FONETICĂ

I. Sunet. Literă. Alfabet

Fonetica: - este ramura lingvisticii care studiază sunetele vorbirii, adică ale limbajului
articulat, specific omului.
Sunetele articulate pot fi studiate din mai multe puncte de vedere:
- structura acustică a sunetului;
- modul cum iau naştere sunetele;
- cum se combină sunetele;
- cum se modifică sunetele în cursul vorbirii.
Spre deosebire de fonetică, fonologia studiază fonemul, ca realizare funcţională a unui
sunet. Fonologia este o disciplină lingvistică autonomă, a fost creată de lingviştii N.S.
Trubetzkoy (1890-1938) şi Roman Jakobson, principalii fondatori ai Şcolii lingvistice de la
Praga.
Baza fonologiei o constituie diferenţa dintre sunet şi fonem: pe când sunetul este material
sau concret, fonemul este este general şi abstract. Pentru a înţelege această diferenţă, este
necesar să arătăm că acelaşi sunet este diferit pronunţat de doi sau mai mulţi vorbitori şi că, în
momente diferite, chiar acelaşi individ pronunţă acelaşi sunet în moduri diferite. De exemplu,
sunetul n se pronunţă altfel în cuvinte ca: nimeni – bancă – unchi, unghi – învăţ (rostit
aproape îmvăţ). Diferenţele care apar se datorează poziţiei sunetului n în cuvânt şi influenţei
sunetelor înconjurătoare, adică contextului fonetic şi fenomenul este cunoscut sub numele de
coarticulaţie. Astfel, se poate vorbi de variante şi varietăţi ale aceluiaşi sunet – tip, adică ale
acelor unităţi sonore, care au funcţia de a diferenţia cuvintele între ele, aşa cum se întâmplă,
de pildă, cu m, l, r, s, t, în seria de cuvinte mac, lac, rac, sac, tac.
Gramaticile tradiţionale şi manualele şcolare păstrează terminologia veche: astfel, sunetul
se identifică cu fonemul, iar fonetica cu fonologia.

În scris, sunetel sunt redate prin litere (semne grafice), iar acestea aşezate într-o anumită
ordine, alcătuiesc alfabetul.
Alfabetul limbii române conţine următoarele litere: a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m,
n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z.

Relaţia sunet (fonem) – literă

1. În general, în limba română unui sunet îi corespunde o singură literă: casă – 4 sunet, 4
litere; perete – 6 sunete, 6 litere; cutremur – 8 litere, 8 sunete, etc.
2. Aceeaşi literă poate reda sunete (foneme) diferite:
 Literele c, g, dacă nu sunt urmate de e şi i, notează sunete ca în cuvintele; casă,
carte, câine, gâină, galerie, ogradă, etc.
 Literele c, g, dacă sunt urmate de e sau i, avem două situaţii:
 c, g + e, i, unde e şi i sunt sunete independente: cerb, cer, gem, ger, cisternă
(câte litere, atâtea sunete sunt);
 c, g + e, i, unde e şi i nu sunt independente, redau un singur sunet: melci (5
litere, 4 sunete), ceas (4 litere, 3 sunete), geam (4 litere, 3 sunete), fragi (5
litere, 4 sunete);
 În cazul grupurilor ch, gh + e sau i, avem iarăşi două situaţii:
  che, chi, ghe, ghi (două sunete), unde e şi i sunt sunete
independente: pachet (6 litere, 5 sunete), chitanţă (8 litere, 7
sunete), ghete (5 litere, 4 sunete), ghindă (6 litere, 5 sunete);
 che, chi, ghe, ghi (un sunet) unde e şi i nu sunt
independente: unchi (5 litere, 3 sunete), unghi (5litere, 3
sunete, ghiară (6 litere, 4 sunete), etc.
3. O singură literă – x - poate reda două grupuri de sunete:
x = cs: excursie, excepţie, extemporal, extremă, etc.;
x = gz: examen, exemplu, exotic, exerciţiu, etc.;
4. Acelaşi sunet poate fi redat prin două litere diferite:
- î: înainte, începe, înnoda, reînnoda, întoarce, neîncetat, etc.;
- â: adânc, pâine, câine, cât, câte, român, româneşte, România, etc.
5. Sunetul c = k: kilogram, kilometru, kilowatt;
q, Q = c: Qatar (Catar):
6. Sunetul v se notează ca în cuvintele vapor, vine, vineri, vagon, etc;
w: Wagner, Wolf, Weber, wolfram, etc.

II. Clasificarea sunetelor

a. Vocale – aerul în vibraţie nu întâlneşte niciun obstacol în timp ce parcurge laringele,
coardele vocale şi cavitatea bucală.Aceste sunete sunt lungi, continue şi se rostesc fără
ajutorul altor sunete.
În limba română avem şapte vocale notate cu opt litere: a, ă, â, e, i, î, o, u.
Înfuncţie de locul de articulare, de gradul de deschidere a gurii şi de participare a buzelor,
vocalele limbii române se clasifică astfel:
Participarea buzelor Vocale nelabiale Vocale labiale
Locul de articulare Anterioare Mediane Posterioare
Gradul de deschidere
a gurii
Închise i î (â) u
Mijlocii e ă o
Deschise a

Unele vocale sunt întotdeauna întregi sau plenisone: a, ă, î(â).

Celelalte vocale, în funcţie de contextul fonetic, pot fi vocale plenisone sau semivocale:
e – vocală: elev, teren, merge, educaţie, cercetare, cer, gem, etc.;
e– semivocală: deal, seară, searbăd, ceară, să meargă, etc.;
i – vocală: inimă, invazie, timp, tineret, magazin, zi, etc.;
i – semivocală: iapă, iarbă, haină, tei, miei, mai, rai, etc.;
o – vocală: om, codru, topeşte, cort, mort, sol, etc.;
o – semivocală: moară, soare, toarce, culoare, culoar, etc.;
u – vocală: urs, uliţă, fuge, unire, tun, dulap, etc.;
u – semivocală: ou, cadou, ecou, erou, etc.

b. Consoanele – sunt formate mai mult din zgomote, care iau naştere fie prin deschidere sau
închiderea bruscă a cavităţii bucale, fie prin strâmtarea drumului pe care îl străbate aerul aflat
în vibraţie.
Consoanele sonore sunt: b, d, g, g’, j, l, m, n, v, z, r;
Consoanele surde sunt: c, k’, f, h, s, ş, t, ţ.
 III. Diftong. Triftong. Hiat

a. Diftongul – este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală plenisonă şi o semivocală şi care
se pronunţă în aceeaşi silabă; deci, diftongul nu se desparte în silabe.
După poziţia vocalei şi a semivocalei în structura diftongului, acesta poate fi:
 Diftong ascendent: SV + V(semivocala pe prima poziţie, vocala pe a doua
poziţie):
- ea: aleargă, seară, ceară, vedea, credea, şedea, simţea, etc.;
- ia: iarnă, iapă, iarmaroc, iată, Iancu, etc.;
- oa: moară, soare, soacră, toamnă, toarnă, roată, etc.;
- ie: iepure, iederă, iertare, ienupăr, etc.;
- eo: deoparte, deodată, vreo, etc.;
- io: iod, iotă, Iorgu, Ionel, etc.;
- iu: iute, Aiud, iureş, iubire, iuţeală, etc.
 Diftong descendent: V + SV (vocală + semivocală):
- ai: pai, rai, haină, nai, haimana, haită, etc.;
- ei: tei, suveică, trei, vei, vrei, ţiţei, etc.;
- ăi: clăi, săi, tigăi, călăi, etc.;
- îi: căpătâi, rămâi, mâine, câine, pâine, etc.;
- oi: usturoi, moi, ploi, soi, roi, etc.;
- ui: uite, uitare, văzui, nimănui, etc.;
- iu: argintiu, auriu, geamgiu, fiu, etc.;
- ău: dulău, flăcău, tău, zău, etc.;
- îu: frâu, grâu, părâu.

b. Triftongul – grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale şi pronunţat într-o
singură silabă se numeşte triftong.
De obicei, triftongul are următoarea structură: SV + V + SV; un asemenea triftong se numeşte
triftong centrat, ca în cuvintele: beau, vreau, trăiau, trăiai, tăiai, lupoaică, rusoaică, etc.
Dacă structura triftongului este SV + SV + V, se numeşte triftong ascendent, ca de pildă în
cuvintele: inimioară, leoarcă, pleoapă, aripioară, inimioară, lăcrămioară, etc.

c. Hiatul – întâlnirea în structura unui cuvânt a două vocale plenisone care fac parte din
silabe diferite se numeşte hiat.
Vocale în hiat avem în cuvinte ca: poezie, poet, alee, idee, cooperativă, alcool, zoologie, aer,
ştiinţă, naţiune, construcţie, aviaţie, social, ziar, geologie, geografie, cuviincios, fiinţă, etc.

Observaţie:
Deoarece pronunţarea vocalelor în hiat necesită un efort suplimentar din partea
vorbitorilor, se observă în limba română actuală tendinţa de dispariţie a hiatului, ceea ce este
un fenomen neacceptat de normele limbii române.
Astfel de fenomene sunt:
 Contragerea (reducerea) celor două vocale identice: se pronunţă greşit alcol,
coperativă, ştinţă, înştinţa, finţă, înfinţa, cuvincios, în loc de alcool, cooperativă,
ştiinţă, înştiinţa, fiinţă, înfiinţa, cuviincios, etc.
 Dispariţia unei vocale din structura hiatului când vocalele nu sunt identice: se
pronunţă greşit aspectos, respectos, tumultos în loc de aspectuos, resprctuos,
tumultuos (dispare în pronunţie vocala u).
 În alte situaţii, ca în cazul cuvintelor poet, poezie, poetic, între vocalele în hiat oe se
pronunţă în mod greşit şi un i palatalizat pentru a dizolva hiatul: poiet, poiezie,poietic.
 IV. Accentul
Pronunţarea cu mai mare intensitate a unei silabe din structura unui cuvânt se numeşte
accent tonic. Accentul diferă de la limbă la limbă; astfel, în limba maghiară accentul cade
pe prima silabă, în limba franceză pe ultima silabă.
Accentul în limba română nu este fix, este mobil, se numeşte accent liber.
În unele situaţii accentul are valoare morfologică: schimbă valoarea gramaticală a unor
cuvinte. De exemplu: acele (substantiv) – acele (pronume/adjectiv demonstariv); veselă
(adjectiv) – veselă (substantiv), etc. Alteori distinge doar două cuvinte: companie (unitate
militară) – companie (tovărăşie, societate), călătorii (cei care călătoresc) – călătorii
(voiaje); alteori disting diferite forme gramaticale: cântă (indicativ, prezent, pers. III.) –
cântă (indicativ, prefect simplu, pers. III.)

Accentul poate sta:

 Pe ultima silabă – accent oxiton: po–dea, po–por, co–vor, u–şor, ca-fea, mu–sa–
ca, tre- mu – ra, fu-gea, etc.
 Sufixele monosilabice sunt de cele mai multe ori accentuate:
-an, -ar, -aş, -âş, -el, -giu, -ism, - ist, -oi, -şor, -şug, -tor, ca
în cuvintele: bă-ie-tan, ar-gin-tar, co-saş, tâ-râş, bă-ie-ţel,
geam-giu, al-tru-ism, trac-to-rist, gre-oi, plu-gu-şor, meş-te-
şug, in-sta-la-tor.
 Dar există şi sufixe monosilabice neaccentuate: - bil, -nic,
ca în cuvintele: in-fla-ma-bil, vârst-nic, etc.
 Pe penultima silabă – accent paroxiton: car-te, ma-să, ver-de, ta-tă, har-tă, foa-
ie, moa-ră, soa-re, Ti-mi-şoa-ra, etc.
 Pe antepenultima silabă – accent proparoxiton: i-ni-mă, mă-tu-ră, pă-tu-ră, pa-
pu-ră, cra-ti-mă, re-pe-de, fla-mu-ră, etc.
 Pe o silabă mai îndepărtată de sfârşitul cuvântului: pre-pe-li-ţă, ve-ve-ri-ţă, doi-
spre-ze-ce.

Observaţii
 În cazul numelor şi al declinării nominale, accentul, de obicei, nu se mută de pe o
silabă pe alta: elevul harnic – harnicului elev, elevii harnici – harnicilor elevi, etc.
Dar există excepţii: noră, soră – la G-D şi la plural: nurori, surori. Unele
neologisme neadaptate accentului limbii române acceptă schimbarea accentului:
radio – radioul (articulat cu articol hotărât), radiouri (plural); zero – zeroul,
zerouri.
 În cazul flexiunii verbale, mutarea accentului de pe o silabă pe alta este mai
frecventă, accentul în acest caz este mobil: aştept – aşteptam – aşteptaserăm; cântă
– cântă, fugi – fugi, aduc – adusei – aduserăm, etc.
 Fiind liber, accentul are adeseori funcţie de a deosebi două cuvinte sau forme
gramaticale diferite care au însă aceeaşi formă grafică. Exemple pentru a deosebi
două cuvinte:
- acele (pluralul substantivului ac) – acele (pluralul pronumelui demonstartiv
aceea);
- copii (pluralul substantivului copil) – copii (pluralul substantivului copie)
- corector (persoană) – corector (aparat, instrument)
- director (substantiv) – director (adjectiv: consiliu director)
- haină (substantiv) – haină (adjectiv)
- torturi (pluralul substantivului tort) – torturi (pluralul substantivului tortură).
Exemple pentru forme gramaticale diferite cu aceeaşi grafie:
 - cântă (indicativ, prezent, III.) – cântă (indicativ, perfect simplu, III.)
- fugi (indicativ, prezent, II.) – fugi (indicativ, perfect simplu, III.)
Aceste cuvinte se numesc omografe, dar nu sunt omofone şi nu trebuie confundate cu
omonimele, care au aceeaşi structură sonoră, adică se pronunţă la fel, având accentul pe
aceeaşi silabă (casă – locuinţă, casă – locul unde se fac plăţi, etc. (Vezi: Omofonia)

V. Silaba şi despărţirea cuvintelor în silabe

Dacă pronunţăm cuvântul perete, se poate remarca faptul că gura execută trei mişcări:
pe – re – te, adică structura cuvântului se grupează în trei unităţi. Fiecare unitate este
compusă dintr-o vocală (e) şi din câte o consoană. Dacă pronunţăm cuvântul vatră, vom
obţine unităţile va –tră; observăm că unităţile din acest cuvânt sunt compuse dintr-o
vocală şi o consoană (va-) şi o vocală şi două consoane (-tră). În cazul pronunţării
cuvântului constructor, unităţile vor fi: con – struc – tor, unde prima şi ultima silabă sunt
compuse din câte o vocală (o, o), iar silaba mediană este compusă dintr-o vocală (u) şi
patru consoane. În cuvântul apă, prima silabă va fi a-, iar cea de-a doua silabă va fi –pă.
În cuvântul iepure, prima silabă (ie-) este alcătuită dintr-o semivocală (i) şi o vocală
plenisonă (e); despărţind în silabe cuvântul lupoaică, vom obţine lu – poai – că, unde cea
de-a doua silabă are următoarea componenţă: SV + V + SV (semivocală + vocală +
semivocală, triftong); cuvântul moară se desparte în moa – ră, unde prima silabă este
alcătuită dintr-o consoană urmată de SV +V (semivocală + vocală, diftong); în cuvântul
poet, cele două vocale se despart în silabe diferite: po – et. (hiat)
Din cele arătate mai sus, putem deduce următoarele:
- într-o silabă trebuie să existe o vocală plenisonă;
- o vocală plenisonă poate alcătui singură o silabă;
- numărul consoanelor dintr-o silabă variază;
- diftongii şi triftongii nu se despart în silabe diferite;
- vocalele în hiat se despart în silabe diferite.
Deci, silaba este o unitate sonoră, care este compusă dintr-o vocală şi un număr
variabil de consoane sau semivocale şi care se pronunţă cu un singur efort respirator (o
singură deschidere a gurii).

Despărţirea cuvintelor în silabe: Vezi „Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al

limbii române”,(DOOM) Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2005; pag. LXXVIII – LXXXIX)