – a fost ales printre personalitățile cărora li se atribuie
prețiosul şi rîvnitul premiu...”. Vorbe grele! Prea grele...! România e o ţară
„în regulă”, totuşi, poporul o cam strică! (Alaric)
Emil Nicolae, „sufletul prădător” și

un „neostentativ manifest umanist”
A apărut, în condiţii grafice deosebite,
volumul de poezie „Suflet prădător” (Editura
Junimea, 2017) semnat de Emil Nicolae. Despre
carte, criticul Răzvan Voncu spune, într-o cronică
recentă: „Văd în această poezie, postmodernă în
formă, un neostentativ manifest umanist, într-un
moment al istoriei în care, cum spunea Brodsky, preţul vieţii umane a
scăzut foarte mult ...”. Nimic mai adevărat.
268
Litera-Tura-Vura
Călătorii cu Zeppelin-ul
Conform propriilor mărturisiri, Adrian G.

Romila a scris romanul Zeppelin (Polirom, 2017)
în aproape 3 săptămâni, în primăvara acestui an,
după o gestație mai lungă. Spunea el că a fost un
efort mai degrabă intens, decât greu, căci a
trebuit să pună într-o poveste esențializată și
coerentă o istorie foarte disparată. Dar, sublinia
același, asta face literatura dintotdeauna, pune
ordine în realitate, conferă sens unor evenimente care n-au așa ceva, căci
ele doar ”se-ntâmplă”, nu ”semnifică”. E vorba, în roman, de istoria
adevărată a unui loc, la un moment dat, remitologizată prin ficțiune. În
față, pe masa de lucru, au fost documente și stampe vechi, căci acțiunea se
petrece între 1910-1912, într-un orășel de munte, denumit în roman,
paradigmatic, ”Orașul”, dar recunoscut de mulți ca Piatra-Neamț. Este
exact locul unde s-a născut și trăiește, actualmente, autorul. Vasăzică
scenografia, costumele, figurile umane și celelalte au trebuit reconstituite
cu acribie, de unde interesul pentru detalii de epocă, de ”belle époque”,
mai precis. Acest efort de a reînvia (în trecut) spațiul său existențial printr-
o poveste cvasi-misteryi-a fost răsplătit, din fericire, prin reacții foarte
empatice de la cititori și prin cronici pozitive în reviste literare importante.
Nu e puțin, la atât de scurt timp de la apariție (în vară), și autorul observa
că, dintre toate ale lui, Zeppelin a fost cartea care a primit cele mai rapide
reacții critice.
Zeppelin l-a propulsat de Adrian G. Romila la ”scriitorul lunii
septembrie” în România, iar pe 2 noiembrie la Palas Mall, în Sala Chopin,
s-a desfăşurat ceremonia de alegere a „scriitorului anului”, dintre cei
doisprezece, aferenţi lunilor unui an. La Iaşi au venit de prin toată țara
majoritatea nominalizaților (între care Varujan Vosganian, Niculae
Gheran, Mihaela Miroiu, Andrei Pleșu, Andrei Cornea, Gellu Dorian,
Eugen Suciu, Alexandru Cistelecan), membri și șefi de filiale, plus juriul,
prezidat de Mircea Mihăieș (câștigătorul de anul trecut al premiului cel
mare). Întâlniri, revederi, discuții, prezențe prin licee și facultăți, la
întâlniri cu cititorii. Amfitrionii l-au invitat pe Ion Caramitru să
încălzească atmosfera, și a făcut-o magistral, cu poezii rare din Eminescu,
Stănescu, din alții și – într-adins ironic –din prolecultiști, cu o emoționantă
Mioriță în aromână, cu istorioare cu actori și cu tot felul de improvizații
uimitoare. Aproape că i-a umbrit pe scriitori, care erau, de fapt, subiectele
269
serii (iată adevăratul talent, adică, performând mai bine decât cel prin
cuvintele tipărite!). După chemarea la rampă a fiecărui premiat”lunar”,
pentru a-și ridica trofeul, după rostirea câte unui elogiu de către un altul,
juriul a deliberat (Mihai Zamfir, Daniel-Cristea Enache, Dan Cristea, Ioan
Holban, Răzvan Voncu, Nicolae Oprea. Alesul a ieșit Gabriel Chifu, dintre
toți opt (Bogdan-Alexandru Stănescu a refuzat din start nominalizarea, iar
alții nu s-au prezentat și, deci, au ieșit din discuție). Unii ar fi fost surprinși
(de genul ”Chiar? Pe bune?El? Ca să vezi!”), alții nu (de genul ”Aha! În
fine, asta e! Dac-așa au decis!”), dar, spunea Adrian G. Romila, important
e că, cel mai bun fiind numit, toată lumea a răsuflat ușurată. Cocktail,
felicitări, pupături și.... acasă. (Cronicar)
Romanul „Laika” a apărut în Macedonia

Romanul „Laika”, semnat de Adrian Alui
Gheorghe, care a primit şi Premiul Uniunii Scriitorilor
din România în anul 2014, a fost tradus în limba
macedoneană şi a apărut la Editura „Makedonika
Litera Dooel”. Traducătoarea romanului, Irina
Krotkova, prezintă cartea drept „romanul anului în
România” spunînd că: "Laika ar putea fi mult
aşteptatul roman al Revoluţiei române, tragic şi comic
deopotrivă. Scris cu nerv şi umor. Totul curge atît de
firesc în poveste, încît ai senzaţia că te-ai întors în timp şi rîzi de propriile
naivităţi, de entuziasmul cu care ai intrat în cursa istoriei. Subiectul e
provocator: cum s-a desfăşurat revoluţia română la un „aşezămînt” de boli
nervoase. Cine cîştigă? Cum evoluează mica societate cu bolnavi sadea şi
bolnavi închipuiţi? Hohotul de rîs, cu care te desparţi de trecut, pare a fi
răspunsul cel mai sănătos. E o carte ca o terapie...".
Poate eșua România? Răspunsul e optimist: poate

...!
Dintr-un excelent editorial al revistei „Sinteza”, din 29 oct. 2017,
semnat de Vasile Dâncu, intitulat „Poate eşua România?”, aflăm că da,
poate. Cum? Iată ce spune autorul: „Demersurile critice, fie că vin din
partea specialiştilor sau din partea observatorilor, sunt interpretate, de
270
Litera-Tura-Vura
multe ori, drept lipsă de patriotism sau sunt taxate ca având în spate
proiecte politice ascunse ori chiar influenţe ale unor agenturi străine.
Criticile se concentrează mai ales asupra guvernărilor sau asupra
oamenilor care ocupă portofolii ministeriale, astfel că viteza cu care se
schimbă guvernele sau în care sunt remaniaţi miniştri (în primele 10 luni
ale acestui an s-au remaniat 23 de miniştri şi un premier) este un mod de a
da satisfacţie opiniei publice, dar mai ales o modalitate de a evita analiza
principalelor probleme sau nevoia de a renunţa la populisme şi la
identificarea unor soluţii nepopulare. Politicienii sunt consideraţi ca fiind
singurii vinovaţi şi cu asta orice dezbatere se termină. Programele de
guvernare sunt colecţii de principii generoase care sunt uitate imediat ce
guvernele se instalează, ocazie cu care cei de la putere îşi dau seama că nu
sunt bani, că administraţia nu este pregătită sau că cineva nu lasă guvernul
să acţioneze. Dar mai ales, o mare problemă este lipsa preocupărilor de
reflecţie asupra viitorului. Viitorul este o lungă aşteptare, nu este proiect şi
construcţie comună pentru români...” Nu, nu-i bine. (Nostra domus)
Dimensiunea umană a geografiei
Dacă e toamnă – şi este după toate semnele care ne vin din cer şi
din pământ! – se spune că ar fi şi vremea "nevrozelor" (v. G. Bacovia,
"Nervi de toamnă", în volumul Plumb, 1916). Conştient sau nu,
majoritatea oamenilor şi le tratează cu preumblări grăbite prin magazine,
pieţe, expoziţii de sezon, cabinete medicale, biserici ş.a.m.d. Pare că lumea
se mişcă altfel, ca şi cum ar vrea să o ia de la capăt, să înceapă din noua
ceva, poate viaţa însăşi... În ce mă priveşte, prefer să-mi tratez presupusa
"nevroză" cu niscaiva nostalgii, aşa că m-am apucat să răsfoiesc hârţoage
vechi. Între altele, am descoperit Geografia Judeţului Neamţ pentru clasa
II-a primară, adică un manual alcătuit de prof. Panait Popovici şi de
institutorii Vasile Scripcariu şi Const. Luchian pentru anul şcolar 1937-
1938 (Edit. Cultura Românească, Bucureşti; 1937; 68 p.). Faţă cu agitaţia
din jurul nostru, de acum, e ca o privire într-o oglindă retrovizoare.
Mă opresc la capitolul dedicat oraşului Piatra-Neamţ: "Piatra-
Neamţ este un oraş frumos şi binecuvântat de Dumnezeu prin aşezarea sa
între dealuri şi munţi cu păduri de brad (dealurile Cozla şi Pietricica la
Nord şi muntele Cernergura la Sud), şi între râul Bistriţa (care curge prin
partea de Sud). Se spune că în vechime, pe locul unde e astăzi oraşul, a
271
fost o cetate a strămoşilor noştri Daci, numită Petrodava. Acest nume

<Petrodava> ar fi însemnat <cetatea de piatră> sau <oraşul de piatră>
adică Piatra de astăzi. Oraşul, deci, şi-a luat numele de la o cetate veche şi
vestită a strămoşilor noştri. Peste râul Bistriţa, în partea de Sud, se află
muntele Cernegura. Prin mijlocul oraşului curge pârâul Cuejdiul de la
Nord spre Sud şi se varsă în Bistriţa. Oraşul are în partea de Sud şi cale
ferată (...). Ca formă, oraşul poate fi asemănat cu un ciocan a cărui coadă
s'ar găsi spre miazănoapte, printre dealurile Cozla şi Pietricica. Ca mărime,
se poate spune că e aşezat pe o întindere mică, dar are peste treizeci de mii
locuitori. / Străzile mai de seamă. Cea mai frumoasă stradă e aceea care
pleacă din gară (în partea de miazăzi) înspre mijlocul oraşului. Ea ajunge
până la Primărie, în faţa căreia se întinde o piaţă cu o grădină de flori.
Strada aceasta se numeşte bulevardul Costinescu. Bulevardul are prin
mijloc flori, iar pe margine castani. Altă stradă pavată şi frumoasă este
strada Eduard Mirto (fostă Colonel Roznovanu) care străbate oraşul de la
apus spre răsărit până aproape de Cuejdiu şi taie bulevardul, făcând cruce
cu acesta. Strada Eduard Mirto se prelungeşte peste Cuejdiu cu o altă
stradă până la marginea de răsărit a oraşului, numită strada Regele Carol I.
Se termină la cazarma Regimentului 15 Dorobanţi. Altă stradă, numită
strada Mărăţei, merge tot de la Vest la Est alături de strada Carol până
aproape de regiment. De la Nord spre Sud, în linie cu pârâul Cuejdiu, este
strada Cuza Vodă cu prăvălii multe. Din piaţa de la primărie, pleacă
următoarele străzi mai de seamă: strada Petru Rareş spre Nord, strada
Ştefan cel Mare spre Vest, până la cimitir, şi strada Alexandru cel Bun,
alături de strada Ştefan cel Mare, tot spre Vest. / Pieţele oraşului. În oraşul
nostru sunt trei pieţe unde se fac târgueli pentru hrană: a) În mijloc, e piaţa
nouă, numită piaţa "Tăchel Corbu"; b) În partea de miazănoapte a oraşului,
lângă Cuejdiu, e oborul de vite şi piaţa Dărmăneşti; c) În partea de
miazăzi, piaţa mică, la capătul de apus al străzii Mărăţei, lângă Cuejdiu. /
Clădiri mai de seamă. Împrejurul grădinei din mijlocul oraşului, sunt
următoarele clădiri mai de seamă: Primăria, unde lucrează primarul şi
funcţionarii primăriei, poliţia, unde sunt poliţaii şi cazarma sergenţilor de
pază, teatru, o clădire nouă şi foarte frumoasă, şcoala primară No. 1 băeţi,
de asemeni o clădire nouă şi frumoasă. Prefectura sau palatul
administrativ, la capătul de răsărit al străzii Ed. Mirto. În această clădire se
află prefectura, tribunalul, protoeria şi revizoratul şcolar, cu toţi
funcţionarii acestor servicii. Spitalul "Dr. Costinescu" pe strada Carol I, o
clădire nouă şi de o măreţie care te minunează. Abatorul, unde se taie
vitele. Căzărmile Regimentului 15 Dorobanţi, în partea de est a străzii
Carol I. Şcoala No. 3 băeţi, o clădire măreaţă ce impune prin gospodăria
272
Litera-Tura-Vura
ei, care se află pe str. Mărăţei. Liceul de băeţi "Petru Rareş", Biserica Sf.
Ioan şi turnul, Banca Naţională şi Şcoala No. 4 băeţi, toate se află pe str.
Ştefan cel Mare. Pe strada Petru Rareş avem: Biserica Trei Ierarhi şi
Şcoala comercială. Pe bulevardul Costinescu se află: Gara şi Căminul de
ucenici. Pe strada Alexandru cel Bun: Biserica Sf. Gheorghe, Poşta, Liceul
de fete şi Şcoala No. 2. În afară de oraş, înspre Nord, sunt Şcolile Normale
de băeţi şi fete. Fabricile mai însemnate sunt: Celuloza (de hârtie),
Moldova (cherestea), fabrica de perii, fabrica de tricotaje (împletituri). În
partea de apus: Fabrici de cherestea (două), o moară şi o altă fabrică de
hârtie (mucava). Tot în această parte se află şi uzina electrică, care
luminează tot oraşul şi uzina de apă. / LOCUITORII ORAŞULUI. 1.
Naţionalitate (neam). Cei mai mulţi dintre locuitorii oraşului Piatra- Neamţ
sunt Români. Ei vorbesc limba noastră românească. Sunt pe aceste locuri
din moşi strămoşi. Îşi iubesc pământul şi au luptat totdeauna cu bărbăţie
să-l apere împotriva duşmanilor. În oraşul Piatra-Neamţ sunt şi oameni de
alt neam, care vorbesc altă limbă. Unii dintre străini sunt aşezaţi aici mai
de mult timp ca negustori, meseriaşi ori muncitori. Cei mai mulţi dintre
streinii oraşului Piatra sunt Evreii, care se ocupă cu negoţul şi meseriile.
Alţi streini sunt: Nemţi, Unguri, Italieni, Ruşi (Lipoveni), Bulgari, Armeni,
Ţigani ş.a. Locuitorii oraşului se numesc orăşeni. 2. Religia (credinţa).
Românii sunt de credinţă creştin ortodoxă, adică cred în Dumnezeu şi se
închină aşa cum ne-a învăţat Domnul Hristos. Ruşii şi Bulgarii sunt tot
ortodocşi. Nemţii, Ungurii şi Italienii sunt catolici (tot creştini). Evreii sunt
de credinţă mozaică, adică cred în învăţăturile date de Moise. 3. Ocupaţia
(îndeletnicirea). Mulţi dintre locuitorii oraşului Piatra-Neamţ (români şi
străini) se ocupă cu negoţul şi meseriile, adică sunt negustori (vând şi
cumpără tot felul de mărfuri) şi meseriaşi (cismari, croitori, ceasornicari,
lemnari, fierari). Alţii sunt slujbaşi sau funcţionari. Aceştia sunt mai toţi
români. O bună parte din locuitori sunt muncitori în fabrici (Români şi
streini), căci în oraşul nostru am văzut că sunt fabrici de cherestea, de
hârtie, de cuie, de împletituri ş.a. Unii (Români şi streini) sunt doctori şi
avocaţi. Pe la marginea oraşului locuesc oameni care se ocupă cu plutăria
(duc plute pe Bistriţa), iar alţii care au pământuri se ocupă cu grădinăria şi
plugăria ori cu creşterea vitelor (mai ales cresc vaci şi cai). Producţiunile
principale ale oraşului. În Piatra-Neamţ sunt fabrici de cherestea care
prefac butucii în scânduri de tot felul, ce se vând în toată ţara; fabrici care
fac hârtie (mai ales din lemn, care e din belşug în aceste părţi); fabrici de
perii, fabrici de cuie din lemn, fabrici de scobitori; fabrici de uleiu; fabrică
de tricotaje (împletituri) care lucrează din bumbac, cânepă şi lână fel-de-
fel de flanele, ciorapi, şaluri, haine ş.a.; mori pentru măcinatul grâului şi
273
porumbului; turnătorii de fier... şi altele. Mai sunt şi ateliere mari: de

cizmărie, de croitorie, de ferărie, de turnătorie, de lemnărie... şi altele. În
oraşul nostru şi mai ales spre margini sunt livezi de pomi care dau fructe
bune, stupării care dau miere, florării care vând flori şi grădini cu tot felul
de zarzavaturi, care se vând până în satele cele mai depărtate. Tot pe la
marginile oraşului oraşului nostru se cresc vaci pentru lapte şi carne şi cai
pentru trăsuri de lux şi pentru tras greutăţi. Gospodinile cresc păsări pentru
carne şi ouă..."
Toată povestea asta, spusă / scrisă clar şi simplu (didactic), ilustrată
cu fotografiile artistului fotograf Adolf Chevallier, nu avea cum să nu fie
înţeleasă şi reţinută de un copil din clasa a II-a, în anul 1937. Nouă poate
să ni se pară un film de arhivă, prăfuit şi vetust, sau un document care se
referă la o altă lume, bun pentru studiul istoricilor şi antropologilor. Ceea
ce este chiar adevărat, cu observaţia că lumea respectivă era construită
după o măsură umană. Şi mă grăbesc să precizez că nu folosesc această
expresie într-un sens complicat-filosofic, ci în sensul cel mai direct şi
concret: mersul pe jos. Copilul descoperea lumea din jurul lui, oraşul,
mergând la şcoală, la prieteni sau oriunde avea treabă pe propriile picioare.
Iar manualele de geografie din epocă erau scrise / concepute pentru acest
tip de deplasare şi din această perspectivă, clarificând şi sistematizând
numai informaţii dobândite experimental şi intuitiv. Astăzi trăim într-o altă
lume, dependentă de viteză şi de vehicule intermediare. Cum se vede ea în
manualele noi de geografie poate să constate oricine, aşa că nu mai insist.
Iar câtă dimensiune umană mai conţine vom vedea, făcând următorul test:
o plimbare per pedes prin Piatra-Neamţ spre a consemna care dintre
lucrurile (case, străzi, grădini etc.) amintite în textul de mai sus există şi
care au dispărut, în speranţa că itinerarul nostru nu se va intersecta cu un 4
x 4 ajuns, din grabă şi din nesimţire, pe trotuar! Aceasta e propunerea mea,
retrogradă şi tomnatecă... (Emil Nicolae)
274

Macheta Conta 29

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Macheta Conta 29

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

3 – ”Reinventarea cititorului” (un editorial de Adrian Alui Gheorghe) *

un editorial de Adrian Alui Gheorghe

Am să reiau, în context, o „poveste” spusă de Fănuş Neagu, care spune

(ce accident nemaipomenit este și viața asta)

Uppsala, 17/6, 2017

Nemaipomenitele aventuri ale Inei și

Ina (rîde) : Arăți împodobit ca un pom de Crăciun!

În partea dreaptă a băncii se găsea un mic chioșc alimentar. Se vindeau și

Ina se lăsă pe vine și o chemă pe cățelușă, cu glas zglobiu.

Zburară o vreme, fără grabă, descoperind casele și drumurile, și vehiculele,

Începu să o spele. Din blana ei se scurgeau fire groase de apă murdară.

Didi se opri pe mal. Depuse șoricelul pe o piatră mare și plată. Apoi se

- Acolo, zise șoricelul Tumba , arătînd spre apă.

Castorul se încruntă, dar nu răspunse..

Tumba (arătînd în spre cer) : Nu-mi place.

mișcarea. Lătratul ei era mai tare și mai aspru ca niciodată. Un lătrat

- Ba, să nu aibă, interveni șoricelul Tumba. Cu aripi, ne-ar putea urmări și

Nimeni nu îl plantase acolo.

- Deci, să nu o mai lungesc. Folosești oglinda asta, cînd o să te întîlnești cu

Didi se ridică, cu o mutră comică și mirată, totodată. Începu să-și fluture

Crocodilul căscă o gură enormă, dezvelindu-și cei douăzecișipatru de colți

Apăru și o broasă țestoasă. Se mișca încet, ca într-o plimbare de duminică

Tot ținutul părea pustiu.

Ina: Așa este.

Tumba: Ai două mame și nici un tată!

Povestea basiliscului Pliniu

Nu toată lumea îl îndrăgea. Mai ales cei care nu trebuiau să plece de

Asta am vrut să vă povestesc.

Ina: E o poveste interesantă.

Povestea șoricelului Tumba.

Habar nu știam să dansez, dar eram convins că aveam aptitudini. Ne-am

- Să-ți spun? întrebă Pit la rîndul său, intrînd în joc.

Povestea liliacului Yoda

- Asta pune capac la toate! zbiera el.

Liliacul Yoda închise ochii.

Pe cer, soarele și luna.

- Așează-te, Ina dragă, îi zise bunicul, ai făcut o lungă călătorie. E timpul

(din volumul cu același titlu, în curs de apariție)

Poet neoexpresionist, cultivând cu o uimitoare acuitate corelaţia

„Suntem suma opțiunilor

„Literatura e un instrument – regal aș zice – de

legătură instituțională cu ele: am făcut un master în literatură comparată și

„Am ales să trăiesc la Bucureşti fiindcă aici e un alt

„O opțiune ideologică e, pentru mine, echivalentă

- Repere intelectuale ale dreptei românești (2010), Noua școală de

„Lucrurile merg spre o criză adâncă, țara noastră e,

altfel -, nici aceia care au provocat ”ultimele luni de guvernare” (odioase

Cel de-al doilea

de parcă nu căzuse – şi moliciunea,

dar veţi depune mărturie pe apele

„Noi, românii, asistăm la risipirea

„Cea mai frecventabilă iluzie este că tânăra generaţie

- Ce loc acordaţi iluziei în abordarea prezentului şi a perspectivei?

pentru mine, utopia comunistă, care,din păcate, prinde la tineri. Ferească

Partidul Structurilor, aceşti inşi, foşti securişti şi cadrele aparatului comunist, au

„Încă puţin şi o să reapară revista Convingeri

reprezentanţi? Doamne, de n-ar deveni endemică speranţa că doctrina comunistă

„Nu sufăr de scenarită, n-am boala asta, însă

- „Memoria e un monstru”, spunea Bucovski ...! Cît rău ne poate face

întâmplă îl probează pe Chesterton: „adevărul e mai straniu decât ficţiunea”.

„Memoria corectă a ajuns un soi de fruct interzis”

dezbinare, în stare de incomunicare. Îndemnul la „consens” a fost rostit de Iliescu

Hristoase Dumnezeule, ca miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care