BIBLIOTECA

UNIVERSITĂȚII
5
CLUJ
GEORGE SOFRONIE
r.vOFESOR LA UNIVERSITATEA DIN CLUJ
DONAȚIUNEA
PROF. ALEX. LAPEDATU

b. ä.l. 3396

PRINCIPIUL NAȚIONALITĂȚILOR
IN

TRATATELE DE PACE
DIN 1919 — 1920
FRONTIERELE ROMÂNIEI SUNT INTANGIBILE
PE BAZA PRINCIPIULUI NAȚIONALITĂȚILOR.

NETEMEINICIA ACȚIUNII REVIZIONISTE

MAGHIARE.

(Premiată de ziarul „UNIVERSUL“.)

BUCUREȘTI
EDITURA ZIARULUI „UNIVERSUL“ STR. BREZOIANU, No. 23 - 25-
19 3 6
 IV

3396
W M
GEORGE SOFRONIE
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN CLUJ

PRINCIPIUL NAȚIONALITĂȚILOR
IN
TRATATELE DE PACE
DIN 1919 — 1920
FRONTIERELE ROMÂNIEI SUNT INTANGIBILE
PE BAZA PRINCIPIULUI NAȚIONALITĂȚILOR.
NETEMEINICIA ACȚIUNII REVIZIONISTE
MAGHIARE.

MOTTO :
„S’au tăcut la Paris patru tratate
de pace, dar în realitate ele sunt pa­
tru pagini ale aceluia? tratat. Ele me­
rită să trăiască, fiindcă niciodată in
curbul Istoriei, nu a fost învingător mai
generos cu învinșii, decât au fost în­
vingătorii din războiul mondial“.
(Take Ionescu)

(Premiată de ziarul „UNIVERSUL“.)

bucurești
EDITURA ZIARULUI „UNIVERSUL“ STR. BREZOIANU, No. 23 — 25.
19 3 6

BCU Cluj-Napoca
 Această lucrare a fost distinsă cu premiul întâiu,
la concursul organizat de ziarul „Universul“ de sub
direcția Domnului Stelian Popescu, Președintele Ligii
anti-revizioniste române, în urma încheerilor Co-
misiunii, alcătuită din Domnii: Profesor Andrei Ră-
dulescu, Vice-Președinte al Academiei Române, Profe­
sor G. Meitani, delegat al Universității din București,
Profesor Silviu Dragomir, delegat al Universității
din Cluj, Profesor N. Dașcovici, delegat al Universi­
tății din Iași, Alex. P. Necșești, fost Subsecretar de
Stat, delegatul ziarului „Universul“.
 INTRODUCERE

Privit prin prisma transformărilor istorice și a desvol-

lării principiilor călăuzitoare în raporturile internaționale,
războiul mondial, — deși provocat de o indiscutabilă sete
de cucerire (B. Lavergne), — rămâne desigur în istoria uni­
versală, ca cel mai impresionant războiu al națiunilor. Nu nu­
mai prin numărul națiunilor beligerante, dar prin carac­
teristica sa bine definită de impetuoasă manifestare a re­
vendicărilor naționalitare, înăbușite timp de secole, și cu
at&t mai nestăpânite, cu cât cel puțin de un veac, din vre­
mea adică a răspândirii principiilor Marii Revoluții fran­
ceze, pătrunsese în conștiința națiunilor opresate, convin­
gerea că este un adevăr primordial și o imperioasă cerință
a progresului, ca „indivizii ce recunosc între dânșii asemă­
nări suficient de puternice, să fie admiși a constitui pe un
teritoriu unic, o comunitate politică independentă.“ (Th.
Ruyssen).
Intr’adevăr, cu toate parțialele aplicațiuni ale teoriei
naționalităților, prin marile trafiate ale sec. XIX-lea, delà
Viena din anul 1815, delà Paris din anul 1856 și delà Berlin
din anul 1878, o privire fugară pe harta Europei, ante­
rioară anului 1914 — dată când se termină secolul al
XIX-lea, pentru istoria diplomatică,—arată cât de nedreptă­
țite erau naționalitățile, cât de ignorate erau legitimele lor
revendicări, cât de neorganic, nelogic și nenatural era sta­
tutul teritorial și politic al continentului european. Expli­
cabil prin aceea, că începând încă'delà tratatele Westfalice,
din 1648, — act juridic internațional în care s’au văzut ori-
ginele dreptului internațional modern (ex. Von Holtzen-
 — 4 —

dorff, etc.),—orice operă de transformare teritorială era con­

sacrată, prin aplicațiunea principiului echilibrului puterilor,
normă îndelungat timp călăuzitoare în opera de forma­
țiune a Statelor, sau a odiosului sistem coîmpărțitor, sau
a discutabilului, ca valoare juridică, principiu al legitimi­
tății dinastice.
Astfel au dăinuit, s’au desvoltat teritorialicește și și-au
atribuit, ca urmare, vagi misiuni istorice, Statele asupritoare
de naționalități. Acestea erau fără putere în fața ideii de
Stat, conceput ca un Stat-scop, și cu tot tezaurul sufletesc
și psihologic ce reprezentau naționalitățile, „adevărate forme
morale ale umanității“ (N- lorg a), ele erau aservite scopu­
rilor Statului, în care contrar voinței lor, tacită sau mani­
festă, erau încadrate, prin denegarea dreptului lor la viață
liberă națională. Drept care ar fi cerut crearea unui nou
Stat, edificat pe baze naționale, sau atașarea la Patria-Ma-
mă, când aceasta exista, ca Stat național, suveran.
*
Dar când la finele războiului mondial, s’a pus problema
restabilirii nouii ordini internaționale, s’a constatat — ca
urmare a viguroaselor manifestări naționalitare — că ve­
chile idei călăuzitoare timp de secole în raporturile dintre
State, sunt perimate, și că timpul de a fi consacrat trium­
ful principiului naționalităților. De aceia, tratatele de pace
din 1919—20, care refac întreaga Europă continentală, —
și care în urmare, reprezintă pilonii juridici ai nouii Comu­
nități internaționale, — adoptă ca idee călăuzitoare princi­
piul naționalităților, prin aplicarea căruia, ele crelază noui
State sau măresc teritorialicește pe altele, sau îl impun Sta­
telor transformate astfel în statutul lor teritorial, ca bază a
organizației lor interne. Fenomenul rămâne incontestabil
de însemnătate istorică, și de aceea tratatele ultime de pace
au putut fi definite drept tratate naționalitare, prin exce­
lență; pentru că „...pretutindeni unde diplomații au inter­
venit după soldați, ei au ales drept călăuză, drept principală
călăuză, naționalitarismul“. (René Iohannet). Astfel vechile
norme de oportunitate politică sau dinastică au fost înde­
părtate, și în locul lor a apărut un principiu juridic, creator
 - 5 —

sau întregitor de State, pe baza acelei realități vii, care este

națiunea. Ea însăși recunoscută de acum înainte, în noul
drept internațional, ca posedând o anumită autonomie, ga­
rantată în unele cazuri, prin sancțiuni internaționale, prin
reprezentări diplomatice, sau chiar prin intervențiuni co­
lective.
Transformarea aceasta reprezintă fără îndoială un mo­
ment istoric, în evoluția vieții familiei națiunilor. Pentrucă
principiul naționalităților, celebru astăzi în urma triumfului
său, dar care rămăsese îndelungat timp extrem de vag ca
conținut și ca semnificație, aproape ca o formulă mistică
insesisabilă raționamentului, aproape ignorat sau neînțeles
de oamenii politici ca și de cercetătorii dreptului public,
apare dacă nu ca fundamentul, desigur ca o normă primor­
dială în dreptul internațional, această disciplină juridică
cârmuitoare a relațiilor dintre State. Și — reluând o formulă
scumpă vechei școale italiene — ca o garanție a dreptului în
domeniul relațiilor internaționale. De aceia cu drept cuvânt,
anul 1919 rămâne un moment de considerabil progres, de mai
multă dreptate, în viața internațională. „In acest an s’a dat
sentința definitivă în uriașul proces istoric dintre Stat și Na­
țiune, care — deschis de decenii — s’a judecat în decursul
războiului mondial. Asistăm la înscrierea unui însemnat ca­
pitol în istorie: la o înmormântare și la o înviere. Statul
vechiu, veșnic agresiv și cuceritor, bazat înlăuntru și în afară
pe simpla putere brutală a murit, iar Statul nou întemeiat
pe o idee, pe ideea națională și democratică, i-a luat locul“.
(D. Guști).
Și cum tratatele din 1919—20, tocmai pentru acest mo­
tiv denumite drept tratate naționalitare, consacră acest pro­
gres și reprezintă juridicește această dreaptă și definitivă
sentință istorică, ele se impun cu atât mai mult, deși având
unele imperfecțiuni, respectul obștesc ; fiind întărite și
de autoritatea acelei primordiale regule în viața Statelor,
pacta sunt servanda. Regulă, pe baza căreia este construit
întreg dreptul internațional și din onorarea căreia numai,
poate rezulta o stabilizare și organizare juridică a nouii
Comunități internaționale ; după cum din încălcarea sau
ignorarea ei, nu poate urma decât reîntoarcerea spre anar­
hia internațională a trecutului. Ori, această primejdioasă
perspectivă pentru civilizația contemporană, s’au străduit
să o elimine, în anii 1919—20, constructorii nouii ordini in­
ternaționale, autorii tratatelor de pace și ai Pactului So­
cietății Națiunilor. Acest din urmă document fiind privit,
drept o „chartă constituțională a familiei Statelor“, și de
aceia integrat tratatelor, ca „un impresionant frontispiciu“
(F. Larnaude), cu care el formează un tot juridic. Pentru
aceasta mai ales, elaboratorii acestor acte juridice inter­
naționale — de capitală importanță și semnificație istorică
și juridică, — au înțeles să pornească delà principiul „...dom­
niei justiției și a respectării scrupuloase a tuturor obliga­
țiilor tratatelor“, în raporturile mutuale ale popoarelor or­
ganizate. O mărturisește solemn și o proclamă drept obli­
gație juridică — de această dată, spre deosebire față de
trecut, sancționabilă în caz de încălcare a ei, prin colecti­
vitatea co-societarilor, — Preambulul Pactului Societății
Națiunilor.
încă un argument, și unul mai mult, ce pledează teza
respectării tratatelor de pace din 1919—20, a acestor tratate,
care datorită curentului de opinie publică mondială ce a
susținut și a impus ideile lor cardinale, apar ca un coman­
dament al conștiinței juridice universale ; factor ce legiti­
mează sau condamnă, în ultima analiză, instituțiile vieții
internaționale și principiîle dreptului ginților.

GEORGE SOFRONIE
 CAPITOLUL I.

Scurtă privire asupra desvoltării istorice a

principiului naționalităților

n substanțialul său „Précis de Droit International Pu­

I„fărăblicbaze
“ O profesorul Louis Le Fur, de la Paris, constata că
istorice, este imposibil de a înțelege dreptul inter­
național actual, de a-ți da seama de evoluția și de succe­
siunea, în cursul ultimelor secole, a principiilor ce au do­
minat și domină încă, în oarecare măsură, politica intenațio-
nală: principiul echilibrului, principiul intervențiunii, prin­
cipiul naționalităților“. Observația atât de fondată în ceeace
privește înțelegerea dreptului internațional, este de o potrivă
valabilă pentru înțelegerea principiului naționalităților, a a-
cestui principiu care dacă nu este încă fundamentul, este
fără îndoială astăzi, unul dintre principiile călăuzitoare în
noul drept internațional; oare este, dacă nu baza Statului,
cel puțin calea naturală ce duce la crearea Statelor, pen-
trucă adoptând lapidara formulă a lui René Iohannet, „a-
colo unde este o naționalitate, acolo trebue să fie un
Stat“ (12). Și aceasta, pentrucă principiul naționalităților
triumfător prin noua organizare internațională, — dar des­
pre care nu mai departe decât în a doua jumătate a seco­
lului XIX-lea, un autor de reputația lui Bluntschli, spunea
că: „...nu are importanță capitală decât în politică, nu în
dreptul public“, — a fost totdeauna susceptibil, și aceasta
până aproape de timpul în care trăim, de a fi privit și de­

1) Paris 1931, pag. 18.

2) René Joheninet. Le- Principe des Nationalités. Paris, 1923,
pag. 8.
 — 8

finit în moduri categoric contradictorii. Sunt astfel ti­

pice, observațiile pe care un filosof, Emile Boutroux și un
istoric Henri Hauser, le formulează asupra principiului na­
ționalităților:
„Principiul naționalităților, astfel cum se prezintă astăzi
în conștiința umană, este o noțiune foarte simplă și foarte
clară“, spune Emile Boutroux și după el, numeroși inter-
preți ai acestui principiu, ca Toynbee, Ramsay Muir, De Mor­
gan, Santayona, etc. In timp ce pentru Henri Hauser — isto­
ric obișnuit cu relativismul fenomenelor politice și sociale
— „principiul naționalităților care este la baza războiului
mondial, este un exemplu de ceea ce se poate numi, o falsă
idee clară“ (3). Și ceeace îl determină să formuleze această
apreciere, este — după mărturisirea sa — faptul că expresia
de naționalitate (4) i se pare vagă prin ea însăși și că-i
apare și mai vagă, când încearcă să-i determine conținu­
tul (5). Opinia, oricât ne-ar apărea de surprinzătoare până
la un punct, nu este izolată. Astfel de ex.: pentru Ramsay
Muir, care vede în teoria naționalităților „punctul culmi­
nant al istoriei moderne“ nu există încă ...un unic criteriu
infailibil a ceeace constitue o națiune“ ; iar pentru Arnold
Toynbee, considerat de Israël Zangwill, ca cel mai științific
dintre 'cercetătorii teoriei naționalităților „...acelaș grup pre-

3) Henri Hauser. Le Principe des Nationalités: ses origines his­

toriques. Paris 1916, pag. 1.
4) Ibidem, pag. 2.
5) O observație se impune: Numeroși autori întrebuințează în
acelaș sens termenii: națiune și naționalitate, ca și cum nu ar fi
nici o diferență între conținutul acestor doi termeni. Ni se pare însă
că o diferență există. Naționalitatea este o colectivitate umană care
tinde să devină o națiune, dar care nu a parvenit încă. Ea diferă
de alte grupuri umane prin aceste elemente cari îi sunt proprii și
care o apropie de națiune, dar desvoltarea sa este încă insuficientă
pentru ca să i se poată recunoaște caracterul de naț'une. De aceia
ni se pare justă formula adoptată de unii autori: „La nationalité
est une nation en germe, et la nation est une nationalité évanouie“.
(Vezi: R. Icihannet, tac. eût. pag. 40; Th. Ruyssen. Des Minorites natio­
nales d’Europe et la guerre mondiale, Paris 1923, pag. 94; Brunhes,
Les. conditions de géographie humaine de la Société des Nations:
nationalités, nations, Etats. (Vers la Société de Nations. Paris, 1919,
pag. 47 ; L. Dugu t, Souveraineté et Liberté, Paris, 1922, pag. 35 ;
Dr M. Gonsiorovski, Société des Nations et Problème de la Paix. Pa­
ris 1927 t. II. pg. 13. Pentru diferitele accepțiuni ale acestor doi
termeni, vezi: Andre Bohn, Essai sur la notion de nationalité dans
le (principe des nationalités. Nancy 1923.
 9

cis de factori poate aci să producă naționalitatea și dincolo

să eșueze complect“.
De aceia, față de astfel de îndoeli, un cercetător m
materie, delà finele secolului al XIX-lea, Pierre de Roquette
Buisson, credea că poate împământeni această definiție a-
proximativă:
„Principiul naționalităților este o noțiune de drept și
de politică internațională care ar trebui, după spusele par­
tizanilor săi, să prezideze la .apropierea popoarelor și să o
provoace chiar, la nevoe. El găsește în comunitatea de rasă
și de limbă, de religie și de interese economice, baza Sta­
telor moderne“ (6).
Dar tocmai față de această diversitate de definiții, ca­
racterizări și interpretări, cunoașterea desvoltării istorice
a principiului naționalităților este cu deosebire prețioasă,
ea oferindu-ne interesante elemente de precizare și clari­
ficare.
Această cunoaștere permițându-ne astăzi, să pătrun­
dem mult mai adânc în natura juridică a principiului na­
ționalităților. Să vedem în națiune alături de „un fenomen
psihologic care are legile sale determinate, de origine, de evo­
luție și de degenerescență“ (Israel Zangwill) (7), și o reali­
tate socială vie, organică, de o legitimitate neconstestată
în Comunitatea internațională, cu tot mai accentuată ten­
dință spre personalitatea juridică, în noul drept internațio­
nal. Să desprindem în fine acel complex de factori, cari
derivând din evoluția istorică și grefându-se pe ea, au de­
terminat impetuosul triumf al principiului naționalităților,
înregistrat la sfârșitul războiului mondial.
Și dacă aceasta este situația, se ridică o întrebare de
special interes: aceea de a se ști în prealabil, din ce moment
se poate vorbi de o conturare destul de precisă a teoriei
naționalităților, spre a se desprinde din ea sensul, conți­
nutul și natura juridică a principiului naționalităților ?
Dar spre a răspunde la această întrebare, vom începe prin

6) Pierre de Roquette Buisson, Du Principe des Nationalités.

Paris 1895, pag. 10.
7) Israel Zangwill. Le Principe des Nationalités. Paris, 1918,
pag. 36.
 — 10 —

a remarca că — contrar opiniei unor autori — chestiunea

naționalităților, privită sub aspectul juridic, ca și sub acela
al preocupărilor de soluționare practică, este relativ recen­
tă. Gă originele sale nu trec dincolo de Reformă și că ea
a fost precizată și clarificată prin Revoluția franceză din
1789. Vom mai remarca încă, că într’adevăr filosofia fran­
ceză a sec. XVIII-lea i-a oferit baza teoretică, pe care s’au
< construit doctrinele naționaliste ale secolului al XIX-lea.
Mișcarea generală de emancipare provocată de Revoluția
franceză a pus-o la ordinea zilei, a introdus-o deci în isto­
rie. Și ca urmare, evenimentele sec. XIX-lea și a începu­
tului sec. XX-lea, au fost adeseori determinate de această
chestiune a naționalităților.
Din acest punct de vedere deci, nici de națiune, nici
de principiul naționalităților, nu se poate vorbi decât ca
despre un fenomen destul de nou, în istoria omenirii (8).
Dar faptul însuși al naționalității, dacă nu sensul ju­
ridic în care o concepem astăzi, este mult mai vechiu. De
când începe istoria, apar grupările politice cunoscute pos­
terității, sub variatele lor denumiri. Ele sunt în oarecare
măsură, conștiente de unitatea lor națională, și servesc ca
model altor grupări mai confuze, mai inconștiente, dar care
aspiră să ajungă cu timpul, la forma de națiune.
Și atunci se poate admite, că în fapt și privită din punct
de vedere istoric, chestiunea naționalităților se ridică cu
mult în timp. Fără a merge până la aurora istoriei (9) pu­
tem considera totuși epoca anterioară Reformei și Renaș-

8) ,,L’Antiquité classique ©uit des, républiques et des royautés

municipales, des confédérations de républiques locales, elle n’eut
guère la nation au sens où nous la comprenons“. (Renan, Discours
et Conférences. Paris 1895, pag. 282).
Deasemeni Henry Hauser spune: „L’idée de nationalité n’est pas
une idée très ancienne. On n’en trouve pas la trace dans le haut
moyen âge, ou du moins il faut toute l’immagination d’un Thierry
pour l’y découvrir. La distinction des langues dans le serment de
Strasbourg n’a aucunement le caractère d'une oposition nationale“.
(L. c. p. 11).
9) Cum crede de ex. R. Iohannet: „Depuis le jour, qui dispa­
raît dans la nu't des temps, où le premier pictographe usa d’un
dessin, où le premier orateur usa d’un terme spéc'al pour dessig­
ner simboliquement une collectivité organisée, la qùestion de na­
tionalité se posa. ...Des l’aurore de l’histoire, elle joue un rôle consi-
dérablé“. (loc. cit. pag. 295).
 — 11

terii, ca înglobând în ea și această chestiune a naționali-

tățilpr.
Cum însă, o dată exactă a originelor problemei națio­
nalităților nu s’ar putea indica, studiul desvoltării ei, ne-ar
putea prezenta o dată relativă, prin apariția sentimentului
național. Apariția și transformările acestui sentiment, ne
duc apoi la o nouă chestiune: sentimentul național devine
obiect de reflexie, de analiză, de construcție teoretică. Ast­
fel se deschide un capitol nou al problemei naționalităților.
Teoriile de naționalitate se cristalizează deci, în jurul sen­
timentului național, ele pătrund viața națiunilor, modelân­
d-o și călăuzind-o, pentru ca să se ajungă apoi la aplica-
țiunile lor practice. Pentrucă însă, a urmări delà origini
chestiunea naționalităților, ar însemna a utiliza un imens
material istoric, greu de cuprins în această lucrare, care
urmărește să degajeze în special caracterul juridic al prin­
cipiului naționalităților și locul său în tratatele de pace
din 1919—20, ne vom mărgini a prezenta câteva eveni­
mente și tipuri, a căror influență se resimte încă asupra
principiului naționalităților, ca factor de desvoltare a na­
țiunilor moderne (10).

* * *
10) In ceeace privește definiția conceptului de națiune în sen­
sul său modem, să amintim mai vechea formulă a lui M-me de
Stăel din Prefața cărții sale: L’Allemagne (din anul 1813): „La dif­
férence des langues, les limites naturelles, les souvenirs d’une même
histoire, tout contribue à créer parmi les hommes, ces grands indi­
vidus qu’on appelle des nations; de certaines proportions leur sont
nécessaires pour ex'ster, de certaines qualités les distinguent“.
Apoi definiția devenită clasică a lui Pascal Mancini, formulată
la 22 Ianuarie 1851, în celebra sa prelegere de deschidere a cursului
de Drept Internațional la Universitatea din Turin (se găsește la
pag. 37 a Prelezio.nilor apărute la Neapoli, în acelaș an): „La nazione
e una societă naturale di uomini, di unita di teritorio, di origini, di
costumi, di lingua conformată communanzza di vită e di coscienza
sociale“. Definiția care a cunoscut răspândire și celebritate, prin
„... preciziunea termenilor săi, coherența lor, caracterul lor, nu atât
literar sau istoric, ci mai ales politic și juridic“. (R. Iohannet, loc.
cit. pag. 8). După Mancini, Pasquale Fiore putea spune: „La nation
est un être moral qui résulte d’un ensemble d’éléments naturels
qui sont surtout ceux de la race, de la langue, du caractère, des
traditions,, des coutumes“. (Nouveau Droit International Public.
Paris 1885. t. I. p. 287). Iar Pradier-Fodéré, desvoltând încă con­
cepția manciniană, spunea: „Une nation est la réunion et la société
 12 —

S’a zis, că un. sentiment național, o voință națională, —

element fundamental al principiului nostru, — a existat,
când sub o formă timidă, când manifestându-se cu ener­
gie, la cele trei popoare vechi, în a căror civilizație, găsim
originea aproape a tuturor instituțiilor și filosofiei noastre

des habitants d’une même contrée, ayant le même langage ’’égie

par les mêmes lois, unis par l’identité d’origine, de conformation
phisique et de dispositions morales, par une longue communauté
l’intérêts et de sentiments et par une fusion d’exis ence, amenée
par le laps des siècles. On entend par nationalité, le fait d’exister
a l’état de nation“. (Précis de droit politique et d’économie sociale).
Pentru Renan — care accentuiază mai ales asupra elementelor
morale, — o națiune este „... une grande solidarité constituée par
le sentiment des sacrifices qu’on a faits et de ceux qu’on est dis­
posé de faire encore. Elle se résume pourtant, dans le présent, par
un fait tangible: le consentement, le désir clairement exprimé de
continuer la vie commune.
L’existence d’une nafon este un plébiscite de tous les jours,
comme l'existence de l’individu est une affirmation perpétuelle de
vie. Une nation est un.e âme, un principe sp'rituel... Ce qui cons­
titue une nation, ce n’est pas de parler la même langue ou d’appar­
tenir au môme groupe ethnographique, c’est d’avoir fait ensemble
de .grandes choses dans le passé et de vouloir en faire encore, dans
l’avenir“. (Qu’est-ce qu’une nation? Paris 1887).
Iair, după Renan, în zilele noastre prof. Henri Hauser sinteti­
zând încă, emite această lapidară formulă: „La nationalité réside
dans un vouloir — vivre collectif, elle est un fait de conscience
collective“ (loc. cit. pag. 7).
Să amintim deasemeni, în literatura științifică germană, —
ai cărei autori pornesc delà elementele materiale, — definiția mai
veche a lui Niebuhr, pentru care — „naționalitatea comună este
mai presus de uniunea politică, care leagă și separă pe oameni. Ea
face să nască între dânșii, prin gramatică, limbă, moravuri, tra­
diția, literatură, o confraternitate care-i separă de influențele străi­
ne și le face odioasă legătura ce-i atașează unui popor care nu este
al lor“. Să amintim deasemeni concepția mai nouă despre națiune
a lui Treitschke, carne spune: „Țara germană pe care o reclamăm
este a noastră prin natură și prin istorie. Noi Germanii, care cu­
noaștem Germania și Franța, știm ceeace folosește Alsacienilor,
mai bine decât acești nenorociți, ei înșiși... voim, contra voinței
lor, să le dăm propria-Ie ființă“. (Intr’un articol de răsunet, du-
blicat în anul 1871, sub titlul: „Was fordern wir von Frankreich?“).
In literatura noastră, pentru prof. N. Iorga o națiune este „...in
rândul intâiu o limibă, o literatură, apoi tradiții, o conști'nță instinc­
tivă de unitate, într’un cuvânt o formă morală a umanității“. (Ro­
mânia și Principiul Naționalităților. In „Istoria Războiului în note
zilnice“, vol. I. pag. 210).
Iar pentru prof. A. C. Cuza „națiunea este totalitatea indivi­
zilor de acelaș sânge, așezați pe un pământ determ’nat, ca bază
necesara a existenței lor, având: acelaș grai, pe care ei l-au for­
mat, acelaș trecut, aceleași interese prezente, aceleași aspirații de
 — 13 —

politice: 1) Evreii, 2) Grecii, 3) Romanii (n). La Evrei, na­

ționalismul avea un caracter eminamente religios, șl de aci
opinia formulată în doctrină că „monoteismul și naționa­
lismul sunt strâns solidare“ (1112). El s’a manifestat în soli­
daritatea națională care a supraviețuit prin religie, distru­
gerii Ierusalimului și împrăștierii Evreilor De nuanță ra-
cială, acest naționalism a dictat Evreilor conservarea rasei.
Intr’adevăr, studii recente au dovedit că rasa a constituit
pentru Evrei, fundamentul problemei naționalităților și pe
baza acestui element au și solicitat ei, la finele războiului
mondial, înființarea Statului Palestina.
Mult mai puțin energic, dar și mai puțin strâmt decât
acela al Evreilor, sentimentul național al Grecilor a oscilat
continuu între două tendințe: atașarea față de cetate și
mândria de a aparține unei rase privilegiate, față de care
restul umanității era calificat de barbar. La Greci, noțiu­
nea de patrie era echivalentă cu cetatea. Datorită așezării
geografice, ocupațiilor lor maritime ca și unor elemente
inerente caracterului rasei hellenice, Grecii nu au putut a-
junge la concepția unui Stat unitar, mare și puternic.
Cât privește, ca urmare, existența principiului națio­
nalităților isvorît dintr’o conștiință națională, ea nu se poate
admite, în accepțiunea actuală a cuvântului, tocmai pen-
trucă Grecii nu ajunseseră să formeze un tot, ca națiunile
moderne. Ideea de rasă domina însă și la Greci și aceasta
se vede din legislația lor față de meteci, care se inspira

viitor, și alcătuind ca organism, aceiaș putere, naționalitatea crea-'

toare a culturei umane, care nu este dar, decât produsul ei variat“.
(Naționalitatea în Artă. București, 1915, pag. 181).
Atâtea definiții, care pornesc în disecarea conceptului de na­
țiune, fie delà elementele morale ce apropie pe indivizii unei co­
lectivități naționale (cum face mai ales școala franceză, creatoare
a teoriei elective a naționalității), fie delà elementele materiale
(cum face școala germană, creatoare a teoriei erudite a naționali­
tăți ), fie deila contopirea și apropierea ambelor categorii de ele­
mente; o concepție ce ni se pare mai fondată din punct de ve­
dere juridic și sociologic, cu condiția însă ca ea să recunoască în­
tâietatea elementelor morale
11) „Les trois peuples, dont nous tirons le plus ce que nous
sommes, l’hébreu, l’athénien et le romain, firent passer la question
des nationalités par des phases très analogues à celles où elle se
présente aujourd’hui”. (Johannet 1. c., p. 295).
12) Th. Ruyssen, 1. c., p. 181.
 — 14

din această concepție racială, menită cu timpul să cedeze

locul teoriei elective. Această teorie o găsim corect definită
de către Isocrate în al său „Panegiric al Atenei“, adică în al
IV-lea secol înaintea erei noastre. Tot ca o manifestare a
ideii de rasă cât și a unității de religie, trebuesc conside­
rate ceremoniile religioase, jocurile, asociațiile dintre ce­
). Ele dădură naștere la ceeace s’a numit pa­
tăți, etc. (1314
triotismul panhelenic, nu antagonist, ci în funcție de pa­
triotismul de cetate. Acel patriotism panhelenic s’a mani­
festat cu putere, în admirabila rezistență a Grecilor față de
îndoita invaziune a Mezilor și a Perșilor. El a început a de-
cădea numai în urma declinului credinței religioase și a
succesului filosofici și sofisticei. „... Naționalismul suferi
de pe urma universalismului intelectual cea mai gravă a-
tingere și în curând Evanghelia chemând pe oamenii de
orice națiune să participe la aceeași credință... aduse na­
ționalismului antic o atingere ireparabilă“ (u).
* * *
Nici Romanii nu au ajuns la concepția de națiune și
de conștiință națională, din zilele noastre.. Ei cari au isbutit
să realizeze cea mai puternică arhitectură politică ce cu­
noaște istoria, au fost călăuziți de cultul față de cetatea
Roma, depozitara zeilor și altarelor lor, nucleul din care
s’a desvoltat vastul „Imperium romanum“, care nu semăna
în totul cu o națiune. Elementul de coeziune între diferi­
tele popoare supuse autorității romane nu îl forma senti­
mentul comun de naționalitate, nici o voință colectivă ex­
presă, ci, în primul rând, cultul față de cetatea Roma —
în epoca republicană, — cultul față de împăratul zeificat,
în epoca imperială.

13) Vezi Fustel de Coulanges, La Cité Antique. Paris 1923, ed.

28, pp. 250—251: „Si l’unité même du corps hellénique se manifesta
nettement à l’esprit des Grecs, ce fut surtout par les dieux qui leur
étaient communs et par les cérémonies saintes, où ils se rassem­
blaient. A l’image des divinités polliaides, ils eurent un Zeus Panhel-
lénien. Les jeux olympiques, isthmiques, néméens, pithiques, étaient
de grandes sollennités religieuses, auxquelles tous les Grecs furent
peu à peu admis. Chaque ville y envoyait sa théorie, pour prendre
part au sacrifice. Le patriotisme grec ne connut longtemps que
cette forme réligieuse“.
14) Th. Ruyssen, 1. c., p. 184.
 — 15 —

De aci derivă întreagă politica romană de respectare

a tradițiilor, culturilor și diferitelor religiuni, cu rezerva
însă a respectării și adoptării de diferitele popoare supuse,
a cultului Romei și a împăratului.
Iar din politica de toleranță, izvorește explicația ine­
xistenței la Roma — în îndelungata ei viață istorică — a
unei chestiuni a naționalităților și a revendicărilor națio­
nale, oare să pornească din această chestiune. O legătură
de atracție extraordinar de puternică nu încetă, până la
invaziunile barbare, să unească Roma cu supușii ei, apar­
ținând atâtor popoare diferite, cărora ea le apărea ca pri­
mul izvor al dreptului. Leagăn al Republicei, Roma repre­
zenta cetatea universală.
Dar după prăbușirea Imperiului Roman, la care în
largă măsură vor fi contribuit — printre alți factori —
creștinismul și germanismul, începe procesul îndelungat de
elaborare a națiunilor moderne, care se vor îndrepta apoi
pe calea revendicărilor naționale. Din acest proces, cum
vom vedea, se vor desprinde și elementele componente ale
principiului naționalităților.
Chiar în factorii amintiți, de descompunere a Impe­
riului Roman: creștinismul și germanismul, unii autori au
văzut fermenții desvoltării ulterioare a națiunilor. Intr’a-
devăr, creștinismul aducea popoarelor vechi, ceeace le lip­
sea, adică familia bazată pe legătura sângelui, acel „radical
al națiunii“ cum a numit-o Proudhon. Stabilind familia pe
monogamie, castitate, respectul vieții copilărești, întinzând
și asupra sclavului beneficiul acestor prescripțiuni tutelare,
creștinismul a reînnoit națiunea, odată cu paternitatea. Cu
dânsul, legăturile de sânge au dobândit un adevăr, o soli­
ditate, o puritate, un exclusivism, care repetându-se de
milioane și de milioane de ori, au dus la crearea națiunilor
moderne A doua forță care reprezintă principiul ce trebuia
să servească ca bază a existenței naționalităților și care se
manifestă spre finele Imperiului Roman, a fost germanis­
mul. Renan însuși spune că Germanii, dacă nu schimbară
decât puțin fondul raselor,—se știe de altfel, că studiile lui
Camille Julien contestă, existența încă înainte de căderea
Imperiului Roman, de rase pure în Occidentul Europei —
 — 16 —

impuseră dinastii și o aristocrație militară unor părți de

teritoriu din Imperiul de Apus, care luară numele năvăli­
torilor. De aci o Francie, o Burgundie, o Lombardie, mai
târziu, o Normandie. Supremația neașteptată pe care o ia
Imperiul Franc, reface un moment unitatea Apusului. Dar
acest Imperiu se sfărâmă iremediabil, către mijlocul sec. al
IX-lea. Tratatul delà Verdun fixează diviziuni neschim-
babile, în principiu. Și de atunci Franța, Germania, Anglia,
Italia, Spania, se îndreptară pe căi adeseori deviate și tre­
când peste mii de evenimente, spre deplina lor existență na­
țională, astfel cum o vedem manifestându-se astăzi (1S).
* * *
In prima parte a Evului Mediu mai ales, pe deasupra
tuturor diferențelor care tind să creeze din variatele gru­
puri umane, națiuni, planează ideea unității imperiale ro­
mane, care impresionase atât de mult, încât cele mai dis­
tinse spirite o doresc, să se realizeze din nou. (Ex. Dante
în De monarhia). Ea își găsește exprimare, în domeniul
spiritual, în acea Respublica Christiana, pentru înfăptuirea
căreia se fac repetate sforțări, iar în domeniul material în
Imperiul care, fie și sub diferite nume, de Imperiu de Ră­
sărit, Bizantin sau Franc, se consideră ca legitimul moște­
nitor al strălucitului Imperiu Roman de odinioară, și ca
atare, tinde la recuperarea vechei moșteniri. Această domi­
nare universală, s’ar putea spune, a ideii imperiale, a oprit
în loc, timp de mai multe secole, desvoltarea ideii naționale
și a principiului naționalităților. De aceea oricât s’ar căuta,
în prima parte a Evului Mediu, o manifestare politică sau
socială, inspirată de această ideie, cu greu ea s’ar putea găsi.
„Nimeni nu voia să aparțină atunci unei Națiuni. Viața ro­
mană, cultura latină, idealul imperial, patima unei indes­
tructibile unități, cuceriseră și stăpâneau totul. Diviziunea
era privită ca un păcat, față de omenire, ca o întoarcere
la starea de sălbătăcie, ca o săritură în anarhia începutu­
rilor. Popoarele, erau de sigur, elementul de realitate, ge­
neratorul de putere materială, dar ceeace exista mai ales,

15) Vezi Renan, 1. c., p. 282.

 17 —

cu mult mai sus decât dânsele, era tradiția romană, legi­

timitatea imperială, scopul cel adevărat, pentru care trăiau
oamenii“ (16).
Cuvântul națio — deși întrebuințat — era echivalent
cu acel de seminție sau de provincie (17). Pentru a ajunge
la concepția modernă au trebuit lupte, pentrucă ceeace a
creiat națiunile moderne, au fost luptele, conflictul armat
între grupurile umane. Macaulay a arătat că Anglia își da-
torește formația națională războiului de o sută de ani și
faptului că a trebuit să renunțe la continent, că a devenit
o insulă.
De atunci expresiunea lingua anglicana deveni o rea­
litate socială. Tot războiul de o sută de ani a creiat na­
țiunea franceză (18), după cum Cruciada a creiat-o pe cea
spaniolă. A îndepărtă pe invadator de pe teritoriul național,
aceasta este forma elementară a patriotismului, reacțiunea
instinctivă și colectivă a celor invadați (19). Formulă ce se
poate aplică, cu multă dreptate, și primelor manifestări
ale naționalității, în trecutul nostru istoric (20).
Dar începând cu sec. XII-lea, putem desprinde câteva
manifestări ale voinței naționale, care se vor accentua cu
cât ne apropiem de Revoluția Franceză, spre a da astfel formă
tot mai precisă principiului naționalităților. Aceste manifes­
tări ne mai impun o concluzie : aceea că plebiscistul nu este

16) N. Iorga, Principiul Național... (In „Războiul nostru în note

zilnice“, vol. III, p. 177).
17) Alf. Kirchof, Zur Verständigung über die Begriffe nation
und nationalität. Halle, 1905, p. 8.
18) Vezi H. Hauser, loc. cit. p. 11—12.
19) Istoricii nu sunt de acord, asupra momentului când apare
in Franța sentimentul național. Cel mai îndrăzneț, Aug. Thierry nu
ezită de a semnala în sec. IX-lea, aurora naționalității franceze.
Pentru Longnon, trebue așteptat începutul sec. XH-lea spre a în­
tâlni primele manifestări ale sentimentului național. Mare parte
dintre istorici, fixează începuturile de preferință, în lupta delà
Bouvines, a- 1214 (Babeion, Ranke, Duruy, Flach, etc.). Alții, în fine,
adună în jurul Ioanei-d’Arc, primele manifestări precise și defi­
nitive ale naționalității franceze. (Guizot, Michelet, Hauser, etc.).
20) „Statul Român cel întemeiat pe la 1300, la Argeș s’a spri­
jinit întâiu pe concepția că Statul nou este un Stat național, a
toată Țara Românească; ideea de națiune este cuprinsă în acest
titlu chiar“. (N. Iorga, Istoricul Constituției Românești. („In Noua
Constituție a României“).
 — 18 —

g instituție modernă. El a apărut, cum vom vedea, de tim­

puriu, și a lucrat, prin exprimările sale, pentru consolida­
rea principiului nostru, al cărui element indispensabil este.
Dintre astfel de manifestări, să amintim ca fiind carac-,
teristice :
a) Astfel încă în secolul al XII-lea, când în 1173, Ray­
mond V de Toulouse fu constrâns să depună omagiu lui
Henric al II-lea al Angliei, duce de Aquitania, se produce o
mișcare revoluționară printre supușii săi, fiindcă ei nu vo­
iau să treacă sub suveranitatea altuia.
b) Când în 1307, un tratat încheiat la Pontoise între bise­
rica din Lyon și Filip cel Frumos, stabilia dreptul suprem al
Regelui Franței asupra orașului Lyon, fu orânduită de către
Rege consultarea populației — deși nu era prevăzută în
tratat — și numai după această consultare populară, favo­
rabilă lui, se execută tratatul delà Pontoise.
c) Când tratatul din Brétigny din 1360, cedă Englezilor
o mare parte din Franța de Vest și de Sud-Vest, se ridicară
protestările populare, care denegau dreptul .de a putea fi
cedate. Oamenii se răsvrăteau sau plângeau la ideea de a
deveni Englezi; la Cahors, la Rochelle, cetățenii declarau că
preferă „être taillés tous les ans de la moitié de leur che-
vance, qu’ils fussent es mains des Anglais“. Și nu se supuseră
decât după câteva luni, declarând : „Nous avouerons les
Anglais des lèvres, mais le coeur ne s’en mouvra jà. „For­
mulă prin care, pentru prima dată, se exprimă un element
sentimental în concepția legăturii politice (Hauser). Este
o manifestare timidă a dreptului popoarelor de a dispune
de ele înșile (21) ; principiu pe care îl va concretiza mai
târziu Ioana D’Arc, în memorabila ei luptă și din care Re­
voluția Franceză va face un principiu de drept internațional
public.
d) Când în 1420, fu semnat tratatul delà Troyes, prin
care succesiunea fu transferată lui Henric V, care reuniâ

21) Vezi și Sollènei. Le Plébiscite dans l’annexion. Paris 1901,

p. 19: .„..aussitôt rentré en France, le roi Jean convoqua les gens
d'église, les nobles, les députés des bonnes villes, qui constitués en
Etats généraux repoussèrent le traité comme n’étant ni possible,
ni faisable, et leur patriotique enthousiasme, ordonnait de faire
bonne guerre aux Anglais“.
 — 19 —

astfel coroanele Angliei și a Franței — în dauna Delfinului

decăzut din drepturile sale — se impunea, prin însuși tra­
tatul (art. 24), ratificarea lui de către popoarele celor două
regate (22).
e) Când în 1526, Francise I făcut prizonier la Pavia, fu
constrâns să semneze tratatul delà Madrid (din 14 Ianua­
rie 1526) prima sa grijă după reîntoarcerea în Franța, con­
sistă în dispunerea ca locuitorii din Bourgogne — cari con­
form tratatului trebuiau cedați lui Carol Quintul — să fie
consultați asupra soartei lor viitoare. In acest scop, Regele
convocă Statele generale pentru 4 Iunie 1526 la Dijon,
și acestea hotărîră: „Supplier et requérir le roi, de les laisser
sous la couronne de France”- Conformându-se acestei ho-
tărîri, Francise I. declară că : „il est fondé en droit, qu'on
ne peut, nulles villes ni provinces, contre la volonté des ha­
bitants et sujets, transférer en autre, ou aliéner, sinon par
leur consentement exprès“. (Discursul său din Paris delà 16
Decembrie 1526) (2â). Este în acest text, originea întregei
doctrine franceze a plebiscitului, pe care nici mai târziu
nimeni nu o va defini mai bine (2425 ). Deși nu a lipsit a se
spune de unii cercetători în materie, că toate aceste cazuri
sunt mai repede anticipări ale practicei plebiscitare, mo­
mente de concretizare ale unui sentiment încă vag, de auto-
administrare a populațiilor în cauză, inspirate și de con­
cepțiile criticiste ale gânditorilor timpului (23).
f) In fine pentru a mai cită un exemplu, vom aminti că
atunci când în 1552, Regele Franței Henric al II-lea anexă
cele trei episcopate : Toul, Metz și Verdun, episcopul Robert
de Lenaucourt, adresându-se locuitorilor din Verdun, spu­
nea: „Le roi de France est venu comme libérateur; il veut
traiter les bourgeois comme de bons Français, et que bien

22) Vezi Giroud. Le Plébiscite International. Paris. 1920, p. 78.

23) Vezi: Hauser, Histoire du traité de Madrid („Revue Bourg-
uignone“ 1912, XXV, No. 3).
24) Vezi și V. Blagoyevitch, Le Principe des Nationalités et son
application dans les Traites de paix de Versailles et de Saint-Ger­
main. Paris 1922, pag. 36.
25) Th. Ruyssen, loc. cit. pag. 490.
 — 20 —

loin 'd’user de mesures de rigueur, il en appelé au vote libre

du peuple“ (28).
Constatăm deci până în secolul al XVI-lea, ca antece­
dente istorice ale principiului naționalităților, variate ma­
nifestări ale sentimentului național, ale voinței naționale,
ale ideii de contract social. Un pas mai departe, în preciza-
lea principiului naționalităților, se face prin ruperea uni­
tății creștine, eveniment ce determină crearea națiunilor mo­
deme și prin aceasta, afirmarea chestiunii naționalităților.
Unitatea religioasă fu sfărâmată prin schismă. Dar, pe
lângă aspectul religios, se observă în nouile manifestări re­
ligioase și un caracter național. Astfel în Boemia, mișcarea
conștiinței naționale cehe. Acelaș lucru s’a afirmat și des­
pre curentul care a dus la crearea bisericei galicane. Dar, în
special, Reforma din Germania este o mișcare esențial na­
țională. Hutten se adresează întregei creștinătăți, dar în pri­
mul rând „patriei de națiune germană“ (der ganzen Chris­
tenheit und zuvoran dem 'Vaterland Teutscher Nation), că­
reia îi strigă, în limba sa, (Jetzt schray ich an das Vater­
land teutscher Nation, in ihrer Sprach), scuzându-se și re­
gretând aproape de a fi scris odinioară, în limba latină.
Luther deasemeni lansează un manifest „nobilimii creștine a
națiunii germane“ (an der Christlichen Adel deutscher Na­
tion). Cât privește Reforma lui Zwingli, ea este de două
ori națională: ea reprezintă o revoltă contra Romei și o pro­
testare contra amestecului streinilor. Ea propovăduește el­
vețienilor ideea solidarității naționale, față de patria Elve­
țiană, constituită prin jurământ, la finele sec. al XlII-lea
și extinsă prin acelaș mijloc.
Și nouile biserici naționale își afirmă autonomia prin
limba vulgară, opusă limbei oficiale a bisericii universale,
înlocuind Biblia latină prin traduceri germane, franceze,
engleze, olandeze, etc., Reforma invită pe credincioși să res­
pingă orice autoritate supra-națională în interpretarea
Scripturei și-i îndrumă să caute în diferențele de limbă și26

26) Analizând împrejurările istorice în care s’a efectuat această

anexiune, E. Ollivier spune: „Ce fut par le suffrage universel que
les nouveaux citoyens français furent délivrés de l’ancien joug“.
'Empire libéral. Paris 1895, t. I„ pag. 165).
 — 21 —

religie, principiul unor noui grupări. Ca urmare, apare peste

tot noțiunea, — care se concretizează și în unele tratate
din sec. XVI—XVII-lea, — de frontieră linguistică.’
Prin caracterul său democratic, deasemeni Reforma era
menită să fie un puternic stimulent în desvoltarea princi­
piului naționalităților. Controversele politice ridicate de
Reformă, favorizau — ca în Franța și Elveția — consultă­
rile populare. Supușii reformați — în conflictele ce aveau
cu regalitatea — cereau adeseori recunoașterea dreptului
poporului înaintea acelui al Regelui. Astfel la scriitorii tim­
pului, națiunea apare ca o personalitate colectivă, distinctă
de puterea publică, anterioară și superioară ei, legată de
dânsa printr’un contract, pe care ambele părți trebuesc să-l
respecte. Este aceiași idee de contract, formulată cum am
văzut cu ocazia cedării provinciei Bourgogne — și mai
înainte încă de către seniorul Philippe Pot în Statele Ge­
nerale franceze, din 1484 — și desvoltată apoi, în celebra
teorie a lui Rousseau.
Dacă mai adăugăm și alte fapte concomitente delà fi­
nele sec. al XV-lea și începutul sec. al XVI-lea, formarea
marilor State occidentale prin consolidarea puterii regale,
revoluția economică care duce la nașterea economiei na­
ționale, Renașterea care în special în Italia, recomandă
concentrarea forțelor naționale și consultarea populară,
doctrina lui Machiavel care afirmă că popoarele sunt su­
puse la mai puține greșeli decât principii, avem princi­
palele elemente din care se elaborează conceptul de națio­
nalitate, deja foarte complex, din sec. al. XV-lea (27) ; avem
adică baza istorică a principiului naționalităților.
Și dacă nu ar fi intervenit eclipsa ideii de naționalitate
(Hauser) din sec. XVII—XVIII-lea, provocată de triumful
absolutismului monarhic și de ideea echilibrului între State,
— care duse la faimoasa teorie a părților echivalente din

27) Vezi și Holtzendorff. Le Principe des nationalités et la litté­

rature italienne 'du droit des gens. („Revue de dr. internat, et de
leg. comp. an. 1870, p. 105) : „La base historique du principe des
nationalités ne peut se trouver que dans le déclin des idées de su­
prématie spirituelle et temporelle. La Reforme et le traité de West-
iphalie (1648) constituent par conséquent, le point de départ du droit
des gens moderne“.
 — 22 —

sec. al XVin-lea (sistemul coîmpărțitor) prin care se jus­

tifica cea mai dureroasă disprețuire a conceptului de na­
ționalitate: împărțirea Poloniei, — am fi asistat la o mai
rapidă evoluție a principiului naționalităților. Regresul sem­
nalat în sec. XVII-lea însă, va încetă prin Revoluția fran­
ceză din 1789.
Dar, ceeace este cu deosebire interesant, fondatorii
dreptului internațional modern — deși nu au o concepție
clară despre principiul naționalităților și, ca atare, nu vor­
besc de dânsul — totuși recunosc unele elemente compo­
nente ale acestui principiu și justifică unele aspecte ale
sale, în lucrările lor. In felul acesta, se constată încă
înainte de Revoluția franceză, o concordanță între unele
manifestări ale vieții internaționale de atunci și între doctrină.
Astfel Grotius se declară favorabil plebiscitului (2829 ). El
combate doctrina teologică, vulgarizată de Bodin, Loyseau,
Lebret, conform căreia Regele deține puterea sa delà Dum­
nezeu singur, fără concursul căruia nu pot există State.
Pentru marele jurist olandez, Regele deține puterea sa delà
popor și Statul nu este altceva decât o creațiune a omului
și a națiunii. Voința poporului creazâ suveranitatea, drept
esențial public, dar nu absolut, ci subordonat ideii de drept.
Suveranul, ca urmare, nu poate nici chiar după o înfrân­
gere, să admită cedarea unui teritoriu, decât dacă consimt
la aceasta locuitorii, ceeace implică principiul plebiscitului.
Grotius admite și dreptul de secesiune, dacă Regele con­
simte (accedente régis consensu), sau în cazul când partea
ce se detașează, nu ar putea subsista altfel: de ex.: când
o provincie a unui Stat învins se dă învingătorului, spre a
evită ravagiile unui războiu de devastare. Dreptul de auto-
administrare, superior ideii de suveranitate, i-ar permite a-
ceasta (pars utitur jure quod ante societatem initam ha-
buit). Comentând această concepție, prof. Th. Ruyssen poate
spune : „Nu se va găsi nici mai târziu, formulă mai precisă
a dreptului popoarelor de a dispune de ele înșile” (28).

28) H. Grotius. De jure belii ac pads. Paris. (Ed. M. Molhuysen,

a. 1919 c. H, cap. VI, par. 3).
29) Le Droit ides peuples à disposer d’eux-mêmiesi. („Revue de
Métaphisique et de Morale“ a. 1932. No. 14, pag. 497).
 Puffendorf ni se pare și mai precis. Pentru el : „învin­
gătorul nu devine suveranul legitim (al provinciei cedate),
decât prin consimțimântul locuitorilor, sau prin jurământul
lor (30). Aceiași idee — exprimată însă mai puțin clar — se
găsește și la Vattel: ..O națiune trebue să se conserve, dar
ea poate să abandoneze în mod legitim o provincie sau un
oraș în caz de extremă necesitate...... Această provincie sau
oraș astfel părăsită și desmembrată de Stat, nu este obligată
de a primi pe noul stăpân, ce ar voi să i se dea“.
Filosofia franceză a sec. XVIII-lea a influențat dease-
meni doctrina dreptului internațional și a făcut prin a-
ceasta, ca textele asemănătoare celor de mai sus, să devină
și mai numeroase. Trebue însă să amintim, că nu toți au­
torii sunt de acord asupra rolului avut de filosofia franceză,
în ceeace am putea numi, formularea și precizarea primelor
începuturi teoretice ale principiului naționalităților. Renan
de ex., a văzut în generalizările filosofice ale sec. al. XVIII-
lea, în naturalismul și umanitarismul său, o negare chiar,
în orice caz o lipsă de interes față de chestiunea naționa­
lităților. Alții însă, de ex. Aug. Thierry, cred că filosofia
sec. al XVIII-lea înseamnă un pas mai departe, în desvol-
tarea principiului naționalităților, prin „proclamarea drep­
turilor indivizilor ca superioare acelora ale societăților și
ale drepturilor societăților, ca superioare acelora ale puterii
sociale“. Barrés, de aceiași părere, spuneă: „Filosofia sec. al
XVIII-lea și Revoluția au pus dreptul popoarelor de a se
guverna ele înșile. Cum au uzat ele de aceasta ? Aplicând
principiul naționalităților”. (31)
Adevărul este, că în sec. al. XVIII-lea cuvintele popor,
simbolizând comunitatea de origine și națiune, acesta re-
ferindu-se la organizarea politică, sunt de o întrebuințare
curentă. Acest fapt apărea însă ca o atât de mare noutate,
încât marchizul d’Argenson îl înregistrează în Journal-ul
său din 26 Iulie 1754: „Opiniile naționale prevalează și pot
să ducă departe. Se observă că niciodată nu s’au repetat

3) Puffendorf, Le Droit de la nature eft des gens. c. VU, cap.

III, paragr. 2 și c. VIII, cap. V., paragr. 9.
31) Citați de R. Johannet, loc. cit. pag. 74.
 — 24

numele de mțiiune și Stat ca astăzi. Aceste două nume nu

se pronunțau niciodată sub Ludovic al XIV-lea și lumea
nici nu aveâ măcar idee de dânsele. Niciodată opinia publică
n'a fost mai în curent ca astăzi, cu drepturile națiunii și ale
libertății”.
Acest pasaj sintetizează o stare de spirit și ne permite
să înțelegem ce influență revoluționară a putut să aibă
asupra desvtoltării chestiunii naționalităților, concepția1
filosofilor sec. XVIII-l'ea, cărora națiunea le apărea ca o
realitate socială a cărei legitimitate nimeni nu se gândește
să o conteste și ' căreia i se conferă — fără d ezita — atri­
butele suveranității, revendicate de monarhie, cuprinzând
în aceasta și controlul credințelor religioase.
Scriitorul însă care exercită în sec. XVIII-lea o influență
aproape decisivă asupra spiritelor și a cărui operă duce
direct la formularea—implicită de altfel și în Declarația drep­
turilor omului—a principiului naționalităților, a fost Rous­
seau. Concepției până atunci dominantă, că puterea vine
delà Dumnezeu, cum spusese Bossuet, Rousseau îi opune
pe aceea, că puterea vine delà popor. Din această concepție
liberală și democratică, rezultă că întocmai ca și indivizii,
popoarele sunt egale, că sunt frați între ele, că pot să-și
manifeste liber voința lor, cu unica condiție de a nu împietă
asupra altora. Nu există rase superioare, menite de a exer­
cită vreo hegemonie asupra celor inferioare. Toți trebue
să se bucure de egală libertate, în sânul naturii, mama tu­
turor. Răsunetul acestei doctrine — care prin recunoaște­
rea libertății și egalității naționale, punea fundamentul
principiului naționalităților (32) — fu imens. Influența sa
nu se exercită numai asupra cercurilor culte ale vremei.

32) Analizând rolul doctrinei lui Rousseau, în teoria principiului

naționalităților, prof. G. de Lapradelle spune: „Si la souveraineté
procède de la volonté des hommes, ce n’est pas seulement les cons­
titutions c’est-à-dire les aménagements intérieurs de l’Etat, mais la
nation, c’est-à-dire les aménagements extérieurs des peuples, qui
doivent se fonder sur elle. D’où catte conséquence qu’une con­
science commune est néséssaire à la nation et que, partout où cette
conscience est opprimée, le droit est violé: nulle annexion ne sera
donc légitime devant le droit, tant qu’un pléb’scite ne l’aura pas
ratifiée''. (Cours de Droit constitutionnel, pag. 42).
 25 —

Ea trecù asupra vieții politice și prin simplitatea sa, ajunse

a fi înțeleasă și aplaudată și de massele populare.
In America, Jefferson afirmă că influența lui Rousseau
se află la originea războiului de independență. Isbucnirea
lui dovedește, că ideia dreptului popoarelor de a dispune de
soarta lor, formulată și propovăduită de Rousseau, fă­
cuse remarcabile progrese în masse. In Irlanda încă delà
1780, patriotul Grattan se inspiră din Contractul Social,
pentru a redeșteptă pe compatrioții săi la sentimentul vieții
naționale. In Constituția ce-și dau Polonezii în 1791, dea-
semeni se găsește influența lui Rousseau : orice putere în
societate emană delà voința națională, proclamă un articol
din aceea constituție. Această influență se poate urmări
dealungul întregei Europe. Ea se constată sub forma drep­
tului de auto-determinare și la noi, la Românii din Mun­
tenia: „In August 1791, în mijlocul războiului Turcilor, de
o parte, Austro-Rușilor de altă parte, boierii din Țara Ro­
mânească ridică următoarea cerere : să fie guvern indigen,
țara noastră să nu mai ajungă teritoriu de ocupație pen­
tru armatele străine, să căpătăm o armată națională, căci
aici nu e nici pașalâc, nici sangeac, ci este teritoriul națiunii
valahe“ (8S).
II

Teoriile lui Rousseau au exercitat o profundă influență,

în special asupra concepțiilor politice ale Marei Revoluții
franceze, care datorește acestei influențe, aproape ex­
clusiv, inaugurarea politicei dreptului popoarelor. Con­
tractul Social a servit de model constituanților, cari tradu­
seră toate ideile lui Rousseau, în acte (33
34). Și delà Contrac­
tul Social la Declarația drepturilor omului nu e departe.
Cele două articole din această Declarație, — care ne inte­
resează mai mult, pentrucă cuprind implicit teoria prin­
cipiului naționalităților, — provin direct din Contractul
Social. Ele sunt acelea, în care se proclamă că suveranitatea
rezidă in națiune și că legea este expresiunea voinței gene-

33) N. Iorga, loc. cit. pag. 19.

34) Vezi și V. Blagoyevitch, loc. cit. pag. 40—41.
 26 —

rale, de unde urmează că voința generală, singura dețină­

toare a legii, are competința pentru a defini suveranitatea
sa. „Dar a face aplicațiunea acestei axiome la ideea de națio­
nalitate, eră a conferi principiului naționalităților o putere
incalculabilă. El își iscoate într’adevăr, rațiunea sa de a
fi, din terenul cel mai vast al dreptului public... El poartă
în sine imense posibilități de aplicațiune... condica restrân­
să pe care legiștii, rasă prudentă și circumspectă i-o me­
najaseră, s’a mărit în mod nemăsurat”. (3B).
Intr’o serie de texte — care evidențiază forma precisă
a principiului naționalităților — Revoluționarii desvoltară
principiile Declarației, care prin cele două articole amintite
trebue considerată și ca o „declarație a drepturilor națiuni­
lor“ (B. Lavergne) și formulară astfel ideile călăuzitoare ale
politicei lor externe.
Astfel, la 22 Mâi 1790, cu ocazia unui conflict anglo-
spaniol, în care Franța putea fi silită să intervină, Cons­
tituanta — la propunerea Ducelui de Levis, — vota urmă­
torul principiu de politică externă: „Franța renunță la cuce­
riri și privește limitele sale prezente, ca puse de destinul veș­
nic... Națiunea franceză renunță să întreprindă vreun răz-
boiu în scopul de a face cuceriri și nu va întrebuința niciodată
forțele sale, contra libertății vreunui popor“. Constituția din
1791 se exprimă, în cap. V, în acelaș mod. CG).
Ceva mai târziu, la 27 August 1790, André Chenier ana­
lizând consecințele pe care — pentru viața internațională
— putea să le aducă exemplul Franței, amintea consti-
tuanților, că „națiunile Europei aveau ochii ațintiți asupra
lor; buna reușită a experienței încercate va schimbă soarta
Europei : oamenii vor reintra în drepturile lor, popoarele
în suveranitatea lor uzurpată“.*

35) R. Johannet, loc. cit. pag. 85.

36) Comentând decretul din 22 Mai 1790, prof. R. Redislob spu­
ne: ...Ce décret ne reconnaît qu’une guerre unique, celle qui pare
une attaque imminente ou qui défend un drodit“. (Histoire des
grands principes du droit des gens. Paris, 1923, pag. 282). Pentru
cunoașterea împrejurărilor în care s’a produs acest decret, de văzut
și: B. Mirkine Guetaévich. Le Droit Constitutionnel International. Pa­
ris 1933, pag. 228 și urm.
 27 —

Respectul principiului naționalităților, odată expri­

mat, trebuia pus în concordanță cu necesitățile strategice
și politice ale războaelor revoluționare. / Foarte interesante
sunt — din acest punct de vedere — instrucțiile redactate
de L. Carnot în numele Comitetului diplomatic în a. 1792 (3738 ):
„Națiunile sunt între ele, în ordinea politică, ceeace sunt in­
divizii, în ordinea socială; acelea au ca și aceștia drepturile
lor respective... Ori, legea naturală voește să se respecte aceste
drepturi“.
Ca atare, recomandă Comisarilor și Comandanților de
Armate, că nici o anexiune nu se poate efectuă, fără ca în
prealabil să se fi arătat „...că comunele au cerut-o, prin emi­
terea unui vot liber și formal... Pentrucă suveranitatea apar­
ține tuturor popoarelor, nu poate fi comunitate sau reunire
decât în virtutea unei transacții formală, și liberă; nici unul
dintre ei nu are dreptul de a supune pe un altul legilor sale
comune, fără consimțământul său expres“.
Nici o excepție nu există, la această regulă a egalității
de drept între popoare. întinderea teritorială, populația nume­
roasă, etc., nu conferă mai multe drepturi unui Stat: „Noi
avem ca principiu, ca orice popor, oricare ar fi micimea Țării
pe care o locuește, este stăpân deplin la el acasă; că este egal
în drept cu altul mai mare, și că nimeni nu poate în mod le­
gitim, să-i încalce independența“.
Se accentuiază asupra elementului de voință colectivă în
manifestarea principiului naționalităților. Astfel Merlin de
Douai, însărcinat de către Comitetul diplomatic al Consti­
tuantei, să redacteze un raport asupra chestiunii Alsaciei,
enunță la 31 Oct. 1790 formula, considerată ca o primă ex-
presiune a teoriei elective a naționalității: „Poporul alsacian
s’a unit cu cel francez, pentrucă a voit-o; deci singură voința
sa, și nu tratatul delà Munster, a legitimat unirea sa“.
Și nu este vorba, pentru revoluționari, de fraze goale. Doc­
trina nouă a principiului naționalităților, care de altfel a fost
și criticată (3S), a găsit aplicațiune — în fapt — la primele

37) Vezi: Mémoires de Carnot par son fils t. I. pag. 296.

38) „La Révolution française n’avait — on le voit maintenant—
envisagé qu’un des aspects du problème des nationalités. Elle avait
hautement affirmé le coté moral du problème“ (B. Lavergne, loc. cit.
pag. 31 și urm.).
 - 28 —

anexiuni, efectuate prin consimțimântul populațiilor ane­

xate. Astfel în revolta Avignon-ului, asupra căruia Papa -—
în baza unor vechi tratate — revendica drepturi de suvera­
nitate; astfel în chestiunea principilor posesionați din Alsa­
cia. In orice alt timp, aceste două chestiuni delicate ar fi fost
soluționate pe cale de compromis, de transacții. Acum, dacă
se aduce — cum s’a spus — o atingere respectului sacru al
tratatelor (39), nu se procedează totuși arbitrar, ci prin mij­
locirea principiului naționalităților (40). Formula nouilor
anexiuni se poate încă citi, la Muzeul Societății Industriale
din Mulhouse, pe drapelele care figurează în Serbările din
1792: ,.La République de Mulhouse se donne à la Republique
française“ (41). Această formulă, concretizează esența însăși
a nouii doctrine revoluționare.
După aceiași metodă, se procedă sub Convenție, la reu­
nirea Savoei la Franța (decretul din 27 Noembrie 1792), a
Comitatului Nice (Decretul din 31 Ianuarie 1793), a ținutu­
lui Porentruy (decretul din 23 Martie 1793), a Belgiei (de­
cretele din 1, 2, 3, 4, 6, 8, 11, 19 și 23 Martie 1793) a Mayenței
(decretul din 30 Martie 1793).
Dar, deși pașnică — după primele declarații de princi­
pii din 1790 — Revoluția sub imperiul împrejurărilor, a ame­
nințărilor de invaziune, dieveni agresivă. Ea trebuia să se
apere contra monarhiilor care se coalizau spre a o înăbuși cu
concursul emigranților, și contra războiului civil. Deaceea,
chiar în sânul Legislativei și al Convenției apoi, se alcătui
repede un partid favorabil politicei răsboinice. Și atunci ■—
începând războaele — se ivi necesitatea justificării lor, când
prin ele se ajungea la atingeri aduse libertății naționale, sau
la anexiuni.
Astfel, la 20 Aprilie 1792, raportul lui Merlin de Thion-
ville vorbește de: „guerre aux rois, paix aux nations“, el este
urmat de decretul care proclamă solemn că „națiunea fran­
ceză nu susține un războiu delà națiune la națiune, ci apără,
din potrivă, un popor liber de agresiunea nedreaptă a unui

39) Vezi Giœudi, löc. leit. pag. 45.

40) „Le principe dœ nationalités s’introduira en tiers dans la
discussion, il écartera les compromis“. (R. Joiiannet, toc. cit. pag. 86).
41) Vezi Hauser, toc. cit. pag. 21.
 — 29 —

Rege“. In sfârșit, în acelaș spirit, conform cu principiul na­

ționalităților, decretele din 19 Noembrie 1792 al Convenției,
declară: „în numele Franței, de a acorda fraternitate și aju­
tor tuturor popoarelor care ar voi să-și recapete libertatea și
împuternicește autoritatea executivă de a da generalilor or­
dinele necesare, spre a aduce ajutor acestor popoare și să
apere pe cetățenii apăsați pentru cauza libertății“. Conform
acestui decret și instrucțiunilor citate ale lui Carnot, Du-
mouriez primește ordinul de „a eliberă în Belgia popoarele
oprimate și de a urmări pe teritoriul său, pe cel mai mortal
dușman al Republicei“.
Dar delà acest protectorat revoluționar (Jaurès), pe care
și-l asumase Franța revoluționară — inspirat la origine de
principiul libertății naționale — ușor se putea ajunge, cum
s’a și întâmplat, la un regim de agresiune. Principii vechi în­
cepură a fi invocate. In special teoria frontierelor naturale
a lui Richelieu, reluată de Danton la 31 Ianuarie 1793, reîn­
vie vechea dușmănie ereditară cu Anglia și Austria. Succesul
politicii răsboinice, victoriile neașteptate ale armatelor revo­
luționare, făcură să se pășească alături de principii. In unele
ocazii se mergea câte odată, până la invocarea — pentru jus­
tificarea unor anexiuni — „a dreptului de cucerire, fără a se
lua în considerare opinia locuitorilor“ (Basdevant). Princi­
piul naționalităților totuși este invocat și acum, dar cele mai
adeseori în folosul Franței (42), ceeace a făcut să se poată
vorbi pentru această vreme, de o tiranie a principiului na­
ționalităților. Pentrucă — prin exagerarea efectelor acestui
principiu — se discută, dacă cetățenii unei provincii franceze
s’ar putea pronunța pentru desmembrarea de Franța. Un de­
cret din 16 Decembrie 1792, fixa pedeapsa cu moartea contra
oricui ar propaga sau ar încerca alipirea unei provincii fran­
ceze, la un Stat străin (43). Carnot justifica însă, în ter­
meni judicioși, acest decret: „Fără îndoială este sigur că po-

42) Ex. Raportul Abatelui Grégoire asupra anexării Savoiei (27

Noemvrie 1792), proclamația în Montbéliard a lui Bernard de Sain­
tes, misionar al Convenției (10 Oct. 1793), etc.
43) Interpretând politica revoluționară de după 1792 și anali­
zând acest decret, Giroud încheie: „Les nations de l’Europe sont di-
vizibles parce que c’est l’intérét de la République, la République fran­
çaise est indivisible parce que c’est son intérêt“, (loc. cit. pag. 49).
 30 —

porul este suveran, oricare ar fi micimea teritoriului său, dar

nimeni nu ne poate impune legea sa. Ori, dacă o comună, cu
voința de a fi independentă, ar arunca Franța în federalism
și anarhie, aceasta ar însemna să ni se impună o lege, ceeace
nu este posibil“ (44).
In general, se poate spune, că ultimii ani ai sec. al XVIII-
lea prin declarațiile adeseori contradictorii ale șefilor Revo­
luției, determinate de împrejurările politicei externe, — ex.
ale lui Carnot, Merlin de Douai, etc. (4546), — aduc din nou
oarecare neprecizare în concepția principiului naționalități­
lor. Este vremea Directoratului, care oscilează în fixarea unei
atitudini de politică externă, în această materie.
* « *
S’a zis, că odată cu Napoleon, Franța renunță definitiv
la principii și politica de cucerire înlocuește politica dreptu­
lui popoarelor (4e). S’a afirmat apoi, că servindu-se de prin­
cipiul naționalităților, Napoleon știa să-l utilizeze în favoarea
sa, ori decâteori interesul i-o cerea (47). Credem totuși că nu se
poate nega orice desvoltare a principiului naționalităților în
epoca lui Napoleon I, după cum nu i se pot atribui idei strict
naționalitare. Politica sa realistă a fost influențată de unele
împrumuturi; astfel din tradiția capețiană el a luat ideea
frontierelor naturale, din tradiția enciclopediștilor a luat ideea
naționalității, din tradiția burbonică ideea Imperiului,— cea
mai clară dealtfel din sistemul napoleonian, — și a Pactului
de familie (48). Dacă ideea naționalității intră ca element
component al politicii sale, ne putem aștepta ca ea să fi fost
deasemeni pusă la contribuție. Și într’adevăr, prin crearea
Marelui Ducat al Varșoviei, care dădu o satisfacție momen­
tană patriotismului pasionat al Poloniei împărțite, prin re­
învierea vechiului titlu glorios de Regat dl Italiei, care cu­
prindea în sine „un întreg viitor de independență“ (49), prin
crearea Confederației Rinului — care eliminând numeroasele

44) In: Ch. Dupuis, doc. cit. pag. 174—175

45) Vezi V- Blagoyévitch. loc. cit. pag. 43 și urm.
46) H. Hauser, loc. cit. pag. 22.
47) V. Blagoyévitch, loc. cit. pag. 52.
48) Vezi R. Johannet, loc. cit. pag. 116.
49) Jacques Bainville. Bismark et lai France. Paris 1911, p. Ill
 - 31

Stătulețe feudale, reprezintă un pas în spre unitatea Germa­

niei, — Napoleon a servit desvoltarea principiului naționali­
tăților. După mărturisirile sale delà Sf. Elena, el ar fi inten­
ționat chiar, să reconstitue întreaga Europă pe baze națio­
nale. Aceasta a făcut să se afirme categoric, că ,(Napoleon I
a fost primul bărbat de stat european, care a apreciat puterea
sentimentului național și a făcut adeseori apel la dânsul, nu
numai în Franța, dar și în afară de ea“ (5051 ).
Dar politica lui Napoleon a contribuit și în mod pasiv,
la promovarea principiului naționalităților: a) Prin armatele
sale victorioase care au răspândit dealungul Europei, ideile
revoluționare despre suveranitatea poporului și dreptul de
autodeterminare (B1) ; b) Prin opresiunea popoarelor supuse,
feudatare sau aliate, Franța imperială a desvoltat sentimen­
tul național și l-a întors contra ei (S253
). Războiul Spaniei, re­
volta tiroleză — Befreiungskrieg, — atitudinea cantoanelor
elvețiene, confirmă acest adevăr.
Principiul naționalităților este astfel formulat — fie sub
aspectul său idealist de care Revoluția franceză, fie sub cel
realist (B3), în Germania, „unde tirania napoleoniană a avut
consecințe intelectuale profunde“ (Hauser), — până la finele
epocei napoleoniene. Și pe lângă parțialele aplicațiuni din
Apusul Europei, acest principiu a avut o interesantă apli­
care — în primii ani ai sec. XIX-lea—și în răsăritul Europei,
în Serbia, prin urmările revoluției naționale din 1804. D-l N.
Iorga acordă deosebită însemnătate acestui eveniment: „...Ast-
50) Ramisaî Muir, Nationalisme et Internationalisme, (trad, de
Varigny). Paris 1918. pag. 97.
51) D. N. Iorga atribue succesul armatelor revoluționare nu nu­
mai talentului militar al generalilor Revoluției și norocului genial
al lui Bonaparte, ci și altui factor: .„Națiunile se ofereau liberatori­
lor, cărora li sacrificau tirania de până atunci, întoemai cum Bi­
zantinii din Siria., copleșiți de administrație, storși de fisc, sdrobiți
de o imensă cultură formală, s’au oferit odinioară Arabilor patriar­
hali, mâncători de curmale și lăcuste, caTe aduceau înapoi vechea
idilă patriarhală“, (loc. cit..pag. 180).
53) „...Le Révolution française a abouti à éveiller les sentiments
nationaux des étrangers contre la France. Ce. fut la conséquence des
guerres de la Révolution et de l’Empire. Lorsque le développement
des ambitions révolutionnaires et napoléoniens arriva à son terme,
les nations opprimées se révoltèrent. Ce fut la cause des succès des
coalitions de 1813—1814“. (Ch. Dupuis, loc. cit. pag. 175).
53) Prin Discursurile lui Fichte, prin „Zum neuen Jahre 1816“ a
lui Moritz Arndt, prin Das Verhältniss Holsteins und Schleswigs zu
Deutschland und Danemark, 1817 a lui Ch. Reihs, etc.
 — 32 —

fel apare lămurit că principiul naționalităților, ca element

moral, creator de State, nu vine delà cei mari la cei mici, delà
cei culți, la cei ce erau să fie inițiați în cultură, delà Apuseni
la Răsăriteni, ci invers. Printr’o serie de împrejurări, acest
principiu a venit delà noi, cei mici, cei inferiori în cultură,
răsăritenii, națiunilor din Apus și chiar acelei Germanii, care,
crescută totuși pe baza principiului național, caută să su­
grume azi viața națională a noastră (54).
* * *
Pentrucă Napoleon I căzuse prin puternica explozie a
sentimentului național, ar fi fost de așteptat ca principiul
naționalităților să joace un rol însemnat în opera de recon­
stituire a Europei, devenită actuală prin căderea sa. Nimic
din toată speranța opiniei publice de atunci. Suveranii coali­
zați contra lui Napoleon I, departe de a se fi convertit la res­
pectul principiului naționalităților, în Congresul delà Viena
nu introduseră nici o formulă nouă în dreptul public euro­
pean. Ei reveniră la principiile vechiului regim. Popoarele
fură acolo grupate sau divizate după interesele combinațiilor
diplomatice și ale principiului echilibrului forțelor, în care nu
intrau calcule de justiție. „Dacă în protocoalele Congresului
se amintește — din când în când — de principiul naționali­
tăților, și atunci i se dă o falsă interpretare. Așa de ex. Ale­
xandru I îl invocă pentru a absorbi pe toți Polonezii. Pru­
sia, pentru a încorpora în întregime Saxa, etc. Singura in­
terpretare justă este atunci când se hotărăște să se dea Polo­
nezilor, supuși celor trei State, instituțiuni naționale“ (55). In
general, se poate admite că în Congresul delà Viena, națio­
nalitățile au fost sacrificate, de către dinastiile restaurate.
Opera acestui Congres reprezintă negația principiului națio­
nalităților, conceput fie în modul Revoluției, fie în acela al
Germanilor din 1813—15. Cum se poate explica aceasta?
Prin neînțelegerea de către bărbații de stat a fenomenelor na­
ționale? Credem că este mai fondat a admite, că Suveranii și
plenipotențiarii adunați la Viena înțelegeau ce înseamnă și

54) N. Iorga, loc. cit. pag. 190.

55) Meitani G., Curs de Drept Internațional Public. București
1931. pag. 22.
 — S3 —

Ia ce consecințe poate duce principiul naționalităților. Două­

zeci de ani trecuseră doar în mijlocul frământărilor, în care
adeseori s’a auizit de noul principiu. Dar tocmai fiindcă con­
secințele acestui principiu le puteau fi dăunătoare, au cău­
tat să-l îndepărteze dintre ideile călăuzitoare ale operei Con­
gresului. Corespondența — publicată în mare parte — a lui
Metternich, dovedește temeinicia acestui punct de vedere (5e).
Deaceea opera realizată nu a fost durabilă, cum credeau
făuritorii ei. Una dintre lacunele tratatului delà Viena din
(9 Iunie 1815) a fost tocmai desprețuirea principiului na­
57), principiu dinamic, cum a dovedit-o epoca
ționalităților (56
revoluționară și napoleoniană. Consecința a fost, că o luptă
a început după 1815, când ascunsă, când violentă, între prin­
cipiile vechiului regim, care urmăreau să garanteze hege­
monia suveranilor, prin menținerea statului-quo, și
piui naționalităților, care voia să remanieze harta I
permițând fiecărei națiuni de a constitui un Stat.
In această epocă, până la 1848, principiul naționalități­
lor se prezintă, sub două aspecte: I. Unul interior, democra­
tic, tinzând la întronarea integrală a constituționalismului
și a sufragiului universal; II. Altul exterior, destul de adecuat
simbolizat, prin principiul de non-intervențiune.
Opinia publică europeană și cea franceză, în special, se
preocupă în timpul Restaurației de chestiunea națiunilor,
care se deșteaptă. Reacționarismul Sf. Alianțe îndârjește și

56) Vezi t. TI pag. 179: O scrisoare confidențială a lui Meter-

niich din 14 Noemibirie 1818: „...Pour Ji Prusse comme pour l’Autriche,
des réformes libérales, seraient la dislocation de l’Etast. En effet,
étant donné 1’ét.at das deux monarch es, le système représentatif mi­
rait pour résultat immédiat la désagrégation“.
Vezi și O. Nippold. Le développement histor'que du droit interna­
tional depuis le Congrès de Vienne. („Recueil das Cours de l’Acadé-
mie de Droit International de la Haye“, a 1924, v. I. pp. 5—120).
57) Intr’adevàr, în congresul delà Viena triumfă această teză,
susținută de Hardenberg, de Metternich, etc.: .... Le droit de con­
quête... le droit delà force... je pourrais citer en notre faveur tous
les publicistes anciens et modernes les plus célèbres, qui s’acorrdent
unanimement à l’appui de ma thèse”. Acestei teze se opune Talley­
rand când invocă „le droit publique européen”, al cărui principiu
fundamental, este că ....la sauveraineté ne țeut être acquise par le
seuil fait de la conquête, ni passer au conquérant si le souverain ne
la lui eide”. (Vezi Angeborg. Le Congrès de Vienne, t. I. pg. 67).
3
 — 34 —

mai mult această opinie publică, factor nou, care începe a

conta în treburile publice. O eră nouă, rodnică, se deschide
in desvoltarea principiului naționalităților. Repercusiuni se
observă și în dreptul internațional public. Astfel, desbateri
violente se ridică în jurul dreptului de intervențiune, al cărui
liber exercițiu, partizanii prinClpiuhft-națkmaiitățrlorîî-^
negauincazul intervențiunii franceze — din mandatul Sf.
Alianțe — în Spania, dar îl cereau pentru Moreea. Louis
Blanc va sintetiza mai târziu această contradicție, când va
susține în a sa „Histoire de dix ans” că „intervenția nu este
ilegitimă, decât dacă ea contravine principiului naționalități­
lor”. Este o adevărată revoluție diplomatică. Statele nu mai
sunt legitime juridicește, decât dacă sunt edificate pe baza
noului principiu.
Toate mișcările populare din epoca Restaurației, în
Spania, Polonia, Italia, Grecia, Germania, Franța, „se ca­
racterizează printr’un amestec de idei democratice și de idei
naționale“ (Hauser). Independența Greciei (1829) — prece­
dată de acea bătălie a tendințelor naționalitare, care a fost
Navarin (1827), și care însemna începutul unei ere noui șl
anunța impunerea triumfală a opiniei publice (Johannet),—
reprezintă un răsunător succes al principiului naționalități­
lor, după cum îl reprezintă și independența Belgiei (1830);
acte ce înseamnă o adevărată revoltă contra tratatului din
1815.
Revoluția delà 1848 — începută în Franța, unde răstur­
narea regalității lui Ludovic Filip I, poate fi considerată ca
„desnodământul conflictului dintre coroană și principiul na­
ționalităților” (Bainville), conflict ce luase naștere delà 1840,
pe chestiunea egipteană, — apare în întreaga Europă ca un
triumf al naționalităților.
Și cu toată reacțiunea ce urmă, înnăbușind această miș­
care — poate prematură (Ch. Dupuis) — principiul naționa­
lităților subsistă și evoluția lui explică cea mai mare parte
din istoria anilor 1848—70. Acest principiu ia acum și o des-
voltare teoretică, prin cultivarea lui în diferitele asociațiuni
naționaliste (Juna Italie, Juna Europa, etc.) și prin celebra
prelegere a Prof. Mancini (din 12 Ianuarie 1851) la Turino,
a cărei concluzie, cum știm, este că „baza rațională a ori-
 — 35 —

cărui drept internațional trebue să fie triumful principiului

naționalităților“. Mancini oferea astfel interesului național
italian, sprijinul unui principiu universal, transpunând, pe
terenul internațional, doctrina Declarației drepturilor omului.

* * *
Epoca Imperiului al II-lea francez este—fără îndoială—
vremea când principiul naționalităților devine un principiu
de guvernământ. Noua teorie a naționalităților era marea
preocupare a lui Napoleon Ill-lea. Era partizanul acestui
principiu din convingere (5859), dar și dintr’o oarecare iluzie
de interes personal. Puterea sa în interiorul Franței era sta­
bilită pe ideea de suveranitate a poporului, și el voia ca acest
principiu să triumfe pretutindeni și să asigure astfel con­
stituția nouilor State, după cum era fundamentul propriei
sale autorități. Ca atare, l-a susținut pretutindeni unde re­
vendicările naționale fuseseră oprimate, prin opera tratate­
lor din 1815, — a căror desființare a fost ideea dominantă a
politicei lui Napoleon III, — sau prin mai vechi nedreptăți
istorice. Și aceasta, chiar când în consecințele sale, aplica-
țiunea principiului naționalităților nu servea interesele
Franței (B9).
Prima manifestare a ideilor sale politice, reiese din cea
dintâi proclamație către poporul francez, în care imitând sti­
lul buletinelor Marei Armate, spune: „Credincios maximelor
împăratului, nu cunosc alte interese decât ale voastre, altă

58) Unii autori au contestat lui Napoleon HI o clară înțelegere a

naturii principi ului naționalităților. De ex. Hauser spune:
„II oscillait perpétuellement entre la théorie française, révolu­
tionnaire, démocratique, du consentement populaire et la theorlé
allemande, fataliste, bismarkier.ne du droit des groses aglomérations
à s’agrandir, à s’annexer les peuples qui leur sont apparentés par la
race, la langue, l’histoire ou même simplement par les intérêts”. (Loc.
cit. peg. 25). Dar istoria Imperiului al H-lea ne arată statornicia
până la sacrificiu a lui Napoleon M, față de acest principiu. Osci­
lațiile de cari vorbește Hauser pot fi explicate numai prin antago­
nismul dintre interesele Franței —de care împăratul trebuia să țină
seamă — și manifestările principiului.
59) Vezi: J. Bainville, loc. cit. pag. 107: .Après Sadowa, après
l’unité italienne et l’unité allemande, faites contre nous, après l’ef­
fondrement de son trône, il s’acharnera encore à défendre et à glo­
rifier ce principe“.
 — 36

glorie decât aceea de a fi folositor Franței și umanității. Mi-am

închinat existența realizării unei mari misiuni. De pe stânca
din Sfânta Elena o privire a soarelui ce apunea a trecut în
sufletul meu. Voiu ști să înving, sau să mor pentru cauza
pooparelor“ (6061). Oficial, politica nouă a naționalităților a
fost inaugurată de către Napoleon III-lea în Congresul delà
Paris (1856), cu chestiunea română. Și prin felul cum a-
ceastă chestiune s’a rezolvat, prin unirea definitivă a Prin­
cipatelor, contra voinței unei părți din Europa, „un element
nou a fost introdus în desvoltarea principiului național”
(N. lorga).
Noua politică a fost constant urmată — oferind sprijin
Italiei direct, Germaniei indirect, pentru a-și realiza unita­
tea națională — cel puțin până la 1866. Este vremea când—
cum s’a spus — principiul naționalităților era la putere.
Aceasta făcea pe Maximin Deloche să scrie în 1860: „Franța
reprezintă principiul naționalităților. Peste tot unde un popor
a combătut pentru eliberarea sa, țara noastră s’a găsit pre­
zentă prin influența sa, când ea nu era prin armele sale” (81).
Prin această politică, care afirma astfel ca „bază a drep­
tului internațional, respectarea persoanelor politice, care sunt
națiunile“ (Carnazza-Amari), Napoleon III-lea isbuti să facă
să dispară parte dintre nedreptățile istorice din Europa sec.
al XlX-lea, să asigure concilierea opiniei publice franceze,
pe care regalitățile anterioare o neglijase sau o disprețuise și
să pregătească calea către triumful de mai târziu, al prin­
cipiului naționalităților.
Dar după 1866, începu un declin temporar al principiu­
lui naționalităților. Sub iminența pericolului pe care-1 repre­
zenta pentru Franța Imperială, unitatea germanică, — rea­
lizată în jurul Prusiei, cu tradiție militaristă, care invoca și
ea principiul naționalităților, dar de nuanța erudită germa­
nică, — o reacțiune energică se produce. Lavelaye în „Revue
des deux mondes“, Thiers, marele susținător de odinioară
al ideii, în Corpul Legislativ în 1867, fac -cele mai categorice

60) In J. Bainville, loc. cit. pag. 110—111.

61) Le principe des Nationalités. Paris. 1860.
 - 37 —

rezerve asupra eficacității principiului naționalităților, sau îl

critică cu vehemență.
Iar Frédéric le Play, consilier al lui Napoleon III-lea, —
căruia îi declarase: „Imperiul Vostru va muri de două boale:
votul universal și teoria naționalităților. Naționalitățile vă
vor conduce la aceasta: că Alsacia va fi germană“, scriind la
19 Iunie 1869 diplomatului P. Hyacinthe, afirma: „Principiul
Naționalităților este flagelul secolului, când el urmărește să
distrugă micile autonomii care iubesc independența lor, pen­
tru a le aservi unei aglomerațiuni pusă sub autoritatea ex­
clusivă a unei Capitale“ (62). Critice întemeiate, dacă luăm în
considerare modul în care Germania — unificată prin poli­
tica binevoitoare a lui Napoleon al III-lea — va interpreta
principiul naționalităților. Războiul franco-german din 1870-
71, și chestiunea răpirii Alsaciei-Lorena, au dovedit cu priso­
sință temeinicia lor.

III.

După această trecere în revistă a momentelor caracte­

ristice din desvoltarea și concretizarea, în câteva cazuri, a
principiului naționalităților, până la finele Imperiului al
II-lea, o întrebare se pune: care au fost modalitățile de inter­
pretare practică și de aplicare a acestui principiu — crista­
lizat deja, până la această epoca, în jurul celor două teorii
clasice: franco-italiană și germană (63), — în timpul domniei
lui Napoleon al III-lea?
Vom răspunde, că interpretarea și aplicarea principiului
naționalităților s’a realizat, în mod diferit, după tempera­
mentul popoarelor și idupă concepțiile politice și juridice ale
guvernanților. Astfel noua Italie s’a creat prin invocarea

62) Vezi în R. Johannet, loc. cit. pag. 173*—174.

63) Hauser atrbue tot lui Napoleon al IH-lea, împământenirea
celor două concepțiuni diferite asupra principiului naționalităților:
,Ainsi pendant trente ans, et par la faute de Napoleon HT, l’Europe
flotte entre 'deux conceptions opposées, contradictoires, du principe
des nationalités“ (loc. cit. p. 26).
 — 38 —

dreptului popular, care-și găsește expresiunea sa în plebis­

cite (64). Tot prin plebiscit s’au detașat unele populațiuni de
Casa de Savoia.
Rămân într’adevăr, drept model, plebiscitele din Nice și
Savoye (65), teritorii cedate Franței prin tratatul delà Turin
din 24 Martie 1860.
Efectuate în plină pace, fără cucerire prealabilă, fără
imigrațiune din partea națiunii anexante, sub supraveghe­
rea autorităților Statului cedant, aceste plebiscite ar fi pu­
tut dacă ar fi fost imitate, să introducă un element de
pace și liniște, în viața internațională. Din nenorocire, plebis­
citele din anul 1860 — considerate în discuțiile ulterioare,
drept „piatră de încercare a valorii metodei plebiscitare“ (S.
Wambaugh) — nu au avut urmări de semnificație juridico-
politică.
Când s’a deschis chestiunea ducatelor daneze — origi­
nea reală a războiului franco-german din 1870 și prin aceasta
a războiului mondial, — Treitschke formula în termeni cate­
gorici doctrina germană, care constitue un al doilea mod de
interpretare și aplicare a principiului naționalităților, din
această epocă: „Dreptul Slesvig-Holstein-ului de autodeter­
minare (das Selbstbestimmungsrecht der Schleswig. Hol­
stein) este limitat de drepturile și interesele națiunii ger­
mane“. Contrar deci principiilor Revoluției franceze susținute
și de Franța imperială, după istoricul german ar exista, o
inegalitate de drept între națiunile mari și cele mici. In
această inegalitate, drepturile și chiar interesele națiunilor

64) Fentau realizarea acelei' „idei predominante, care este na­

țiunea unită, organizată in Stat național” (Mancini),, înregistrăm
în Italia sec. al XlX-lea, numeroase consultări populare. Astfel, pe
această cale a plebiscitelor succesive își declară reunirea lor la Re­
gatul Sardiniei și Piemontului, micile State din peninsula italică :
Modena, Bologna, Parma, Placentia, Toscana, Sicilia, Regatul Nea-
poluJui, Statele Pontificale, Umbria (Plebiscitele din 1 și 15 Marne,
■15 și 21 Octombrie 1860) și Veneția (la 21 și 22 Octombrie 1866).
Deasemeni după ocuparea’ Romei, de către trupele italiene, la 20
Septembrie 1870, un plebiscit vine să confirme integrarea sa în noul
Regat al Italiei.
65) Plebiscitul d'n Nice dă 25.743 de voturi pentru alipirea la
Franța, din 30.706 înscriși; cel din Savoye dă 130.533 de voturi pen­
tru, față de 235 contra și 71 nule. (Vezi: Fr. Grivaz. L»e Plébiscite
d’annexion de 1860 en Savoye et dans le Comitat de Nice (R. G. D.
I. P. t. m pag. 570 și unm.), etc.
 — 39 —

mari, pot să primeze. Este o proclamare formală a principiu­

lui marilor aglomerațiuni și o contestare categorică a drep­
tului la existență a națiunilor mici.
Această doctrină a fost adoptată — sub inspirația Iui
Bismark — de către diplomația austro-prusiană și concreti­
zată în convenția delà Gastein (1865), care în mod cu totul
provizoriu, reglementa chestiunea ducatelor.
Contra acestui fel de interpretare a principiului națio­
nalităților — acelaș care peste câțiva ani a fost aplicat de
Germania învingătoare, în Alsacia și Lorena,—adepții ade­
văratului principiu, care triumfase în Italia, au protestat
prin celebra circulară din 29 August 1865 a lui Drouyn de
Lhuys, ministru al lui Napoleon III, care redă astfel și con­
cepția împăratului: „A fost vreo preocupare de voința popu­
lațiilor? Ele nu au fost consultate sub nici o formă... Pe ce
principiu se bazează deci combinația austro-prusiană? Regre­
tăm de a nu găsi alt fundament, decât convenția reciprocă a
celor doi coîmpărțitori. Este o practică de care Europa se
desobișnuise, și precedentele trebuiesc căutate în epocele cele
mai funeste ale Istoriei. Violența și cucerirea pervertesc no­
țiunea de drept și conștiința popoarelor. Substituite princi­
piilor care reglementează viața societăților modeme, ele sunt
un element de turburare și de disoluție, și nu pot decât să
răstoarne ordinea veche, fără să edifice în mod solid, o ordine
nouă“.
Aceasta nu a împiedecat însă, ca diplomația germană
să meargă pe drumul apucat și să se ajungă astfel, la acea
deformare a principiului naționalităților, invocată de Treit-
schke pentru a justifica răpirea Alsaciei și Lorenei, prin
dreptul rasei germanice de a-și adună pe toți membrii ei,
sub acelaș steag, chiar contra voinței lor. In numele națio­
nalismului inconștient (I. Grimm), se condamnă astfel
dreptul de autodeterminare. Acestei filosofii a inconștientu­
lui, îi răspunde naționalismul democratic, prin celebrul
protest al Alsaciei-Lorenei din 17 Februarie 1871, care
afirmă: „...hotărîta voința a Alsaciei și a Lorenei de a ră­
mâne franceze... O Adunare chiar ieșită din sufragiul uni­
versal, nu ar putea să invoce suveranitatea sa spre a acoperi
sau. a ratifica exigențe destructive ale integrității teritoriale.
 — 40 —

Noi proclamări prin prezenta, dreptul pentru totdeauna in­

violabil al Alsacienilor și al Lorenilor, de a rămâne membri ai
națiunii franceze“.
Acest protest reprezintă o precizare nouă, importantă, a
naturii juridice a principiului naționalităților. Se constată
în analiza juridică a protestului delà 1871 și o vagă inspira­
ție din tradiția revoluționară, care institue voința ca unicul
și cel mai important interpret al ideii de naționalitate. Dar
se constată și elemente mai pozitive. Astfel se părăsește
în parte, doctrina revoluționară a lui Merlin de Douai și
se invocă faptul real al unirii de două secole cu Franța
(Art. I). Se pune integritatea teritorială înaintea voinței
sufragiului universal (Art. 2). Se subordonează apoi, orice
transfert de suveranitate „garanției ordinei generale a
lumii“ (Art. 3).
Cu aceste texte, evoluția doctrinară a principiului na­
ționalităților este închisă (86). Intre cele două doctrine ast­
fel formulate și aplicate, au avut de ales și autorii ultime­
lor tratate de pace. Vom vedea, că adoptând adevărata teo­
rie a principiului naționalităților, cea de origină franco-
italiană, dar ținând seama și de criticile formulate, ei au
impus — în scopul superior al asigurării unei păci dura­
bile și a creerii de State viabile, — un caracter dO relativi­
tate principiului naționalităților (6667).
Să constatăm încă, că și în epoca de declin a principiului
naționalităților — care a început după dezastrul fran­
cez din 1870, prin pierderea sprijinului Franței — el a mai
avut parțiale aplicări, în Congresul delà Berlin (13 Iunie—
13 Iulie 1878). România, Serbia și Muntenegrul au fost re­
cunoscute acolo, în baza acestui principiu, ca State indepen­
dente, cu deplină capacitate juridică internațională, sub
condiția îndeplinirii unor angajamente internaționale. O

66) Vezi H. Hauser, loc. cit. pag. 28: „On n’irà pas plus loin que
Treitșehke dans l’aff «nation du droit historique des grands peu­
ples à recouvrir leurs membres pendus et à se subordonner les pe­
tits peuples, ni plus loin que les protestataires de Bordeaux et que
Mancini dans l’affirmation du droit national fondé sur la volonté
des peuples“.
67) Vezi B. Lavergne, loc. cit. pag. 57: , Même dans ses „quatorze
points.“ si suocintș, le Président Willson a marqué que des brèches
légères devaient être faites au principe absolu des nationalités“.
 — 41 —

Bulgarie, a cărei vasalitate turcească eră aproape nominală,

a fost deasemeni creată și ea va evolua deasemeni spre de­
plina suveranitate. S’a clarificat astfel în oarecare măsură,
situația din peninsula Balcanică, această regiune nevralgică
a Europei, în sec. al XlX-lea.
Dar, în general, opera teritorială și politică a Congre­
sului delà Berlin, nu pcate fi considerată ca elaborată pe
baza principiului naționalităților. Ea este condusă tot de
vechile principii diplomatice (68) și poartă pecetea hegemo­
niei Germaniei bismarkiene, hegemonie ce va tinde apoi să
devină mondială. După cum contrarie principiului naționa­
lităților — a cărui discreditare este (Seignobos) — trebue
considerată și instituirea Triplei Alianțe (a. 1882).
* * *
Ca urmare, s’ar putea admite, că mai mult de patruzeci
de ani după pacea delà Frankfurt (10 Mai 1871), principiul
naționalităților nu mai fu la ordinea zilei- In acest timp, miș­
cările naționalitare înnăbușite de indiferența sau ostilita­
tea Europei, guvernată de Concertul european, — acel ru­
diment de organ executiv internațional, — așteaptă mo­
mentul potrivit spre a izbucni, pentru a da naștere la noui
formațiuni politice, bazate pe acest principiu. Pregătirea se
desăvârșește, prin pătrunderea în conștiința națiunilor ne­
dreptățite, a principiilor fundamentale ale teoriei naționa­
lităților. Și în acest fapt tocmai, constă deosebirea între
manifestările naționalitare din sec. al XlX-lea și al XX-lea
și cele anterioare (®9).
Datorită penetrațiunii în conștiința națiunilor oprimate,
a principiului naționalităților, o reînviere "a' lui se produce

68) D. N. Iorgia apreciază astfel atitudinea Puterilor în, Congre­

sul delà Berlin.: „Corrigeant mécaniquement comme à l’époque de
Napoleon I, taillant aux cisseaux de la diplomatie de routine d’après
las vallées et les lignes des collines, repoussant toute légitimité des
tendances nationales, l’Europe s’attribuait elle même des territoires
continentaux et insulaires, destinés à empêcher non seulement par
sa force matérielle et morale, comme jusqu’alors, mais part sa pré­
sence de fa t, l'accomplissement des nécessités organiques profondes,
des fatalités nationales irréductibles. C’était l’expropriation au pro­
fit des Puissances, de toutes les Puissances, expropriation en même
temps du droit naturel des nations et du droit historique des Turcs“.
(Histoire des États Balcaniques, Bucarest 1914 pag. 367).
 — 42 —

încă înainte de războiul mondial. Ea se manifestă — urmă­

rind consacrarea libertății naționale a popoarelor balcanice
—- în războaiele balcanice (1912—1913). Se dovedi și acum
că „fenomenele de împăcare, de amalgamizare, de interna­
ționalizare a locuitorilor de sânge deosebit al unei țări, sunt
numai superficiale și că la urma urmelor, cum după un șivoiu
de ploae iese la iveală stânca veche, tot astfel națiunile, care
sunt fundamentale, elementare, externe, nu se creează, nu
se desființează și nu se modelează, ci apar și rămân (69 70).
In fine, războiul mondial are la baza sa, tot chestiunea
naționalităților. Iar prin rezultatele sale, el rămâne în isto­
rie, evenimentul care a determinat triumful principiului na­
ționalităților.
De această dată, Statul național a triumfat. Dorit de
națiunile subjugate ale sec. al XIX-lea, afișat ca un ideal
în lumea revendicărilor naționale, noua fizionomie juridică
de Stat apare astfel, ca rezultat al unei îndelungate și în­
dârjite lupte; ca consecință a atâtor adânci transformări,
a unor prefaceri revoluționare, în domeniul gândirii politice.

69) Vezi R. Muiir, loc. cit. pag. 115: „Les premières nations éta’ent
arrivées à leur âge de nation, comme M. Jourdain parlait la prose,
sans se rendre compte de l’importance de ce que’e’.le faisaient. Elles
étaient guidées par leurs propres instinctes et traditions, et ne s’ar­
rêtaient jamais à fa'rfe de la théorie. Mais les nations qui effectuèrent
leur unité au XlX-e siècle, le firent conformément à des principes
laborieusement discutés“.
70) N. Iorga, Istoria Războiului Balcanic. București 1915, p. 62.
 CAP. II

Războiul mondial și declarațiile naționalitare.

ăzboiul mondial a găsit Europa frământată de o veche șj

R nesoluționată problemă a naționalităților, consecință fi­
rească a faptului, că timp de secole, alte principii decât acel
al naționalităților dominaseră teoria formațiunii Statelor ;
principiul naționalităților fiind în luptă totdeauna cu acelea,
și adeseori învins de către ele. Intr’adevăr, dacă prin răz-
boaele naționalilore de la jumătatea sec. XIX-lea, — să nu
uităm că și acele războae au fost determinate „...de dorința
popoarelor asuprite de a-și cuceri independența sau de a-și
realiza unitatea lor națională“, (Lord Robert Howard) (71)—
unele State ajunseseră a-și desăvârși unitatea națională,
altele nu ajunseseră la această naturală evoluție decât par­
țial. Iar multor națiuni, divizate sub diferite suveranități,
li se refuzase orice satisfacere a legitimelor lor revendicări.
Cele trei mari Imperii ale Europei, (Austro-Ungaria, Ger­
mania și Rusia) țineau sub opresiunea lor numeroasele na­
țiuni fărâmițate, cărora li se denega fie și un regim de largă
autonomie, de federalism, numai din dorința — pe care
parte din doctrină o recomanda în interesul Statului, con­
ceput ca un scop în sine — de a se ajunge la desnaționali-
zarea naționalităților. Astfel, în plin secol al XX-lea, când
teoria naționalităților făcuse oarecare progrese, (72) în pre-

71) In: „Ce qui se passa réellement à Paris en 1918—1919“ die

Charles Seymour și Colonel House. Paris 1923. Cap. IV. La Pologne
par Lord Robert Howard. Paig. 06.
72) Vezi: George Sofronie, Principiul Naționalităților în Dreptul
Internațional Public. (D n „Analele Academiei Române“ Mem. Sec.
Istorice.’ Seria HI t. X. Mem,. 4). București 1929, pag. 59—90.
 — 44 -

cizarea și clarificarea ei, se asista la o sistematică politică

de desnaționalizare; încât o națiune apărea cu drept cu­
vânt, ca „o pcpulațiune pe care numai opresiunea unui gu­
vern .«strein o împiedică de a se organiza în Stat națio­
nal“. (73).
Aceasta fiind situația de fapt, Puterile Aliate care de
la începutul ostilităților declaraseră că, neurmărind scopuri
egoiste, luptă pentru triumful ideii de drept amenințată
prin faptul agresiunii (74) Germaniei și a Aliaților ei, au
fost aduse la o formală recunoaștere și a dreptului naționa­
lităților. Astfel, încă la 30 Dec. 1916, în Nota adresată Pute-
'rilor inamice, Aliații afirmau că „nu există pace posibilă,
atât timp cât nu va fi asigurată repararea drepturilor și a
libertăților încălcate, recunoașterea principiului naționali­
tăților și libera existență a Statelor mici“. Iar, mai târziu,
când Președintele Wilson ceruse Aliaților să-i comunice sco­
purile lor de războiu, — prevalându-se de dispozițiunile art.
3 al Convenției de la Haga pentru reglementarea pacifică
a conflictelor internaționale (din 29 Iulie 1899 și 18 Oc­
tombrie 1907) — (75) aceștia precizau în răspunsul din 12
Ianuarie 1917, că urmăresc: „....reorganizarea Europei, ga­
rantată printr’un regim stabil și fondat atât pe respectul
naționalităților și pe dreptul la deplina securitate și la liber­
tatea de desvoltare economică, pe care o posedă toate po­
poarele, mici și mari, cât și pe convențiuni teritoriale și re­
glementări internaționale, proprii de a garanta frontierele
terestre și maritime, contra atacurilor nejustificate“. Pute­
rile Aliate manifestau astfel conștiința, că ele nu luptă
„pentru interese egoiste, ci înainte de toate pentru salvgar­
darea independenței popoarelor, a dreptului și a umanității...
pentru restaurarea Belgiei, a Serbiei și a Muntenegrului, eli­
73) Bernard Lavergne. Le Princi'pe des Nationalités et les Guer­
res. Paris 1921. pag. 15.
74) Subliniată de Memorandumul Lansing și recunoscută și de
tătre negociatorii germani ai armistițiului. Sancționată prin art. 231
din Trat, de la Versailles. (Text reprodus în celelalte tratate de Pace).
Vezi și: c. Bloch et Renauvin. L’article 231 du Traité de Ver­
sailles. Sa genéise et sa «signification. (Revue d’Histoire de la Guerre
Mondiale., a. 1932 No. 1).
.75) Astfel redactat: „Les Puissances étrangères au conflit, ont le
droit de proposer, leurs bons offices et leurs mediations même pen­
dant Je durée des hostilités. L’exercice de ce droit ne peut .en aucun
cas être considéré par telle ou telle Puissance belligérante, comme un
acte imami cal“.
 45 —

berarea Italienilor, a Slavilor, a Românilor și a Cehoslova­

cilor de suib dominația străină, reînvierea Poloniei...“
Se formula în acest chip, în linii generale, un întreg
program naționalitar, pe care viitoarele Tratate de Pace erau
chemate să-l concretizeze, dându-se o satisfacție opiniei
publice, din Țările liberale ale Europei și ale Americei. (76).
Și o adevărată revoluție se producea astfel în istoria di­
plomatică a Europei, prin desvăluirea oficială și publică. —
înainte de încetarea ostilităților — a scopurilor de războiu,
urmărite de către Puterile Aliate.
Cât privește Germania — căreia deasemeni se adresase
Wilson. — ea prezintă un răspuns pe cât de vag, pe atât de
inspirat de un spirit anexionist, (77) ceea ce demonstrează,
și în timpul războiului, diferențierea celor două mentalități,
celor două politici — care deosebite vădit încă delà prima
Conferință a Păcii, de la Haga, din 1899 — explică în defi­
nitiv, însăși geneza marelui războiu (78).
Dar, ca o confirmare a dezideratelor naționale, pătrunse
de acum în conștiința universală, și ca o pregătire a opiniei
publice mondiale asupra esențialelor caractere ale viitoarei

76) Intr’adevăr, cum s’a remarcat „...Lorsque le Président Wilson

eiut proclamé son programme intégral condensé 'dans ses quatorze
Po nts et le principe de la justice due a tous les peuples et à toutes
les nationalités, leur droit de vivre les uns et les autres dans des
conditions identiques de l'berté et de sécurité, qu’ils fussent forts ou
qu’ils fussent faibles, ,,la guerre devint pour des millions d hommes
combattant dans les rangs des Alliés et pour des millions d’autres se
trouvant en teritoire ennemi, une véritable croisade pour 'la libera­
tion des peuples opprimés”.
In urmare „„..par l’acceptation de ces prine'pes comme ,base de
l’armistice, les États Alliés se trouvèrent moralement engagés à en­
treprendre un vaste programme de „réajustement territorial”; și
pentru aceasta, Conferința Păcii „...devait d’abord, décider les chan­
gements teritoriaux qui seraient 'effectués”. (Manley O. Hudson. Cap.
La Protection des Minorités. (In ,,Ce qui se passa réellement à Paris
en 1918-1919“... pag. 1&5—166).
77) Reproduceri și comentarii, in: Le Temps din 21 Aug. 1917,
Le Matin din 29 Mai 1917, Figaro din 7 Iunie 1917, L’Humanité din
22 Iunie 1917, etc. Deși, vom remarca,, mai târziu, prin notele din 12
și 17 Oct. 1918, Austro-Ungaria și Germania declarau că înțeleg să
adopte doctrina wiiisoniană. Atunci presiunea evenimentelor era de
neînlăturat.
78) Diferențiere denunțată de un participant la acea Conferință,
Leon Bourgeos,marele luptător pentru realizarea ideii de Societate a
Națiunilor: .... Ainsi s’accusait décidément dés cette époque, l’anta­
gonisme des deux politiques. Ainsi se préparait l’équilibre nouveau
que l’Entente franco-anglaise de 1904 allait consacrer”. ('Le Pacte de
1919 et la Société des Nations. Paris 1919. pag. 9).
 — 46

ordini internaționale, dacă cum sperau ele, ideea de drept

pe care o invocau, va triumfa asupra forței care pro­
vocase războiul, Puterile Aliate fac un pas mai departe.
Anume, ele procedară, în timpul războiului chiar, tre­
când peste controversele doctrinare și eventuale noui com­
plicații politice, la recunoașterea ca națiune a Polonezilor
(79) și a Ceho-Slovacilor (80), dotați din acel moment cu un
special regim juridic, pe teritoriul francez și în cadrele for­
țelor militare Aliate, cu Comitetele lor naționale, cu un dra­
pel distinct, cu un corp de trupe autonome.

* * *
Studiul declarațiilor naționalitare, în timpul războiu­
lui mondial — documente pregătitoare ale clauzelor terito­
riale și politice din ultimele Tratate de Pace — nu poate
însă ignora declarațiile lui Willson, Președintele Statelor
Unite. Puterea care interveni î-n momentul decisiv, în
războiu, atât pentrucă legea de neînfrânt a interdepen­
denței internaționale o cerea, cât și pentru a contribui la
triumful ideii de di\ept. Importanța acestor declarații este
cu atât mai mare, cu cât ele iau devenit ulterior expresiunea
oficială a unei doctrine, adoptată de către toate Puterile
beligerante, a cărei influență se constată în numeroase
texte ale Tratatelor de pace și din Pactul Societății Națiu­
nilor. Astfel, Puterile Aliate declarau spre finele războiului,
că înțeleg să închee pacea cu Germania, conform „condi-
țiunilor puse în adresa Președintelui către Congres, la 8 Ia­
nuarie 1918 și după principiile enunțate în declarațiile ulte­
rioare“ (81). Iar Austro-Ungaria și Germania, țări în care
teoria naționalităților luase un aspect periculos păcii inter­
naționale, prin cultivarea exagerată a elementului neștiin­
țific de rassă, — această „banală prejudecată“ (Finot) —
au adoptat deasemeni doctrina wilsoniană (82).

79) Vezi: J. Blociszewscki. La Restauration de la Pologne et la

Diplomatie Europénne. (R. G. D. I. P. 2-e série a. 1921 p. 184 și urm.)
80) Vezi: A. Hobza. La République Tchéco-Slovaque et le Droit
International. (R. G. D. I. P. 2-e série a. 1922. t. IV, pag. 388 și urm.)
81) Nota lui Lansing către Sulzer, Ministrul Elveției la Washing­
ton, din 6 Noemforie 1918.
82) Notele din 12 și 17 Octombrie 1918.
 — 47

Dacă deci ideile fundamentale ale declarațiilor wilso-

niene constituesc principiile ce vor călăuzi opera Conferin­
ței de Pace, — modificate evident prin antagonismul dintre
principii și realități, — pentru înțelegerea acestei opere, se
impune precizarea caracteristicelor a ceea ce se numește
doctrina wilsoniană.
S’a remarcat astfel, ca o idee cardinală a acestei doc­
trine, limitarea suveranității Statului, prin dreptul superior
al umanității (83). Această limitare este concepută ca atin­
gând Statul, atât în domeniul politicei sale externe, a rela­
țiilor internaționale deci, cât și în interiorul său. Pornind
delà acest principiu — recunoscut de altfel de o mare parte
a doctrinei (84) — Wilson precizează că Statele-Unite luptă
pentru „eliberarea popoarelor, oricare ar fi ele, de sub agre­
siunea forței autocrate“, complectată cu „distrugerea orică­
rei puteri arbitrare, în orice loc ar fi, care ar pittea, isolai,
secret și prin propria sa voință, să tulbure pacea lumei“ (85) .
Iar pentru asigurarea nouii ordini de lucruri, cerea
„stabilirea urnei organizații a păcii, care va da certitudinea,
că puterea combinată a Rațiunilor va împiedeca orice im-
pietare asupra dreptului.“. (art. 4 din programul de la Mont-
Vernon).
Cât privește viitorul regim al naționalităților — preo­
cupare atât de importantă în ideologia wilsoniană —, fie­
care popor „va avea dreptul de a-și alege suveranitatea sub
care el este chemat să trăiască“, cu garantarea unui mini­
mum de drepturi fiecărei naționalități: „o asigurare invio­
labilă a existenței, a culturel și a dezvoltării sociale și in­
telectuale, pentru toate popoarele care au trăit până acum
sub dominația unor guverne, atașate unei credințe și unor
scopuri politice, în opoziție cu ale lor proprii“. Iar pentruca
aceste norme să fie concretizate în viața internațională, se

83) Vezi: A. Mandelstam. (Mémoire sur la délimitation des droits

de l’État et de lai Nation, d’après la Doctrine du President Wilson.
Paris 1919. pag. 5 și urm.
84) Vezi o privire de ansamblu și prețioase amănunte în: N. Po-
litis. Le Problème des limitations de la Souveraineté et la théorie de
l’abus des droits dans les rapports internationaux. (Recueil des
Cours de l’Académie de la Haye. a. 1929. t. I.).
85) Declarația din 9 Ianuarie 1917 către Rusia Nouă și discursul
de la Mont-Vernon din 4 Iulie 1918.
 — 48 —

impune, ca: „fiecare parte a reglementării finale să fie ba­

zată pe justiția esențială a cazului particular discutat, și pe
aranjamentele cele mai potrivite spre a aduce pacea, care să
fie permanentă“. Dar „toate aspirațiile naționale bine de­
finite, vor trebui să primească satisfacția Cea mai complectă
care le-ar putea fi acordată, fără a introduce sau a perpetua
vechile elemente de desordine sau de antagonism, suscepti­
bile de a rupe cu timpul, pacea Europei și ca urmare a lumii
întregi“. Pentrucă ..... în viitor popoarele nu trebuesc să mai
fie dominate și guvernate decât cu propriul lor asentiment.
Auto-determinarea (self-determination) nu este o simplă
frază. Ea este un principiu imperativ de acțiune, pe care
în viitor oamenii de stat nu-1 vor ignora, decât în detrimen­
tul lor“.
S’a zis că aceste declarații ale Președintelui Wilson —
pentru unii obiect de critică (8e) — în preocuparea lor esen­
țială de problema naționalităților, au lăsat tuturor na­
țiunilor sau fracțiunilor de națiuni, speranțe nelimitate (8T) ;
că ele au produs o exaltare a teoriei naționalitare, care nu
a lipsit de a o compromite definitiv (*8788). Dar ni se pare, din
analiza lor juridică, putem deduce că recunoscând necesi­
tatea de a satisface aspirațiile naționale, ele rezervă exami­
narea fiecărui caz particular, a cărei soluționare va trebui
armonizată cu interesul superior al păcii mondiale. Ceea ce
înseamnă coordonarea dreptului națiunilor cu un drept tot
/atât de legitim, dreptul la paoea generală. Wilson este ca­
tegoric, în această credință a sa: „Nici o pace nu va putea
dura, dacă ea nu va recunoaște principiul naționalităților“,
'(89) ... Deaceea credem, Președintele Statelor-Unite nu ar fi
aderat nici când la opera teritorială consacrată mai târziu
prin Tratatele de Pace, dacă el nu ar fi avut convingerea
că ea este conformă, întrucât este posibil, cu cele două de­
ziderate, revendicările legitime și verificate ale naționalită-

8'6) Vezi: B. Lavergne, loc. cit. pag. 7.

87) J. F. Dupaic. La Protection des Minorites de race, de langue
et ide religion,. Paris 1922, (paig. 72.
88) Romeo Vidrasco. De la réserve du Droit des Minorités et du
Contrôle des Puissances. Paris 1921 pag. 67.
89) Discursul din 22 Ianuarie; art. 14 'din celebrul program
al păcii, din 8 Ian. 1918.
 49 —

ților și necesitatea unei păci durabile (90). Și vom adăuga,

această atitudine de conștiință, a dictat o aplicare a prin­
cipiului naționalităților, sub forma sa relativă, ori de câte
ori teritoriul supus transfertului de suveranitate, era locuit
de mai multe naționalități.
Evident, în opera realizată prin Tratatele de Pace, se
pot remarca și ezitări, oscilații între concepția electivă și
cea racialo-linguistică (erudită) a teoriei naționalităților,
sau chiar unele încălcări ale principiului naționalităților,
atunci când inextricabilul amestec de populațiuni, sau tira­
nia intereselor economice impuneau aceasta. Dar nu mai
puțin, „respectul principiului națiunilor, caracterizează noul
statut teritorial, el constituind baza solidă a acestei regle­
mentări“. (Ch. Seymour).

Din aceste ccnsiderațiuni, constatăm acordul preexistent

asupra criteriilor de bază ce vor determina noua orânduire
internațională, între Puterile Aliate și Președintele Wilson.
Firesc aceist acord, pentrucă față de puternicul curent de
actualizare și generalizare a dreptului de liberă dispoziție,
și în Europa, Președintele Wilson avea marea favoare „de
a grefa cugetarea sa politică pe o realitate politică european
nă, creatoare a unei doctrine precise de guvernământ
internațional, în momentul când împrejurările politice fă­
ceau dintr’însul, arbitrul atot-puternic al unei lumi secătuite
de războiu. In acest sistem al Președintelui Wilson se aso­
ciază într’un fel de alianță personală, religie și filosofie,
Calvinism democratic și afirmația kantiană a eminentei
demnități personale a națiunilor“. (Th. Ruyssen) (91). Ast­
fel, anterior intrării în războiu a Statelor-Unite, o mentali­
tate pe cât de nouă, pe atât de generalizată, se formase în

90) De aceea ni se pare greu de admis — la o analiză obiectivă

a textelor wilsoniene — că în momentul elaborării Tratatelor de
Pace „...Președintele a voit să apl-ce principiul naționalităților în
toată rigoarea lui ideologică, șâ să delimiteze Statele, neținând so­
coteală decât de acest principiu“. (Romeo Vidrasco. loc. cit. pag.
73—74) ; pentrucă o astfel de r guroasă aplicațiune a principiului na­
ționalităților putea dăuna păcii generale.
91) Th. Ruyssen. Le Droit des peuples à disposer deux-mêmes.
(Revue de Methaphysique et de Morale, a. 1932 No. 14 pag. 82—83).
4
 — 50 —

cele două Continente de înaintată civilizație, asupra obiec­

tivelor viitoarei păci. Din opinia publică, această mentalitate
se impusese conducătorilor de State ce luptau pentru ideea
de drept, sau simpatizau cu revendicările naționalitare.
Acest acord s’a consolidat, prin intrarea în războiu, ca Putere
Asociată — cum îi comanda doctrina lui Monroe — a Sta-
telor-Unite și a fost urmărit a fi concretizat, în lucrările
Conferinței de Pace (inaugurată la 18 Ianuarie 1919, cu
discursul-program al Președintelui Republicei Franceze, Ray­
mond Poincaré). Desacordurile survenite ulterior între dele­
gații americani și cei europeni, la Conferință, s’au arătat a
fi mai mult asupra unor chestii de amănunt și nu atât de
principii. In general „Aliații erau uniți în urmărirea unui
acelaș scop, și ei se găseau în fine în măsură de a face să
treacă în domeniul realităților, idealurile ce ar asigura în
lume triumful democrației, triumful revendicărilor naționa­
lităților“ (92). Ori aceste idealuri cereau, în primul rând,
abolirea dreptului de cucerire, ca „fiind contrar legilor mo­
ralei și justiției“ (Pièdelièvre), — a acestui drept clasic, care
îndelungat timp determinase remanierile teritoriale și care
adeseori se confundase cu conceptul de suveranitate—și res­
tabilirea unui nou statut teritorial, astfel cum legitimele as-
pirațiuni naționale îl pretindeau și îl impuneau.

92) Clyve Day. L’Atmosphère et l’organisation de la Conférence

de la Paix (I<n „Ce qui se passa réeUlmemt à Paris en 1918—1919“...).
 CAP. III

Dreptul Naționalităților față de Pactul Societății

Națiunilor, din 28 Iunie 1919.
ste astfel evident, că dreptul naționalităților s’a bucu­
E rat de o favoare specială, în timpul războiului mondial,
din partea Puterilor Aliate și Asociate. Acest drept a im­
primat și caracterul de legitimitate marelui războiu, de jus­
tificare adică, pentru participarea .la ostilități, — în grupul
Puterilor care luptau pentru triumful ideii de drept, —
acelor State, ce au intrat mai târziu în rândul beligeran-
ților, unele dintre ele prin anularea unor vechi dar ne­
firești tratate de alianță — determinată și de inexistența
lui casus foederis, — cu Puterile Centrale. (Ex. Italia și
România). Justificare deplin întemeiată, pentrucă „a face
războiu într’un scop de eliberare nu este numai un drept,
ci și o datorie“. (Lavergne) (93).
Dreptul naționalităților a devenit ca urmare, ideea
centrală din noul program de politică internațională, a-
doptat de la început, la Conferința Păcii.
Cu aceasta o istorică evoluție de principii se desăvâr-
șia : Regulele consacrate pentru indivizi prin Actul de In­
dependență a Statelor-Unite ale Americei din 4 Iulie 1776
și prin Declarația drepturilor omului și a cetățeanului din
Revoluția franceză, se găseau extinse și aplicate în rapor-

93) loc. cit. pg. 166. Acest autor consideră ca războae legitime,
anterior Pactului Soc. Naț., în primul rând, războiul de eliberare
a popoarelor opresate, care se poate prezenta sub trei aspecte :
a) războiu de eliberare intern; b) războiu de eliberare extern; c) răz­
boiu de solidaritate, pentru eliberarea unei națiuni opresate. (pag.
164 și urm.). Și adaugă: „Ies Alliés ayant vaincu, cette cause juste
de guerre a, avec les différents traités de paix, disparu du moins
de l’Europe Occidentale ou Centrale“ (loc. cit. pag. 166).
 — 52

turile dintre națiuni, (94) în vederea reconstituirii noui or­

dini internaționale.
& * *
De aceea, nu ar fi fost decât logic, ca dreptul națio­
nalităților, cu corolarul său auto-determinarea, să fie în­
scris în Pactul Societății Națiunilor, Charta nouii Comunități
internaționale ; din moment ce acest drept a fost acceptat
ca idee călăuzitoare în structura juridică a Tratatelor de
Pace, și Societatea Națiunilor, al cărei Pact se înscrie la
începutul tratatelor, a fost concepută ca un garant £1 res­
pectării și executării lor. Aceasta ar fi fost de așteptat cu
atât mai mult, cu cât Pactul din 28 Iunie 1919, urmărind
fixarea normelor de drept care să cârmuiască în viitor So­
cietatea Națiunilor, s’ar fi putut pretinde, ca dreptul națio­
nalităților să nu fie omis din ansamblul normelor juridice
adoptate. Și, de fapt, din urmărirea lucrărilor preparatorii
ale Comisiei I-a a Conferinței de Pace, confruntate cu di­
feritele proecte de Pact supuse discuțiilor, putem constata
că problema noastră a preocupat pe autorii Pactului Soc.
Naț. (9596
). Wilson în special, a fost unul dintre susținătorii
ideii de înscriere a dreptului naționalităților, sub forma sa
teritorială, susceptibil deci de a înlesni ulterior remanieri
teritoriale (territorial adjustements), în caz de vădită ne­
cesitate, pentru menținerea păcii internaționale. Este vorba
de ideea propusă în art. III al primului său proect de
Pact, (9a) care vine să ofere o largă perspectivă jocului

94) Pauli FauchUle. Traité de Droit International Public. Paris

1922. t. I. p. I-ère, pag. 19-14.
95) Vezi : David Hunter Miller. The Drafting of the Covenant,
vol. II, pag. 91 și urm.
96) Astfel redactat: „Puterile Contractante se unesc pentnru a-și
garanta reciproc independența politică și integritatea teritorială;
dar este convenit că modificări teritoriale vor putea fi efectuate
in viitor, în conformitate cu ■principiul dreptului popoarelor de a
dispune de soarta lor, dacă ele devin necesare în urma schimbă­
rilor de condițiuni ș!. asplrațiuni etnice, sau de raporturi politico-
sociale. Noui modificări vor putea fi deasemeni cerute pentru pros­
peritatea și interesul vădit al populațiilor interesate și dacă aceste
populațiuni doresc, printr’un vot al majorității delegaților de
2/3.. Schimbările teritoriale decise vor putea da loc la compen­
sații materiale. Puterile Contractante acceptă fără rezervă princi­
piul, că menținerea păcii lumili este de o importanță superioară
oricărei chestiuni de jurisdicție politică sau de frontieră”.
 — 53 —

în viitor a principiului naționalităților și a dreptului de

auto-determinare ; text care, deși mult criticat din cauza
termenilor săi redacționali, (87) are totuși meritul de a re­
cunoaște în mod expres, principiul naționalităților și ideea
de auto-determinare, ca bază a organizării internaționale.
Președintele Wilson concepea recunoașterea dreptului
naționalităților și sub aspectul său personal, de protejare,
adică a indivizilor minoritari, în cadrul teritorial al Statelor
nou create sau întregite teritorialicește, spre a realiza astfel
o „justiție imparțială”, aceea adică „care nu cunoaște fa-
voriți și nu *are alte reguli decât egalitatea , de drepturi a
popoarelor interesate”. Dar în urma intervenției hotărîte
a reprezentatului Japoniei, Baronul Makino, (97 ) care cerea
9899
100
ca concomitent cu înscrierea principiului naționalităților să
se proclame egalitatea tuturor națiunilor și a raselor, cauza
șusținută de Președintele Statelor-Unite fu părăsită. In-
tr’adevăr, deși majoritatea membrilor Comisiunii de ela­
borare a Pactului era pentru adoptarea amendamentului
japonez, la opoziția Angliei și mai ales a Statelor-Unite, —■
care vedeau o strânsă legătură între amendamentul ja­
ponez și eventualitatea intervențiunii Societății Națiunilor
în legislația lor, privitoare la imigranții galbeni, — amen­
damentul căzu și odată cu acesta și chestiunea naționali­
tăților fu radical eliminată din Pactul Societății Națiu­
nilor. (:’9). Să adăugăm însă, că Wilson însuși a consimțit
la aceasta —, convingându-se sub influența delegației brita­
nice și în urma cercetărilor sale personale în Europa, —
că. un principiu atât de larg conceput, ar fi ușor susceptibil
de a compromite stabilitatea păcii, la care el ținea mai mult
ca la orice. De aceea în cele din urmă, și spre a da ființă
juridică ideii formulată în ultimul dintre cele 14 puncte ale
sale (1W>), Președintele Wilson a aderat la formula adoptată

97) Vezi : Lansing. Mémoires, pag. 81-82.

98) La 13 Februarie, 11 și 28 Aprilie 1919.
99) Vezi : Dr.M .. Gonsiorowski. Société des Nations et Problème
de la Paix. Paris 1927. t. H, pag. 57-59).
100) „Va trebui să se formeze o Asociațiune generală a Națiu­
nilor, instituită prin Convențiuni speciale, în scopul de a asigura
garanția mutuală a independenței și a integrității teritoriale a Sta­
telor Mari și Mici”.
 — 54 _

de Comisiunea I-a în art. 10 al Pactului, ceeace înseamnă

și convingerea sa, că în epoca elaborării tratatelor trebuia
lichidată orice contestație de natură teritorială.
Faptul eliminării principiului naționalităților este
totuși regretabil, pentrucă înscrierea în Pact a dreptului
naționalităților, ar fi însemnat o conformare cu ideea că­
lăuzitoare a operei Păcii. Ea ar fi impus o egalitate între State,
în adoptarea clauzelor minorităților, eliminând astfel grava
lacună ce caracterizează actualul regim de protecțiune a
minorităților — lipsa-i de generalizare și încălcarea drep­
tului de egalitate a unor State, — și ar fi creat din Socie­
tatea Națiunilor organul calificat să se pronunțe, în viitor,
asupra tuturor revendicărilor unui popor, care ajungând
la stadiul de națiune, ar invoca dreptul de auto-determi-
nare, spre a se transforma într’un Stat național, indepen­
dent, pe calea unei desbateri judiciare, a unei sentințe juris-
dicționale, sau a oportunității politice, a posibilităților de se­
parare a grupurilor care reclamă autonomia, etc. (101).
Dar oricare au fost motivele (102), și oricare ar fi con­
secințele, faptul material este, că lipsește din Pactul Socie­
tății Națiunilor o construcție juridică a dreptului naționa­
lităților. El rămâne de edificat sub cele două aspecte ale
sale : drept de independență (soluție teritorială) și drept
la protecțiunea internațională, (soluție personală).
Numai astfel s’ar remedia această „regretabilă lacună”
într’un document juridic internațional care ambiționează
promovarea Comunității Internaționale. Posibilitatea ju­
ridică ar exista, fără a recurge la vre-un procedeu revolu­
ționar față de dreptul în vigoare, ea fiind anume oferită de
mecanismul amendării Pactului, prescris în art. 26 par. I
din Pact.
Până atunci însă, nu putem să nu accentuăm că da­
torită tocmai acestei neînscrieri în Pactul Soc. Naț. a drep-

101) George Scelle. Essai de systématique du Droit Interna­

tional. Paris 1923. pg. 13.
102) Baronul Adelsvaerd, în „Les Droits des Minorités Natio­
nales“. (Raport à la XX-ème Conférence interparlementaire pag.
7), le găsește în dorința autorilor Pactului de a nu indispune Sta-
tele-Unite și în interesele speciale ale Marilor Puteri, care aveau
de soluționat ele înșile, chestiuni de naționalități.
 — 55 —

tului naționalităților, a fost posibil să înregistrăm încăl­

carea dreptului de egalitate a Statelor obligate prin tra­
tatele minorităților, întrucât numai unor State din noua
Comunitate internațională s’a impus regimul de protec-
țiune a indivizilor minoritari, de rasă, de limbă sau de reli­
gie, deși toate Statele au minorități. După cum aceloraș
lacune juridice urmează a se atribui toate eventualele com­
plicații ce ar putea rezulta în urma revendicării acelor popoare !
ce ar ajunge la stadiul de națiune, de a li se recunoaște 1
dreptul de a forma State naționale suverane, prin aplica1
țiunea conceptului de auto-determinare. Intr’adevăr, dacă
Pactul ar .fi prevăzut expres națiunea ca subiect de drept
internațional, orice fel de pretențiune de această natură,—
astăzi susceptibile de grave complicații internaționale me- '
nite de a compromite însuși principiul naționalităților, — !
„...ar fi putut constitui competința politică a organismului
internațional, care le-ar fi examinat, bazându-se pe consi-
derațiuni de oportunitate și apreciind posibilitățile de se­
parare a grupurilor care reclamă autonomia, ca și conse­
cințele unei schimbări de legături politice”. (G. Scelle).
Astăzi, trebue să o recunoaștem, suntem într’o situație de
îndoială juridică. Pe de-o parte, Societatea Națiunilor ar
dispune, după noi, de un drept de intervențiune și în
astfel de cazuri, — ca unele ce sunt susceptibile de a a-
menința grav pacea internațională, — în virtutea artico­
lului 11 din Pact (103). Pe de altă parte, textul art. 10 din
Pact stipulând garantarea mutuală de către Societari a in­
tegrității teritoriale și a independenței politice prezente,
numai contra oricărei agresiuni exterioare, pare a recu­
noaște dreptul unei națiuni sau fracțiuni din națiune, la
insurecție (104). Ca urmare, s’a zis, Societatea Națiunilor

103) „H este expressément déclaré que toute guerre ou menace

de guerre,, qu’elle effecte directement ou non l’un des Membres de
la Société, interesse la Société toute entière et que celle-ci doit
prendre les mesures à sauivegardr efficacement la paix des na­
tions. En pareil cas, le Secrétaire général convoque immédiatement
le Conseil, à la demande de tout Membre de la Société. Il est,
en outre, déclaré que tout Membre de la Société a le droit, à titre
amical, d’appeler l’attention de l’Assemblée ou du Conseil sur toute
circonstance de nature à affecter les relations internationales et
qui menace par suite de troubler la paix ou la bonne entente
entre nations, dont la paix dépend”.
104) Vezi Georges Scelle, loc. cit. pag. 15.
 — 56 —

necontestând prin Pactul ei dreptul unei națiuni de a-și

obține independența prin forță — deși în practică ar fi
destul de greu, dat fiind că într’un astfel de conflict, Statul
este mai puternic decât națiunea, — ea nu poate fi obligată
de a interveni într’un asemeni conflict, care ar avea un ca­
racter calificat, de conflict intern (105*
).
Nu este mai puțin adevărat totuși, că chiar în ipoteza
când admitem intervențiunea Societății Națiunilor și legiti­
mitatea hotărîrii ei pentru aprecierea pretențiunilor de a se
aplica principiul naționalităților și dreptul de auto-determi-
nare (loe) — un autor ca Paul Fauchille spune categoric, că
„numai sub controlul Societății Națiunilor o colectivitate va
putea să devină o entitate politică distinctă”, (107) — ea nu
se va putea exercita și asupra minorităților, ci asupra tuturor
colectivităților naționale, altele decât minoritățile.
Este și natural aceasta, pentru că autorii noului regim
de protecțiune a minorităților nu au putut concepe să ridice
principiul de protecțiune contra Statului obligat. (108). Ei nu
au putut decât să recunoască, că „...dreptul de dispunere
asupra teritoriului național este un atribut esențial al suve­
ranității fiecărui stat“. (108 bis).
Dar pentru înțelegerea importanței pe care ar avea-o
o juridică încadrare în Pact a dreptului naționalităților, —
drept menit să aibă o îndelungată actualizare, atât timp cât
nouile acte juridice internaționale fac din Statul național
pivotul nouii Comunități a Statelor, — considerațiile ce
preced sunt suficiente, ele arătându-ne controversele doctri­
nare și eventualele complicațiuni în viața internațională,
susceptibile de a isvorî, din tăcerea Pactului în materie.

105) G. Scelle. Le Pacte des Nations et sa liaison avec le Traité

de Paix de 1919. Paris 1920, pag. 255; A Rougier. La première Assem­
blée de la Société des Nations (R. D. il. P. 2-e série, t. m ,pag. 385).
1061 In virtutea Art. 11 și Art. I par. II.
107) loc cit. pag. 14.
108) ...Nous croyons qu’une telle demande sera rejettée par le
Conseil, comme dépassant le cadre des obligations des Traités des
minorités; ces derniers ne prévoient qu’une solution personnelle...
(Dragolluib Kritisch. Les Minorités, l’Etat et la Communauté Inter­
nationale. Paris, 1924, pag. 283).
108_bis). Formula adoptată de Comiis’unea Internațională de
Juriști împuternicită de Consiliul Soc. Naț. să dea un aviz consul­
tativ în chestiunea Insulelor Aland. (Journal Officiel. Oct. 19'20.
Supl. spec. nr. 3).
 CAP. IV

Principiul Naționalităților în Tratatele de Pace

din 1919/20

reocupată, în acelaș timp, de elaborarea Pactului Socie­

P tății Națiunilor și de restabilirea ordinei internaționale
prin lichidarea problemelor puse de sfârșitul războiului mon­
dial, Conferința Păcii delà Paris trebuia, în baza programului
și principiilor adoptate, să hotărască asupra noului statut te­
ritorial și politic. In această preocupare de capitală impor­
tanță, Conferința Păcii era ajutată și de o situațiune de
fapt. In ultimele săptămâni ale războiului, națiunile subju­
gate de Puterile Centrale își constituiseră în mod spontan
guverne proprii, distrugând fără vre-o menajare, tradiții se­
culare și formațiuni politice, a căror misiune istorică înce­
tase. Era o afirmare conștientă și ’categorică, prin voința na­
țională, — manifestată astfel anterior și independent de
aprobarea vre-unui organ internațional — a principiului na­
ționalităților. Eveniment de covârșitoare importanță, care
trebuia să exercite puternică influență asupra Conferinței
die Pace.
Intr’adevăr, în fața acestei situațiuni, principiul națio­
nalităților ca idee călăuzitoare a Conferinței delà Paris, a
dobândit o autoritate sporită și tratatele de pace elaborate
în anii 1919/20 și inspirate din acest principiu, au putut fi
cu drept cuvânt denumite, tratate naționalitare. Autorii tra­
tatelor de pace au căutat adică, să refacă harta Europei pe
baza principiului naționalităților, manifestat, — indiferent
 — 58 —

de nuanțele sale teoretice — prin tendința ca nici o națiune

sau fracțiune de națiune să nu fie încorporată unui Stat
strein, prin călcarea flagrantă a voinței colective. Ei au ur­
mărit ca nouile frontiere politice să urmeze — în măsura
compatibilă cu interesele superioare ale unei păci durabile
și cu vitalele interese economice — frontierele naționalitare
și să fie astfel chemate la viață politică, națiunile odinioară
supuse (109).
Astfel, tratatele de pace au remediat în parte neîn-
scrierii dreptului naționalităților în Pactul Societății Na­
țiunii, — „regretabilă deviere delà ideea călăuzitoare a ope­
rei Păcii” (G. Scelle) — imprimând o nouă fizionomie juri­
dică Comunității internaționale, abolind principiile și teo­
riile perimate în materie de formațiune sau transformare
teritorială a Statelor, și reînviind sau întregind teritoriali-
cește State, pe baze naționale și democratice.
Vom observa totuși, că nu aceasta a fost intențiunea ini­
țială a unor membri importanți ai Conferinței de Pace. Ast­
fel în special, în ceeace privește Europa Centrală, pentru
unii era încă o axiomă, că „dacă Austria nu iar fi existat,
ea ar fi trebuit inventată', că adică uniunea teritoriilor du­
nărene constituia un factor esențial de prosperitate econo-
miră și de stabilitate politică, în Europa sud-estică. In conse­
cință, Aliații și Wilson declaraseră chiar „că ei nu aveau in­
tențiunea de a desmembra Austro-Ungaria și că cele patru­
sprezece puncte nu menționau decât despre o autonomie a
naționalităților supuse” (110). De aceea nu vom putea accen­
tua îndeajuns asupra importanței mișcărilor naționalitare

109) „La Conférence de la Paix partît du principe que dans

l’Europe d'aujourd'hui, des tfrcntières qui auront le plus de chance
de durée, sont celles qui se conforment aux divisions ethnographi­
ques. Les frontières des Ebats doivent autant que possible suivre
lia ligne de demarcation des national-tés... En tout cas, il me parait
que le trait le plus distinctif de la Conférence de Paris est d’avoir
tenté plus systématiquement, plus complètement et sur une bien
plus vaste échelle, que dans les autres Congrès de Paix, de refaire
la carte de l’Europe sur la base du droit ides nationalités“. (Lord Ro­
bert Howard).
110) Charles .Seymour. La fin d’un Empire : les débris de
i’Auitriehe-Hongrie. (In „Ce qui se passa reéllement a Paris en
1918-19“... paig. 82).
 - 59 —

din Europa Centrală, înainte ca tratatele de pace să fi fost

elaborate. Ele au imprimat, prin elementul nou și decisiv oe
aduceau, — manifestarea clară, neîndoelnică a voinței co­
lective — caracterul de naționalitare, a acestor tratate, delà
Saint-Germain, din 10 Sept. 1919 și din 4 Iunie 1920, delà
Trianon. Ceeace de altfel remarca însuși Președintele Wilson
în răspunsul ce dădea la prima cerere de armistițiu a Aus­
triei, în Septembrie 1918, că „împrejurările se modificaseră
atât de repede, încât autonomia pură și simplă era de acum
insuficientă, căci drepturile suverane ale Cehilor și aspira­
țiile naționale ale Jugo-Slavilor și Românilor erau deja re­
cunoscute“ (ni). De fapt, în urma evenimentelor, Conferința
Păcii se găsea în situațiunea unui adevărat lichidator al
Statului Habsburgilor, ai acestui Stat a cărui integritate era
materialicește imposibil de a imai fi conservată și ai cărui
moștenitori erau în general recunoscuți : Ceho-Slovacia, Po­
lonia, România, Jugo-Slavia, Austria și Ungaria, de această
dată devenite State naționale, și Italia. Misiunea Conferin­
ței era astfel redusă la fixarea detaliilor frontierelor, în li­
nii generale ele fiind trasate, de hotărârea Consiliilor
Naționale.
*
* Ut
Dar autorii Tratatelor de Pace din 1919/20 au avut
de soluționat delà început și o altă dificultate principială,
în legătură cu aplicațiunile practice ale teoriei naționalită­
ților, în lumina revendicărilor naționale. Documente
prezentate Conferinței de Pace și delegați oficiali ai națiu­
nilor, cereau cele mai adeseori o aplicațiune absolută a
principiului naționalităților. A fi satisfăcut însă acestor de­
ziderate, trebue să recunoaștem, că „s’ar fi ajuns la o ade­
vărată anarhie, la o adevărată fărâmițare a Europei“ (Louis
Le Fur), sau la creațiune de State neviabile, prin lipsa de
condițiuni economice, (geografice, strategice, etc., avantajoa­
se. Pentrucă teoria naționalităților, bazată pe primatul voinței
individuale „expresiune a conceptului de suveranitate popu­
lară“ (Ch. Dupuis) este într’adevăr susceptibilă de a duce di­
rect la anarhie, dacă este admisă în mod absolut. S’ar fi oferit*

111) Ibidem pag. 83.

 — 60 —

astfel, o armă puternică adversarilor și criticilor dreptului

naționalităților, susceptibilă de a sdruncina grav noua or­
dine internațională.
Pentrucă într’adevăr, datorită unui complex de îm­
prejurări istorico-economice, naționalitățile sunt atât de a-
mestecate în Europa Centrală și Orientală, iar condițiunile
economice, geografice sau istorice atât de interdependente,
încât o repartiție teritorială, cu ignorarea lor desăvârșită,
departe de a duce la o situație normală, ar fi putut creea o
stare intolerabilă și o anarhie internațională, contrarie ideii
de pace durabilă. Iar pe de altă parte, o diviziune exagerată
a Europei, sau chiar a globului, într’un număr prea mare
de State mici și mari, este un obstacol important pentru re-
lațiunile internaționale. O astfel de aglomerație de unități
naționale nu este posibilă, fără inconveniente, decât dacă
se presupune o stare de lucruri ideală, comportând politica
porții deschise, atât pentru coloniile și posesiunile transo­
ceanice, cât și pentru țările de civilizație occidentală, puter­
nic industrializate.
înțelegând această situațiune, care împiedeca o aplica-
țiune riguroasă, absolută a principiului naționalităților pen­
tru Europa, ca și de altfel pentru cea mai mare parte a lu­
mii, Conferința Păcii a imprimat un caracter de relativitate
aaestui principiu (112113
*). S’a pornit astfel, delà conceptul Wil­
sonian că „aspirațiile naționale clar definite vor fi satisfă­
cute întrucât este posibil, fără a crea sau perpetua elemente
de conflicte sau antagonisme, care ar duce într'o zi sau alta,
la ruperea păcii în Europa, și ca urmare, în lumea în­
treagă“ (11S).
Dacă ar fi să dăm o interpretare de ansamblu teoriei
naționalităților, astfel cum ea e fost concretizată în ultimele

112) Ceeace deasemeni nu a lipsit de a provoca critice: de ex.:

Charles Dupuis spune: „Pour voir ce qu’est aujourd'hui le principe
des nationalités, 11 suffit de consulter le traité .de Versailles. On
sera étonné qu’après les déclarations antérieures du Président
Wilson, faites au cours de la guerre, Je principe des nationalités
ni’aiit pas été intégralement appliqué. (Droit des Gens (Cours) Pa­
ris 1918).
113) Discursul Președintelui Wilson în Congres, la 11 Februa­
rie 1918.
 — 61

tratate de pace, am ajunge la această concluzie : Principiul

naționalităților este un element de capitală importanță în
relațiunile internaționale și de aaeea el trebue să constitue
ideea călăuzitoare în remanierile teritoriale, în redactarea
clauzelor de ordin teritorial din tratate. Dar el poate și tre­
bue să fie temperat, prin considerațiuni economice, geogra­
fice, de limbă, de rasă. Voința populației, presupusă când nu
este îndoială asupra sensului de manifestare, sau expresă,
prin plebiscit, când îndoiala există, rămâne însă principalul
element de luat în considerare. Această concepție, nouă în
felul ei, pe care au creat-o tratatele de pace din 1919/20, și
care ne explică numeroase detalii în domeniul fixării noui-
lor frontiere ale Statelor, conține ceva și din teoria frontie­
relor naturale și din teoria elementelor de vitalitate econo­
mică, etc., rămânând totuși dominantă întotdeauna, teoria
naționalităților. Opera realizată, vom recunoaște că nu este
ideală, ca orice operă omenească de altfel, dar ea reprezintă
un remarcabil progres față de trecut. Ea consacră trium­
ful principiului naționalităților, relativ conceput, adică spi­
ritul de justiție. (Engeström) (u4). Și comparată' cu trecu­
tul, vom putea spune, despre valoarea juridică a acestei o-
pere, că, „niciodată un sistem de idei călăuzitoare în politica
internațională nu <a transformat mai radical fizionomia
Comunității internaționale. Acum pentru prima dată, a-
proape patruzeci de milioane de europeni resimțeau bine­
facerile unui principiu abstract, care timp de un secol ră­
măsese cel mult o afirmație sentimentală a unor medii lip­
site de răspundere“. (Th. Ruyssen).
Dacă aplicațiunea principiului naționalităților este ca­
racteristica esențială a ultimelor Tratate de Pace, concreti­
zarea sa a avut loc sub cele două forme, pe care le cunoaște
teoria naționalităților :
a) sub forma sa activă (114
115) ori de câte ori s’a recunos-

114) Engeström Maxson E. Les changements de nationalité

d’après les Traités de Paix de 1919/20. Paris 1923. pag. 8.
115) Vom înțelege prin forma activa a teoriei naționalităților,
dreptul de a constitui o națiune autonomă și indivizibilă, oricărei
populațiuni care îndeplinește următoarele condițiuni :
1) Să voiască, cel puțin în majoritatea sa numerică, să obțină
sau să-și păstreze autonomia și coheziunea sa națională.
 — 62

cut unei națiuni dreptul de a fi independentă, de a consti­

tui deci un Stat suveran, și b) sub forma sa pasivă (116), ori
de câte ori s’a recunoscut unei fracțiuni de națiune, drep­
tul de a se alipi la o colectivitate de acelaș caracter națio­
nal, sau în neputința unei asemeni soluțiuni, i s’a recu­
noscut — fiind considerată tea o minoritate — dreptul la
protecXiunea internațională, în ceeace privește elementele
specifice de rasă, limbă sau religie, a indivizilor ce o com­
pun. Ceeace înseamnă că autorii tratatel'or de pace au ur­

2) Să fi avut în trecut poziția de Stat autonom, sau cel puțin

să posede o formațiune istorică, originală și nediiscuta.bilă.
3) Să posede, fie în elita sa, fie în masse, o suficientă capa­
citate guvernamentală, aceasta reducându-se la cele patru funcțiuni
esențiale: a) menținerea ordine! publice; b) 'funcțiunea legislativă;
c) controlul administrativ de exploatare a bogățiilor naturale ale
țării; |d) execuțiunea de lucrări publice necesare.
4) Să posede în momentul când legitima extensiune națională
este realizată, un teritoriu și bogății naturale, astfel ca independența
economică și politică a națiunii să fie suficient asigurată, adică să
fie cel puțin atât și dacă este posibil, mai bine decât aceea a celor
mai mici ^dintre Statele actuale ale Europei, ex.r Danemarca, Por­
tugalia sau Norvegia. (Cifra de trei milioane de locuitori reprezintă
un minimum ireductibil).
5) Să fie deja în posesiunea culturii științifice moderne, dacă
nu in perfecționările sale, cel puțin în elementele sale esențiale (acea­
sta fiind necesar la funcțiunea democratică și la bogăția economică).
De aceste condițiuni au ținut seamă, în principiu, autorii tratate­
lor de pace, când au aplicat principiul naționalităților, sub forma sa
activă. De aceea ele intră în cadrul nouii concepții naționalitare.
Să remarcăm mai departe că și Societatea Națiunilor, călăuzită și
de ideea de a nu se compromite principiul naționalităților, prin ac­
ceptarea ca Membri ai unor State neviabile, a instituit prin rezo­
luția Adunării I-a, din 20 Noemlbrie 1920, examinarea fiecărei can­
didaturi — dincolo de condițiile puse de art. 1 din Pact — și din
următoarele puncte de vedere: a) cererea de admitere a fost ea
prezentată într’o formă regulată?; b) guvernul care a făcut cererea
a fost recunoscut de jure și de facto și de care State?; c) candidatul
constitue o națiune cu guvern stabil și cu frontiere definite?; care
este suprafața și populația sa?; d) se guvernează liber?; e) care
a fost atitudinea sa, atât în actele cât și în declarațiile sale, pe
care le-a făcut cu privire: 1) la angajamentele sale internaționale.
2) la prescripțiile Societății relative la armamente.
116) Deasemeni f orma pasivă a principiului naționalităților ar
putea fi definită sub următoarea formă juridică: Pentru o populați-
une care nu realizează integralitatea condițiilor naționale (indispen­
sabile a i se aplica forma activă), permițându-i ridicarea la poziția
de Stat autonom, dar care fiind oprimată, are o atitudine ostilă Sta­
tului ocupant, teoria naționalităților îi recunoaște dreptul de a re­
clama unirea sa cu Patria mamă. Sub această formă, tratatele de
pace au aplicat principiul naționalităților, în cazurile intregirilor na­
ționale acordate diferitelor State.
 — 63 —

mărit nu numai crearea de noui State pe baza acestui prin­

cipiu, ci și concilierea existenței unor State eterogene, cu a-
plicațiunea principiului naționalităților. Adică Conferința
Păcii și-a asumat o îndoită și importantă misiune : „...să de­
cidă mai întâiu remanierile teritoriale care vor fi efectuate;
apoi, odată aceste schimbări realizate, ea trebuia să facă, să se
ia măsurile necesare, spre a proteja popoarele și naționali­
tățile interesate, pentrucă pacea să nu însemne pentru nu­
meroase grupe de nemulțumiți, o simplă schimbare de opre­
sori“. (Manley O. Hudson) (11T).
Asistăm astfel, la manifestarea unui dublu caracter a
acestui principiu : a) de repartiție teritorială, pe care îl
constatăm în diferitele clauze teritoriale ale Tratatelor de
Pace; b) normă de drept public, pe care o constatăm în
clauzele de protecțiune a minorităților din aceleași Tratate,
sau din Tratatele numite adiționate. Soluție ce se apropie
de aceea pe care „Organizația centrală pentru o pace dura­
bilă“ o dădea în timpul războiului mondial (în a. 1916)
complexei probleme a naționalităților : soluție teritorială și

Dar nici această formă nu este întotdeauna posibilă de aplicat,

mai ales atitunci când nu există continuitatea teritorială. Și atunci
corectivul s’a găsit în sistemul de protecțiune internațională a mi­
norităților, inaugurat sub aspectul său modern, de tratatele ultime de
pace și de tratatele speciale, sistem extins ulterior prin anumite
acorduri parțiale și locale.
Cazurile când această formă pasivă nu se poate aplica, ar fi:
1) canid populațiile ce invocă principiul naționalităților nu sunt în
continuitate teritorială cu pfatria mamă, (ex. (Slavii sau Venzii din
Prusia și Saxa, Sașii și Ungurii din România Transilvană, Bulgarii
din Serbia, Sârbii și Grecii din Bulgaria, Aromânii din _ Macedonia,
etc.); 2) Când sunt populațiuni care nu au încă o clară conștiință
națională, (ex. anumite elemente din Macedonia); 3) Când sunt
populațiuni care nu pot fi, pentru rațiuni de îndepărtare geogra­
fică evidentă, atașate unui Stat mai simpatizat desele, ci unui Stat
vecin (ex. în cazul Irlandei, Albaniei, etc.) ; 4) Când acele popu-
lațiuni locuesc o foarte restrânsă zonă, absolut necesară, pentru
motive de ordin strategic, geografic și economic, unui alt Stat decât
acel ce reprezintă acelaș caracter național, cu populațiunea res­
pectivă.
Ținând seamă de aceste elemente, în analiza juridică a ultime­
lor tratate de pace, putem constata că principiul naționalităților nu
a fost aplicat în mod arbitrar, ci în mod*
1 destul de rațional, cu luarea
In considerare a complexului de împrejurări.
Vezi desvoltări în B. Lavergne loc. cit. pag. 17-78.
117) loc. cit. pag. 166.
 — 64 —

soluție personală. Concepție ce reese și din doctrina wilso-

niană, precum „cele patrusprezece puncte“ o rezumă.

* * *
Astfel, o mare revoluție s’a săvârșit în viața interna­
țională prin Tratatele de Pace din 1919/20. Ele au proclemat
adică națiunile, ca principale beneficiare ale războiului, fă­
când .să înceteze „abuzul Statului împotriva națiunii“ (118)
de a cărei /voință colectivă, manifestă sau presupusă, când nu
•este îndoială, se ține iseamă în determinarea noului statut
»teritorial și politic :al‘ Europei. Intr’adevăr, mare deosebire
față de trecut, când „...Tratatele de Pace căutau întot­
deauna să realizeze interesele particulare ale Statului sau ale
grupurilor de State învingătoare, fără referire la interesele
superioare ale păcii și ale umanității și în disprețul voinței
popoarelor .care se găseau astfel la discreția guvernelor,
fiind trecute de sub o suveranitate sub alta, în urma unei
simple Conferințe Internaționale sau a unui acord între
rivali“. (119120
).
Iar opera înfăptuită prin acele Tratate, este ușor de
caracterizat : o operă de violență, de triumf al forței, încât
s’a putut vorbi în această concepție tradițională a păcii, de
.... un drept al popoarelor, nu de proprie dispoziție, ci de dis­
poziție a unora asupra altora... pentrucă de când este .isto­
ria lumii, ne este cunoscut, că popoarele au uzat și au abu­
sât de puterea lor, spre a supune pe vecini dominației
lor“. (12°).
Dar dacă o atât de remarcabilă transformare se reali­
zează prin Tratatele din 1919/20, o parte importantă din
aceste tratate este consacrată, ca urmare, tocmai acestei
opere, clauzele teritoriale; care, odată cunoscute elemen­
tele ce au trebuit să tempereze aplicațiuna absolută a teo­
riei naționalităților, dezarmează multe dintre criticile for­

118) N. Dașcovici. Principal Naționalităților și Societatea Na­

țiunilor, București, 1930. pag. 73.
119) W. Raafat. Le Problème de la, Sécurité Internationale.
Paris 1930. pag. 73. —
120) A. Pillet. Le Traité de Paix de Versailles. Paris 1920. pag. 26.
 — 65 —

mulate. (121) Clauze care deși nu totdeauna ocupă un loc

prea întins în economia tehnică a Tratatelor, — astfel în
•Tratatul delà Versailles ele iau mai puțin de un sfert din
întinderea întregului document, care are nu mai puțin de
440 de articole, — totuși „prin importanța lor ele domină
aceste Tratate de Pace“ (Charles Homer Haskins), și le im­
primă nota de progres, pe care o reprezintă în istoricul Tra­
tatelor de Pace.

« * *
Aceasta ne aduce să semnalăm importanța și natura
satisfacțiilor consacrate prin Tratatele de Pace din 1919/20,
principalelor revendicări naționale. Cu alte cuvinte, rămâne
să trecem în revistă aplicațiunile caracteristice ale princi­
piului naționalităților, în alcătuirea noului statut teritorial
și politic al Europei. Ceeace înseamnă, să vedem aplicarea
principiului naționalităților .la cele cinci State în detrimen­
tul cărora s’au realizat nouile formațiuni de Stat, de carac­
ter național : Imperiul Germaniei, Austro-Ungaria, Bulga­
ria, Rusia și Turcia.
** *
I. Cât privește Germania s’a spus, lucru neașteptat, că
Tratatul delà ’Versailles a consacrat și a perfecționat unita-
rismul bismarchian, el însuși servit odinioară, prin politica
de promovare a principiului naționalităților a lui Napoleon
JII și mai departe, în timp, chiar de politica lui Napoleon I.
Națiunea germană a fost într’adevăr consolidată în de­
trimentul naționalităților secundare, în timp ce naționali­
tățile streine subjugate nu au obținut decât minimum repa-
rațiunilor teritoriale, la care ele puteau pe dreptate, să pre­
tindă. In detrimentul Germaniei, principiul naționalităților
s’a aplicat,—și aceasta dovedește obiectivitatea autorilor tra­
tatelor de pace,—numai în cazurile în care era de reparat un
act de nedreptate istorică sau în care naționalități diferite ce­
reau prin consimțimânt colectiv, alipirea la o nouă patrie.

121) Vezi și Mircea Djuvara. Principiile șl spiritul ultimelor Tra­

tate de Pace. („Politica externă a României“, pag. 1-33).
5
 — 66 —

Conferința Păcii nu a procedat deci la remanieri teritoriale,

în dauna Germaniei, „...decât cu cea mai mare moderațiune
și după un diagnostic aprofundat“. (122).
Ea a respins -toate acele insistențe care, — fiind moti­
vate prin ceea ce ar fi putut fi o pax germanica dacă Pu­
terile Centrale ar fi eșit învingătoare (Pacea delà București
și cea delà Brest-Litowsk o arată cu prisosință (123), — cereau
o substanțială desmembrare a Germaniei. Spiritul de obiecti­
vitate al Conferinței de Pace, a respins însă astfel de sugestii,
care nu mai cadrau cu sentimentul moral al umanității, con­
servând astfel unitatea unui Imperiu, fondat totuși la origine,
prin forță și cucerire.
Astfel s’a aplicat principiul naționalităților acolo unde
era locul : în cazul Alsaciei-Lorenei, a teritoriului Sarre, sub
un anumit aspect, al micilor teritorii Moresnet, Eupen și
Malmedy, Schlesvig-ul și a Poloniei. In chestiunea Alsaciei-
Lorenei, revendicate cu aceiași îndârjire atât de Franța cât
și de Germania, s’a aplicat principiul naționalităților de
nuanță electivă-franceză. Dificultatea soluționării proble­
mei Alsacia-Lorena consta însă în faptul, că în cazul său se
puteau aplica cu egală îndreptățire, cele două teorii ale prin­
cipiului naționalităților. De aci dificultatea soluționării pro­
blemei alsacien« destinată să întrețină un sentiment (de a-
mărăciune profundă și o dorință de revanșă, la acela dintre
cele două popoare vecine, care se consideră nedreptățit. Ger­

122) Charles Homer Haskins, Les Nouvelles frontières de l’Ale-

magne. (In „Ce qui se passa réellement à paris en 1918/1919... pag. 43.)
123) „...Ce qu’une Allemagne victorieuse pouvait faire du côte
d.e l’est, nous le vîmes, moins d’un an avant l’armistice, au Traité
de Brest-Litovsk. Ce qu’elle aurait fait à l’ouest n’est fort heureuse­
ment enregistré par aucun document de ce genre, mais ses ambi­
tions avaient été proclamés pendant la guerre dans maintes pro­
fessions de foi pan-germanistes semi-officielles. Un programme offi­
ciel datant de 1917 vient d’être récemment relévé dans les „Mé­
moires“ de Ludendorff; la France aurait été f râpée d’une énorme
contribution de guerre; la Belgique aurait été réduite à l’état de pro­
tectorat, une réctification stratégique et économique de la frontière
aurait permis d’enlever à la France sas mines de fer de Briey et de
Lanigvy et ses forteresses], comme Verdun. C’était là le minimum pou7
l’Allemagne et une victoire sur la Marne ou sur la Somme eut proba­
blement signifié bien davantage. Devant les buts de guerre de
l’Allemagne, les Alliées peuvent donc être étonnés de leur propre mo­
deration“. Ibidem pag. 44.
 — 67 —

manii au susținut întotdeauna că rasa populației alsaciene,

substratul ei etnic și tradițional, justificau alipirea acestor
provincii la Imperiul German. Francezii au susținut con­
stant că cele două secole de viață solidară, amintirile co­
mune ale Marei Revoluții, dar mai ales consimțimântul co­
lectiv de a 'trăi în Franța, atât de energic manifestat în pro­
testarea Alsacienilor și Lorenilor în Adunarea Națională din
Bordeaux, la 16 Februarie 1871, sunt suficiente elemente
spre a justifica confundarea acestor două provincii în Sta­
tul francez, ele demonstrând neîndoelnic acea voință colec­
tivă, considerată în noul drept internațional, drept factor
determinant pentru legitimarea remanierilor teritoriale.
Pentru aceste motive, tratatul delà Versailles prin articolul
27 § 3, se mărginește să restabilească, ifără vre-un mod 1 de
consultare populară, între Germania și Franța, frontiera
delà 18 Iulie 1870, din Luxemburg până în ElVeția- Prin
aceasta se recunoștea obligația morală de a se repara ne­
dreptatea făcută de Germania în 1871, atât dreptului Fran­
ței cât și voinței populațiilor din Alsaca și Lorena, separate
de Patria lor, contra voinței lor. Astfel se găsea realizat al
VIII-lea din cele „14 puncte“ ale Președintelui Wilson: „Ne­
dreptatea făcută Franței, de către Prusia, în 1871, va trebui
să fie reparată“.
Dar această dispoziție a tratatului delà Versailles, crea­
toare a unei noui situațiuni juridice în dreptul internațio­
nal, a fost mult discutată și argumente contrarii, de fapt și
de drept, iau fost invocate contra reîntoarcerii pură și simplă,
la starea de lucruri anterioară războiului franco-german
din 1870. Astfel Germania, care „a refuzat Danezilor drep­
tul de liberă dispoziție ce le fusese promis în anul 1866, și a
ignorat protestul unanim al Alsaciei-Lorenei, în 1871 ; în
1919 a devenit deodată partizană ferventă a dreptului po­
poarelor de auto-determinare, interpretat în felul ei“. (124).
Trecând peste această subiectivă atitudine și peste argu­
mentele invocate în special de autorii parțiali, în majori­
tate germani, se pune întrebarea, cum se justifică din punc­
tul de vedere al dreptului internațional eliminarea ideii

124) Charles Homer Haskins, loc. cit. pag. 43.

 — 68

plebiscitului, cerut de unii, cu ocazia reluării provinciilor

pierdute de Franța la 1871. Răspunsul este, că delegații
francezi ,!a Conferința Păcii au găsit temeiu de a respinge
ideea plebiscitului la retrocedare, în lipsa de bază juridică
a raptului, săvârșit contrar normei de drept internațional,
prin pacea delà Frankfurt. Dacă Franța nu a instituit un
plebiscit în chestia Alsaciei și Lorenei, pe lângă dificultă­
țile de realizare în practică, pe lângă atitudinea ostilă pe
care ar fi manifestat-o față de Franța, imigranții germani
din cele două provincii, acesta se datorește în primul rând
unui principiu. „Admiterea plebiscitului ar fi însemnat re­
cunoașterea doctrinei germane a forței creatoare de drept,
pentrucă actul nul, raptul de la 1871, nu putea după 40 de
ani să devină un act legitim producător de efecte juridice, și
pentru a cărui revizuire să fie nevoe de procedura plebisci­
tară“ (125). Explicând această atitudine, A. Tardieu spune :
„Voiam ca partea din tratat privitoare la Alsacia-Lorena, a-
tât prin preambul, cât și prin clauzele sale, să pună în evi­
dență caracterul unic al unei restituțiuni, consfințită de con­
știința universală“ (126). Intr’adevăr, Tratatul delà Versail­
les proclamând ștergerea stării de drept instituită prin Tra­
tatul delà Frankfurt a hotărît pentru Alsacia-Lorena o res-
tituțiune integrală în sânul suveranității naționale fran­
ceze, ca și când apar ținerea la Imperiul german n’ar fi fost
decât rezultatul unei ocupațiuni temporare, lipsită de te­
meiu juridic (127). Astfel se onora al VIII-lea punct din pro­
gramul Președintelui Wilson, care stipulase, precum am a-
mintit, că „nedreptatea făcută Franței va fi reparată“.

** »
Câteva articole mai jos, tratatul delà Versailles face o
nouă aplicațiune a principiului naționalităților, în cadrul
teritoriului Sarre, dacă nu atât prin natura regimului ad­
ministrativ instituit, desigur prin formala recunoaștere a
dreptului de auto-determinare, populației din Teritoriu ;

125) N. Dașcovici, loc. cit. pag. 69.

126) T. Tard eu. La Paix, Paris 1921, pag. 269.
127) „Le Temps écoulé ne transforme jamais la violence en
droit“. (Miami).
 — 69 —

(cea. 830.000 de locuitori, pe o întindere de 1912 km.8), la

expirarea unui interval de timp, de 15 ani). Este vorba de art.
45—50 (și anexa). Dar trebue să recunoaștem, că această
parte a Tratatului delà Versailles este criticabilă, prin com­
promisul timid pe care îl stabilește, între revendicările de
ordin material și respectul dreptului. Articolul 45 într’ade-
văr spune : „...ca compensare a distrugerii minelor de căr­
buni din Nordul Franței și deducându-se din totalul repa-
rațiunilor daunelor de războiu, datorite de Germania, se
concede Franței proprietatea integrală și absolută, lipsită
de orice sarcine, cu drept exclusiv de exploatare a minelor
de cărbuni situate în bazinul Sarre“. Dar în acelaș timp,
articolul 49 complică dreptul evident al Franței la repara-
țiuni materiale, printr’o atingere formală a suveranității
Germaniei asupra teritoriului Sarre. Germania renunță în
favoarea Societății Națiunilor, la guvernarea teritoriului.
Această renunțare, departe de a fi definitivă, este totuși
lăsată la aprecierea locuitorilor din Sarre, cărora le va apar­
ține dreptul de a decide : „...la expirarea unui termen de 15
ani populația zisului teritoriu va fi chemată, să declare su­
veranitatea sub care ar dori să fie plasată, în viitor“. Totuși
din această parte a articolului 49 ca și din paragraful 34 a a-
nexei care specifică în mod precis între care alternative vor
avea să opteze locuitorii din Sarre: a) menținerea regimu­
lui instituit prin tratat, b) unirea cu Franța, c) unirea cu
Germania, reese recunoașterea dreptului de auto-determi­
nare, elementul de bază al principiului naționalităților. Deo­
camdată, din regimul instituit în a. 1919 în Sarre prin care
Societatea Națiunilor și-a asumat mandatul încredințat prin
Tratat de a administra acest teritoriu, un element nou s’a
desprins: trecerea unui teritoriu contestat, sub o autoritate
pur internațională. Și aceasta este una dintre inovațiile inau­
gurate prin Tratatele din 1919/20. Să remarcăm, că regimul
instituit prin Tratatul delà Versailles a luat sfârșit prin ple­
biscitul din 13 Ianuarie 1935 — instrument de concretizare a
dreptului de auto-determinare recunoscut de Tratat, — și
transfertul de suveranitate ce a urmat către Germania, a
fost de asemeni în sensul principiului naționalităților. Dar
 — 70 —

prin aceasta s’a pus sfârșit, unui regim de modernă admi­

nistrare, sub auspiciile Societății Națiunilor.

❖
* *

Modificările aduse prin tratat la frontiera belgo-ger-

mană, deși de mai mică importanță și numai parțial con­
forme principiului naționalităților, nu constituesc (totuși
mai puțin, o interesantă remaniere teritorială. Este vorba de
atribuirea teritoriilor d’Eupen și Malmédy (61.000 de locui­
tori pe 1036 km.2) și a micului ținut Moresnet, care con­
stituia un con-dominium pruso-belgian, către Belgia.
Această modificare de frontieră este consacrată prin arti­
colul 32 al Tratatului delà Versailles, care transmite Belgiei
deplina suveranitate asupra teritoriului Moresnet. Articolul
33 stipulează cesiunea de către Prusia către Belgia a Mo-
resnet-ului prusian, situat la Vest de șoseaua Liège. Arti­
colul 34 și 35 hotărăsc acelaș lucru în privința teritoriilor
Eupen și Malmédy. Fusese specificat de asemeni, în Trata­
tul de la Versailles, — ca un omagiu adus voinței colective
— că după inaugurarea păcii, un registru va fi pus la dis­
poziția locuitorilor din teritoriile cedate Belgiei, pentru a
protesta eventual contra acestei deciziuni, de transfer de
suveranitate. Această consultare a avut loc la 24 Iulie 1920
și a fost în întregime favorabilă Belgiei. Din cele 32.000
persoane care aveau dreptul de a se folosi de clauza pro­
testării, numai 272 și-.l exercitară. Aceasta însemna ratifi­
carea printr’o imensă majoritate, a dispozițiilor tratatu­
lui delà Versailles. Totuși nu au lipsit proteste ale Germa­
niei, care acuzau pe belgieni că țin registrele în așa fel, încât
să evite sinceritatea voinței și să intimideze pe protestatari;
după cum, la rândul ei, Belgia acuza pe germani că încearcă
să exercite o presiune neloială în teritoriu. Dar dacă aceste
modificări au fost aduse frontierelor belgiene cu titlu de
securitate strategică și de reparație, aceasta înseamnă că nu
atât dreptul naționalităților a fost determinant în materie,
ci un complex de factori, care în intenția autorilor tratate­
lor trebuia, delà caz i'a caz, să atenueze rigoarea acestui
drept. Desigur, prin amintitele texte, nu au fost eliminate
 — 71 —

toate complicațiile posibile. Dar o nedreptate Istorică a fost

reparată, pentrucă teritoriul respectiv fusese anexat de
Prusia în anul 1815, în dauna Belgiei, cu care însă, el este
strân unit, din toate punctele de vedere.

* * *

O altă aplicațiune a principiului naționalităților prin

tratatul delà Versailles, foarte importantă și semnificativă,
a fost în chestiunea Schleswig-ului (articolele 109—114). Ea
ne oferă cazul unic aii unui teritoriu restituit unui Stat de
care fusese detașat odinioară, fără ca acesta să fi intervenit
în războiu.
Danemarca într’adevăr, a păstrat o strictă neutralitate.
Totuși ea a văzut reparându-se în profitul său, prin Trata­
tul de la Versailles un mai vechiu statut teritorial șl politic,—
care a fost considerat ca fiind contrar dreptului internațional,
—din 1864, când agresiunea prusiană a căutat să soluționeze
chestiunea Schleswig-ului, în urma cunoscutului „războiu
al ducatelor“. In acest caz, în care Aliații au realizat repa­
rarea în detrimentul Germaniei a unui tratat nedrept, prin­
cipiul naționalităților a jucat rolul decisiv. Acest caz con­
stitue una dintre principalele rațiuni, pentru care ultima
pace a fost numită „pacea naționalităților“. Modalitatea
transfertului de suveranitate în această provincie-, s’a făcut
prin plebiscit. Acest plebiscit reprezintă, în speță, repararea
prin tratatul delà Versailles a neexecutării unei clauze ex­
prese de drept internațional, din Tratatul delà Praga (1866).
In acel Tratat într’adevăr se stipulase, la insistența Franței
protectoare a naționalităților, în art. 5, că locuitorii Schles­
wig-ului septentrional vor fi retrocedați Danemarcei, dacă :
„ei exprimă această dorință printr’un vot liber consimțit“;
dar dispozițiunea devenise caducă.
Conform prevederilor Tratatului delà Versailles, au­
toritățile germane evacuară teritoriul plebiscitar la 25 Ia­
nuarie 1920, pentru a fi înlocuite prin forțele de ocupație
franco-engleze. Votul avu loc în prima zonă, la 10 Februarie
1920. Din numărul total de înscrieri, majoritatea imensă fu
de partea Danezilor; 75023 voturi pentru Danemarca, adică
 - 72 —

74.86%, contra 26.176 voturi pentru Germania, adică 25.14%.

O consultare ulterioară însă în Schleswigul mijlociu (la 15
Martie 1920) dădu o majoritate germană de 45.000 voturi
contra 13.000 voturi pentru Danemarca. Ca urmare a acestei
consultări, s’a restituit Danemarcei zona septentrională,
iar zona meridională rămase Germaniei. Reglementarea a-
cestei probleme a fost considerată în general ca echitabilă,
și succesul Conferinței de Pace a fost recunoscut în de obște,
prin eliminarea unei probleme îndelungat controversată,
din domeniul relațiunilor internaționale.

Cea mai impresionantă însă dintre aplicațiunile princi­

piului naționalităților, determinată de necesitatea reparării
unui vechiu act de nedreptate istorică, pe care victoria națiu­
nilor democratice asupra Imperiilor Centrale a făcut-o posi­
bilă, a fost reînvierea Poloniei. Această țară, care odinioară
îndeplinise un însemnat rol de istorie universală, fusese îm­
părțită de trei ori în sec. XVIII-lea, prin invocarea faimosu­
lui „sistem coîmpărțitor“, și distrusă astfel politicește, de
către Austria, Rusia și Prusia; suveranului căreia, Frederic
al II-lea, i se atribue proectul primei împărțiri a Poloniei.
Creațiunea trecătoare de către Napoleon I, în 1807, prin
Tratatul delà Tilsit, a unui ducat al Varșoviei, desmembrat
apoi prin tratatul delà Viena și absorbit definitiv de Rusia
ta 1846, dacă nu dăduse apreciabile rezultate politice, con­
tribuise în largă măsură la formarea unei atmosfere de sini'
patie în Europa, pentru cauza poloneză, și la adoptarea de
către acest popor a unei politici bazată pe principiul na­
ționalităților. Naționalismul polonez, intens și militant, mai
ales în preajma războiului mondial, făcu ca Puterile belige­
rante să înscrie în programul lor, soluționarea chestiunii
poloneze. Chiar Austro-Ungaria, Putere ostilă prin însăși
structura ei, principiului naționalităților, se oferi încă la 9
August 1914 să elibereze Polonia rămasă în mâinile dușma­
nilor. Câteva zile mai târziu (16 Aug.) urmă Rusia, care
promitea acelaș lucru, prin proclamația Marelui Duce Ni­
colae. Aliații la rândul lor însoriseră chestiunea poloneză în
 — 73 -

programul de pace, pe care ei îl formulară la 10 Ianuarie

1917. In fine, Președintele Wilson consacră Poloniei al XIII-lea
din „cele XIV puncte“: „Un Stat polonez independent va tre­
bui să fie constituit, cuprinzând teritoriile locuite de către
populații indiscutabil poloneze, care vor trebui asigurate cu
un acces la mare, liber și garantat“. Iar ca urmare, Președin­
ții de Consiliu ai Marei Britanii, Franței și Italiei, în decla­
rația lor din 3 Iulie 1918 defineau categoric atitudinea lor
față de chestiunea poloneză, precizând că „creațiunea unui
Stat polonez unit și independent, cu un liber acces la mare,
constitue una dintre condițiunile miei păci juste și solide,
și a domniei dreptului în Europa“.
In urma acestei unanime preocupări a beligeranților
de problema poloneză, era și natural ca „pacea naționalită­
ților“ să încerce a o soluționa. Dificultățile mari au fost însă
atunci, când a trebuit să se stabilească întinderea terito­
riilor poloneze; formule ca „teritorii cu populație indiscuta­
bil poloneză“ și „acces liber și garantat la mare“, fiind sus­
ceptibile de întinse și contradictorii discuțiuni. Apoi isto­
ria ne arată că Statul polonez evoluase din punct de vedere
teritorial, în decursul timpului. De aceea, pentrucă fixarea
frontierelor amenința să dea loc la serioase dificultăți diplo­
matice, Conferința de Pace conștientă că nu putea face de
cât o operă imperfectă și contestabilă, încercă să atenueze
arbitrarul, adoptând principiul plebiscitar și dând popu­
lațiilor din regiunile contestabile, dreptul de a-și fixa ele sin­
gure viitorul lor politic. Prin articolele 88 și 94—97 din Tra­
tatul delà Versailles au fost invitați locuitorii de ambele sexe
în vârstă de cel puțin 20 de ani din Silezia de sus, din Sud-
Vestul Poloniei, din Allenstein și din Marienwerden, la Nord,
să se pronunțe la care din cele două State, Germania sau Po­
lonia, doreau să fie atașați. Organizate în 1920, plebiscitele
din regiunea Allenstein și Marienwerden au dat majorități
în favoarea Germaniei. Acel din Silezia de sus care avu loc
la 20 Martie 1921, a adus de asemeni 716.000 de voturi pentru
Germania și 491.000 ide voturi pentru Polonia. Dar situația
se complică prin faptul, că importantul ținut din districtul
minier, dădu 390.000 voturi pentru Germania, contra 440.000
 — 74

voturi pentru Polonia. Această complexitate era pe punctul

de a duce la un nou războiu polono-german și în urmă la o
ruptură anglo-franceză, pe tema interpretărilor de aplica-
țiune. După o serie de acțiuni diplomatice, după remiterea
de către Consiliul suprem al chestiunii Sileziei de Sus în ar­
bitrajul Consiliului Societății Națiunilor, acesta după un
studiu aprofundat, recomandă (Octombrie 1921) o frontieră
care de fapt conciliază în cea mai largă măsură posibilă,
dorințele și interesele contradictorii ale germanilor și ale
polonezilor. Dacă mai amintim conflictul polono-lituanian
pentru orașul Vilna și regiunea înconjurătoare, în care
pentru împăciuire s’a adoptat de asemeni principiul plebis­
citar, putem înțelege parte din dificultățile pe care le-a ridi­
cat reconstituirea Poloniei. In defnitiv, cu toată aplicațiu-
nea principiului naționalităților au rămas poloni în afară
de Polonia și minorități etnice în Polonia. Statul creat prin
tratatul din 1919 numără astăzi 33.024.000 (128) locuitori pe
un teritoriu de 388.390 km.2 dintre care peste 20.000.000
sunt Polonezi și restul minoritari, în cea mai mare parte
ruteni. Dar învierea Poloniei a ridicat și o altă chestiune
complicată, în legătură cu „liberul acces la mare“, revendi­
cat de noul Stat și cu drept cuvânt, acesta fiind un element
indispensabil desvoltării sale economice. Dealtfel al XIII-lea
din cele „XIV puncte“ ale Președintelui Wilson, prevedea —
cum am amintit — în favoarea poporului polonez, nu numai
independența politică, dar și acest „liber acces la mare“. Rea­
lizarea sa practică însă, a dat naștere la complicate agitațiuni,
din care până la urmă a rezultat o soluție — este drept de
mulți criticată, — dar care are totuși calitatea de a nu re­
prezenta o flagrantă încălcare a principiului naționalități­
lor. Intr’adevăr, Polonia în sec. al XVIII-lea a posedat por­
turi la Baltica, Dantzig, Libau. Dar astăzi ca și în trecut,
Dantzigul este în mare majoritate german și Libau-ul leton.

128) După Lordul Robert Howard „sa population est dificile

à fixer à cause du chaos créé par la guerre. On peut cependant
l'estimer entre 28 et 32 millions“, (loc. cit. pag. 79). Astăzi această
populație a depășit cifra de 33 milioane.
 — 75

Și în general țărmul Mărei Baltice, afară de o mică zonă în­

gustă la vestul Dantzigului, pe care Tratatul din Versailles
a dat-o Poloniei, nu este locuit de populație curat poloneză.
Și atunci se punea problema: anexând Dantzigul la Polo­
nia, însemna a se aduce o atingere principiului naționalită­
ților, dat fiind că însăși statisticele poloneze nu contestau,
că orașul ar fi avut în todeauna un caracter german. Astăzi,
la o populație de 235.240 locuitori, abea 30% sunt Polonezi.
In fața acestei situații, Conferința de Pace călăuzită de prin­
cipiul diriguitor al naționalităților, prin articolele 100—108
a Tratatului delà Versailles a făcut din Dantzig un „oraș
liber“ cu un regim aproape asemănător acelui vechiu, de oraș
hanzeatic. El este pus sub garanția Societății Națiunilor, re­
prezentată în Dantzig, printr’un înalt Comisar.

* * *

Statul însă, care prin aplicațiunea principiului naționa­

lităților a suferit o dislocare radicală, a fost Austro-Unga-
ria. Tratatele delà Saint-Germain (din 10 Septembrie 1919)
și Trianon (din 4 Iunie 1920) consacrând aplicațiunea aces­
tui principiu la Monarhia habsburgică, au adus prin aceas­
ta soluția definitivă în desvoltarea unui îndelungat proces
de descompunere internă, care s’a agravat mai ales în tim­
pul războiului mondial. Prin aceste tratate s’a consacrat în
acelaș timp, sfârșitul misiunii istorice a acestui Stat — mi­
siune justificată odinioară, de istoricul și bărbatul politic
ceh Palacky, în acești termeni: „Dacă n’ar fi existat, Aus­
tria trebuia inventată“, — dar care prin complicata chestiu­
ne a naționalităților, dăduse loc la serioase încălcări ale
principiilor dreptului internațional și la agitate complica-
țiuni diplomatice, ce au dus în cele din urmă, la declanșa­
rea războiului mondial. Astfel că, îndreptățit s’a putut spu­
ne, că „problema nesoluționată a naționalităților din ve­
chea monarhie austro-ungară, a fost cauza principală a răz­
boiului mondial. De aceea Puterile Aliate din Occident nu
și-au putut imagina o pace durabilă fără reglementarea sa-
 — 76 —

tlsfăcătoare a acestei chestiuni“. (Arthur de Balogh). (129).

Astfel, pentru cercetătorul problemei naționalităților, lucru
de mirare nu este atât faptul că ultimele tratate au dislo­
cat opera dualismului delà 1867, cât mai ales cum acest
Stat a putut dura în tradiționala sa constituție etnică, atâ­
tea secole. Nu e mai puțin adevărat, că actuala înfățișare
a micului Stat austriac, lipsit de posibilități de apărare mi­
litară și incapabil de desvoltare și prosperare economică,
având o capitală imensă de susținut, a servit pentru unii
drept exemplu de demonstrare a desavantagiilor pe care le-ar
prezenta o strictă aplicare a principiului naționalităților, în
anumite cazuri. Deaceea menținerea și garantarea statutului
teritorial și politic al Austriei, constitue o obligație interna­
țională, pentru Comunitatea Statelor. Dar dacă în general,
la constituirea Austriei a fost determinantă voința Conferinței
de Pace, care a dat interpretare voinței colective a naționali­
tăților odinioară oprimate, după datele plebiscitului de toate
zilele, în teritoriul Klagenfurt, la Sud, — disputat între Ger-

129) Președintele Wilson el însuși — la un moment dat favora­

bil menținerii integrității teritoriale a Austro-Ungariei, — a trebuit
să recunoască spre finele războiului și să proclame necesitatea unei
soluționări radicale a problemei naționalităților din Monarhie. Să
amintim astfel, că în răspunsul dat Austro-Ungariei la 7 Octom­
brie 1918, prin Secretarul de Stat Robert Lansing, „Președintele
crede de datoria sa să declare guvernului austro-ungar, că el nu
poate să țină seamă de sugestiile actuale ale acestui guvern, din
cauza unor anumite evenimente de cea mai mare importanță, care
survenite delà datarea adresei prezidențiale delà 8 Ianuarie din ur-
piă, în mod necesar au schimbat atitudinea și responsabilitatea
guvernului Statelor-Unite”. Iar în faimosul Mesagiu al celor 14
puncte, citim: .popoarelor Austro-Ungariei cărora noi trebue să
le garantăm un loc între națiuni, va trebui să li se dea cele mai
largi înlesniri, în vederea autonomiei lor”.
De la recunoașterea autonomiei, un pas mai departe se face,
când — sub presiunea evenimentelor și a voinței colective a națio­
nalităților respective, în desfășurare, — Președintele Wilson, prin­
cipial respectuos față de această voință a poporului, se vede obligat
să subscrie că „naționalitățile din Austro-Ungaria și nu el sunt
chemate să_ judece în ce chip o acțiune a guvernului austro-ungar
va putea să satisfacă aspirațiile și concepțiile despre drepturile lor
și despre destinul lor ca membri ai familiei națiunilor” (Messages..-
II. pg. 333),. Ca urmare, nici abilitățile diplomației austro-ungare,
nici concesiunile promise naționalităților în ultimul moment, nici
amenințările proferate de ștefan Tisa la Buda-Pesta, nu au mai
putut salva Monarhia bicefală. (Asupra acestui ultim punct vezi: K.
Fr. Novak. Der Sturz der Mittelmächte. München 1921, pg. 280 și ur.)
 — Il­

marn și Sloveni, — s’a adoptat principiul plebiscitar; și acelaș

principiu a soluționat și chestiunea Burgenland-ului. O re­
zervă în ceeace privește aplicațiunea principiului naționalită­
ților față de rasa germană, a fost însă prohibirea impusă de
autorii tratatelor, dorinței manifestate de Adunarea Națională
austriacă în Martie 1919, prin care se urmărea alipirea la
„Reichul german“ (13°). Ccnsiderațiuni de asigurare a unei
păci durabile, prin împiedecarea creerii unui Stat unitar
german, mai larg decât acel bazat pe concepția bismark-
iană, care s’a dovedit a fi o primejdie pentru pacea națiuni­
lor, a determinat această atitudine. Pentru minoritățile din
interiorul Statului austriac, principiul naționalităților sub
forma corolarului său, principiul de „Ocrotire a minorități­
lor“ și-a găsit de asemeni aplicațiune, prin articolul 68 din
Tratatul delà Saint-Germain. Acelaș tratat în art. 80 regle­
mentează regimul păstrării sau pierderii naționalității ger­
mane de către naționalii aparținând Statelor succesorale,
prescriind dreptul de opțiune. Dintre aceste State suc­
cesorale, primul care prin aplicațiunea principiului națio­
nalităților și-a văzut realizarea politicei sale de închegare
națională deplină, a fost România. Bucovina, răpită contrar
dreptului internațional, în plină pace ce a urmat Tratatului
delà Kuciuc-Kainargi (a. 1774), a fost restituită Statului
căruia aparținuse timp de secole. Transilvania și părțile ex­
terioare deasemeni au venit în cadrul Statului român „na­
țional unitar“ în baza principiului naționalităților. Din
această provincie se desvoltase odinioară ideia „Țării-Româ-
nești“, care ca expresiune teritorială, se micșorase treptat, în
fața periodicei înaintări a Statului maghiar. Majoritatea

130) Prin art. 80 din Tratatul deda Versailles .astfel redactat:

„L’Allemagne reconnaît et respectera strictement l'indépendance
de l’Autriche, dans les frontières qui seront fixée par Traité passé
entre cet Etat et les Principales Puissances Alliées et Associées; elle
reconnaît que cette independence sera inaliénable, si ce n’est du
consentement du Conseil de la Société des Nations“. In consecință, a-
daugă Tratatul delà Saint Germain, în art. 88: „l’Autriche s’engage à
s’abstenir, sauf le consentement du dit Conseil, de tout acte de na­
ture à compromettre son indépendance, directement ou indirécte-
ment, et par quelque voie que ce soit, notamment et jusqu’à son ad­
mission comme Membre de la Société des Nations, par voie de par­
ticipation aux affaires d’une autre Puissance“.
 — 78 -

populației, română prin origine, tradiții și aspirațiuni, a fost

elementul fundamental pe care s’a edificat Statul român în­
tregit.
*
* *
Principiul naționalităților și-a găsit o nouă aplicațiune,
în urma desmembrării Statului Austro-Ungar, în creațiunea
Cehoslovaciei. Ea este o expresiune politică născută din răz­
boiu, în momentul în care unii reprezentanți ai Cehilor și ai
Slovacilor se puseră de acord, la 30 Octombrie 1918, la
Turciansky-Svăti-Marti pentru a forma o națiune și un
Stat, prin unirea celor două naționalități, până atunci răspân­
dite între Austria și Ungaria. Din aceasta reese, că expre-
siunea însăși de „Cehoslovacia“ este rezultatul unei înțele­
geri între reprezentanții celor două subnațiuni. înfățișarea
sa etnică actuală, dovedește însă că principiul naționalită­
ților n’a putut produce în cazul ei un Stat național, lipsit de
minorități. Intr’adevăr, cele 13.795.000 de locuitori care la re­
censământul din 1920, constituiau populația republicei Ceho­
slovace pe o întindere teritorială de 140.390 km.2 conțineau
următoarele elemente: 7.400.000 Cehoslovaci, 3.100.000 Ger­
mani, 500.000 Maghiari, 432.000 Ruteni și aproape 100.000
Polonezi. Aceste cifre dovedesc astfel, că problema minorită­
ților este destul de complexă în Cehoslovacia și că princi­
piul ocrotirii minorităților, își are rațiunea în acest caz. Pen­
trucă procentual, Cehoslovacii reprezintă 66.90%, Germanii
22.3%; iar 10.8% sunt Maghiari, Ruteni, Poloni, etc. Nu e mai
puțin adevărat însă, că îndelungatul trecut de oprimare a
Cehilor și Slovacilor, a făcut ca asupra lor să se resimtă in­
fluența curentelor culturale exercitate de celelalte naționali­
tăți, cu preponderență politică în trecut. Dar cu toate dificul­
tățile sale de ordin etnic și cultural. Cehoslovacia rămâne un
exemplu caracteristic de aplicațiune a principiului naționali­
tăților, prin recunoașterea la origine a dreptului de auto-de-
terminare pentru națiunea respectivă majoritară.
Un Stat nou a luat astfel ființă, factor de promovare lo­
ială a drepturilor ființei umane de pe întreg teritoriul, factor
de garantare a păcii generale, prin respectarea Tratatelor.
* * *
 — 79

După Cehoslovacia, ridicată la demnitatea de Stat su­

veran, Jugoslavia a fost din punct de vedere al avantagiilor
obținute, o principală beneficiară a principiului național. Te­
ritoriul său a fost mai mult decât dublat, atingând astăzi
248.670 km.2. Populația sa care în 1914 număra aproximativ
4.500.000 locuitori, numără astăzi 13.930.920 de locuitori.
Acest fenomen de desvoltare a vechiului Stat sârb, al cărui
rol istoric fusese odinioară, ca și al nostru, de a respinge și
a uza neîncetata ofensivă turcească, este un rezultat al prin­
cipiului naționalităților, aplicat prin aceleași tratate, la
poporul care cel dintâiu la începutul secolului al XIX-lea, se
închegase, sub acțiunea revoluționară a aceluiaș prin­
cipiu. Este vechiu de altfel, planul conceput de către
Sârbi de a grupa pe toți Slavii de sud, de pe litoralul Mării
Adriatice, izolați de Slavii Europei centrale, prin toată va­
lea Dunării germanice. Realizarea sa însă părea îndepărta­
tă, întrucât ea cerea nu numai lupta împotriva Turciei în
declin, dar și dislocarea Austro-Ungariei, sprijinită de Im­
periul Germaniei. Și acest fapt, care părea imposibil de rea­
lizat chiar în timpul războiului, apărea cu atât mai îndrăz­
neț, înaintea marelui războiu al națiunilor.
Prăbușirea Imperiului austro-ungar, — unul dintre cele
mai cuprinzătoare evenimente din istoria contemporană,— a
făcut însă posibilă constituirea comunității jugoslave. Pactul
delà Corfu (Iulie 1917) care concepuse acest plan de imediată
revendicare politico-națională, și care ocupă un loc însem­
nat în istoria recentă a chestiunii naționalităților, a fost
desăvârșit prin tratatul de pace. Toate dificultățile ridicate
de chestiunea minorităților și în Statul Jugoslav, crizele po­
litice prin care a trecut și trece acest Stat, nu împiedecă
totuși, ca victoria principiului naționalităților la Slavii de
Sud, să reprezinte o garanție de progres și de pace. Integrarea
Jugoslaviei și a Cehoslovaciei, alături de România, în Mica
înțelegere, concretizează dorința de pace, prin respectarea
tratatelor, a acestor „națiuni satisfăcute“.
# * $
Cât privește Bulgaria, chestiunea naționalităților se
prezintă aci cu o relativă claritate. Acest Stat care și-a do-
 — 80 —

bândit independența în anul 1908, după ce în răz­

boiul româno-ruso-turc, (din 1877—78) noi contribuiseră
în largă măsură la închegarea sa națională, — Tratatul delà
Berlin din 13 Iulie 1878 o declarase „provincie autonomă“ (131)
sub suzeranitatea Sultanului,—și-ar fi realizat poate cea mai
mare parte dintre revendicările sale, câteodată exagerate, fără
provocarea războiului al doilea balcanic, și fără asocierea ei
la grupul Puterilor Centrale, ostile principiului naționalită­
ților, în războiul mondial. Proectele sale de hegemonie po­
litică, de absorbire integrală a Serbiei și de constituire în
Balcani a unei „Bulgarii Mari“, bazată pe amintirile istorice
din timpurile de înflorire ale primului și ale celui de al
doilea Imperiu bulgăresc, ca și mai ales atrocitățile comise
de armatele sale în războiu, i-au înrăutățit situația interna­
țională, iar după războiu, poziția sa la Conferința de Pace,
Prin tratatul delà Neuilly, (din 27 Noembrie 1919) Bul­
garia a pierdut ieșirea la Marea Egee, pe care tratatele din
Londra și București (1913) i-o acordaseră. Ea nu mai are
deci debușeu maritim decât la Marea Neagră, prin portul
Vama. In actuala sa situațiune, cu o întindere teritorială de
108.150 km.2, principiul naționalităților nu a putut fi inte­
gral aplicat, amestecul de populațiuni — rezultat al atâtor
împrejurări istorice sau economice, — făcând ca importante
nuclee de populație bulgară să rămână în afara frontierelor
sale actuale. De ex. în Tracia unde tui număr de naționali
bulgari au fost cedați Greciei ; apoi în cazul Țaribrodului,
Strumiței, Bolzilegradului (cam 60.000 de naționali) cedați
pentru rațiuni strategice, Iugoslaviei. Totuși teritoriul ac­
tual al Bulgariei formează un bloc compact, favorabil solida­
rității naționale, ca și administrației publice. Compoziția et­
nică a țării este omogenă. Din cele șase milioane de locui­
tori, 80% sunt bulgari curați. (In Ceho-Slovacia sunt
numai 66% majoritari) (132). Bulgaria manifestă actual­
mente ca și în trecut de altfel, pretențiuni asupra integra-

131) „L’expression était alors très juste, on ne disait pas „Etat”,

même Etat mi-souverain”. (Louis Le Fur. Précis de Droit Interna­
tional Public. Paris 1931 pag. 99).
132) Vezi Isaiah Bowman. Constant’nople et les Balkans (In
„Ce qui se passa réellement à Paris en 1918/19“... pag. 142).
 — 81

lității provinciei Macedonia, care prin inextricabilul amestec

al populației de diferite naționalități, constitue una dintre
cele mai complicate chestiuni naționalitare, din sud-estul
Europei. Rezolvarea sa ar putea fi un element de consolidare
a păcii balcanice. Conferința delà Lausanne (1923) a adop­
tat în această privință, ca o soluție a eventualelor conflicte,
sistemul — discutabil de altfel din punctul de vedere al con­
formării sale cu principiile dreptului internațional, pentrucă
deși implică acordul Părților suverane, prejudiciază anumite
drepturi și interese ale ființei umane, — de a se proceda la
vaste deplasări de populații, destinate să-determine omoge-
neitatea grupărilor naționale și să reduce astfel cauzele po­
sibile de conflicte. Sistem inovatoriu, propus încă în epoca
lucrărilor Conferinței de Pace de către fostul premier grec,
E. Venizelos, și care a fost de îndată concretizat în conven-
țiuni speciale, de către Grecia, Bulgaria și Turcia.

* * *

Cât privește Grecia, țară care în primele decenii ale sec.

XIX-lea a atras atenția opiniei publice europene și a cărei
independență a fost salutată ca un triumf al principiului
naționalităților, după favorabilul tratat de la Sèvres (din 10
August 1920) care-i asigura o mare întindere teritorială și
dublarea populației sale (5.400.000 delà 2.700.000), și-a creiat
o situație internațională dificilă, prin imprudentul războiu din
Orient. Pacea delà Lausanne (24 Iulie 1923), lichidând de­
zastruoasa campanie a Grecilor contra Turcilor, ia Greciei
Tracia occidentală și accesul la marea Neagră, pe care i le
dăduse tratatul delà Sèvres, reducând-o astfel teritoriali-
cește la 130.200 km2, cu o populație astăzi sporită la 6.550.000
de locuitori. Ea păstrează totuși Tracia orientală, luată.delà
Bulgaria. Actualmente ea este agitată de serioase și de conti­
nui frământări politice. Chestiunea Macedoniei preocupă deo­
potrivă pe Greci ca și pe Bulgari. Și să adăugăm, că această
chestiune „care a fost îndelung timp nodul chestiunii Orien­
tului, a intrat într’o fază cu totul nouă. Nici Grecia, nici Ser­
bia nu mai sunt dispuse să abandoneze teritorii, în favoarea
 — 82 —

constituirii ipotetice a unui Stat macedonean“. (133) Cele

două State au ajuns de altfel la un tratat, încheiat între ele
în anul 1919, în scopul de a favoriza schimbul de naționali, de
la o țară la alta ; operație executată sub supravegherea So­
cietății Națiunilor.
< « * *
S’a spus, că vecina noastră Ungaria a fost, după Austria,
țara cea mai încercată de consecințele războiului. Teritoriul
ce i-a fost lăsat prin tratate, nu se întinde mai mult decât
93.040 km.2 cu o populațiune de 8.837.000 de locuitori, față
de 482.000 km.2, locuit de 20.900 000 locuitori (aceste ultime
cifre din 1910). Dintre aceștia, 92.1% sunt de naționalitate
maghiară și restul alogeni. (7.9%, Germani, Slovaci, Croați,
Români, etc.) Această reducere teritorială a istoricei Coroa­
ne a Sf. Ștefan prin tratatul delà Trianon (din 4 Iunie
1920) a făcut să se vorbească despre o „Ungarie mutilată”
(Tisseyre, Aldo Dami, etc.); ignorându-se însă acest fapt, că
numai în actualele sale limite, Ungaria este un Stat național.
Dar ceeace complică viața noului Stat ungar, este că nici una
dintre minoritățile sale nu se află masată compact. Cel mai
dens nucleu, este acela al minorității germane, grupată mai
ales în sud-vest.
Desigur că desmembrarea Ungariei istorice este atât re­
zultatul tradiționalului sistem de asuprire a minorităților
de pe teritoriul fostei monarhii a Habsburgilor, întrucât le­
gea a XLIV din 1868 asigura numai teoreticește ega­
litatea de tratament supușilor Unguri, ceea ce a făcut ca na­
ționalitățile să dorească despărțirea lor de Statul maghiar.
După cum această desmembrare este rezultatul mai ales al
aplicațiunii aceluiaș principiu al naționalităților, călăuzitor
în opera teritorială și politică a ultimelor tratate de pace. In-
tr’adevăr, cum Ungaria era tui mozaic de naționalități, — și
anume cel mai caracteristic, — în care națiunea maghiară
nu avea majoritatea, era natural și logic, ca prin clauzele te­
ritoriale stipulate, tratatul delà Trianon să schimbe radical
fizionomia geografică a vechei Ungarii, și să desăvârșească

133) Isaiaih Bowman, loc. cit. pag. 140.

 — 83 -

opera de creare sau întregire, pe baze naționale, a Statelor

succesorale. Cu atât mai natural era aceasta, cu cât ve­
chea Ungarie era rezultatul unei politici seculare de violen­
ță asupra altor națiuni, și a dreptului de cucerire, astăzi de­
căzut din legitimitatea de odinioară. Să remarcăm însă, că
în ceeace privește frontiera dintre Ungaria și România, eâ
este favorabilă celei dintâi, fiind trasată dincolo de granița
limbilor, și de hotarul istoric, care este Tisa, astfel că sate
compact românești au rămas încă, în teritoriul atribuit Sta­
tului ungar. Doar în spre Cehoslovacia, frontiera a fost fi­
xată în unele puncte și după determinante criterii de ordin
economic, etc. ceea ce a făcut că cca 500.000 de unguri au ră­
mas în Cehoslovacia. Și ca pierdere de amor propriu, orașul
Bratislava, a cărei populație este maghiară în proporție de
40% față de 42% germani și 18% cehoslovaci, a fost de a-
semeni atribuit Cehoslovaciei. Evident, că lipsa de continui­
tate teritorială, amestecul de populațiuni, necesitatea cre-
erii de State viabile, au făcut ca și în speță, chestiunea na­
ționalităților care a ocupat un capitol atât de important în
istoria Ungariei din secolul XIX-lea, să nu poată fi radical
soluționată. Trebue însă să recunoaștem, că tratatul delà
Trianon a realizat o operă salutară și legitimă simplificând
simțitor această problemă a naționalităților. Noua Ungarie nu
este totuși lipsită de complicații interne: „Regimul agrar al
Ungariei, care asigură o preponderență exorbitantă a marilor
proprietari (magnați), lasă de temut pentru viitor reînoirea
unor turburări naționale și sociale destul de vii“. (134)

Una dintre complicatele chestiuni ridicate la Conferin­

ța de Pace, în jurul principiului naționalităților, a fost și
aceea a revendicărilor iredentismului italian. Deși perspecti­
vele acestui iredentism apăreau ca slăbite după anul 1882,
când Italia intrase în alianța Puterilor Centrale, deși la isbuc-
nirea războiului, el părea în pronunțat declin, îndată totuși se

134) Th. Ruyssen. loc. <cit. pag. 311.

 — 84 —

afirmă cu forță delà Alpi până în Calabria, visul de a con­

stitui în fine „Italianita“. Ca preț al neutralității sale, gu­
vernul italian obținu destul de repede delà Austria, abando­
narea Trentinului. La pretențiil'e mai mari ale guvernului
italian, influențat de opinia publică, care cerea realizarea
idealului național, Austria se decise să ofere și cesiunea Ti-
rolului italian, propunând o frontieră care tăia Adigele, a-
proape la aceiași distanță de Trentin și de Bodgen. Nefiind
mulțumită nici cu această ofertă, Italia închee cu Franța, An­
glia și Rusia, Tratatul delà Londra din Maiu 1915, care îi pro­
mitea în caz de victorie, Tirolul, Camiolia, Istria, Triestul,
Fiume, Dalmația și insulele Coastei Dalmatine. Dar națiu­
nea italiană care desigur „ignora clauzele tratatului secret
delà Londra, intră în război nu spre a cuceri întinse teri­
torii germane sau slave, ci spre a-și complecta marea operă
de unitate națională, eliberând ultimele teritorii italiene de
sub jugul strein”. (Douglas Wilson Johnson). (135) Realiza­
rea promisiunilor făcute la Londra ar fi fost totuși posibilă,
dacă în momentul când Italia voia să ocupe teritoriile cedate
de diplomația secretă, n’ar fi găsit în fața sa, pretențiile tot
atât de îndreptățite ale aliatului Sârb, care suferise mai mult
încă, de pe urma marelui războiu. In acest moment, interveni
conflictul între Tratatul din Londra și principiul naționali­
tăților. „Pactul delà Roma” — ratificat și de congresul na­
ționalităților oprimate din Austro-Ungaria (18 Aprilie 1918)—
urmări atenuarea acestui conflict. Reprezentanții italieni
conveneau într’adevăr „în interesul bunelor și sincerilor re-
lațiuni viitoare dintre cele două popoare, de a soluționa pe
cale amiabilă diferendele teritoriale după principiul naționa­
lităților și dreptul popoarelor de auto-determinare, fără a
aduce atingere intereselor vitale ale celor două națiuni“. Dar
ce este mai mult, guvernul american nici nu voia să recunoa­
scă acest Tratat delà Londra, ai cărui termeni îi apăreau în
complectă opoziție cu principiile pentru care America com-
bătea. In urmare, el recunoscu „dreptul Jugoslavilor de a

135) Douglas Wilson Johnson. Fiume et le problème de l’AdTia-

tique (In „Ce qui se passa réellement à Paris, en 1918/19“... pg. 99-100).
 — 85 —

se guverna singuri”. Președintele Wilson luă mai multe ini­

țiative mai mult sau mai puțin incompatibile cu obiectivele
Tratatului. El obținu de exemplu consimțimântul Aliaților
să facă o pace care ar fixa nouile frontiere italiene „...după
o linie etnografică ușor de recunoscut”. Iar în epoca negocie­
rilor, acelaș guvern american era de părere că Tratatul delà
Londra se găsea caduc, pentrucă Austro-Ungaria în socotea­
la căreia trebuia să fie aplicat tratatul, încetase de a mai
fi o Mare Putere, pentrucă Aliații hotărâseră — împreună
cu Italia, — de a creea un nou Stat Jugoslav, pentrucă și
alte națiuni, nesemnatare ale Tratatului, intraseră în războiu;
în fine pentrucă Aliații — de acord cu Italia, — admiseseră
principiul de a încheia pacea, pe o nouă bază de justiție și de
echitate. (138) într’adevăr, pentru unele din teritoriile pro­
mise Italiei, la Londra, realitățile naționale, etnografice, etc.,
recomandau o altă soluție. Astfel pentru Dalmația, statisticele
dovedeau că ea era populată de 611.000 de slavi față de
180.000 de italieni, cea mai mare parte grupați la Zara și Sebe-
nico. Portul Fiume era mai ales locul unei aprige rivalități.
Locuit jumătate de Jugoslavi (26.600) și jumătate de Ita­
lieni (25.800) acest oraș de o importanță vitală pentru Slavi,
— cărora coasta inaccesibilă a Dalmației nu le permite exis­
tența unui port însemnat, — dar foarte important și pentru
Italieni prin concurența periculoasă făcută Triestului cucerit,
dădu loc la cunoscuta expediție a lui Gabriel d’Annunzio. A-
cesta punând mâna pe Fiume, contribui totuși la înlesnirea
înțelegerii între cei doi rivali, care pe lângă variatele și legi-
timile interese, invocau mai ales principiul naționalităților.
Tratatul din Rapallo (Noembrie 1920), stabili pacea pe bază
de concesiuni reciproce, între Italia și Statul Serbo-Croato-
Sloven. Italia părăsi o parte din Carniolia, dar obținu toată
Istria și câteva insule de pe coasta dalmată. Ea trebui însă
să renunțe Ia Dalmația propriu zisă și să se mulțumească
pentru Fiume și Zara, cu un regim nominal de orașe libere,
prin concretizarea așa numitului „proect Tardieu“. Totuși
aceste anexiuni nu întârziară de a produce noui protestări,

136) Ibidem, pag. 103-104.

 — 86 —

bazate pe acelaș principiu ,al naționalităților, din partea aus-

triacilor și .slovenilor, încadrați între frontierele italiene,
Nu este însă mai puțin adevărat, că — după controversate
tratative — importante îmbunătățiri au fost concretizate în
favoarea dreptului naționalităților, față de prevederile sta­
tutului .delà Londra, în ceeace privește revendicările italiene
și cele jugoslave. Ele sunt a se atribui „în mare parte, atitu­
dinii hotărîte a Președintelui Wilson, în favoarea unei jus­
tiții egale pentru marile și micile națiuni“ (13T).
* * *
Rămâne încă de amintit că în baza aceluiaș principiu,
pe țărmurile Orientale ale Mării Baltice, patru State s’au des­
făcut de Rusia, invocând dreptul de auto-determinare, recu­
noscut în principiu de guvernul bolșevic, ca susceptibil de
a merge „...până la separarea și constituirea de State in­
dependente“. (Alex. Boldur). Finlanda (care-și proclamă
independența la 4 Decembrie 1917) și Lituania, în trecut
avuseseră o existență politică. Celelalte două, Estonia (in­
dependentă la 27 Februarie 1918) și Letonia (indepen­
dentă la 18 Noembrie 1918) sunt din contra, formațiuni po­
litice noui, de o incontestabilă originalitate. Ele tind, spre
a-și Păstra situația lor internațională actuală, de națiuni
recunoscute ca Membri ai Societății Națiunilor, să se so­
138) ;
lidarizeze într’un scop comun, într’o înțelegere Baltică (137
susceptibilă apoi de desvoltare și de evoluție în spre o
Uniune Baltică, cu toate dificultățile ce ea ar com­
porta (139), întocmai ca și Slavii din centrul și sudul Euro-

137) Ibidem, pag. 117.

138) Instituită prin Tratatul de înțelegere și de colaborare între
Estonia, Letonia șl Lituania semnat la 12 Sept. 1934, la Geneva. Acest
Tratat „....crée sur la Baltique un nouveau groupement, limité au­
jourd’hui dans ses moyens, mais capable de se développer dans
l’avenir. Ce traité engage les trois gouvernements à se concerter
sur les questions de politique extérieure d’une importance com­
mune et à se prêter une aide réciproque politique et diplomatique...”
(K. R. Pusta. Le Statut de la Baltique. (In „Les Problèmes de la Bal­
tique“, Publication de la Conciliation Internationale“, Paris 1934
pag. 19).
139) Principiul Uniunii Baltice a fost pus încă în Conferința delà
Râga-Bu'liduri, din August 1920. Dar cum realizarea sa implică unele
d ificultăți „..elle est une question de temps“ (K. R. Pusta, loc. cit.
pag. 18 și urm.)
 — 87

pei, care împreună cu România au format „Mica înțele­

gere“, în scopul respectării și menținerii statutului terito­
rial și politic din Europa Centrală. Acest organism pacific
instituit printr’un sistem de alianțe bilaterale, dotat cu un
statut în Conferința delà Strbske-Pleso din Iunie 1930 și
consolidat în organizarea și funcționarea sa prin acordul
delà Geneva, din Februarie 1934. Astfel din toate acestea
se desprinde constatarea, că situația naționalităților în
Europa, care la începutul secolului XX4ea apărea despe­
rată, ceeace îndreptățise pe un număr de autori (140) să a-
firme că „adevărații triumfători ai secolului XX-lea au fost
nu naționalitățile, ci Statele“, s’a îmbunătățit simțitor, prin
ultimele Tratate de Pace.
Intr’adevăr, prin stipuiațiunile teritoriale înscrise în
aceste tratate de pace, s’au satisfăcut cele mai substanțiale
dintre revendicările naționalităților, în trecut oprimate, rea-
lizându-se, în ordinea faptelor, închegarea sau reînvierea a
noua formațiuni politice noui, în Europa: 1) Cehoslovacia,
2) Polonia, 3) Lituania, 4) Letonia, 5) Estonia, 6) Finlanda,
7) Albania, 8) Georgia, 9) Irlanda (devenită Stat liber prin
acordul încheiat cu Anglia, la 6 Decembrie 1921 (141). In
acelaș timp șase State vechi au fost satisfăcute — mai mult
sau mai puțin integral — în secularele lor revendicări na­
ționale. Ele sunt : 1) Franța, 2) Danemarca, 3) România,
4) Grecia, 5) Jugoslavia, 6) Italia (142).

Dar în afară de Europa, în fostele provincii ale Impe-

140) Ex. Seignobos, Emile Bourgeois, printre a.tâți alții.

141) Cu toată controversa ce există asupra naturii juridice a
acestui act, dacă el este un act constituțional, sau un act juridic
internațional, vom aminti că el a fost înregistrat de Secretariatul
Societății Națiunilor, conform Art. 18 din Pact; ceeace a ocazionat
la timpul său, un protest al Marei Britanii.
142) Vezi pentru amănunte prețioase asupra aplicațiunii principiu­
lui naționalităților: V. Blagoyévich. Le Principe des Nationalités et
son application dans les Traités de Paix de Versailles et de Saint-
Germain. Paris 1922. pag. 217—447. Deasemeni: Th. Ruyssen. Les mi
norités nationales d’Europe et la Guerre Mondiale, Paris 1923. Apoi
textele respective din Tratatele de Pace, etc.
 88

riului Otoman, (143) și în fostele colonii germane, (144145) Con­

146
ferința Păcii nu a considerat bine venită aplicațiunea ime­
diată a principiului naționalităților ; cu excepțiunea doar a
Armeniei — Stat de efemeră durată — și a Hedjazului, Stat
cu accentuată omogeneitate a populației sale. A fi mers mai
departe, ar fi însemnat cum s’a și remarcat, o compromi­
tere a teoriei naționalităților. Pentru că în general, popu­
lațiile extra-europene nu îndeplineau în speță acel minimum
de condițiuni, ce ar fi permis concretizarea în favoarea lor
a formei active a principiului naționalităților, (neiiind ca­
zul de a li se putea aplica forma pasivă). Pe de altă parte,
abolind dreptul de cucerire, spre a pune capăt metodelor o-
dioase ale trecutului, deci respingând ideea anexării acestor
teritorii extra-europene la teritoriul Statelor învingătoare,—
cum s’a procedat totdeauna în trecut, sub regimul tradițio­
nalei concepții a Păcii,—Conferința delà Paris a fost adusă să
inoveze. Astfel, însușindu-și sugestiile generalului Smuts,
ministrul apărării Uniunii Sud-Africane, formulate la 16
Decembrie 1918 (14B), Conferința a instituit mandatul in­
ternațional (prescris în art. 22 din Pactul Societății Națiuni­
lor) asupra acelor teritorii. Urmând ca acest mandat să fie
•exercitat de Puteri europene, în calitate de mandatare ale
Societății Națiunilor, dar în folosul populațiilor puse sub
mandat. „... a căror bună stare și desvoltare constitue o
misiune sacră de civilizație“ (14B). Ceeace înseamnă, că prin-
tr’o operă sistematică de civilizare, comunitățile supuse
acestui special regim juridic, vor evolua nu spre anexiune,
cum s’a întâmplat în toecut cu Bosnia și Hertzegovina de ex.,
provincii trecute prin Tratatul delà Berlin din 13 Iulie 1878 la
Austria, — „pentru introducerea de reforme, cu mandat euro-

143) După art. 16 din Tratatul delà Lausanne, Turcia renunță la

toate drepturile ei asupra teritoriilor ce făceau parte din Imperiul
Otoman și se găsesc astăzi dincolo de granițele ce i-au fost fixate
prin acest Tratat.
144) Prin art. 119 din Tratatul delà Versailles: „..l’Allemagne
rennonce en faveur des Prlncipades Puissances Alliés et Associées
à tous ses droits et titres sur ses possesions d’outre-mer“.
145) Unii autori atribue ideia mandatului internațional Preșe­
dintelui Wilson, care ar fi formulat-o în Mesajul său adresat Con­
gresului St.-Unite, la 8 Ian. 1918. (Vezi •discuția în Dr. N. Gonsio-
rowsky loc. cit. pg. 112 și urm.).
146) Art. 22 par. 1 din Pact.
 89

pean și fără termen“ — formulă în care s’a văzut preceden­

tul și originea mandatului internațional', înscris în art. 22
din Pact. Ele vor evolua din contra, spre formațiunea de
State naționale, prin aplicați'unea formei active a principiu­
lui naționalităților.
Societății Națiunilor îi revine și această importantă mi­
siune, de a se pronunța asupra momentului când astfel de
comunități, din categoria mandatelor A, B, C, ar putea fi re­
cunoscute ca entități politice distincte, (14T) ; după cum până
atunci, ea exercitând o suveranitate reținută (R. Redslob)
asupra teritoriilor respective — mandatarul fiind „... sub­
stitutul suveranului, dar nu acest suveran“, (Millot) (147 148)—
are îndatorirea de a controla și îndruma prin Comisia Man­
datelor, opera administrativă și civilizatorie a mandataru­
lui. De aceea nu s’ar putea vorbi despre mandatul interna­
țional, ca despre „un procedeu de anexiune naționalitară“
), ci mai fondat, ca despre o instituție tute­
(R. Iohannet) (149150
lară (Cioriceanu) asupra Comunităților respective. întrucât
— cum remarcă un specialist în materie, ca profesorul Wil­
liam Rappard delà Geneva — „Puterile care au acceptat a-
ceste mandate, au asumat o responsabilitate asemănătoare
aceleia a unui tutor, față de un pupil“ (16°).
Recenta renunțare la mandat a Franței, asupra Siriei,
spre a fi recunoscută ca Stat suveran, ca și evoluția din ul­
timul timp a Irakului spre forma de Stat suveran, confirmă
interpretarea dată articolului 22 și explică evoluția acestor
Comunități, în spiritul gândirii autorilor acestei instituții,
care au înțeles „să inaugureze o politică mai luminată, față
de Comunități umane, odinioară în deobște controlate și ex­
ploatate de Puteri, în scopuri pur egoiste“, (Edward M.

147) Conform principiului înscris în art. 1 par. 2 din Pact. Inter­

pretând acest text, P. Fauchille spune : „... c’est sous le contrôle
de La S. D. N. qu’une collectivité pourra devenir une entité poli­
tique distincte“. Loc. cit. pg. 14) ; interpretare de natură a atenua
in parte, desavantagiile lipsei din Pactul Soc. Naț., a unei construcții
juridice a teoriei naționalităților.
148) Pentru discutarea diferitelor teorii, emise în materie, inte­
resante amănunte in : Radu Meitani. Mandatele internaționale.
București 1931, pg. 33—50.
149) loc. cit. pag. 8.
150) Ibidem pg. 9.
 - 90 —

House). De aceea, vom putea deduce, că principiul națio­

nalităților a rămas ideea călăuzitoare a Conferinței de Pace,
nu numai pentru teritoriile europene supuse transfertului
de suveranitate, ci și pentru acele extra-europene, cărora
timpul și însușirea unui suficient grad de civilizație, le va
permite transformarea în State naționale. De aci — recunos­
), vom considera insti­
când desigur unele scăderi ce are (151152
tuția mandatului internațional, nu ca fiind „un sistem con­
trariu principiului naționalităților“ (Ch. Dupuis) (1B2) a
cărui origine ar fi „...destul de vulgară și foarte materialistă"
(Manfrat de 1’EsPine) (153) ci ca o instituție de tranziție,
spre o viitoare aplicațiune a acestui principiu, în teritorii ex­
tra-europene.

151) Pentru amănunte : G. Diena. Les Mandats internationaux.

(Recueil des cours de l’Académie de Droit International de la Haye),
Paris 1924 t. 4); Radiu G. Mettant loc. cit., etc.
152) Ch. Dupuis, loc. cit., pg. 181—182.
153) Manfrat de l’Espine. Grande Bretagne et Israélites. (Docu­
mentation Catholique, dlu 29 Juillet 1922).
 C A P. V

Ideea de auto-determinare în Tratatele de Pace

din 1919/20

(Doctrina și practica plebiscitară)

in principiul naționalităților rezultă ca o consecință juri­

D dică firească, conceptul de auto-determinare. înțeles ca
un drept al națiunilor opresate de a rupe legăturile ce le ata­
șează unui sistem politic, pentru a și-l da pe acela ce le con­
vine, și reprezentând o extindere și aplicațiune în raporturile
dintre națiuni, a regulei consacrate pentru indivizi, prin Actul
de Independență a Stateîor-Unite ale Americei din 4 Iulie
1776 și prin Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului
din Revoluția franceză, — conceptul de auto-determinare a
devenit de opotrivă o normă călăuzitoare, în lucrările Confe­
rinței de Pace. Aceiași doctrină wilsoniană îl impusese- In-
tr’adevăr, dacă există o idee cu deosebire scumpă președin­
telui Wilson, a fost aceasta a liberei dispoziții a popoarelor.
Asupra ei accentuiază numeroase declarații wilsoniene, de
ex. din 27 Maiu 1915, 22 Ianuarie 1917,11 Februarie, 10 Iunie
și 4 Iulie 1918.
Și cum ele cadrau cu conștiința juridică a diferitelor
națiuni, în luptă pentru satisfacerea legitimelor reven­
dicări naționale, autorii tratatelor de pace din 1919 au tre­
buit să țină seamă de voința colectivă, a acestor națiuni.
Dar nu este mai puțin adevărat, că desprinderea voinței
 — 92

colective, prezintă, în practică, suficiente dificultăți. Intr’a-

devăr, cum se va manifesta ea, când în spiritul teoriei elec­
tive a naționalității, adoptată de Conferința Păcii ca fun­
dament și explicare a principiului nostru, naționali­
tatea se simte, nu se constată ? Să amintim apoi, cât este de
greu de a se afirma, dacă un grup uman a evoluat sau nu
până la forma de națiune (1B4), dacă este deci capabil sau
nu, să formeze un Stat. De asemeni ce complex fapt este de
a constata în anumite cazuri însăși naționalitatea unei pro­
vincii, pe care două State și-o contestă reciproc.

* * *

Pentru soluționarea acestor variate probleme, doc­

trina a recomandat de timpuriu, instituția și practica ple­
biscitară — de care și autorii Tratatelor de Pace din 1919/20
au trebuit să țină seamă, — ea fiind susceptibilă, prin ac­
centuarea elementului personal și voluntar, de a reda expre-
siunea voinței colective. Proclamat de către Revoluția fran­
ceză, ca o consecință și aplicare a principiului de sufragiu
universal în domeniul internațional, Plebiscitul a fost susți­
nut cu fanatism de către Mancini și discipolii săi italieni și
francezi, și ca urmare, s’a utilizat adeseori, spre a se cunoa­
ște voința populațiilor.
Dar, s’a remarcat că în practică, adeseori plebiscitul este
greu de organizat, pentru ca el să ducă la o manifestare fi­
delă a voinței colective. Pe de altă parte, dacă ar fi consacrat
ca o instituțiune general valabilă de drept internațional, ar
putea duce la justificarea dreptului de secesiune, condam­
nat de practica internațională, și admis numai în mod ex­
cepțional, în cazuri limitativ determinate, de doctrină.

154) Problema și-o punea recent, Preș. Masaryk. (Le Problème

des petites Nations) „...voulez vous donner un Parlement aux La­
pons, une Université aux Kalmouks? Aimables plaisanteries d’étu­
diants dans leur Kneipen. Nous parlons sérieusements de choses
«sérieuses. Four que le droit existe, il faut un sujet qui le réclame ;
Pour qu’une nation ait le droit d’exister, il suffit, mais il est néces­
saire qu’elle le veuille, et qu’elle prouve sa volonté par ses progrès
économiques et généraux, par ses protestations et ses efforts“.
 — 93

Deaceea, cu toate calitățile sale morale (semnalate în

) Pasquale Fiore, (n3) Esmein, (1Br)
special, de Calvo (155156
157
Pradier Fodéré, etc. plebiscitul, ca mijloc „de consultare a
populației unui teritoriu de cedat, spre a se ști daca, cesiu­
nea trebue să aibă loc sau nu” (K. Strupp) a ocazionat nu­
meroase și vehemente critice, unii autori desaprobând con­
secințele inacceptabile la care el poate duce, dacă este apli­
cat în mod mecanic, alții scoțând în evidență însăși dificul­
tățile de aplicare. (Ex. Diena. Von Holtzendorff, P. Fiore,
Bluntschli, Von Liszt, Nys, Oppenheim, Piedelièvre, Le Fur,
Henri Hauser, etc.).
Astfel să amintim, că de ex. pentru Piedelièvre „...siste­
mul plebiscitar nu este decât o vorbă sub pana autorilor, iar
pentru guverne o închipuire de legalitate, de care ei uzează
spre a ascunde scopurile lor egoiste”. (158)
Dar Prof. H. Hauser în special, ne prezintă în mod sin­
tetic, fundamentalele obiecțiuni ce se pot aduce teoriei ple­
biscitare. Obiecțiuni ce răspund în acelaș timp cu elocvență
acelora ce susțin generalizarea practicei plebiscitare: „...ple­
biscitul nu ar putea fi valabil, decât dacă este practicat cu
întreagă bună credință. Un plebiscit organizat sub controlul
unui Stat învins, frământat încă de înfrângerea sa, nu poa­
te inspira nici o încredere. Un plebiscit într’o țară, din care o
parte importantă a populației de origine a fost expulzată

155) Astfel pentru Calvo „...spre a definitiva și valida cesiunea,

transfertul sau vinderea unui teritoriu, trebue ca locuitorii terito­
riului chemat să-si schimbe naționalitatea, să-și dea consimțămân­
tul expres sau tacit... pentru că astăzi națiunile nu mai constituesc
o turmă, a căror atribuire unui sau altui Stat se decide la masa
verde a unui Congres“.
(Le Droit International théoretique et pratique. . Paris 1880
(3~e éd. I. pag. 333).
156) Pasquale Fiore proclamă, că „este un principiu absolut ca
cesiunile teritoriale să nu fie valabile fără consimțământul special
al locuitorilor“. (Nouveau Droit International Publique (trad, par
Ch. Antoine) Paris 1885—86, t. V. pg. 6).
157) Esmein spune „este neuman, contrar inviolabilității per­
soanei umane, de a despărți de patria lor, contrar voinței Iot, un
grup de cetățeni care-i aparțin în virtutea istoriei naționale, și prin
puterea afecțiunilor lor“. (Cours de Droit Constitutionnel. Paris
1899, pg. 535).
158) Précis de Droit Intemationnal Public ou de Droit des
gens. Paris 1894—95, t. I. pg. 375.
 — 94 —

sau constrânsă la emigrare, va fi un plebiscit mincinos. Min­

cinos deasemeni, plebiscitul practicat într’o țară în care Sta­
tul cuceritor va fi aruncat o parte considerabilă din proprii
săi naționali”.
Ceea ce înseamnă că spre a fi valabil, plebiscitul presu­
pune : a) complecta libertate de exprimare a voințelor inte­
resate, b) chemarea la vot a acelora și numai a acelora,
care au dreptul ; c) eliminarea oricărui amestec al puterii
executive. Și cum aceste condițiuni, în practică, sunt ade­
seori greu de realizat, doctrina dreptului internațional reco­
mandă plebiscitul numai în caz de îndoială asupra sentimen­
telor populației, considerându-1 inutil când îndoiala nu e-
xistă asupra acestor sentimente. Pentrucă „plebiscitul nu
are alt interes, decât de a fi afirmarea sentimentului națio­
nal. El este deci inutil întotdeauna, când acest sentiment
nu este îndoelnic”. (Louis Le Fur).
In aceste ipoteze, voința colectivă se manifestă prin ple­
biscitul de toate zilele, ea apărând atunci spontană, nefalsi­
ficată : „....Această voință nu se exprimă decât cu totul im­
perfect printr’un vot emis la o zi fixă, și în care întâmpla­
rea sau abilitățile administrative vor juca întotdeauna un
mare rol. Ea se exprimă mult mai bine în acel plebiscit de
toate zilele, pe care-1 constitue multiplele manifestări, reac-
țiunile quasi-instinctive ale sufletului popular, rezistențele
sale, atașamentul la simbolurile sale, câte odată de limba
sau religia sa, totdeauna de amintirile sale”. (1B9) Dar în­
totdeauna, aplicațiunile principiului naționalităților cer ca
schimbările de suveranitate să fie bazate pe această voință
colectivă, — în dosul căreia se găsesc elementele constitu­
tive ale caracterului național, — și care trebue desprinsă
prin mijlocul cel mai potrivit, pentru ca manifestarea ei să
apară nesilită, neviciată. (16°).
Dacă în aceste schimbări de suveranitate, intră în con­
siderație și alți factori : geografic, istoric, economic, social,

159) Hauser, loc. cit. pag. 160.

160) Vezi și : Gabriel Séailles. Le Principe des Nationalités et
ses applications. Paris 1918.
 — 95 —

etc., aceasta este „spre a se evita consecințele dăunătoare e-

ventual, putinței de desvoltare a națiunii respective și bu­
nelor raportudi din Comunitatea internațională“. (161). Vo­
ința populației rămâne însă, am spus-o, factorul principal.

* * *
Această voință colectivă au căutat să o desprindă și
Tratatele ultime de Pace, ori de câte ori ele au consacrat ce­
siuni teritoriale. Dar ținând seamă și de recomandările doc­
trinare, și de conceptul wilsonian asupra teoriei plebiscitare,
C62) ca și 'de gravele inconveniente pe care generalizarea ple­
biscitului este susceptibilă a le produce, Conferința Păcii
chemată să elaboreze Tratatele de Pace și să restaureze
astfel o nouă ordine internațională, a fost pusă delà înce­
put, în situația de a imprima un caracter de relativitate
dreptului de auto-determinare a popoarelor, în ceeace pri­
vește practica sa, adică plebiscitul. Fiind conștientă de ade­
vărul, că „respectul voințelor particulariste, fără nici o
limită, ar fi ca și în dreptul intern, generator de anar­
hie” (163). Această politică a Conferinței de Pace a fost
dictată de altfel, și de necesitatea die a trasa nouile fron­
tiere, ținându-se seamă pe lângă voința populațiilor, care
rămâne criteriul determinant, de acele considerațiuni de
ordin economic, geografic, social, istoric, etc., elemente pri­
vite ca indispensabile în icreațiunea Statelor, când este vorba
ca ele să fie organizațiuni politice, viabile. Nu trebue să
se vadă însă, în rezultatele acestei politici, o „ignorare
gravă a dreptului de liberă dispoziție, care a fost onorat la
Paris atât în încălcările sale, cât și în observațiunea sa“ (164),
cum s’a pretins de unii; ci desigur o operă omenească,

161) De Morgan. Essai sur les Nationalités. Paris 1917, pg. 26.
162) Fixat în acești termeni de către Președintele Wilson: „le
recours au plebiscite n’est pas une norme du droit intemationel,
mais une clause accidenltelle, non essentielle, de plus en plus fré­
quente, des traités de paix“. (Déclaration du 22 Janvrier 1917 et du
4 Juillet 1918).
163) Louis Le Fur. loc. cit. pag. 69.
164) S. Wambaugh. La Pratique des Plébiscites Internationaux.
(Rec. des cours de l’Académie de la Haye. a. 1927. t. LU. pag. 188).
 — 96 —

caracterizată și prin unele lipsuri și imperfecțiuni, dar care

a urmărit totdeauna armonizarea, întrucât era posibilă, a
celor două principii călăuzitoare: a) aplicațiunea cât mai
largă a principiului naționalităților și b) realizarea unei
păci durabile în lume (165). In lumina acestor constatări,
apare explicabilă atitudinea Conferinței de Pace și față de
practica plebiscitară. Evident că degajarea voinței colective,
a interesat în cel mai înalt grad pe Membrii ei, când a fost
vorba de a se consacra diferitele remanieri teritoriale. Dar
ținând seamă de recomandările doctrinare, de adevărul sta­
bilit că plebiscitul nu este nici singurul, nici cel mai eficace
mijloc întotdeauna, de a cunoaște sentimentele și voința
populațiilor, ca și de gravele inconveniente pe care le pre­
zintă generalizarea plebiscitului, Conferința Păcii din 1919
a înscris în tratate recurgerea la practica plebiscitară, când
voința populațiilor apărea îndoelnică. Recunoscând însă
plebiscitul de toate zilele, ca manifestând o voință de tot
clară, când era cazul. Această atitudine principială nu a
împiedecat însă ca Tratatele de Pace din 1919/920 să insti­
tue cele mai importante plebiscite care au avut loc cândva,
cu ocazia schimbărilor de suveranitate și ca ele să stabi­
lească régulé spre a asigura libertatea votului, mai precise
și mai înaintate, decât orice aît tratat anterior.
* *
Intr’adevăr, studiul diferitelor texte din Tratatele dc
Pace, în special din Tratatul de la Versailles, prin care se
institue consultări populare pentru tranșarea litigiilor de
suveranitate, confirmă adevărul semnalat. Iar modalitățile
practice de concretizare a acestor consultări, ne oferă pre­
țioase constatări asupra calităților și defectelor plebiscitului
internațional. Să amintim astfel, că Tratatul delà Versailles
concretizând concepția Conferinței de Pace în această ma-

165) Ceea ce imperios cerea, și „Le Comité Parlementaire Inter­

allié“ (Oct. 1918) printr’o cunoscută rezoluție : „...la reconstruc­
tion de l’Europe Centrale doit avoir lieu sur la baze des natio­
nalités, en tenant compte à la fois du Droit des peuples à disposer
de leur destinée et des sauvegardes indispensables à la paix perma<-
nente de l’Europe“.
 — 97

terie, prescrie o serie întreagă de plebiscite în acele regiuni

în care ar exista îndoială asupra sentimentelor populației,
și în care formula consultării populare nu ar crea grave
neajunsuri de ordin intern sau internațional. Astfel, dispu­
nând trecerea la Belgia a teritoriilor ce alcătuesc totalul
cercurilor (Kreise) Eupen și Malmédy, asupra cărora „Ger­
mania renunță la toate drepturile și titlurile”, — formulă
care, conform limbagiului diplomatic clasic, înseamnă ce­
siune de suveranitate, — Tratatul delà Versailles prescrie
că „în timpu'l celor șase luni care vor urma punerii în
vigoare a prezentului tratat, registre vor fi deschise de
autoritățile belgiene în Eupen și Malmédy și locuitorii ace­
lor teritorii vor avea putința de a exprima în scris dorința
lor, de a vedea toate sau parte din acele teritorii, menți­
nute sub suveranitatea germană“ (166 167
168). Și cum „Guvernul
belgian se angajează de a aduce rezultatul acestei consul­
tări populare la cunoștința Societății Națiunilor, a cărei
deciziune Belgia se obligă a o accepta“ (167), rezultă — ca
un prim element inovator în Tratatul delà Versailles, — că
deciziunea Societății Națiunilor este necesară, spre a defini­
tiva cesiunea acestor teritorii (168). De altfel, această
inovație nu a lipsit de a fi discutată și criticată, după cum
însăși modalitatea adoptată spre a cunoaște voința popula­
țiilor a fost considerată ca neconstituind un plebiscit pro­
priu zis, pentru că conform art. 34 „...numai una dintre
Părți este chemată să voteze și teritoriul este cedat înain­
tea votului, în timp ce în plebiscite, cesiunea depinde de
deciziunea Puterilor Aliate și Asociate de după votare” (169).
Dar o inovație deasemeni caracteristică se întâlnește
în aJ doilea plebiscit, pe care Tratatul delà Versailles îl in-

166) Art. 24.

167) Art. 34. par. IU. Să remarcăm aci, că Giroud deosebește
consultările populare ale căror rezoluții devin definitive prin deci­
zia Societății Națiunilor, de plebiscitele propriu zise. Totuși în spi­
ritul Tratatului delà Versailles, este discutabil dacă astfel de diferen­
țiere s’ar putea admite, (loc. cit).
168) Ea s’a produs prin rezoluția Consiliului Societății Națiuni­
lor din 20 Septembrie 1920, care consacră cedarea acelor teritorii că­
tre Belgia, dat fiind că în registrele deschise s’au înscris numai 271
de persoane, dintr’o populație de cca. 63.000 locuitori.
169) S. Wambaugh, loc. cit. pag. 191—192.
7
 — 98

stitue asupra teritoriului Sarre. Supus unui regim de admi­

nistrare internațională exercitată în numele Societății
Națiunilor,—căreia i-ar reveni, după unii autori, suveranitatea
reținută (R. Redslob) asupra teritoriului — populația va fi
chemată, după 15 ani delà intrarea în vigoare a tratatului,
să se pronunțe dacă diorește continuarea regimului instituit,
binefăcător de altfel pentru dânsa, sau dacă dorește încor­
porarea la Franța sau reîntoarcerea la Germnia (170). Sun­
tem astfel în fața unui plebiscit al viitorului, înscris într’un
tratat, în care însă una dintre Părți nu este semnătură (17° bis)
plebiscit care a și avut loc la 13 Ianuarie 1935 — sub
supravegherea unei poliții internaționale — și rezultatul
său, realipirea la Germania, dovedește puterea de acțiune
asupra colectivităților umane, a ideii de naționalitate.
* * *
Dar problema consultării populare pe calea plebiscitu­
lui s’a impus autorilor Tratatului delà Versailles, mai ales
în reglementarea frontierelor orientale ale Germaniei. „în­
datorirea cu totul specială de a uza die victoria pe care au
câștigat-o, spre a reda națiunii poloneze independența de
care ea a fost pe nedrept lipsită, cu mai mult de un secol
în urmă, ca și faptul că Germania a acceptat formal prin­
cipiul proclamat de către Aliați, de a reda Poloniei restau­
rate regiunile locuite astăzi de o populațiune, indiscutabil
poloneză”, a obligat Conferința Păcii de a face apel la prin­
cipiul plebiscitar, în fixarea frontierelor germano-poloneze.
Această atitudine era desigul determinată și de amestecul
de populațiuni din teritoriile Orientale, și de caracterul liti­
gios al frontierelor fostului Stat polonez, ca și de opoziția
Guvernului german,“... care contesta aspirațiile poloneze

170) Art. 49: „L’Allemagne renonce, en faveur de la Société des

Nations considérée ici comme fidei-Commissaire, au Gouvernement
du territoire ci-desus spécifié. A l’éxpiration d’un délai de quinze ans,
à dater de la mise en vigueur du présent Traité, la population du dit
territoire sera appellé à faire savoir la souveraineté, sous laquelle elle
désirerait se voir placée“.
170 bis) Acest plebiscit, spune Alex. Boldur „...organisé dans le
bassin de Sarre, contredit le principe en question (des nationalités)
et a pour baise des Intérêts économiques“ (La Bèsarabie et les rela­
tions russo-roumains. Paris 1927. No. 362).
 — 99 —

ale locuitorilor, susținând că separațiunea de Germania nu

concordă nici cu dorința, nici cu interesele populației”. In
fața acestei situațiuni „...Puterile Aliate și Asociate sunt dis­
puse să lase rezolvarea chestiunii, acelora pe care ea îi pri­
vește în special. Ele au decis în consecință, că aceste teri­
torii nu vor fi cedate imediat Poloniei, ci vor fi luate
măsurile necesare pentru instituirea plebiscitului” (171172). Ca
urmare a acestor principii, Tratatul stipulează dispozițiile
plebiscitare din art. 88 și 96, prin care se fixează consulta­
rea populară în Silezia de sus, Allenstein (Prusia orientală),
Marienwerder (Prusia occidentală) (1T2). Prin aceste dispo­
ziții — concretizate în practică în textele următoare — sun­
tem în fața unor plebiscite propriu zise, fixate la o dată
determinată, cu toate avantagiile și inconvenientele ce ele
prezintă, în momentul când se definitivează noul statut
teritorial și politic al Europei. In ceace privește practica lor,
vom remarca de asemeni că ele au fost modelate, în limita
posibilităților, după plebiscitul tip, înscris în acelaș tratat
delà Versailles, pentru Schleswigul de Nord, prin reînvie­
rea vechei dispozițiuni, devenită caducă, din Tratatul delà
Praga. Acest ultim plebiscit, înscris în tratatul delà Ver­

ni) Note ides Allies aux observations de la Délégation allemande

sur le projet de Traité de Paix. (in: J. Giroud, loc. cit. pag. 122
și urm.).
172) Art. 88: „Dans la partie de la Haute-Silésie comprise dans
les limites ci-dessus décrites, les habitants seront appellés â désigner
par voie de suffrage s’ils désirent être rattachés à l’Allemagne ou à
la Pologne... L’Allemagne déclare des à present renoncer en faveur
de la Pologne à tous droits et titres sur la partie de la Haute-Silésie
située au delà de la ligne frontière, fixée en conséquence du plébis­
cite, par les Principales Puissances Alliées et Associées“ (vezi și Anexa
cu șase articole).
Art. 94: „Dans la zone comprise entre la frontière Sud de la
Prusse Orientale, telle que cette frontière est déterminée à l’article
28 de la Partie TT. (Frontières de l’Allemagne) du présent Traité, et la
ligne ci-dessous décrite, les habitants seront appelés à désigner par
voie de suffrage, l’Etat auquel ils désirent être rattachés...“.
Art. 96: „Dans une zone comprenant les cercles (Kreise) de
Stuhm et de Rosemberg et la partie du cercle de Marienburg qui se
crouve à l’est de Negat et celle du cercle de Marienweider qui se
trouve à l’est de la Vistula, les habitants seront appelles à faire con­
naître, par un vote à émettre dans chaque commune (Genÿmeide),
s’il désirent que les 'diverses communes situées sur ce territoire
appartinent à la Pologne ou à la Prusse Orientale“.
 — 100 —

sailles, în interesul afirmării unui principiu, stipulat la in­

sistența unei Puteri terțe (Danemarca), rămâne într’adevăr
ca un model, întrucât tratatul adoptă aproape fără vreo
modificare, planul elaborat cu îngrijire de înșiși locuitorii
interesați din Schleswig (17S). Viitoarea frontieră între Ger­
mania și Danemarca va fi fixată conform aspirațiilor popu­
lațiilor (173). Iar spre a se asigura imparțialitatea consul­
174175
176
tării populare, se stipulează ca o inovație, că „Germania
renunță definitiv la orice drept de suveranitate în favoarea
Principalelor Puteri Aliate și Asociate asupra întregului teri­
toriu în afară de linia de frontieră, trasată de aceste Puteri
după plebiscit, și zisele Futeri declară că ele vor trece Dane­
marcei suveranitatea teritoriului” (175).
Și din prescrierea acestor plebiscite, nu prea numeroase,
— pentru că în celelalte remanieri teritoriale, degajarea
sentimentului național nu cerea o consultare populară,
acest sentiment fiind cunoscut, — observăm că, într’adevâr,
Tratatul delà Versailles înțelege să realizeze o operă teri­
torială viabilă, procedând la micșorarea teritorială a Ger­
maniei, „cu cea mai mare moderație, și după un diag­
nostic aprofundat, în scopul reparării unor nedreptăți isto­
rice, spre satisfacerea voinței colective, spre consolidarea
Statelor interesate (17e).

* ♦ «
De așteptat ar fi fost — s’a zis — ca în tratatul delà
St. Germain (din 10 Septembrie 1919), să găsim cele mai
numeroase consultări plebiscitare, ca unul ce era chemat
să consacre desmembrarea Monarhiei Habsburgilor, adevă­
rat mozaic de naționalități. Dar se ignorează, că în cazul
Austriei, își produsese efect acel plebiscit de toate zilele,
pe care-1 concretizase Revoluția delà finele războiului mon­
dial, încât un plebiscit formal în diferitele teritorii, ar fi
fost inutil și chiar primejdios. Intr’adevăr, „când se des­

173) Vezi art. 109.

174) Vezi art. 109.
175) Art. 110, par. ni.
176) Ch. H. Haskins, loc. cit. pag. 43.
 — 101 —

chidea Conferința Păcii, Imperiul Austro-Ungariei nu mai

era decât o instituție aparținând trecutului. In locul său, se
instalaseră consilii provizorii, reprezentând naționalitățile...
cimentul artificial care unise elementele disparate ale Impe-
rului se sfărâmase, fidelitatea către împărat se sdruncinase
și supremația Germanilor și a Maghiarilor se prăbușise.
Triestul și Tirolul fuseseră ocupate die către Italieni. La
Praga, se constituia noul guvern cehoslovac. In Croația,
Iugoslavii luau puterea, preparau unirea lor cu Serbia, și
pe coastă, capturau flota austriacă. In Galiția, Polonezii
negociau cu noul guvern din Varșovia. In Transilvania,
Românii erau primiți ca eliberatori“ (177). In fața acestei
situații, autorii tratatului delà St. Germain înțelegând să
dea o justă și rațională interpretare dreptului de auto-deter-
miinaie, au socotit inutil să mai prescrie un vot de circum­
stanță, desprinzând voința populațiilor din îndelungata ei
manifestare, ca și dlin recentele ei hotărâri naționalitare.
In consecință, ei au consacrat noul statut teritorial și poli­
tic al Europei dunărene, respingând injoncțiunile delegației
austria ce la Conferința Păcii, care cerea plebiscite în Boe-
mia, în Moravia și Silezia, Stiria, Camiolia și Tirol (178),
și limitându-se a institui o consultare populară pentru re­
glementarea controversatei chestiuni a basenului Klagen­
), spre a se tranșa cedarea ținutului către Statul
furt (179180
Serbo-Croato-Sloven, sau către Austria (18°).
* * *
Din aceleași motive, autorii tratatului delà Trianon (din
4 Iunie 1920) nu au socotit oportun și necesar de a prescrie

177) Charles Seymour. La Fin d’un Empire: les débris de l’Au­

triche-Hongrie. (In: Ce qui se passa réellement à Paris en 1918-19...
pag. 81—82).
178) Prin diferite Note ale Delegației Republicei austriace, dintre
datele de 22 Maiu—6 August 1919.
179) Art. 49 din tratatul delà Sainit-Germain: „Les habitants de la
région de Klagenfurt seront appellés à désigner par voie de suffrage
l’Etat auquel ils désirent voir rattacher ce territoire“. Vezi și Art. 50.
180) Plebiscitul a avut loc la 10 Octombrie 1920. Cum rezultatul a
fost 22.025 voturi pentru Austria și 15.270 voturi pentru Jugoslavia.
Conferința Ambasadorilor prin decizia din 9 Septembrie 1921, a lăsat
Austriei teritoriul.
 — 102 —

consultări populare pentru ratificarea desmembrărilor teri­

toriale ale Ungariei. Ei au respins, în consecință, injoncțiunile
Delegației ungare la Conferința de Pace (181182 ), care, contând
pe haosul din Monarhia habsburgică din 1918—19, credea că
practica plebiscitară le-ar putea salva unele teritorii, făcând
mai puțin dureroasă amputarea Ungariei, cea cu multe na­
ționalități. S’a interpretat de unii publiciști, în special un­
guri, că prin această procedare, autorii Tratatului de la
Trianon au călcat grav principiile wilsoniene, că ei s’au do­
vedit a fi departe de „a împărtăși opinia conform căreia ce­
siunile de teritorii nu ar fi valabile, fără consimțământul
populațiilor interesate... deși ei aveau obligația absolută de a
aplica principiul dreptului popoarelor de a dispune de ele
însele“ (1S2). Am arătat mai sus, motivele puternice ce au
determinat eliminarea procedurei plebiscitare în tratatele
chemate să consacre desmembrarea Monarhiei habsburgice.
A le fi ignorat, însemna a promova agitații primejdioase în-
tr’un mediu cu numeroase naționalități și a desprinde o
voință colectivă falsificată, sau a ajuta chiar la permanenti­
zarea tulburărilor interne și a războiului extern; pentru că
„a consulta populațiile unei țări învinse, ar însemna a pune
patriotismul lor la o grea încercare, din care ar rezulta, cele
mai adeseori continuarea războiului și o exasperare a regi­
mului forței“ (183).
De aceea, departe de a putea fi interpetat ca aducând
o atingere dreptului de auto-determinare, și în cazul Trata­
tului delà Trianon asistăm la o obiectivă apreciere a acestui
drept, astfel cum printre multiplele-i manifestări, impuneau
formarea convingerii autorilor acestui tratat, și numeroasele
documente prezentate lor, de reprezentanții autorizați ai na­
ționalităților din vechea Ungarie, ca și întinsa și bogata do­
cumentare, prezentată de către delegații maghiari.
Vom remarca totuși, că Ungaria Occidentală (Burgen-

181) Vezi: Les Négociations de la Paix hongroise (Compte rendu

sur les travaux de la Délégation de Paix de Hongrie), Budapest 1920
t. I. pag. 31—32.
182) Antal Ullein. I,a nature juridique des clauses territoriales
du Traité de Trianon, Paris 1929. pag. 33—34.
183) De Martens. Traité de Droit International, Ed. Léo, T. I.
pag. 472.
 — 103 —

land) regiune mult disputată între Austria și Ungaria, a fost

supusă unei consultări populare. Tratatul delà Trianon o
ceda în întregime Austriei, (18‘) dar față de protestul Unga­
riei, prin nota din 26 Ianuarie 1920, ca și față de presiunea
și rezistența la cesiune a bandelor maghiare, un plebiscit ul­
terior instituit, la mediația Italiei, prin Protocolul delà Ve­
neția din 13 Octombrie 1921 (184 185), venea să tranșeze diferen­
dul de suveranitate, dintre cele două State. (186).
Dar spre a evidenția locul important pe care procedura
plebiscitară l-a avut în ultimele tratate de pace, să amintim
că și tratatul neratificat delà Sèvres, din 10 August 1920,
conținea dispozițiuni relative la plebiscite eventuale, unul
din Kurdistan și altul în Smirna și hinterlandul ionian, dar
care au fost omise în tratatul delà Lausanne, din 24 Iulie
1923. De asemeni, printr’un acord special, încheiat tot la
Sèvres, la 10 August 1920, între Grecia și Italia, prin care
această Putere ceda treisprezece dintre insulele Dodecane-
zului către Grecia, se prevedea consultarea liberă a popu­
lațiilor. Dispoziția însă a devenit caducă, și aceasta ca și
celelalte, tratatul delà Sèvres nefiind ratificat.
In fine, să amintim că în marginea tratatelor de pace,
Consiliul Suprem a dispus consultări Plebiscitare pentru
unele teritorii în litigiu, ca în Galiția orientală — prin au­
torizația dată Guvernului polonez la 11 Iulie 1919, — și în
Ducatul Teschen și teritoriile Spiz și Drava, (187) la cererea
reprezentanților Poloniei și ai Cehoslovaciei, în diferendul
pentru aceste teritorii, domenii ale coroanei Austriei.
Dar aceste dispoziții plebiscitare nu s’au concretizat în
practică, pentru că în fața dificultăților de executare, Părțile
interesate au căzut de acord de a apela la Conferința Amba­
sadorilor, în primul caz, la Consiliul Suprem al Principalelor
Puteri Aliate și Asociate, în cel de al doilea caz.

184) Art. 27.

185) Textul în: Société des Nations, Recueil des Traités, a. 1922,
t. IX, pag. 205.
186) In urma plebiscitului care a avut loc la 14, 15 și 16 Decem­
brie 1921, ținutul a fost atribuit Ungariei, de Conferința Ambasado­
rilor; dat fiind, că 15.334 voturi s’au pronunțat pentru Ungaria și
8.227 pentru Austria.
187) Prin rezoluția Consiliului Suprem, din 27 Septembrie 1919.
 — 104 —

Trebue încă remarcat, spre a evidenția curentul în fa­

voarea plebiscitului, după războiul mondial, ca și întinderea
conceptului de auto-determinare, că unele consultări spon­
tane, fără vreo legătură directă cu Conferința de Pace, au
avut loc deasemeni. Astfel în Voralberg (Austria), la 11 Mai
1919, a cărui populație dorea să se unească cu Elveția. Astfel
încă în insulele Aland în 1919, spre a se uni cu Suedia, și în
Tirol în 1921, spre a se uni cu Germania. Dar, cum aceste
consultări reprezentau o concretizare a dreptului de sece­
siune condamnat de doctrina dreptului internațional, ele nu
au găsit aprobare în fața organelor internaționale, chemate
să definitiveze rezultatele lor. Cât privește plebiscitul din
districtul Vilna, propus în Octombrie 1920 de Consiliul Socie­
tății Națiunilor, spre a tranșa diferendul dintre Polonia și
Lituania, el este desigur deosebit de cele precedente, prin
faptul că, deși preconizat în afară de un tratat, este sugerat
de un organ internațional, cum este Consiliul, și sub auspi­
ciile Societății Națiunilor. De fapt, în urma complicațiilor
provocate de expediția la Vilna a Generalului Zeligowski, și a
împrejurări că un plebiscit ce depășea instrucțiile Consi­
liului, a fost organizat de Polonia, la 8 Ianuarie 1921, validi­
tatea sa nu a fost recunoscută nici de Societatea Națiunilor,
nici de Lituania. Totuși Conferința Ambasadorilor ținând
seamă de dificultățile pe care Polonia, prin intransigența ei,
le produce în relațiile internaționale, cedă provincia acestei
Puteri prin deciziunea sa din 15 Martie 1923.
* ♦ *
Reese astfel evident, din studierea dispozițiilor plebisci­
tare, înscrise în tratatele din 1919—20, că conceptul de auto­
determinare, cu fireasca sa consecință, dreptul de plebiscit,
a dominat parțial redactarea tratatelor de pace, în domeniul
transferturilor de suveranitate. Dar oricât se face apel în
aceste tratate la principiul plebiscitar, oricât de mare a fost
prestigiul de care el s’a bucurat în opinia publică a timpului,
totuși vom accentua, tratatele ultime de pace nu l-au consa­
crat ca o instituție normală de drept internațional, ca un
principiu expres de drept al ginților. Explicația vom căuta-c
și de această dată, nu în faptul că sub regimul Pactului
 — 105

Societății Națiunilor — edificat pe principiul suveranității

relative a Statelor — acestea sunt geloase de suveranitatea
lor. Și că, „suveranitatea este prin esența ei, negațiunea drep­
tului popoarelor la independență sau la autonomie“; (1S7) ci
în aceiaș primejdie, pe care o generalizare și obiectivitate
a plebiscitului, ar prezenta-o pentru stabilitatea internă a
Statelor și a relațiilor internaționale. După cum, se va căuta
explicația în obligația impusă autorilor tratatelor ca un co­
mandament al opiniei publice universale, de a urmări mai
presus de orice prin toate stipulațiile înscrise, crearea unei
noui ordini internaționale, compatibilă cu ideea de pace du­
188). De aceea întâlnim dispoziții, ca acele din art. 80
rabilă (187
al Tratatului delà Versailles (189) și art. 88 al Tratatului delà
St. Germain, prin care se interzice Austriei de a se alipi Ger­
maniei, în afară de consimțământul Societății Națiunilor,
ceeace desigur constitue o încălcare a teoriei naționalităților,
dar cadrează cu interesele superioare ale Comunității Inter­
naționale, cu acel „drept la pacea generală“ de care vorbește
Prof. R. Redslob, care este superior intereselor unei singure
națiuni. Pentru aceiaș rațiune, întâlnim dispozițiile art. 27,
36, 91 din Tratatul delà St. Germain, 36 și 45 din Tratatul
delà Trianon, în virtutea cărora se atribue Italiei — în scopul
asigurării unor frontiere strategice — Tirolul meridional,
fără vre o consultare a locuitorilor.
După cum, aceiaș teorie a Statelor viabile și a dreptului
la pacea generală a impus autorilor Tratatului delà Versailles
ignorarea naționalitarismului renan, care cerea prin moțiu­
nea delà Colonia, din 4 Decembrie 1918, o republică autonomă
în cadrele Germaniei „întrucât regiunile renane ca și West-

187) Th. Ruysep, loc. cit. pg. 85.

188) De ceea vom considera ca neîntemeiat pesimismul pe care
și un teoretician al plebiscitului, ca Giroud, îl (manifestă: „Ainsi a
l’apogée de son histoire, au terme de ses progrès, alors qu’il est con­
sacré par l’ensemble des Etats comme une institution positive du
droit des gens, le plebiscite perd subitement sa grande faveur“ (loc.
cit. pag. 140).
189) Art. 80: „L’Allemagne reconnaît et respectera strictement
l’in dependence de l’Autriche, dans les frontières qui seront fixée
par Traite passé entre cet Etat et les Principales Puissances Alliées
et Associées. Elle reconnaît que cette independence sera inaliénable,
si ce n’est du consentement du Conseil de la Société des Nations“.
 — 106 —

falia posedă o suficientă forță politică și economică, spre a

forma un Stat distinct“, ca și ignorarea naționalitarismului
hanovrian (180).
Să remarcăm în fine, că absența unor consultări ple­
biscitare, în Alsacia-Lorena, în 1919, cum cerea guvernul
german, în Transilvania și Basarabia românească, — cum
cereau guvernul maghiar și cel rus, în speranța neînte­
meiată, a salvării -unor porțiuni din teritoriile respective, —
își găseau o deplină justificare, voința populară fiind în mod
neîndoelnic cunoscută, prin plebiscitul de toate zilele. Apoi,
a fi admis un plebiscit în Alsacia-Lorena ar fi însemnat o
gravă abatere delà teza franceză, care nu a încetat un mo­
ment de a considera anexiunea delà 1871 către Germania, ca
un act odios de abuz al forței, contrar sentimentelor popu­
191) .Tratatul delà Versailles restituind Franței
lațiilor. (190
aceste provincii ,,care îi fuseseră luate prin forță, realiza o
reintegrare la patria mamă, o desanexiune și nu o anexiune
de învingător, a unor părți din țara învinsă” (A. Tardieu).
După cum, un astfel de plebiscit „ar fi însemnat o minciună,
pentru că nu puteau fi chemați să se pronunțe toți acei din­
tre Alsacienii și Lorenii pe care Tratatul delà Frankfurt i-a
răpit patriei. Un plebiscit ar fi fost apoi o denegare de drep­
tate, pentru că el ar fi subordonat unei consultări noui, liber­
tățile pe care populațiile le posedau de Ump îndelungat, îna­
inte de violența a căror victime au fost și de drepturile pe
care inamicul li le-a smuls pentru un timp, dar care au fost
și au rămas imprescriptibile;... de aceea cu just titlu, de plin
drept, Alsacia și Lorena au redevenit franceze...“. (R. Poin­
caré) (192). Iar dacă este vorba de o consultare populară, ea

190) Pentru această problemă, amănunte în R. Jahannet. Ioc. cit.

pag. 20 și urm.
191) Intr’adevăr, cum remarcă Prof. N. Dașcovici, „admiterea
plebiscitului ar fi însemnat recunoașterea doctrinei germane a forței
creatoare de drept, pentru că actul nul, raptul delà 1871, nu putea
după patruzeci de ani să devină un act legitim, producător de
efecte juridice și pentru a cărei revizuire să fie nevoe de procedura
plebiscitară“. (N. Dașcovici. loc. cit. pag. 69).
192) Discours du Président de la République Française, Ie 17 No­
vembre 1918, à la cérémonie célébrée à Paris pour fêter le retour
de l’Alsace et de la Lorraine à la France. (Messages et Discours.
Paris 1920).
 107

s’a produs totuși în mod spontan, „în ziua intrării trupelor

franceze în Alsacia și Lorena, prin entuziasta primire pe care
populația le-a făcut-o, privindu-le ca salvatori și elibera­
). Astfel se desprindea, în lipsa unui plebiscit fixat
tori“. (193194
195
la o zi determinată, voința populațiilor din provinciile rede­
venite franceze.
Aceeaș voință colectivă a constituit factorul determinant
al Unirii Transilvaniei (19B) cu România. Consfințită prin
Tratatul delà Trianon, (art. 45 și 27) această unire a fost
proclamată prin cel mai grandios plebiscit spontan, Adu­
narea delà Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, care încorona,
prin proclamația sa, o seculară evoluție istorică, evidențiind
valoarea și superioritatea plebiscitului de toate zilele. (196)).
Prescrierea unui plebiscit formal ar fi dus, și în acest caz, la
grave frământări interne, ce ar fi putut degenera în războiu
civil, prin presiunea organelor autorităților maghiare, care
cu siguranță ar fi urmărit o falsificare a voinței populațiilor.
Și ceeace considerăm îndreptățit pentru a susține perfecta
validitate juridică a Unirii teritoriilor din vechea Austro-
Ungarie cu România, este de admis și pentru teritoriile fostei
Monarhii bicefale, care s’au integrat altor State naționale,

193) Ibidem
194) Cum remarcă Prof. L. Le Fur: „Quelle preuve plus sûre de
la volonté des populations de l’Alsace et de la Lorraine pouvait-on
avoir, en effet, que l’accueil fait à nos troupes à leur arrivée et avant
même le départ complet des Allemands?“. (Races, Nationalités, Etats,
Paris 1922, pag. 20).
195) Este interesant de amintit că, bazându-se pe documente is­
torice, Delegația română ia Conferința Păcii a precizat, că din punct
de vedere politic, Transilvania cuprinde“... Tout le territoire reven­
diqué par les Roumains entre les Carpathes, la Tisza et le Maros...
la distinction entre Transylvania et les comitats limitrophes est sans
valeur. Elle correspond à des divisions administratives faites par
les Magyars depuis 1867, surtout dans l’intérêt de leur politique
électorale“. Conference de la Paix. La Roumanie devant le Con­
grès de Paix. La Transylvanie et les territoires roumains de Hon­
grie. Paris 1919, pag. 8).
196.' S’a remarcat de asemeni, că plebiscitul în Transilvania
„...a été fait le jour de l’éntrée des troupes roumaines, par l’accueil
enthousiaste résérvé par la population, qui sans distinction de na­
tionalité les à reçues comme des sauveurs et des libérateurs qui ont
établi au lieu du régime de la terreur de Bêla Kun, le règne du
droit, de la légalité et de la sécurité“. (E. Hasas, La Révision du
Traité de Trianon et les dificultés suscitées par la Hongrie, en ce
qui concerne son application. Paris, 1928, pag. 73).
 108 —

nou create sau întregite teritorialicește. Astfel, departe „de

a încălca principiile wilsoniene ori de câte ori era vorba, ca
), autorii tra­
Aliații să-și realizeze programul lor politic“. (197198
tatelor au înțeles ca și în cazurile interesând repartiția teri­
toriilor monarhiei Austro-Ungare, să dea o justă și largă in­
terpretare dreptului de auto-determinare, desprinzând voința
colectivă neviciată, din totalul manifestărilor ce alcătuesc
plebiscitul de toate zilele și să fixeze nouile frontiere în sco­
pul de „a asigura libertatea și existența administrativă, poli­
tică și economică a populațiilor, ca și desvoltarea lor, în sen­
sul conștiinței lor naționale“. (19s), astfel cum cereau Memo­
riile delegației române la Conferința Păcii. (199).
Ă------ g>Iar cât privește Basarabia, vom observa că, deși în afară
de un plebiscit propriu-zis, ea s’a integrat Statului român
de asemeni prin exercitarea dreptului de auto-determinare,
recunoscut în principiu, de guvernul bolșevic, ca susceptibil
de a merge „până la separarea și constituirea de State in­
dependente „(Alex. Boldur) (20°). Intr’adevăr, rezoluțiile din
27 Martie și 27 Noembrie 1918 (prin aceasta din urmă re-
nunțându-se la autonomia regională) ale Sfatului Țării —
organ chemat să se pronunțe asupra problemei naționale —
dau o justă interpretare voinței majorității populațiilor, care
doriau integrarea în Statul Român. De aceea, s’a putut
spune, că prin voturile amintite, suntem „în fața unui caz
de aplicațiune a dreptului naționalităților de a dispune de
ele însele.... în fața unor voturi spontane ale unui grup na­
țional, care nu există încă sub formă etatistă și nu are astfel
un caracter juridic precizat“. (201) Refuzul constant al gu­
vernelor române de a proceda la un plebiscit — cum cereau
din motive de propagandă politică conducătorii Rusiei —

197) Antal Ullein, loc. cit. pag. 51.

198) Conférence de la Paix. La Roumanie devant le Congrès de
Paix. pag. 1.
199) „Le droit de libre disposition doit, dans certains cas, être
subordonné à l'intérêt général, qui dans l’espèce, exige que la Hon­
grie restitue aux Roumains, aux Tchéco-Slovaques et aux Serbes,
les territoires leur ayant appartenus". Alex. Boldur, loc. cit. pag 306.
— 200) In virtutea acestei declarații și alte teritorii se separară
de Rusia: a) Finlanda la 4 Decemlbrie 1917, b) Estonia la 27 Fe­
bruarie 1918, c) Letonia la 18 Noemrvrie 1918, proclamându-și inde­
pendența.
201) Giroud, loc. cit. pag. 135.
 — 109 —

apare pe deplin justificat. A se fi admis o consultare plebis­

citară în Basarabia ar fi înseninat — ca și în cazul Alsa-
ciei-Lorenei (202) — a se fi legitimat raptul săvârșit de Rusia
Țarilor, în anii 1812 și 1878. Pentrucă tocmai ca și în cazul
provinciilor franceze, și în Basarabia, voința populației nu
a contat, când Rusia a anexat acest teritoriu.
Documentele timpului ne arată durerea întregii Țări a
Moldovei trunchiate, și ne prezintă protestul boerimei con­
tra răpirii „celei mai bune părți din Țară, a sufletului, a ini­
mii, a câmpului roditor“. Anexarea provinciei la 1812 a fost
în acelaș timp, lipsită de valabilitate juridică, pentru că acor­
dul de cesiune nu a intervenit decât între Turcia, Putere
suverană asupra Moldovei și Rusia. Dar, cum vasalitatea
Moldovei față de Turcia nu implica câtuși de puțin un drept
de dispunere asupra teritoriului (203) drept pe care succesi­
vele capitulații nu l-au recunoscut nici odată Puterii suze­
rane, cum deci „Sultanul nu avea dreptul de a ceda Basara­
bia care nu este decât Moldova orientală“. (N. Iorga), (204)
rezultă că într’adevăr anexarea Basarabiei la Rusia a con­
stituit o încălcare calificată a dreptului, o lovitură dată con­
științei naționale și sentimentului juridic, contra căreia a
protestat tot ce reprezenta conștiință națională, în Moldova
din acel timp. Astfel atitudinea reprezentanței basara-

202) Giroud, pronunțându-se contra plebiscitului în Basarabia,

o compară cu situația similară din Alsacia-Lorena (loc. cit. p. 13).
203) Odată acest adevăr fixat, apare evidentă netemeinicia
tezei iuse, astfel formulată: „Au moment où fu conclu le traité qui
la cédait à la Russie, la Bessarabie appartenait à la Turquie et non
à la Roumanie qui n’existait pas encore en tant qu’Etat, et n’était
elle même, qu’une province turque“. (Rakowsky. La Roumanie et la
Bessarabie, Moscou 1926, ipg. 9). Aceiași teză o susține Conferința
politică rusă în Nota sa din 22 Martie 1919, semnată de Prințul
Lwow, Sasanov, Tchaîkowsky și Maklakoff: „La Turquie ceda la
Bessarabie à la Rus e sans aucune intervention des Principautés
Moldave et Valaque, vassales de l’Empire Ottoman“. De asemeni în
expozeul lui Maklakoff din 2 Iulie 1919, cetim: „...A cețte époque
(1812) la Roumanie n’existait pas encore et la Bassarabie ne con­
stituait qu’une partie de la province danubienne de Moldavie, qui,
au même titre que la Valachie, était sous la domination turque“.
(L’Occupation Roumanie en Bessarabie, 2-e éd., p. 119 jii 125). Pen­
tru amănunte și combaterea acestei teze — adoptata deopotrivă
și de reprezentanții vechii Rusii și un număr de ani, de acei ai Sovie­
telor — vezi: Alex. Boldur, loc. cit., pag. 127 și urm.
204) Le Droit des Roumains sur leur territoire national unitaire.
Bucarest 1919. pag. 24.
 — 110

bene (205) și atitudinea guvernelor române de mai târziu,

apare ca fiind conformă și legitimată prin însăși comanda­
mentele dreptului internațional. „Pentrucă Moldova nu și-a
dat, în 1812, consimțământul său la anexarea teritoriului
dintre Prut și Nistru, România moștenitoare a drepturilor
Moldovei, a cerut să i se restitue Basarabia, în momentul când
s’a refăcut harta Europei“, (206) respingând ideea de ple­
biscit, care nu era nici util, (207) nici juridic, și invocând
drepturile sale istorice asupra Basarabiei și structura etnică
a populației. Astfel noul statut juridic al Basarabiei, de
după 1918, a creat o nouă situațiune și în dreptul interna­
țional, și ca atare, ea s’a impus recunoașterii Principalelor
Puteri, prin tratatul din 28 Octombrie 1920, după cum se
impune și recunoașterii Rusiei (208) în măsura în care ea re­
vine treptat la respectarea dreptului internațional (209), al
cărui principiu de bază îl constitue recunoașterea și menține­
rea actualului statut teritorial și politic al Europei, rezultat
al dreptului naționalităților de auto-dispunere și consacrat

205) In Memorandum-ul prezentat de delegația basarabeană

Conferinței de Pace, în Sept. 1919, se arată motivele pentru care
plebiscitul nu este de adtais în Basarabia: .... le pays dans sa plus
grande partie est habité par des Moldaves... les elections à l’Assem-
blée Constituante roumaine auxquelles la Bessarabie prend part
est le meilleur 'des plébiscites... Enfin l'application du plébiscite est
impossible, car au fond, la guerre des bolcheviks contre la Bessa­
rabie, n’est pas encore finie... La Bessarabie este lasse, des troubles et
de l’état d’incertitude produite par la révolution, le bolchévisme et
les cinq années de guerre inussante... Le plébiscite ne saurait que
provoquer une nouvelle agitation. Il ferait 'de nouveau de la Bessa­
rabie un champ ouvert à la propagande“. (Délég. bessarabienne :
Les Roumains devant le Congres de la Paix. La Question de la Bessa­
rabie. Paris 1919, pag. 17—18). De văzut și: D. Drăghicesco: La Bessa­
rabie et le Droit des peuples Paris 1918.
206) Alex. Boldur, loc. cit. pag. 129.
207) De remarcat asupra acestei chestiuni articolul D-lui N.
Titulescu din „Manchester Guardian“ (3 Iunie 1924), reprodus în
.L’Indépendance Roumaine“ (11 Iunie 1924).
208) Atitudine politică legitimată de însăși Constituția revi­
zuită în 1929 a Republicei Socialiste Federative Sovietice Ruse, care
în art. XHI recunoaște „dreptul de auto-dispoziție al tuturor na­
țiunilor, care poate merge până la secesiune“.
209) Asupra acestei chestiuni vezi interesantele studii ale lui
B. Mirkine-Guetaévitoh: a) La Doctrine Soviétique du Droit Inter­
national. (R. G. D. I. P. t. VH, pag. 313 și urm.) ; b) Les Traités
Internationaux de la Russie Soviétique. (R. D. I. a 1928, Nr. 8, pag.
1012—1049) ; c) Théorie générale de l’Etat Soviétique, Paris 1928.
 — Ill —

prin tratatele de pace din 1919-1920, sau prin tratate poste­

rioare (210).
t-— '£) *
* *
Dar cum sistemul juridic al tratatelor de pace din 1919-
1920 se încadrează în acel al Pactului Societății Națiuni­
lor, — ceeace evidențiază însuși faptul înscrierii Pactului
la începutul acestor tratate, — vom observa, că deși lipsește
în Pact o formulare expresă a dreptului de auto-determinare
și a modului său obișnuit de concretizare, prin practica ple­
biscitară, invocarea acestui drept de auto-determinare și re­
curgerea la plebiscit rămân posibile și pentru viitor, indepen­
dent de eventuale remanieri 'teritoriale, sub regimul Societății
Națiunilor. Făcând această constatare, vom spune că, și în
această materie, Pactul din 28 Iunie 1919 reprezintă o pre­
lungire, o continuitate a mecanismului instituit prin ulti­
mele tratate de pace. Intr’adevăr, dacă art. 10 din Pact,
prin care se institue obligația garantării integrității terito­
riale și a independenței politice prezente a membrilor, opre­
ște o intervenție a Societății Națiunilor spre a aprecia legi­
timitatea invocării eventuale a dreptului de auto-determi­
nare din partea unei fracțiuni a populației unui Stat Mem­
bru, dacă apoi nu se poate spune că populațiile minoritare
protejate prin tratatele minorităților pus sub garanția So­
cietății Națiunilor, dispun de ele înșele, (211) — există și
ipoteze când, în spiritul Pactului se poate invoca, în mod
legitim, dreptul de auto-determinare și se poate apela la pro­
cedura plebiscitară, pentru modificarea sau crearea unor
noui situații juridice arbitrajul aprecierii rămânând Socie­
tății Națiunilor (212). Astfel, în virtutea art. 1 din Pact, So-

210) Un. prim pas, spre recunoașterea juridică a Unirii Basa­

rabiei îl reprezintă Convențiile de la Londra din 3 și 4 Iulie 1933,
pentru determinarea agresorului, încheiate între Rusia și vecinii ei.
Recunoscând inviolabilitatea teritoriului supus suveranității Statelor
semnatare, Rusia a recunoscut implicit, suveranitatea României asu­
pra Basarabiei.
211) Și aceasta pentru că minoritățile nu sunt recunoscute prin
tratate ca persoane morale, tratatele nu vorbesc decât _ de persoane
ce aparțin minorităților de rasă, de limbă sau de religie“.
212) De aceea ni se pare discutabilă afirmația Prof. Th. Ruyssen
„...aujourd’hui aucune instance n’est ouverte, devant laquelle il
soit posible de plaider le droit des peuples à l’autodisposition“. (loc.
cit. pag. 85).
 — 112

cietatea Națiunilor poate accepta adeziunea unui Stat nou

creat sau a unei colonii recent emancipată — prin invocarea
dreptului de auto-dispoziție sau prin recurgerea la consul­
tarea populară, — acordând prin însăși faptul intrării în
Societate, acelui Stat nou sau acelei colonii emancipate, o
recunoaștere colectivă a capacității juridice internaționale,
capacitate discutată însă în ceeace privește întinderea ei.
Aceasta nu implică dreptul pentru Societate, de a creia
ea însăși un Stat, sau de a putea proclama independența
unei colonii. De asemeni în virtutea art. 22 din Pact, Socie­
tatea Națiunilor este competentă a se pronunța asupra mo­
mentului, când populațiile supuse mandatului internațional
au ajuns la un grad de evoluție, susceptibil de a le permite
organizarea în State independente. Termenii reglementării
regimului juridic a mandatelor tip A. (fostele teritoriu ale
Imperiului Otoman) ca și experiența ce s’a făcut cu modul
lor de funcționare, evidențiază că ridicarea lor la situațiu-
nea de State independente, este chestiune de viitor apropiat.
Evoluția mandatului instituit asupra Irak-ului, colectivitate
acceptată la 3 Oct. 1932 ca Membru al Societății Națiunilor,
o dovedește. Și vom adăuga, în aceste ipoteze concretizarea
dreptului de auto-dispoziție, apreciat în întinderea și mani­
festările sale de Societatea Națiunilor, — căreia după o con­
cepție doctrinară ar reveni suveranitatea reținută (R. Redslob)
asupra teritoriilor supuse mandatului internațional, —este
o realitate, deci este loc pentru aplicarea teoriei plebiscitare.
Vom adăoga în fine, că sub regimul Societății Națiunilor,
dar independent de o influență directă a organelor sale, ră­
mâne posibilă o eventuală desvoltare a procesului de disociere
a Imperiului Britanic — largă descentralizare zic unii au­
tori, ex. J. J. Chevalier) — „această adevărată Societate
a Națiunilor, în acelaș timp interioară și exterioară Gene­
vei“ (Th. Ruyssen). Proces accentuat după 1919, când prin
acceptarea lor ca Membri ai Societății Națiunilor, Domi-
nionurile dobândiră sentimentul importanței lor în viața in­
ternațională, ceea ce a fost recunoscut formal și prin „Statu­
tul din Westminster“ (Decemvrie 1926).
Acelaș proces apare posibil juridicește și legitimat și pen­
tru Uniunea Republicelor Sovietice Socialiste, a căror Con-
 — 113 -

stituție proclamă în art. 4, că „fiecare Republică federală își

conservă dreptul de a ieși, în mod liber, din Uniune“ deși în
practică, controlul sever al guvernului din Moscova anihi­
lează aplicațiunile acestui text. De asemeni în Spania,
unde noua Constituție din 9 Decembrie 1931 recunoaște
dreptul de auto-dispoziție a popoarelor, prin compatibilita­
tea ce proclamă, a autonomiei Municipalităților și Regiuni­
lor, cu concepția de Stat integral, atribuită nouii Republici
(art. 1).
Nu este fără interes a aminti, că s’a văzui în textele res­
pective ale Constituției spaniole (art. 1, 4, 8 și 12) „forma ju­
ridică cea mai complectă a dreptului de auto-determinare a
popoarelor, pe care istoria politică a înregistrat-o până astăzi“
(Th. Ruyssen), (213) ; care fără a merge până la recunoaște­
rea unui drept de secesiune, îl încadrează totuși în posibi­
litatea juridică a revendicării unei largi autonomii.
Constatăm astfel o serie de cazuri, în care în afară de
prevederile exprese ale tratatelor de pace, rămâne posibil
apelul la teoria și practica plebiscitară, voința colectivă a
populațiilor apărând în ipotezele semnalate, drept titlul pri­
mordial de legitimare a nouilor situații juridice eventuale. De
sigur că, diferențe existând între diversele situații, se va pu­
tea face apel la plebiscitul de ordin constituțional, în unele
cazuri, sau de ordin internațional (propriu-zis), în alte cazuri.
Constatăm în acelaș timp, că dreptul popoarelor de
auto-determinare a devenit un principiu esențial al dreptu­
lui natural internațional și începe a se înscrie în dreptul
pozitiv. Dacă nu figurează încă, ca o regulă expresă a drep­
tului internațional, el apare ca un principiu dinamic, ce
exercită o presiune continuă asupra vieții politice a Comu­
nității umane.
«
* *

Odată înregistrate controversatele discuțiuni asupra na­

turii juridice, eficacității și utilității plebiscitului, și anali­
zate dispozițiile plebiscitare din ultimele tratate ce au rema­
niat statutul' teritorial, este momentul să ne întrebăm dacă
sistemul adoptat în ultimele plebiscite ale Tratatelor de pace

213) loc. cit., pag. 95.

s
 — 114

reprezintă un progres față de trecut, și dacă el poate în­

dreptăți credința unor perfecționări pentru viitor. Intr’ade-
văr, fie că plebiscitul internațional — acesta preocupân-
du-ne în special — ar fi „un act juridic prin care validita-
rea unei cesiuni teritoriale este subordonată asentimentului
majorității populației din teritoriul cedat“ (Giroud). (214) fie
că plebiscitul ar constitui doar „un aviz de care Părțile tre-
bue să țină seamă, fără a fi o decizie pe care ele ar trebui
s’o înregistreze, ceea ce ar constitui baza juridică a ttrans-
fertului de suveranitate, fiind consimțimântul celor două
Părți, fixat prin tratatul ce realizează cesiunea“ (Gonsol-
lin), (215) cum scopul principal și exclusiv al plebiscitului
rămâne acela de a desprinde voința colectivă a populațiilor,
când există îndoială asupra ei, pi trebue să fie efectuat în
mod liber și sincer, (216217
) prin vot secret, întrucât secretul este
considerat ca o garanție. Și astfel, pentru evidențierea aces­
tor două condițiuni—de esența plebiscitului—se ridică trei
întrebări: a) cine votează?; b) cum se votează?; c) sub con­
trolul cui se efectuează votul ?
a) In ceeace privește persoanele care trebuesc să par­
ticipe la plebiscit, și pornind delà principiul — independent
de controversele -ivite și în această materie (21T) —că dreptul
de vot ar trebui recunoscut tuturor persoanelor care au un
interes național sau personal în faptul anexiunii, vom re­
marca că tratatele de pace din 1919-20 înțeleg să adopte
într’o largă măsură această concepție. Totuși o lipsă de uni­
formitate se observă, pentru că tratatele prescriu un dublu
sistem. Unele, ca Tratatul delà Versailles (pentru Prusia
Orientală, Silezia de Sus și Schleswig) și tratatul delà St.
Germain, prevăd că pot participa la plebiscit: a) acei ori­
ginari în zona plebiscitară, fie că își au sau nu domiciliul

214) loc. .cit. pag. 1. Opinia aceasta împărtășită de autorii apo­

logeți ai plebiscitului, ca P. Fiore, David etc. ar constitui primul
sistem, explicativ al natură sale juridice.
215) loc. cit. pag. 154. Opinie căreia se atașează numeroși au­
tori, mullții adversari ai plebiscitului. Ea ar constitui al doilea sistem
explicativ al naturii sale juridice. (Ex. Funk-Bretano et Sorel, etc.).
216) Ceea ce prescrie în mod expres și Tratatul delà Versailles.
(Art. 88. Anexa IU și art. 109).
217) ) Vezi : P. Faudhille, loc. cit. pag. 798 și urm.
 115 -

sau reședința obișnuită în acea zonă; b) acei domiciliați (218)

și cu reședința obișnuită, născuți în zonă sau în afară de
ea. Altele din contra, ca Tratatul delà Versailles (pentru
Eupen și Malmedy, Sarre, cercurile Stuhm etc.) recunosc
acest drept numai domiciliaților din teritoriile cedate, fie
că sunt sau nu originari din acele teritorii. Vom remarca
apoi, că în ceeaoe privește persoanele care au naționalitatea
unui Stat strein, altul decât Statul cedant, — deși unele
dispoziții plebiscitare întrebuințează termenii generici de
locuitori și populație (219) care ar îngloba și această cate­
gorie, deși prin faptul anexiunii ele nu sunt atinse în națio­
nalitatea lor, — legitime interese personale pledează pen­
tru recunoașterea dreptului lor de vot. Dar unde se vede libe­
ralismul tratatelor ultime de pace, este în recunoașterea
dreptului de vot și pentru femei. Intr’adevăr, în toate ple­
biscitele instituite după războiu, și ca o inovație față de
trecut, găsim exercitarea acestui drept „de persoanele celor
două sexe“. Aceeași concepție liberală a autorilor tratatelor
reiese din admiterea la vot a analfabeților (de altfel foarte
puțin numeroși în regiunile plebiscitare), a prizonierilor (pen­
tru luarea votului cărora, dispoziții speciale s’au edictat în
Silezia de Sus și în Klagenfurt), și chiar a infractorilor) (22°)
(cu excepția Șopronului), ceeace de asemeni constitue o în­
depărtare delà practica trecutului. In fine, militarii care în
dreptul public intern nu votează în principiu, pentru ca
armata Să rămână în afară de politică, sunt chemați prin
dispozițiunile plebiscitare ale tratatelor din 1919-20, să se
pronunțe (221). Explicația s’a găsit în faptul, că „interesul
național al cărui principal apărător este armata, se află în

218) Anumite date sunt prevăzute cu începere delà care, se

cere un domiciliu continuu persoanelor interesate : pentru Schles­
wig, 1 Ianuarie 1900; pentru Silezia de Sus, 1 Ianuarie 1904; pentru
Alienatein, 1 Ianuarie 1905.
219) Ex. Trat, delà Versailles ; art. 88, 34, 94, 96, 109, Trat, delà
St. Germain, în art. 49.
220) Art. 69 din Regulamentul Comisiunii Interaliate de guver­
nământ și de plebiscit din Silezia de Sus.
221) De ex. Art. 109 din Tratatul delà Versailles: „Des mili­
taires, officiers, sous-officiers et soldats de l’armée allemande, qui
.sont originaires de la zone du Schleswig soumise au plebiscite, de­
vront être mis à même de se rendre dans le lieu dont ils sont ori­
ginaires, afin d’y participer au vote“.
 — 116 —

jôc, într’un plebiscit internațional... De aceea trebue în ge­

nere să se recunoască și militarilor dreptul de vot“ (P. Fau-
chille) (222).
b) Organizarea votării fiind condiția esențială pentru efi­
cacitatea plebiscitului, este explicabil pentru ce tratatele din
1919-20 prevăd dispoziții expresse, pentru asigurarea libertății,
și sincerității sale; iar Comisiunile Internaționale instituite
pentru supravegherea operațiilor, se străduesc prin numeroase
proclamații, ordonanțe, măsuri administrative, etc. să cores­
pundă prevederilor tratatelor. In acest scop, tratatele pres­
criu secretul votului, element ce dă oarecare independență
votantului (cu excepția teritoriilor Eupen și Malmedy, unde
publicitatea votului este prevăzută). Operația electorală se
fixează, în general, într’o zi nelucrătoare. Fiecare votează în
comuna unde este domiciliat, sau în care este născut, dacă
votantul nu are domiciliu plebiscitar. In ceeace privește
sistemul de votare, să remarcăm încă, cele două alternative:
a) Votarea pe comune, b) votarea întregului teritoriu ple­
biscitar, ca o unitate. Primul sistem îl găsim practicat de
ex. în Silezia de Sus, în Prusia Orientală, în Basenul
Sarre (223), în prima zonă din Schleswig. La al doilea sistem
se face apel, în a doua zonă din Schleswig (224).
Dar vorbind despre organizarea votării, nu am putea,
ignora unul dintre aspectele cele mai interesante ale ple­
biscitelor de după războiul mondial, anume libertatea pro­
pagandei. Cu excepția acelui din Burgenland „s’a consi­
derat propaganda ca parte integrantă și perfect legitimă, a
unui plebiscit echitabil și liber“ (S. Wambaugh). 225). De
aceea în plebiscitele instituite în virtutea tratatelor delà
Paris, au fost constituite Comitete oficiale de propagandă,
cu care adeseori Comisiunile Internaționale au colaborat.
Piesele de propagandă alcătuesc o voluminoasă arhivă a des­
fășurării fazei de pregătire a acestor plebiscite. Dar felul
cum propaganda s’a manifestat, a evidențiat și acest adevăr,

222) loc. cit. pag. 803.

223) Vezi Tratatul delà Versailles. Art. 88 și Anexa 4, Art. 96 st
anexa c. 34.
224) Vezi Tratatul de Versailles Art. 109.
225) loc. cît. pag. 230.
 — 117

că „aspectele pe care ea le prezintă, sunt acele ale unei ale­

geri ordinare, dar cu mult sporite“ (S. Wambaugh). (229).
Intr’adevăr, la adăpostul libertății prescrise, să amintim
■că de ex. în „Silezia de Sus o sumedenie de propagandiști
au agitat țara, prin teroare și prin persuasiune. Poloniei
ruinate, rău administrate, ei îi opuneau un Reich prosper,
un adevărat paradis social... Timp de luni de zile, Germania
a expediat în mod clandestin, mai ales delà Breslau, arme
și muniții de tot felul, pentru organizațiile pan—germane
din Silezia de Sus. Rolul Comisiunii plebiscitare a fost dintre
cele mai delicate și adeseori dintre cele mai periculoase. La
finele lui August (1920), Consulatul francez și cel polonez
din Breslau au fost devastate“. (226
227). Pe de altă parte, de
teamă ca Populația acestei regiuni, care părea destul de
nemulțumită cu administrarea prusiană, să nu-și întoarcă
privirile spre alte State, în consecință în scopul clar de a
crește numărul voturilor ce s’ar pronunța pentru Germania,
„atrăgătoare promisiuni s’au făcut Silezienilor cu ocazia ple­
biscitului, ce trebuia să aibă loc în virtutea tratatului de
pace. S’au angajat de a li se acorda și autonomia... (228).
Și alte numeroase documente ne confirmă acest fapt, că și
în organizarea celorlalte plebiscite post-belice, propaganda
& mers până la scene de violență și terorism. Protestele ri­
dicate în diversele teritorii plebiscitare — cu excepția
Schleswigului și Klagenfurtului — confirmă această cons­
tatare.
c) Necesitatea unui organism independent și imparțial
care să controleze astfel pregătirea și efectuarea votării, și
care să fie preocupat, mai presus de toate, de atingerea sco­
pului plebiscitului, este evidentă. Recunoscând această ne­
cesitate, tratatele post-belice au instituit Comisiunile de

226) loc. cit. pag. 232.

227) Vezi: Jean Roddies. La Minorité allemande en Haute-
Silésie polonaise. Paris 1929, pag. 58—59.
228) Const. C. Angelesco. La Consultation directe du peuple, en
dehors de l’élection, d’après la Constitution de Weimar. Paris 1933.
pag. 573.
 118 —

plebiscit, (223) pentru supravegherea votului și responsabile

de el. In compoziția lor distingem trei sisteme: a) Din comi-
siunea de plebiscit din Schleswig fac parte reprezentanți ai
Puterilor Aliate și a două State neutre (Suedia și Norvegia) ;
b) In comisiunile din Prusia Orientală (Allenstein și Ma­
rienwerder), Silezia de Sus și Burgenland, găsim reprezen­
tate numai Puterile Aliate; c) In fine, în comisiunea din
Klangenfurt găsim pe lângă reprezentanții Puterilor Aliate
și Asociate și reprezentanți ai Puterilor interesate (Austria
și Jugoslavia), aceștia însă fără drept de vot. (229
230). Dar ori­
care ar fi compoziția lor, pentru atingerea scopului încre­
dințat, tratatele le conferă puteri excepționale. Astfel, în
plebiscitul tip din Schleswig, tratatul delà Versailles pres­
crie: „Comisiunea... va avea o putere generală de adminis­
trație. Ea va trebui în special să procedeze fără întârziere,
la înlocuirea autorităților germane evacuate, și dacă este
cazul, să dea ea însăși ordinul de evacuare și să procedeze
la înlocuirea autorităților locale, ce va crede de cuviință. Ea
va lua toate măsurile ce va socoti oportune, spre a asigura
libertatea, securitatea și secretul votului“. (231). La aceste
prerogative tipice, pe icare le găsim doar cu varietăți de re­
dactare, conferite și Comisiunilor din Allenstein și Ma­
rienwerder etc., dispozițiile referitoare la Comisiunea din
Silezia de Sus adaugă o competință sporită, prin conferirea
„tuturor puterilor exercitate de guvernul german și cel
prusian, afară de materia legislației și a impozitelor“, puteri
definite cu numeroase detalii. (232).
Dacă astfel constatăm diferențe în modalitățile de
constituire ale diverselor Comisiuni de plebiscit, ca și în în­
tinderea atribuțiilor acordate, explicația vom căuta-o în di-

229) Denumite în tratate „Commission Internationale“ sau

„Commission Interaliée de Plébiscite“, cu excețpția acelei sileziene,
denumită „Commission Interaliée de Gouvernement et de Plé­
biscite“.
230) In comisiunile din cele două categorii, Statele interesate
aveau consilieri, fără drept de a asista la ședințe.
231) Art. 109.
232) Art. 9i7. O concepție deosebită găsim în Tratatul delà St.
Germain. Comisiunea de plebiscit din Klagenfurt primește numai
puterile „d’y préparer le plébiscite et d’en assurer radministration
impartiale“ (Amt. 50) adică puteri de adtainistrare a plebiscitului..
 — 119 —

versitatea de situațiune a diferitelor teritorii plebiscitare, în

complexitatea intereselor în conflict, ca și în dificultățile
organizării însăși a procedurii plebiscitului. Factori pe care
autorii tratatelor au înțeles să-i armonizeze și să-i atenueze,
prin diferențele de compoziție și de prerogative, semnalate.
Deși în practică Comisiunile au activat aproape la fel, exer­
citând puteri aproape analoge și luând măsuri cele mai
adeseori similare, dat fiind că datoria lor comună era de a
organiza un plebiscit just, care să permită degajarea voin­
ței nefalsificată, a populațiilor. De aci ca o primă măsură,
neutralizarea teritoriilor plebiscitare, prin prescrierea eva­
cuării trupelor Părților interesate, ca și a tuturor sau a unor
categorii dintre funcționarii vechi, ai teritoriilor respective.
De aci în fine, redactarea conștiincioasă a amănuntelor
pentru înscrierea votanților și efectuarea votului, ca și pres­
crierea de măsuri, pentru atenuarea exceselor propagandei
libere.
* ♦■ ♦

Din considerațiile ce preced, constatăm astfel că nu

numai prin importanța cazurilor în care se recurge la ple­
biscit, ci și prin determinarea condițiilor și mediului juri­
dic în care el urmează a se efectua, tratatele din 1919/20
reprezintă un progres față de trecut. In lumina acestei
constatări, s’a putut verifica controversata teorie a plebisci­
tului internațional și s’a putut conchide, că „dela 1919 a
început a se vedea mult mai clar, care trebuesc să fie ele­
mentele esențiale ale unui plebiscit liber și echitabil; prin
care nu numai să se permită voinței populare de a se mani­
festa, ci să se și1 convingă lumea, că această voință este reală“.
(238) Aceasta nu înseamnă însă că practica plebiscitară
de după 1919 a fost lipsită de unele scăderi.
Complicațiile la care ea a dat naștere, scenele de inti­
midare și de violentare a populațiilor, la care organiza­
țiile patriotice — adeseori numite bande, pe bună drep­
tate — s’au dedat, au scăzut din autoritatea pe care pro­
cedura plebiscitului ar fi putut să o aibă. Ca urmare, în doc-*

233) S. Warnibaugh. loc. cit. pag. 286.

 — 120 —

itrină și în lumea diplomatică, numărul adversarilor și al

indiferențelor față de calitățile plebiscitului, nu a scăzut-
Paginile de critică acerbă adeseori s’au înmulțit.
Ün autor reputat în materie, ca Jovan Cvijic (membru
Jugoslav în Comisiunea de plebiscit din Klagenfurt), scrie
în această privință: „O mare scădere a plebiscitului este
că el surexcită într’un grad extrem pasiunile naționale....
Populațiile chemate să-și manifeste voința și dorințele lor
în acest mod, devin pradă unei febre, care natural nu sea­
mănă întru nimic cu aceea ce se constată înainte de alege­
rile ordinare, într’o țară oarecare. Oamenii rezonabili își
pierd autoritatea, șoviniștii și extremiștii terorizează lumea,
și dorințele și opiniile acestei categorii de persoane găsesc
largă publicitate în ziare. Pasiunile cele mai nestăpânite ale
populațiilor și ale națiunilor, explodează sub forma cea mai
violentă“. (234).
De aceea s’a și protestat vehement contra rezultatelor
diverselor plebiscite, cu excepția acelora din Schleswig și
din Klagenfurt, contestându-se tocmai caracteristi'cele fixate
prin tratate, pentru un bun plebiscit, sinceritatea și libertatea.
Deaceea spre a fixa un punct de vedere obligatoriu pentru
Părțile interesate în materie, și a indica evoluția în viitor a ple­
biscitului, Consiliul Societății Națiunilor a înțeles să aducă
comandamentul autorității sale, pentru respectarea acestor
caracteristice esențiale. Printr’o rezoluție a sa din 20 Sept.
1920, Consiliul proclamă că „cesiunea unui teritoriu, în
profitul unui Stat, în urma votului populației, trebue să fie
recunoscută ca efectivă și valabilă, afară de cazul când
s’au arătat probe precise și concordante, că rezultatul con­
sultării populare a fost determinat prin mijloace de inti­
midare și de presiune, prin abuzuri de autoritate și amenin­
țări de represalii, care ar fi împiedecat libera exprimare a
voinței populației“. (235).
Dar trecând peste celelalte scăderi ale plebiscitului, în­
registrate prin practica de după 1919, o chestiune asupra

234) Vezi- articolul luă Jovan Cvijic în „Nova Europa“ din 19 Sept.
1920.
235) Actes du Conseil de la S. D. N. (Résumé mensuel. Sep­
tembrie 1920).
 — 121 —

căreia interesează să ne oprim, este aceea a neconformității

câte odată a rezultatelor sale, cu comandamentele teoriei na­
ționalităților. Anume, s’a remarcat, — spre marea desiluzie a
rasiștilor și a statisticienilor,—că într’un plebiscit liber chiar,
nu întotdeauna și nu toate voturile, nici chiar majoritatea
lor, merg în sensul indicat de factorul național. într’adevăr,
intelectualii care sunt de fapt șefii naționalismului, a cărui
forță activă ei o formează, votează întotdeauna pentru
formula pe care doctrina naționalităților o recomandă,
adică pentru alipirea la Statul național. Dar nu aceeaș ati­
tudine o au lucrătorii și țăranii- Cei dintâi sunt adeseori
influențați de asociațiile cărora aparțin, iar cei din urmă de
considerațiuni religioase sau de interese economice, ca
apropierea sau depărtarea debușeelor de desfacere a pro­
duselor agricole, prin faptul anexiunii la un Stat sau la
celălalt, ceeace înseamnă că adeseori factorul determinant
pentru elector nu este cel național, ci interesele și dorin­
țele sale personale. Această constatare, ilustrată prin re­
marca pe care autorul citat, Jovan Cvijic, o face asupra îm­
părțirii voturilor în plebiscitul din Klagenfurt, din care el
deduce, că „nu există în fiecare om sau femee senti­
mente naționale prea accentuate“, este mai ales în funcție
de gradul de desvoltare sau de scădere a conștiinței națio­
nale. Dar constatarea de mai sus, prezintă desigur impor­
tanța de a dovedi, că, plebiscitul formal nu este întotdeauna
un panaceu universal, pentru soluționarea celor mai com­
plexe revendicări naționale. Ea demonstrează de asemeni,
că deși plebiscitul este un instrument de obișnuită concre­
tizare a dreptului de auto-determinare a popoarelor, —
drept ce derivă din principiul naționalităților și se înca­
drează în teoria naționalităților, — rezultatele sale practice
pot fi adeseori în discordanță, cu acele la care tind să
ajungă aplicațiunile principiului naționalităților, fie și sub
forma sa relativă. De aci un motiv mai mult, spre a se re­
comanda prudenta recurgere la plebiscitul formal și a se
prefera, ori de câte ori este cazul, plebiscitul de toate zilele.
Aceasta nu înseamnă însă a putea decreta complecta inuti­
litate a plebiscitului; pentru că el dă naștere la abuzuri,
pentrucă reprezintă o aplicațiune a principiului majorității
 122 —

— contestat și contestabil ca valoare juridică — sau pentru

că adeseori, el înregistrează rezultate cunoscute mai dina­
inte. Faptul să s’a recurs din când în când la plebiscit, do­
vedește conștiința unei necesități, pe care chiar doctrina
.critică a recunoscut-o. Dar valabilitatea juridică a princi­
piului plebiscitar, în sine însuși, trebue de sigur consolidată
prin eliminarea gravelor sale scăderi, erori sau exagerări,
în practică.
Privirea sintetică a diverselor tratate, în care se întâl­
nesc dispozițiuni plebiscitare, ne arată de altfel o continuă
tendință de îmbunătățire a acestei practice plebiscitare,
și, în lumina experienței trecutului, se poate spera o per­
fecționare a plebiscitelor, pentru viitor.
Plebiscitul anunțat prin Tratatul delà Versailles, din
28 Iunie 1919, pentru teritoriul Sarre, sub auspiciile Socie­
tății Națiunilor, a confirmat această credință, în mod par­
țial. Deși nici el nu a fost lipsit de numeroase critice, rezul­
tat al exagerărilor de atitudine și de limbaj, ce au avut loc.
 CAP. VI

Schimbările de naționalitate după Tratatele

din 1919 —1920. Dreptul de opțiune

emanierile teritoriale rezultate din aplicațiunea princi­

R piului naționalităților în Tratatele de pace din 1919/20,
au dus din punct de vedere juridic la transferturi de suve­
ranitate, și prin însuși acest fapt au pus la ordinea zilei o
foarte importantă problemă: aceea a naționalității locuito­
rilor, din teritoriile respective. Dar desigur problema nu este
nici de cum simplă. Ea are un aspect politic, social, econo­
mic. Ea are apoi și un aspect juridic, în sensul că există o
totalitate de norme juridice internaționale care limitează
voința Statelor, atât în ceeace privește persoanele afectate
prin schimbarea de naționalitate, cât și în ceeace privește
libertatea de opțiune ce le trebue acordată. Cum acest
aspect juridic al problemei ne interesează în special, este
locul să căutăm a desprinde, în tratatele din 1919/20, modul
cum ele o soluționează. Anticipând, vom putea spune că
și în acest domeniu, ultimele tratate de pace — dacă trecem
peste unele imperfecțiuni, lacune sau contradicții inerente
oricărei opere omenești, — afirmă un spirit într’adevăr pro­
gresiv și adeseori îndrăzneț novator (236).
* * *
Când se încearcă studiul problemei aci puse, două solu-
țiuni se prezintă, delà început: a) sau să se asigure locuito-

236) Vezi și Engeström Maxson E., Les changements de nationa­

lité d’après les Traités de Paix de 191'9/1920, Paris 1923, pag. 10 și urm.
 124 —

Tilor trecuți odată cu teritoriul în urma cesiunii, sub o altă

suveranitate, garantarea anumitor drepturi, care să le per­
mită de a trăi, ca indivizi și ca colectivități; b) sau să li se
dea posibilitatea de a se retrage în Statul, de care se simt
atașați prin rasă, limbă sau religiune. Dobândirea unei
noui naționalități este introducerea la prima soluție; emi­
grarea constitue cea de a doua. Ambele concepțiuni au fost
concretizate în tratatele de pace. (237)
I. Exemple anterioare, scoase din dificultățile la care
au dat naștere cesiunile teritoriale de altă dată, au evidențiat
autorilor acestor tratate de pace, urgenta necesitate â unei
precizări cât mai mari a regulelor ce vor domina schimbarea
de naționalitate. (238) Dacă câte odată totuși, între principiile
adoptate și soluțiile stabilite se ivesc contraziceri, acestea
trebuesc atribuite complexității problemei, date fiind nume­
roasele remanieri teritoriale, și autorii tratatelor nu au pu­
tut întotdeauna să le clarifice și să le simplifice.
In general însă se poate spune, că s’a atins în largă
măsură rezultatul urmărit de către negociatori, acela de a
se evita cu orice preț, ca în viitor să se mai găsească indivizi
fără naționalitate. Această preocupare domină dispozițiile
care s’au înscris în tratatele minorităților, pentru Statele
Aliate, și în tratatele de pace pentru Statele ex-inamice, fie
la capitolul protecțiunii minorităților, fie la acela al națio­
nalității, fie în clauzele politice. Trebue să semnalăm însă,
că în tratatele încheiate între Principalele Puteri Aliate și
Statele create sau mărite teritorialicește, (Polonia, Ceho­
slovacia, Statul Serbo-Croato-Sloven, România, Grecia),
există unele dispoziții referitoare la schimbarea naționali­
tății, câte odată în contrazicere cu acele din tratatele de
pace. De aci întrebarea mult controversată, cărora li se va
da preferință ? S’a răspuns — și această opinie are numeroși

237) Vezi și J. F. Dtipare, loc. cit. pag. 206 și urm.

238) Vezi A. de Lapradelle. La loi polonaise du 1920 sur la natio­
nalité et les traités die Versailles. Paris 1924 ; „C’est d’abord l’intérêt
de l’Etat cessionnaire. Si les habitants de la province démembrée,
libres d’ailleurs d’opter, en emigrant, pour leur patrie d’origine, écha­
ppait à la nationalité de l’Etat cessionnaire, celui-ci n’acquerrait
'qu’une souveraineté nominale... Ce que veut d’une part l’intérêt de
l’Etat, celui de l’individu, d’autre part, le commande également...“.
<pag. 10—11).
 125 —

susținători — că în principiu trebue să se aplice, îin această

ipoteză, numai tratatele de pace, pentrucă la aceste tratate
au participat toate Statele interesate, pe când convențiunile
particulare au avut un număr mai restrâns de semna­
tari. (239240
).
Dar s’ar putea obiecta, că în diferitele tratate de-
pace se găsește un articol, conceput în termeni gene­
rici, prin care Statele învinse se angajează să recunoască
deplina valoare a tratatelor de pace și a convențiunilor adi­
ționale, care simt sau vor fi încheiate de către Puterile-
Aliate și Asociate cu Puterile care au luptat alături de ele„
și să accepte dispozițiile cari au fost sau vor ii luate, refe­
ritor la fostele teritorii supuse suveranității lor. P0).
Tratatele au admis două criterii pentru a determina,
naționalitatea individului din teritoriile ce schimbă de su­
veranitate : 1. domiciliul actual și 2. nașterea. Deși neuni-
forme în ceeace privește criteriul adoptat, ele dau totuși
întâetate elementului domiciliu, care reprezintă în mod mai
elocvent, presupusa atașare de teritoriul cedat. Și prin acea­
sta, tratatele aduc o inovație și un progres- Unele clauze
vizează pe heimatlosen, adică pe acei care în viitor sau în.
prezent, ar risca să fie excluși delà beneficiul dispozițiilor
precedente, fiind lipsiți de naționalitate.
I. Primul criteriu este un derivat al vechiului principiu
jus soli. Accepțiunea sa este simplă. Individul urmează de
plin drept, soarta teritoriului pe care este stabilit, fiind de­
terminată juridicește stabilirea sa — după legislația Statu­
lui — fie prin domiciliu, fie prin indigenat (241).
Tratatele reglementează situația juridică a locuitorilor
unui teritoriu care rămâne supus aceleași suveranități, prin

239) Vezi Andinei. Les changements de nationalité resultant

des récents traités de paix. (J. D. I. P., t. XLVUI pag. 380).
240) Tratatele: delà Versailles (Art. 434); delà St. Germain,,
(Art. 90); delà Trianon (Art. 74 al. II); delà Neuilly (Art. 80);
delà Sèvres (Art. 133).
241) Indigenatul ar putea fi denumit o natîonaHitate comimală
(Duparc). El se găsește de regulă, în țările care făceau parte din
vechea Austrie cisleîthiană. A fost organizat prin, legea din 5 De­
cembrie 1896. Era acordat oricărui individ care după ce obținuse
admiterea în comună (Eigenberechtigung), locuise acolo zece ani
voluntar și neîntrerupt (Art. 2). Funcționarii obțineau de plin
drept indigenatul, din ziua intrării lor în funcțiune, în comună.
(Art. 10).
 126 —

conservarea naționalității lor vechi, (242) și a locuitorilor care

au schimbat statutul politic, prin .dobândirea de plin drept
a naționalității Statului -cesionar (243).
Dar o rezervă trebue făcută, la aplicarea acestei regule
generale. Individul nu obține de plin drept o naționalitate
nouă, decât dacă stabilirea (sa t (domiciliu sau indigenat) pe
teritoriul cedat, prezintă o oarecare vechime. Rațiunea aces­
tei distincții este în intențiunea autorilor tratatelor, de a
evita ca o nouă naționalitate să fie dobândită de plin drept,
de către indivizii, pentru care stabilirea pe teritoriul cedat
nu ar putea fi interpretată ca un semn psihologic de atașare
de acel teritoriu, ci mai repede ca o întâmplare sau ca efect
al unei politici de desnaționalizare. (Ex. Germanii în Polonia
prusiană, Ungurii în Transilvania, etc.). In consecință, tra­
tatele — fără uniformitate de altfel — hotărăsc că vor câș­
tiga de plin drept noua naționalitate, supușii (ressortissants)
germanii stabiliți la 1 Ianuarie 1908 pe teritoriul nouii Po­
lonii (244) ; supușii austriaci sau unguri stabiliți la 1 Ian. 1910
pe teritoriile cedate Ceho-Slovaciei și Statului Serbo-Croato-
Sloven (245); supușii Bulgari stabiliți la 1 Ianuarie 1913 pe
teritoriile cedate Statului Serbo-Croat-Sloven și Greciei (246).
In schimb nici o condiție nu este stipulată în tratatul cu
Turcia. Pentru acei stabiliți ulterior datelor indicate, în teri­
toriile ce au schimbat de suveranitate, naționalitatea nouă

242) Tratatele : cu Austria (Art. 64), cu Bulgaria (Art. 56).

243) „Toute personne ayant l’indigénat (le domicile) sutr un terri­
toire faisiant partie antérieurement des territoires de l’ancienne mo­
narhi© austro-hongroise acquierra de (plein droit et à l’exclusion de
la nationalité autrichienne, la nationalité de l’Etat exerçant la sou­
veraineté sur le dit territoire“. (Tratatele: cu Austria (Art. 70) ; eu
Bulgaria (Art. 39 și 44) cu Ungaria (Art. 61) ,cu Turcia (Art. 123).
Principiul este complectat prin recunoașterea dobândirii nouii națio­
nalități de către Statele cesionare. Vezi art- 3 din tratatele cu Polo­
nia, Ceho-Slovacia, Statul Serbo-Croato-Sloven, România și Grecia:
„La Pologne reconnaît comme ressortissants (polonais) ’de plein
droit et sans aucune formalité, des ressortissante (allemands, autri­
chiens1, hongrois, ou russes) -domiciliés (ayant l’indigénat) à la date
de la mise en vigueur du présent /traité sur le territoire qui1 est ou
sera reconnu comme faisant partie de la Pologne“. Asupra inter­
pretării dată acestui articol și în special domiciliului, de către Polo
nia, de văzut: A. de Lapradelle La loi polonaise de 1920 sur la natio­
nalité et le Traités de Versailles. Paris 1924.
244) Tratatul dda Versailles. (Art. 91).
245) Tratatul delà ®t. Germain (Art. 76) și delà Trianon (Art. 62),
246) Tratatul delà Neuylli (Art. 39 și 44).
 — 127 —

se poate dobândi, numai la cererea individului și cu autori­

zația (Statului (247). In icaz de lipsă de cerere sau de refuz, in-
teresații vor dobândi de plin drept, naționalitate în care ei
își aveau precedentul lor domiciliu (indigenat) (248).

♦
* *

Persoanele .care, prin faptul stabilirii actuale își văd im­

pusă o nouă naționalitate, posedă însă prin tratate, ca un co­
rectiv juridic, dreptul de opțiune, al cărui exercițiu produce
importante consecințe. Intr’adevăr, autorii tratatelor au por­
nit delà ideea, că o aplicare logică a principiului naționalită­
ților cere ca în cercul de persoane chemate să schimbe națio­
nalitatea, să nu se desnaționalizeze de plin drept, decât ace­
le asupra aspirațiilor naționale ale cărora, nu ar putea să se
ridice îndoială. Ori de câte ori însă îndoială ar exista, opțiu­
nea recunoscută are scopul de a permite rectificarea unor
erori eventuale. Ea dă astfel posibilitate individului, de a de­
cide el însuși de soarta lui; dreptul de opțiune stipulat apă­
rând în consecință, ca un corolar al libertății individuale. Dar
el este deopotrivă util și pentru Stat, întrucât dă posibilitate
acestuia de a nu conserva naționali care nu au nici o simpatie
față de dânsul, care îi pot fi deci periculoși. Aceste persoane
sub rezerva unor anumite condițiuni de vârstă (să aibă cel
puțin 18 ani împliniți), au dreptul de a opta — și aci văd

247) Tratatul delà St. iGermain (Art. 77) își delà Trianon (Art. 62).
248) Trebue remarcat, că tratatele redau ideea de domiciliu, prin
diferite expresiüni: astfel ele vorbesc de „individus domiciliés". (Tra­
tatul delà Versailles, art. 91; Tratatul cu România, art. 4); sau de
„individus établis“ (Tratatul delà Versailles art. 36; Tratatul delà
Neuilily art. 39 și 44; Tratatul delà Sèvres, art. 123); sau înfine de
habitants. (Tratatul delà Versailles art. 112 ; Tratatul cu Româ­
nia art. 7). Dar „ces trois expressions sont synonimes et, étant
donné qu’un individu établi ou bien encore un habitant, cela isupose
évidemment quelqu’un qui est fixé sur le territoire et ainsi se trouve
exclus le simple résident ou l’ancien domicilié né sur le territorire...
Bref le domicile a été l’élément tangible, déterminant ceux que les
traités dénationalisent ,'de plein droit. On tne saurait trouver de meil­
leur élément car, si on prend un territoire, c’est évidemment avec les
habitants qui l’occupent“. Niboyet. La nationalité d’après les traités
de paix qui ont mis fin à la guerre. („Revue de Droit International
et de Legislation comparée“, a. 1921. pp. 293 și 289.
 — 128 —

comentatorii o formulă ânovatorie iși progresivă, — spun tra­

tatele cu Statele Aliate, „pentru orice altă naționalitate care
le-ar fi deschisă“. (Art. 3) (249).
Care sunt aceste naționalități? Răspunsul variază după
tratatele de pace. Astfel de ex. pentru supușii austriaci și
unguri „aceea a Statului în care ei aveau indigenatul (domi­
ciliul) înainte de a dobândi indigenatul (domiciliul) în teri­
toriul transferat“ (25°) ; pentru supușii Bulgari, „naționali­
tatea bulgară“ (251); pentru supușii otomani, „naționalita­
tea otomană“ (252). De asemeni variază și termenele fixate
pentru exercitarea dreptului de opțiune; de un an, în tratatele
de pace cu Austria /și Ungaria (253254
), el este mărit la doi ani?
255
în tratatele cu Bulgaria și Turcia (2M).
«
* «
II. Dar conform tratatelor din 1919-1920, individul poate
dobândi de plin drept, o nouă naționalitate și în cazul când
este născut într’un teritoriu ,cedat, ,din părinți care au do­
miciliul (indigenatul) acolo, deși „la data punerii în vigoare
a prezentului tratat, nu este el însuși domiciliat (sau nu are
indigenatul) acolo” (26S). Acest caz care ia în considerare
două elemente: nașterea individului și stabilirea părin­
ților, — spre deosebire de primul care nu consideră de-

249) „Jusqu’ici le .droit international ne reconnaissait en prin­

cipe un .droit d’option, qu’aux ressortissants des Ebats démembrés
qui voulaient iconserver la nationalité de .ces Etats. Les .traités de paix
de 1919—1920 ont à .cet égard vraiment innové. Es accordent encore
dans un même délai lie droit d'opter pour la nationalité des Ebats,
annexants à certains ressortissants des pays démembrés qui non
atteints de plein droit par le changement de souveraineté, ont gar­
dé leur nationalité primitive“. (Paul Fauchille. loc. cit. pag. 868).
250) Tratatul delà Saint Germain (Art. 78) si delà Trianon
(Art. 68).
251) Tratatul de la Neuilly (Art. 50 și 45).
252) Tratatul delà Sèvres (Art. 124).
253) Tratatul delà .Saint Germain (Art. 78) și delà Trianon
(Art. 63).
254) Tratatul delà Neuilly (Art. 40 și 45) și delà Sèvres
(Art. 124).
255) Tratatul eu Polonia, Ceho-lSlovacia, Statul Serbo-Croato-
Sloven, România și Grecia (Art. 4). Precizând conținutul acestui
articol, Curtea Permanentă de Justiție internațională a emis la1 15
Septembrie 1923, .avizul că ,d’article 4 du Traité susmentionné (avec,
la Pologne) se réfère uniquement au domicile des parents au mo­
ment de la naissance de l'individu. (Série B. Recueil des avis con­
sultatifs de la Cour“, No. 7. p. 21).
 129 —

cât faptul real: stabilirea actuală, — este și el legitim. Pen­

tru că din cele două elemente prevăzute, deasemeni se poate
scoate o prezumție în favoarea unei atașări — în oarecare
măsură ereditară — a individului, față de un anumit teri­
toriu (256). Dar aplicarea acestei dispoziții este susceptibilă
— venind în opoziție, în unele cazuri, cu precedenta — să
ereeze un conflict de naționalitate. Iată de ex. un supus
(ressortissant) austriac, născut în Sudeți, din părinți care
aveau indigenatul acolo. El însă, în momentul semnării tra­
tatului delà ,St. Germain, are indigenatul într’un oraș din
Austria germană. Conform tratatelor, acest individ are două
naționalități: naționalitatea austriacă, ca o consecință a in­
digenatului său (Art. 64 din trat, delà Saint Germain), și
naționalitatea ceho-slovacă drept consecință a nașterii sale
(art. 4 din trat, cu Ceho-Slovacia). Și nici o dispoziție nu se
găsește înscrisă în tratate, care să soluționeze acest conflict.
Pentru a se îndepărta dificultățile create de asemenea
situații — prejudiciabile atât Statelor cât și. indivizilor în
cauză — s’a impus necesitatea încheierii de acorduri între di­
ferite State. Seria acestor acorduri a fost începută de Tra­
tatul' delà Brünn, semnat între Austria și Ceho-Slovacia, în
Scopul interpretării dispozițiilor neclare sau contradictorii
din Tratatul delà Saint-Germain. Prin articolul său 6, care
fixează diferite categorii de persoane, între care acele vizate
de art. 4, și stabilește normele de dobândire a nouii naționa­
lități, acest tratat —care face și operă creatoare — ajunge
să îndepărteze conflictele de naționalitate (257).
Dar individul care a schimbat naționalitatea în urma
aplicării art. 4 din Tratatele cu Statele Aliate — dedi după
al doilea criteriu adoptat de acele tratate — poate să renunțe
la noua naționalitate? Al. II al art. 4 da răspunsul afirma­
tiv, prin recunoașterea astfel, a aceluiaș drept de opțiune :
„In cei doi ani ce vor urma punerii în vigoare a prezentului
tratat, aceste persoane vor putea să declare înaintea autori­
tăților (poloneze) competente în țara reședinței lor, că ele

256) Vezi J. F. Duparc, loc. cit. p. 210 și urm.

257) Ibidem, textul și interpretarea art. 6 din tratatul delà
Briinn.
9
 — 130 —

renunță la naționalitatea (polonă) și ele vor înceta de a fi

privite ca supuși (polonezi)“. In urma acestei declarații, ei
vor urma în principiu soarta teritoriului, pe care își au do­
miciliul (indigenatul).

* * ♦

Am accentuat că speciala preocupare a autorilor trata­

telor din 1919-1920, a fost aceea de a asigura tuturor indivi­
zilor o naționalitate. Și am văzut, că din diferențele de cri­
terii adoptate pentru a determina regulele schimbărilor de
naționalitate rezultă câteodată cazuri nefirești. Tratatele au
mers însă mai departe; prevăzând și reglementând cazurile
în care, fie după semnarea lor, fie într’un viitor mai îndepăr­
tat, ar putea să existe persoane fără naționalitate.
In prezent, ipoteza se putea imagina pentru Statele mă­
rite ca teritorii. Intr’adevăr, în baza principiilor de drept in­
ternațional atât public cât și privat, care consideră ca o ur­
gentă necesitate reglementarea chestiunilor de naționali­
tate (258), aceste State s'au angajat să recunoască ca națio­
nali, pe toți aceia dintre (naționalii Statului a cărui parte ide
teritoriu cade — în urma remanierilor consacrate prin tra­
tate — sub suveranitatea lor, și pare erau stabiliți cu oare­
care fixitate (A. Weiss) pe teritoriul cedat. Dar .nici o dispo­
ziție până acum, nu privea teritoriile anterior posedate de
aceste State. Pe acele teritorii însă puteau fi indivizi fără
naționalitate (hlimatlosen), de ex. Evreii.
Spre a îndepărta pentru viitor posibilitatea continuării
acestei stări anormale și dăunătoare atât Statului cât și indi­
vizilor negociatorii au înscris în tratatul cu România, art. 7.
Text criticabil însă, prin faptul că a fost impus numai Româ­
niei, ceeace de asemeni constitue o inegalitate de tratament
și de îndoelnică utilitate, pentru că la noi chestiunea evreeas-
că se apropia de soluționarea firească, pe cale de legislație in­
ternă. Textul acestui articol proclamă: „România se anga­
jează să recunoască ca supuși (ressortissants) români de plin

258) Veed: Valéry. Droit International Privé. Paris. 1914, p. 258.

 - 131 —

drept și fără vreo formalitate, pe Evreii ce locuesc toate teri­

toriile României, și care nu pot să se prevaleze de vreo altă
naționalitate“.
Pentru viitor, se putea imagina cazul tuturor copiilor
naturali, nerecunoscuți. Pentru reglementarea situației lor,
o dispoziție a fost înscrisă în toate tratatele: „Naționalitatea
(austriacă) va fi dobândită de plin drept și prin simplul fapt
al nașterii pe teritoriul (austriac) oricărei persoane, care nu
poate să se prevaleze prin nașterea sa, de o altă naționali­
tate (2M). Să observăm însă, că redactarea acestui text
poate da loc de asemeni la .dificultăți, prin faptul că între­
buințează de două ori termenul de naștere în două sensuri
diferite. Pentru a Ie evita, Tratatul din Brünn, — menit a
da o interpretare juridică clauzelor Tratatului delà St. Ger­
main —a crezut că trebue să le precizeze, stipulând că ulti­
mele cuvinte ale art- 65 (din Tratatul cu Austria) : „prin
nașterea sa dintr’o altă naționalitate“, și ultimele cuvinte ale
art. 6 (din tratatul cu Ceho-Slovacia) „dintr’o altă naționali­
tate de naștere“, vor fi aplicate, nu după sistemul locu­
lui de naștere, ci după acela al filiațiunii (Abstam­
mung) (26°). Acelaș articol insistă asupra caracterului suple-
toriu al acestei dispozițiuni : prezumție juris, nu de jure, care
nu valorează decât atât timp, cât proba filiațiunii prin naș­
tere nu a fost făcută
Se poate 'astfel spune, că în genere dispozițiile tratate­
lor referitoare la schimbările de naționalitate, au ținut cont
atât de interesul Statului cesionar — ele acordând o națio­
nalitate locuitorilor trecuți sub suveranitatea sa împreună
cu teritoriul, sau impunând! transfertul de domiciliu în afară
de teritoriul cedat, acelora care nu au ținut să recunoască
noua suveranitate, — cât și de voința individului, acordân-
du-i dreptul de alegere între supușenia la fosta sa patrie,
sau aceea jfață de Statul cesionar al teritoriului în .Care este
domiciliat, sau cum vom vedea, aceea de a se regrupa în
State, a căror majoritate se aseamănă cu dânsul, prin rasa
și limbă.*
259) Tratatul cu Austria (Art. 65); cu Bulgaria (art. 52); c»
Ungaria (Art. 57); cu Polonia și Statele Aliate (Art. 6).
260) . Trataitul din Brünn (Art. 5).
261) Vezi J. F. Duparc, loc. cit. >p, 213.
 — 132 —

Această ultimă dispoziție constitue de fapt, o altă aplt-

cațiune a dreptului de opțiune, care a fost astfel simțitor
desvoltat prin tratatele din 1919-1920. Ceeace constitue încă
un argument, în favoarea tezei că autorii tratatelor al înțe­
les să dea o interpretare rațională și moderată principiului
călăuzitor în opera elaborată, al naționalităților (262). Ea <a
fost concretizată în Tratatul delà Saint Germain, și repre­
zintă de asemeni o recunoaștere a principiului naționalită­
ților: „Persoanele care au indigenatul într’un teritoriu ce
face parte din vechea Monarhie Austro-Ungară, și care diferă
prin rasă și limbă de majoritatea populației, vor putea într’un
termen de șase luni delà punerea în vigoare a prezentului
tratat, să opteze pentru Italia, Austria, Polonia, România,
Statul Sârbo-Croato-Sloven, după cum majoritatea popu­
lației acolo va fi compusă din persoane ce vorbesc acelaș
limbă și au aceiași rasă ca și eie“. (Art. 80) (263).
Rasa și limba au fost döci adoptate ca (criteriu al națio­
nalității de către tratatul /delà St. Germain Si, la fel, de că­
tre acela delà Trianon. Prin aceasta, zisele tratate s’au re­
ferit la concepția și ,1a definiția clasică a naționalității. Dar
după interpretarea dată de către tratatul din Brünn, cuvin­
tele „par Ia race et la langue“ vor să indice că în regulă ge­
nerală în (special limba trebue să fie luată, în practică, în'con­
siderație, ,ca semnul ;cel imai demonstrativ al legăturii națio­
nale. (Vdlkszugehörigkeit) (264). Este de această dată adop­
tarea ’concepției moderne a naționalității, în care rasa de-
bine doar „o banală prejudecată“ (J. Finot).
Tratatul delà Sèvres [nu invocă, din contra, (decât ele-

262) „Les traités de (paix des 1919-1920 ont consacré l'affranchis­

sement de l’individu à l’égard du territoire. Ils ont Pris règle une
interprétation raisonable et modérée du Principe des Nationalités.
Us ont par suite considérablement transformé l’institution de l’op­
tion. Ou plutôt, ils l’ont conservée, l’améliorant sur certains points;
elle joue toujours son rôle propre, qui est de permettre à certains
individus d’échapper à une nationalisation de plein droit“. (Maxson
Engeström, loc. cit. ,pag. 90).
263) Reprodus în tratatul cu Ungaria (Art. 64) și cu deosebiri de
redactare îta taatatu'l cu Turcia (Art. 125) și .cu. Bulgaria (Art. 40).
264) Tratatul din Brünn (Art. 9).
 — 133

mentul de rasă (26B). Iar cel din Neuilly nici nu caută să

descompună naționalitatea în elementele .sale constitutive,
ci vorbește numai de „Bulgari, supuși (ressortissants) serbo-
croato-sloveni“ și de „Serbo-croato-sloveni, supuși (resortis-
sants) bulgari''-.
*
* ♦

Aceste dispoziții privesc dreptul de opțiune al .persoane­

lor în vârstă de cel puțin 18 ani și care în principiu, nu se
găsesc sub autoritatea lajtor 'persoane.
Dar s’a pus întrebarea, care este situația, în ceeace pri­
vește exercitarea dreptului de opțiune, de către femeile mă­
ritate și copiii minori? Evident, că tratatele de pace au tre­
buit să se preocupe și de această chestiune, care are un în­
tins istoric și care a dat naștere în trecut la numeroase di­
ficultăți diplomatice, din cauza omiterii sau insuficientei ei
reglementări, prin diferitele tratate (265
266).
Intr’adevăr, tratatele din 1919—20 au făcut distincție
din punct de vedere al dreptului de opțiune, între persoa­
nele mai în vârstă de 18 ani, cărora le-au recunoscut exer­
cițiul personal al acestui drept și între acele mai mici de
18 ani. Pentru această categorie, tratatele au stipulat că
opțiunea părinților determină și noua lor naționalitate. Dar,
ca o lacună, ele nu spun nimic dacă opțiunea tutorului —
în lipsa tatălui și a mamei — are efect și față de copilul mi­
nor. In ceeace privește femeile măritate, aceste tratate dis­
pun că dreptul lor de opțiune este exercitat prin soții lor.
Ele urmează condițiunea juridică a acestora (267).

265) Dispoziție reprodusă în tratatul delà Lausanne (Art. 32) :

.Les personnes âgées de plus de dix huit ans, qui sont établies sur
un territoire détaché ide la Turquie, en iconformité du présent traité,
et qui y diffèrent par la ?lcoce, de la population du .dit territoire,
pourront, dans le délai de deux ans à .dater de la mise en vigueur
du présent traité opter .pour la nationalité d’un des Etats où la ma­
jorité de la population est de la même race, que la personne exer­
çant le droit d’option, et sous la réserve du consentement de cet
Etat“. Iar art. 34 al aceluiaș tratat extinde .dreptul de opțiune la
supușii (ressortissants) turci, în vârstă de peste optsprezece ani,
originari dintr’un teritoriu desfăcut de Turcia, dar stabiliți în mo­
mentul punerii în vigoare a tratatului, în străinătate.
266) Vezi: Cogordan, La Nationalité au point de vue des rap­
ports internationaux. 2 édit. Paris 1890, p. 371 și urm.
267) Vezi Tratatul delà Versailles (art. 37, 85, 91, 113); delà
Saint Germain (art. 72, 82) ; delà Trianon (art. 63, 66) ; delà Neuihy
(art. 42, 45); delà Sèvres (art. 130).
 134 -

O altă întrebare pe care o ridică exercitarea dreptului

de opțiune este următoarea: dacă în drept, în urma opțiunii
persoana își însușește o naționalitate, care este consecința
curgerii acestei facultăți, în fapt ? Chestiunea se pune evi­
dent, în cazul când s’a optat pentru o naționalitate alta de
cât aceea a Statului, pe teritoriul căruia se află optantuL
In această ipoteză, consecința de fapt este obligația de a
părăsi teritoriul pe care se află și de a-și transporta domi­
ciliul în Statul pentru naționalitatea căreia s’a pronunțat:
„Ele (persoanele) vor trebui, în cele douăsprezece luni ce
vor urma, să-și transporte domiciliul, în Statul în favoarea
căruia vor fi optat“. (268)
Dar pentru a garanta soarta bunurilor optanților, tra­
tatele în spiritul lor generos, au prescris măsuri liberale. Ele
nu trebuesc însă interpretate ca susceptibile de a împie­
deca exercițiul oricărui act de suveranitate, asupra teri­
toriului Pe care sunt acele bunuri și ca determinând crearea
unei categorii de bunuri privilegiate, imune, la adăpostul
regulelor de .drept internațional comun: „Ele (persoanele)
vor fi libere de a conserva bunurile imobiliare pe care le po­
sedă pe teritoriul Statului, unde au avut domiciliul lor
anterior opțiunii. Ele vor putea să-și ia bunurile mobile de
orice natură. Nu le va fi impus pentru aceasta, nici un drept
de vamă, fie de intrare, fie de ieșire“ (269270
).
O largă interpretare a acestor dispozițiuni, care de ase­
meni inovează, prin libertatea de conservare a bunurilor imo­
biliare, se găsește în acelaș important tratat din Brünn, care
acordă optantului putința de a reveni să-și administreze
patrimoniul rămas pe vechiul teritoriu, fără ca această re­
venire cu caracter momentan, temporal, să poată pune în
cauză, buna lui credință în schimbarea domiciliului său (27°).
Tratatele din 1919—20 au căutat să garanteze liberta­
tea exercitării dreptului de opțiune și au prescris măsuri

268) Tratatul cu Austria (art. 78); cu Bulgaria (art. 40 și 45);

cu Ungaria (art. 63); cu Turcia (art. 126); cu Statele Aliate (art. 3).
269) Ibidem.
270) Tratatul din Brünn (art. 13 și 3). Acest tratat — în art. 14
— prelungește deasemeni delà unul la trei ani, termenul acordat
optantului pentru a-și schimba domiciliul său. Rațiunea acestei dis­
poziții, a fost criza die locuințe.
 — 135 —

care să ușureze această exercitare și în special să înles­

nească optanților schimbarea domiciliului. De aceea, pe
lângă măsurile analizate, ele au stipulat încă, că Statele se
angajează „-..să nu aducă nici o piedică exercițiului dreptu­
lui de opțiune prevăzut“ (271).
Dar în afară de obstacolele legale și administrative, e-
xercițiul acestui drept se poate lovi de un obstacol material,
care să-l facă aproape imposibil, mai ales când este vorba
de o emigrație în masă, adeseori devenită necesară — în
urma cesiunilor de teritoriu — datorită neînțelegerilor grave
ce există între două rase, dintre care nici una nu voește să
accepte situația de minoritate, sub conducerea Guvernului
celeilalte. Iată de ex., populațiile de țărani, pentru care se­
parația omului de pământ este o operație foarte dificilă,
aproape imposibilă, mai ales că în deobște ele nu au la dis­
poziție mijloacele de lichidare a capitalului lor imobiliar.
Pentru aceste populațiuni, lichidarea bunurilor funciare
constitue o chestiune a cărei rezolvire se impune neapărat,
dacă se urmărește ca dreptul de opțiune să fie o realitate,
și nu un drept teoretic. In aceste cazuri, o intervențiune
mai directă a Statelor, — al căror interes este de a nu avea
grupuri compacte alogene, de supușenie streină, — pare a
se impune.
* **
Tratatele au ținut seamă și de aceste situațiuni, frec­
vente mai ales în peninsula Balcanică și, în consecință, un
articol din tratatul delà Neuilly (272), reprodus în tratatele
cu Turcia (273) și cu Armenia (274), prevede dispozițiuni de
luat de către Puterile Aliate și Asociate „relativ la emigrarea
reciprocă și voluntară a minorităților etnice“, deschisă tu­
turor Statelor limitrofe, cu excepția Turciei. (275).
In baza acestui text, a fost semnată la 27 Noembrie 1919,
între Grecia și Bulgaria, „une convention relative à l’émi­
gration réciproque“.

271) Tratatul cu Austria (art. 81); cu Bulgaria (art. 56); cu Un­

garia (art 63); cu Statele Aliate (art. 5).
272) Art. 50.
273) Art. 143.
274) Art. 3.
275) Art. 16 din Convenție.
 — 136 —

Această convenție, care este conformă principiului na­

ționalităților, întrucât înlesnește regruparea după naționa­
lități, într’o regiune în care ea este necesară din cauza națio­
nalismului exasperat prin o seculară opresiune, reprezintă un
progres în acest sens, că ea vine să reglementeze o emigrație
reciprocă și voluntară.
Ea are o caracteristică, care trebue remarcată. Ordinea
operațiilor pe care le prevede este inversă aceleia pe care
o prevăd tratatele de pace. In acestea situația de drept, pre­
cede situația de fapt; schimbarea de domiciliu urmează
opțiunea. Pe când în convenție, situația de fapt precede ;
emigrația atrage schimbarea de naționalitate: „Emigranții
vor pierde naționalitatea Țării pe care o părăsesc, din mo­
mentul când vor pleca și vor dobândi-o pe aceea a Țărm de
destinație, de la sosirea lor pe teritoriile acestei Țări“ (27°).
Care sunt principalele stipulații ale convenției greco-
bulgare ? Ea recunoaște în primul rând dreptul de liberă
emigrație pentru supușii (ressortissants) contractanților,
care aparțin minorităților etnice, de religie sau de lim­
277). Dar pentru a face posibilă emigrația în masă, con­
bă (276
venția inovează față de tratatele de pace, ordonând lichi­
darea bunurilor imobiliare ale emigranților (278). Iar cât pri­
vește bunurile mobile — reluând formula tratatelor — emi­
granții sunt liberi să le ia cu dânșii, sau să le facă a fi trans­
portate (279).
Lichidarea va fi efectuată printr’o comisiune mixtă,
compusă din reprezentanții celor două State și cuprinzând
un număr egal de membri de altă naționalitate — dintre
care va fi ales președintele — și care sunt numiți de către

276) Convenția greco-bulgară (art. 5).

277) Art. I: „Les Hautes Parties Contractantes reconnaissent à
leurs ressortissants appartenant à 'des minorités ethniques, de reli­
gion ou de langue, le droit d’émigrer librement. „Elles s’engagent
à faciliter par tous les moyens dont elles disposent, l’exercice de ce
droit... à n’y apporter, 'directement ou indirectement aucune entrave
non bstant les lois ou réglements contraires, qui, à cet égard, seront
réfutés sans effet“ Car. 2) ; „...à n’apporter aucun obstacle au dlepart
dun emigrant volontaire pour quelque cause que ce soit“ (art. 3).
278) Art. 7.
279) Art. 6.
 137 —

Consiliul Societății Națiunilor (280). Această comisiune pro­

cedează la valorificarea bunurilor aparținând persoanelor,
care au făcut înaintea ei declarația liberă de a voi să emi­
greze. Aceste bunuri sunt apoi răscumpărate de către Sta­
tele pe teritoriul cărora ele se găsesc (281). Pentru înlesni­
rea emigrației, Părțile se obligă în fine, de a face avansuri
— în măsura fondurilor disponibile — către Comisiune,
care la rândul ei, achită parte din valoarea bunurilor răs­
cumpărate delà emigranți (282283 ).
Dacă astfel de convențiuni — ca aceasta greco-bulgară
—pot câte odată evita primejdioase frământări naționale și o-
feră originale soluțiuni complexei probleme a minorităților,
procedura stipulată nu ar putea fi generalizată și preco­
nizată, decât dacă emigrația ar prezenta două caractere: a)
să fie reciprocă și b) să fie voluntară (28s). Intr’adevăr con­
diția de reciprocitate, trebue considerată ca indispensa­
bilă. Pentru că în cazul când ea este unilaterală și când nu
este aproape egalitate între numărul de emigranți a celor
State, unul dintre ele pierde fără compensație o parte din
populația sa și poate să nu mai găsească solicitanți pentru
solul răscumpărat cu sume ce i-ar desechilibra bugetul. Pe
de altă parte o emigrație forțată contravine principiului na­
ționalităților și aceluia primordial al libertății umane. De
aceea este echitabil, ca în cazurile de transfer de suverani­
tate, să se asigure elementelor alogene nu numai dreptul de
a emigra, ci și acela de a rămâne pe teritoriul cedat și a de­
veni astfel o minoritate legală. Și atunci ajungem la proble­
ma protecțiunii minorității.
A soluționa însă problema minorităților, prin expulzarea
lor de pe teritoriul trecut sub o altă suveranitate — dând
astfel o interpretare exclusivistă principiului naționalităților
—poate fi simplu pentru un Stat, dar o astfel de măsură este

280) Art. 8.
281) Art. 10.
282) Art. 11.
283) J. F. Duparc, loc. cit. p. 218: „La procédure adoptée par
la Convention greco-bulgare est très séduisante... Mais avant d’en
hasarder une généralisation, il faut le rappeler, une teille procédure
n’est possible que si l’émigration (presente deux caractères : „d'étre
une émigration volontaire et réciproque“.
 — 138 —

eontrarie principiilor dreptului internațional comun și spiri­

tului drepturilor omului (284285
).
« $
Totuși o astfel de soluție a fost admisă de către Confe­
rința delà Lausanne. Guvernul truc delà Angora și guver­
nul grec iau semnat, la 30 Ianuarie 1923, o convențiune refe­
ritoare la schimbul populațiilor grecești și turcești, al cărei
prim articol stipulează: „...Se va proceda delà 1 Maiu 1923
la schimbul obligatoriu al supușilor (ressortissants) turci și
ai supușilor (ressortissants) greci de religie musulmană sta­
biliți pe teritoriile grece“. In virtutea art. 2, numai locuito­
rii greci din Constantinopole deja stabiliți în acest oraș îna­
inte de 30 Octombrie 1918 și locuitorii musulmani din Tracia
occidentală nu vor fi cuprinși în acest schimb obligatoriu.
Procesele verbale ale Conferinței din Lausanne (283) ne arată
că delegația greacă ceruse ca schimbul populațiilor să fie
voluntar și numai la insistența mare a delegației turcești,
s’a introdus caracterul de obligativitate. Ceeace face, ca din
punct de vedere al principiilor, această convenție să repre­
zinte un pas îndărăt în evoluția dreptului internațional.
Ea conține mărturisirea implicită, din partea Principa­
lelor Puteri Aliate, care au admis-o, a insuficienței garan­
țiilor generale din tratatele minorităților, pentru raporturile
dintre Turci și Greci. Atitudinea lor este criticabilă, pentru
că în special Turciei — care în trecut cunoscuse cele mai nu­
meroase intervențiuni pentru rațiuni de umanitate — putea
să i se impună serioase obligațiuni pentru protecțiunea
minorităților, menținându-se cel puțin acele prevăzute prin
tratatul delà Sèvres. De aceea, cum spunea Lord Curzon în
ședința din 13 Decembrie 1922 a Conferinței din Lausanne,
această convenție prevede „o soluție extrem de defectuoasă
și ale cărei urme, universul le va purta timp de un secol“ (286).
Trista situație în care s’au găsit ani de-a rândul, și se gă­
sesc încă, cu toate ajutoarele date, Grecii și Turcii schimbați
în virtutea acestei convenții, a dat dreptate aprecierilor pe­
simiste ale Lordului Curzon. Deaceea trebue sperat, că acor-

284) Vezi A. Mandelstam, loc. cit. pag. 416—417.

285) Livre jaune français, t. I, No. 20, pag. 261.
286) Livre jaune, t. I. p. 175.
 — 139 —

dul greco-turc încheiat la Lausanne, va rămâne un prece­

dent izolat în istoria dreptului ginților (287).
In general, se .poate spune, că soluția problemei minori­
tăților prin emigrație, interesantă ca soluție locală, și
recomandabilă chiar când ea este voluntară, nu se poate
aplica decât acolo unde anumite condițiuni specifice, pe
care le-am semnalat, sunt îndeplinite. In consecință ea
nu ar putea fi generalizată, deci recunscută ca un principiu
general — valabil, de drept internațional. Aplicațiunea ei în
ținuturile, în care civilizația a desvoltat prea mult individua­
lismul și interesele particulare — de ex. în Europa Centrală
— fiind imposibilă, acest fapt dovedește cu prisosință carac­
terul ei strict local și specific. Deaoeea, în această regiune
cu numeroase minorități, autorii tratatelor nici nu au pres­
cris-o.
*
« »
Trebue să mai amintim, că în dorința de a găsi un mijloc
de schimbare a naționalității, care să permită obținerea de
sincere atașări a individului față de Stat, tratatele de pace din
1919—1920 au prevăzut încă o instituție ,,într’adevăr nouă,
a cărei creațiune li se datorește“. (Engeström). Este așa nu­
mita reclamație de naționalitate, care dă posibiltate unor
categorii de indivizi, ca — trecând chiar peste rigiditatea
principiilor stabilite în materie — să-*și însușească naționa­
litatea de care se simt mai legați, printr’un act de manifes­
tare de voință, subordonată în unele cazuri agrementului
Statului interesat. Scopul urmărit este dublu: 1) regrupa­
rea naționalităților. Astfel se permite de ex. polonezilor do-
miciliați în Germania, supuși germani, de a reclama națio­
nalitatea poloneză; 2) ameliorarea situației indivizilor, care
sunt lezați prin cesiunea de teritoriu, consecință a aplicațiunii
principiului naționalităților. Se autoriză astfel germanilor
domiciliați recent în Boemia, de a deveni ceho-slovaci, pen­
tru a nu rămâne străini pe teritoriul în care își au patrimo­
niul lor (288).

287) Pentru analiza acestei convenții: A. Mandelstam, loc. cit.

416—417; M. Ténékidies. Le Statut des Minorités et l’échange des
populations greco-turques. (R. G. D. I. P., a. 1924, 2-e série, t. VI, pag.
72—88).
288) Vezi E. M. Engeström, loc. cit. p. 126—139.
 — 140 —

Instituție originală, deosebită de dreptul de opțiune, re-

clamația de naționalitate este de asemeni o consecință a
adoptării principiului naționalităților, ca idee călăuzitoare
în opera elaborată prin tratatele din 1919—1920.
«
* «
Privind astfel în mod sintetic, dispozițiile referitoare la
schimbările de naționalitate, vedem >că spre deosebire de
trecut, tendința inaugurată în urma triumfului principiului
naționalităților, este că desnaționalizarea de plin drept
începe să joace un rol relativ limitat. In schimb drep­
tul de opțiune, ameliorat și desvdltat, reclamația de naționa­
litate, emigrația reglementată, etc., au dobândit un rol spo­
rit. Și acest fapt constitue încă o transformare, pe care prin­
cipiul naționalităților concretizat în realitățile internațio­
nale, tinde să o imprime noului drept al ginților.
 CAPITOLUL VU

Principiul Naționalităților și principiul de protecțiune

a minorităților
(Çaracteristicelé juridice ale regimului instituit prin Tratatele
de pace și prin Tratatele adiționale)

analiză a clauzelor teritoriale din tratatele de pace din

V/ 1919—1920, și o cercetare a nouii hărți a Comunității
Statelor, a Europei în special, ne duce la această constatare
evidentă: cu toată dorința lor de a construi exclusiv State
naționale, imprimând o aplicațiune cât mai întinsă principiu­
lui naționalităților, autorii tratatelor nu au putut desăvârși
această operă ideală. Obligați de a crea State 'inabile—spre a
infirma una dintre cunoscutele obiecțiuni aduse de criticii
teoriei naționalităților,—nevoiți apoi să țină seamă de coman­
damentul superior al realizării unei păci durabile, ca și de
acel complex de împrejurări și de factori de ordin istoric,
geografic, economic sau strategic, care au amestecat popu-
lațiunile, acești autori ai nouii ordini internaționale, au tre­
buit să se mulțumească cu o aplicațiune relativă a princi­
piului naționalităților.
Astfel au apărut aceste noui State naționale, privite de
conștiința juridică colectivă, — care astăzi „trebue conside­
rată ca adevăratul fundament al noului drept internațio­
nal“ (N. Politis) — drept cea mai superioară formă de Stat,
din câte a înregistrat până acum evoluția istorică a omeni­
rii. State naționale, în care națiunea ce dă numele Statului, a
cărui substanță vie, principiu însuși îl formează, este majo­
ritară, dar în cadrele teritoriale ale căruia, se găsesc inte­
grate prin stipulațiile tratatelor, grupuri umane deosebite
prin rasă, limbă sau religie. Pentrucă, din amintitele cauze,
 — 142 —

cu toată străduința lor, autorii tratatelor nu au putut să

desființeze complect, ci au reușit numai să simplifice și să re­
ducă aspectele și proporțiile problemei minorităților. Aceasta
fiind situația—evidențiindu-se adică, că în practică dreptul de
auto-determinare are limite bine definite, (288 bis) ca fiind o
imposibilitate de a se fixa frontiere naționale în acele teritorii
în care conviețuesc fracțiuni a mai multe rase, sau se vorbesc
mai multe limbi, sau sunt practicate mai multe religii, —
autorii Tratatelor au crezut de bine, de a imagina un sistem
de protecțiune a acestor minorități de rasă, de limbă și de re­
ligie, garantând indivizilor ce le compun, drepturi de natură
a asigura bună starea și fericirea ființei umane. Desigur
constituțiile tuturor Statelor naționale, cărora noul regim de
protecțiune li s’a impus, conțin în genere liberale dispozi-
țiuni care ar fi putut fi considerate suficiente spre a garanta
drepturile omului, și pentru indivizii minoritari integrați
acestor State, și deveniți cetățeni (ressortissants) ai lor, prin
însuși faptul tranisfertului de suveranitate, asupra teritoriu­
lui în care ei viețuesc.
Dar acești autori ai tratatelor au voit mai mult. Au voit
anume, să concentreze în angajamente internaționale, și în
acest punct, concepția wilsoniană. Căci nu trebue uitat că
Președintele Wilson care insistase totdeauna asupra necesi­
tății unei „justiții imparțiale“, definind această justiție, ca
„aceea ce nu cunoaște favoriți, și nu are alte reguli decât
egalitatea de drepturi a popoarelor interesate“, este primul
delà care a pornit și propunerea relativă la protecțiunea mi­
norității; ea fiind formulată în termeni analogi acelora din
tratatul delà Berlin, cu adausul stipulării egalității politice
în favoarea minorităților anexate. Numai apoi, Colonelul
House — interesat în materie, prin inițiativa Comitetului
evreesc american, în frunte cu judecătorul Julian W. Marck
și Louis Marchall, — și delegația americană, au pregătit anu­
mite texte relative la minoritățile din teritoriile viitorului
Stat polonez, care trebuiau înserate în tratatul de pace cu
288 bis) Exercițiul mai întins al acestui drept, este condiționat
cum spun© Prof. Georges Scelle „..©ar les progrès de l’organisation
internationale, de la réglementation des compétences et du Droit
constructif“. (Précis ide Droit des Gens. Principes et systématique.
Paris 1934, pag. 272).
 143 —

Germania (289). De asemeni autorii tratatelor au voit să arate

prin stipularea unor măsuri speciale care să asigure protec-
țiunea minorităților etnice, confesionale și de limbă, află­
toare pe teritoriile ce vor schimba de suveranitate, deosebirea
dintre generoasa și liberala pace wilsoniană, care atunci se
elabora, și pe care Președintele Statelor-Unite o voia cât mai
inovatorie, și ceeace ar fi putut să fie pacea dictată de Pu­
terile Centrale, în ipoteza eventualei lor victorii, pentru că
„șanțul adânc care separă moravurile politice germane
dinainte de războiu șâ principiile proclamate de Aliați în cursul
ostilităților, nu este nicăeri mai aparent, ca în tratamentul
acordat minorităților supuse (Manley O. Hudson) (29°). In-
tr’adevăr, în timp ce pentru Puterile Aliate și Asociate „prin­
cipiul de justiție este datorit tuturor popoarelor și tuturor
naționalităților“, respectul drepturilor omului apărându-le
ca o consecință firească a principiului națibnalităților, prin­
țul Von Bülow susținând politica Germaniei în Polonia, nu
ezita de a spune, că „...în lupta naționalităților, o națiune
este ciocanul și alta este nicovala; una este învingătoare și
alta învinsă“; pentrucă „este o lege a vieții și a istoriei, ca
atunci când două civilizații naționale se întâlnesc, ele să
lupte pentru întâetate“ (291). Nu vom susține că această con­
cepție de dominațiune politică a prevalat totdeauna în Ger­
mania. Vom recunoaște că în timpul războiului mondial, —
când declarațiile wilsoniene au devenit expresiunea oficială
a unei doctrine, adoptată de cea mai mare parte dintre beli-
geranți, — Germania s’a grăbit și ea să adopte o atitudine
liberală față de naționalități, sub presiunea evenimentelor,
câteodată supralicitând chiar prin declarațiile sale, Puterile
Aliate și Asociate, spre a-și atrage simpatiile unor naționali­
tăți. Austro-Ungaria a procedat la fel; și ea s’a grăbit să
afirme o atitudine favorabilă naționalităților, punând în per­
spectivă transformarea dualismului din anul 1867, într’o
Monarhie federativă. Această Austro-Ungarie, definită în
preajma războiului mondial, drept un „cimitir al naționali­
tăților“, în care nici nu exista o națiune austriacă, — alături
de ațâți cercetători, Take Ionescu scrisese: „Știm cu toții și
289) Manley O. Huidteon. loc. cit. pag. 169
290) toc. cit. pag. 165.
291) Ibidem. pag. 165.
 — 144 —

repetăm mereu, că nu există națiune austriacă. Asta e ade­

vărat în sensul propriu .al cuvântului. Un popor austriac
adică o totalitate de oameni având aceeași conștiință colec­
tivă, nu există și n’ar putea exista“ (292), — dar care dăinuia
printr’o tradițională politică de asuprire și divizare a națio­
nalităților după faimoasa maximă a Habsburgilor: divide ei
impera. Este doar cunoscută declarația de odinioară a lui
Metternich: „.... popoarele mele își sunt străine imul altuia;
cu atât mai bine; eu trimit Unguri în Italia și Italieni în Un­
garia; din antipatia lor naște ordinea, iar din ura lor reci­
). Ce tipică aplicațiune și-a avut
procă, pacea generală“ (293294
această concepție în istoricul eveniment al Revoluției
delà 1848, ne-o spune Benedetto Croce în „Storia d’Europa“,
în termeni ca aceștia: „...Casa de Austria a salvat atunci Im­
periul, întrebuințând naționalitățile, pe una contra alteia ;
Germani și Croați contra Italienilor, Boemi și Croați contra
Vienei răsculate, Croați și Germani contra Ungurilor. Și re­
curgând apoi pentru a potoli pe Unguri la Țar, care a trimes
un transport de armată rusească“ (2SH).
«
# «
Ar rămâne astfel stabilit, că o chestiune de principiu,
apoi necesitatea de a oferi un spor de garanții speciale
pentru pacea ce ise elabora, — să nu uităm că Tratatele în­
scriau această idee a interdependenței dintre pacea socială,
din interiorul unui Stat, și pacea internațională, — ca și în
fine o chestiune de amor propriu, au determinat pe Aliații
învingători, mai ales că precedentele în materie nu lipseau,
să înscrie printre problemele ce trebuiau lichidate și aceasta,
a protecțiunii minorităților. Astfel a revenit Comisiunii Sta­
telor Noui și a protecțiunii minorităților (295) delà Conferința

292) Citat de Const. Graur în : „Cu privire la Franz Ferdinand,

București, 1935, pag. 162.
293) Viktor Bibi. Vom Revolution zu Revolution a. 1924 (citat de
Const. Graur, loc. cit. pag. 572).
294) Const. Graur, loc. cit. pag. 173.
295) Astfel compusă: D-nii: Berthelot și Kammerer (Franța) ;
Headlam Morley și Care (Marea Britanic);’De Martino și Col. Cas-
toldi (Italia); Adatci (Japonia); David Hunter Miller (Statele-
Unite). Mai târziu reprezentantul american fu Allen W. Dulles și
Prof. A. C. Coolidge (Consilier).
 145 —
Păcii, — a cărei activitate a fost desigur influențată și de
Memorandumul adresat Conferinței de Pace de către Comi­
tetul delegațiilor evreești (296), — importanta misiune de a
studia și propune textele respective în materie. Texte care
inovând aproape revoluționar față de clasica teorie a suve­
ranității intangibile a Statelor, va duce la formularea unui
drept al indivizilor, difer ențiați de majoritatea populației
prin rasă, limbă sau religie. Acest drept al indivizilor mino­
ritari,—creat deci și ca urmare a faptului că s’a constatat
„imposibilitatea de a se găsi o soluție care să facă să dispară
minoritățile“ (Epstein) — se impune respectării, numai pen­
tru unele State din noua Comunitate internațională. Și el
isvorește dintr’un complex de acte juridice internaționale,
unele elaborate în epoca întocmirii tratatelor de pace, altele
ulterior. Aceste documente se grupează în modul următor:
a) Tratatele de pace între Principalele Puteri Aliate și Aso­
ciate și învinșii războiului; b) Tratatele „adiționale“, denumi­
te Tratatele minorităților, încheiate între Principalele Puteri
Aliate și Asociate de o parte și Statele nou 'create sau între­
gite teritorialicește, de altă parte; c) Declarațiile unor State,
acceptate în Societatea Națiunilor; d) Tratatele de minori­
tăți, încheiate între diferite State; e) Rezoluțiile Consiliului
și ale Adunării Societății Națiunilor. Din aceste diferite is-
voare ale dreptului de protecțiune a minorităților, rezultă în
consecință că sunt obligate următoarele State: Austria (297),
), Turcia (30°), acestea din catego­
Ungaria (298), Bulgaria (299300
ria învinșilor. Nu întâlnim însă în această categorie Germa­
nia, Mare Putere, care de altfel în contra-proectul său rela-

296) Astfel pentru C. A. Macartney, cum o suisține în întinsa sa

operă: National Stat and National Minorities. Oxford and London
1934, origina acestor tratate nici nu treoue căutată în concepții
adânci ale autorilor lor, ci aproape exclusiv în acțiunea continuă șl
neobosită a organizațiilor internaționale evreești și a putrnicilor repre­
zentanți ai evreilor americani, care se străduiau să asigure lumii
evreești o protecțiune juridică internațională mai ales față de două
State: Polonia si’România.
297) Tratatul delà Saint Germain, din 10 Septembrie 1919, (Art
62—69).
298) Tratatul delà Trianon din 4 Iunie 1920 (Art. 54—60).
299) Tratatul delà Neuilly din 27 Noembrie 1919 (Art. 49—57).
300) Tratatul delà Sèvres d:n 10 August 1920 (Art. 140—151);
abrogat însă prin Tratatul delà Lausanne din 24 Iulie 1923 (Art.
37—45).
io
 146 —

tiv la tratatul de pace, cerea protecțiunea minorităților în

general, și pe aceea a minorităților germane din teritoriile
cedate, în particular, declarându-se ea însăși gata să asigure
pentru minoritățile ce locuesc pe teritoriul său, tratamentul
cerut de negociatele tratate ale minorităților. Exceptarea ei
s’a făcut, s’a zis, pentru că ea este un Stat de înaintată și
veche cultură, ceeace presupune în mod firesc respectarea
drepturilor omului. Dar s’a uitat, că această cultură nu a îm­
piedecat în trecut, ca Germania „...să se facă vinovată de acte
de crud despotism față de (minoritatea poloneză de pe teri­
toriile sale“ (Paul Fauchille). Ca urmare, nu întâlnim în
Tratatul de Pace cu Germania (delà Versailles din 28 Iunie
1919), decât, două texte cu caracter de protecțiune a mino­
rităților (Art. 86 și 93) dar și acelea stipulând principial, obli­
gația de protecțiune pentru Ceho-Slovacia și Polonia.
Găsim apoi ca State obligate la noul regim de protec­
țiune a minorităților, pe acele nou create sau întregite teri-
torialicește, — puse deci din acest punct de vedere în cate­
goria învinșilor, — și anume: Polonia (301), Ceho-Slova­
cia (302), România (303), Jugoslavia (304), Grecia (305), Arme­
nia (306). Nu găsim în această 'categorie Hedjazul, față de
care, s’a zis, obligația de protecțiune a minorităților era
inutilă dată fiind omogenitatea populației sale. Nu găsim
apoi Italia, Stat sporit ca teritoriu și ca număr de minoritari,
în urma războiului, dar catalogat drept „Stat cu interese ge­
nerale“, deci Mare Putere, după limbagiul clasic. Statelor din
această categorie li s’au impus acorduri speciale în materie,
cum preconizau tratatele de pace, și aceste acorduri înche­
iate între Principalele Puteri Aliate și Asociate și fiecare din­
tre Statele respective, — fără participarea ca Parte a Societă-

301) Trat, din 28 Iunie 1919, tratat tip de protecțiune a minorită­

ților, pus su!b garanția Soc. Naț., la 13 Februarie 1920.
302) Trat, din 10 Sept. 1919, pus sub garanția Soc. Naț., la 29
Noembrie 1920.
303) Trat, din 9 Decembrie 1919, pus sub garanția Soc. Naț., la 30
Auigust 1921.
304) Trat, din 10 Septembrie 1919, pus sub garanția Soc. Naț. la
29 Noembrie 1920.
305) Trat, din 10 August 1920, pus sub garanția Soc. Naț. la 26
Septembrie 1924.
306) Trat, din 10 Aug. 1920, abrogat însă prin Trat, delà Lau­
sanne din 1923, care nu mai recunoaște independența Armeniei.
 — 147

ții Națiunilor, căreia i s’a conferit obligația de garantă, —

sunt în deobște denumite Tratate ale Minorităților. Cum
însă nu a întârziat a se evidenția nedreptatea făcută State­
lor obligate, al căror drept de egalitate se găsea încălcat,
Societatea Națiunilor însăși, prin prima ei Adunare, — din
inițiativa Lordului Robert Cecil și ila propunerea formală a
unei Comisiuni (compusă din Lordul Robert Cecil (Africa de
Sud), Motta (Elveția), Eduard Beneș (Ceho-Slovacia), — a
emis recomandația ca viitorii Membri să fie obligați, spre a
fi primiți în Societate, de a accepta aplicarea principiilor în­
scrise în Tratatele Minorităților și de a cădea de acord cu
Consiliul, asupra modalităților de aplicare. In virtutea aces­
tei recomandări, formulată la 15 Decembrie 1920 —care nu
a lipsit de a fi interpretată și ca o nouă condițiune pentru
admiterea de noui Membri, dincolo de prescripțiile Art. 1
par. II din Pact (30T), — principiul de protecțiune a minori­
tăților a înregistrat o extindere la încă câteva State, intrate
în Societatea Națiunilor, ulterior ființării sale (Statele Bal­
tice, cele Caucaziene, și Albania) (307
308). Deși — vom remarca
— pentru unele dintre ele, declarațiile semnate nu fără oare­
care opoziție din partea lor, constituesc o situație juridică su­
perioară aceleia a Statelor, care au semnat pur și simplu Tra­
tatele Minorităților. De asemeni, o similară extindere și pre­
cizare a dreptului minorităților, a însemnat seria de conven-
țiuni particulare, încheiate între două sau mai multe State,
în scopul de a reglementa situația minorităților, unele dintre
ele prezentând o specială importanță prin inovatorii modali­
tăți de concretizare a principiului de protecțiune (309). In

307) Pentru discuția chestiunii, vezi și lucrarea noastră: Protec-

țiunea Minorităților sub regimul Societății1 Națiunilor. Oradea 1930.
(Premiată de Academia Română) pag. 50. De asemeni pentru desba-
terile din Cbmlsiunea a V-a, vezi: Actes de la première Assemblée de
1920 t. I. pag. 569; Tom!. II pag. 231 și urm.
308) Reocmtandarea Adunării H-â era astfel redactată: „..Hans
le cas où les Etats ibaltiques, caucasiens et l’Albanie seraient admis
dans la Société des Nationș, l’Assemblée recomande à ces Etats de
prendre les mesures propres à assurer les Traités de minorités et
leur demande ide bien vouloir se mettre d’acord avec le Conseil, sur
les détails d’application“. (Actes... pag. 569).
309) De amintit în seria acestor acte internaționale, care consti­
tuesc a treia categorie de documente institutive a noului regilm de
protecțiune a minorităților: 1) Convenția Greco-Bulgară relativă la
emigrațiunea voluntară și reciprocă a minorităților, semnată la
 — 148 —

ceeace privește rezoluțiile Adunării și .ale Consiliului Socie­

tății Națiunilor, ele constituesc un isvor pentru cunoașterea
dreptului minorităților, în executarea sa, și pentru cunoaș­
terea procedurii înaintea Societății Națiunilor, în materie de
minorități (310).
$

Desigur că noul regim de protecțiune a minorităților

este mai întins și mai cuprinzător decât orice realizare ase­
mănătoare din trecut; protecțiunea minorităților depinzând
totdeauna de gradul de penetrațiune în conștiința umană a
principiului naționalităților, unul din aspectele căruia, ea ,și
este în definitiv.
De aceea înregistrăm în acest nou regim de protecțiune^
o întinsă garantare a drepturilor individului minoritar, drep­
turi ce isvorăsc din principiul de libertate individuală și de
inviolabilitate a persoanei umane. Aceste drepturi sunt pri­
vite și sunt recunoscute minorităților — și vom înțelege prin
minorități în lipsa unei definiții oficiale, după avizul con­
sultativ al Curții Permanente de Justiție Internațională, din
15 Septembrie 1923: a) persoanele care diferă de majoritatea
populației prin rasă, religie sau limbă; b) supușii (resortis­
sants) care diferă de majoritatea celorlalți supuși (ressortis-

Neuilly, la 27 Jfoemlbrie 1919; 2) .Convențiunea Austriaco-Ceho-SIova-

că, semnată la Brünn în. 7 Iunie 1920, (referitoare la naționalitate și
la protecțiunea minorităților; complectată prin convent'unea supli­
mentară din Karlsbad din 23 August 1920, relativ la afacerile șco­
lare și la arbitragiu; 3) Acordul Lahaney între aceleași Puteri, sem­
nat lâ 10 Decembrie 1921; 4) Două convențiuni între Polonia și ora­
șul liber Dantz'g: prima din 9 Noemforie 1920, a doua din 24 Octom­
brie 1921; 5) Tratatul Italo-Jugoslav delà Rappallo, din 12 Noembrie
1920; 6) Tratatul Polono-Cehoslovac semnat la Praga, în 29 Noem-
brie 1920; 7) Tratatul dintre Estonia, Finlanda, Letonia și Polonia,
semnat la Varșovia, în 17 Martie 1922; 8) Tratatul de pace dintre
Polonia, Rusia și Ucraina semnat la Riga, în 18 Martie 1921; 9) Con­
venția Germano-Polonă asupra Sileziei de sus, semnată la Geneva,
în 15 Mai 1922; 10) Convenția Polono-Ceho-Slovacă semnată la Pra­
ga în 23 Aprilie 1925; 11) Acordul Româno-Jugoslav, semnat la Bled
în 17 August 1927, referitor la. problema școlară a Banatului Româ­
nesc și Iugoslav, etc.
310) Pentru această problemă vezi și studiul nostru : La procédure
en matière de minorités, devant la Société des Nations. Craiova 1931.
 149

sants) prin rasă, religie sau limbă, — (311) dintr’un întreit

puncte de vedere: a) ca locuitori; bj ca cetățeni ai Statului;
c) ca Membri ai unei minorități. (312).
I. Intr’adevăr, tratatele vorbesc mai întâiu de drepturile
omului, pe care un autor ca A. Mandelstam le grupează în
dreptul la viață, dreptul la egalitate, dreptul la legalitate.
Astfel respectul vieții, a libertății, a conștiinței religioase, a
tuturor cultelor care nu vor fi contrarii, ordinei publice și
bunelor moravuri, sunt garantate tuturor locuitorilor, fără
distincție de rasă, de religiune sau de naștere. Ele consti-
tuesc pentru Stat o obligațiune de ordin internațional. In-
tr’adevăr, art. 2 din Tratatul cu Polonia, — tratatul tip de
protecțiune a minorităților, — reprodus în toate celelalte
tratate, spune: „Guvernul polonez se angajează să acorde tu­
turor locuitorilor deplină și întreagă protecție a vieții și
libertății lor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de
limbă sau de religie. Toți locuitorii Poloniei vor avea dreptul

311) In ceea ce privește chestiunea de a se ști, în concreto, dacă

o persoană aparține sau nu unei minorități, vom accentua asupra
lacunei tratatelor, în materie. Desigur ar fi o soluție ideală aceea for­
mulată în art. 74 din Convenția Germano-Poloneză din 15 Mai 1922,
după care „...chestiunea de a ști dacă o persoană aparține sau nu
unei minorități de rasă, de limbă sau de religie, nu poate face obiec­
tul vreunei verificări sau a vreunei contestații de către autorități“;
ceea ce înseamnă „..faire dépendre la nationalité de l’individu de sa
déclaration librement donnée. La fixation de la nationalité par l’auto­
rité est inadmissible“. (Arthur De Balogh. La Protection inter­
nationale des minorités, Paris, 1930, pag. 83). Idee reluată și reco­
mandată a fi generalizată, de a XXI Conferință a Uniunii Interpar­
lamentare, ținută la Copenhaga între 15 și 17 August 1933. Dar nu
trebue deopotrivă ignorat, că în anumite împrejurări, aceasta ar pu­
tea fi o soluție primejdioasă pentru Stat; că s’ar putea de ex., ca ele­
mente iresponsabile să reclame regimul minoritar sub îndemnul unor
agitatori sau iredenti'ști, al căror scop real ar fi slăbirea Statului, ceea
ce ar fi cu totul contrar spiritului tratatelor. De aceea, s’a zis, So­
cietatea Națiunilor trebue să aducă o bună definiție a minorității, în
cadrul tratatelor existente; astfel cum cerea De Jouvenel la Geneva
(în anul 1925), și reprezentantul Braziliei, De Mello Franco, în rapor­
tul prezentat Consiliului la 9 Decembrie 1925. Până atunci însă, față
de neajunsurile eventuale, trebue recunoscut Statului un drept în
materie. (Vezi asupra acestui punct: R. Weltzendorff. Grundgedarken
des Recht der Nationaler Minderheiten, Berlin 1921, pag. 23 și urm.).
312) Pentru desvoltări vezi : J. F. Duparc, loc. cit.; A. Mandelsam.
La protéction des minorités (Rec. des cours de l’Acad. de la Haye,
a. 1923 t. L etc.
 150

la liberul exercițiu, atât public cât și privai, al oricărei cre­

dințe, religie sau cult, a cărui practică nu va fi incompati­
bilă cu ordinea publică și bunele moravuri“. Ultima idee res­
trictivă a drepturilor stipulate minorităților în acest text, nu
figurează pentru o explicabilă rațiune—aceea de a nu permite
guvernului otoman, anihilarea prin abuz a dreptului recu­
noscut—în art. 141 al Tratatului delà Sèvres. Să remarcăm
însă, că în ceeace privește conținutul acestor stipulații, el
este clar exprimat, și se caracterizează prin forma generală,
pe care le-au dat-o tratatele minorităților, înglobând în
această protecțiune, pe toți locuitorii Statului. (313).
Vom remarca mai departe, că dreptul de cetățenie se
obține fără restricții, prin nașterea pe teritoriul Statului,
sau prin domiciliu sau indigenat la o dată determinată.
Această chestiune vitală pentru persoanele care locuesc
nouile State sau cele mărite, în momentul constituirii lor,
este soluționată — deși câte odată ne uniform — prin regule
precise, în tratatele din 1919—1920.
Ele nu au împiedicat totuși de a da naștere la dificul­
tăți, cum vom vedea, în aplicațiunea lor. Dreptul de
opțiune este de asemeni recunoscut; iar convențiunea adi­
țională semnată la Neuilly între Bulgaria și Grecia, stipu­
lează libertatea de emigrație reciprocă și voluntară, fără
vreo restricție. Prin ea se determină ipso jure noua na­
ționalitate.
II. Tratatele se ocupă apoi de drepturile cetățeanului.
Ele proclamă egalitatea înaintea legii, politică sau civilă,
pentru toți supușii (ressortissants) Statului, fără distinc-
țiune de rasă, de limbă sau de religiune. In consecință deo­
sebirile de religiune nu le vor aduce nici un prejudiciu, în
bucurarea de drepturile lor, nici la admisiunea în funcțiu­
nile publice.

313) Motivele în A. Mandelston, loc. cit., pag. 411: „H a semblé

bon aux auteurs.dies traités die soustraire à l’arbitraire de l’Etat, non
seulement le droit à la. vie et à la liberté de ses ressortissants appar­
tenant à une minorité, mais également celui des ressortissants ap­
partenant à la majorité, et celui de tous les étrangers. C’est la. consé­
cration, sur une plus vaste échellej, de l’intervention d’humanité,
jusqu’ici exercée en Turquie et dans les Etats balcaniques, au seul
profit des minorités“.
 — 151 —

Aceste principii sunt concretizate în Art. 7 și 8 din Tra­

tatul cu Polonia, de asemeni reproduse în toate celelalte
tratate, cu excepția celui încheiat la Lausanne, care con­
ține o versiune deosebită. (314).
„Toți supușii (ressortissants) polonezi,—zice art. 7,—
vor fi egali înaintea legii și se vor bucura de aceleași drepturi
civile și politice, fără deosebire de rasă, de limbă sau de re­
ligie. Deosebirea de credință sau de confesiune nu va trebui
să vatăme niciunui supus (ressortissant) polonez în ceeace
privește bucurarea de drepturile civile și politice, mai ales
pentru admiterea în f uncțiunile publice și la onoruri, sau la
exercițiul diferitelor profesiuni sau industrii“. In continuare,
art. 8 dispune: „Supușii (ressortissants) polonezi, aparținând
minorităților etnice, de religie sau de limbă, se var bucura
de acelaș tratament și de aceleași garanții, în drept și în
fapt, ca și ceilalți supuși (ressortissants) polonezi“. Este inte­
resant de subliniat că tratatele înțeleg să asigure egalitatea,
nu numai de drept, ci și de fapt. In consecință, Statul nu tre-
bue să se mărginească la a respecta, în legislația sa internă,
egalitatea tuturor supușilor (ressortissants), ci trebue pe
lângă aceasta, să vegheze ca egalitatea proclamată să fie
asigurată în viață. Chestiunea este de mare importanță,
din punct de vedere practic.
Nici o restricție nu va fi impusă în libera întrebuințare
a unei limbi, sau a alteia și „—cu rezerva dreptului guvernu­
lui de a stabili o limbă oficială“, — anumite înlesniri vor fi
acordate supușilor (ressortissants), care nu vorbesc limba
oficială, pentru ca să poată utiliza limba lor înaintea tribu­
nalelor (dar nu și înaintea administrației).
Se acordă apoi minorităților etnice, religioase sau de
limbă, dreptul de a crea pe cheltuiala lor, de a administra și
de a conduce școli și alte stabilimente de educație, de bine-

314) Trat, delà Lausanne declară: „Tous les habitants de la Tur­

quie1 sans 'distinction de réllgion, seront égaux devant la toi“ (Art._39).
Dar el nu stipulează egalitatea de drepturi civile și .politice, decât în
favoarea non-musulmanilor: ,JLes ressortissante turcs appartenant
aux minorités non musulmanes jouiront des mêmes droits civils et
politiques que les musulmans“. (Vezi motivele care au determinat acest
text în „Discours de Lord Curzon du 9 juin 1923“. Livre jaune sur la
Conférence de Lausanne“, t. I, p. 244.
 152

facere, de confesiune ca și instituțiuni sociale. Limba lor de

asemeni va fi întrebuințată de institutele de educație și
cultură, cu respectul totuși al limbei oficiale. Li se asigură
— în acest scop — și o parte echitabilă din sumele atribuite
educației, religiei sau benefacerilor, în orașele și districtele
în care populația minoritară se află în proporție considera­
bilă. (Art. 9 și 10).
III. Urmează în fine, clauzele speciale pe care le găsim
în diferitele acte juridice internaționale relative la protec-
țiunea minorităților și, care nu interesează decât pe anumite
State și pe anumite categorii de persoane, a) Astfel Evreii
din Polonia și din Lituania se bucură de drepturi speciale.
Comitetele școlare desemnate de către comunitățile evreești
asigură — sub controlul general al Statului — repartizarea
părții proporționale din subvențiile publice asigurate școalelor
evreești, ca și organizarea și conducerea acestor școli. Evreii
sunt dispensați de a îndeplini vreun act care ar constitui o în­
călcare a Sabbatului, și nu pot fi loviți de vreo incapacitate,
dacă refuză de a se prezenta înaintea tribunalelor sau de a în­
deplini acte legale, în ziua Sabbatului. In consecință, Polonia
și Lituania trebue să evite de a fixa alegeri generale sau
locale, Sâmbăta. Totuși, aceste dispoziții nu scutesc pe Evrei
de obligația militară, de măsurile necesitate de apărarea na­
țională sau de menținerea ordinei publice, obligații ce revin
tuturor supușilor (ressortissants).
b) Dispozițiile privitoare la Evreii polono-lituanieni au
servit ca model pentru anumite clauze din tratatul delà
Lausanne, relative la drepturile populației creștine și evreești
din Turcia. Guvernul turc s’a mai obligat să reglementeze
statutul familial și personal al minorităților ne musulmane,
conform cu obiceiurile lor.
c) In ceeace privește minoritatea musulmană, Grecia,
Jugo-Slavia și Albania s’au angajat de a lua măsuri proprii
pentru reglementarea — conform cu obiceiurile musulmane
— a chestiunilor de drepturi de familie și de statut personal.
Primele două State trebuesc în plus, să asigure protecțiunea
stabilimentelor religioase sau de binefacere musulmane și
a fondațiunilor pioase. Un reiss-ulema trebue în fine numit
de către Jugo-Slavia, pentru musulmani .
 153

d) Anumite minorități au obținut o largă autonomie

teritorială. Să cităm mai întâi orașul liber Dantzig, al cărui
Statut autonom a fost determinat chiar prin tratatul delà
Versailles (art. 100—109). Apoi teritoriul Rutenilor din Car-
pați (trat, cu Ceho-Slovacia, art. 10, 11, 12, 13) care are o au­
tonomie, ce amintește pe aceea a unor posesiuni britanice:
autonomie, legislativă, administrativă, religioasă și judiciară.
Rutenii au o Dietă locală, o reprezentanță proprie în Parla­
mentul din Fraga, și un guvernator numit de către președin­
tele republicei Ceho-Slovace și responsabil înaintea Dietei lo­
cale. Aceste drepturi fac din Ruteni o adevărată minoritate
organizată, având reprezentanți calificați, care pot vorbi în
numele ei atât înaintea autorităților interne, cât și înaintea
Societății internaționale.
Trebue să mai amintim în fine Insulele Aland care se
bucură de o largă autonomie, în virtutea legii finlandeze din
7 Mai 1920 și a acordului finlando-suedez, aprobat de către
Consiliul Societății Națiunilor la 27 Iunie 1921. De asemeni
comunitățile săsești și secueștl din Transilvania care se bu­
cură de o autonomie școlară și religioasă, (art. 13) ce se
exercită sub controlul Statului Român. (Art. 11 din trata­
tul cu România).
* * »
S’a spus de către unii comentatori ai clauzelor din trata­
tele minorităților, ică ele nu protejează ca odinioară, numai pe
indivizii considerați izolat, ci că atribue drepturi, în oarecare
măsură, minorităților privite ca entități colective (31B) • In spe­
cial drepturile colective, exprimate cum am văzut în unele
tratate și privind anumite categorii de persoane, s’a zis că
tind să creeze o diferențiere și o organizare a grupurilor mi­
noritare în Stat, care va duce, pe de o parte la recunoașterea
lor ca noui persoane de drept internațional, iar pe de altă

315) Vezi, P. Fauchille, loc. cit. pp. 805—806: ,,..On formule ainsi,
pour la première fois, les droits des minorités comme telles, comme
unitée organisées. On ne se borne plus à considérer que les droits
des minorités sont individuels, on envisage la minorité dans son
ensemble, en lui reconnaissant en quelque sorte un droit d’organi­
sation ou d’autonomie“.
 154

parte, și ca logică 'consecință, Ia reînvierea vechiului conflict

dintre Stat și minorități.
Dacă această concluzie ar reeș'i într’adevăr din analiza
juridică a acordurilor internaționale relative la minorități,
atunci s’ar putea susține că soluția adoptată este deadreptul
periculoasă, pentru pacea socială și cea internațională. Pen­
tru că dacă egalitatea de tratament a tuturor locuitorilor
unei țări, este un element de pace politică și socială, recu­
noașterea de drepturi minorităților ca entități separate, mă­
rind coeziunea lor și desvoltând în ele sentimentul de forță,
poate să le îndemne de a tinde să se separe de Statul din
care fac parte (316), sau să reprezinte un adevărat Stat în
Stat. Numeroși cercetători ai regimului actual de protecțiune
a minorităților, au insistat asupra acestui pericol (317318).
Dar în regulă generală, tratatele din 1919—1920 nu au
recunoscut minoritățile ca entități colective, dotate cu persor
ncditate juridică (S18). In aceste tratate, poate fi vorba de
drepturi colective, care nu sunt decât „desvoltarea (l’épa­
nouissement) drepturilor individuale“ (De Lapradelle), dar
nu de colectivități.

316) Ibidem : „...dès lors, avec la règle du droit des peuples a

lisposer d’eux-mêmes, elle risque de conduire à la dislocation des
Etats”.
317) Vezi, în special, M. Blociszewski, La Constitution polonaise
du 17 mars, 1921 („Revue des sciences politiques“, janvier—mars,
922, p. 54) : .„Le principe de la protection conventionnelle des mino­
rités ) inscrit dans les traités de .1919—1920) est une erreur, parce
qu'il tend à créer des Etats dans l’Etat, parce que loin d’assurer à
L.eux qui en bénéficient, l’égalité avec les autres citoyens, il tend à
en faire une chaste privilégiée qui se cristalisera dans une société
séparée, au lieu de chercher à fusionner avec elle. Les minorités ainsi
constituées en corps autonomes, sont des éléments de désagréga­
tion de l’Etat. Ce princi|pe est un danger parce qu’il encourage les
oénéficiaires à réclamer tous les avantages dont jouissent les autres
citoyens sans rien donner en échange à l’Etat qui les concède, sans
lui donner en particulier cet attachement loyal, sur lequel il est en
droit de compter. C’est un danger, parce que, protégées par des
traités internationaux, les minorités profiteront de la première occa­
sion pour susciter des difücultés à l’Etat... Loin d’assurer l'ordre et
la paix sociale, la protection des minorités, telle qu’elle a été orga­
nisée par les traités de paix, est un ferment de discordes et de
haines nationales“.
318) Ceeace trebue să recunoască, cu regret, și Arthur de Ba­
logh : „....Une das lacunesc très fâcheuse des traités, est qu’ils ne conr-
tiennent pas de dispositions claires à l’égard de la reconnaissance
de la personalité civile des minorités“, (loc. cit. pg. 95—95).
 — 155 —

Chiar din. derogările delà principiul fundamental, —

care .constatau: a) în octroierea minorităților etnice a drep­
tului de reprezentare proporțională sau echitabilă în cor­
purile elective ale Statului șib) în recunoașterea pentru mi­
noritățile etnice a unei autonomii fie locală, fie personală, —
și nu trebue dedus că tratatele minorităților au creat o nouă
persoană juridică, grupul minoritar, un nou subiect de drept
internațional (319320
). Nu există nimic deci în aceste tratate,
care să justifice afirmația exagerată, că ele au creat o nouă
persoană de drept internațional.
Dar dacă drepturile acordate minorităților prin tratate
nu creează din ele noui persoane de drept internațio­
nal (32°), ele sunt desigur suficiente pentru a asigura posi­
bilitatea menținerii caracterului distinctiv de rasă, religie,
sau limbă. Aceste drepturi sunt — sub anumite raporturi —
susceptibile de desvoltare și precizare ; mai multe conven-
țiuni și legi particulare, s’au preocupat deja, în sens cât mai
liberal, de această problemă. Dar pentru a fi eficace și a sta­
bili o armonie între minorități, Stat și Comunitatea Interna­
țională, ele tnebuesc înțelese ca implicând datorii de loialitate
și de adaptare la ideea de Stat, din partea celor ce se bucură
de ele.
Absența oricărei dispoziții referitoare la datoriile mino-
rităților, corespunzând drepturilor ce le-au fost octroiate —
din tratatele minorităților — constitue una dintre cele mai
grave lacune ale acestor tratate. Ea a ocazionat îndreptățite
critice.
De aceea Societatea Națiunilor, în a IV-a rezoluție vo­
tată Ia 21 Septembrie 1922 de către a IlI-a Adunare, a cău­
tat să îndepărteze această lacună. De asemeni a XXI-a Con­
ferință a Uniunii Interparlamentare (a. 1923) într’o formulă
mai juridică (A. Mandelstam) — decât aceea propusă de So­

319) S’a invocat pentru susținerea acestei teze în special situația

evreilor 'din Polonia și a rutenilor din Ceho-Slovacia. Ori în citata
scrisoare a lui Clemenceau către Paderewsfci, se spune : „Elles (ces
clauses) ne constituent pas une reconnaissance des Juifs en tant
gue communauté politique distincte dans l’Etat polonaise“.
320) Cum cer totuși unii autori: Ex. M. Wichniac, Zoc. cit. pg.
67; A. Mandelstam, loc. cit., pp. 443—444; Balogh. loc. cit., pag. 96
și urm., etc.
 — 156 —

cietatea Națiunilor, a declarat: „...faptul de a aparține unei

minorități de rasă, de religie sau de limbă, nu scutește prin
nimic pe un supus (ressortissant) al unui Stat, de datoriile
ce îi sunt impuse prin Constituția și legile acestui Stat“ (321).
*
« «
Dar spre a înțelege atenția specială pe care autorii săi
au acordat-o noului regim de protecțiune, să amintim că el
este înconjurat de o dublă garanție: garanție contra ori­
cărei modificări de către puterile suveranității naționale, și
garanția executării sale. înscrise în însăși tratatele respec­
tive ,autorii lor au voit prin aceasta, ca obligațiile contrac­
tate să nu rămână simple manifestări de principiu, și să
reamintească Statului care ar fi fost predispus să le încalce,
respectul angajamentelor sale. Ținând seamă de experiența
trecutului, autorii tratatelor au făcut din chestiunea garan­
țiilor, punctul central- Ea le domină pe toate celelalte și le
cuprinde pe toate. (F. Duparc). (322).
Se constată deci în tratatele minorităților stipularea unei
garanții de ordin constituțional și a unei garanții de ordin
internațional, aceasta încredințată Societății Națiunilor și
complectată — prin instituirea unei proceduri arbitrale, —
de unele acorduri .intervenite între diferitele State sem­
natare.
Ce trebue înțeles prin garanția constituțională? înscrisă
în primul articol al tratatelor sau a secțiunilor de tratate
relative la minorități, (323) ea rezultă din acest fapt că toate

321) Déclaration, dés droit et dies devoirs des minorités.

(Point HI).
322) Teza contrarie in D. Krstitch, loc. ait., p. 313 și urm.; acest
autor consuderă defectuos și insuficient sistemul garanțiilor adoptate.
323) Tratatele cu Polonia, Ceho-Siovacia, Statul Serbo-Croato-
Sloven, România, Grecia, Armenia (Art. 1); tratatul cu Austria
(Art. 62); cu Bulgaria (Art. 49); cu Ungaria (Art. 54); cu Turcia
(Art. 140) : „Da Pologne s’engage à ce que les stipulations concernant
les minorités soient reconnues comme lois fondamentales, à ce
qu’aucune loi, aucun réglement ni aucune action officielle ne soient
en contradiction ou en opposition avec ces stipulations et à ce qu'au­
cune loi, aucun réglement ni aucune action officielle, ne prévalent
contre elles“.
 157

stipulațiunile, sau unele dintre ele, sunt recunoscute de către

Stat ca legi fundamentale. Fără a însemna că Statul res­
pectiv ar fi ținut să-și modifice eventual Constituția sa,
pentru a le înscrie în ea — ceeace ar echivala cu o gravă
atingere adusă suveranității, — aceste stipulații se bucură
de toate garanțiile pe cari Constituția Statului le acordă le­
gilor de această natură, în raport cu legile ordinare. Suntem
juridicește, în fața unui text de drept pozitiv, care constată
și prescrie principiul superiorității normei de drept interna­
țional față de norma juridică națională; principiu care, fiind
de altfel astăzi recunoscut de marea majoritate a doctrinei,
se împământenește tot mai mult și în texte formale ale Consti­
tuțiilor naționale (324).
Această garanție, care în practică ar fi greu de valori­
ficat, dacă Statul respectiv nu ar înțelege să <o onoreze, ,se
aplică după tratate, fie tuturor stipulațiilor din tratatele de
pace referitoare la -protecțiunea minorităților, fie numai
unora dintre ele, și aceasta în tratatele semnate cu Statele
). Ea nu este deci uniformă; să remarcăm că biblio­
Aaliate (325326
grafia chestiunii nu poate preciza rațiunea pentru care a
fost adoptată această lipsă de uniformitate (32e). Dar prin a-
ceasta <se deosebește de garanția internațională.
Ea are însă un caracter cu totul special. Declarate legi
fundamentale, stipulațiile privitoare la minorități se deose­
besc chiar de celelalte legi fundamentale, prin aceea că ,ele
nu pot fi modificate sau abolite pe calea legislativă ordinară

324) Vezi și studiul nostru : Problema integrăm noului Drept

internațional în Constituțiile naționale (Extras din „Arhiva pentru
Știința și Reforma Socială“, .anul 1934, No. 3—4). Bucureștii 1935.
325) ..Dans les traités avec les Etat Alliés, elle ne s’applique
qu’aux clauses visant: la protection de la vie et de la liberté, la
liberté de concience, l’usage de la langue, oralement, par écrit et
devant les tribunaux, le droit égal des minorités à fonder des éta­
blissements charitables, de bien faisance et des écoles". (J. F. Du-
parc, loc. oit., p 305).
326) Dar nu putem admite ca fondată nici această explicație
pe care o dă Arthur de Balog: „II y a là une distinction voulue par
les auteurs des Traités entre les ex-alliés et les ex-ennemis; mais
rien ne motive cetté distinction, -d’autant moins que la nécessité de
protéjer les minorités s’imposait à leur yeux surtout dans les Etats
qui avaient été des Alliés, plus que -dans les Etats autrefois enne­
mis". (Zoc. cit., pag. 201). Dacă este vorba de o explicat e, vom crede
mai -fondat că această garanț e se aplică celor mai importante din­
tre drepturile conferite minoritarilor ; acestea mai ales considerân-
du-se a fi garantate.
 — 158 —

ca în îAngi'ia, nici pe căile legislative speciale, prescrise pen­

tru revizuirea constituțiilor rigide, ca în Franța, Statele
Unite,etc. Ele sunt mai mult decât rigide ;și nu pot fi .modi­
ficate sau abolite decât prin participarea Comunității Inter­
naționale. Sunt Constituții Internaționale (327).
A doua garanție, de ordin internațional, este instituită
prin art. 12 al tratatului cu Polonia, text reprodus în toate ce­
lelalte tratate (328) cu excepția aceluia încheiat cu Turcia, în
care ,este înlocuit printr’o clauză suspensivă (329). După acest
text, stipulațiile tratatelor minorităților declarate drept
legi fundamentale ale Statului „în măsura în care ele inte­
resează persoanele aparținând minorităților de rasă, de reli­
gie, sau de limbă, constituesc obligațiuni de ordin interna­
țional și vor ți puse sub garanția Societății Națiunilor“.
Este o inovație, ce reprezintă un remarcabil progres al
tratatelor din 1919—1920, de a fi substituit această garan­
ție aceleia fie individuală, fie colectivă, a Marilor Puteri
din trecut, când ea era adeseori determinată de motive
politice și era creatoare de mari dificultăți. Trebue to­
tuși să precizăm, că dreptul de control și de investigație al
Societății Națiunilor față de Statele obligate, este strict de­
limitat.
Responsabilitatea ce incumbă astfel Societății Națiuni­
lor, —deși nu este obligatorie pentru ea, decât jdacă își .asu­
mă această delicată sarcină, — a fost acceptată de către
Consiliu, dar nu fără opoziția unor membri, în cursul celei de
a zecea sesiuni, după ce diferitele tratate fuseseră în prealabil
327) Vezi: A. Mandelstam, loc. cit., pp. 447—448. Vezi și Raportul
Tittoni din 20 Octombrie 1920: „..les dispositions relatives aux mi­
norités sont intangibles, c’est à dire qu’elles ne pouvent pas être
modifiées dans le sens de porter une atteinte quelconque aux (droits
actuellement reconus, et sans l’assentiment de la majorité du Con­
seil...“. („Journal Officiel de la Société des Nations“, 1920, No. 3,
pag. 8).
328) Tratatul cu Austria (Art. 69), cu Bulgaria (Art. 57) cu
Ceho-Slovacia (Art. 14) ; cu Statul Serbo-Oroato-Sloven (Art. 11) ;
cu România (Art. 12), cu Ungaria. (Art. 60) ; cu Grecia (Art. <16 ) ;
cu Armenia. (Art. 8).
329) Articolul'151 din Tratatul cu Trued a : „Les 'Principales
Puissances Alliées après examen 'commun avec le Conseil de la Société
de Nations, détermineront quelles mesures sont necessaires pour
garantir l’éxecution des 'dispositions de la présenté Partie. Le Gouver­
nement Ottoman declare dès à present accepter toutes décisions qui
seront prises à ce sujet“.
 — 159 —

ratificate și înregistrate ia Secretariat, conform art. 18 din

Pact (s30). ’
Două iorgane au misiunea 'asigurării acestei garanții :
Consiliul Societății Națiunilor și Curtea Permanentă .de Jus­
tiție Internațională. Consiliul joacă în această materie ro­
lul principal. El asigură respectul icl'auzelor minorităților ca
și aplicarea lor. Curtea Permanentă .statuiază în caz de di­
vergență de opinie asupra .unei chestiuni relative ia aceste
clauze, între Statul interesat și unul dintre Statele Membri
din Consiliu.
Cum se reglementează procedura de urmat înaintea
Consiliului, cu alte cuvinte în ce mod ,se poate asigura res­
pectul dispozițiilor minorităților,—și aceasta constitue o im­
portantă problemă,dar care iese din preocuparea noastră
actuală, — o indică art. 12 din Tratatul cu Polonia (330 331) re­
produs în celelalte tratate și o serie de rezoluțiuni posterioa­
re ale Consiliului, care au fixat detaliile de procedură. (332).

330) Consiliul a acceptat această responsabilitate : la 13 Fe­

bruarie 1920 pentru clauzele din ,Tratatul cu Polonia iprin rezoluția
din 'acea zi „Concernant ta garantie de la Société des Nations à
l’égard de certaines stipulations du traité entre La Pologne et les
Principales Puissances Alliées“ (Textul în „Proicés verbal de la deu­
xieme session du Conseil de la Société des Nations;, (a. 1920); pentru
clauzele din Tratatele cu Austria și Bulgaria la 27 Octombrie 1920
(a zecea sesiune) ; pentru clauzele din tratatul cu Cehoslovacia și
Statul Serbo-Croat-ISlbven, ,1a. 29 Noembrie 1920 (a unsprezecea se­
siune) ; pentru clauzele |din tratatul cu România și Ungaria, La 30
August 1921 (a patrusprezecea sesiune); etc. Astfel Societatea Na­
țiunilor .a săvârșit un act de generozitate față ide (minorități, .asupra
căruia. D-l N. Tiltulesou accentuiază în acești termeni: „...unui gest
de generozitate al Marilor Puteri îni favoarea minorităților, a urmat
tun al doilea gest de generozitate al Statelor interesate care au accep­
tat în mod voluntar stipulațiile în chestiune jși un al treilea gest de
generozitate al Societății Națiunilor care a aoaeptat o sarcină supli­
mentară, șpre cel mai mare bine al popoarelor. A reaminti acest con­
curs de generozități nu mi se pare inutil, în momentul când voci se
ridică, Spre ș spune că Societatea Națiunilor nu-și îndeplinește în­
treaga datorie. Ea iface mai mult. Ea o întrece. („La Société des Na­
tions et les Minorités. (Comunication faible à l’Academie Diploma­
tique de Pariș, le 15 Mai 1929) pg. 12—13.
331) Procedura este indicia ta în ,art. 12 al. H al citatului Tra­
tat cu Polonia: „La (Pologne) agrée que tout Membre 'du Conseil de
la iSociété de Nations gura, la droit en outre de signaler à l’atten­
tion du (Conseil toute infraction ou danger d’infraction à l’une quel-
qonque de ces obligations, et que le Conseil pourra procéder de tel
façon et donner telles instructions qui parraîtrent appropriées et
efficaces dans la circonstance“.
332) Vezi studiul nolstru: La Procédure en .matière de minori­
tés devarit la société des Nations. Craiova 1931.
 — 160 —

Astfel, din dorința autorilor nouii ordini internaționale

de a realiza o cât mai întinsă reconstrucție ,a .dreptului na­
ționalităților, am înregistrat și meritorii străduințe în favoa­
rea minorităților, concretizate în aceste tratate ale minorită­
ților, care „...au fost desigur concepute în spiritul liberal al
celor 14 puncte.... și datorite cărora un jîntreg grup de oa­
meni în restriște va putea cere de acum înainte dreptate și
va putea formula plângeri, cărora în alte timpuri pu S’ar fi
acordat nici o atenție“ (Manley O. Hudson). (333).
Dar ar fi o gravă eroare juridică dacă s’ar pretinde —
cum o fac unii comentatori ai dreptului minorităților — că
acest drept ar conferi personalitate juridică grupurilor mi­
noritare, sau că State terții ar avea recunoscut un drept
de intervențiune în treburile Statelor obligate, sub motiv de
protecțiune a minorităților. Ar însemna aceasta, crearea
unui antagonism grav între Stat și minorități, și recunoaș­
terea unui conflict între două aspecte ale principiului națio­
nalităților însuși: un aspect în care acest principiu preconi­
zează anumite soluțiuni teritoriale, și un alt aspect în care
el apare ca o normă juridică de protecțiune a unor anumite
grupuri umane.
Departe de aceasta, autorii tratatelor minorităților au
urmărit să armonizeze cele două norme în discuție : Princi­
piul de Stat și acela de protecțiune a minorităților. Și fiind
obligați de a realiza o operă durabilă și fiind convinși de
acest adevăr, că principul de asociațiune pe care-1 reprezin­
tă Statul este superior oricărui alt principiu de asociațiune,
— cu rezerva cel mult a Societății internaționale, — că Sta­
tul se prezintă istoricește ca o formă de grupare (esențială și
anume, în momentul de față, ca .forma normală și cea mai
perfecționată de colectivitate (334). De aceea, vom spune, că
o primă caracteristică a noului regim de protecțiune a mino­
rităților rămâne evitarea termenului de minorități națio­
nale. De aci, ca urmare și lipsa de personalitate juridică
pentru minorități și nelegitimarea eventualelor tendințe se­
paratiste ale minorităților, și recomandarea — ce rezultă

333) loc. cit. pag. 183.

334) Louis Le Fur. Races, Nationalités. Etaits. pg. 90—93.
 — 161 —

din spiritul tratatelor pentru minorități,—de a colabora e-

fectiv și sincer cu .Statul căruia ele au fost atașate, colabo­
rare care poate și trebue șă meargă până îa asimilarea la
ideea de Stat (335).
Pentru această rațiune, Comunitatea internațională nu
a înțeles ca protecțiunea acordată minorităților să meargă
până la organizarea loî ca colectivități distincte de Stat,
pentru <că aceasta ar fi creat Stat în Stat, adică obstacole de
netrecut asimilării la ideea de Stat. Streină prin sentiment,
minoritatea ar fi fost cu atât mai mult streină, prin\ orga­
nizația sa, în caz de autonomie (336)
Intr’adevăr, citind tratatele minorităților, nu găsim ar­
gumente spre a putea deduce, că sunt .acordate minorități­
lor drepturi ca persoane .colective. Astfel aceste tratate vor­
besc, în general, de „locuitorii care diferă de restul populației
prin rasă, limbă sau religie“, sau de supuși (ressortissants)
sau de „persoanele aparținând minorităților etnice, de religie
sau de limbă“. Iar dacă, în mod excepțional, tratatele vor­
besc de minorități, în locul expresiilor mai sus menționate,
nu trebue luat acest termen, în interpretarea sa literală, ci în
spiritul său. Cum remarcă Mandelstam, această expresie a
fost înserată prin eroare sau „în urma unei inadvertențe
sau ca abreviație pentru termenul persoane, sau instituții mi­
noritare“ (337).
Vom remarca apoi, ca o altă caracteristică, că tratatele
din 1919—1920 declară protecțiunea minorităților de inte­
res internațional. Ea trece deci din preocupările naționale,

335) Recomandație exprimată și ide Soc. Naț. care complectează

astfel o lacună a tratatelor, întrucât ele vorbesc cum am remarcat,
de drepturile minorităților, dar nu. și de datoriile lor : ,„L'Assemblée,
tout en reçonaiss'ant >le 'droit fondamental des minorités- à être pro­
tégées par la Société des Nations contre toute opression, insiste sur
les dévoits qui incombent aux personnes appartenant aux minorités
de race, de religions ou de langue, de coopérer en citoyens loyaux,
avec la nation à laquelle ils' appartiennent maintenant“. (Punctul
IU al Rezoluției Adunării din 21 Septembrie 1922). V. Actes de la troi­
sième Assemblée jde la Société dels Nations! Séances pléniéres. pag.
186.
336) Asupra /acestei chestiuni, interesante argumente, adeseori
însă prea combative, în amintitul articol al prof.. Blocisewisiki. La Cons­
titution polonaise du 7 Mars 1921 (Revue des Sciencees Politiques.
Janvrler—Mars 1922, pag. 51), în care face critica tratateâor.
337) A Mandelstam Joe. clt. pag. 435.
h
 — 162 —

în acele ale Comunității internaționale. Tratatele recoman­

dă în consecință Statelor — dacă nu înscrierea clauzelor de
protecțiune în legile lor fundamentale, — luarea de măsuri
ca întreaga lor legislație să ,nu contravină acestor clauze.
Dar trecând în preocupările Comunității internaționale,
tratatele deschid putința soluționării diferitelor contestații
relative la protecția minorităților înaintea Curții permanen­
te de Justiție Internațională, unde el'e pot fi duse de un
Stat terțiu sau de un Membru al Consiliului. Această dispo­
ziție a fost, în special, interpretată ca constituind un privi­
legiu pentru minoritari (338).
Apoi toate dispozițiile relative la protecțiunea minorită­
ților — cu excepția câtorva cazuri strict specificate — nu
pot fi modificate pe căile legislației interne ale Statelor in­
teresate, ci jnumai cu asentimentul majorității Consiliului,
dacă și Statul interesat consimte. Aceste dispoziții sunt ast­
fel „intangibile“ pentru legislațiile interne. Abolirea sau mo­
dificarea lor nu s’ar putea îndeplini, decât pe calea interna­
țională (339).
Dacă reamintim și faptul că aceste tratate se s inspiră
din elementele materiale ale principiului naționalităților, pu­
tând fi invocate în consecință, exclusiv de minoritățile de
rasă (etnice) de limbă și de religie, vedem că tratatele mino­
rităților simt caracterizate prin anumite și precize aspecte
proprii.
❖ #
Dar dacă principiul de protecțiune a minorităților este
rațional și echitabil din punct de vedere juridic, pentrucă
departe de a opune o categorie de persoane propriului lor
Stat, el are în vedere de a concilia interesele respective, în­
depărtând cauzele de conflicte și asigurând o soluție echita­
bilă diferendelor ce pot să se nască, — aceasta au urmărit

338) In amintita scrisoare din 24 Iunie 1919 a lui Clemenceau

către Paderewski, această dispoziție este interpretată ca reprezen­
tând un progres față de trecut: „Par là les différends qui pourront
surgir, échappent au domaine politique et entrent dans le domaine
juridique, ce qui facillitera une décision impartiale,, et en même
temps évitera tout danger d’ingérence“.
339) A. Mandelstam. La Société des Nations et les Puissances
devant le problème arménien. (R. G. D. I. P. a 1921 pag. 376).
 163 —

cel puțin autorii tratatelor respective — modul de concreti­

zare al acestui principiu în nouile angajamente internatio­
nale, a dus la o situație de neegaUOtate și inechitate interna­
țională. Și aceasta pentru că s’au impus îndatoriri determi­
nate către : a) locuitorii, b) supușii (ressortissants) și c)
persoanele aparținând minorităților, numai unor State din
Comunitatea Internațională.
# «
într’adevăr, din enumerarea angajamentelor internațio­
nale constitutive a noului regim de protecțiune a minorită­
ților, se desprinde caracterul de excepțiune, și prin aceasta
concluzia că acest regim departe de a se integra în dreptul
internațional universal, apare în actuala sa fizionomie juri­
dică, numai ca un element component al unui drept inter­
național regional. Desigur, justificări ale acestui regim di­
ferențial, s’au căutat să se dea încă din faza instituirii sale.
Cum se știe Georges Clémenceau — în calitatea sa de Preșe­
dinte al Conferinței de Pace — în scrisoarea adresată la 24
Iunie 1919 către Președintele de Consiliu polonez Paderew­
ski, arată „...Considerațiile de care au fost călăuzite Prin­
cipalele Puteri Aliate și Asociate, când ele s’au ocupat de a-
ceastă chestiune“ (a protecțiunii minorităților) și explică și
caracterul de excepțiune a Tratatelor minorităților, prin le­
gătura ce ar exista între remanierea statutului teritorial al
unor State, create sau mărite și necesitatea unei protecțiuni
pentru locuitorii ce schimbă de suveranitate. (S40). Ar urma*

340) Se poate într’adevăr citi in această celebră scrisoare: „C’est

une procédure depuis longtemps établie en droit public européen,
que lorsqu’un Etat est créé, ou même lorsqu’un Etat reçoit des accrois­
sements territoriaux considérables, sa reconnaissance collective et
formelle des Grandes Puissances, est acompagnée de l’assurance
que cet Etat s’engagera, sous forme d’une Convention internatio­
nale, à observer certains principes de gouvernement. Ce principe,
pour lequel il exista de nombreux précédents, à reçu son application
la plus manifeste, lorsque la souveraineté indépendante de la Ser­
bie, de Montenegro et de la Roumanie a été reconnue par la dernière
grande Assemblée des Puissances Européenes, au Congrès de Berlin...
A ce sujet, il me faut rappeler, à votre attention que c’est aux efforts
et aux sacrifices des Puissances, au nom desquelles je m’adresse à
vous que la nation polonaise doit avoir recouvré son independence.
C’est grace à leur decision... C’est de l’appui de leurs ressources...
De là vient donc, pour les Puissances, l’obligation à laquelle elles
ne sauraient se soustraire, d’assurer dans la forme la plus durable
et la plus solennelle, lés garanties die certains droits essentiels qui
donneront aux habitants une protection necessaire“.
 164 —

deci conform acestei explicațiuni, că Principalelor Puteri nu

li s’a impus noul regim de protecțiune, pentrucă nici una
dintre ele nu a primit prin ultimele tratate de Pace, creșteri
considerabile teritoriale, care să le fi transformat, nu numai
în statutul lor teritorial, ci și în echilibrul politic.
Aceste Principale Puteri s’a mai zis, trebuiau excepțio-
nate și pentru motivul că ele fiind chemate în calitatea lor
de Membri permanenți ai Consiliului Societății Națiunilor
să asigure observarea clauzelor de protecțiune, ar fi fost
dificil ca ele să se angajeze unele față de altele, în aceiași
termeni în care se obligau celelalte State. (;341). Apoi, Prin­
cipalele Puteri erau în dreptul lor de a reclama garanții
pentru minorități, dat fiindcă lor le reveneau, în virtutea
dreptului de cucerire (?) teritoriile pe care ele apoi le-au
cedat Statelor nou create, sau mărite teritorialicește. (341
342).
Astfel elaborarea tratatelor minorităților ar fi fost pe cât
de necesară, pe atât de legitimă. (343). S’a mai spus de ase­
meni, că „...aceste tratate s’au limitat numai la acele State,
unde sentimentul național accentuat și resentimentele
vechi ar fi putut duioe la opresiunea minorităților, dar
s’au exceptat Statele mari, de veche și înaintată cultură,
unde orice sistem de protecțiune era inutil“. (A. de Lapra-
delle). Sau s’a afirmat din tabăra criticilor regimului ins­
tituit, că autorii tratatelor au avut în vedere încheindu-le
„în special interesul nouilor State, sub raportul securității,
și nu atât interesul minorităților; și această predominare
a rațiunii de Stat, explică în acelaș timp, grava greșeală
organică a întregului sistem“. (D. Ottlick).
Dar toate aceste justificări, nu au mulțumit. Lor Ie-a
răspuns încă din prima zi atitudinea intransigentă a dele-
gaților Statelor interesate, la Conferința Păcii (un Pade­
rewski, un 1.1. C. Brătianu, etc.) care arătându-se favorabili

341) Vezi : J. F. Duiparc; loc. cit. pag. 196.

342) Vezi: Temperley. A. History of the Peace Conference of
Faris. London 1920. t. IV. pag. 138. Pentru evidențierea spiritului
de obiectivitate a delegaților Statelor nou create sau întregite, să
amintim declarația generoasă a lui Ionel Brătianu, care complec­
tând pe Eduard Beneș, promitea d’assurer les droits des minori­
tés, par une généreuse décentralisation administrative, de manière
à laisser à la population allogène la plénitude de ses droits, aussi bien
à sa langue et à sa religion, que dans le domaine de l’éducation“.
343) Idem. t. V. pag. 120, 122, 127, 129, 141, 142.
 165

în principiu instituirii unui regim de protecțiune internațio­

nală a minorităților, au condiționat acceptarea lui de caracte-
ru-i de generalitate, de obligativitatea adică, pentru toate Stan­
țele din Comunitatea internațională. Recent, un autor ca
Arthur Balogh, comentând acest aspect juridic al protec-
țiunii minorităților, accentuează că numai sub caracteru-i
de generalitate ea ar putea să fie considerată ca o condi­
ție sine qua non a menținerii păcii europene (344345 ). Intr’a-
devăr, orice fel de justificare s’a căutat a se da spre a se
legitima juridicește noul regim de protecțiune a minorită­
ților, este evident că diferențierea între State pe care el o
crează, vine în contradicție cu anumite drepturi fundamen­
tale, imprescriptibile și inalienabile, ale Statelor obligate ;
drepturi ce „nu sunt susceptibile de nici o atingere, sub nici
o formă“ (344 bis). Acele drepturi sunt dreptul de suverani­
tate și dreptul de egalitate. Desigur astăzi suntem departe
de vechea noțiune de suveranitate, odinioară considerată
drept absolută și intangibilă (845) cu caracter deci de „Putere
supremă, Putere întreagă, cea mai complectă ce s’ar putea
imagina“. (Decencière-Ferrandière). Numeroși interpreți ai'
realităților vieții internaționale vorbesc de declinul acestui
clasic concept, iar unii merg până la a afirma necesitatea abo­
lirii suveranității, conchizând chiar că „...virtual ea este ca și
abolită, și că dacă ea se uzitează încă în limbagiul oficial
si mai puțin încă în acel științific, aceasta se datorește
greutății de adaptare vizuală dispariției unei lumini, care
foarte îndelungat timp a strălucit cu o vie scânteere... E-
xistă de altfel un fapt, care el singur arată că ceva s’a
schimbat în această materie. Este numărul considerabil de
lucrări, de monografii, de articole, în care în ultimii zece
ani și în special delà finele războiului mondial, noțiunea
de suveranitate a făcut obiectul unui nou examen critic,

344) Arthur Balogh, loc. cit. pag. 68.

344 bis) Fr. Cosentini. Les Principes généraux de Droits des Gens
et les droits fondamentaux des Etats. (Rev. de Droit International,
de Sc. dipl. et polit. Geneve, a 1935. No. 2. pag. 114).
345) Concepție susținută astăzi, doar de o minoritate în doc­
trină. Vezi ex.: Akzin. Les problèmes fondamentaux de Droit Inter­
national Public, Paris 1929; și mai recent, Decencière-Ferrandière.
Considérations sur le Droit International dans ses rapports avec
le Droit de l’Etat. (R. G. D. I. P. a. 1933, No. 1, pag. 45 și urm.).
 166

care a dus cele mai adeseori, la condamnarea sa“. (N. Po­

). Fără a merge atât de departe, încât să consi­
litis). (346347
derăm necesar a se abandona complect noțiunea de suve­
ranitate, vom recunoaște că într’adevăr evoluția din ulti-
/ mul timp a Comunității internaționale, cu afirmarea ca o
' realitate, a solidarității dintre State, (34T» a impus un ca­
racter de relativitate acestui concept de suveranitate ; ea
apărând astăzi ca o anumită competință particulară, po­
sedată de către guverne în virtutea dreptului internațional,
sau după formula prof. Joseph Barthélemy „...ca o putere
a Statului de a se mișca liber, în limitele fixate de ‘către
dreptul internațional“. Astfel pusă problema, este evident
că asumarea obligației de protecțiune a minorităților —
care apare ca o extindere a protecțiunii drepturilor omului—
poate fi privită ca compatibilă cu conceptul de suverani­
tate relativă, dacă ea este comandată de dreptul interna­
țional. Dar cum acest drept internațional nu face distinc­
ție între State, este deopotrivă evident, că prescrierea obli­
gației de protecțiune numai pentru unele State, constitue
o jignire, o încălcare a suveranității Statelor obligate, ele
fiind deopotrivă capabile juridicește în domeniul interna­
țional, ca și Statele neobligate. Dar de aci rezultă că mai
ales un al doilea drept fundamental, acel de egalitate a
Statelor este încălcat prin fizionomia actualului regim de
protecțiune a minorităților. Trecând peste vechile concep­
ții în materie, care vedeau în dreptul de egalitate, o ma­
nieră de a fi (Oppenheim) sau un obiceiu al națiunilor
(Funk-Brentano et Sorel) sau îl negau în mod categoric,
socotindu-1 o ficțiune, (Lorimer, Pillet), noul drept inter­
național realizează o adevărată reconstrucție a dreptului
de egalitate, concretizând opinia majorității doctrinei care
de îndelungat timp susține, că Statele sunt juridicește egale.

346) N. Politis. Le problème des limitations de la Souveraineté

et ia théorie de l’abus des droits. (Recueil des Cours de l’Académie
de la Haye a. 1925, t. I, pag. 10).
347) „...Faptul dominant al epocii noastre este solidaritatea
relațiilor umane, dincolo ca și dincoace de frontiere; ea câștigă în­
cetul cu încetul toate mediile, cu o forță și o amploare crescândă“.
(N. Politis, loc. cit. pag. 6).
 167 —

Intr’adevăr, deși atât în tratatele de pace din 1919—1920

cât și în Pactul Societății Națiunilor, — frontispiciu al
acestor tratate — găsim și dispozițiuni inegalitare (348) da­
torită supraviețuirii concepției de grupare a Statelor în
Puteri Mari și Puteri Mici (Tratatele întrebuințează noua
formulă de: Puteri cu interese generale și Puteri cu inte­
rese limitate), nu se poate nega că în general, aceste noui
documente de drept internațional pozitiv confirmă în nu­
meroase texte dreptul de egalitate juridică a Statelor (349350
).
Astfel fiind, chiar dacă dreptul de egalitate ar fi con­
ceput în sensul faimoasei declarațiuni a Uniunii Juridice
Internaționale din 11 Noembrie 1919, (3B0) este evident că
regimul de protecțiune în vigoare crează un statut de ine­
galitate Statelor obligate prin Tratatele de Minorități. Ele
sunt într’adevăr dotate cu obligații speciale, dar nu au acei
rol sporit în viața internațională, ca unele ce sunt cata­
logate drept „Puteri cu interese limitate“.

De aceea, doctrina dreptului internațional a insistat

din momentul inaugurării sale, asupra necesității de genera­
lizare a actualului regim de protecțiune (3S1). La tribuna
Genevei și în Parlamente, în repetate rânduri s’a cerut a-
celaș lucru, astfel că astăzi există un întreg istoric al che­
stiunii.
Nu a lipsit de asemeni de a se auzi în aceleași foruri,
declarații în sensul abolirii sau determinării caracterului

348) Vezi de ex.: Trat, de la Versailles. Art. 83, 86, 93, 94-97;
109, 118, 205, 235, 254, 340, 341, 346, 347, 355, 428-430, 433. (Partie
VIII, Annexe: 2, 3 și 6).
349.) Vezi de ex. celebrul art. 5 paragraful 1., din Pactul Socie­
tății Națiunilor, referitor la regula unanimității voturilor; apoi de
ex. Trat, de la Versailles, art. 23, 65, 264-267, 291, 294, 329, 332, 356,
380, 381, etc. (Dispozițiuni similare se întâlnesc și în celelalte Tra­
tate de Pace).
350) Astfel formulat: „Statele sunt egale înaintea dreptului. E-
galitatea de drept implică o egală cooperare în reglementarea in­
tereselor Comunității internaționale, fără a conferi in mod necesar
o egală participare la constituirea și funcționarea organelor pre­
puse la gestiunea acestor interese“. (Art. 3).
351) Vezi: Paul Fauchille, loc. cit., pag. 809.
 — 168 —

de temporalitate, a regimului de protecțiune în vigoare. Dar

aproape întotdeauna, spre onoarea lor, Statele obligate n’au
înțeles să atace însăși ideea de protecțiune, ele proclamând
numai necesitatea restaurării dreptului lor de egalitate și
a suveranității lor; idee pe care un mare apărător al drep­
tului minorităților, dar și im mare om al păcii, ca Aristide
Briand, o formula în termeni ca aceștia : „...In materie de
protecțiune a minorităților, Societatea Națiunilor nu a în­
cercat niciodată să se sustragă obligațiilor sale, dar ea tre-
bue înainte de toate să se preocupe de respectul suvera­
nității naționale“ (Ședința Consiliului din 6 Martie 1929 ;
idee asupra căreia Briand revine și în ședința din 13 Mar­
tie 1929 (352). Altfel fiind, până la o eventuală dar nece­
sară reformă a regimului de protecțiune, trebuesc condam­
nate repetatele încercări de ponegrire a Statelor obli­
gate, asupra felului cum ele își îndeplinesc îndatoririle lor,
ceeace în cele mai dese cazuri, constitue o armă revizionistă,
și o acțiune de provocare de încordări în relațiile dintre Sta­
tele obligate și minoritățile lor. După cum trebue deopo­
trivă părăsită politica extinderii obligațiilor de protecțiune
pentru că orice lărgire a drepturilor actuale, generos acor­
date și deopotrivă generos respectate, nu poate fi de natură
decât „să contribue la slăbirea consolidării acestor State“.
(N. Titulescu) (353). Apare astfel întemeiat la sfârșitul aces­
tor considerațiuni, de a se preconiza o revenire a unor
minorități din îndelungata lor „politică de exasperare
a Statelor obligate“ (Zaleski) și în acelaș timp o în­
toarcere a lor loială spre conceptul de îndatoriri Pe care ele
le au, față de Statele în cadrele teritoriale ale cărora, le-au
integrat Tratatele de Pace. Numai astfel gândirea autorilor
clauzelor de protecțiune va fi onorată, și consolidarea păcii
naționale și internaționale, va putea deveni o realitate. In a-
celaș timp, prin faptul conservării regimului de protecțiune,
astăzi în vigoare, apare și mai eloquentă necesitatea și obli-

352) Vezi: Journal Officiel delà S. D. N. a. 1929 No. 4. pag. 528

și Procès-Verbaux du Conseil (55-e session).
353) N. Titulescu. (La Société des Nations et les Minorités. Pa­
ris 1929.
 — 169

gația pentru Societatea Națiunilor, de a respinge orice încer­

care de punere în discuție a clauzelor teritoriale din tratatele
de pace care, se spunea în 1919 — 20, vor fi garantate de
către Principalele Puteri Aliate ca urmare și a acceptării
regimului de protecțiune, a minorităților de rasă, de limbă
și de religie (354).

354) Să amintim că în ședința plenară a Conferinței, din 31

Main 1919, Președintele Wilson declara formal reprezentanților Sta­
telor ce urmau a primi obligațiile de protecțiune a minorităților,
că semnarea tratatelor minorităților va avea contra echivalent în
garanția ice va fi acordată acestor State, asupra integrității lor teri­
toriale, de către toate Puterile Aliate și Asociate, și în special de
către acele cu interese generale (Marile Puteri). Vezi: Recueil des
actes de la Conférence, Partie III, pag. 207. Este locul de a remarca
însă, că deși Statele nou create sau întregite au acceptat stipulațiu-
nile pentru protecțiunea minorităților și se află sub regimul acestor
obligații, ele urmează de a primi contra-valoarea promisă, pentrucă
practic, cu toate sforțările, «promisa garanție nu a fost încă efec­
tiv realizată.
 CAPITOLUL VIII

Valoarea juridică a Tratatelor de Pace din 1919—1920

n momentul semnării lor, Tratatele de pace din 1919 — 1920,

Î îndeplinind condițiunile de fond pentru valabilitatea juri­
dică a tratatelor (capacitatea contractanților, consimțimânt
valabil, obiect și cauză licită), au pătruns în noul drept in-
ternațional^pozitiv. Ratificarea ce a urmat, din partea Statelor
semnatare, a dat ființă juridică integrală stipulațiilor a-
cestor tratate, obligațiile internaționale ce derivă dintr’în-
sele, urmând să se impună cu toate efectele lor de drept și de
fapt (3S5356
). Astfel consimțite de către reprezentanții legitimi ai
Statelor semnatare, deci valabile și operante din punctul
de vedere al ordinei juridice internaționale, — valabilitate
desăvârșită și prin onorarea prescripției art. 18 din Pactul
Societății Națiunilor, — aceste tratate de pace, au devenit
creatoare de drepturi și obligațiuni, conform dispozițiilor lor,
după litera și spiritul acestor dispozițiuni, ele fiind dotate
ca atare cu efectul obligator al tratatelor, dat fiind că
„...două State care au încheiat un tratat trebuesc să-și con­
formeze după el, conduita lor“ (358). (P. Chailley).
Clauzele lor teritoriale, cele mai importante din cor-

355) Din acel moment, tratatul devenind „...une procédure

constitutionnelle suivant laquelle sont créés des normes juridiques
communes à plusiers Etats“. (Pierre Chailley. La nature juridique
des Traités Internationaux selon le Droit contemporain“. Paris
193'2, pag. 331). „...et l’on remarquera que cette définition du Traité
par la Constitution qui prévoit ses conditions de validité n’est pas
seulement valable dans l’ordre interne; elle est pleinement utilisable
sur le terrain du droit des gens“. Ibidem, pag. 73.
356) Ibidem pag. ,73.
 172 —

pul acestor tratate, au intrat ca urmare, de îndată în vi­

goare, realizând remanierea statutului teritorial și politic.
Ele au proclamat astfel, transfertul de suveranitate delà
Statele cedante la Statele cesionare; pentru că prin for­
mula în de obște utilizată, de „renunțare la toate drepturile
și titlurile“, aceste clauze au voit să accentueze, în primul
rând asupra renunțării la suveranitate, în ceeace privește
teritoriul respectiv. Iar dacă adeseori ele întrebuințează
expresia de renunțare în favoarea unui Stat, este evident
că astfel de expresie trebue luată în sensul identic aceleia
de cesiune, cum adeseori se obișnuește în limbagiul diplo­
matic.

S’a remarcat însă, de către adversarii operei teritoriale

consacrată prin tratatele ultime de pace, că legitimarea ei
ar putea fi rezultatul numai al unei 'prescripții achizitive,
care ar implica în consecință, curgerea unei perioade de
timp, cu toate elementele caracteristice unei astfel de pre­
scripții. Este drept că parte din doctrină admite principial
acest mijloc de achiziție teritorială, ce s’ar justifica și prin
necesitatea de stabilitate a ordinei internaționale ; căci
este în interesul Societății internaționale spre a domni
pacea, ca după un anumit timp, drepturile unui Stat să fie
la adăpost de orice atac (357).
Vom observa însă, că prescripția ca mijloc de întindere
a suveranității unui Stat asupra unui teritoriu, este încă
discutată, în ceeace privește legitimitatea ei; că apoi, în­
tinsă controversă există asupra intervalului de timp ce ea ar
comporta în dreptul internațional. Deaceea îndepărtând acea­
stă modalitate, discutabilă și ca valoare juridică, vom a-
dăuga că necesitatea ei nici nu există în cazul Tratatelor
de pace din 1919—1920, ele stabilind noua ordine terito­
rială conform dezideratelor conștiinței colective a naționa­
lităților, și conform unei norme, nu de oportunitate poli­
tică, ci de drept public, cum este principiul naționalități-

357) Vezi: Paul Fauiehille, op. ciit. t. I. p. 2-e pag. 757. Autori ca:
Aujdinet, Dawrence, Nys, Oppenheim, Westilake, etc., împărtășesc
acelaș opinie.
 — 173 —

lor. Titlul de legitimitate deci, al acestei opere teritoriale,

este ideea de justiție internațională, conceptul de drept al na­
țiunilor. Lipsa acestui titlu de înaltă valoare juridică și mo­
rală n’ar putea-o suplini nici cea mai îndelungată exercitare
în timp a suveranității; pentrucă „o stare de lucruri chiar
milenară nu este fondată să subziste, când ea este recunos­
cută ca fiind contrarie ideii de justiție“. (Millerand) (338).
»> «
Dacă aceasta este situațiunea de drept, adică nu se
poate contesta validitatea juridică a ultimelor tratate de
pace, dacă apoi ele realizează o nouă repartizare teritorială,
inspirându-se nu din dreptul de cucerire (358 )—apanagiu al
359360
învingătorului în trecut, — nici din considerațiuni de opor­
tunitate politică sau economică, ci din principiul de drept
public al naționalităților, cu atât mai mult ele se impun
respectului Comunității internaționale, în general, și Păr­
ților semnatare, în special. Pentru că principiul respectării
Tratatelor (Pacta sunt servanda) este o regulă fundamen­
tală a dreptului ginților, de totdeauna (36°). Ea este o con­
cretizare a acestei axiome de drept și de rațiune, că „con­
vențiile țin loc de drept între acei ce le-au făcut“. (G. G.
Ténékidès). Fără puterea obligatorie a Tratatelor, adevărat
imperativ categoric, nu poate exista nici ordine juridică in­
ternațională, nici viață internațională, nici pace durabilă în
lume. Nu ar fi de asemeni fără respectul datorit tratatelor,
nici un progres în tendința continuă a Statelor către idea­
lul de justiție și de fraternitate, pe care îl reclamă popoarele,
pentru că tratatele mai ales, stabilesc și fixează jurisprudența
internațională. Eie permit să se aprecieze înceata și labo-

358) Note d’envoi du! Traité de Trianon, du 6 Mail 1920.

359) Acest drept de cucerire se găsește condamnat de către
Aliați, înainte încă de începerea lucrărilor Conferinței de Pace. Ati­
tudinea se găsește mai apoi fixată, printre altele, în Nota Puterilor
Aliate către Delegația Germană, prin care i se comunică motivele
fMÂății Tratatelor de Pace delà Brest-Litovsk și București. Vezi :
Gamer. Recent developement in International Law. Calcutta. 1925
pag. 425).
360) (După opinia unor autori, ca P. Heilborn, De Louter, etc.
ea este de origine cuttumierä (Vezi : P. Heilborn. Les sources du
Droit International. (Recueil ides Cours de l’Académie die La Haye a.
1926. t. I. pag. 5 și urm.).
 174

rioasa evoluție a ideilor și a principiilor. De aceea „inviola­

bilitatea, sanctitatea tratatelor (Sanctitas pactorum gen­
tium publicorum) trebue să formeze pentru toate națiu­
nile, o lege comandată de însuși scopul Statului“ (361362). Gro­
363
tius însuși constata, când spunea: „A menține cu religio-
sitate credința (datorită Tratatelor, este fundamentul Sta­
telor și a marei Societăți a Națiunilor“. Căci cu dreptate
remarcă J. J. Chevallier : „ce anarhie funestă ar fi, dacă
Statele s’ar putea elibera ele înșile de obligațiile lor, după
interesele, capriciile sau pasiunile lor (3ß2).
Stabilitatea vieții internaționale ar înceta, ea ar cădea
în anarhie și întoarcerea spre barbarie ar fi urmarea logică.
De aceea valabilitatea ideii de respectare a tratatelor
este atât de necontestată (303), încât doctrina și textele re­
cente de organizare a Comunității internaționale proclamă

361) P. Fauchiille. loc. cit. 1.1. p. UE. pag. 350

362) J. J. Chevallier. Sainte Alliance et Société des Nations. (R.
D. I. a. 1927 No. 1. pag. 35).
363) Explicațiunea acelstui principiu, unanim admis în știința
dreptului internațional.... doit être basée sur le principe de l’or­
dre juridique positif“. (Pierre ChJailley, doc. cit. pag. 77).
Dar da;că toată lumea este de acord asupra valabilității prin­
cipiului, — Martens de ex. spune categoric: „...H est hors de doute
que les Parties sont tenues d’acomplir les traités; Pacta sunt servan­
da, c’est le principe fondamental que tous les juristes établissent
dans la doctrine sur les traités internationaux“. (Völkerrecht I. pag.
389),, — determinarea fundamentului juridic al acestui principiu
grupează pe autori în jurul a cel puțin trei sisteme : a) pentru
unii, obligația ce decurge din tratatele internaționale este o obligație
morală (ex. Bluntschli, Pasquale Fiore, Jellinek, Pradier — Fodéré
recent Hoijer, etc.); b) alți autori explică caracterul obligatoriu
al tratatelor internaționale prin conceputul de necesitate : împreu­
na conviețuire a Statelor cere ca ele să-și țină promisiunile. (Ex. :
Vatel, Lasson, Rivier, Oppenheim, etc.); c) In fine, pentru1 alți
autori, forța obligatorie a tratatelor este implicită în manifesta­
rea de voință prin care un Stat face o promisiune și primește o pro­
misiune delà un alt Stat (Ex. Martens, Nippold).
Dar, dacă argumente există pentru susținerea fiecărui dintre
aceste sisteme, — după cum jși critice se pot aduce fiecăruia, — ni
se pare mai ales interesanta această formulă pe care o aduce
un lautor.ca Joseph Rudinsky, care |se apropie de cel de al treilea sis­
tem, că „...L’idee de la force obligatoire est incluse essentiellement
dans l’idée de convention, ejlZe en est la raison d’être1. (loc. cit. pag.
12) ; formulă care cadrează cu această constatare pe care o face
Pierre Chailley:.... tout le problème juridique de la force obligatoire
des traités consiste donc essentiellement, dans la recherche du motif
juridique propre à expliquer le devoir de les observer“, (loc. cit. pag. 76).
 — 175

că ea se impune (364365 ) și atunci când tratatul nu feste inspi­

rat de principiile justiției absolute, sau când ■— în .uirma tunui
războiu—el este dictat de Statul cel mai puternic. In această
ipoteză, deși tratatul este rezultatul unui raport momentan
de forțe între Statele Contractante, el trebue să fie observat
în mod strict de către învins, valabilitatea lui fiind întreagă
din moment ce a fost semnat, producându-se (astfel acordul
de voințe. Vechiul adagiu latin „coactus volui, sed tarnen vo-
lui“ comandă aceasta. Pentrucă, cum cu dreptate s’a spus,
dacă învingătorul nu ar avea această convingere, ar trebui
sau să procedeze la distrugerea Statului învins, uzând de supe­
rioritatea forței sale, sau „s’ar crea o stare de spirit ce ar du­
ce din nou la războiu, sau în cel mai bun caz la neîncredere
reciprocă, lia1 o 'ostilitate latentă, la o luptă surdă, ale cărei
consecințe ar fi mult mai insuportabile, decât ,cel mai rău
dintre Tratate (366367). Este astfel chiar interesul învinsului, ca
368
„....învingătorul să știe când va fi obținut condițiunile
socotite de el necesare, suficiente, că aceste condițiuni odată
acceptate, vor fi observate de celălalt Stat. In caz contrar, el
va prelungi războiul, până la distrugerea acestuia din urmă“.
Dar dacă acest adevăr a fost recunoscut întotdeau­
na, (86î) principiul respectării Tratatelor se impune astăzi
cu atât mai mult; pentrucă orice organizare politică și in­
ternațională a lumii, este în funcție de puterea obligatorie
a tratatelor. „Cu cât va fi mai mare acest respect, cu cât
va fi mai riguroasă observarea convențiilor internaționale,
cu atât mai mult se va întinde domeniul dreptului și se va
desvolta viața normală în comunitatea Statelor“. (P. Fio­
re). (8et). Astfel că, însăși misiunea Societății Națiunilor —
al cărei Pact urmărește tocmai organizarea nouii Comuni­

364) Pentru enumerarea unora dintre aceste documente vezi:

Pierre Chailley loc. cit. pag. 74—76; printre ele este citat și preambu­
lul Pactului Societății Națiunilor : „...Considérant que ...ils impor­
te... (de faire rogner la justice et de respecter scrupuleusement
toutes les obligations des traités dams les rapports mutuels des peu­
ples ofgaçùsés“.
365) Funk Brentano et Sorel. Précis du Droit des Gens. Paris
1877. pag. 48.
367) Vezi și J. Ottetelechano, De la valeur obligatoire des Trai­
tés Internationaux, Paris 1916.
368) Pasquale Flore. Nouveau Droit International Public. Pa­
ris 1869. t. II, pag. 364.
 — 176 —

tăți internaționale — s’ar găsi grav împiedecată prin orice

atingere sau slăbire a respectului datorit Tratatelor, astăzi
în vigoare. (369). De aci observația, că acele State care ar
ignora aceste adevăruri, ducând campanie contra ultime­
lor tratate de pace, prin însuși acest fapt, se pun în situa­
ția de a fi considerate ca inamici, nu numai ai Statelor in­
teresate la respectarea acestor tratate, ci și ai întregii Comu­
nități internaționale, ale cărei supreme interese și aspi­
rații, le desprețuesc sau nu le înțeleg.
« *
De fapt, o astfel de campanie există contra Tratatelor
de Pace din 1919—1920, și ea constitue una dintre piedicele
cele mai serioase în calea consolidării securității Statelor și
a realizării limitării armamentelor, a soluționării crizei eco­
nomice generale și a stabilizării politice. Ea paralizează deci,
reglementarea celor mai imediate interese ale Comunității
internaționale. Cunoscută sub denumirea de acțiunea revi­
zionistă, această campanie contrarie ordinei internaționale
consacrate, este cultivată de Statele învinse în războiul mon­
dial — la care supraviețuesc încă ideile perimate, de hege­
monie politică sau economică, de echilibru al forțelor, de Stat
bazat pe opresiunea naționalităților, etc. — ca și de acele
State, care se consideră nesatisfăcute prin dispozițiile Trata­
telor, sau sunt în căutare de zone de influență. Mijloacele
ei de manifestare sunt cunoscute, ca și scopul urmărit: crea­
rea unei atmosfere prielnice, spre a se ajunge la revizuirea
tratatelor. Dar acolo unde această acțiune a luat proporțiile
cele mai mari, este desigur în Ungaria, și ea este îndreptată
contra Tratatului delà Trianon. Prin tribulațiile oamenilor
ei politici, prin politica ei de nerespectare a tratatelor, prin
educația ce dă tinerimii, în fine prin propaganda-i susți­
nută, Ungaria a transformat această acțiune într’un focar
369) „..JC’est la nécessité d’organiser et de compter sur une vie
internationale régulière et stable qui a le plus contribué à contra­
indre les Etats à respecter la validité des traités, indépendemlment
de la forme du Gouvernement des Etats contractants, de leur re­
ligion ou de la personne de leurs représentants?'. (M. Radaïkovitsch,
La révision des traités et le Pacte de la Société des Nations. Paris,
1930, pag. 15).
Deaceea și Preambulul Pactului Soc. Naț. impune tuturor Mem­
brilor obligația „de respecter scrupuleusement toutes les obligations
des traités dans les rapports mutuels des peuples organisés“.
 — 177 —

de continui agitații și de provocare războinică chiar, care

contravine atât idealului de astăzi a umanității civilizate,
cât și necesităților imediate ale Europei.
Care sunt argumentele pe care revizionismul maghiar
le invocă în sprijinul tezei sale, și cât sunt ele de nefon­
date, dacă le privim în lumina obiectivismului științific, vom
analiza la locul cuvenit. Atunci vom putea susține cu convin­
gere sporită, că valabilitatea juridică a Tratatelor de Pace din
1919—1920 în genere, a Tratatului delà Trianon în speță,
este în afară de orice discuție. Că ele sunt instrumentul juri­
dic fundamental de organizare și de consolidare a nouii Co­
munități internaționale. Și că garanția progresului acestei
Comunități, rezidă tocmai în dăinuirea Tratatelor de Pace.
Și dacă este astfel, ele merită să trăiască. Aceasta cu atât
mai mult, cu cât din analiza principiilor lor și din stipu­
lațiile lor, reiese acest adevăr, că „niciodată în cursul Istoriei
nu a fost învingător mai generos cu învinșii, decât au fost
învingătorii din războiul mondial“. (Take Ionescu). 8TO).

370) C. Xeni. Take Ionescu. București 1932. pag. 477.

12
 CAPITOLUL IX

întregirea Statului Român și Principiul Naționalităților

ealizarea idealului național al poporului român, întregi­

R rea Statului român în actualele sale limite teritoriale,
reprezintă o specifică concretizare a principiului naționa­
lităților. S’ar putea spune, că Statul român actual rămâne
unul dintre cele mai desăvârșite exemple de aplicațiune a
principiului naționalităților, prin ultimele Tratate de Pace.
După cum de altfel, însăși ființa în trecut a Țărilor Ro­
mâne, ca și unirea lor într’un singur Stat, la jumătatea se­
colului al XIX-lea, sunt explicabile prin aceeași manifestare,
subconștientă odinioară, puternic conștientă mai apoi, a ace-
luiaș principiu al naționalităților.
De aceea este de un deosebit interes de a aminti câteva
momente din istoria națională, care verificate științificește,
ne arată existența și dăinuirea la Români a unui drept na­
țional, creator a unității politice a Statului. Fapt de covâr­
șitoare importanță, ca unul ce demonstrează necunoscăto­
rilor sau adversarilor unității noastre naționale, seculara
evoluție organică a teritoriilor românești spre un Stat na­
țional. Și permite a desprinde elementele de inovație, pe care
națiunea română în anumite momente istorice, le-a adus
în desvoltarea principiului naționalităților.
«
« «
Astfel, nu este indiferent de a constata, că cercetări isto­
rice recente au putut duce la încheerea, că însăși vechea epocă
de constituire, de închegare a Țărilor Române, a manifestat
 — 180 —

o concepție naționalitară, cum se putea ea în secolul XIII și

XIV, fie și în mod subconștient. S’a spus într’adevăr, că ală­
turi de ideea domniei și de aceea a teritoriului definit, ideea
națională este una dintre cele trei idei călăuzitoare, de-alun-
gul desvoltării noastre istorice (371). Contopirea numeroase­
lor voevodate și cnezate — existente cu mult înaintea seco­
lului al XIII-lea — în cele două Țări Române libere (372), apoi
expansiunea acestora numai în limitele teritoriului locuit
de națiunea română, în fine oarecare restrângere a puterii
Domnului prin sfatul boerilor din Divan, arată o putere
de acțiune a principiului naționalităților, luat chiar în ac­
cepțiunea sa modernă (373). Dacă la aceste manifestări, a-
dăugăm lipsa oricărui imperialism, ca tendință de desvoltare
a politicei noastre externe, — ceeace înseamnă dorința de
a trăi ca Stat național, în limite teritoriale naționale —
vom putea spune, că dacă din cauze independente de voința
noastră am rămas în urma Statelor occidentale, sub rapor­
tul civilizației materiale, am fost la acelaș nivel cele mai
adeseori, și câte odată le-am precedat, sub raportul ideilor
conducătoare în trecutul nostru.
Politica noastră de Stat național, străină de orice obiec­
tiv de stăpânire asupra altor popoare, sau de opresare a
elementelor alogene aflătoare pe teritoriul național, a fost
dominată de ideia conservării elementului românesc, sub
forma independenței complecte întâiu, a autonomiei aproape
asemănătoare cu independența mai apoi, în epoca vasalității
otomane, și de ideea creștină. Aceasta s’a manifestat
în marele rol de istorie universală al poporului român,
adică în îndelungata luptă contra Turcilor amenințători. Și
rezultatul a fost, dacă nu distrugerea, cel puțin uzarea for-

371) Vezi : N. Tonga. Istoricul Constituției românești (In „Noua

Constituție a României“, pag. 8).
372) Explicând acest proces istoric, C. C. Giurescu spune: „Intre
întemeerea Munteniei și aceea a Moldovei este o mare deosebire ;
cea dintâi se datorește reunirii diferitelor formațiuni politice dintre
Dunăre și Carpați sub un conducător local, anume Voevodul delà
Câmpulung și Argeș; este prin urmare un proces intern. Cea de a
doua este rezultatul unei cuceriri din afară, a unei ocupări a teri­
toriului dintre Carpați, Nistru și Mare de către un conducător venit
de peste munți“. (Istoria Românilor. București 1935. pag. 372).
373) N. Iorga. Istoria Românilor diin. Ardeal și Ungaria. Buc.
1915, pag. 218.
 181 —

țelor otomane. Rol ce s’a afirmat cu prisosință și în epoca

subjugării Statului maghiar, timp de un secol și jumătate
(a. 1526—1699), de către puterea turcească.
Dacă cu toate acestea, nu s’a ajuns de timpuriu la
Unirea celor două Țări, este din pricina împiedecării de ma­
nifestare integrală a principiului naționalităților, prin alte
idei caracteristice timpului. Astfel, ca și în Occident, a fost
mult timp dominantă și în Țările Române concepția teri­
torialității, după care Țara ema considerată ca proprietatea
Dinastiei. Țara Românească era socotită deci, ca proprietate
a Basarabilor, Moldova a Bogdan-Mușatinilor.
O încercare a unui Domn dintr’o Țară de a-și întinde
stăpânirea și asupra celeilalte, era privită ca un act de vio­
lență, ca o usurpare. De aceea un Mircea cel Bătrân nu cuce­
rește Moldova când detronează pe Juga-Voevod și „îl ia la
sine“, ci pune în locu-i pe „fratele său Alexandru“ devenit
„cel Bun“. De aceea mai târziu, Ștefan cel Mare se mulțumește
numai a schimba pe Domnii din Țara Românească nesta­
tornici politicei sale creștine, și nu merge, — cum ar fi
putut, față de superioritatea raportului de forțe—până la ali­
pirea Munteniei la Țara Moldovei. Odată însă cu stingerea
Mușatinilor din Moldova, la finele secolului al XVI-lea, asis­
tăm la Unirea Țărilor Române delà 1600, sub Mihaiu Vitea­
zul. Documentele timpului sunt elocvente în a arăta con­
cepția politică a lui Mihaiu Viteazul, care ca Basarab se
credea îndreptățit să ia moștenirea stinsei familii a Mușa­
tinilor moldoveni, cu care era înrudit, după cum mânat de
imperativul fie și subconștient al ideii naționale, el credea
legitim și potrivit, să alipească Transilvania românească stă­
pânirii sale.
Pentrucă cu toate discuțiile ce s’au urmat în jurul mani­
festării ideii naționale în opera politică a lui Mihaiu Vitea­
zul, vom admite teza unei solidarități preexistente între Ro­
mânii de pe ambele laturi ale Carpaților, creatoare a unei
conștiințe naționale. Cum remarcă d. N. Iorga, între Mihaiu
Viteazul, ca stăpânitor al Transilvaniei și masa Românilor
iobagi, au fost și alte legături decât „ridicarea furtunoasă
cu care acești servi salutară apariția liberatoare a princi­
pelui lor“. Mihaiu Viteazul a îndeplinit în Ardeal „o operă
 — 182 —

mare de consolidare, în favoarea rasei sale... rasă atât de

oprimată, tocmai pentrucă era mai veche decât privilegiații
colonizării, pentrucă ea reprezenta elementul indigen cu drep­
tul său primar, indestructibil“... (374*
) Este vorba de consolida­
376
rea organizației bisericești, — către care la acea epocă gra­
vita însăși forța de rezistență a românilor asupriți, — prin
crearea Mitropoliei delà Bălgrad (Alba-Iulia) și de legarea ei
canonică cu aceea a Țării Românești, din Târgoviște. Operă
cu atât mai importantă, cu cât prin ea se va desvolta soli­
daritatea dintre ținuturile românești și se va întări puterea
de rezistență a Românilor din Ardeal. Ea ne vădește senti­
mentul de iubire națională pe care Mihaiu Viteazul l-a avut
față de conaționalii săi de peste Carpați, căzuți prin vitregia
vremurilor, sub apăsarea națiunilor privilegiate (Ungurii,
Sașii și Secuii).

Intr’adevăr, după căderea lui Mihaiu Viteazul, rapor­

turile dintre țara Românească și Ardeal, s’au înmulțit încă.
De pe urma Unirei delà 1600 „a acestui strălucit moment
de glorie în mijlocul nenorocirilor noastre, în mijlocul ro­
biei seculare a Românilor de peste munți, a rezultat o tra­
diție, o ispită și o datorie pentru urmașii săi“ (373). De aci re­
petate încercări ale acestor urmași, de a reface opera politică
a eroului asasinat pe Câmpia delà Turda, în care ei văd
un simbol și un exemplu. De aci desvoltarea unei literaturi
religioase și istorice, în limba română, prin cărți destinate
a fi folosite de Românii de pretutindeni. De aci o unitară
organizare și orientare bisericească. Vom aminti numai pe
un Radu Șerban, Radu Mihnea, Matei Basarab sau Cons­
tantin Brâncoveanu, care reprezintă prin domniile lor, o
puternică influență în treburile bisericești și politice din
Ardeal; influență „ce nu mai este nici moldovenească, nici
muntenească, ci este a Românilor liberi“ (37e).
Aceștia la rândul lor, se manifestă tot mai mult ca
fiind călăuziți de interesul și sentimentul național, cum

374) N. lorga. La politique de Michel le Brave. lassy 1918. pag. 22.

376) N. lorga. Istoria. Românilor din Ardeal și Ungaria. București
1915, pag. 218.
376) N. lorga. Ibidem, pag. 228.
 — 183 —

o dovedește și apariția acelui partid național (anti-gre-

cesc), din ambele Țări Române, a cărui acțiune duce la
triumful mișcării naționale, din prima jumătate a secolului
). Iar în secolul următor, al XVUI-lea, cu toată
al XVII-lea (377378
epoca Fanarioților, nu a fost nici o amorțire a ideilor, nici
o împiedecare în desvoltarea principiului național. In acest
timp, cu toate vicisitudinile politice, se pregătește de fapt,
terenul pentru o mare acțiune națională în Principate și
pentru redeșteptarea culturală. Elementele necesare au
fost oferite prin repetatele schimbări de Domni dintr’o Țară
într’alta, prin introducerea unor sisteme administrative co­
mune, prin penetrațiunea culturii și ideilor franceze ale
secolului al XVIII-lea.
Iar în Ardeal, Unirea cu Biserica Romei (a. 1701) a
promovat conștiința națională prin contactul cu Roma,
din care a rezultat școala latinistă. „Și sub influența cu­
rentului latinist... de odată s’a ridicat perdeaua greoae
de dispreț, de sărăcie și umilință, care ne acoperea. Au­
reola Romei înconjură fruntea țăranului robit, a boerimei
supusă tuturor poftelor turcești. Orice am fi ajuns să fim,
era ceva așa de mare, să avem o obârșie romană“ (878). Școala
istorică ce apare, răspunde criticilor streini interesați, ger­
mani sau unguri, afirmând și demonstrând originea ro­
mană a poporului român și drepturile imprescriptibile Pe
care, în baza vechimii, Românii le au asupra Transilvaniei.
Se forma astfel o puternică conștiință politică națională,
activă și luptătoare, care a însuflețit și mișcarea revolu­
ționară a lui Horia din 1784, acea revoluție de îndoit carac­
ter, social și național. După cum ea a provocat mișcarea
de afirmare a drepturilor naționale delà finele secolului al
XVIII-lea cristalizată printre altele, în „Supplex libellus Va-
lachorum“ (1791). Sentimentul național, bază ideologică a
principiului naționalităților, este astfel în desvoltare în acel
timp, al secolului al XIII-lea.
*
De aceea, într’un mediu oarecum format, prin unele ma-
377) A. D. Xenopol. Istoria Partidelor politice în România. Bu­
curești 1920. pag. 26.
378) N. lorga. Istoria Românilor în Chipuri și Icoane. Craiova
1921. pag. 126.
 — 184 —

nifestäri ale conștiinței naționale, secolul XIX-lea pe dreptate

numit „secolul revendicărilor naționale“ (Mancini), va aduce
parțiale aplicațiuni ale principiului naționalităților, și la
Români.
Dacă revoluții, ca aceea din 1821 a lui Tudor Vladi-
mirescu sau acele din 1848 din Țările Române și din Tran­
silvania, nu au dus la rezultatele integrale așteptate, ele
rămân în istoria națională drept manifestări spontane ale
unui puternic sentiment național. Tudor Vladimirescu pu­
tea afirma în proclamațiile sale, că lucrează în virtutea
„dreptului pe care mi-1 dă în Țara mea, sabia mea“. Iar
Adunarea Națională din Câmpia Libertății delà 3 (16) Maiu
1848, hotăra: „Maghiarii să nu pună în discuție chestiu­
nea Unirii cu Ungaria, înainte ca națiunea română să fi
fost constituită și organizată într’un corp de națiune cu
vot deliberativ și decisiv, în Camera legislativă. Dacă din
contra, dieta Transilvaniei discută această Unire a Țârii
noastre, națiunea română în acest caz, protestează solemn.
Națiunea română pretinde, bazându-se pe principiile de
libertate, egalitate și fraternitate, din punct de vedere po­
litic, să aibă independența sa națională și să figureze ca
„națiune română“ (379).
Dovezi suficiente astfel, care să îndreptățească teza
„că principiul naționalităților ca element moral, creator
de State, nu vine delà cei mari la cei mici, delà cei culți
la cei ce erau să fie inițiați în cultură, delà apuseni la ră-
săriteni, ci invens“. (N. Iorga). De aceea Unirea Principa­
telor din 1859, nu poate fi explicată, decât prin pătrunderea
în conștiința românilor, atât din Moldova cât și din Mun­
tenia, a dreptului naționalităților.
Ea apare, în lumina desvoltării istorice a națiunii ro­
mâne, ca strâns legată de toate evenimentele anterioare
deja amintite. Corespondențe străine, ca a lui Bois le
Comte din 1834, elaborarea convenției delà Akermann din
1826, a Regulamentului organic din 1831—32, literatura
politică etc., sunt atâtea documente și foarte grăitoare, spre
a interpreta unirea celor două Țări Românești, ca o do-

379) In>: George Barițiu, Părți alese din Istoria Transilvaniei. Si­
biu 1890. fc 2. piag. 120.
 185

rință generală a Românilor liberi. Iar în felul cum ea s’a rea­

lizat „Unirea Românilor delà Dunăre, ca și Unirea Italie­
nilor, a fost ultimul rezultat al unei lungi evoluții de cul­
tură națională, care trebuia neapărat să ajungă acolo. O
conștiință se formase, care nu mai suferea anumite hotare.
A fost în acest act politic, ceva sufletesc și ceva popular“ (3S0).
Astfel Unirea delà 1859 este un rezultat, o aplicațiune a
principiului naționalităților, realizată la un moment când
în Europa occidentală Napoleon III-lea înțelegea consa­
crarea remanierilor teritoriale efectuate în epoca sa, prin
concretizarea acestui principiu. Dar există un element de
noutate în aplicațiunea principiului naționalităților, la Du­
nărea de jos, pe care națiunea română îl aducea: „Se răs-
culaseră și până atunci popoare, ceruseră dreptul lor. Dar
trebuise, conform cu obiceiul delà Viena, ca Europa cons­
tituită acolo, să le cerceteze procesul și să dea o hotărîre
înaintea căreia se închinaseră cu toții, primind-o cum era.
Acum însă fără manifestații revoluționare, un popor apă-
Tea sprijinit de singurul său drept și împotriva clauzelor
formale ale tratatului celui mai nou, care abia îi recunos­
cuse existența, el impunea faptul îndeplinit al soluției sale,
adusă imediat la îndeplinire, în loc să prezinte o simplă
petiție de revizuire. Era un element nou în desvoltarea
principiului național. Și noi îl dăduserăm (380 381). Era de fapt o
clară manifestare a dreptului de auto-determinare, încă atât
de rar invocat în viața politică a Europei, vădit încă în acele
puncte ale Divanurilor Ad-hoc, instituite la Iași și la Bucu­
rești, în virtutea Tratatului delà Paris din 1856. După cum
era apoi o depășire a voinței Concertului european — acel ru­
diment de organ executiv în Europa sec. XIX — prin felul
cum s’a soluționat chestiunea română.
«
£= ©
Unirea Principatelor a produs, — prin perspectiva unui
sprijin în marea luptă națională, — o intensificare încă, a
sentimentului național și la Românii ardeleni.

380) N. Iorga. Principiul Național. „Neamul Românesc“, anul

1017. No. 58.
381) N. larga, loc. cit. No. 57.
 — 186

Concepția lor juridică și justă, că teritoriul Transilvaniei

aparține națiunii române, — pentru că ea era cea mai veche
și mai numeroasă, — precum ei o manifestaseră prin succe-
sivele revoluții delà 1437, 1514, 1784 și 1848, ia în urma
Unirii din 1859, o înfățișare și mai clară și mai generali­
zată. Desiluzia produsă prin Dualismul delà 1867, — hi­
bridă formă politică, contrarie celor mai elementare prin­
cipii de conducere ale unui Stat, care era un complex de
naționalități (382), întrucât ea asigura primatul și dominația
a două naționalități, cea maghiară și cea austriacă (?) —
contribue de asemeni la intensificarea luptei naționale. Iar
în fața insuficienței de organizare politică, — ceeace de­
termină pasivismul proclamat în Adunarea delà Miercurea
din 1869, — se formează tot mai clară și mai răspândită
convingerea, că rezistența națională și viitorul națiunii Ro­
mâne, se vor realiza prin doi factori: organizarea culturală
și pregătirea politică a națiunii întregi, fără deosebire de con­
fesiune și de clasă. Perspectivele de viitor apar tot mai lumi­
noase — cu toată sistematica politică de maghiarizare, —
pentru că între timp, România liberă își realizează și ultimul
punct din dorințele Divanurilor Ad-hoc, alegerea Principelui
străin, în persoana lui Carol I de Hohenzolern, fondatorul
dinastiei române, în anul 1866; și câștigă plenitudinea capaci­
tății juridice internaționale, prin recunoașterea ca Stat
deplin suveran, în Tratatul delà Berlin din 13 Iulie 1878,
care aplică principiul naționalităților în Sucl-Estul european.
Dacă mai târziu, o neutralitate forțată se impune ati­
tudinii Regatului român față de chestiunea română din
Transilvania — ca rezultat al unei nefirești politici externe
(Tratatul secret de alianță cu Austro-Ungaria, din 1883), —
progresul revendicărilor naționale se accentuiază totuși
în Transilvania. După ce ele fuseseră formulate în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, în acel memorial prezentat
împăratului Austriei la Olmutz, în 25 Februarie 1848, —
memoriu care „...poate fi privit ca expresiune generală a

382) Nn mai (puțin de nouă naționalități trăiau în Austro-Un­

garia, supuse timp de secole unei sistematice politici de maghiarizare
și de genmanizare. (Vezi: Auréle C'. Popovici. La Question Roumaine
en Transylvanie et en Hongrie. Lausanne-Paris. 1918, pag. 18).
 — 187

dorințelor intime a tuturor Românilor din Austro-Ungaria ac­

tuală“ (383), — prin care se cerea, în primul lor „Unirea tutu­
ror Românilor din Statele Austriace și Maghiare într’o
singură națiune autonomă, făcând parte integrantă din Im­
periu, sub sceptrul Austriei“. (Punctul: art. 1), aceste
revendicări au fost desvoltate, sistematizate și adaptate ce­
rințelor timpului, mai ales în actul Memorandum-ului- Acesta,
întocmit de conducătorii partidului național-român, organis­
mul ce reprezenta politicește interesele și aspirațiile națiunii
române, la Sibiu în 26 Martie 1892, a fost dus la Viena,.
de o numeroasă delegațiune a națiunii române (în 27—29
Maiu 1892), spre a fi prezentat împăratului Francise Iosif.
Dar dorința de menajare a Ungurilor, ca și lipsa de interes
pentru drepturile și revendicările Românilor, din partea
cercurilor guvernamentale vieneze, au făcut atunci ca na­
țiunea română din Ardeal să înțeleagă definitiv, că soarta
sa nu se va putea îmbunătăți în cadrele monarhiei Habsbur-
gilor. Căci la greșeala împăratului de a nu primi delegația
Românilor, — Memorandum-ul a fost înaintat guvernului
din Budapesta — s’a adăugat „una dintre cele mai grave
erori politice de care un guvern s’a făcut vreodată vinovat,
față de reputația Țării sale“ (384). Este vorba de deslănțuirea
procesului Memorandum-ului, din inițiativa guvernului ma­
ghiar, desbătut la Cluj între 7 și 25 Mai 1894. Acest proces
s’a desfășurat în mijlocul unui mare șovinism maghiar și
a dus la condamnarea fruntașilor români, (ce duseseră Me-
morandu-ul la Viena), la grele pedepse (385) variind între 8 luni
și 5 ani de închisoare (total 32 ani jum). Atunci s’a ocazionat
dârza expunere a Doctorului loan Rațiu, Președintele par­
tidului național, înaintea juriului maghiar din Cluj, în
care după ce protesta contra piedicelor puse apărării celor
acuzați și arăta că în consecință, ei renunță a se mai disculpa,.

383) Aurele C. Popovici. loc. cit. pag. 18.

384) George Moroianu. Les luttes des Roumains Transylvains
pour la liberté et l’Opinion européenne. Paris 1933, pag. 140.
385) Dr. Ion Rațiu,, dr. Vasile Lucaciu, George Pop de Băseișți,
Iulïu Coroianu, Nicolae Cristea, Dimitrie Cornișa, Septimiu Albini,
Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. T. Berceanu, Gherasim Do-
nide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suțu, Mihai Veliciu, Rubin Patica.
Un aspru regim a fost aplicat condamnaților, în închisoarea din
Seghedin și Vaț. Amănunte în G. Moroianu (loc. cit. pag. 173).
 188 —

se făcea acea impresionantă declarație, că „existența unui

popor nu se discută, ea se afirmă“. Rezultatul a fost o nouă
compromitere a politicei maghiare față de naționalități și
o specială atenție o Occidentului civilizat, față de chestiu­
nea română din Ungaria, precum o arată numeroasele
articole din presa internațională a timpului, interpelările
din Parlamente și declarații ale diferiților bărbați de stat (38e).
Astfel cu drept cuvânt se poate spune că după procesul
Memoranidum-ului (S86, chestiunea română din Ungaria
a devenit o problemă de preocupare europeană, cunoscută
cancelariilor Puterilor Mari ale Europei.
In Regat, alături de menajarea unor raporturi politice
oficiale, cultivarea chestiunii naționale diucea la formula­
rea politicei idealului național; care consta în aspirația și
pregătirea spre Unirea tuturor Românilor „piatră unghiu­
lară a politicei noastre... temeiul educației tineretului romă'
387). Ca urmare, în timpul când dincoace de Carpați a-
nesc“ (386
sistăm la acel moment de afirmare a conștiinței naționale pe
care-1 reprezintă Memorandum-ul, în Regatul Român înre­
gistrăm un reviriment, produs prin înodarea unei acțiuni
politice de asupra partidelor, în continuă afirmare, al cărei
program este preocuparea cât mai de aproape de chestiunea
română, privită de acum înainte, în întregul ei. La soluțio­
narea ei firească a contribuit într’o largă măsură, și Liga
Culturală pentru unitatea tuturor Românilor, care r.ea-
vând nimic politic, dar reprezentând mult din punct de
vedere național, va deveni mai ales sub preșidenția profeso­
rului N. Iorga, un instrument prețios de promovare a „idea­
lului național“. Inițiatorul însuși al politicei externe a Ro­
mâniei, Regele Carol I, căruia de altfel „nu-i fusese nici­
odată indiferentă chestiunea deschisă a Românilor de peste
Munți“ (388) își punea la începutul secolului al XX-lea,
întrebarea dacă „Austria este eternă și nu vom ve­
dea niciodată desmembrarea ei“, sau arăta adânca sa

386) Vezi: George Moroianu, loc. cit. pag- 140—178.

386 bis) Textul Memorandum-ului și Actele procesului în: I. P.
Pop. Procesul Memorandumului Românilor 'din Transilvania. (Acte și
date) 2 volume. Cluj 1933-34.
387) Const. Kirițescu. Istoria Războiului pentru' întregirea Ro­
mâniei. București 1922. t. I. pag. 32.
388) N. Iorga. Supt trei Regi. București 1932, pag. 56.
 — 189 —

simpatie pentru Românii ardeleni: „Nu ne putem desinte-

resa de soarta celor trei milioane de Români din Ardeal și
din Banat. Dacă încearcă a-i desnaționaliza, nu vom ră­
mâne indiferenți și impasibili... Constat cu o mare satis­
facție, o deșteptare a spiritului național român, care s’a
manifestat în populație cu ocazia recentelor alegeri, și în
Parlament, prin intervenția deputatului român Vlad“. (389).
Deșteptarea spiritului național român, de care vorbea
Regele Carol I, era astfel un fenomen general românesc.
Era acesta rezultatul și al apropierii dintre Românii li­
beri și acei din provinciile subjugate, la care contribuiseră
— alături de soluțiile de sprijin și încurajare a guvernelor
din București, — o serie de factori, materiali sau spirituali;
printre altele, și organizarea economică, literatura (39°),
arta, presa, etc. Ca urmare, idealul național — la care s’a
ajuns pe calea culturii, pe calea economică, și pe cea poli-
tico-socială, — era socotit ca îndreptarul tuturor Româ­
nilor, de dincoace ca și de dincolo de Carpați. El nu mai
era „un sentiment vag, subconștient, ci o convingere adân­
că, o dorință arzătoare..-. Delà principiul libertății națio­
nale, pus de Bămuțiu, se trecuse în chip logic la principiul
independenței naționale, și pe urmă la acela al desăvârșitei
unități naționale. (391).

*
* #
De aceea o aplicațiune integrală a principiului națio­
nalităților la națiunea română — ca o complectare a ace­
lora parțiale delà 1859 și 1878, — se impunea ca un impe-

389) Corespondența diplomatică franceză. Seria 2-a m. 1931,

pag. 494-95. (Vezi : N. Iorga, loc. cit. pg. 56-57).
390) „întreaga operă a lui Eminescu alcătuește un fond in­
dispensabil, pentru un suflet românesc evoluat.. Influența ei ajută
la construirea acelui quid proprium al conștiinței noastre etnice așa
cum s’a organizat, cum a crescut ea. In acest quid proprium intră
repercusiunile geamătului „Dela Nistru pân’ la Tisa“, intră repercu­
siunea „Luceafărului“, a lui „Călin“ și a eroticelor, a satirei a IH-a,
„Făt-Frumos d’n Lacrimă“ si a întregului nimb special ce scaldă
inspirația lui Eminescu“. (Eug. Speranția. Factorul Ideal. Oradea
1929, pag. 50-51).
391) Const. Kirițescu, loc. cit. pag. 32.
 — 190 -

rativ, comandat de întreaga desvoltare istorică a poporului

român, din Țările libere și din provinciile subjugate. (392).
Ea era cerută imperios și de „perfecta unitate geogra­
fică a vechei Dadi“ (De Martonne), a teritoriului ce se în­
tinde între Dunăre, Tisa, Nistru și Marea Neagră. Munții
Carpați apărând ca o axă a acestui teritoriu, prin care au
comunicat Românii de pe ambele versante, și care „nu au
fost niciodată un zid despărțitor de frați“. (G. Vâlsan). După
cum aceiași aplicațiune integrală a principiului naționa­
lităților, o impunea structura etnografică a teritoriului
daco-getic, totdeauna în favoarea elementului românesc,
cu toată sistematica politică de desnaționalizare, urmărită
de stăpânirile streine: de maghiarizare în Transilvania, de
germanizare și rutenizare în Bucovina, de rusificare în Ba­
sarabia. într’adevăr, cu toate discuțiile urmate în jurul
proporției și a cifrelor privitoare la numărul populației
românești și a celorlalte naționalități, nimeni nu va putea
desminți acest fapt evident, că „în toate provinciile româ­
nești elementul românesc este cel mai important numeri-
cește, cel mai unitar etnograficește, cel mai apt în fine prin
calitățile sale, să mențină ordinea în această parte a Euro­
pei“. (Iuliu Maniu). Și ceea ce este cu deosebire important,
datele etnografice se pronunțau în favoarea elementului
românesc, și spre finele regimului de stăpânire streină, cu
toată politica de opresiune, afirmând o sporire a numărului
de populație românească. Astfel, să amintim că statisticieni
consacrați, ca dr. Schmidt Tibold, recunoșteau în 1917, că „în
Transilvania numărul Românilor sporește mereu, în urma
emigrării Ungurilor și a diminuării numărului de nașteri
la Sași“. (393).
*
* #

392) Fenomenul acesta îl întrevedea și îl recomanda, printre

alții, încă în preajma Revoluției delà 1848, autorul francez E. Lateri-
tius în: ,Résultats du rétablissement ides Nationalités européennes.
Paris 1849. In art. 7 al cap. XH din opera sa, acest autor întrevedea
crearea Statului Român întregit, care s’ar compune din: Cea mai
mare parte a regatului Ungariei cu Transilvania; din Basarabia a-
proape întreagă, din Moldova (cu Bucovina) și din Muntenia.
393) Dr. Schmidt Tibold. Az. olahok Foldrajzi elterjedése Buda-
Pest 1917. Vezi și C. Martinovici și N. Istrati. Dicționarul statistic
al Transilvaniei. Cluj. 1922.
 — 191 —

In consecință, guvernul român nu făcea decât să răs­

pundă imperativului istoric, geografic și etnografic, și să
dea o îndreptățită satisfacție opiniei publice, care cerea
rectificarea politicei externe de Stat, când încheia acordu­
rile și tratatele de alianță din 4 (17) August 1916, cu Fran­
ța, Anglia, Rusia și Italia.
Dacă aceste acorduri, care anticipau realizarea idea­
lului național, — prin angajamentul Principalelor Puteri
Aliate de a-1 concretiza în viitoarele tratate de pace — au
putut fi ulterior contestate de reprezentantul Rusiei, Stür­
mer, ca promițând o frontieră prea generoasă României,
sau de unii delegați americani la Conferința Păcii, care ve­
deau în ele conform principiilor wilsoniene, documente ale
diplomației secrete ce trebuia abolită, (394) ele constituesc
baza reală, conformă principiilor de drept internațional,
prin stipularea aplicațiunii principiului naționalităților, care
a legitimat intrarea României în războiul mondial. Doclara-
țiunea de războiu, notificată Austro-Ungariei la 14 (27)
August 19 15 (395), a însemnat încadrarea României în grupul
Puterilor luptătoare pentru cauza naționalităților.
Războiul mondial a devenit pentru România „războiul
întregirii naționale“ caracterizat prin mari sacrificii de bu­
nuri' materiale și de vieți omenești. Sacrificii cu atât mai
mari, cu cât dificultățile au fost mai greu de învins (396). Deo­
parte, o complectă lipsă de loialitate din partea Rușilor aliați,
de altă parte o acțiune concertată de invaziune germano-
austro-ungaro-bulgară, asupra teritoriului românesc. Sacri­
ficiile morale au fost deopotrivă de mari, dacă amintim ca
urmare a întinderii considerabile a frontului de luptă și a
dificultăților de aprovizionare cu material de războiu, nece­
sitatea — recunoscută și de Aliați — a semnării Tratatului
delà București, din 7 Maiu 1918. Acest tratat „de expiere
națională“, nevalabil însă din punctul de vedere al drep­

304) Vezi: Charles Seymour; loc. cit. pag. 83-84; Xeni C. Take
Ionescu. București 1932, pag. 438s etc.
395) „La Roumanie s’est résolue au combat pour réaliser l’uni­
té nationale à laquelle s’opposaient les mêmes Puissances contraintes
et arbitraires“. (Poincaré. Discours tenu à Birkenhead. Nov. 1917).
396) Ele au fost recunoscute, ca și vitejia armatelor române,
de către emlnenți bărbați de Stat, aliați și inamici, în timpul răz­
boiului mondial; ca și de o întreagă presă. (Vezi N. Iorga loc. cit.
pag. 263).
 192

tului ginților, — ca unul ce nu îndeplinea toate con­

dițiile cerute pentru perfectarea sa, și era dictat de forța
reprezentată prin o temporală proponderență militară (397),
— rămâne, din fericire un tratat de farmă (Redslob), lipsit
de efecte juridice, în urma reintrării României în războiul
mondial.
Intre timp, evenimente externe isvorâte din însuși fe-
nomentul războiului, veneau să promoveze unitatea națională
a Românilor, dorită de Românii de pretutindeni și legiti­
mată odată mai mult, prin nouile sacrificii și suferințe (398).
Astfel revoluția rusească, urmată de prăbușirea țaris­
mului, înlesnește întregirea vechiului hotar al Moldovei,
prin alipirea Basarabiei. Constituită și recunoscută ca Stat
independent (Republica moldovenească) — prin invocarea
ideii de auto-ddterminare, — cu organe reprezentative pro­
prii, ea decidea prin rezoluția Sfatului Țării, din 27 Martie/9
Aprilie 1918, reunirea la România : ,Republica demo­
crată moldovenească, în limitele sale... răpită de către Rusia
acum mai mult de o sută de ani, delà corpul vechei Moldove,
în baza dreptului istoric și \a dreptului național, în baza prin­
cipiului că popoarele singure trebuesc să decidă de soarta
lor, de acum și pentru totdeauna se unește la Patria mamă,
România“. Această rezoluție „votată cu o majoritate impo­
zantă, a fost primită cu lacrimi de bucurie de opinia pu­
blică din Moldova“. (399). Ea a ridicat moralul națiunii ro­
mâne, în mijlocul suferinții războiului, și a constituit primul
act pozitiv, în spre întregirea patrimoniului național.
Acelaș proces istoric se desfășura și în celelalte provin­
cii românești. Bucovina venea să întregească vechiul hotar
al Țării spre Nord. Adunarea Națională din Cernăuți — or­
gan legal de conducere și autoritate, în urma revoluției din
Monarhia habsburgică, — în hotărîrea istorică din 15/28
Noembrie 1918 „considerând că delà fondarea Principatelor
Române, Bucovina a făcut întotdeauna parte din Moldova și

397) Motive ce determină la timpul său Conferința Păcii, să

notifice delegației germane, că Tratatele delà București și delà Breist-
Liitovsk sunt nule de drept. (Gamer loc. cit. pag. 425).
398) Vezi și Ef. Antonesco. Les sacrifices roumains pendant Ia
Guerre. Paris, (ed. Flamikowschy).
399) N. Iorga, loc. cit. pag. 276.
 193 —

că în 1774, ea a fost rățpită prin trădare și reunită prin vio­

lență la Coroana Habsburgilor... decide unirea necondițio­
nată și veșnică cu România“. Să adăugăm, ică o rezoluție ase­
mănătoare era votată de către Congresul Germanilor și al
Polonezilor din Bucovina.
Infine, ruptura Transilvaniei de Ungaria devenea fapt
îndeplinit prin enrgica și demna notificare făcută guvernu­
lui maghiar în Parlamentul din Budapesta, de către Dr. Ale­
xandru Vaida-Voevod, la 18 Octombrie 1918. Această notifi­
care primită cu ostilitate de majoritatea Parlamentului ma­
ghiar, fusese redactată de Vasile Goldiș, în istorica reunire a
conducerii Partidului național român, care avusese loc la
Oradea, în casa fruntașului naționalist Dr. Aurel Lazăr, la 12
Octombrie 19 18 (400). începând prin a declara „...că urmările
războiului îndreptățesc aspirațiile de veacuri ale națiunii ro­
mâne la deplina libertate națională“, istorica notificare ac­
centua: „...pe temeiul dreptului firesc, că fiecare națiune
poate dispune, hotărî singură și liber de soarta ei — un drept
care este acum recunoscut și de către Guvernul ungar prin
propunerea de armistițiu a monarhiei, — națiunea română
din Ungaria și Ardeal dorește să facă acuma uz de acest
drept și reclamă în consecință și pentru ea dreptul, ca liberă
de orice înrâurire streină să hotărască singură așezarea ei
printre națiunile libere, precum și stabilirea legăturii de
cordonare a ei, cu celelalte națiuni libere... Națiunea ro­
mână care trăește în Monarhia Austro-Ungară așteaptă și
cere — după multe suferinți de veacuri, — afirmarea și va­
lorizarea drepturilor ei nestrămutabile și inalienabile, la de­
plină viață națională“.
Precipitarea evenimentelor, starea prerevoluționară din
monarhie, .acțiunea revoluționară a d-lui Iuliu Maniu la
Viena, fac ca dreptul de auto-determinare să ia forme și mai
concrete, să pătrundă tot mai adânc în conștiința juridică a
națiunii române din Ardeal. Acest fenomen duce la trimite-

400) Au participat acolo : Vasile Goldiș, dr. Alexandru Vaida-

Voevod, Ștefan C. Pop, dr. A. Vlad, dr. Aurel Lazăr, dr. Teodor
Mihali, dr. loan Suciu și dr. Ciordaș, membri ai Comitetului execu­
tiv (fiind încă prezenți ca oaspeți: .dr. Sever Dan, dr. Gh. Popovici
si 'dr. Gh. Crișan). Vezi: I. Clopoțel. Revoluția din 1918 și Unirea Ar­
dealului cu România. Cluj 1926. pag. 38).
13
 — 194 —

rea ultimatum-ului din 10 Noembrie 1918 — redactat tot

de Vasile Goldiș — către „Guvernul Consiliului Național
Maghiar“ prezidat de Karolyi, prin care „Consiliul Național
Român“ cere potestatea întreagă asupra Ardealului.
Intr’adevăr în această epocă a „Consiliilor naționale“,
când naționalitățile din Monarhia îndrumată deja pe calea
disoluției își pregăteau orientarea de viitor, însușindu-și cu
entuziasm principiile wilsoniene, era firesc ca națiunea ro­
mână din Ardeal invocând aceste principii, să pretindă
prin reprezentanții săi, dreptul de guvernare asupra celor
26 de județe cu majoritate românească, promițând față de
„...celelalte popoare aflătoare pe teritoriul românesc, respec­
tarea din partea noastră a principiilor lui Wilson“. Abuzurile
gărzilor maghiare din ținutul Ardealului, masacrele ce se
urmau în diferite părți, lipsa de siguranță pentru persoane
și bunuri, făceau cu atât mai necesară această soluție, mai
ales că guvernul din Budapesta se arăta tot mai lipsit de au­
toritate. De aci au rezultat tratativele delà Arad din 13—14
Noembrie 1918, purtate între Oszkăr Iaszi, Ministrul națio­
nalităților — împuternicit de Guvernul Karolyi, instituit la
30 Octombrie, să limpezească situația din Ardeal, — și ex-
ponenții „Consiliului național român“. (Prezidat de Ștefan
C. Pop și având ca membri pe : Dr. Teodor Mihali, Dr. Ale­
xandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Dr. Aurel Vlad și Dr.
Aurel Lazăr; întregit apoi cu socialiștii : Flueraș și Jumanca).
Două teze s’au cionit în discuțiile purtate în acele zile isto­
rice : pe de o parte teza guvernului maghiar, a păstrării in­
tegrității Statului, cu acordarea de drepturi de circumstanță,
de modestă întindere și neclar definite, națiunii române, și
teza Consiliului Național Român, care pretindea deplina re­
cunoaștere și aplicare a dreptului de auto-determinare, în
spiritul Wilsonian, cu prerogativa de a exercita puterea exe­
cutivă pe teritoriile locuite de națiunea română. Rezultatul
final a fost întreruperea tratativelor. Cuvântului ultim al
democratului Oszkar Iaszi că desmembrarea Ungariei ar în­
semna întronarea monarhiei și falimentul democrației, D-l
Iuliu Maniu a răspuns, că Românii voesc „complectă desfa­
cere de Ungaria“ (Telye elszakadâst. ( ,01). Ca urmare, în nu-*

401) Interesante amănunte în I. Clopoțel. loc. cit. pag. 81

și urm.
 — 195 —

mărul din 20 Noembrie al ziarului „Românul“ din Arad, a-

părea protestul națiunii române (în limba română și fran­
ceză) „către popoarele lumii“, prin care se denunța încă
odată atitudinea neînțelegătoare a guvernului maghiar față
de naționalități, se arătau motivele pentru care dreptul de li­
beră dispoziție se cuvine națiunii române și se încheia cu a-
ceste semnificative cuvinte: „Națiunea română din Ungaria
și Transilvania speră și așteaptă că în năzuința ei pentru li­
bertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom
fi de aici înainte, în veci“. Ruptura de Coroana Sf. Ștefan era
decisivă. Ceasul dreptății istorice sunase. Națiunea română
reintra astfel în posesiunea dreptului natural de auto­
determinare, care i se confiscase odinioară, prin anexarea
Transilvaniei la Ungaria, la 1 Maiu 1869. Și în baza acestui
drept „Consiliul Național Român“ a convocat națiunea ro­
mână prin chemarea sa din 21 Noembrie 1918, publicată în
„Românul“ din Arad la Alba-Iulia, „cetatea istorică a neamu­
lui nostru... pentru ca națiunea română să hotărască de soar­
ta sa pentru vecie“. Astfel s’a ajuns la marea Adunare Națio­
nală a Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria, reunită
la Alba-Iulia—oraș plin de amintiri istorice, de triumf sau de
dureri, pentru națiunea română — la 18 Noembrie/1 Decem­
brie 1918, când s’a proclamat Unirea teritoriilor locuite de
populație românească, cu România (402 403). „Ca la o vrajă s’au
adunat la Alba-Iulia o sută de mii de Români, ca să hotărască
asupra sorții neamului românesc. Țărani din toate părțile
i'ocuite de Români au alergat, cu primejdia vieții, printre
sulițele gardiștilor unguri, la măreața Adunare națională. Ca
o vijelie s’a descărcat la Alba-Iulia glasul poporului: Noi
vrem Unirea cu România! Hotărârile delà Alba-Iulia sunt
tablele legii celei noui ale neamului românesc“. (Episcop
Ciorogariu Roman). (40S). Din punctul de vedere al dreptului

402) Punctul I al Hotărârii delà Alba-Iulia proclamă : »Adu­

narea Națională a Românilor din Transilvania, Banat și Țara Un­
gurească, aJdunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la .Alba-Iulia
în ziua de 18 Noembrie (1 Decembrie 1918) decretează Unirea acelor
Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii, cu România. A-
dunarea Națională proclamă în deosebi dreptul inalienabil al națiunii
române la întreg Banatul, cuprins între râurile Murăș, Tisa și
Dunăre”.
403) Zile trăite. Oradea 1926, pag. 305.
 — 196 —

internațional, s’a îndeplinit astfel — o spune Prof. N. Daș-

covici, — „...un adevărat plebiscit de Unire, exprimat cu
îndrăzneală, cu primejduirea vieții, și cu o spontanei­
tate care a redus la neputință orice răspuns sau rezis­
tență imediată din partea milenarilor opresori“. (404405). Și A-
dunarea Sașilor, convocată la Mediaș, lua o hotărîre asemă­
nătoare puțin timp mai târziu, la 8 Ianuarie 1918 (40B).
Astfel unitatea națională a Românilor, prin întregirea
teritorială a Statului, s’a realizat pe baza ideii de auto-de­
terminare, concept recomandat de doctrina wilsoniană,
corolar al principiului naționalităților. Voința colectivă con­
știentă și manifestă a națiunii române, constitue în con­
secință, baza de drept pe care se edifică Statul român între­
git. Prin aceasta, națiunea română pune Comunitatea inter­
națională în fața unui fapt împlinit, ca și la 1859, repetând
acelaș element de noutate, în desvoltarea principiului națio­
nalităților, și oferind lumii „un exemplu de invincibilă vita­
litate a rasei, de expresie plastică a sistemului naționalită­
ților și a dreptului de auto-determinare (406).
De aceea Conferința Păcii delà Paris nu a fost în si-
tuațiunea de a crea ea, un Stat român întregit. Acesta era

404) N. Dașcovici. loc. cit. pag. 89.

405) In această hotărîre, Adunarea Sașilor proclama : „eve­
nimentele mondiale au creat, stări faptice noui pentru teritoriul
pe care și-a întemeiat poporul săsesc înainte de acestea aproape
800 de ani, Patria sa. Prin decretul său din 27 Decembrie 1918 a
decretat și a început Regele Ferdinand al României stăpânirea a-
supra acestui teritoriu. Iar cel mai numeros popor al Transilvaniei
și părților limitrofe ale Ungariei, a declarat în Adunarea sa Na­
țională delà Alba-Iuliiai, alăturarea sa la România. Prin unirea Tran­
silvaniei și părților locuite de Români ale Ungariei la România,
se creaza un teritoriu integral a cărui împreună aparținere este
motivată de condițiile etnografice.
In fața acestor fapte, și în convingerea că aici se îndeplinește
un act de istorie mondială, punându-se pe baza dreptului de liberă
dispunere, poporul săsesc din Transilvania declară alipirea sa la
Regele României și trimite poporului român salutul său frățesc și
felicitările sale cordiale, pentru înfăptuirea idealului său național...
In deplină conștiință a importantei sale hotărîri, poporul săsesc în­
cepând de astăzi, s’e consideră membru al Imperiului român și fiii
și fiicele sale;, cetățeni ai acestui Stat. Roagă pe Dumnezeu să ducă
la bine și să binecuvânteze acest pas plin de răspundere, pe care
s’a simțit dator să-l facă”.
406) M. Antoreiscu: La Vie Internationale de la Roumanie.
(La, Vie juridique des peuples. Roumanie. Paris 1933. pag. 399).
 — 197 —

deja opera națiunii române. Conferința a fost chemată

să dea consacrare juridică noului statut teritorial și politic
al Statului român, prin recunoașterea în speță a princi­
piului naționalităților și a autodeterminării popoarelor.
Intr’adevăr, o serie de texte din tratatele de pace, aduc a-
ceastă consacrare a întregirii României, în frontierele ei
actuale ; astfel art. 292 din Tratatul delà Versailles, art. 59,
61, 89 din Tratatul delà St. Germain, art. 27, 45, 47, 74 din
Tratatul delà Trianon, art. 29 și următorii și art. 59 din
Tratatul delà Neuilly, prin acesta din urmă restabilindu-se
frontiera româno-bulgară, existentă la 1 August 1914. Să
adăugăm de asemeni, convenția din 28 Octombrie 1920 în­
tre Principalele Puteri Aliate și România, prin care se re-
•cunoaște reanexiunea Basarabiei. Dacă Banatul nu a fost
recunoscut în întregime României, cum o rațională apli-
cațiune a principiului naționalităților ar fi comandat, re­
zistența României la Conferința Păcii a demonstrat din Plin
punctul de vedere național. (407). Voința colectivă a popu­
lațiilor era pentru integrarea acestei provincii la Statul
român; o dovedește și cunoscutul memoriu al șvabilor din
Banat înmânat Președintelui Conferinței de Pace, la 19 Au­
gust 1919. Pentru garantarea normalei conviețuiri și
propășiri a nouilor cetățeni, aparținând minorităților de
rasă, de limbă și de religie, România a semnat la 9 Decem­
brie 1919, Tratatul de protecțiune a acestor minorități ;
protecțiune pe care o onorează și Constituția nouă din anul
1923, și atâtea dintre legiuirile noului Stat român. (408).
Astfel, România nouă se prezintă ca un Stat ce consti­
tue un exemplu clasic de aplicațiune a principiului naționa­
lităților, prin voința Românilor din provinciile reunite cu Ve­
chiul Regat, și prin recunoașterea sa de către Comunitatea
Statelor, în tratatele ce au inaugurat noua ordine inter­
națională, la finele războiului mondial. Frontierele sale sunt

407) Vezi și: G. Mironeseo. La Question du Banat. Paris .1919.

408) Pentru cunoașterea stării minoritarilor din Transilvania
românească din diferite ’ puncte de vedere, și pentru, evidențierea
progresului realizat de aceste minorități, în era română, interesante
•constatări și amănunte, bazate pe formale recunoașteri din partea
.membrilor acestor minorități, în: Silviu Dragomir. La Transylvanie
roumaine et ses minorités ethniques. București 1934.
 198 —

fixate după criteriul etnografic, în regulă generală, și nu

conform vechilor hotare istorice „după care România ar fi tre­
buit să se întindă peste întreg teritoriul cuprins între Tisa și
Nistru“ (409). Considerațiuni de ordin economic sau strategic
au venit în combinație câte odată, spre a se da o cât mai ra­
țională și viabilă fizionomie nouilor frontiere. Toate aceste
principii ce au prezidat întregirea teritorială, duc astfel la o
fundamentală concluzie: aceea că ele imprimă caracterul de
intangibilitate actualelor frontiere ale Statului Român.
Privit în cadrul nouii Comunități Internaționale, noul
Stat român apare ca un Stat pacific, prin excelență. Națiunea
română ca „națiune satisfăcută“, este astfel un element de
ordine și de pace în Europa Centrală. Integrarea Statului
român în Mica Înțelegere — organism de ordine internațio­
nală — evidențiază acest caracter hotărât pacific al națiunii
române, din care politica externă a Statului român a făcut
ideea sa călăuzitoare.

40Ö) Emil Hașaș. La révision <ïu Traité de Trianon et les

aîÆficultés suscitées par la Hongrie em1 ce Qui concerne Son appli­
cation. Paris 1908. pag. 71.
 CAPITOLUL X

Acțiunea revizionistă. Netemeinicia revizionismului

maghiar
m analizat argumentele ce justifică indiscutabila validi­
A tate juridică a Tratatelor de Pace din 1919—1920. Am ac­
centuat asupra faptului, că ele inspirându-se pentru prima
dată în istoria tratatelor, dintr’o normă juridică, cum este
principiul naționalităților, și realizând în noua repartiție te­
ritorială, mai multă dreptate decât în trecut, ele se impun
cu atât mai mult respectului, nu numai al semnatarilor, ci a
tuturor membrilor Comunității Internaționale. De aceea
orice acțiune de revizuire a acestor tratate, — contravenind
intereselor imediate și aspirațiunilor Comunității interna­
ționale, ca și principiilor fundamentale ale Pactului Societă­
ții Națiunilor, — trebue privită ca un act de provocare și de
inimiciție contra întregei familii a Statelor, nu numai contra
semnatarilor direct și imediat vizați.
Dar, mergând mai departe, când o astfel de acțiune re­
vizionistă urmărește atingerea clauzelor teritoriale ale aces­
tor tratate, — pentrucă dacă în domeniul clauzelor finan­
ciare, economice, militare, etc., ideea de solidaritate interna­
țională, de egalitatea a Statelor, de unități economice, ar
putea-o justifica, în oarecare măsură, ea fiind susceptibilă
atunci a se desăvârși, prin acordul semnatarilor,—în această
ipoteză, ea reprezintă de adreptul o acțiune regresivă din
punctul de vedere al desvoltării principiilor de drept al ginți­
lor, dat fiind că triumful principiului naționalităților consti­
tue un moment, în desvoltarea acestor principii. După cum ea
reprezintă și o acțiune de anarhie internațională, prin punerea
 200

în discuție a unității politice a Statelor, către care a evoluat

timp de secole istoria lor națională, și care și-a găsit consa­
crare juridică, tocmai în clauzele teritoriale ale acestor
tratate. De aceea, departe de a putea fi considerată ca o ac­
țiune pacifică, susceptibilă de a produce efectele scontate, în
regimul normal al păcii internaționale acțiunea revizionistă
rămâne o acțiune de provocare răsboinică, de revoltă contra
dreptului pozitiv ce cârmuește actuala Comunitate Interna­
țională, de reînviere a vechilor idei perimate, călăuzitoare în
trecut în viața Comunității Statelor și prin aceasta, o ac­
țiune condamnabilă, ca una ce contravine ideii de armonie
internațională. Dacă ea este cultivată și promovată de Statele
învinse în războiul mondial, sau de acele în căutare de zone
de influență, să nu uităm că și acestea sunt State naționale,
rezultat al aplicațiunii aceluiaș principiu al naționalităților,
nu al dreptului de cucerire, ca în trecut. încât protestând și
deplângând fizionomia lor teritorială, ele confirmă teza că
nu-și pot realiza presupusa misiune istorică, sau nu pot duce
o viață normală de Stat, decât prin opresarea altor naționa­
lități, adică reînviind în secolul al XX-lea, metode sau con­
cepții politice ce au aparținut altor vremuri, pentru totdeauna
apuse. Dar astfel de deziderate, nu le poate admite conștiința
juridică, nu numai a Statelor contra cărora se îndreaptă
această acțiune revizionistă, ci a întregei lumi civilizate.
*
« *
Dintre tratatele ultime de pace, remarcam că acel delà
Trianon, din 4 Iunie 1920, este în special obiectivul acțiunii
revizioniste, pentrucă proclamând aplicațiunea principiului
naționalităților la Ungaria veche și desăvârșind opera de
creare sau întregire pe baze naționale a Statelor succesorale,
acest tratat a nemulțumit pe unul dintre semnatari, Ungaria.
Prin variatele și continuele lui manifestări, mai ales revizio­
nismul maghiar a atras atenția opiniei publice mondiale.
Iar prin amenințările ce formulează, continuu și metodic, a
cest revizionist maghiar,—egoist cum l-a calificat d. N. Titu-
lescu, în ședința din 4 Aprilie 1934 a Adunării Deputaților,
-deosebindu-1 de acel principial, preconizat de Italia, — „ține
într’o 'enervare constantă Statele ce au succedat Imperiului
austro-ungar; State eminamente pacifiste și colaboratori
 201 —

eficaci ai păcii mondiale“ (41°). Sunt cunoscute mijloacele de

manifestare, de susținută propagandă revizionistă maghiară,
spre a se câștiga cauzei, elemente de elită din opinia publică
mondială. După cum sunt deopotrivă bine știute, repetatele
dificultăți ridicate de Unguri, în calea aplicării integrale a
Tratatului delà Trianon. Ele au culminat în evenimente ce
au produs senzație mondială, cu scopul vădit de a se ține
mereu în actualitate, problema refacerii Coroanei Sfântu­
lui Ștefan. Astfel de evenimente, spre a aminti doar pe cele
mai importante, se numesc: a) prima încercare a ex-Rege-
lui Carol IV de a ajunge la tronul Ungariei; b) afacerea
Burgenland-ului ; c) a doua încercare a ex-Regelui Carol
IV; d) acțiunea rothermeristă; e) afacerea optanților unguri;
f) afacerea mitralierelor delà Sf. Gothard (4n) ; g) afacerea
armamentelor delà Hirtemberg, etc. In ceeace privește sensul
acestor evenimente, vom rmarca că dacă primele nu au avut
nici proporție nici eficacitate prea mare, începând cu acțiu­
nea rothermeristă, propaganda revizionistă intră într’o fază
nouă: ea trece frontiera Ungariei, spre a pătrunde, cum de­
clară însuși Lordul Rothermere (410412), în toată Europa și Ame­
411
rica, cu scopul precis de a câștiga numeroși aderenți; influen-
țabili adeseori datorită și necunoașterii stărilor reale de
lucruri din Europa .centrală și răsăriteană. In acelaș scop,
mărturisit formal de neobositul apărător al cauzei maghiare,
Contele Albert Appony, s’a întreținut cunoscuta publicitate
și s’a provocat îndelungata actualizare a procesului optan­
ților unguri.
Și cum nodul acestei propagande revizioniste maghiare
îl forma ideea recuperării Transilvaniei române, — unită cu
Patria mamă prin actul liber consimțit delà Alba-Iulia, din
18 Noembrie/1 Decembrie 1918 — constatăm pe măsură ce
acțiunea revizionistă se accentuiază, o succesivă creștere de
pretențiuni asupra acestui teritoriu. De unde la început, se
urmărește obiectivul revizuirii liniei de frontieră, în regiunea
graniței limbilor, pe care Ungurii și Rothermere ar dori-o

410) Emil Hașaș. loc. cit. .pag. 10.

411) Pentru analiza Iot, vezi : Em. Hașaș. loc. cit. pag. 11
și urm.
412) „Pești Naplo“ din 4 Februarie 1928. Vezi1 și: Victor Comea.
Mișcarea, revizionistă din Anglia și Chestia Transilvaniei. București
1934. pag. 17 și urm.
 202

deplasată îndărătul orașelor: Satu-Mare, Oradea, Arad, Ti­

mișoara, mai târziu ei concep ideea culoarului — după ins­
pirația și precedentul aceluia delà Dantzig, — ce ar per­
mite în lipsa unei continuități teritoriale, readucerea sub
suveranitatea maghiară a regiunilor secuești ; pentru ca
mai recent, să se vorbească chiar de o reanexare a Transil­
vaniei, cu excepția doar a unei regiuni restrânse, în vechea
țară a Bârsei.
Intr’adevăr, să amintim că proectul Lordului Rother-
mere, — de întinsă publicitate, — pornește delà principiul
reanexării la Ungaria a acelor regiuni, situate deaiUngul ac­
tualelor frontiere consfințite la Trianon, în care s’ar afla un
număr mare de Unguri. Astfel, nu numai că nu s’ar aduce o
încălcare ideilor cardinale din Tratatul de Pace, principiul
naționalităților și corolarul său juridic, dreptul de auto-de-
terminare, ci se pretinde, ele ar fi încă mai mult onorate.
Ca urmare, linia rothermere pornește la Vest de
Sighet — care ar rămâne României, — continuă în spre Sud-
vest, și înglobează regiunea de vest a țării, cu Baia-Mare,
Satu-Mare, Oradea și Beiușul, Vașcăul și Salonta-Mare,
Aradul, Timișoara. Un teritoriu care atinge în adâncime până
la 60 km. Dar cât este de fondat acest proect, de altfel cel
mai modest dintre acele atribuite concepției rothermeriste,
ni-o evidențiază acest fapt, verificat prin datele statistice,
că el ar tinde la reanexarea către Ungaria a unei populații
de 434-675 de unguri, — Rothermere informat în mod parțial
de Budapesta, vorbește în articolul său „Locul Ungariei sub
Soare“ de 600.000 Unguri, — și a unei populații de 1.039.387
de Români. Deci o foarte relativă onorare a dreptului de auto­
determinare, căci zona rothermere cuprinde 54% români și
24% unguri.
Dar cu toată această lipsă de temeinicie a proectului
Rothermere, răsunetul ce a avut datorită unei neîntrecute
propagande publicistice de convertire, a determinat pe Gene­
ralul Sréter Istvân, fost Ministru de războiu al Ungariei,
să meargă mai departe. In lucrarea sa „Nem, Nem, soha !“
(Nu, Nu, niciodată ! ) (Buda-Pest Viktoria ny 1927) preconi­
zează o amputare mai simțitoare a actualelor frontiere româ­
nești, care ar atinge o adâncime de aproape 250 km.
Astfel, noua frontieră româno-ungară ar urma această
 203

linie : Valea Vișăului (revendicată de Unguri), Căpric, Târgu-

Lăpușului, Gârbău, Argiș, Huedin. De aci linia de demarca­
ție pornește spre Est, apoi spre Sud-Vest, către Calata, și
Scărișoara, apoi spre Est prin regiunea auriferă, cu Abrudul.
In fine ea înglobează în lotul Ungariei, Deva, Lugoșul și Ti­
mișoara. Proectul generalului Sréter pornește de la conside­
rațiuni de ordin aproape exclusiv strategic. Cât ignorează el
factorul etnografic ni-o arată faptul, că prin această opera­
ție de revizuire a frontierelor, ar reveni Ungariei 600.000 de
maghiari, dintr’o populație de cea. 2.500.000 de locuitori,
dintre care 1.700.000 sunt români. Deci o regiune cu o popu­
lație procentuală de 23% unguri, față de 70% români (413).
O concepție dintre cele mai curioase, a fost mai târziu
oferită agresivității revizionismului maghiar, de italianul
Villani-Dionisi. Acesta crede că revendicările teritoriale ma­
ghiare și soluționarea problemei minorităților maghiare ar
trebui să tindă îa reanexarea către Ungaria, nu numai a zo­
nei rothermere găsită ca de o prea modestă întindere, ci a
întregei Secuimi, cu Valea-Arieșului, Târnava Mare și Mică
și județul Brașov. Este ideea coridorului transilvan, soluție
ce ar readuce Ungariei, se pretinde, o populație1 de 2.300.000
de locuitori, dintre care 1550.000 unguri (68%) și 600.000 de
români (26%), cu un teritoriu de 40.000 km.2.
Dar isvoarele lucrării acestui autor, întitulată „ZZ proble­
ma teritoriale Transilvano“, Bologna 1932 (414) superficiale
și parțiale, sunt evidențiate de însăși datele ce prezintă.
Pentrucă adevărul statistic este și aci altul : din totalul popu­
lației acestei regiuni, de oca. 2.500.000 de locuitori, români
sunt 1.500.000, iar Unguri 900.000.
Pe aceiași cale merge în fine, publicistul maghiar Ajtay
Idszef, în lucrarea sa : „Ezer év Trianon allen“ (O mie de ani
împotriva Trianonului). Budapesta 1933. De această dată
însă, coridorul este mult sporit, cea mai mare parte din
Transilvania românească urmând a fi reanexată la Ungaria;
nerămânând României decât doar regiunile muntoase, mai
413) Vezi hărțile, datele statistice și interesante amănunte
in: Dr. Aurel Gocimain. România și Revizionismul maghiar. Bucu­
rești 1934, pag. 235 și urm., pag. 313 și urm.
414) Pentru discutarea și combaterea acestei lucrări, vezi- o
substanțială dare de seamă de I. Moga, în „Revue de Transylvanie“
t. I. No. 2 pag. 239-250.
 204 —

sărace, ale Ardealului, cu Hunedoara, Făgărașul, Munții Bis­

triței și o parte din Munții Apuseni. Criteriul' etnografic este
însă și acum sacrificat sau părtinitor interpretat ; pentrucă
proectatul „coridor maghiar“ al publicistului Ajtay Ioszef ar
îngloba o populație de 2.427.797 de români, și 1.279.142 un­
guri, adică procentual 53.3% români și numai 28% unguri.
Nu este astfel decât îndreptățit, când remarcăm că a-
mintitele proecte departe de a onora principiul naționalită­
ților și dreptul de auto-determinare, precum pretind autorii
lor, le încalcă în mod flagrant, spre a face „dreptate Unga­
riei“ (Albert Appony) celei1 „mutilate și pedepsite“ (Aldo
Dami) (415416
). Acelei Ungarii în care Contele Ștefan Bethlen,
417
fost Președinte al Consiliului, recunoștea totuși în anul 1910,
când nu se prevedea apropiata desmembrare a „Ungariei mi­
lenare“ că pe pământul Transilvaniei „...Românii au o supe­
rioritate numerică ce sdrobește totul“ și că „...proporțiile în­
spăimântătoare ale puterii de rasă a acestei naționalități, o
dovedește mai mult ca orice faptul, că deși ea nu atinge decât
16.7% din totalul populației, totuși este în majoritate nume­
rică pe un teritoriu, care constitue 40% din totalul Țării“ (418).
Constatarea este cu deosebire prețioasă pentru justificarea
clauzelor teritoriale din Tratatul delà Trianon, după cum ea
vine să evidențieze mobilul, și netemeinicia punctului de ve­
dere susținut de acelaș Conte Ștefan Bethlen, în conferințele
sale revizioniste rostite în anul 1933, în Occident.
Dar spre a se da un tablou cât mai grăitor al concepției
revizioniste maghiare, din punctul de vedere al concretizării
ei, se impune să amintim că și alte soluții au fost imaginate.
Soluții menite să ducă cu timpul la acelaș obiectiv, refacerea
Ungariei milenare (41Ț) în ipoteza când amintitele proecte re­

415) Aldo Dami. „L’Hongrie de demain“. Paris. 1933.

416) ștefan Bethlen. Magyar Birtokpolitike (Politica proprie­
tății maghiare). Budapest 1910, pag. 78.
417) Definită astfel, de un autor ca loseph Rudinsky: „Cette
ancienne „Hongrie millénaire“ ce sont précisément ses nationalités
non magyares, roumaine, serbe, slovaque, qui ont mené une lutte
acharnée .pour la sauvegarder contre la conception gouvernemen­
tale de Budapest, laquelle a transformé au dernier siècle la Hongrie
millénaire, Etat commun, des nations à droits égaux, en Hongrie
magyare, sous l’hegémonie de la minorité magyare“. (La Revision
du Traité de Trianon (L’article 19 du Pacte' de Isa Société des Na­
tions. Paris 1933. pag. 9).
 - 205

vizioniste nu ar avea un succes imediat. Astfel, una dintre

aceste soluții ar fi aceea a autonomiei Ardealului. Propusă
de fostul Ministru maghiar Naghy Emil, ca un corolar al
concretizării proectului revizionist al Lordului Rothermere,
ea tindea să realizeze unitatea de cultură și de sentimente
între Ungurii Ardealului și acei din Ungaria, ca o primă
etapă spre reanexiune. Dar această soluție — reluată de­
altfel de Contele Ștefan Bethlen, în conferințele sale revi­
zioniste (*418) — este deopotrivă utopică, -ca una ce pornește
deia un fapt inexistent : dorința marei majorități a Româ­
nilor ardeleni de a recupera autonomia Ardealului, dorință
într’adevăr manifestată odinioară în timpul Ungariei ma­
ghiare (Ioseph Rudinsky), —când nu se putea prevedea în­
că momentul desmembrării Monarhiei bicefale, prin aplica-
țiunea principiului naționalităților, — dar inexistentă astăzi,
în cadrul Statului român întregit.
Celelalte soluții, care ar putea duce de asemeni l'a răstur­
narea actualelor frontiere, le găsim în lucrarea Prof. S.
Krisztics, de la Budapesta: A békeszemézodesek revizioja
(Revizuirea tratatelor de pace). Budapest 1927 (Ed. Grill),
și ele ar putea fi astfel definite a) Soluția Confederației du­
nărene ; b) Unirea Austriei cu Ungaria (soluția habsburgi-
că) ; c) Revizuirea Tratatului în cazul' anexării Austriei de
către Germania ; d) acordul Ungariei cu una dintre Țările
Micei-Ințelegeri; e) Ungaria susținută de Marile Puteri, care
au ratificat tratatul de Pace (419).

Această Ungarie milenară nu mai putea însă să dăinuiască,

într’un regim internațional care venea să proclame triumful drep­
tului internațional și abolirea dreptului de cucerire, al cărui rezultat
ea era. Și care deși milenară, nu era mai puțin contrarie ideii de jus­
tiție, cum o remarca Președintele Millerand în Scrisoarea sa din
6 Maiu 1920.
418) Să remarcăm însă că altădată, acelaș Conte Ștefan Be
thlen combătea cu energie ideea autonomiei Transilvaniei în cadrul
Monarhiei Habsburgilor. De ex. discursul său din Cameră delà 18
Iulie 1918. (Vezi interesantul studiu al Prof. Silviu Dragomir: „Les
deux attitudes du Comte Bethlen („Revue de Transylvanie“ t. I No.
1, pag. 29). In schimb, în 1933, pentru contele Bethlen „...o Transil­
vanie independentă ar fi în realitate o Elveție a Europei Orientale1“
sau „...un Stat menit să facă legătura istorică între România șl Un­
garia“. Dar -cum remarcă Prof. Seton Watson, un asemeni plan ar fl
inadmisibil și pentrucă ar reuși să desbine pe Români „în două ju­
mătăți egale“. (Treaty Revision and the Hungarian Frontiers. Lon­
don 1934. pag. 64).
419) Pentru amănunte vezi : Dr. Aurel Gociman, loc. cit., pag.
291 și urm.
 — 206

Trebue astfel recunoscută și accentuată imaginația pro­

motorilor revizionismului maghiar, dar și caracterul utopic
și lipsa de fundament juridic al atâtora dintre proectele for­
mulate. Ele au circulat și circulă însă în întreg Occidentul,
pentru convertirea opiniei publice occidentale, acest factor
dătător de ton în politica internațională, urmărind un obiec­
tiv imposibil de atins, pentrucă autorii lor uită acest adevăr,
că „...națiunile odată eliberate nu mai pot trăi în robie“.
(N. lorga). Subvenționate și încurajate de oficialitatea ma­
ghiară, aceste proecte au găsit adeseori credit și pe lângă
unii oameni politici, insuficient documentați asupra realită­
ților din Europa Centrală, sau convinși că prin revizuirea
Statutului teritorial și politic s’ar servi cauza păcii durabile,
acest ideal al unei Comunități Internaționale ce tinde a se or­
ganiza juridicește, în jurul Pactului Societății Națiunilor.
Dar cât ar fi servită această pace durabilă, prin revizui­
rea frontierelor actuale ni-o arată unele recente documente.
Astfel, Contele Ștefan Bethlen declară că nu revizuirea este
ultimul obiectiv, ci „reîntregirea Ungariei în hotarele ei din­
tre Carpați, este o chestiune de viață și de moarte“. Iar în-
tr’o conferință a sa rostită la Berlin, fostul Președinte de
Consiliu al Ungariei, proclamă că : „...existența națiunii ma­
ghiare depinde astăzi de chestiunea de a ști, dacă ea va fi ca­
pabilă să stabilească stăpânirea sa cu preciziune pe teritoriile
limitate de Carpați, care constituesc bazinul Dunării și al Ti­
sei. In limitele actuale ale Statului ungar, această națiune va
pieri, dacă nu va reuși să-și asigure la timp stăpânirea teri­
toriilor, fără de care existența sa independentă, nu are nici
un înțeles“. De aceea, cunoscător al acestor sentimente și
tendințe politice, Lordul Rothermere declară fostului Ministru
maghiar Nagy Emil, la puțin timp după apariția în „Daily
Mail“ a primului său articol filo-maghiar, că „...nu dorește ca
opinia publică maghiară să declare de .pe acum că granița
Rothermere este năzuința ei finală, deoarece știe că adevăra­
ta dorință a neamului unguresc este restabilirea fostei Un­
garii dinainte de războiu“. Ceva mai mult, pentru consolida­
rea frontului revizionist, Contele Teleki nu ezita de a afirma
(în Decembrie 1933), că „...revizionismul nu este numai o
problemă ungurească, ori numai chestiunea celor învinși, ci
 207

el privește structura Europei întregi. Lichidarea Tratatului

delà Versailles nu este posibilă, fără ruperea Tratatului delà
Trianon“ (419420
).
Semnificative declarații icare fixează proporțiile pre­
tențiilor revizionismului maghiar și arată eroarea acelor ce
cred, că ideea de -pace generală ar fi servită, prin oarecare
concesiuni teritoriale consimțite Ungariei.
De fapt, reînvierea Ungariei milenare și chiar răsturna­
rea statutului european este obiectivul final al acțiunii re­
vizioniste maghiare. Al acestei acțiuni, propagată prin nu­
meroasele societăți iredentiste maghiare, prin ziare, prin
filme, prin cărți (4lî’Ws) prin informațiile tendențioase ofe­
rite presei streine, asupra evenimentelor politice și regi­
mului minorităților din Statele succesorale. Iar finanța­
rea acestei considerabile acțiuni propagandiste, depășește su­
mele colectate prin impozitul „reviziös pengö“, perceput asu­
pra tuturor salariaților Statului și prin vinderea diferitelor
afișe, broșuri sau embleme. S’a recurs câte odată și la proce­
dee care încalcă principiile dreptului ginților și ale curtuoa-
ziei internaționale ; astfel falșificarea francilor francezi și
alianța optanților cu Stavisky, care — în timp ce excroca e-
conomiei franceze aproape o jumătate de miliard, — vărsa o
parte din această sumă pentru propaganda iredentistă ma­
ghiară. Procedee tipice ce exprimă o primejdioasă concepție.

Ne găsim astfel în fața unor pretențiuni, și a unor me­

tode de a le afirma, pe cât de exorbitante, pe atât de neîn­
temeiate.
Dar explicația lor trebue căutată de sigur și în sprijinul
acordat propagandiștilor maghiari și rothermeriști din par­
tea unor oameni politici streini, — care, în egoismul lor na­
țional, ignorează acest adevăr că „orice încercare de revizuire
a Tratatului delà Trianon, înseamnă dezastru, moarte și
condamnare“ (J. L. Garwin) (42°) — cât și în lipsa de reac-

419) Vezi Victor Cornea, loc. cit. .pag. 33.

419 bis) Sunt cunoscute nu mai puțin de 40 de publicații revi­
zioniste în limba engleză, 67 în cea franceză, 22 in italiană, 74 în limba
maghiară, care toate pledează în favoarea diferitelor proecte de re­
vizuire.
420) „Observer“ din 20 Noembrie 1927.
 — 208 —

țiune, pe aceleași căi propagandiste și de metodică informare

a opiniei publice mondiale, din partea Statelor succesorale a-
menințate cu revizuirea. Pentrucă acestea fiind conștiente de
tăria și legitimitatea drepturilor lor, au neglijat timp înde­
lungat fixarea unei atitudini publicistice, de lămurire și de
propagandă, față de desvoltarea acțiunii revizioniste.
Astfel de pretențiuni nu au lipsit însă de a fi condam­
nate, de acea opinie publică care cunoaște într’adevăr stările
reale de lucruri, ca și de cercurile politice și diplomatice, ca­
re văd garanția cea mai puternică a păcii internaționale, în
actualul statut teritorial și politic al Europei.
Condamnări ale acțiunii revizioniste rothermeriste s’au
produs și dincolo de Ocean. Să amintim astfel declarații ca
cea a cunoscutului Profesor Labat, Director al departamen­
tului limbilor streine la Universitatea din Georgetown : „Lor­
dul Rothermere își exprimă indignarea că 1.300.000 de unguri
sunt supuși români, că 745.000 sunt integrați Ceho-Slovaciei
și 472.000 Iugoslaviei. Dar faptul că înainte de războiu, mai
mult de trei milioane de Români, două milioane de Ceho-Slo-
vaci și patru milioane de Iugoslavi, erau supuși maghiari
contra voinței lor, aceasta este probabil o chestiune indiferen­
tă pentru dânsul. A încerca astăzi a revizui Tratatul delà
Trianon și de a restitui zece milioane de cetățeni, care nu
sunt unguri și care au aversiune pentru maghiari și pentru
regimul lor feudal (singurul care există încă în lume), a-
ceasta înseamnă a lucra contra ideii de pace, de care se pare
că Rothermere este animat.
Sugestia Lordului Rothermere de a restitui Ungariei toa­
te sau o parte din teritoriile pierdute în urma războiului, va
deschide calea cea mai sigură către un nou războiu, mai te­
ribil, ale cărui consecințe ar putea fi resimțite foarte departe,
ducând la multiple și neașteptate rezultate“.
S’a remarcat de asemeni, lipsa de informație științifică
asupra datelor etnografice, invocate de acțiunea revizionistă.
Asistăm într’adevăr la o prezentare de cifre și de proporții,
nu numai fanteziste, dar care se contrazic adeseori delà au­
tor la autor. Astfel, pe când etnografii și statisticienii ma­
ghiari prezintă granița limbilor, — în epoca Imperiului Habs-
burgilor — dincolo de linia actuală de frontieră româno-ma-
 209 —

giară (421) protagoniștii revizionismului maghiar susțin

eontrar realităților, existența unor majorități maghiare în
județele limitrofe dintre Ungaria și România. însuși Rother­
mere nu cunoaște cifra exactă a maghiarilor din Transilva­
nia; fapt interesant, datele prezentate de dânsul sunt com­
bătute de Sir Dudlay Heathcote, el însuși revizionist (422).
La fel, Sir Robert Gower, organizatorul schimbului de
vizite anglo-maghiare din ultimii ani, și inițiator al acțiunii
celor „168“ din Camera Comunelor, în zelul său revizionist
a popularizat teze și date greșite, începând din timpul pro­
cesului optanților unguri.
«
« 4
Dar odată aceste considerațiuni fixate, dovedirea nete­
meiniciei acțiunii revizioniste maghiare — și prin aceasta pri­
mejdia ce ea prezintă pentru ideea de pace internațională —
va deveni evidentă, dacă vom analiza argumentele de ordin
juridic, pe care ea le invocă. Pentrucă știut este, revizionismul
maghiar nu s’a limitat la o acțiune de ordin politic, de întru­
niri publice, de presă. El a ambiționat să se transforme —
spre a impresiona mai mult — și într’o doctrină științifică,
punând în mișcare pentru susținerea cauzei, forțele științei
și intelectualității maghiare.
Astfel fiind, se impune să vedem care sunt argumente­
le pe care caută să se edifice revizionismul maghiar ca con­
cepție juridică, și care este valoarea lor în lumina unei cer­
cetări științifice și obiective.
♦
• *
Să începem prin a cerceta baza de drept internațional a
acestei acțiuni. Protagoniștii ei cred a o găsi în articolul 19
din Pactul Societății Națiunilor, astfel redactat: „Adunarea
poate, din timp în timp, să invite pe Membrii Societății, să
procedeze la o nouă examinare a Tratatelor, devenite neapli­
cabile, ca și a situațiilor internaționale, a căror menținere ar
putea pune în pericol pacea lumii“. Evident că în intenția
autorilor săi, acest text — mult discutat și adeseori invocat
în doctrina revizionistă — a fost înscris în Pact, ca un mij­
421) Interesante amănunte în: Silviu Dragomir. „Aspectele
noui ale revizionismului maghiar“. (Conferință. Oradea 1932).
42'2) In „Hungary and Peace Triaties“’. (Ford nightly Reviev.
August 1926).
14
 210 —

loc indirect, de garantare a păcii internaționale. Conceput ca

„o supapă de siguranță“ (M. Garnett) a acestei păci, el trebue
să înlesnească revizuirea pe cale pașnică a unui Tratat, în
acele cazuri excepționale, când el ar fi neaplicabil din motive
independente de voința Părților, sau a acelor situații interna­
ționale, ce ar fi amenințătoare pentru pacea lumii. Departe
deci de a aduce o atingere cât de mică principiului sanctității
Tratatelor—recomandat și prin Preambulul Pactului Societă­
ții Națiunilor—art. 19 reprezintă prin aceasta, doar o perfec­
ționare și o atenuare a faimoasei clauze „rebus sic stantibus“
sub înțeleasă în Tratate (423). Jocul ei urmărește să-l regle­
menteze (424) articolul 19, fără a se recurge la întrebuințarea
forței, prin instituirea unui mecanism care să permită Părți­
lor de a proceda la reexaminarea unui tratat neaplicabil, și
care să elimine prin aceasta, perspectiva unei denunțări uni­
laterale, act prejudiciabil și condamnat de dreptul interna­
țional pozitiv cel puțin delà Conferința delà Londra din 1871
prin Protocolul din 17 Ianuarie 1871; idee asupra căreea ac-
centuiază și tratatele delà Locarno din 16 Oct- 1925. Și vom

423) „Omnis conventio interpretatur rebus sic stantibus“.

424) In acest sens P. Fauchille. Traité de droit international
public I. 3-ème partie p. 393: „l’Article 19 du Pacte a voulu régulariser
le jeu de la clause „rebus sic stantibus“.
F. Lamaude. La Société des Nations. Paris 1920 p. 40, este
și mai categorie: „En ce qui touche la première partie de l’article
19, le Pacte1 ne fait qu’imposer aux Etats, Membres de la S. D. N.
ce qui, auparavant, pouvait procéder de l’initiative de chacun d’eux.
C’est la situation connue dans le Droit International, sous le nom
de la clause retas sic stantibus“.
Această teză este respinsă de unii autori ; printre alții1 de
jurisconsultul german Karl Strwpp, care crede că art. 19, astfel cum
este formulat, constitue o condamnare a faimoasei clauze rebus sic
stantibus. (V. Eléments du Droit International universel, européen
et américain, Paris 1927. pag. 199-200. In bibliografia română a
chestiunii, D-l M. Antonescu împărtășește această opinie, afirmând
că „articolul XIX din Pact nu numai că nu prevede un asemenea
drept (de denunțare) unilaterală, rezultat al clauzei rebus sic
stantibus)“, dar putem șpune că el îl condamnă, de vreme ce
nu este admisibilă decât o examinare a tratatelor, de către Con­
tractant, și aceasta în afară de Societate și numai pentru tra­
tatele neaplicabile. De aceea este cu desăvârșire greșită teoria că
art. 19 ar consacra, sau și-ar avea origina în clauza „rebus sic
stantibus“) (In „Organizarea Păcii si Societatea Națiunilor“ t. II
partea l-a. București 1932, pag. 210-211).
Interesante amănunte asupra acestei clauze și în : Râul
Genet. La clause „rebus sic stantibus“ (R. G. D. I. P. a. 1930, pag.
287 și urm.).
 — 211 —

adăuga, o reglementare a clauzei „rebus sic stantibus“, apă­

rea cu atât mai necesară, cu cât lăsată liberă, ea reprezintă—
cum spune Prof. R. Redslob — „o tendință de a săpa bazele
dreptului internațional, o amenințare a caracterului sacru al
Tratatelor“, Astfel fiind, rămâne a vedea, dacă Tratatul delà
Trianon poate fi considerat ca un tratat neaplicabil (425426 ).
Evident că nu, când observăm că toate clauzele sale de na­
tură teritorială — tocmai cele contestate adică — au intrat
în vigoare. Dovedește aceasta fizionomia geografică a State­
lor succesorale (42G). Deasemeni nu poate fi vorba nici de
crearea unei situații internaționale, primejdioase pentru pa­
cea lumii. Existența Micii înțelegeri se datorește tocmai ne­
cesității de menținere a statutului teritorial, consacrat prin
acest tratat și consolidării păcii în Europa Centrală. Ea este
o instituție de ordine internațională, și de salvgardare a păcii
generale. Amenințarea este deci cel mult unilaterală, ea por­
nind din Ungaria care urmărește să dea impresia unei situații
anormale, în realitatea lucrurilor, inexistentă. Zicem inexis­
tentă, pentru că în limitele sale actuale, astfel cum Tratatul
delà Trianon i le-a fixat, Ungaria apare și ea ca un Stat Na­
țional, compus din opt milioane de locuitori, având un terito­
riu dintre cele mai fertile, beneficiind de un mare fluviu in­
ternațional, și având ca vecini State pacifice, care voesc să tră­
iască în bună înțelegere cu ea, și să cultive normale raporturi
economice. State care sunt dispuse ca urmare, să procedeze
la o închegare de raporturi atât de întinse, încât să se ajungă
în fapt, la o adevărată „spiritualizare a frontierelor“ (N. Ti-
tulesicu).
425) Jna^lâcabîlitatea unui tratat trebue să rezulte din : a) cir­
cumstanțe imperative și independente de voința Părților contrac­
tante ; b) care cu toata bună credința Contractânților, nu s’a putut
împiedeca ; c) care dacă ar fi existat inițial, ar fi făcut imposibilă
încheerea lui, neputând fi acceptat de Contractanți și ă) care sunt
capabile a periclita pacea lumii. (Vezi și C. Cutcudache. Revizuirea
tratatelor și regimul Societății Națiunilor“. București 1929).
Inaplicabilitatea unui tratat trebue să rezulte astfel dintr’un
fapt „...qui ne (Soit pas l’oeuvre des Contractants, car ceux-ci ne doi­
vent pas pouvoir indiréctement et d’une manière détournée se sou­
straire aux obligations souscrites dans un Traité. (O. Hoijer. Le -Pacte
de la Société des Nations. Paris 1926. pag. 335).
426) Să remarcăm, când vorbim de Tratatul delà Trianon,
că acest act juridic internațional conține și anumite clauze, a căror
validitate juridică este limitată la un anumit interval de timp,
prin voința Părților contractante. Ele sunt însă în cu totul alte,
 212

Mergând mai departe, să remarcăm că în ceeace pri­

vește stipulațiile însăși ale art. 19, interpretarea lor nu este
nici de cum de natură să ducă la concluzii favorabile, in
speță, acțiunii revizioniste. Căci pentru promotorii revizio­
nismului, art. XIX, se pretinde, oferă posibilitatea re­
ajustării frontierelor, la nevoe chiar fără asentimentul Sta­
tului, contra căruia se îndreaptă pretențiunea de revizuire.
Societatea Națiunilor, alături de alte numeroase atribuții,
ar avea și pe aceasta, de a impune unele modificări de fron­
tiere unui Stat recalcitrant. Ori o astfel de concepție este de-a-
dreptul inadmisibilă, pentrucă ea atribue Societății Națiu­
nilor o natură juridică pe care nu o are, și-i conferă puteri
și atribuțiuni inexistente; pe care nu le-au conceput nici
autorii Pactului, pe care ea nu le-a câștigat prin evoluția-i
de un deceniu și jumătate, și pe care conștiința juridică ob­
ștească nu este nici de cum dispusă a i le recunoaște.
Intr’adevăr, vom accentua că Societatea Națiunilor nu are
nici competința, nici puterea ca din proprie inițiativă, să
procedeze la revizuirea unui tratat, oricare ar fi el. Cum
remarcă, alături de ațâți autori, reputatul internaționalist
Charles Dupuis: „Societatea Națiunilor nu are competința
de a revizui Tratate. Ea nu ar putea-o face, decât dacă ar
fi ceeace s’a numit un supra-Stat, având autoritate și juris­
dicție asupra Statelor, reduse față de ea, la o subordonare,
care le-ar aduce la situația de semi-suveranitate. Dar au­
torii Pactului Societății Națiunilor s’au apărat întotdeauna
de a fi voit să realizeze un supra-Stat, edictând legi celorlalți
Membri... A revizui Tratate care sunt legea consimțită a
Părților, nu ar însemna altceva decât a distruge această
lege, edictând una superioară, pe cale de autoritate publică.
Ar însemna a inteipreta art. 19 în mod greșit și chiar

domenii, decât acel teritorial. (Ex. Art. 205, 207, 229). Sunt apoi
articolele 312 și 313 care fixează anumite regule referitoare la re­
vizuirea unor clauze ale aceluiaș tratat. Astfel art. 312 prescrie : „A
tout moment la Société de Nations pourra proposer la révision de
ceux des articles ci-desous, qui ont trait à un régime administratif
permanent“.
La fel, art. 313 stipulează : „...A l’éxpira.tion du délai de
trois ans à dater de la mise en vigueur du présent Traité, les dis­
positions des articles 268 à 274, 277, 295, 297 à 299 et 309 pourront
à tout moment être révisés par le Conseil de la Société des
Nations”.
 213

straniu, dacă l’am înțelege în acest sens, că Adunarea ar

putea să revizuiască vre-un Tratat, contra voinței unei Pu­
teri semnatare. Ar fi a pune art. 19 în contrazicere cu gân­
direa autorilor Societății Națiunilor, cu textul Preambulului
cu principiul suveranității Statului și cu prescripțiile drep­
tului internațional, recunoscut de acum înainte ca regulă
de conduită efectivă a Guvernelor“ (427).
Această interpretare, clară și categorică, este împărtă­
șită de altfel, de cea mai mare parte dintre autorii de drept
internațional. Ea fixează proporțiile ce trebuesc atribuite
puterii și eficacității art. 19 din Pact. Intr’adevăr „Aduna­
rea poate din timp în timp“ — adică în mod excepțional,
când grave împrejurări o cer, au înțeles autorii Pactului,
respectuoși de conceptul sanctității Tratatelor — să invite
pe membrii semnatari ai unui tratat, ca ei să procedeze la
o examinare a lui, spre a vedea dacă necesitatea unei revi­
zuiri, nu s’ar impune. Invitarea trebue însă făcută, cu una­
nimitatea voturilor Membrilor prezenți ai Adunării. Această
importantă observație, care dovedește speciala atenție pe
care autorii Pactului au înțeles să o dea utilizării art. 19
este întru totul fondată. Dat fiind că regula generală pentru
valabilitatea juridică a rezoluțiilor organelor Societății Na­
țiunilor, — ca un omagiu adus suveranității și egalității
Statelor Membri — este unanimitatea, (conform art. 5, par.
I din Pact) ; că acele cazuri când majoritatea este suficientă
(prescrise în art. 5, par. II din Pact) sunt de strictă inter­
pretare, ele fiind o derogare delà regula generală; și că în
seria lor, nu întâlnim, și cazul invitării de care vorbește art.
19 (428). Vom remarca apoi, că nici o rațiune nu există care
să justifice distincția dintre o invitare și o decizie (rezolu­
ție), cum pretind unii autori — partizani ai formulei revi-

427) Vezi „Livre rouge Chilien“. Consultation de M. Charles

Dupuis, pour le Gouvernement Chillien.
428) Opinie împărtășită de marea majoritate a comentato­
rilor Pactului. Vezi de ex. Larnaude, loc. cit. pag. 40; P. FauchiUe,
loc. cit. pag. 394; Dr. M. Gonsiorowski. Société des Nations et pro­
blème de la Paix. Paris 1927 t. II, pag. 305, etc. Teza contrarie, după
care invitarea s’ar putea face cu majoritatea voturilor, este împăr­
tășită de o minoritate de autori. Vezi de ex., Aladar Goellner. La
revision des Traités sous le régime de la Société des Nations. Paris
1925, pag. 88 și urm.; Schüking. Le développement du Pacte de la
6. D. N. (Rec. des cours de l’Aicad. de la Haye. a. 927. t. 5. pag. 436-37)
 — 214 —

zioniste în materie, — crezând că astfel s’ar putea justifica

și majoritatea de voturi pe care ei o socotesc suficientă pen­
tru valabilitatea unei invitări în spiritul art. 19 (428 bis). Intr’o
problemă de importanța acesteia, a reexaminării Tratatelor,
unanimitatea de voturi în care urmează a se calcula și vo­
turile Părților interesate, este mai ales legitimă și necesară.
Ea a fost consacrată și prin rezoluția Adunării Societății
Națiunilor din 25 Sept. 1929, cu ocazia tratatelor chineze,
pretinse inegale.
De aceea, în mod îndreptățit accentuiază asupra aces­
tui aspect al chestiunii, unul dintre cunoscuții comentatori
ai Pactului, Dr. Miroslav Gonsiorowski: „este vorba de o
problemă prea importantă, ca să se poată lăsa soluționarea
ei unei majorități accidentale, ai cărei Membri ar putea să
se inspire din dorința de a realiza interesele lor egoiste, în
loc de a căuta să asigure domnia justiției. Ar fi să se com­
promită iremediabil principiul de respect al Tratatelor și
raporturile pacifice ale popoarelor“. (429). Dacă astfel asu­
pra unanimității necesare pentru invitare nu este îndoială
— vom aminti în sprijinul acestei teze și declarația unui au­
tor al art. 19, Lordul Robert Cecil, care în ședința Comisiei
pentru Societatea Națiunilor din 11 Februarie 1919 spunea
că „Adunarea trebue să fie unanimă, când își exercită atri-
buțiunile, pe care acest articol i le conferă“ — o întrebare
accesorie, dar tot atât de importantă se ridică: în calculul
acestei unanimități, intră sau nu și voturile Părților inte­
resate ? Socotim că aceste voturi trebuesc să intre, pentru
că Pactul este categoric; el fixează enumerativ cazurile, când
voturile Părților interesate nu se vor socoti. Ori cercetând
textele respective; art. 15, par. VI și X, art. 16 part. IV,
constatăm că nu se proclamă nici o astfel de excepție, pen­
tru invitarea prevăzută de art. 19. (43°). De aci o concluzie,
428 bis) „Qu’il s’agisse d’un voeu ou d’une récommandation, ce
droit dévolu à l’tAsselnblée ne peut être exercé, que par un vote una­
nime“ (C. G. Tenekides. Le Principe reins sic stantibus. R. G. D.
I. P. a. 1934. Nr. 3. pag. 281).
429) Dr. M. Gonsiorowski loc. cit. tom. I, pag. 227
_ 430) Trebue de asemeni să remarcăm, că o interpretare o-
biectivă nu ar putea admite că invitarea din art. 19 ar fi asimi-
nabilă cu o chestiune de procedură, care ar face astfel excepție
■la regula unanimității, prescrisă de art. 5 p. I. Teză susținută de
Schüking und Wehfberg. Die Satzung des Völkerbundes. Berlin 1924.
pag. 662 și urm.
 215

ale cărei consecințe sunt evidente: dacă în calculul unani­

mității, trebue să intre și votul Părților interesate, rezultă
că nu poate fi vorba de nici un fel de revizuire, nici de pu­
nere în mișcare a procedurii preconizată de art. 19, fără a-
sentimentul prealabil al Părților semnatare ale Tratatului
în discuție, Părți interesate prin excelență. De aceea, apare
în toată evidența, că asentimentul Părților interesate este în­
tr’adevăr piatra unghiulară a oricărui revizuiri de Tratate.
Pentrucă, spune un autor, „dacă art. 19 pune principiul revi­
zuirii, el îl strânge în limite precise. Legătura contractuală
va conserva deplinul efect. Nu se va putea violenta voința
Părților“. (Ténékides).
Și dacă acest asentiment este posibil în ceeace privește
clauzele de ordin economic, financiar sau comercial,—cum de
fapt, în aceste materii, el s’a și produs din spirit de solida­
ritate internațională și din dorința de a asocia pe foștii în­
vinși ai războiului la opera de organizare juridică a Păcii,
— acest consimțimânt ni se pare foarte greu să se producă,
în ipoteza revizuirii clauzelor teritoriale ale tratatelor de
pace din 1919—20; pentrucă o astfel de revizuire, pe lângă
că ar leza grav interesele Statelor respective, atingându-le
unitatea teritorială, către care a evoluat istoria lor în de­
cursul secolelor, ea ar reprezenta desigur și o încălcare a
principiului naționalităților, — idee călăuzitoare astăzi în
opera de formațiune a Statelor —, astfel cum aceste Tra­
tate au înțeles să-l concretizeze.
Să mai adăugăm încă, că chiar o invitare legal hotă-
rîtă, — atât timp cât Adunarea Societății Națiunilor nu are
decât rolul de mediator — „....poate fi declinată, pentru că
nici o obligație juridică nu silește Statele membri, invitate,
să-i dea urmare“. (431). Astfel că ar putea fi „ușor de ima­
ginat cazuri în care Statul solicitat ar putea, de exemplu în
importante chestiuni teritoriale (cu condiția totuși ca Adu­
narea să le poată recunoaște inaplicabilitatea), să răspundă
la această recomandare — de a proceda la o reexaminare
sau revizuire, — printr’un nu categoric“. (432).

4s31) Miloche Raidoîkcyvitch loc. cit. pag. 275-276; C. G. Ténéki-

des. loc. cit. pag. 287; etc.
43i2) Walter Schüking. Le développement du Pacte de la S. D. N.
(Rec. des Cours de la Haye. a. 1927, t. 5).
 — 216 —

Ajungem astfel — făcând un pas mai departe — să des­

prindem și acest adevăr, că statutul teritorial în ființă nici
nu poate intra în categoria problemelor, ce ar putea forma
obiect de preocupare pentru Adunarea Societății Națiunilor
în virtutea art. 19. Și aceasta pentru două considerațiuni cel
puțin: a) din analiza fazelor prin care a trecut elaborarea
art. 19, (433) se învederează că într’adevăr autorii Pactului
au înțeles să respingă posibilitatea sub orice formă, a revi­
zuirii clauzelor teritoriale din Tratatele de Pace, neadmițând
nici măcar procedura de emitere a unei invitațiuni conform
art. 19, pentru astfel de clauze (434435 ). Președintele Wilson
însuși, care în cultul ce avea pentru dreptul de auto-deter­
minare a popoarelor, preconizase inițial că „... modificări
teritoriale se vor putea face în viitor în conformitate cu
dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor“, (4S5) a re­
nunțat ulterior la această concepție, când s’a convins că du­
rabilitatea păcii implică garantarea statutului teritorial, și
ca atare necesitatea lichidării oricărei contestații teritoriale,
în epoca elaborării Tratatelor de pace, b) Dar însăși terme­
nii redacționali ai art. 19 scot din competența acestui text
clauzele teritoriale din Tratatele de pace. Ar trebui — pen­
tru ca jocul art. 19 să se întindă și asupra lor, — să fie vorba
de Tratate neaplicate sau neaplicabile, ceeace nu poate fi
vorba nici într’un caz, pentru clauzele teritoriale din ulti­
mele tratate de pace. Aceste clauze au luat ființă juridică,
intrând în realitățile internaționale, de îndată ce tratatele
de pace au fost semnate, prin trasarea pe teren a nouilor
frontiere, prin acele speciale Comisiuni de delimitare, care
chiar în cazul când au putut să modifice în detalii frontie­
rele, spre a repara anumite injustiții de amănunt, firești
oricărei opere omenești, — ca de ex. în cazul Comisiunilor
instituite prin Tratatul delà Trianon, autorizate la aceasta
prin faimoasa Scrisoare Millerand din 6 Maiu 1920 — ele nu
au putut să se îndepărteze simțitor, delà linia principială
fixată în Tratatul respectiv. Această concretizare imediată
a clauzelor teritoriale a fost de altfel și rezultatul unei nece­

433) Vezi și M. Antonescu, loc. cit. pag. 197 și urm.

434) Vezi și D. Passalega. Revizuirea Tratatelor. Craiova 1934,
pag. 97.
435) Art. 3, din proectul wilsonian inițial de Pact.
 — 217 —

sități de specială importanță practică: aceea de a se deter­

mina precis teritoriul, asupra căruia urma să se exercite în
viitor suveranitatea Statelor, remaniate în structura lor fi­
zică. Teritoriul fiind în concepția dreptului public, pe
lângă un element esențial și constitutiv al Statului, și su­
portul material al suveranității Statului. Și atunci, dacă
clauzele teritoriale din Tratatele de pace sunt clauze apli­
cate, prin însuși acest fapt ele nu intră în condițiile art. 19,
adică Adunarea nu are căderea de a invita la examinarea
lor, pe Contractanți.
* *
Am expus astfel suficiente argumente, isvorâte din inter­
pretarea științifică a art. 19, confirmate și prin practica
de până acum a acestui text (436), spre a putea deduce
că acțiunea revizionistă pentru modificarea clauzelor teri­
toriale ale Tratatelor de pace din 1919—20, — clauze crea­
toare a nouii fizionomii a Comunității internaționale, și pro-
movatoare a formei de Stat național — se sprijină pe o bază
de drept internațional pozitiv șubredă, pentru atingerea
scopului urmărit. Dacă art. 19 aduce desigur un aport apre­
ciabil în organizarea păcii internaționale, — când este in­
vocat în limitele sale firești, — și dacă el poate reprezintă
un progres față de practica din trecut a revizuirii Trata­
telor, prin mecanismul pacificator pe care-1 institue, el
nu poate fi totuși interpretat ca promițând apropiate re­
vizuiri în statutul teritorial actual, consacrat prin tratatele
ultime de pace ; revizuiri ce ar însemna reîntoarcerea spre
nedreptățile trecutului. Privit în spiritul său, analizat în li­
tera sa, textul art. 19 este din contra de natură să descu­
rajeze pe protagoniștii acțiunii revizioniste în genere și a
acțiunii revizioniste maghiare în special, atunci când ei vi­
zează clauzele teritoriale din Tratatele de pace. Vom mai
adăuga încă, că prin locul pe care-1 ocupă în structura juri­
dică a Pactului, — adică între textul referitor la publicitatea
tratatelor (art. 18) și acel ce privește ideea de incompatibi­
litate cu stipulațiile Pactului (art. 20) — art. 19 chiar limitat
prin întinderea sa, apare ca având un caracter specific: „a­

436) Vezi M. Radloîkovitch. loc. cit. pag. 312 și urm., și Constantin

D. Outeudache. loc. cit. pag. 44 și urm„ etc.
 — 218 —

cest principiu al revizuirii tratatelor este conceput și reali­

zat ca accesoriu al principiului publicității tratatelor prin
Societatea Națiunilor și nimic mai mult. Societatea, având
sarcina de a publica toate tratatele internaționale, va avea
și pe aceea de a nu lăsa ca Tratatele neaplicabile să devină
opozabile; având în acelaș timp rolul de a veghia ca Membrii
săi să nu închee angajamente sau să întrețină relații incom­
patibile cu Pactul, ea va proceda la examenul situațiilor
eventuale, când Membrii ar persista în conservarea unor a-
semeni angajamente incompatibile, îndemnându-i să le
transforme în concordanță cu Pactul“ (437).
it
Dar dacă procedura art. 19 obiectiv analizată, nu
oferă astfel nici o îndreptățire pentru revizuirea clauzelor te­
ritoriale din Tratatele de pace, este evident că orice astfel de
acțiune, care ar tinde la acest obiectiv, apare condamnată
formal sub regimul Societății Națiunilor.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât există în Pact și un
alt text, care institue expres o obligațiune juridică pentru
Membri, de a-și respecta și menține reciproc statutul terito­
rial și politic în ființă.
Este vorba de articolul 10 din Pact, de acel text cerut de
opinia publică mondială la finele războiului mondial, ca o
garanție contra reîntoarcerii unei conflagrații, și care isvo-
rește din acelaș concepție wilsoniană, bază a Tratatelor, (438)
astfel redactat: „Membrii Societății se angajează de a res­
pecta și menține contra oricărei agresiuni exterioare, inte­
gritatea teritorială și independența politică prezentă a tutu­
ror Membrilor Societății. In caz de agresiune, de amenin­
țare sau de primejdie de agresiune, Consiliul avizează la mij­
loacele de a asigura executarea acestei obligațiuni“. Acest
angajament este de o însemnătate considerabilă. Precizând
obligația Membrilor de a-și respecta și menține integritatea
teritorială — Membri în rândul cărora se găsesc și Statele
revizioniste, — el arată clar concepția autorilor nouii ordini
internaționale: aceia de a asigura pacea durabilă, idee atât

437) M. Antonescu, toc. .cit. pag. 218.

_ 438) Asuipra genezei și economiei juridice a art. 10, vezi și Radu
Meitani: Garanția, 'teritorială în Pactul Societății Națiunilor. Bucu­
rești 1935. -
 /z'■“
(çz 219 —

de scumpă Președintelui Wilson, prin garantarea intangïbi-

lității statutului teritorial și politic instituit. Și dacă mai
adăugăm, că acest angajament a fost înscris în Pact pentru
garantarea în special a Statelor nou create sau întregite
teritorialicește, și ca o contra parte a obligației impusă lor
de a-și însuși angajamentul de protecțiune a minorităților,
— ceeace rezultă în mod expres și din scrisoarea lui Cle­
menceau către Paderewski din 24 Iunie 1919, de trimitere
a Tratatului minorităților, și din discursul Președintelui
Wilson în ședința plenară a Conferinței de Pace, din 31
Mai 1919, — vom deduce că față de art. 10 din Pact, art. 19
apare ca un complement și, în consecință acest din urmă text
exclude posibilitatea oricărei revizuiri a clauzelor teritoriale
din Tratatele de Pace; orice altă interpretare dată articolului
19, însemnând o anulare indirectă a articolului 10 din Pact.
Astfel că, independent de interpretările ulterioare aduse
articolului 10—„unii oameni politici i-au regretat întinderea
și generalizarea sau din contra, i-au deplâns insuficiența ga­
ranției pe care o formulează; iar unii juriști i-au reproșat de­
fectul de preciziune; deși adversari și partizani recunosc în
general, locul preponderent pe care acest articol și l-a do­
bândit în Pact“ (Hoijer), — acest text condamnă orice ac­
țiune de politică internațională ce urmărește Punerea în
discuție a statutului teritorial consacrat în anii 1919—20.
Orice Stat participant direct sau indirect la o astfel de ac­
țiune, apare astfel ca infractor al dispozițiilor dreptului inter­
național pozitiv, al cărui principiu de bază îl constitue tocmai
ideea de intangibilitate a statutului teritorial și politic, în
vigoare. Acest text apare deci ca o noutate „...dar și ca mani­
festare a solidarității internaționale și de gradul de desvol-
tare a acestei solidarități, va depinde în primul rând, impor­
tanța pe care acest articol o va avea în viitor“ (439).
Desigur că ordinea teritorială consacrată la finele răz­
boiului mondial, s’ar putea modifica prin libera voință a Sta­
telor interesate, aceasta fiind o consecință a suveranității lor;
pentrucă art. 10 din Pact nu ambiționează decât „...să pro­
tejeze odată pentru totdeauna statu-quo teritorial contra
oricărei schimbări violente, oricare ar fi natura și oricare
439) Titus Komamicki. La Question de l’intégrité territoriale
dans le Pacte de la Société des Nations. Paris 1923, pag. 193.
 220 —

ar fi cauza sa“ (O. Hoijer). Deși, am putea opune argu­

mentul după noi valabil, că chiar consimțimântul concor­
dant la o modificare a frontierelor, dacă prin astfel de
modificare s’ar aduce o gravă atingere principiului naționa­
lităților, este discutabil ca valabilitate juridică, el însemnând
atunci încălcarea unei norme de drept internațional univer­
sal cum este acest principiu al naționalităților, superior deci
voinței particulare a unui Stat.
Deasemeni ar putea rezulta o modificare a statutului
teritorial existent, printr’un războiu civil; aceasta fiind o
chestiune municipală, care depășește obligația instituită prin
art. 10. Intr’adevăr „rațiunea art. 10 se reduce la a condamna
agresiunile ce vin din exterior“ — precizează raportul Comi-
siunii a V-a, a primei Adunări a Societății Națiunilor, (440)
chemată a se pronunța la intervențiunea delegației cana­
diene asupra întinderii, socotită de americani ca exorbitantă,
a angajamentului din art. 10,—pentru că „noțiunea de agre­
siune este o noțiune esențial internațională. Pactul nu se
ocupă cu chestiunile interne și agresiunea se poate prezenta
numai în raporturile dintre State“. (441).
Dar, vom adăoga și aci, chiar în cazul unui războiu ci­
vil, dacă se lezează un drept esențial al unui alt Stat, sau
se încalcă o regulă de umanitate sau un mare principiu de
drept internațional, apare justificată o intervențiune colec­
tivă, astăzi sub regimul Pactului, prin Societatea Națiunilor.
Dincolo de aceste cazuri însă, de caracter excepțional,
nu există Posibilitatea juridică a unei revizuiri teritoriale.
Societatea Națiunilor nu o poate nici promova nici realiza,
ea fiind ținută de obligația specială a articolului 10, înscris
în Pactul ei spre a garanta Membrilor liniștea și securitatea,
fără care ei nu ar putea nici să trăiască, nici să activeze, spre
bună starea lor morală și materială.
Text care rămâne astfel, drept probă vădită a intenției
elaboratorilor Pactului, de a consolida statutul teritorial
construit în urma războiului mondial. Acest statut consti­
tuind și o garanție de pace și de progres, ca unul ce este fon­
dat pe bazele democratice ale libertății națiunilor.
»
« «
440) Actes de la premiène Assemblé. Séances plénières, pag. 573.
441) T. Komamicki, loc. cit., pag. 161.
 221 —

Este acum locul să vedem, dacă argumentele care se

pretinde că ar constitui legitimarea juridică a acțiunii revi­
zioniste maghiare — aceasta interesându-ne în special —
sunt ele mai rezistente la o cercetare obiectivă, dacă cores­
pund adică adevărului științific.
Vom remarca că în ultima analiză, principalele argu­
mente pe care se edifică teza revizionistă maghiară — pri­
vite prin prizma dreptului, abstracție făcând adică de acele
de ordin istoric geografic, etnografic sau politic (441 te), toate
acestea de altfel defavorabile pretențiunilor revizioniste —
ar fi în număr de trei. Astfel se contestă tăria juridică a Tra­
tatului delà Trianon, pentrucă; a) el nu este just, ca unul ce
nu se inspiră din ideea de dreptate, ci din ideea de pedeapsă;
b) pentrucă încalcă și principiile wilsoniene, întrucât a ig­
norat voința populațiilor din teritoriile deslipite de Ungaria.
Aceste populații au fost trecute sub altă suveranitate, fără
nici un fel de consultare prealabilă, și ceeace este mai grav,
chiar în contra dorinței lor manifeste; c) în fine, se pre­
tinde, — și aici intrăm în domeniul economic, — Tratatul
delà Trianon contravine și conceptului de solidaritate eco­
nomică a Europei Centrale. El distruge unitatea economică
anterioară a vechii Ungarii, promovând criza economică și
amenințând existența materială a Ungariei, și așa ca Stat
redus teritorialicește.
In consecință, acest Tratat delà Trianon, împărțitor al
vechii Ungarii, pentrucă păcătuește din atâtea puncte de
vedere, ar fi unul dintre acele tratate care nu sunt crea­
toare de drept, și pe care prof. Redslob printre alții, le denu­
mește tratate de formă. De aici ar urma justificarea și nece­
sitatea revizuirii lui (442).
Dar, cum noi contestăm fundamentul juridic al ac­
țiunii revizioniste maghiare și afirmăm deplina valabilitate
juridică a Tratatului delà Trianon și grija deosebită a auto­
rilor săi de a se realiza o operă obiectivă și durabilă: pentrucă
apoi, noi vedem în clauzele sale teritoriale un element de ne­
contestat progres în desvoltarea principiilor de drept interna-

441 bis) Pentru aceste argumente, în ceeace ne .privește, vezi și:

I. Luipaș. Temeiurile Unirii tuturor Românilor.'Cluj 1935.
442) Vezi : Antal Ullein. La nature juridique des clauses territo­
riales du Traité de Trianon. Paris 1929. pag. 33 și urm.
 — 222 —

țional, se impune să analizăm, dacă se pot susține argumen­

tele invocate de teza maghiară. Aceasta în convingerea, că
astfel vom dovedi netemeinicia lor.
# «
a) Intr’adevăr, s’ar putea admite că la baza Tratatului
delà Trianon ar fi ideea de pedeapsă și nu conceptul de jus­
tiție? In această afirmare autorii maghiari invocă art. 161
din Tratat, care — mutatis mutandis — este analogul art.
231 din Tratatul delà Versailles. Prin acest text se impune
Ungariei recunoașterea că „Ungaria și Aliații săi sunt res­
ponsabili pentru a le fi cauzat, de pierderile și daunele su­
ferite de către Guvernele Aliate și Asociate și naționalii lor,
ca consecință a războiului, care le-a fost impus prin agre­
siunea Austro-Ungariei și a Aliaților ei“.
Ori adaugă ei, din această clauză injustă, pentru că
de fapt Ungaria ar fi fost contra declarării războiului,— pre­
cum ar dovedi-o și atitudinea Contelui Tisza, primul ministru
maghiar, în Consiliul de miniștri din Viena delà 7 și 19
Iulie 1914, și rapoartele aceluiaș, către împăratul Austro-
Ungariei din 1 și 14 Iulie 1914 — s’au tras consecințele,
care explică duritatea clauzelor Tratatului delà Tria­
non. (443).

433) Vezi: Antal Ullein, loc. cit. pag. 148-153 ; Aldo-Dami, loc.
cit. pag. 71, 77, 171, etc. Dar referitor Ia atitudinea Contelui Tisza,
opinia contrarie este dominantă. Astfel Take Ionescu, cu vastele
lui inf-ormațiuni, nu ezita de a afirma : „Le Comte Tisza... c’est
Lui qui est l’auteur principal du déclenchement de la -guerre. C’est
Tisza qui a provoqué le carnage universel. H a payé de sa vie le
crime qu’il a comis. Le châtiment ayant été complet, l’acte d’a-
euisa'tion est clos“. (-Souvenirs. Paris 1919, paig. 141). Confirmarea
acestei opinii a venit din multe părți. Ed. Beneș o emisese de altfel
anterior. (Ini Bohemias Case for Independence. Londra 1917,
pag. 43.
Dar chiar dacă Ștefan Tisza se va fi opus la declanșarea
războiului mondial, — cum cu insistență se aiccentuiază în publi­
cațiile revizioniste, — nu a făcut aceasta din iubirea de pace.
„...II est au moins aussi probable que ce fut parce qu’il ne croyait
pas le moment opportun pour déclencher une -grande guerre qui
comportait des risques mortels pour la Hongrie. Mais il aurait pu
s’y ajouter sourtout une a-utre raison: François-Ferdinand —
futur empereur -d’Autriche e-t pas du tout -ami -de la politique na­
tionaliste chauvine de Tisza et de ses parreils — une fois mort, tout
danger dé la fédéralisation -delà double Monarchie se trouvait é-
loigné (et cela peut — être pour toujours), et du même coup, dis­
paraissait toute en'trave sérieuse devant la politique pressante
 223

Astfel, profesorul Dr. S. Kristicz în amintita sa lu­

crare A békeszerzodesék revizioja (Revizuirea Tratate­
lor de Pace), crede a putea afirma că într’adevăr, desmem-
brarea Ungariei s’ar datori convingerii Puterilor Aliate și
Asociate că și guvernul ungar ar fi avut un rol decisiv în
inițiativa agresiunii, la începutul războiului mondial, în
care Ungurii „...au rămas fideli numai din sentiment (*444). Ca
urmare, tratatul delà Trianon ar fi fost construit, crede un
alt autor, „pe baza acestei judecăți unilaterale; să fie pedep­
siți acei ce au cauzat războiul. Din această teză decurg toate
gravele stipulațiuni pe care Tratatele de Pace le-au aruncat
pe capul Puterilor Centrale. Aliații au voit — activând astfel
— să salveze forma juridică. Ei au conceput să edifice trata­
tele de pace nu pe puterea învingătorului, ci pe greșeala în­
vinșilor, sancționată printr’un raționament juridic“ (445446
).
Dar dacă este astfel — susține profesorul Kristicz — ur­
mează că „...tratatele de pace delà Paris sunt verdicte supuse
revizuirii, prin aceleași procedee care au fost întrebuin­
țate la încheerea lor. Nu este vorba, decât de a desminți
probele în sprijinul responsabilității Puterilor Centrale, în
declanșarea războiului“. (44<s).
Eroare capitală, pentrucă —■ cu toate discuțiile con­
tradictorii ce se duc încă asupra problemei responsabili­
tății în declararea războiului mondial — art. 231 din Tra­
tatul delà Versailles, devenit art. 161 în Tratatul delà Tria­
non, nu a fost inspirat din ideea de penalitate. înscris la
începutul părții a VIII-a a Tratatului, privitoare la repara-
iiuni, el s’a inspirat din principiul responsabilității civile,
isvorît din greșeala comisă și din daunele ce au rezultat,
astfel cum prescrie art. 1382—84 din codul civil francez,
art. 249 și 823 din codul civil german, și, în general, legis­
lațiile moderne. Și cum în dreptul internațional o înțelege

et violente, menée systématiquement depuis un demi-siècle. Aussi,

le Comte Tisza, et avec lui la grande majorité des Magyars, avait
— il de suffisantes raisons de croire que cette politique pouvait
être menée dorénavant même sans une guerre victorieuse. La
guerre devenait un risque sans objet utile”. (D. D. Roșea, Spécimen
de logique révisionniste. (Dans „Revue de Transylvanie”, t. I. No.
3, pag. 359).
444) loc. cit. pag. 23.
445) Aldo Dami. La Hongrie de demain. Paris 1533. pag. 16 și 77.
446) Soc. cit. pag. 25.
 224

art. 13, par. II din Pactul Societății Națiunilor și art. 36 din

Statutul Curții permanente de Justiție Internațională delà
Haga. In consecință, acest text impune Germaniei și Alia-
ților săi, deci și Ungariei (44?), obligația reparării legale a
pierderilor și daunelor cauzate, prin faptul agresiunii lor.
Iar că inițiativa agresiunii ostilităților le revine — cu toate
obiecțiile ce ei aduc, — este un fapt pozitiv și de denegat.
O subliniază Memorandum-ul Lansing și a fost recunos­
cută de către înșiși negociatorii germani ai armistițiului“ (447
448).
Aceasta fiind situația, este evident că explicarea des-
membrării teritoriale a Ungariei trebue căutată nu în ideea
de pedeapsă, nu în faptul culpabilității Ungariei — acesta
fiind fundamentul numai a acelei părți din Tratatul delà
Trianon, referitoare la daunele de războiu ce trebuesc re­
parate (partea a VIII-a) — ci în acel principiu de drept pu­
blic, al naționalităților și al autodeterminării popoarelor
Ungariei, recunoscut de ambele Părți beligerante, princi­
piu concretizat și în clauzele teritoriale din Tratatul delà
Trianon. Și acest principiu al naționalităților devenit fundez
mental în doctrina nouă a dreptului internațional, „recu­
noaște națiunilor divizate între mai multe suveranități,
un drept imprescriptibil de a se alipi Statului, în care ace­
iași națiune este dominantă, iar acestui Stat un drept de
revendicare, acela de a atrage la sine, părțile divizate ale
națiunii respective“. (P. Fauchille). Desăvârșirea unității
naționale apare astfel, — reamintind o formulă a școalei
naționaliste italiene delà jumătatea secolului al XIX-lea,—
„o poruncă imperioasă căreia nimic nu-i poate rezista,
pentrucă ea se confundă cu însuși conceptul de justiție in­
ternațională“. (Carnazza-Amari).
De aceea noi vedem și în tratatul delà Trianon, —
prin felul cum consacră noua fizionomie geografică a Eu­
ropei Centrale, — dominarea acelorași principii de drept,

447) Cum remarcă și Ioseph Rudinsky „...l’article 161 constate

simplement, que la guerre a été imposée aux Alliées par l’agression
de l’Autiiche-Hongrie, et de ses Alliées et qu’elle a causé des
pertes et des dommages, dont la Hongrie et ses Alliés sont res­
ponsables, d’une responsabilité proprement civile (loc. cit., pag. 159).
448) C. Bloch et P. Renouvin. L’article 231 du Traité de Ver­
sailles. Sa genèse et sa signification. (Revue d’histoire de la Guerre
Mondiale. No. 1, a. 1932, pag. 16).
 225 —

care au determinat clauzele teritoriale din diferitele tratate

de pace, imperiului cărora nu ar fi putut să scape chiar de
ar fi voit, nici autorii Tratatului delà Trianon. (449).
Ele nu au astfel nici o legătură juridică cu ideea de res­
ponsabilitate a Ungariei în războiul mondial. După cum ele
nu au fost principial inspirate nici din „necesități“ strategice
sau economice, nici de „interesele învingătorilor“, cum
prin simple afirmații, fără argumente, susține o întreagă
literatură revizionistă. (45°) Ele au fost comandate de
voința populațiilor, exprimată „...în zilele de Octombrie și
Noembrie 1919, când dubla monarhie se prăbușea și când
populațiile îndelungat timp opresate se uneau cu frații lor
italieni, români, jugoslavi și cehoslovaci“. (Millerand) (451452).
Aceste clauze se inspiră din principiul naționalităților și
din corolarul său, dreptul de auto-determinare; acest drept
cerut să fie respectat de monarhia habsburgică de însuși Pre­
ședintele Wilson — prin nota sa din 19 Octombrie 1918, —
în numele Puterilor Aliate și Asociate, și acceptat de Mi­
nistrul Afacerilor streine, Iuliu Andrassy, din împuternicirea
guvernului austriac și maghiar.
«
« «
b) Revizioniștii maghiari susțin mai departe, — spre
justificarea tezei lor, — că cesiunile teritoriale determinate
prin Tratatul' delà Trianon, s’au făcut cu încălcarea princi­
piilor wilsoniene, cu încălcarea în special a dreptului popoa­
relor de a dispune de soarta lor. Ei găsesc că declarația Preșe­
dintelui Wilson de la Conferința Păcii, că „trebue să facem
pacea după principiile fixate și acceptate, sau să nu o facem
de loc“ (4B2), ar fi fost ignorată în cazul Tratatului delà Tria-

449) Ceeace accentua Președintele Poincaré, la începerea lu­

crărilor Conferinței de Pace: „Le temps n’est plus où les diplio-
miats pouvaient se réunir pour refaire d’autorité dans un coin de
table, la carte des Empires. Si sous avez à remanier la carte diu
monde, c’eiSt au nom des peuples et à la condition de traduire
fidèlement leur pensée, die respecter le droit des nations, petites
et grandes, à disposer d’eUes mêmes“ (Discours prononcé a l’ou­
verture de la Conférence de la Paix, le 18 Janvier 1919. In „Messages
et Discours“ Blonde et Gai. Paris 1920).
450) Vezi de ex. : Aldo Dami loc. cit. pag. 24, 72, etc.
451) La Lettre d’envoi du traité de Trianon (du 6 Mai 1920).
452) Vezi : Ray Standard Baker. Wilson. Documents per­
sonnels et inédits (ed. fr. Louis Paul Alaux). Paris 1924. pag. 245.
și urm.
15
 226 —

non. Ei pretind că popoarele nu au dorit desfacerea de Unga­

ria, cum ar dovedi-o diferitele declaration! de fidelitate ale
fruntașilor politici și ale capilor Bisericei,—reprezentanți legi­
timi ai națiunilor supuse,—produse în timpul războiului mon­
dial. In această ordine de idei, ei consideră ca instrumente
de justificare ale acestei teze și unele declarații ale fruntașilor
partidului național român din Transilvania (453).
Dar nici aceste argumente nu rezistă unei cercetări
obiective și științifice. Intr’adevăr, ideea de auto-determinare
a popoarelor este un corolar al principiului naționalităților.
In consecință, în regulă generală, aplicarea principiului na­
ționalităților recomandă distribuirea teritoriilor, ținându-se
seamă de voința locuitorilor. „Popoarele și provinciile nu
trebuesc împărțite între guverne, ca turmele de animale sau
ca piesele unei table de șah“, spunea Președintele Wil­
son454). Această voință poate fi îndoelnică sau poate să fie
indiscutabilă, manifestată în diferite moduri, în trecut sau
în prezent. In prima ipoteză, dreptul internațional recomandă
practica plebiscitului, instituția menită să redea pe cât
posibil expresiunea voinței colective ; pe care, din contra nu
o recomandă când această voință este clară și cunoscută,
când adică nu există îndoială asupra ei. Intr’adevăr nu tre­
bue uitat niciodată, cum am accentuat, că „plebiscitul nu
prezintă alt interes decât de a fi afirmarea sentimentului na­
țional. El este deci inutil, acolo unde acest sentiment nu este
îndoelnic“ (Louis Le Fur). Pentrucă practica plebiscitului
este plină de inconveniente : „...plebiscitul nu ar putea fi va­
labil, decât dacă este practicat cu o întreagă bună credință.
Un plebiscit organizat sub controlul unui Stat învins, sbuciu-
mat încă de înfrângerea sa, nu poate inspira nici o încredere.
Un plebiscit într’o țară, în care o parte importantă din popu­
lația de origine a fost expulzată sau constrânsă la emigrare,
ar fi un plebiscit mincinos. Mincinos de asemeni plebiscitul,
practicat într’o țară în care Statul cuceritor ar fi adus o
parte considerabilă din proprii săi naționali.
...Ceeace trebue desprins, — o spune cum am văzut Prof.
Henri Hauser, — este deci adevărata voință, nefalsificată, a

453) Vezi : Antal Ullein. ioc. cit. /pag. 69 și urm.

454) In ședința din 11 Februarie 1918 a Congresului American.
 — 227 —

populațiilor. Ori această voință nu se exprimă decât foarte

imperfect într’un vot emis la o zi fixă și în care întâmplarea
sau abilitățile administrative vor juca totdeauna un mare rol.
Ea se exprimă mult mai bine în plebiscitul de toate zilele pe
care-l constitue manifestările multiple, reacțiunile quasi-ins-
tinctive ale sufletului popular, rezistențele sale, simpatiile
sale, atașamentul de simbolurile sale, de limbă, de religia sa,
totdeauna de amintirile sale (48B).
Ținând seamă de asemeni calificative doctrinare, ca și
de adevărurile de mai sus, ca adică generalizarea plebiscitu­
lui este susceptibilă de grave inconveniente, Conferința Păcii
din 1919 a înscris în Tratatele de Pace recurgerea la plebis­
cit, când voința populațiilor apărea ca îndoelnică, recunos­
când însă plebiscitul de toate zilele, ca manifestând o voință
categorică, când era cazul.
Ori această voință era evident clară, în cazul remanieri­
lor teritoriale consfințite l'a Trianon. De aceea autorii Tra­
tatului de pace cu Ungaria, nu au prevăzut procedura ple­
biscitară pentru legitimarea acestor remanieri.
Dar procedând astfel, departe de a încălca ideea de auto­
determinare, autorii Tratatului delà Trianon înțelegeau să
o desprindă nu dintr’un vot de circumstanță, cidintr’o în­
delungată manifestare a voinței populațiilor — din trecut, ca
și din epoca elaborării Tratatului de Pace, — care prin trans-
fertul de suveranitate, erau chemate să se alipească Statelor
lor naționale.
Scrisoarea Millerand, din 6 Mai 1920, acest prețios docu­
ment anti-revizianist care explică Delegației ungare la Con­
ferința Păcii, principiile și economia juridică a tratatului
delà Trianon, este cu deosebire interesantă și asupra acestui
punct. într’adevăr, ea explică pentru ce plebiscitul—cerut de
altfel cu insistență de către Delegația ungară — nu avea ce
căuta în cazul clauzelor teritoriale din tratatul delà Trianon.
Astfel Scrisoarea Millerand — respingând injoncțiunile
delegației ungare, care contând pe haosul din Monarhia
habsburgică, credea că practica plebiscitară i-ar putea salva
unele teritorii, făcând mai puțin dureroasă amputarea Un­
gariei, cea cu multe naționalități, — și răspunzând antici-

455) Henri Hauser, loc. cit. pag. 29.

 — 228 —

pativ și campaniei revizioniste actuale, remarcă cu o impre­

sionantă cunoaștere a realităților : „Delegația ungară trage
argument din faptul că condițiunile păcii n’au prevăzut ni-
căeri plebiscite.
Dacă Puterile Aliate și Asociate au considerat inutil
de a recurge la o consultare populară de acest fel, ele nu au
făcut-o, decât după ce au dobândit certitudinea că această
consultare, dacă ar fi înconjurată de garanții complecte de
sinceritate, nu ar da rezultate simțitor deosebite de acele la
care le-a condus un studiu minuțios ale condițiunilor etno­
grafice ale Europei Centrale și ale aspirațiunilor naționale.
Voința popoarelor s’a exprimat în zilele de Octombrie și
Noembrie 1918, când dubla Monarhie s’a năruit, și când
populațiunile de mult timp oprimate, s’au unit cu frații lor,
italieni, români, iugoslavi sau ceho-slovaci. Evenimentele
care s’a produs delà această epocă, constituesc tot atâtea
mărturii noui despre sentimentele naționalităților, pe vre­
muri subjugate sub coroana Sfântului Ștefan-
Dispozițiunile tardive luate de guvernul maghiar pentru
a da satisfacțiune trebuințelor de autonomie a naționalită­
ților, nu pot face iluziuni. Ele nu schimbă cu nimic adevărul
istoric esențial, și anume că lungi ani în șir, toate sforțările
politicei maghiare au tins să înăbușe vocea minorităților
etnice“.
Și vom adăuga, procedând astfel — adică neprescriind.
plebiscite formale — autorii tratatului delà Trianon au în­
țeles să desprindă voința populațiilor, nu dintr’un vot de
circumstanță, ci dintr’o îndelungată manifestare a ei, în tre­
cut, ca și din actele apropiate care puseseră sfârșit Monarhiei
habsburgice, evidențiind cu claritate și hotărîre aceasta vo­
ință colectivă. Ori acest plebiscit de toate zilele — recunoscut
a fi de o valoare juridică mult superioară plebiscitului formal
— legitimează în ultima analiză trasferturile de suveranitate
teritorială, consacrate prin tratatele delà Trianon conferin-
du-le deplina valabilitate juridică.
De asemeni sunt lipsite de orice temeiu juridic, declara­
țiile de fidelitate ale fruntașilor politici și ale ierarhilor Bi-
sericei, date în timpul' războiului mondial ; unele dintre a-
celea, ale fruntașilor români, date cu ocazia intrării în răz-
 — 229 —

boiu a României. Ele erau — cum s’a arătat ulterior, în me­

morii, în presă, sau în parlamente — declarații de circum­
stanță, cele mai adeseori impuse. Neproducerea lor ar fi putut
însemna atitudine de trădare față de un Stat în descompu­
nere, care tocmai din acest motiv, ar fi putut ajunge la acte
de represalii odioase. Astfel cum știut este, după intrarea
României în războiu, Contele Tisza a cerut sub amenințări
și presiuni, un memoriu din partea conducătorilor politici
și a capilor Bisericilor române, care să condamne alipirea
României la grupul Puterilor Antantei ce luptau pentru eli­
berarea naționalităților.
„O teroare grozavă s’a deslănțuit asupra suflării româ­
nești.... Era o atmosferă atât de încărcată, nesiguranța atât
de mare, încât capii Bisericilor și toți slujbașii superiori ai
consistoriilor celor două confesiuni românești s’au supus
fără o vorbă, așteptând resemnați voia soartei“ (456457
).
458
Doar Aradul unde era centrul politic al Românilor arde­
leni, a rezistat. De asemeni numeroși fruntași ai Bisericei au
avut tăria de a se opune. (497). Persecuții și internării au fost
consecință a acestei dârze atitudini. încât invocarea acestor
declarații, ca dovadă că șefii politici și bisericești ai națio­
nalităților din Ungaria, în special Românii, nu au dorit
unirea cu Statele lor naționale, este o evidență încercare de
inducere în eroare a opiniei publice mondiale. Clasa politică
maghiară, ca și jurisconsulții unguri, sunt conștienți că
susțin un neadevăr când invocă astfel de declarații smulse
prin amenințări, persecuții și teroare, nu numai în studiile
de propagandă, dar și în lucrările cu pretenții de obiectivi­
tate științifică. (45s).
*
In fine tot atât de precară și de interesată, apare și afir­
marea invocată în sprijinul tezei revizioniste maghiare, că

456) Vezi : Ion Clopoțel, loc. cit. pag. 12.

457) Ibidem pag. 12 și urm.
458) Aceștia ignorează însă,, — în ceeace ne privește — dis­
cursurile naționaliste ale deputaților români din Parlamentul ma­
ghiar. In special ei nu lac nici o mențiune despre ultimul discurs
pronunțat în Parlamentul din Buda-Pesta, de deputatul dr. Alex.
Vaida-Voevod la 18 Octombrie 1918. (Dată când Transilvania făcea
încă parte 'din Ungaria) iși prin care se notifica independența Na­
țiunii române.
 — 230

împărțirea Ungariei înseamnă distrugerea economică a Eu­

ropei Centrale și a ei însăși, și în consecință o permanenti­
zare a crizei economice. „Cheia crizei europene este Ungaria“,
spunea Sir Robert Gower la o manifestație contra Tratatului
delà Trianon, la Tonbridge, în vara anului 1933. Această teză
pusă în circulație în special în ultimii ani, spre a produce
impresie asupra repetatelor Conferințe internaționale, con­
vocate în scopul ameliorării situației economice a Europei,
este incontestabil și superficială și unilaterală. Pentrucă ori­
ginea crizei economice, trebue căutată nu în transformările
teritoriale ale Europei, — de fapt cel mai fericit rezultat al
războiului, —ci în considerabilul desechilibru economic, pro­
dus de războiul mondial, adevărat războiu hiperbolic, răz­
boiu de uzură, (Guglielmo Ferrero), în urma consumării atâ­
tor bunuri materiale și atâtor vieți omenști productive; (459460
)
desechilibru care cere pe lângă continui și coordonate sfor­
țări și un timp mai îndelungat, spre a fi reparat. Deasemeni
structura însăși a sistemului economic actual, este o cauză
a crizei economico-financiare. De aci și caracterul uni­
versal al acestei crize economice. Să remarcăm astfel, că des-
echilibrul agricol care lovește încă toate Statele agrare, Un­
garia ca și România, Serbia și alte State ce nu sunt atinse sau
beneficiare ale Tratatului delà Trianon, (Polonia, Rusia,
Argentina, Canada etc.) demonstrează cu evidență, carac­
terul general al crizei economice. De efectele ei nu ar fi scă­
pat cu siguranță nici Ungaria, chiar dacă ea ar fi rămas
în limita frontierelor sale imperialiste, dinainte de războiu.
Această constatare demonstrează orice lipsă de relație între
tratatul delà Trianon și dificultățile economice. De aci nete­
meinicia unei astfel de afirmații—familiară militanților revi­
zioniști — „...dacă Tratatul delà Trianon dispare, mizeria va
dispărea odată cu dânsul (Aldo Dami). (46°).
Dar mergând mai departe, vom remarca că tocmai tra­
tatul delà Trianon a ameliorat situația economică a atâtor
foști supuși ai Ungariei, pentrucă cum s’a observat, —

459) Vezi printre alte studii și : Albert Demangeon. Le déclin

de l’Europe. Paris 1920; și Francois’ Delaisi. Les deux Europes. Paris
1929, etc.
460) loc. cit. pag. 52.
 — 231 —

„...Tratatul de pace a desmembrat câteva părți din Ungaria,

este adevărat, dar astăzi nu mai există nicăeri ungur des­
poiat de cele mai primare condiții economice și lipsit de
drepturi umane cetățenești și politice, decât chiar numai pe
teritoriul Ungariei“. (461).
Și în ceeace privește Ungaria, trebuie să mai adăugăm că
situația ei economică rea se datorește desigur și stării ge­
nerale, dar în bună parte și imenselor cheltueli făcute pen­
tru susținerea acestei propagande revizioniste, — lipsită de
orice temeiu de drept, — în dauna refacerii ei materiale.
Căci cunoscut este astăzi, că pe lângă sarcina ce apasă în
budgetele anuale, sub diferite forme, și o parte din mai ve­
chiul împrumut de refacere prin Societatea Națiunilor, a
fost destinat de către Ungaria, scopurilor de propagandă.
Fiindcă însă acest factor economic — invocat în spri­
jinul cauzei revizioniste — ocupă un loc important în acțiu­
nea ce tinde la răsturnarea actualelor frontiere, nu este
fără interes desigur, să constatăm că chiar izvoare ma­
ghiare arată câteodată adevărul, sub un aspect cu totul
deosebit de acel familiar acționiștilor revizioniști. Astfel pu­
blicistul maghiar Ioseph Csetényi remarca cu câțiva ani în
urmă — într’un articol ce a impresionat pe compatrioții
săi delà Budapesta (în Pești Hirlap No. din 8 Aprilie 1928)
— că „...Tratatul delà Trianon nu a creat pe terenul eco­
nomic o stare de lucruri nouă, ci a sancționat numai reali­
tăți care existau deja“. Pentrucă, contrar tezei revizioniste
în materie „...lipsia unității vechii Ungarii o bază economică.
Micile unități economice care se formaseră pe teritoriul Un­
gariei, intraseră sub influența Habsburgilor, în relațiuni cu
domeniul austriac, mult mai avansat. In urmare, viața reală
a lucrat contra a ceea ce se numește „unitatea geografică
a Marei Ungarii“.
Cât privește Transilvania,—despre care un alt ungur, e-
conomistul Farkas Mozes spune că a realizat pe terenul eco­
nomic in era română „...păstrând proporțiile, cele mai mari
progrese din lumea întreagă, fără exemplu în întreaga Eu­
ropă“ — ea nu a avut decât slabe relațiuni economice cu

461) Dr. S. Fenyes. Ungaria Revizionistă (trad, de Dr. Die

Dăianu și Leon tin Diesen), București 1934 pag. 54.
 — 232

câmpia ungară. Dacă nu ar fi fost astfel, închee Csetényi,

„nu ar fi fost posibil mai mult a desmembra Ungaria decât
Germania. Țara ar fi fost sudată și consolidată prin mii de
legături. Ea ar fi fost întărită nu numai printr’o perfectă
unitate geografică, ci și printr’o proporție numerică domi­
nantă de Unguri“. (462).
Iar cât privește desăvârșita unitate geografică a Un­
gariei istorice — față de care unitatea economică nu ar
părea decât o firească consecință, — vom remarca că ne
găsim în prezența unei evidente exagerări a doctrinei deter­
minismului geografic. Intr’adevăr armonia geografică a ve­
chiului Stat ungar, este departe de a fi atât de perfectă cum
se pretinde. „...Lanțul de munți clar definit nu se întindea
decât pe jumătate din teritoriul său. Statul ungar era în­
chis ermetic între Țări străine; de aceea numai cu mari sfor­
țări a ajuns să-și facă ieșire la mare. Fluviul său central
Dunărea, venia din altă țară și trecea în altă țară, care era
stăpâna gurilor sale. Astfel toată circulația continentală a
Ungariei era forțată de a avea o direcție contrarie cursului
natural al apelor sale. In plus, întreg platoul transilvănean
era complect excentric și separat prin munți, de restul Sta­
tului. In fine, regiunea Tisei a fost până acum câteva de­
cenii o imensă mlaștină, care separa regiunile carpatice de
restul Ungariei“. (463).
Această realitate geografică făcea odinioară pe fonda­
torul Academiei Ungare, Contele Ștefan Szechenyi să ex­
clame: „Dumnezeule, vezi cât este de nefavorabilă situația
noastră geografică !“, regretând că sistemul apelor avea o
direcțiune contrarie acelea a exportărilor maghiare; că gu­
rile Dunărei sunt în alte mâini, că Ungaria nu are căi flu­
viale, care să-i permită transportul în massă, în direcția uni­
cului său port la mare“. (464).
Și atunci, evident că Tratatul delà Trianon nu a dis­
trus nici o unitate economică, nici o perfectă unitate geo­
grafică. El a sancționat triumful ideii naționale și în ce ne

462) Citat de Prof. Silviu Dragomir : La Transylvanie rou­

maine et ses minorités ethniques. Bucarest 1934. pag. 217—218
463) Ibidem, pag. 36.
464) Ibidem pag. 37.
 — 233

privește a permis — cum constată profesorul Emmanuel De

Martone, de la Sorbona, — întregirea teritorială a unui Stat
„..apropiat pe cât a fost posibil de idealul său național: Statul
Român care reunește aproape pe toți Românii, intre frontiere
oarecum ideale, în jurul acestei citadele carpatice, care a fost
totdeauna inima națiunii române. Viața sa economică nu
este tulburată prin adăugirea nouilor provincii, ale căror
bogății miniere nu schimbă raportul dintre viața agricolă
și viața industrială. Nu este deci vorba de adaptarea la o
viață complect nouă. Este vechea viață care trebue să con­
tinue cu o mai mare bogăție de pulsație comercială“. (4G5).
Dar este ceva mai mult. Dacă revizionismul maghiar,
voind să ignoreze aceste realități, ar înțelege totuși să
persevereze în deplângerea răsturnării unui regim economic
care în trecut era construit pe opresiunea unor naționali­
tăți și a unor clase sociale, susținând că Ungaria de astăzi
nu poate subsista economicește, vom răspunde, — și atunci
când această teză ar fi exactă — cu această întemeiată obser­
vație, pe care d. Iuliu Maniu o făcea în interpelarea sa asupra
atitudinii guvernului față de propaganda revizionistă, în
Adunarea Deputaților, din 4 Aprilie 1934: „...alegația că nu
ar fi capabili de a trăi decât cu greutate, între frontierele
lor etnice și naturale, nu constitue o rațiune suficientă
care să justifice mutilarea patrimoniului național al veci­
nilor lor. Ce s’ar spune, dacă Belgia, Danemarca sau Olanda
— și încă țări suprapopulate, — ar cere într’o bună zi muti­
larea Franței sau a Germaniei vecine ?“.

465) Em. De Marianne. La nouvelle Roumanie dans la nouvelle

Europe. Bucarest 1922, pag. 19.
 CAPITOLUL XI

Tratatul de la Trianon și Scrisoarea Millerand

(din 6 Maiu 1920)

lături de argumentele prezentate în doctrina revizionistă,

Jl*. menite a impresiona opinia publică mondială, spre a
se atinge obiectivul mult dorit, revizuirea clauzelor terito­
riale ale Tratatului delà Trianon — dar a căror netemeini-
cie am demonstrat-o, — foarte adeseori se invocă de acțio-
niștii revizioniști în sprijinul tezei lor, faimoasa Scrisoare
Millerand, de trimitere a Tratatului delà Trianon. Ei văd
în acest document, datat 6 Maiu 1920, un nou instrument
de promovare a revizionismului, o nouă bază de drept in
susținerea acțiunii desfășurată spre a se schimba actuala
ordine teritorială, în favoarea Ungariei mutilate. Pretinzând
a da o interpretare științifică Scrisorii Millerand, ei conchid
că „Scrisoarea făgăduește Ungariei o radicală revizuire vii­
toare a frontierelor, ulterioară semnării Tratatului“, după
cum ea ar dovedi că „Aliații nu considerau ca definitive noui-
le frontiere ale Ungariei“. (466). Aceasta ar fi înțeles-o și legea
de ratificare a Tratatului delà Trianon, depusă în Parla­
mentul ungar, când ea accentua în expunerea de motive,
că „Scrisoarea de trimitere prin care Puterile Aliate și Aso­
ciate ne-au remis la 6 Maiu 1920 răspunsul lor la Notele De­
legației ungare, și în acelaș timp condițiile de pace definitive,
pune câteva principii favorabile Ungariei, în ceeace privește
interpretarea și executarea Tratatului de Pace. Suntem în-

466). Antal Ullein, pag. 155.

 — 236 —

dreptățiți deci să sperăm că în cursul executării zisului tratat

o echitate se va exprima în privința aplicării unora dintre
clauzele sale. Aceste principii puse de Scrisoarea de trimitere
trebuesc în consecință, să fie considerate ca interpretare
oficială a Tratatului de Pace“.
Ori aceste principii ale Scrisorii de trimitere a Trata­
tului delà Trianon, nu pot să fie după revizioniștii maghiari,
decât o nouă dovadă, ce ar justifica promisa rectificare a
frontierelor. Pentru că, precum remarcă cunoscutul memoriu
din 1934 al juriștilor din Ungaria (judecători, profesori de
drept, membri ai Barourilor, toți revizioniști) către „juriștii
națiunilor civilizate“: (467) „..-spre a decide Ungaria, exaspe­
rată de problema teritorială să semneze Tratatul de Pace,
aceiași Scrisoare de trimitere a promis să rectifice, în cursul
unei proceduri ulterioare, injustițiile săvârșite în ceeace pri­
vește traseul frontierelor. Această promisiune face în reali­
tate să se întrevadă revizuirea Tratatului delà Trianon; dar.
după tristele experiențe făcute ulterior, ea s’a dovedit o misti­
ficare de rea credință îndreptată contra Ungariei“.
Dacă un asemeni memoriu, declarațiune de credință a
lumii juridice maghiare ar pune în lumină adevăratul spi­
rit al Scrisorii Millerand și prin aceasta ar reda însăși gân­
direa nerăstălmăcită a autorilor Tratatului delà Trianon,
dacă apoi ar fi veridică interpretarea dată Scrisorii Mille­
rand de ațâți promovatori ai revizionismului, ne-am găsi de­
sigur înaintea unui serios argument de propagandă revizio­
nistă.
Ar trebui atunci să credem, că într’adevăr autorii aces­
tui tratat au urmărit să creeze în Europa Centrală, un statut
teritorial și politic, temporal și instabil, pentru că, după cum
remarca în Camera franceză, raportorul legii de ratificare a
Tratatului delà Trianon, (Guemier) „....dacă Scrisoarea de
trimitere ar fi autorizat revizuirea complectă a Tratatului, ea
ar fi fost deadreptul contradictorie, pentrucă având rolul să
prezinte tratatul, ea ar fi început prin a-l distruge“ (468).

467) Résolution ide l’Asœmblée générale, tenue à Budapest, le

18 Janvrier 1931. Memoriul acesta poartă titlul, larg cuprinzător:
Le Traité de Paix de Trianon au point de vue de la paix et de la
sécurité internationale, ainsi que de la coopération entre nations.
468) „Journal Officiel“, du 8 juin 1921. Chambre des Députés.
Débats Parlementaires, No. 82 pag. 257.
 237

Intr’o asemeni situație, o operă de analiză și de obiec­

tivă interpretare a mult discutatei Scrisori Millerand se im­
pune, ca fiind calea dreaptă ce poate duce la degajarea con­
cepției ce a inspirat-o, a spiritului ce o însuflețește, și a con­
cluziilor practice imparțial privite, la care se poate ajunge.
Rămânând ca numai astfel, să se poată aprecia temeinicia
sau neseriozitatea punctului de vedere formulat în această
materie, de către acționiștii revizioniști.
*
*

Cum știut este, Millerand a întocmit Scrisoarea de tri­

mitere a Tratatului delà Trianon, către președintele Dele­
gației ungare la Conferința Păcii, la 6 Maiu 1920, în calitatea
sa oficială de președinte al Consiliului Suprem, și în numele
Puterilor Aliate și Asociate. Reprezentând momentul final al
îndelungatelor și laborioaselor tratative duse pentru elabo­
rarea Tratatului delà Trianon, Scrisoarea Millerand era me­
nită să explice delegației ungare, fizionomia juridică princi­
pială a Tratatului, ce era destinat să restabilească starea
normală de pace între Ungaria și Puterile Aliate și Asociate.
Ori cum Scrisoarea accentuiază, Tratatul delà Trianon se
prezintă ca o operă cu multă străduință și seriozitate edifi­
cată, autorii săi depunând toate sforțările pentru a apro­
funda și înțelege realitățile din Europa Centrală, revendică­
rile naționalităților, multi seculara lor nedreptățire, ca și
pentru a cântări cu imparțialitate, tot ceeace putea constitui
un drept pentru Ungaria.
Contactul verbal sau prin documente scrise, a fost păs­
trat cu Delegația ungară, autorii Tratatului urmărind și prin
această procedură — care a fost refuzată Statelor succeso­
rale, Aliați și învingători — să accentueze asupra operei de
dreptate, de pace și de echitate, pe care ei înțelegeau să o
realizeze în Europa Centrală.
Pe lângă atâtea lucrări, de serioasă documentare, care
descriu fazele elaborării Tratatului delà Trianon (469) —

469) Vezi de ex. Colonel House et Ch. Seymour, loc. cit. Tem-
perley A. History of the Peace Conference of Paris. London 1920; etc.
 238

care se reflectă și în Scrisoarea Millerand — ministrul nos­

tru de Externe d. N. Titulescu, unul dintre semnatarii
Tratatului delà Trianon, în documentatul său expozeu. din
4 Aprilie 1934, făcut în Adunarea Deputaților, spunea în
această privință: „Propaganda maghiară lasă să se creadă
prin toate mijloacele ei de acțiune, că chestiunea fruntarii­
lor Ungariei n’a fost desbătută niciodată în mod serios, că
Ungaria a fost pusă în fața unui fapt împlinit, că Tratatul
delà Trianon este pur și simplu o poruncă, un dictat. In con­
secință, de aci înainte urmează să fie desbătut procesul, care
n’a fost judecat la Conferința Păcii. O atare prezentare a
lucrurilor, merită ca cel mai blând calificativ pe acela că
este întemeiată pe o totală lipsă de memorie. Ca semnatar
al Tratatului delà Trianon, să-mi fie îngăduit să o împrospă­
tez, acolo unde este nevoe. Afirm că Ungaria s’a prezentat la
Conferința Păcii cu un material documentar fără de pere­
che, și de așa natură, încât cercetarea lui nu poate provoca
decât admirație pentru patriotismul acelora ce l-au adunat.
Afirm fără teamă de a putea fi desmințit, că nu este un sin­
gur argument, că nu este un singur considerent întrebuințat
de propaganda actuală, care să nu fie cuprins în materialul
prezentat Conferinței Păcii“. (47°). Acest material, utilizat
de o numeroasă și strălucită delegație (4Ț1) a format baza
documentară a expozeului făcut la 16 Ianuarie 1920 de că­
tre Contele Apponyi, președintele Delegației ungare în
fața Consiliului Suprem, ca și a diferitelor note remise Con­
ferinței de Pace, la 14 Ianuarie 1920 (470472), la 12 Februarie
471
1920 (473) etc. Timp de aproape două luni, bogata documen­
tare ungară a fost cercetată de Conferința Păcii, care prin
experții ei americani și englezi, cele mai adeseori, a trasat

470) 'Material publicat ulterior, în patru, mari volume, sub titlul

Les Négociations de la Paix Hongroise. (Compte rendu sur les
travaux de la 'Délégation de (Paix de Hongrie). Budapest 1920.
471) Prezidată de Contele Appony și compusă din: 7 comisari
generali, 6 comisari, 38 de experți, 6 Consilieri politici, 14 Secre­
tari, 1 Secretar general și 2 secretari ajutori.
472) Printr’o notă prezentată la această dată, se expuneau
condițiunile politice, geografice, etnografice și istorice ale Un­
gariei.
473) Dintre cele 38 de note prezentate la această dată, cele
mai numeroase sunt referitoare la Transilvania și România.
 239

frontierele (4H). Acestea apar astfel în determinarea lor, ca

fixate printr’o quasi sentință arbitrată, între Ungaria și Sta­
tele succesorale; State ulterior integrate în Mica înțele­
gere, aceist instrument pacific de apărare și conservare a
statutului teritorial din Europa Centrală.
Ce rezultă din aceste constatări, este desigur veracita­
tea afirmațiilor pe care Scrisoarea Millerand, — unul dintre
cele trei documente remise Delegațiunii ungare la 6 Main 1920,
celelalte două fiind răspunsul Conferinței la toate notele
Ungariei, și textul definitiv al Tratatului de Pace, — le face,
când ea accentuiază că stipulațiile teritoriale (474
475) au fost
adoptate „după examinarea documentelor de orice natură,

474) „Les Commissions qui tracèrent ses nouvelles frontières,

étaient composées de représentants de la France, de la Grande-
Bretagne, de l’Italie et des Etats-Unis, à raison de deux délégués
par Puissance. Les européens étaient en général des diplomats de
carrière, choisis dans le personnel des Ministères des Affaires
étrangères.... les représentants américains furent presque tous choisis
parmi les hommes de ,,1’Enquette“ du Colonel House. Depuis qua­
torze mois ces experts avaient passé leur temps à reunir une do­
cumentation aussi complète que variée, economique, politique,
géographique et historique, qui devait aider à former la base des
tracés de frontières, équitables et pratiques“. Ch. Seymour. La
fin d’un Empire: les débris de l’Autriche-Honigrie. (In : Ce qui se
passa réellement à Paris en 1918—1919.... pag. 86—88.
475) Ele formează obiectul unei serii de texte din Trat, de la
Trianon: art. 27 descrie nouile frontiere ale Ungariei, art. 86 se
referă la Italia, art. 42 la Statul Serbo-Croato-Sloven, art. 45 la
România, art. 49 la Ceho-Sslovacia, art. 53 la Fiume, art. 71 la
Austria și art. 75 la toate teritoriile vechei monarhii austro-
ungare, care „situés au delà des nouvelles frontières de la Hon­
grie... ne sont actuellement l’objet d’aucune autre stipulation“.
Prin aceste texte „Ungaria renunțând la toate drepturile și
titlurile asupra teritoriilor situate în afară de nouile sale fron­
tiere“ — teritorii locuite în majoritate de populațiuni aparți­
nând altor naționalități, decât tea maghiară, — este evident că
Ungaria renunță în 'primul rând la suveranitatea ei asupra
acelor teritorii, formula de renunțare în favoarea unui alt Stat,
fiind luată în mod evident, în sensul aceluia de cesiune, cum
de altfel se obișnuește adeseori în limbagiul /diplomatic. Dar, vom
adăuga, /dreptul Statului de a ceda o /parte din /teritoriul său, se
găsește complectat și întărit în speță de voința colectivă a
populațiilor — factor ce o legitimează, element constitutiv al
ideologiei wilsoniene — care s’a manifestat indiscutabil prin acel
complex de acte, pe care Prof. H. Hauser le denumește ^plebis­
citul de toate zUetef", superior ca valoare juridică plebiscitului
fixat la o zi determinată. De această voință a populațiilor crea­
toare a noului statut teritorial, vorbește cum vom vedea, și Scri­
soarea Millerand.
 — 240 —

core pot fi invocate în sprijinul tezei Ungariei («*). Ceeace

înseamnă, după o matură chibzuință și după o prealabilă și
obiectivă cântărire a revendicărilor și drepturilor ce se invo­
cau, adică acele ale naționalităților de o parte, și ale Unga­
riei, de altă parte. (476
477).
Căci istorica Scrisoare — respingând pretențiunile De­
legației'ungare, firesc nemulțumită cu noua fizionomie a
frontierelor — spune: „...Nu fără serioase reflexiuni Puterile
Aliate și Asociate au luat hotărârea de a nu modifica în nici
un punct, clauzele teritoriale din Tratatele de Pace- Dacă ele
s’au decis la aceasta, este pentrucă s’au convins că orice mo­
dificare a frontierelor fixate de ele, ar atrage inconveniente
cu mult mai grave, decât acele denunțate de Delegația un­
gară. Studiul la care ele s’au dedat, nu a făcut de altfel de­
cât să confirme concluziile la care Puterile Aliate și Asociate
fuseseră anterior conduse, prin examenul documentelor de
orice natură, ce pot să fie invocate în sprijinul tezei ungare;
pe baza acestor concluziuni au fost trasate frontierele în
condițiile de pace care v’au fost remise“. Ori din acest pa­
sagiu, omis din literatura revizionistă pentru că desigur
nu-i convine, rezultă tocmai că frontierele fixate prin Tra­
tatul delà Trianon sunt intangibile ; că ele au fost fixate
după studii aprofundate; că ele sunt necesare pentru pacea
națiunilor, și că orice atingere a lor, alterând adevărul, jig-

476) Declarație ce face să se respingă ca o vădită încer­

care de alterare a adevărului, afirmația recentă a unui autor
revizionist. Dr. Etienne CZako, când scrie: „..Dans le cas du
Traité de Trianon, les rapporteurs et experts sont allé à l’en­
contre de la vérité. Par concéquent, leurs rapports étaient faux....
Ainsi, dans le cas du Traité de Trianon, le monde se trouve en
présence d’un acte juridique parfaitement faux, basé sur des
preuves qui sont avérés en contradiction avec la vérité“. (La
vérité sur les délibérations préliminaires du Traité de Trianon,
Budapest 1934, pag. 18). Cât sunt de neîntemeiate argumentele
pe care se bazează această publicație revizionistă, o arată d.
Z. Pâclișanu într’o substanțială dare de seamă, apărută în „Revue
de Transylvanie“ t. I. No. 2 pag. 250—254.
477) Cum îndreptățit remarcă asupra acestei chestiuni Cs.
Seymour „...ă peu d’exception près les frontières adoptées se trou­
vent conformes à la distribution ethnografique des populations. Là
où le critérium ethnique est douteux, il semble que la balance ait
légèrement -penchée on laveur des anciennes nationalités dominan­
tes, allemande et magyare“, (loc. cit. pag. 92).
 — 241

nind ideea de justiție, prin însuși acest fapt ar însemna o

primejdie pentru pacea Europei, într’o regiune în totdeauna
considerată ca o retortă de virtualități războinice.
«
$ #
Dar, odată puse aceste principii, determinante în eco­
nomia juridică a Scrisorii Millerand, — care nici odată nu
pot fi ignorate, decât în detrimentul ideii de justiție și spre
denaturarea adevărului științific, — documentul' nostru
merge mai departe, și aci cred revizioniștii maghiari că pot
găsi temeiul de drept al acțiunii lor, de schimbare a fron­
tierelor și prin aceasta de subminare a actualei ordini juri­
dice internaționale. Astfel după ce recunoaște că „condițiu-
nile etnografice din Europa Centrală sunt astfel, încât este
cu adevărat imposibil ca fruntariile politice să coincidă în
întinderea lor cu fruntariile etnice“, — (478) ceeace a impus
Puterilor Aliate și Asociate să consacre cu „regret ca anu­
mite nuclee de populație maghiară să fie trecute sub suve­
ranitatea unui alt Stat. Dar nimeni nu se poate bizui pe
această situație, spre a pretinde că ar fi fost mai bine să
nu se modifice vechiul statut teritorial“ (479) — Scrisoarea
Millerand apoi urmează : „.-.Credincioase spiritului din care
ele s’au inspirat în trasarea frontierelor fixate prin tratat,
Puterile Aliate și Asociate s’au preocupat totuși de cazul
când frontiera astfel fixată nu ar corespunde peste tot exi­
gențelor economice. Poate o anchetă la fața locului ar face
să apară necesitatea de a deplasa, în vreun loc oarecare,
limita prescrisă prin tratat. O astfel de anchetă nu s’ar pu­
tea face actualmente, fără a întârzia în mod indefinit în-
cheerea unei păci, către care aspiră Europa întreagă. Dar

478) Ceeace a determinat imperioasa necesitate, ca noul, prin­

cipiu călăuzitor în materie de formațiune a Statelor, al naționali­
tăților, să fie aplicat sub caracteru-i de relativitate, în delimitarea
frontierelor Statelor succesorale ale Monarhiei Hiabsburgilor.
479) Dar nu trebue nici odată uitat, că aceiste nuclee de popu­
lații ’><iui diffèrent de la majorité de la population par la race, la
langue ou la religion“, cum definește minoritățile Trait, delà Ver­
sailles, în art. 86, au un statut juridic mult superior față de mino­
ritățile din trecut, datorită noului regim die protecțiune a minorități­
lor, dotat și cu o garanție internațională, prin Societatea Națiunilor.
16
 — 242 —

când Comisiunile de delimitare își vor fi început lucrul, dacă

ele socotesc că dispozițiile tratatului crează în vreun loc, cum
s’a zis mai sus, o injustiție a cărei reparare o pretinde inte­
resul general, le va fi ușor de a face un raport asupra a-
cestei chestiuni Consiliului Societății Națiunilor.
In acest caz, Puterile Aliate și Asociate acceptă ca Con­
siliul Societății să poată, dacă una dintre Părțile în
cauză i-o cere, să-și ofere bunele oficii, spre a ratifica
prin bună înțelegere traseul originar, în aceleași condițiuni,
în locurile unde o modificare va fi fost socotită de dorit,
printr’o Cimisiune de delimitare. Puterile Aliate și Asociate
au credința că această procedură oferă o metodă convena­
bilă, spre a corecta în trasarea frontierelor, orice injustiție
contra căreia se vor fi putut formula obiecțiuni întemeiate.
In acest mult citat pasagiu, cred că găsesc revizioniștii
maghiari o formală recunoaștere a mult trâmbițatei injus­
tiții (480) a Tratatului delà Trianon, și promisiunea unei ra­
dicale revizuirii a duzelor teritoriale din acest tratat. In
timp ce observatorul obiectiv poate vedea că se vorbește de
injustiția — nu a Tratatului ca tot, — ci de injustiția deter­
minării în unele detalii a nouilor frontiere, care cu toată
atenția și grija nepărtinitoare a autorilor tratatului, nu ar
fi putut să fie îndepărtată, cu ocazia elaborării sale. Ori
a recunoaște acest fapt — inerent oricărei opere omenești,
deci firesc și Tratatului delà Trianon — nu este un
demerit, și astfel dacă el se constată, nu poate nici altera
validitatea juridică a Tratatului, nici fonda teza revizio­
nistă ia injustiției foncière a acestui Tratat. După cum, a in­
stitui o procedură de eliminare a eventualelor injustiții cu
ocaziunea delimitării pe teren a frontierelor, prin acele spe­
ciale și specializate Comisiuni de Delimitare, dovedește pe
lângă indiscutabilul' spirit de dreptate de care erau animați
autorii tratatelor, și dorința lor vie de a se închide definitiv,
cu ocaziunea delimitării pe teren a nouilor granițe, orice
controversă teritorială ; interesul superior al consolidării
păcii și al cooperării sincere între Statele semnatare ale
Tratatelor, cerând imperios aceasta. Wilson însuși •— în

480) Teză larg discutată și de către Prof. Dr. S. Krisztisz, teo­

retician al revizionismului, în amintita sa lucrare.
 243 —

dorința-i de a se elabora o pace durabilă — spunea că ea

trebue făcută după principiile puse, cu eliminarea contro­
verselor viitoare, sau să nu fie făcută deloc.
In acest spirit de obiectivitate și imparțialitate,
trebuesc interpretate și acele cunoscute documente din
arsenalul revizionist, nota înaltului Comisar francez la
Buda-Pesta, Fouchet, adresată guvernului ungar la 24 Iunie
1920, prin care Guvernul francez se angaja „de a oferi bunele
sale oficii oricărei încercări de acord amical între Ungaria
și vecinii săi.... spre a corija cele câteva injustiții economice
sau etnice din Tratatul delà Trianon. (481) -ca și re­
zoluția Senatului francez — votată în epoca ratificării
tratatului delà Trianon,—conform căreeea „...Senatul invită
Guvernul să prezinte Camerelor înainte de sfârșitul lucră­
rilor Comisiunilor de delimitare, un raport asupra rezulta­
telor obținute în Europa Centrală, prin aplicarea diferitelor
tratate de pace“. (482).
Când urmau să se facă aceste mici rectificări, Scrisoa­
rea Millerand o arată în termeni de o indiscutabilă clari­
tate, fapt ce elimină orice controversă de interpretare, pentru
analistul imparțial. Ele urmau să se concretizeze, în momen­
tul delimitării materiale a graniței, prin Comisiunile de
delimitare, dacă ele găseau cu cale să interesul general cere
astfel de rectificări de amănunt; și sub rezerva asentimen­
tului Statelor interesate, Consiliul Societății Națiunilor ne-
având alt rol, decât pe acel de mediator. Pentru cine vede
clar, este evident că chiar în acst pasagiu, atât de speculat
de acțiunea revizionistă, se prevăd suficiente dispozițiuni
spre a desprinde caracterul de intangibilitate a frontierelor,
descrise în corpul Tratatului de pace. Caracter -ce apare ca
indestructibil, -când se interpretează acest pasagiu, în legă­
tura sa firească și organică, cu partea mai sus citată a do­
cumentului Millerand, ignorată cum am spus, de către revi­
zioniști. Dacă aceștia vorbesc de o revizuire, promisă de Scri­
soarea Millerand, ei trebuesc totuși să înțeleagă, că această
revizuire nu era pusă în perspectivă pentru mai târziu, după

481) In Ch. Daniélou. : Le traité -de Trianon. Paria 1928.

482) Voir : „Joumafl Officiel“ (Sénat) pag. 1706.
 — 244

ani de zile, — timp in care clauzele teritoriale au luat ființă

juridică și politică — ci numai cu ocaziunea delimitării fron-
terelor. După cum, trebuesc să înțeleagă că nimeni vreodată
nu a promis importante reajustări teritoriale, nici Scrisoarea
Millerand în speță, ci numai anumite rectificări de amănunt.
Dar mergând mai departe, se poate face o remarcă din­
tre cele mai importante, în sprijinul concluziilor noastre. Ar
fi putut oare Comisiuni de delimitare — opera cărora este
atât de criticată în doctrina revizionistă — să depășească
competența și atribuțiile, principial puse în Scrisoarea Mille­
rand, și să fi conferit Ungariei teritorii ce ar fi reprezentat
mai mult decât o corectare a frontierelor?
Cum bine se știe, puterile acestor Comisiuni în mate­
rie, au fost precizate prin alte două importante documente:
unul, itextul însuși al tratatului delà Trianon, altul instruc­
țiunile complimentare pentru Comisiunile de delimitare ale
frontierelor Ungariei, emanând delà Conferința Ambasadori­
lor — organ căruia i se conferise importanta misiune de com-
plectare a statutului internațional — din 3 Iunie 1921.
Ce prescriu aceste documente? Art. 29 din Tratatul' delà
Trianon — sediul (principal al acestei materii — prescrie :
„Aceste fruntarii vor fi trasate pe teren, de către Comisiuni
de delimitare, a căror compunere este fixată .prin Tratatul
de față sau va fi fixată printr’un Tractat între Principalele
Puteri Aliate și Asociate, și Statele interesate sau unul din­
tre ele.
Ele vor avea deplină putere, nu numai pentru determi­
narea fracțiunilor definite sub numele de „linie de deter­
minat pe teren“, dar și pentru revizuirea fracțiunilor defi­
nite prin linii administrative, în căzui când unul dintre
Statele interesate face cerere și Comisiunea aprobă oportu­
nitatea (afară de fruntariile internaționale în ființă în
August 1914, pentru care rolul Comisiunilor se va mărgini
la restabilirea stâlpilor sau movilelor de fruntarii). Ele își
vor da silința, în aceste două cazuri, de a urma cât mai de
aproape indicațiunile date în Tratate, ținând seama pe cât
posibil, de hotarele administrative și de interesele econo­
mice locale.
Deciziunile Comisiunilor vor fi luate cu majoritate de
 — 245 —

voturi și vor fi obligatorii pentru Părțile interesate. Chel-

tuelile Comisiunilor de delimitare vor cădea, în părți egale,
în sarcina celor două State interesate“.
Iar amintitele instrucțiuni — adaptând și detaliind,
pentru concretizarea clauzelor teritoriale ale Tratatului delà
Trianon, principiile generale fixate pentru toate Comisiu­
nile de delimitare, în a 22-a ședință (a. 1920) a Conferin­
ței Ambasadorilor — stipulează, că : „...frontierele trebuesc
demarcate pe teren, precum au fost stabilite prin Tratatul
de Pace. In nici un caz modificarea frontierelor nu poate fi
de natură să schimbe bazele liniei fixate prin tratat“.
Ori și din aceste texte rezultă anumite concluziuni, care
constituesc răspunsul definitiv, la întrebarea mai sus for­
mulată: a) că Comisiunea de delimitare era obligată — spre
a nu depăși competența sa, — să urmeze linia indicată în
Tratatul delà Trianon, cu ocaziunea determinării definitive,
din punct de vedere topografic, a nouilor frontiere. Ori ce
substanțială deviere delà această linie, constituind o încăl­
care a literei și spiritului Tratatului, b) Că ea putea modi­
fica frontierele administrative doar în detalii și cu specială
atenție, dacă interesele locale o cereau; o astfel de modifi­
care, luată cu majoritate de voturi, putând comporta
doar o porțiune de câțiva kilometri, c) Că Comisiunea putea
doar — în virtutea instrucțiunilor Conferinței Ambasadori­
lor — să consacre un transfert de proprietate comunală, de
mică importanță și dacă ea hotărîse cu unanimitate de vo­
turi. d) Că în fine, pentru motive etnice sau economice,
Comisiunea putea să ia în considerare modificarea liniei
frontieră, care traversa o comună, cadastrală. Ea trebuia în
asemenea caz, să adopte icu unanimitate o propunere în
acest sens și să o supună Consiliului Societății Națiunilor,
dar ținând totdeauna seamă să nu se atingă prin astfel de
modificare, punctele fundamentale ale liniei delà Trianon,
cum stipulează atât Scrisoarea Millerand, cât și Instrucțiu­
nile din 3 Iunie 1921.
Consiliul Societății Națiunilor oferind bunele sale oficii
Părților interesate, deține rolul și dreptul de a decide asupra
acestor modificări. (483).
«

483) Vezi și loseph Ruidinsky, loc. cit. pag. 140—50.

 246 —

De fapt, această procedură modificatorie a traseului

frontierelor prin Comisiunile de delimitare, a și fost apli­
cată la anumite puncte de pe frontiera determinată prin
Tratat, dintre Ungaria și Cehoslovacia. Totalul modifică­
rilor pe această frontieră, s’a cifrat la 86,21 km2 câștig
pentru Ungaria, și la 51,21 km2 câștig pentru Ceho-Slova­
cia; ceeace înseamnă că ea a fost favorabilă Ungariei- Amin­
tita procedură s’a desvoltat în totalul ei, la Sectorul Somo-
sovo. Comisiunea de delimitare decizând la 23 Octombrie
1922, să propună o anumită modificare în profitul Ungariei,
Ministerul ungur al Afacerilor Străine a cerut (la 16 Noem-
brie 1922) bunele oficii ale Consiliului Societății Națiunilor.
Acesta a rezolvat chestiunea definitiv. Părțile au declarat la
3 Ianuarie 1923, că ele acceptă hotărîrea Consiliului. Ea a și
fost pronunțată la 23 Aprilie 1923, și conform ei două co­
mune maghiare au fost retrocedate Ungariei. (4S4). De ase­
meni Comisia de delimitare a propus cu unanimitate (la
15 Noembrie 1921), ca în determinarea pe teren a frontierei
ungaro-jugoslavă, să fie retașată la Ungaria „o îngustă
bandă de teritoriu, (populată de oca 18.000 de locuitori), si­
tuată în sectorul de vest al frontierei ungaro-serbo-croato-
slovenă, la nord de fluviul Mura“. (484485)- La cererea Ungariei
(din 22 Ianuarie 1922) Consiliul Societății Națiunilor a oferit
bunele sale oficii. Dar „cu toate frecventele Conferințe și stră-
duinți ale reprezentantului Belgiei care îi prezidează, nici
o tranzacție nu este posibilă; Guvernul serbo-croato-sloven re-

484) Sentița arbitrară a Consiliului proclamă : „Le Conseil

laisse en territoire hongrois les concessions minières, ainsi que deux
villages habités par une population magyare, et cède à la Tchéco­
slovaquie certaines hauteurs inhabitées que le Traité de Paix lui
avait attribuées, apparemment pour assurer la défense de son ter­
ritoire. Le Gouvernement théco-slovaque, à qui le Gouvernement
hongrois devra fournir toutes facilités a cet effet, aura le droit
diutiliser la staltion de chemin de feT de Samos-Ujfalu, attribué à
la Hongrie comme gare frontière et douanière. D’autre part, le Gou­
vernement Tchéco-Slovaquie s’engage à prendre toutes mesures pou­
vant faciliter l'exploitation de la carrière de basalte, situé au Nord
du village de Somoskô, et le transit des produits de cette carrière
vers la -gare de Samos-Ujfalu“. (Vezi în : Ottlik> Annuaire de la So­
ciété des Nations, Genève 1928, pag. 364—65).
485) Rapport de la Commission, de délimitation au Conseil de
la Société des Nations.
 — 247 —

fuzând să accepte pentru regiunea Prekomourié, arbitragiul

Consiliului propus de către Ungaria“. (486).
In fața acestei situații, rezoluția Consiliului a trebuit
să conchidă : „Consiliul decide să facă cunoscut Conferinței
Ambasadorilor, că nu a putut să aducă Părțile interesate la
dispoziții care să permită o reglementare amiabilă a ches­
tiunii“. (487).
Aceste texte sunt foarte prețioase. Ele indică că în-
tr’adevăr în spiritul Scrisorii Millerand — și a documentelor
ulterioare, ce au specificat competența Comisiunilor de de­
limitare — asentimentul concordant al Părților interesate,
este factorul decisiv al oricărei remanieri teritoriale de
amănunt, în epoca determinării materiale a frontierelor noui.
In ceeace privește frontiera dintre România și Ungaria,
Comisiunea de delimitare respectivă nu a făcut nici o pro­
punere de modificare, ea găsind în totul întemeiată deter­
minarea prescrisă de tratat. Constatând acest fapt, un revi­
zionist militant ca Antal Ullein, conchide cu amărăciune, că
pe această frontieră „Comisiunea de delimitare nu a putut să
descopere o injustiție oarecare, vrednică de a fi semnalată
Societății“. (488).
Dar acest autor ignorează, că dacă Comisiunea ar fi
urmărit să creeze o operă de dreptate deplină, ea nu ar fi
fost în favorul Ungariei, pentrucă ar fi trebuit să treacă la
România atâtea dintre comunele românești rămase în Un­
garia, cu o populație ce se ridică — după informațiile noa­
stre documentare — la minimum 100.000 de români; pe care
statisticile recente ungare o arată mereu în scădere, ceeace
nu se poate explica decât prin opera de maghiarizare, care
începe cu aceea a numelor, metodă familiară oficiali­
tății maghiare și nu exclusiv prin emigrarea în România,
cum pretind statisticienii unguri. (489).
Ceeace a făcut cu dreptate să se poată spune, că: „revi-

486) Conférence entae les représentants de la Hongrie et des

Serbes, Croates et Slovenes. (Rapport du 14/VHI/922).
487) Résolution du Conseil du 30/IX/1922. (Vezi Ottlik. loc.
cit. 363—364).
488) loc. cit. ipag. 162.
489) Statistica maghiară din 1920 prezenta numai 23.695 Români
în Ungaria; cea din 1930 îl redulcea la 16.221.
 — 248

zuirea frontierelor, în mod nefavorabil României, s’a făcut

deja cu ocaziunea delimitării lor“ (Alex. Lapedatu) ; pentru
că după criteriul istoric „România ar fi trebuit să se întindă
peste întreg teritoriul cuprins între Tisa și Nistru“. (49°).
Iar după criteriul etnografic nouile frontiere „ar fi trebuit să
fie dincolo de linia actuală de frontieră româno-maghiară,
dat fiind că dincolo este granița limbilor, astfel cum o deter­
mină etnografii și statisticienii maghiari, în epoca Imperiului
Habsburgilor“ (Silviu Dragomir) (491).
De aceea cu drept cuvânt se poate spune, că Tratatul
delà Trianon „...nu a cedat României teritorii maghiare, deci
prin acest tratat, Ungaria nu a fost mutilată. Nu s’a
făcut decât să se restabilească, după un examen minuțios,
dreptatea istorică și etnică, atât de îndelungat timp aștep­
tată“. (Iuliu Maniu).
Astfel că d. Titulescu putea sintetiza în expozeul său
din 4 Aprilie 1934, făcut în Adunarea Deputaților, semni­
ficația Tratatului delà Trianon în materia frontierelor noa­
stre, în termeni ca aceștia : „...Tratatul delà Trianon apare
tuturor Românilor și în special acelora din Transilvania, ca
consacrarea unei ordine de drept cu mult mai redusă decât
aceea pe care secole de viață în comun și de suferințe iden­
tice, au gravat-o în conștiința istorică a națiunii române. De
aceea în chip firesc, Tratatul delà Trianon evocă în opinia
noastră publică, mai de grabă ideea unei complectări, decât
pe aceea a unei amputări“.
De aceea astfel cum a fost trasată pe teren frontiera
ungaro-română, cu respectarea integrală a dispozițiilor Tra­
tatului delà Trianon, a făcut ca Comisiunea de delimitare
să nu găsească nicidecum fondate pretențiunile delegației
ungare. Aceasta revendica modificări de frontieră în fa­
voarea Ungariei, și pretindea că este restrictivă procedura
acestei Comisiuni și că ea a dus la crearea unei frontiere
„...care în ansamblul ei, lipsește pretutindeni de echilibrul
necesar, ce ar rezulta dintr’o apreciere justă și prevăzătoare
a intereselor locale, delimitare atât de necesară spre a evita490
*

490) Emil Haslam loic. cit. pag. TI.

. 491) Ideejdesvoltată cu interesante argumente în amintita Confe­
rință ținută la Oradea în anul 1931, suib titlul: Aspectele noul ale
revizionismului maghiar.
 249

tensiunii continui“. (492). De fapt, procedura Comisiunii de

delimitare a frontierei ungaro-române este semnificativă și
foarte importantă. Ea ne permite a demonstra astăzi, lipsa
complectă de temeinicie juridică a pretenției de a se revizui
hotarele României, prin invocarea Scrisorii Millerand, când
constatăm că nici o obiecțiune fondată nu a putut fi adusă
de Ungaria nici chiar cu ocaziunea trasării lor materiale,
când injustițiile de amănunt — dacă ar fi existat — ar fi
putut fi corectate. Și să nu uităm, că acea Comisiune de deli­
mitare avea o compoziție ce constituia o garanție eficace de
imparțialitate, căci art. 46 al Tratatului delà Trianon pre-
scria : „O Comisiune compusă din șapte Membri, dintre care
cinci vor fi numiți de Principalele Puteri Aliate și Asociate,
unul de România și unul de Ungaria, va fi constituită în cele
cincisprezece zile ce vor urma punerii în vigoare a prezen­
tului Tratat, spre a fixa pe teren traseul liniei frontieră, pre­
văzută la art. 27 p. I (Partea a Ii-a). Frontierele Ungariei)“.
Ori această Comisiune în care Principalele Puteri Aliate și
Asociate aveau marea majoritate de voturi (cinci din șapte),
era desigur însuflețită de dorința de a elimina injustițiile
eventuale, ea fiind călăuzită și de amintita promisiune a
Franței, precum o formulase nota înaltului Comisar Fou­
chet, din 24 Iunie 1920.
*
« #
Dar odată terminată misiunea Comisiunilor de delimi­
tare, Scrisoarea Millerand a devenit un document istoric.
Prin invocarea ei nu se mai poate revendica vreun fel de
revizuire a frontierelor, nu se mai poate fonda juridicește,
nici un fel de pretențiune de infirmare a clauzelor terito­
riale ale Tratatului delà Trianon, intrate de atât timp în
aplicațiunea lor concretă. (493).
492) Procès-Verbal de la dernière séance de la Commission. (In:
La lettre d’envoye et les Commissions de délimitations. Budapest
1928. pag. 16—18).
493) S|pre deosebire față de unele caeuiri din trecut, este .drept
excepționale, când se înregiistreaaă o lungă trecere de timp, între
determinarea teoretică a frontierelor și delimitarea tor practică, pe
teren. Astfel a fost de exemplu. în’cazul frontierei franco-spaniole,
determinată prin tratatul 'de la Paris din anul 1659 și delimitată
practic prin tratatul technic din anul 1866, peste două sute de ani daci;
astfel în cazul frontierei franco-germane, după anexarea de către
Germania a Alsaciei -Lorena, — determinată .prin Tratatul de la
Frankfurt am Mein din 1871 — și delimitată în traseul ei, în anul 1873’
 250

Promisiunea pe care ea o formulase, se referea într’a-

devăr, exclusiv la lucrările Comisiunilor de delimitare :
„..când Comisiunile de delimitare își vor fi început lucrul lor“.
Astfel se poate spune că „examinată obiectiv această a-
facere a Scrisorii de trimitere a d-lui Millerand nu justifică
nici o incriminare. Anexată răspunsului Puterilor Aliate și
Asociate, prin care ele au respins contra propunerile delega­
ției ungare în ceeace privește rgimul teritorial instituit prin
Tratatul delà Trianon, această Scrisoare nu a putut să sdrun-
cine regimul teritorial consacrat prin acest tratat. Din contra,
ea confirmă în mod expres zisul regim“. (494495 ).
De aceea nu poate fi decât infirmată ca vădit subiec­
tivă, oiice revendicare revizionistă când invocă Scrisoarea
Millerand în sprijinul ei, cum face — prin altele — amin­
titul memoriu al Juriștilor maghiari, care pretind că Mille­
rand a promis „de a rectifica prin mijlocirea unei proceduri
ulterioare, injustiția comisă în ceeace privește traseul fron­
tierelor“. După cum apare ca neștiințific și nejuridic, a crede
că vreun proect de rectificare a frontierelor în favoarea Un­
gariei, poate fi astăzi justificat prin invocarea Scrisorii Mil­
lerand, cum afirmă deputatul francez Tisseyre, susținând că
„...această pretenție, deși modestă, este legitimată, orice s’ar
zice, prin Scrisoarea lui Millerand“. (493).
Iar pentru acei care deplângând Ungaria milenară, sta­
bilesc răspunderea pentru „Aliații care și-au încălcat cu­
vântul“ (Ullein A.), prin nerespectarea Scrisorii Millerand,
adevărul obiectiv nu le poate recomanda decât o revenire
de la dorințele nerealizabile, la realitatea consfințită juridi-
cește, prin „aceste acte de dreptate istorică, care sunt tra­
tatele de pace (N. Iorga). Astfel, se poate îndreptățit susți­
ne, că Scrisoarea Millerand este un document eminamente
antirevizionist. (496).

494) J. Rudinsky, loc. cit. pag. 153.

495) Vezi : Oh. Tisseyre. Une ereur diplomatique. La Hongrie
mutilée. Paris.
496) Este cu deosebire prețios, recentul interview acordat de
Președintele Millerand ziarului „Az Est“ din Budapesta, — interview
care a făcut ocolul presei mondiale—și din conținutul căruia reese
temeinicia comentariilor și concluziilor noastre: „..C’est déjà pour la
dixième fois que je déclare — accentuiazà Președintele Millerand, —
soit aux jumalistes hongrois, soit aux hommes d’Etat hongrois, que
la teneur de la Lettre d’envoi ne se rapporte qu’à centaines oppéra-
 — 251 —

De aceea vom spune, că această Scrisoare de trimitere a

Tratatului delà Trianon, departe de a fi pus în perspectivă
o eventuală revizuire a clauzelor sale teritoriale, pentru o
dată ulterioară intrării lor în vigoare, vine să confirme vala­
bilitatea juridică a Tratatului de Pace cu Ungaria. Elaborat
cu respectarea tuturor comandamentelor dreptului inter­
național și ale celui constituțional, tratatul delà Trianon ră­
mâne un Tratat creator de drepturi și obligațiuni pentru
semnatari. Dar este ceva mai mult : respingând și răstur-
nând cele mai importante dintre argumentele revizioniste,
aceleași aproape și la 1920 ca și astăzi, — „nu este un singur
argument, nu este un singur considerent întrebuințat de
propaganda actuală, care să nu fie cuprins în materialul pre­
zentat Conferinței de Pace de delegația maghiară“, spunea
d. N. Titulescu — Scrisoarea Millerand își păstrează o notă
de constantă actualitate; pentru că având să răspundă obiec-
țiunilor formulate de delegația maghiară în 1919—20, ea
răspunde implicit argumentelor propagandei actuale. Puter­
nice motive deci, spre a privi această celebră Scrisoare Mille-
rand, ca un prețios document de infirmare a revizionismului
maghiar.
« * £
Am analizat astfel, principalele argumente emise cu pre­
tenții științifice de către acționiștii revizioniști, contra aces­
tui Tratat prin excelență eliberator de naționalități, care
este Tratatul delà Trianon. Am văzut netemeinicia argumen­
telor prezentate , condamnate de doctrina și textele drep­
tului internațional, sau contrazise de eloquența realităților.
De aceea, în lumina acestui adevăr se poate fondat susține,
că revizionismul în genere, cel maghiar în special, departe de
a servi scopurile păcii internaționale, — pe care de formă el
le invocă, — este mai repede un instrument de provocare

tions techniques de delimitation et de rectifications de frontière, et

c’est dans ce sens qu’ont été exécutées certaines modifications de
tracé depuis la fin de la guerre. Jamais je n’ai eu l’idée, qui eut
prêté à suppositions, que le libelle de la Lettre d’envoi peut viser des
concessions territoriales serieuses et de grande envergure (vezi co­
mentariile noastre sub titlul: „En Marge 'de l’interview du President
Alex. Millerand, accordée au Journal „Az Est“ de Budapest. (In
„Revue de Transylvanie“ t. I, No. 4, pag. 502—505).
 252 —

războinică, căreia însă „Europa dominată de nevoia păcii,

dacă este ea conștientă de interesele sale, nu-i va cădea în
cursă“ (Gugliemo Ferrero). In consecință, Tratatul delà
Trianon creind un statut teritorial și politic, ce apare
ca o garanție a păcii internaționale, întrucât se bazează pe
satisfacerea legitimelor revendicări naționale, este menit să
dăinuiască. Căci acest tratat „nu apare numai ca o operă pe
care o reclamă dreptatea istorică, ci și ca o condiție evident
necesară bunei funcționări a mecanismului păcii, pe care-1
prevede Pactul Societății Națiunilor“. (497). El vine să aducă
la limite teritoriale raționale și naționale vechea Ungarie,
„Stat ce cuprinde popoare de diferite naționalități“—după re­
cunoașterea delegației ungare la Conferința Păcii, — trans-
formând-o „într’un Stat de o sigură rasă“. (493 bis). Astfel a
dispărut un Stat care era odinioară „o barieră ridicată în ca­
lea democrației occidentale, în mersul ei spre Orient“. (498).
Pentrucă nu trebue uitat nici odată, Ungaria era în trecut con­
struită pe principiul supremației unei naționalități asupra al­
tora, și a unor clase sociale asupra celorlalte; ceeace o făcea
incompatibilă cu noul regim de drept și de justiție, pe care
Pactul Societății Națiunilor și Tratatele de Pace din 1919/20
îl proclamă juridicește și se străduesc să-l concretizeze în Co­
munitatea internațională.

497) Joseph Rudinsky, toc. cit. pag. 252.

497 bis) Plurimus. Une nouvelle orientation, de notre politique
(Revue idle Hongrie, a. 1922. t. XXVŒ).
498) Joseph Ru'dinsky, toc. cit. pag. 252.
 INCHEERE

Din .paginile ce preced, am putut constata că în bogata

și complicata istorie a Tratatelor, acele de Pace din 1919—
20, reprezintă intr’adevăr începutul unei epoci noui. Și a-
ceasta nu numai prin importanța și complexitatea chestiu­
nilor a căror soluționare ele o pronunță, ci și prin consacra­
rea acelor inovații, care imprimă un progres indiscutabil,
principiilor ce reglementează manifestările vieții internațio­
nale. In această ordine de idei, adoptarea unei noui concepții
în domeniul formațiunii Statelor, rămâne fără îndoială,
meritul și progresul principal. Intr’adevăr cel mai vizibil și
mai însemnat progres îi realizează aceste tratate, în mate­
ria remanierilor statutului teritorial al Statelor. Condam­
nând și abolind vechiul drept de cucerire — „îndelungat timp
considerat ca .unul dintre cele mai bine stabilite“ (Laurent)—
ca și tradiționalele principii călăuzitoare în opera Tratatelor
din trecut, ele au adoptat ca idee cârmuitoare în această operă
de capitală importanță, principiul naționalităților. Acest
principiu care apare de acum înainte, ca „un concept ideo­
logic al frontierei, ...el singur putând și trebuind să ofere
formula vie a frontierei“ (Iohannet). Dar cum acest princi­
piu care a depășit stadiul de principiu politic, tinzând tot mai
mult să fie o normă nediscutată de drept public, își găsește
adevăratul său fundament juridic în teoria electivă a națio­
nalității, a acelei teorii adică, care pune centrul de greutate
pe voința colectivă și pe factorii morali ai naționalității,
iată o altă inovație caracteristică Tratatelor de Pace din
1919—20. Trasferturile de suveranitate, remanierile teri­
toriale, sunt subordonate manifestării acestei voințe colec­
tive, desprinsă printr’un plebiscit efectuat la o zi fixă, sau
 254

prin plebiscitul de toate zilele, acesta de o mai elocventă sem­

nificație juridică și morală.
Procedând astfel, autorii ultimelor tratate de Pace s’au
arătat a fi interpreții fideli ai dezideratelor tot mai energic a-
firmate, de îndelungata dăinuire a problemei naționalităților.
După cum ei s’au dovedit a fi înțelegători ai evoluției pe care o
parcursese viața Statelor, spre a ajunge la necesitatea satis­
facerii legitimelor revendicări naționale. Și în acest fapt a
cărui semnificație nu poate fi ignorată, rezidă acea valabili­
tate juridică a Tratatelor, creatoare a nouii ordini interna­
ționale, ale cărei elemente constitutive le-am analizat. Dăi­
nuirea lor este menită să imprime o autoritate sporită prin­
cipiului naționalităților, — ideea lor călăuzitoare — după
cum orice încercare de revizuire a lor, ar provoca cu certi­
tudine, alături de complexe și grave neajunsuri armoniei
internaționale, însuși falimentul acestui principiu. Evoluția
Statelor și dreptul de liberă existență a națiunilor s’ar găsi
întrerupte în mersul lor normal, și un pas îndărăt s’ar înre­
gistra prin aceasta. Iar conceptul de naționalitate ar înceta
de a mai putea fi socotit, drept un fundament al Statelor. De
aceea orice acțiune revizionistă trebue combătută. Căci ea
tinzând la răsturnarea Tratatelor de Pace din 1919—20, ace­
ste puternice coloane juridice ale noului edificiu internațional,
implicit ea tinde la prăbușirea întregei ordine juridice inter­
naționale, astăzi existentă. Ca urmare, nu numai pentru Sta­
tele beneficiare ale clauzelor teritoriale din aceste tratate, ci
pentru orice membru al Comunității internaționale, apare ca
o „obligație juridică“ — pentrucă ea naște din texte de drept
pozitiv — aceia de a veghea la respectul Tratatelor și a activa
la menținerea ordinei internaționale actuale, construită pe
principii, ce s’au împământenit în conștiința juridică a uma­
nității civilizate.

Deaceea îndreptățit se poate spune, că „...nu de revizui­

rea Tratatelor are nevoe omenirea, ci de revizuirea proprii­
lor ei prejudecăți... pentrucă în dorința și în necesitatea de
pace, nu mutând frontiera cu câțiva kilometri mai la Est sau
mai la Vest, se servește mai bine pacea. Ceeace trebue făcut
 — 255 —

pentru a asigura pacea, este ca popoarele în plină sinceritate

și fără gânduri ascunse să lucreze împreună, pentru a spi­
ritualiza frontiera, prin acorduri de tot felul, în special prin
acorduri economice, în interesul comun“ (N. Titulescu). In-
tr’adevăr, prejudecățile existente încă—reminiscențe ale tre­
cutului în ordinea politică internațională, ca tendințele de
hegemonie politică sau economică, imperialismul teritorial,
militarismul agresiv, Statul eterogen etc. — complică rela-
țiunile internaționale și alimentează cele mai adeseori cu­
rentele revizioniste. Ele trebuesc eliminate, prin străduință
comună și atunci când este cazul, prin sancționarea tulbu­
rătorilor ordinei internaționale în ființă. In măsura acestei
eliminări, respectul tratatelor va fi sporit și Statul național
consolidat. Un prețios sprijin se va fi adus astfel ideii de
pace. Pentrucă astăzi ea nu se poate concepe decât prin
menținerea tratatelor din 1919—20, în special în clauzele lor
teritoriale, și prin conservarea Statului național pe care ele
îl proclamă ca formă generalizată de Stat, și îl privesc ca tip
de Stat ce realizează într’adevăr „...personificarea juridică a
națiunii“. Și acest Stat, caracteristică politico-juridică a nouii
„Europe de drept“ (G. Clemenceau) rămâne prin excelență
pacific, pentrucă se bazează pe „națiunea satisfăcută“ și pen­
trucă numai starea de pace poate înlesni atingerea misiu­
nii sale.
 BIBLIOGRAFIE

Angetesoo C. C. : La consultation directe du peuple, en dehors de

l’élection, d’après la Constitution de Weimar. Paris 1933.
Antonescu Ef. : Les saicrifices roumains pendant la Guerre. Paris
(ed. EUamikowsky).
Antonescu M. : La vie internationale de la Roumanie (In „La vie
juridique des peuples, Roumanie". Paris 1933).
Antonescu M.: Organizarea Păcii și Societatea Națiunilor (t. II. p. I).
București 1932.
Akzin : Les Problèmes fondamentaux du Droit International Pu­
blic. Paris 1929.
Audinet : Les changements de nationalité résultant des récents Trai­
tés de Paix. (J.D.I.P. t. XLVIII).
Auerbach B. : Les Races et les Nationalités de l’Autriche-Hongrie.
Paris 1898.
Aniïard A. : Le Patriotisme Français. Paris 1921.
Baie E. : Le Droit des Nationalités. Paris 1915.
Bainville J. : Bismark et la France. Paris 1911.
Bainville J. : Histoire de France. Paris 1924.
Balogh Ar. De.: La Protection Internationale des Minorités. Paris
1930.
Baker Standardt Ray: Wilson. Documents personnels et inédits,
(trad. fr. Louis Paul Alaux). Paris 1924.
Barthélemy J. : Démoctratie et Politique étrangère. Paris 1917.
Barițiu G. : Părți alese din Istoria Transilvaniei. Sibiu. 1890.
Bethlen St. : Magyar Birtokpolitika. (Politica proprietății maghiare).
Budapest 1910.
Bohn A. : Essai sur la notion de nationalité dans le Principe des Na­
tionalités. Nancy 1923.
Blagoyévïtch V.: Le Principe des Nationalités et son application
dans les Traités de Paix de Versailles et de Saint-Germain.
Paris 1922.
Blociszewslci J. : La restauration de la Pologne et la Diplomatie eu­
ropéenne. (RG.DJ.P. 2-e série, a. 1921).
Bloch C. et Renouvin. L’article 231 du Traité de Versailles ; sa ge­
nèse et sa signification. (Revue d’Histoire de la Guerre mon­
diale. a. 1982. No. 1).
BMur A.: La Bessarabie et les relations russo-roumaines. Paris 1927.
Bourgeois L. : Le Pacte de 1919 et la Société des Nations. Paris 1919.
Brunhes J. : Les conditions de géographie humaine de la Société
des Nations. Paris 1919.
Buisson Roquette P. De. : Du Principe des Nationalités. Paris 1895.
 258 —

Ciorogariu R. Episcop : Zile trăite. Oradea 1926.

Clopoțel I. : Revoluția din 1918 și Unirea Ardealului cu România.
Cluj 1926.
.Cornea V.: Mișcarea revizionistă din Anglia și chestia Transilvaniei.
București 1934.
Cioriceanu G.: Les Mandats Internationaux. Paris 1921.
Chailley P.: La nature juridique des Traités Internationaux selon
le droit contemporain. Paris 1932.
Coulanges Fustel De: La cité Antique. Paris 1923.
Cutcudache C. : Revizuirea Tratatelor și Regimul Societății Națiu­
nilor. București 1929.
Cuza C. A. : Naționalitatea în Artă. București 1915.
Czako E. Dr.: La vérité sur les deliberations' préliminaires du Traité
idle Trianon. Budapest 1934.
Danielou Ch. : Le Traité de Trianon. Paaûs 1928.
Dami Aldo : L’Hongrie de demain. Paris 1933.
Dașcovicî N.: Principiul Naționalităților și Societatea Națiunilor.
București 1922.
Deloche M. : Le Principe des Nationalités. Paris 1860.
Djuvara M. : Dreptul Națiunilor. București 1915.
Djuvara M. : Principiile și spiritul ultimelor Tratate de Pace. (In
„Politica Externă a României“).
Dragomir S. : La Transylvanie roumaine et ses Minorités ethniques.
Bucarest 1934.
Dragomir S. : Les deux attitudes du Comte Bethlen (In „Revue de
Transylvanie“ t. I. a. 1934).
Drăghicesco V. : La Bessarabie et le Droit des peuples. Paris 1918.
Duguit L.: Souveraineté et Liberté. Paris 1922.
Duparc F. J.: La Protection des Minorités de race, de langue et de
religion. Paris 1922.
Engeström Maxson E. : Les changements de nationalité d’après les
Traités de Paix de 1919—1920. Paris 1923.
Fauchille P. : Traité de Droit International Public. Paris 1922 (t.
I. p. I-ère).
Fényes S. Dr. : Ungaria revizionistă (trad, de Dr. Die Dăianu și
Leontin Diescu). București 1934.
Garnett M.: L’article XIX and the Covenant of the League of Na­
tions. London 1933.
Genet R.: La clause „rebus sic stantibus?1 (R.GU.I.P. a. 1930).
Gociman A. Dr. : România și Revizionismul maghiar. București 1934.
Goellner A. : La Révision des Traités sous le régime de la Société
des Nations. Paris 1925.
Gonsiorowski M. Dr. : Société des Nations et Problème de la Paix.
Paris 1927. (2 vol.)
Giroud J.: Le [Plébiscite International. Paris 1920.
Giurescu C. C. : Istoria Românilor, București 1935.
Grivaz Fr. : Le Plébiscite d’anexion de 1860 en Savoie et dans le
Comtat de Nice. (R.GD.I.P. t. TH).
Guști D. : Problema Națiunii („Arhiva pentru Știința și Reforma
Socială“ a. 1919).
Hasaș E. : La révision du Traité de Trianon et les difficultés sus­
citées par la Hongrie, en ce qui concerne son application. Pa­
ris 1928.
Hauser H. : Le Principe des Nationalités ; ses origines historiques.
Paris 1916.
Heifoorn P.: Les Sources du Droit International. (Recueil des Cours
de l’Académie de la Haye, a. 1926 t. I ).
 259 —

Hobza A.: La République Tchéco-Slovaque et le Droit International; '

(R. G. D. I. P. 2-e série, a. 1921).
Hoijer O. : Le Pacte de la Société des Nations. Paris 1926.
Iohannet R. : Le Principe des Nationalités. Paris 1923.
Iorga N. : Histoire des Etats Balkaniques. Bucarest 1914.
Iorga N. : Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria. București 1915.
Iorga N. : Principiul Național „Neamul Românesc“ a. 1917.
larga N.: La Politique de Michel te Brave. lassy 1918.
Iorga N. : istoricul Constituției românești (In „Noua Constituție
a României1“).
larga N. : Istoria Românilor în chipuri1 și icoane. Craiova 1921.
LapradeUe A. De. : La loi polonaise de 1920 sur la Nationalité et les
Traités de Versailles. Paris 1924.
Lavergne B. : Le Principe des Nationalités et les Guerres. Paris,
1921.
Le Fur L. : Races, Nationalités, Etats. Paris 1922.
Le Fur L.: Précis de Droit International Public. Paris 1931.
Lupaș 1. : Temeiurile Unirii tuturor Românilor. Cluj 1935.
Kirchov Alf. : Zur Verständigung über die Begriffe nation und na-
tionalität. Halle 1905.
Kirițescu C. : Istoria Războiului pentru întregirea României. Bu­
curești 1922.
Kiritzesco C. : La Roumanie dans la Guerre Mondiale. Paris (Pa­
yot) 1934.
Komar nickt Titus : La Question de l’intégrité territoriale dans le
Pacte de la Société des Nations. Paris 1923.
Kristicz S. Dr. : A békeszerzôdések revûziôja. Budapest 1927.
Kristich D.: Les Minorités, l’Etat et la Communauté Internationale.
Paris 1924.
Macartney A. C. : National Stat and National Minorities. Oxford
and London 1934.
Manfrat de L’E spine : Grande Bretagne et Israélites („Documen­
tation Catholique“, du 29 Juillet 1922).
Mandelstam A. : Mémoire sur la délimitation des droits de l’Etat
et de la Nation, d’après la doctrine du Président Wilson. Pa­
ris 1919.
Mandelstam A. : La Protection des Minorités. (Recueil des Cours
de l’Académie de la Haye a. 1923. t. I.).
Martinovici C. și Istrati N. : Dicționarul Statistic al Transilvaniei.
Cluj 1922. ’
Martonne Em- De. : La nouvelle Roumanie dans la nouvelle Europe.
Bucarest 1922.
Mettant G. : Principiul Naționalităților și secolul viitor. București
1895.
Mtitani G.: Curs de Drept Internațional Public. București 1931.
Mettant R. : Garanția teritorială în Pactul Societății Națiunilor. Bu­
curești 1935. ’
Mirhine-Guetzévich B.: Le Droit Constitutionnel International. Pa­
ris 1933.
Mirkine-Guetzévfich B. : Théorie générale de l’Etat Soviétique. Pa­
ris 1928.
Mtronesco G. G.: Aperçus sur la question roumaine. Paris 1919.
Moroianu G. : Les luttes des Roumains Transylvains pour la liberté
et l’opinion européenne. Paris 1933.
Morgan De.: Essai sur les Nationalités. Paris 1917.
Muir Ramsay : Nationalisme et Internationalisme (Trad, de Va-
rigny). Paris 1918.
 260 —

Negulesco D. : La Roumanie et le Principe des Nationalités. Paris

1919.
Nïboyet D. ; La Nationalité d’après les Traités de Paix qui ont nus
fin à la guerre de 1914-18. (R. D. I. a. 1921).
Nippold O.: Le développement historique du Droit International,
depuis le Congrès de Vienne. (Recueil des Cours de l’Acadé­
mie de la Haye. a. 1924. t. I).
Novak. Fr. K. : Der Sturz der Mittelmächte. München 1921.
Otteteleschano J. : De la valeur obligatoire des Traités Internatio­
naux. Paris 1916.
OttHik L.: Annuaire de la. Société des Nations. Genève 1927.
Pașșalega D. : Revizuirea Tratatelor. Craiova 1934.
Pillet A. : Le Traité de Paix de Versailles. Paris 1920.
Poltfis N. : Le Problème des limitations de la Souveraineté et la
théorie de l’abus des droits- (Recueil des Cours de l’Académie
de la Haye, a. 1925. t. I.)
Pusta R. K. : Le statut de la Baltique. (In „Les Problèmes de la Bal­
tique“. Publication de la Conciliation Internationale). Paris
1934.
Popovici C. A.: Die vereinigten Staaten von Grossôesterreich. Leipzig
1906.
Popovici C. A.: La Question roumaine en Transylvanie et en Hon­
grie. Lausanne-Paris 1918.
Raafat W. : Le Problème de la Sécurité Internationale. Paris 1930.
RadöikovUch M. M. : La révision des Traités et le Pacte de la So­
ciété des Nations. Paris 1930.
Redslob R.: Histoire des 'grands principes du Droit des Gens. Pa­
ris 1923-
Redslob R. : Le Principe ides Nationalités. Paris 1930..
Renner K. : Der Kampf der österreichischen Nationen um den
Staat. Wien 1902.
Roddes J : La Minorité allemande en Haute-Silésie polonaise. Par­
ris 1929.
Rudinsky J. : La Révision du Traité de Trianon. Paris 1933.
Renan Et. : Discours et Conférences. Paris 1895.
Ruyssen Th.: Le Principe des Nationalités. Paris 1916.
Ruyssen Th. : Les Minorités Nationales d’Europe et la guerre mon­
diale. Paris 1923.
Ruyssen Th. : Le Droit des peuples à disposer d’eux mêmes (.Re­
vue de Methaphisique et de Morale“, a. 1932).
Scelle G. : Le Pacte des Nations et sa liaison avec le Traité de Paix
de 1919. Paris 1920.
Scelle G. : Essai de systématique du Dnoât International. Paris 1923.
Scelle G.: Précis du Droit des Gens. (Principes et systématique).
Paris 1934.
Seignobos Ch. : Les aspirations autonomistes en Europe. Paris 1913.
Seymour Ch. et Colonel House : Ce qui se passa réellement à Paris,
en 1918—19. Paris 1923.
Sêailles G. : Le Principe des Nationalités et ses applications. Paris
1918.
Seișanu R.: România în timpul războiului 1916-1918. București 1919.
Schüking u. Wehberg : Die Satzung des Völkerbundes. Berlin 1924.
Schüking W. : Le développement du Pacte de la Société des Nations.
(Ree. des Cours de l’Acad. de la Haye. a. 1927 t. V.)
Sofronie G. : Principiul Naționalităților în Dreptul International
Public. (Din „Analele Academiei Române“) București 1929.
 261 —

Sofronie G. : Protecțiunea Minorităților sub regimul Societății Na­

țiunilor Oradea 1930. (Premiată de Academia Română).
Sofronie G. : Tratatul delà Trianon (din 4 Iunie 1920) și Acțiunea
revizionistă. (Edl. a HI-a) Oradea 1934.
Sofronie G. : En marge de rintervrâew de Président Millerand, ac­
cordé au Journal ,^z Est“ de Budapest. (In „Revue de Tran­
sylvanie“ t. I. No. 4. a. 1935).
Salière : Le Plébiscite dans l'annexion. Paris 1901.
Temperley A. : History of the Conference of Paris. London 1920.
Ténékides M.: Le statut des Minorités et l’échange des populations
gréco turques (R.G.DI.P. a. 1924. 2-e Série t. VI).
Tardieu A. : La Paix. Paris 1921.
Taube M. Baron : De. L'Inviolabilité des Traités. Paris 1931.
Tisseyre Ch.: Une ereur diplomatique. La Hongrie mutilée. Paris.
Titulescu N.: La Société des Nations et les Minorités. Paris 1929.
Ullein A. : La nature juridique des clauses territoriales du Traité de
Trianon. Paris 1929.
Warnbaugh S. : La pratique des Plébiscites Internationaux. (Rec.
des Cours de l’Alcadémie de la Haye. a. 1927. t. HD.
Vladoiano N. : La protection des Minorités en Droit international,
Paris 1921.
Vidrasco R. : De la réserve du Droit des Minorités et du contrôle
des Puissances. Paris 1921.
Wichniac M. : La Protection des Minorités dans les Traités Inter­
nationaux de 1919—20. Paris 1921.
Watson Seton W. R. Treaty: Revision and the Hungarian Frontiers.
London 1934.
Wignidlle A.: La Société des Nations et la Révision des Traités.
București 1932.
Zangwill I. : Le Principe ides Nationalités. Paris 1918.
Zebdllos E. S. : La Nationalité. (2 vol.) Paris, 1914—15.
Xenopol D. A. : Istoria partidelor politice în România. București,
1920.
Xeni C. : Take Ionesou. București 1932-
• • •
Documente : Congrès de la Paix de 1919—1920. Traités et Conven­
tions. (I—H).
Journal Officiel de la Société des Nations.
Collection des lois des Etats signataires des Traités.
Documents statistiques.
Conférence de la Paix. La Roumanie devant le Congrès de
Paix. La Transylvanie et les territoires roumaines de Hon­
grie. Paris 1919.
Délégation bessarabienne. Les Roumains devant le Congrès
de la Paix. La Question de la Bessarabie. Paris 1919.
Les négociations de la Paix hongroise (Compte rendu sur le»
travaux de la Délégation de Paix de Hongrie). Budapest
1920. t. I—IV.
Revue de Transylvanie, t. I-H. (a. 1934-1935).
(Revue de Hongrie.
 CUPRINSUL

Pag-
Introducere................................................................................... 3—6
CAP. I. — Scurtă privire asupra desvoltării istorice a Prin­
cipiului Naționalităților................................................. 7—42
CAP. II. — Războiul Mondial și Declarațiile Naționalitare. 43—50
CAP. III. — Dreptul Naționalităților față de Pactul Socie­
tății Națiunilor, din 28 Iunie 1919................................... 51—56
CAP. IV. — Principiul Naționalităților în Tratatele de Pace
din 1919 — 20. (Clauzele teritoriale)............................... 57—90
CAP. V. — Ideea de auto-determinare în Tratatele de Pace
din 1919—20. (Doctrina și practica plebiscitară). . . 91—122
CAP. VI. Schimbările de Naționalitate după Tratatele din
1919 — 20. Dreptul de opțiune.............................................. 123—140
CAP. VII. — Principiul Naționalităților și Principiul de pro­
tecțiune a Minorităților. (Caracteristicele juridice ale
regimului instituit prin Tratatele de pace și prin Tra­
tatele adiționale)....................................................................141—169
CAP. VIII. — Valoarea juridică a Tratatelor de Pace din
1919 — 20................................................................................... 171—177
CAP. IX. — întregirea Statului Român și Principiul Na­
ționalităților........................................................................ 179—198
CAP. X. — Acțiunea revizionistă. Netemeinicia revizionis­
mului maghiar..................................................................... 199—233
CAP. XI — Tratatul de la Trianon și Scrisoarea Millerand
(din 6 Maiu 1920)............... •............................................. 235—252
Incheere ........................... 253—255
Bibliografie ......................... 257—261