Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
receptivității straturilor
Suport de curs
1. Teodosiu, C., Tehnologia apei potabile şi industriale, Ed. Matrix Rom, Bucureşti,
2001.
2. Rojanschi, V., Cartea operatorului din staţia de tratare a apei, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1996.
3. Racoviţeanu, G., Teoria decantării şi filtrării apei, Ed. Matrix Rom, Bucureşti,
2003.
Apa este substanţa cea mai răspândită de pe suprafaţa globului pământesc, constituind
HIDROSFERA, cu un volum de 1370·109 m3.
Procentual, volumul de apă dulce din fluvii, lacuri şi ape subterane reprezintă
aproximativ 0,7 %, apa mărilor şi oceanelor constituie 97 %, iar restul de circa 2,3 %
este apa înglobată în gheţari şi calote polare.
Valori foarte mari ale conţinutului de apă se întâlnesc la organismele marine (până la
98 % în alge, meduze).
În aceeaşi măsură în care apa este necesară pentru existenţa şi evoluţia materiei vii,
apa este o componentă foarte valoroasă pentru activităţile umane, având o contribuţie
importantă în dezvoltarea societăţii.
Sub formă lichidă, apa acoperă mai mult de 2/3 din suprafaţa globului pământesc,
alcătuind categoria de ape numite APE DE SUPRAFAŢĂ, constituite din ape
curgătoare (râuri cu afluenţii lor şi fluvii), lacuri naturale şi artificiale, apele mărilor şi
oceanelor.
Apa râurilor are o compoziţie variabilă, după compoziţia afluenţilor. Afluenţii bogaţi
în substanţe minerale dizolvate pot mări considerabil procentul de săruri din apa de
râu.
În timpul nopţilor răcoroase din anotimpurile călduroase, se depune roua, iar când
temperatura solului scade sub 0 °C se depune bruma. Toate acestea formează
categoria de ape numite APE METEORICE.
Apele căzute pe pământ sau rezultate din topirea zăpezilor, o parte din ele umplu din
nou lacurile, râurile, fluviile, mările şi oceanele, o altă parte străbat prin straturile de
pământ, la diferite adâncimi, formând APELE FREATICE (primul strat acvifer de sub
nivelul natural al solului).
Dacă în calea lor aceste ape întâlnesc un strat impermeabil de argilă, ele se adună acolo
şi formează categoria APELOR SUBTERANE.
Apele subterane au compoziţia cea mai variată dintre toate apele naturale. Cantitatea
şi natura substanţelor dizolvate în apele subterane depinde de natura stratelor de
pământ străbătute, precum şi de timpul de contact cu aceste strate.
Apele subterane care conţin dizolvate cantităţi mai mari de diferite substanţe solide
sau gazoase, ajungând la suprafaţă, formează izvoare naturale de ape minerale.
În funcţie de natura substanţelor conţinute, apele minerale pot fi acide (au conţinut
mare de CO2), alcaline (conţin NaHCO3), sărate (NaCl), amare (MgSO4 şi Na2SO4),
sulfuroase, iodurate, bromurate, feruginoase etc.
Apa de ploaie este cea mai curată dintre toate apele naturale. Fiind însă în contact
prelungit cu aerul, ea preia diferite impurităţi: CO2, NH3, H2S.
Prin ape uzate se înţelege amestecul de ape uzate menajere provenite din
gospodării, ape uzate industriale şi ape meteorice de drenaj.
Apele uzate industriale sunt apele rezultate în urma unor procese industriale (ex.
tăbăcării, abatoare, fabrici de zahăr, amidon, celuloză etc.) care contin substanţe de
natură animală şi vegetală şi care, prin intermediul unor canale de scurgere, sunt
conduse în râuri sau în ape stătătoare.
O moleculă de apă constă dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen, uniţi
printr-o legătură covalentă puternică.
În molecula de apă, nucleele celor doi atomi de hidrogen formează cu centrul atomului
de oxigen un unghi de 104°54’. Ca urmare a acestei structuri, molecula de apă are un
moment electric (moment de dipol) pronunţat (cu cât momentul de dipol este mai
mare, legătura dintre atomii componenţi are mai mult caracter ionic), motiv pentru
care apa este utilizată ca solvent al electroliţilor.
Acest lucru are o mare importanţă, atât din punct de vedere climatic, cât şi biologic. La
micşorarea temperaturii sub 4 °C, apa din lacuri, a cărei densitate începe să scadă, apoi
gheaţa, rămân la suprafaţă, unde formează un strat izolator faţă de temperatura
scăzutăde afară. Din această cauză, apele adânci nu îngheaţă până la fund, făcând astfel
posibilă existenţa, în timpul iernii, a vieţuitoarelor care trăiesc pe fundul apelor.
Mărirea volumului apei când îngheaţă poate cauza, în timpul iernii, spargerea vaselor,
a cazanelor, a conductelor în care se găseşte apa, sfărâmarea unor stânci din munţi,
prin ale căror crăpături a pătruns apa.
După punctul de solidificare a apei, definit ca temperatura la care pot coexista gheaţa
şi apa în echilibru, la presiune normală, a fost fixată temperatura de 0 °C.
Uneori, dacă răcim apa sub 0 °C, nu se formează gheaţa. Acest fenomen se numeşte
subrăcire. Introducând un cristal de gheaţă în apa subrăcită, are loc îngheţarea ei
bruscă şi ridicarea temperaturii la 0°C.
După punctul de fierbere al apei, adică temperatura la care pot coexista la echilibru
apa şi vaporii de apă, la presiune normală, a fost definită temperatura de 100 °C.
Uneori, încălzind apa, punctul ei de fierbere este depăşit, fără ca fierberea să aibă loc.
În acest caz, are loc o supraîncălzire. Când apa supraîncălzită începe să fiarbă, atunci,
din cauza cantităţii mari de vapori care se formează brusc, ea poate fi împroşcată din
vasul în care se găseşte. Aşa se explică anumite explozii ale cazanelor de abur.
𝐻2 𝑂 + 𝐻2 𝑂 ↔ 𝐻3 𝑂+ + 𝐻𝑂−
După Legea lui Coulomb, forţa de atracţie dintre două sarcini de semn contrar este
invers proporţională cu constanta dielectrică a mediului.
Cu cât constanta dielectrică (D) a mediului este mai mare, cu atât câmpul electric este
mai slăbit, ionii existenţi în mediul respectiv pot părăsi poziţiile lor şi se pot solvata
(hidrata).
Cationii sunt cu atât mai puternic hidrataţi, cu cât sarcina lor este mai mare şi
dimensiunea lor este mai mică. De exemplu, în soluţii de concentraţii egale:
Anionii sunt de obicei mai puţin hidrataţi decât cationii, de ex. ionii de halogen fixează
2 - 3 molecule de apă (prin legături de hidrogen).
Proprietatea de dizolvant a apei are o mare importanţă în tehnică, deoarece cele mai
multe reacţii chimice au loc în soluţii apoase. Această proprietate a apei are un loc
primordial şi în natură, astfel:
- seva plantelor este o soluţie apoasă de diferite săruri minerale extrase din sol;
- reacţiile biochimice sunt reacţii în soluţii apoase, între diferite substanţe din
organismul animal.
• Coeficientul de solubilitate în apă a substanţelor solide variază cu temperatura
şi indică gradul în care o substanţă pură se poate dizolva în apă, formând o soluţie
omogenă.
ex.: solubilitatea NaCl la 15 °C este 35,75 g/100 g apă;
solubilitatea NaCl la 50 °C este 36,72 g/100 g apă;
solubilitatea NaCl la 100 °C este 39,20 g/100 g apă.
Există substanţe care formează cu apa soluţii coloidale, cele mai răspândite fiind
argilele, foarte fin divizate.
Atunci când lichidele se află în starea de repaus, în orice punct al lichidului între
molecule se exercită acţiuni reciproce, perpendicular pe planul de separaţie. Dacă
lichidul se află în mişcare, deformaţiile sunt însoţite de rezistenţe tangenţiale, care tind
să frâneze mişcarea.
Aceste rezistenţe sunt atribuite unei atracţii între moleculele lichidului, numită
vâscozitate. Această proprietate poate fi caracterizată de un coeficient de vâscozitate
dinamică (μ) şi un coeficient de vâscozitate cinematică (ν), între care există relaţia:
𝜇
𝜗=
𝜌
Exemplu:
10°𝐶
𝜇𝐻2𝑂 = 0,013 𝑃
20°𝐶
𝜇𝐻2𝑂 = 0,010 𝑃
50°𝐶
𝜇𝐻2𝑂 = 0,00549 𝑃
• Tensiunea superficială
Între moleculele unui lichid se exercită forţe intermoleculare. Fiecare moleculă aflată
în interiorul lichidului este atrasă de toate celelalte molecule aflate la o anumită
distanţă radială faţă de ea, după care forţele de atracţie devin neglijabile. Ea fiind
atrasă în mod egal în toate direcţiile, forţa rezultantă este practic nulă (a).
Dacă molecula se află la suprafaţa liberă a lichidului, ea va fi atrasă mai mult de către
moleculele de lichid decât de molecule de gaz, acestea fiind în număr mai mic. Ca
urmare, rezultanta forţelor de atracţie este îndreptată spre interior (b).
Forţa cu care o moleculă din stratul superficial al unui lichid este atrasă spre interiorul
lichidului reprezintă presiunea internă sau presiunea moleculară.
Existenţa acestei presiuni interne foarte mari este cauza pentru care lichidele se
comprimă foarte greu.
Potenţialul energetic pe unitatea de suprafaţă ala cestei forţe este cunoscut ca energie
superficială, iar valoarea numerică a acesteia ca tensiune superficială (σ). La toate
lichidele σ scade cu creşterea temperaturii.
Tensiunea de la interfaţa dintre apă şi alt lichid care nu este miscibil cu apa este
aproximativ egală cu diferenţa dintre tensiunile superficiale proprii şi scade odată cu
creşterea temperaturii.
• Absorbţia
Când are loc o scădere de presiune, o parte din gazele dizolvate se separă şi se
vaporizează. Dacă presiunea scade mult sub presiunea atmosferică, atunci degajarea
gazelor se face violent şi ele formează cu apa o emulsie foarte compresibilă, care poate
perturba în mare măsură instalaţiile hidraulice.
Din punct de vedere al stării lor naturale, impurităţile pot fi: solide, lichide sau gaze.
După gradul de fineţe, acestea pot fi dispersate în apă sub formă de suspensii, coloizi
sau dizolvate în apă.
În afara substanţelor menţionate, în apele naturale se mai pot găsi şi alte tipuri de
impurităţi, cum ar fi:
Din punct de vedere al alimentării cu apă, apariţia acestor substanţe în sursă trebuie
să fie evitată, deoarece instalaţiile şi construcţiile de tratare a apei nu sunt în măsură
să le reţină integral. Din acest motiv, au apărut o serie de reglementări privind
calitatea apelor de suprafaţă care pot constitui surse de alimentare cu apă.
În funcţie de provenienţă, grad de eroziune, natura lor, suspensiile din apele naturale
se caracterizează prin diferite grade de dispersie.
Din punct de vedere al alimentărilor cu apă, din valoarea suspensiilor totale foarte
importante sunt:
Gazele conţinute în sursele de apă şi care interesează în alimentările cu apă sunt: O2,
H2S, CO2 şi NH3.
a) Oxigenul este un gaz puţin solubil şi se află dizolvat în apă sub formă de
molecule de O2. Prezenţa O2 în apă condiţionează existenţa vieţii subacvatice. Toate
apele care se află în contact cu aerul atmosferic conţin oxigen. Apele de origine
subterană conţin foarte puţin oxigen. Solubilitatea în apă a oxigenului depinde de
presiunea atmosferică, temperatura aerului, temperatura apei şi de salinitatea apei.
În apa râurilor, oxigenul poate proveni în urma unor procese, cum ar fi:
În apa potabilă se preferă o cantitate redusă de oxigen (0,6 - 0,8 din concentraţia de
saturaţie), în vederea evitării coroziunii reţelei metalice de distribuţie.
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 17 din 115
În laborator, determinarea oxigenului dizolvat se face prin metode volumetrice sau
colorimetrice, iar CBO5 se determină ca diferenţă între conţinutul de oxigen dizolvat
în proba de apă înainte şi la sfârşitul unei perioade de incubare (de regulă 5 zile). CBO5
reprezintă o măsură a cantităţii de oxigen necesar bacteriilor pentru descompunerea
biologică a materiei organice, în condiţii aerobe, la 20 °C, timp de 5 zile.
b) Hidrogenul sulfurat este unul din cei mai importanţi compuşi ai sulfului, care
ridică serioase probleme în folosirea apelor subterane ca apă potabilă sau industrială.
Prezenţa H2S în apă conferă gust şi miros neplăcut. Mirosul de ou stricat este detectabil
în apa rece de la o concentraţie de 0,5 mg/l H2S.
Un alt inconvenient al prezenţei H2S în apă îl constituie trecerea lui, sub acţiunea
bacteriilor, în H2SO4, ce corodează conductele de apă:
𝑏𝑎𝑐𝑡𝑒𝑟𝑖𝑖+𝑂2
𝐻2 𝑆 → 𝐻2 𝑆𝑂4
𝐻2 𝐶𝑂3 → 𝐻𝐶𝑂3− + 𝐻+
𝐶𝑂32− + 𝐻+
Formele sub care CO2 se poate găsi în apă pot fi reprezentate prin următoarea schemă:
CO2 liber reprezintă CO2 ca atare, dizolvat în apă şi care are caracter instabil. Se
determină prin titrarea probei de apă cu NaOH la locul recoltării, CO2 liber trecând
astfel în bicarbonat de sodiu.
CO2 agresiv reprezintă CO2 liber dintr-o apă, aflat într-o cantitate care depăşeşte pe cea
necesară menţinerii bicarbonaţilor de calciu în soluţie şi care este capabil să dizolve o
nouă cantitate de carbonaţi. Determinarea CO2 agresiv se bazează pe faptul că acesta
transformă parţial CaCO3 în CaHCO3, care se determină apoi prin titrare cu HCl. Ca
urmare a acestui fapt, cantitatea totală de CO2 liber scade, crescând cantitatea de CO2
legat (sub formă de bicarbonat).
CO2 legat sub formă de bicarbonaţi sau carbonaţi se determină prin descompunerea
acestora cu HCl, în prezenţa unor indicatori de culoare (metiloranj pentru bicarbonaţi
şi fenolftaleina pentru carbonaţi).
În principal CO2 din apele naturale provine din procesele de oxidare a substanţelor
organice, care au loc în apă, respiraţia organismelor şi fermentarea bacteriană a
resturilor organice. În unele cazuri, CO2 are o origine minerală, în funcţie de natura
geologică a terenului.
Prezenţa lui în apă îi dă un gust agreabil apei şi nu prezintă niciun inconvenient pentru
sănătatea consumatorului.
d) Amoniacul
Azotul amoniacal decelat în cursurile de apă poate proveni dintr-un mare număr de
surse:
1) din ploaie şi zăpadă, care pot conţine urme de amoniac, ce variază între 0,1 - 2
mg/l;
2) reducerea bacteriană a nitriţilor (NO2-) de către bacteriile anaerobe poate cauza
prezenţa amoniacului în apele de profunzime, curate din punct de vedere
biologic şi organic;
3) deşeurile vegetale şi animale conţinute în sol sunt la originea unei producţii mari
de azot amoniacal, după degradarea proteinelor şi a materiilor organice
azotoase;
4) cea mai mare parte a azotului aflat în apele de suprafaţă provine din
descompunerea materiei organice azotoase conţinute în alge, plante sau patul
vegetal de pe fundul râurilor.
Prezenţa azotului amoniacal în apa potabilă este limitată de norme la cantităţi foarte
mici (sub 0,05 mg/l) – este recomandarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii – datorită
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 20 din 115
efectelor nocive pe care le poate avea asupra consumatorilor. În emisarii naturali,
limita maxim admisă, conform NTPA001, este 2 mg/l.
e) Nitriţii
Reprezintă o fază intermediară între NH3 şi nitraţi, provenind fie în urma oxidării
bacteriene a NH3, fie în urma reducerii bacteriene a NO3-.
Prezenţa nitriţilor de origine naturală în apă este foarte rară şi s-a remarcat acest lucru
în apele provenite din topirea zăpezilor sau în straturile acvifere profunde. În cazul
unei ape de foarte bună calitate, dar care conţine nitriţi, este necesar să se efectueze şi
analiza bacteriologică şi chimică, pentru a se stabili cauzele prezenţei nitriţilor în apă.
Conţinutul de azotiţi în apa potabilă nu poate depăşi 0,1 - 0,3 mg/l. Prezenţa unui exces
de nitriţi în apa potabilă poate provoca hipotensiune la adulţi, iar la copiii nou-născuţi
nitriţii se combină cu hemoglobina din sânge şi formează methemoglobina, care
blochează circulaţia.
Prezenţa în apa potabilă a nitraţilor nu prezintă un pericol pentru adulţi sau copii.
Pentru nou-născuţii care absorb nitraţii direct sau indirect, prin alimentele preparate,
prezenţa acestora în apă este periculoasă, deoarece pe traiectul digestiv are loc o
reducere a acestora la nitriţi care, aşa cum am mai precizat, formează
methemoglobinemia, un produs blocant al circulației sângelui.
În apele naturale se află, în mod obişnuit, următorii anioni şi cationi, de care depind
cele mai importante calităţi ale apei:
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 21 din 115
cationi H+ Na+ K+ NH4+ Ca2+ Mg2+ Fe2+ Fe3+ Ba2+ Al3+
Conţinutul general de săruri din apă este caracterizat de valoarea reziduului uscat,
definit ca fiind conţinutul total de substanţe anorganice şi organice dizolvate într-o
cantitate de apă evaporată la o temperatură de 105 °C, sau de valoarea reziduului
calcinat, definit ca şi conţinutul de substanţe minerale din reziduul uscat sau fix.
Diferenţa dintre reziduul uscat şi cel calcinat o reprezintă substanţele organice.
Normele pentru apa potabilă sau pentru apele industriale limitează conţinutul în apă
al anumitor săruri, precum şi totalul acestora.
Ionii de calciu se întâlnesc într-o cantitate mai mare sau mai mică în toate apele
naturale. Această mare răspândire se explică prin contactul apei cu rocile calcaroase,
dolomitice sau cu roci care conţin sulfaţi de calciu.
În apele puternic mineralizate ale lacurilor sărate sau mărilor, clorurile sunt un
component de bază, determinând caracterul sărat al apei.
- elemente fundamentale;
- elemente caracteristice.
- molecule de H2CO3;
- ioni de HCO3-, CO32-, H+, HO-, Ca2+.
Dintre elementele caracteristice, se pot menţiona ionii de SO42-, Cl-, Mg2+, Na+, K+. În
funcţie de concentraţia acestor elemente în apele naturale, ele pot conferi apei un
anumit caracter; astfel, pot fi: ape magneziene, ape clorurate, ape sulfatice etc.
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 22 din 115
1.3.4. Substanţe organice
Alte grupe de substanţe organice provin din descompunerea organismelor vii din
apă, ca rezultat al unor procese chimice şi biochimice.
În prezent, cel mai des întâlnite în apele de suprafaţă şi chiar în cele subterane, sunt
substanţele organice provenite din deversarea de ape uzate, menajere sau
industriale. Aceste substanţe organice sunt cele mai periculoase pentru sănătatea
omului şi foarte dificil de înlăturat din apă.
- imprimă apei gust şi miros neplăcut, precum şi o coloraţie a acesteia, indicatori greu
de corectat;
- asigură suportul nutritiv necesar dezvoltării microorganismelor în reţeaua de
distribuţie;
Stabilirea gradului de curăţenie sau poluare a unui râu sau lac se face prin compararea
organismelor existente cu datele din diferite tabele standard care cuprind grupe
faunistice şi număr de unităţi sistematice de organisme indicatoare de apă curată sau
murdară.
Apa destinată utilizării de către om pentru consumul direct sau cea folosită în industria
alimentară trebuie să fie complet lipsită de germeni patogeni. Bolile răspândite prin
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 24 din 115
apă pot cuprinde un număr mare de persoane, având caracterul unor boli cu extindere
în masă.
Cele mai periculoase boli transmise prin apă sunt bolile infecţioase, care pot îmbrăca
următoarele forme:
Bacilul Coli (Escherichia coli) este indicatorul poluării fecale, întrucât este un germen
saprofit, care trăieşte în intestinele omului şi animalelor. Valoarea bacilului coli ca
indicator bacteriologic în tratarea apei se datorează şi faptului că el este mai rezistent
la substanţe dezinfectante decât majoritatea germenilor patogeni. Rezultatul analizei
se poate exprima în două moduri, şi anume:
Pentru fiecare din aceste 3 categorii sunt menţionate în standarde valori limită ale
principalilor indicatori de calitate.
Lacurile formate, în general, prin bararea naturală sau artificială a unui curs de apă,
prezintă modificări ale indicatorilor de calitate în comparaţie cu efluentul principal,
datorită stagnării apei un anumit timp în lac, fenomenelor de evaporare şi fenomenelor
de stratificare care au loc vara şi iarna.
Sărurile frecvent întâlnite sunt: NaCl, KCl, CaCl2, iar valorile de salinitate variază de la
o zonă geografică la alta, în funcţie de contribuţia apelor de suprafaţă. Astfel, Marea
Baltică are o salinitate de 17 g/l, Marea Neagră 38 g/l, Marea Moartă 270 g/l.
Mările şi oceanele constituie cea mai mare rezervă de apă a globului şi, în acelaşi
timp, sursa cea mai puţin utilizată actualmente pentru consumul uman sau industrial.
Pentru ţări cum ar fi: Africa de Sud, Arabia Saudită, Japonia, S.U.A. în zonele sudice, ţări
care nu au rezerve mari de ape de suprafaţă sau subterane, apele marine reprezintă o
sursă de alimentare importantă.
Procedeul de tratare a apelor marine în scopul obţinerii apei potabile sau industriale
se numeşte desalinizare şi se poate realiza utilizând diverse procedee cu membrană
(cum ar fi ultrafiltrarea, osmoza inversă, electrodializa), în combinaţie cu procedeele
convenţionale de tratare a apei (sedimentare, filtrare, dezinfecţie).
Aproape toate rocile din partea superioară a scoarţei terestre posedă goluri în care se
poate acumula apă numită apă subterană.
Criteriile de alegere a unei surse de apă, în vederea obținerii apei potabile, apei
industriale sau a apei de altă folosință, sunt de natură:
▪ ape dure, caracteristică dată de CaCl2. Acestea sunt ape de adâncime relativ mare.
▪ ape alcaline, caracteristică dată de bicarbonaţi. Sunt ape de adâncime relativ mică.
Deseori, apele care conţin CaCl2 conţin şi Fe2+, în concentraţii până la 200 - 300 mg/l,
care, prin oxidare, generează precipitate, afectând astfel injectarea lor în zăcământ.
În rare cazuri, apa de zăcământ este depozitată în batale (gropi de evacuare) mari,
deschise şi lăsată să se evapore.
Apa provenită din zăcămintele de ţiţei este tratată şi eliminată în mare sau ocean, unde
apa este deja sărată, dacă şantierul este localizat în apropierea acestora, iar metoda de
tratare nu este costisitoare.
Cea mai utilizată metodă pentru înlăturarea apelor de zăcământ este tratarea şi
reinjectarea lor în formaţiunile subterane.
Poluarea apei reprezintă o alterare a calităţilor fizice, chimice sau biologice ale apei,
peste limita admisibilă stabilită, produsă direct sau indirect de o activitate umană.
- impurificării cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări
miniere sau forje;
- impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului;
Câteva din substanţele poluante, provenite din diferite ramuri industriale, ar fi:
Efectele poluării asupra sistemelor de alimentare cu apă potabilă au fost sesizate încă
de la începuturile industrializării.
În anul 1885, la Chicago, în urma unei ploi torenţiale care a durat două zile, toate
impurităţile din oraş s-au acumulat în lacul Michigan care era sursa de alimentare cu
apă a oraşului. Cum apa era distribuită fără a fi tratată, s-a declanşat o epidemie de
febră tifoidă, dizenterie şi holeră, care a făcut peste 100.000 victime.
Efecte similare s-au produs şi în Londra, unde aproximativ în aceeaşi perioadă, holera
a cauzat moartea a 10.000 persoane.
Operaţiile şi procesele unitare de tratare a apelor au evoluat foarte mult, astfel că, în
prezent, toate sistemele centralizate de apă au adoptat tratări complexe ale apelor din
diferite surse de alimentare, în scopul eliminării tuturor factorilor de risc pentru
sănătatea consumatorilor.
Calitatea apei necesară fiecărui tip de folosinţă este factorul care decide orientarea
spre o categorie sau alta de sursă de apă şi tehnologia de tratare necesară atingerii
indicatorilor de calitate solicitaţi.
- apă potabilă;
- apă industrială de diferite categorii;
- apă pentru complexe zootehnice;
- apă pentru irigaţii;
- apă pentru alte destinaţii.
Apa destinată consumului uman nu trebuie să conţină niciun fel de substanţe chimice
sau organisme care să aducă prejudicii sănătăţii, să fie atractivă pentru băut, să fie
incoloră, inodoră şi insipidă. Pentru verificarea acestor deziderate, s-a pus problema
elaborării unor norme de potabilitate a apei. Întâia dată, astfel de condiţii au fost
legiferate în anul 1914 în S.U.A.; în continuare, majoritatea ţărilor şi-au elaborat şi
legiferat norme proprii pentru condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească apa
potabilă.
În ţara noastră, aceste condiţii de potabilitate sunt legiferate prin: Legea nr. 458/2002
privind calitatea apei potabile, completată şi modificată de Ordonanţa 22/2017 şi STAS
1342/1991 – Apa potabilă.
Normele de potabilitate ale apei sunt structurate pe mai multe capitole de indicatori,
şi anume:
Conform acestor indicatori, o apă potabilă trebuie să fie limpede, lipsită de culoare sau
miros, să aibă un pH între 6,5 - 7,4, turbiditatea max. 5 grade pe scara silice, să aibă o
temperatură de 22 °C (o apă prea rece, sub 12 °C nu se poate bea direct, la fel ca o apă
prea caldă, peste 25 °C).
Această grupă este într-o continuă dinamică, prin necesitatea completării ei periodice
cu noi substanţe şi limite corespunzătoare, ca rezultat al activităţii de dezvoltare
industrială (fenoli, detergenţi, hidrocarburi etc.), al tehnicilor de determinare a
acestora în laborator şi al cercetărilor medicale privind efectul asupra sănătăţii
umane. Prezenţa unuia sau altuia dintre factorii indezirabili în apa de băut implică un
risc pe termen mediu. Limitele admisibile pentru aceşti indicatori în general sunt
foarte mici şi sunt menţionate în standardul 1342/1991 privind calitatea apei potabile
și în legea apei potabile.
Factorii toxici. Această grupă cuprinde acele substanţe care prezintă un risc imediat
pentru consumatori, cu consecinţe deosebit de grave, la concentrații foarte mici, şi
anume:
Grupa factorilor microbiologici cuprinde elemente cu risc imediat. Efectul lor poate
căpăta un caracter de masă, dată fiind rapida lor dezvoltare şi contaminare.
În cazul în care în apă există mai mulţi radionuclizi, chiar dacă fiecare în parte respectă
conţinutul maxim admis, trebuie să se respecte relaţia:
𝐶1 𝐶2 𝐶𝑖
+ + ⋯+ ≤1
𝐶𝑀𝐴1 𝐶𝑀𝐴2 𝐶𝑀𝐴𝑖
Apa este utilizată în industrie într-un domeniu larg, mergând de la apa naturală
folosită în transportul hidraulic, la apa folosită în unele industrii, cum ar fi prelucrarea
minieră, carboniferă, extracţii şi până la apa de înaltă puritate solicitată în industria
electronică.
În mod paradoxal, apa industrială ridică mai multe probleme decât apa potabilă, nu
numai datorită cantităţilor mult mai mari solicitate de industrie, dar şi datorită
condiţiilor calitative solicitate, mai diversificate şi mai exigente, în majoritatea
cazurilor.
În agricultură, din punct de vedere al calităţii, sunt necesare două categorii de apă:
Pe baza indicatorilor salini, apele pentru irigaţii se pot clasifica în 4 clase de salinitate:
- clasa C1 – având reziduul mineral redus (sub 0,5 g/dm3) – apă utilizată la
majoritatea solurilor şi plantelor;
- clasa C2 – având reziduul mineral moderat (0,5 - 1 g/dm3) – apă utilizată la solurile
cu textură grosieră;
- clasa C3 – având reziduul mineral ridicat (1 - 1,5 g/dm3) – apă utilizată pe solurile
cu textură grosieră şi pentru plante sensibile la salinitate;
- clasa C4 – având reziduul mineral foarte ridicat (1,5 - 3 g/dm3) – apă utilizată la
plante foarte tolerante la salinitate, pe soluri permeabile.
În funcţie de valorile concentraţiilor limită ale indicatorilor toxici sau dăunători, apa
de irigaţie are două categorii de calitate, respectiv:
- categoria I – pentru norme mari de irigaţie, zone aride şi textura solului fină-
grosieră;
- categoria a II-a – pentru norme reduse de irigaţie, zone umede şi textura solului fină.
- apă nepoluată, având max. 102 germeni coliformi/l, utilizată pentru toate solurile şi
plantele;
- apă moderat poluată, având între 102 - 105 germeni coliformi/l, utilizabilă pentru
toate solurile şi plantele, cu excepţia solurilor foarte permeabile şi plantelor cu
destinaţie alimentară şi furajeră în stare proaspătă, fără prelucrare termică;
- apă intens poluată, cu peste 105 germeni coliformi/l, utilizabilă numai la soluri cu
pânza freatică la peste 4 m şi pentru culturi ale căror produse sunt prelucrate
termic.
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 42 din 115
Aceste ape nu fac obiectul unei tratări speciale, apa prelevându-se direct din sursă.
Calitatea necesară pentru aceste ape variază de la un proces de injecţie la altul. Cea
mai bună apă este cea mai puţin costisitoare, care poate fi injectată în strat la debite
satisfăcătoare şi nu cauzează probleme mecanice sau chimice în sondele de injecţie
sau în zăcământ.
Calitatea acestor ape se referă, deci, la acele proprietăţi care pot cauza efecte adverse
asupra rezervorului, asupra sondelor, asupra instalaţiilor de suprafaţă şi care pot
conduce la eşecuri tehnice ale injecţiei apei în zăcământ. Pentru aceste ape trebuie
monitorizate proprietăţi care se referă la reactivitatea lor chimică, potenţialul de
coroziune şi tendinţele de blocare.
Deoarece o asemenea apă nu există în natură, inginerul de zăcământ trebuie ca, prin
tehnicile de tratare a apei de zăcământ utilizate, să obţină o apă care să fie un
compromis acceptabil al caracteristicilor menţionate anterior.
- determinarea concentraţiei unor ioni dizolvaţi, cum ar fi: Na+, Ca2+, Mg2+, Ba2+, Fe2+,
Cl-, HCO3-, SO42-;
- conţinutul în gaze dizolvate;
Aşa cum s-a precizat în cursurile anterioare, impurităţile din apa de consum nu trebuie
să depăşească anumite limite de concentraţii, indicate în normele de potabilitate a
apei. Sursele de apă conţin impurităţi în valori care depăşesc de zeci de ori, uneori
chiar de sute de ori limitele de acceptabilitate pentru scopul propus. Sarcina
îndepărtării acestor impurităţi din apă revine staţiei de tratare care, prin diverse
construcţii şi instalaţii, realizează un lanţ de procese în urma cărora, în final, rezultă o
apă care se înscrie în normele de calitate impuse.
Există patru categorii majore de tratament al apei din diferite surse, şi anume:
Tipul şi gradul de tratament sunt puternic dependente de tipul de sursă de apă avută
în vedere şi de domeniul de utilizare a apei; astfel:
Cele mai multe procedee fizice şi chimice utilizate pentru tratarea apei implică tehnici
similare, indiferent de sursa de apă și de domeniul de folosință al apei obținute.
4.1. Tehnici de tratare a apei din surse naturale pentru obţinerea apei potabile
şi industriale
Într-o staţie de tratare, într-o combinaţie sau alta, se folosesc următoarele procedee
sau tehnici de tratare:
Din punct de vedere al naturii efectelor, metodele de tratare se pot clasifica în:
4.1.1. Sitarea
Astfel, se diferenţiază:
- sitare grosieră – pentru care se folosesc grătare cu spaţii între bare de 30 - 100 mm;
- sitare medie – site cu spaţii de 10 - 25 mm;
- sitare fină – site cu spaţii de 3 - 10 mm;
- sitare foarte fină – microsite, cu spaţii de 23 - 120 µ.
Pentru eliminarea materiilor sau corpurilor plutitoare de la suprafaţă sau din masa
apei se folosesc grătare compuse din bare fixe, cu diferite sisteme de curăţire,
manuale sau mecanice.
Pentru reţinerea impurităţilor de dimensiuni mai mici din masa apei (resturi de
frunze, mâl, suspensii de dimensiuni mai mari) se folosesc sitele, care pot fi fixe sau
mobile.
4.1.2. Presedimentarea
Scopul presedimentării este acela de a reţine din apă pietrişul, nisipul sau alte
particule materiale, cu dimensiuni mai mari sau egale cu 0,2 mm, care se pot depune
ulterior pe canale şi conducte, pentru a proteja pompele şi restul aparaturii de
acţiunea abrazivă a acestora.
Pentru captări situate pe râuri cu regim torenţial sau viituri frecvente, se recomandă
folosirea, în afara deznisipatoarelor, şi a predecantoarelor. Rolul lor poate fi multiplu:
4.1.3. Flocularea
- polihidroxiclorură de aluminiu;
- clorura ferică (FeCl3, cu sau fără adaos de Ca(OH)2);
- sulfatul feros (FeSO4 ∙ nH2O);
- sulfatul feric (Fe2(SO4)3);
- aluminatul de sodiu (NaAlO3);
- varul (CaO sau Ca(OH)2).
- ozon (O3);
- compuşi ai clorului (Cl3, ClO3);
- permanganat de potasiu (KMnO4 ∙ nH2O).
Apoi se petrece compensarea sarcinii negative a impurităţilor coloidale din apă şi, în
sfârşit, coagularea mutuală a particulelor coloidale destabilizate şi formarea de
microflocoane. Faza este foarte scurtă, de ordinul câtorva secunde.
Dată fiind importanţa procesului de coagulare, s-au pus la punct numeroase metode
de control al coagulării:
După semnul sarcinii purtate: adjuvanţii posedă, de-a lungul lanţului ce formează
polimerul, grupuri funcţionale ionizabile, numite polielectroliţi. Polielectroliţii pot fi:
Polimerii cationici îşi manifestă activitatea, în special în mediu acid, cei anionici mai
ales în mediu bazic, iar cei neionici au o activitate independentă de pH.
- coagulant;
- adjuvant de coagulare.
• orizontale longitudinale;
• orizontale radiale;
• verticale.
1-admisie apă brută, 2-sistem de curățire mecanică tip lanț, 3-evacuare apă
tratată, 4-colectare substanțe flotante, 5-evacuare sedimente
În timp, s-a încercat mărirea randamentului acestor instalaţii prin diferite amenajări,
realizându-se:
- decantoare etajate;
- decantoare lamelare.
- statice;
- cu recircularea stratului suspensional;
- pulsatoare;
- superpulsatoare.
Filtrele nu au rolul de a reţine doar suspensiile cu dimensiuni mai mari decât porii
materialului filtrant, ci şi a particulelor de argilă coloidală, a unor substanţe colorante
sau bacterii care au dimensiuni mult mai mici decât ale porilor, a căror eliminare
necesită procese complexe.
De exemplu, la filtrele lente, din materiale granulare, stratul biologic gros care se
formează la suprafaţă are o porozitate foarte fină, iar la filtrele rapide, care
funcţionează după coagulare şi decantare, acesta reţine materiile coloidale şi bacteriile
care sunt adsorbite de către flocoanele gelatinoase şi eliminate odată cu ele.
Clorinarea - pentru dezinfecţia apei se foloseşte fie clorul gazos pur (Cl2), fie clorura
de var (CaOCl2).
Stabilirea corectă a dozei de clor este foarte importantă. O doză insuficientă de clor
poate face ca el să nu ȋşi manifeste acţiunea bactericidă; o doză excesivă de clor (de
peste 0,3 mg/l) ȋnrăutăţeşte gustul apei.
Pentru proiectarea instalaţiilor de corectare a calităţii apei, doza de clor luată ȋn calcul
trebuie să corespundă la necesitatea corectării apei ȋn perioada impurificării ei
maxime (de ex. ȋn perioada viiturilor şi a apelor mari).
Ozonizarea constă ȋn trecerea prin apă a aerului ozonizat, adică a unui curent de aer
ȋn care oxigenul a fost transformat, sub acţiunea unei descărcări electrice, ȋn forma
triatomică – ozon (O3).
Din cauza formei lui instabile, ozonul se transformă repede din nou ȋn O2 şi atomul de
oxigen, care acţionează ca un oxidant puternic asupra bacteriilor conţinute ȋn apă,
distrugându-le.
Pentru dezinfecţia apei cu ioni de argint, apa este filtrată printr-un strat de nisip
argintat. Suprafaţa mare de contact a argintului cu apa ajută la trecerea rapidă a ionilor
de argint ȋn soluţie.
• aerarea;
• tratarea folosind schimbători de ioni;
• tratarea cu cărbune activ;
• tratarea folosind membrane semipermeabile (ex. osmoza, microfiltrarea,
ultrafiltrarea, nanofiltrarea);
• electrocoagularea.
Injectarea de aer se face fie prin introducerea de aer sub presiune, fie prin folosirea
de dispozitive de agitare mecanică la suprafaţa apei, cum ar fi: turbine, agitatoare etc.
- turnuri cu grătare;
- filtre cu inele sau materiale de umplutură.
Schimbul ionic a devenit unul dintre procesele fizico-chimice care s-a impus ȋn ultimul
timp ȋn practica tratării apei, mai ales pentru diferite tratări industriale. Prin acest
proces, ionii din apă vin ȋn contact cu schimbătorii de ioni, fiind preluaţi de aceştia, iar
ȋn locul lor sunt cedaţi alţi ioni din structura schimbătorului de ioni.
Cărbunele activ se poate utiliza fie sub formă de pulbere, fie sub formă de granule.
Cărbunele praf se introduce ȋn apă ȋmpreună cu reactivi de coagulare. Ȋn timpul
proceselor de coagulare-floculare are loc şi o adsorbţie pe particulele de cărbune ale
unor substanţe de natură organică, aflate ȋn apă şi care nu pot fi eliminate doar prin
simpla coagulare-floculare. Pulberea de cărbune se depune ȋn decantor odată cu
celelalte suspensii, ambele fiind apoi evacuate din decantor, cu dispozitive speciale.
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 62 din 115
Cărbunele activ granulat se foloseşte ca material filtrant ȋn instalaţiile de filtrare
situate ȋn schema tehnologică de tratare a apei după filtrele de nisip. Filtrele de
cărbune activ granulat reduc substanţial conţinutul de substanţe organice din apa de
băut.
4.2.4. Osmoza
Osmoza se defineşte ca fiind trecerea spontană a unui lichid dintr-o soluţie diluată ȋn
alta mai concentrată, printr-o membrană semipermeabilă, care permite trecerea
solvenţilor, nu ȋnsă şi a substanţelor dizolvate, proces care are loc până când
concentraţiile celor două soluţii devin egale.
Ȋn cazul soluţiilor apoase apa va trece dintr-o parte a membranei ȋn cealaltă parte,
până când se constituie o diferenţă de presiune care ȋmpiedică trecerea ȋn continuare
a apei. Ȋn acest caz se creează un anumit echilibru. Presiunea atinsă este egală cu
presiunea osmotică a soluţiei, corespunzătoare unei anumite concentraţii a
substanţelor dizolvate.
Cu ajutorul osmozei inverse se poate extrage, ȋn mod mecanic, apa curată dintr-o
soluţie apoasă de sare.
4.2.5. Electrocoagularea
Metoda electrocoagulării a fost folosită pentru prima dată ȋn Rusia, ȋn anul 1921,
pentru tratarea apei, obţinându-se apă bună de băut. Metoda a fost folosită cu succes
şi ȋn Olanda şi Anglia, obţinându-se apă de foarte bună calitate.
Deoarece multe surse de apă prezintă caracteristici foarte diferite faţă de condiţiile
enumerate sau le primesc după anumite trepte de tratare, se impun tratamente de
corectare pentru apele agresive, cum ar fi:
Această tehnică este utilizată mai ales ȋn tratarea apelor subterane, cu conţinut excesiv
de CO2 liber şi permite atât diminuarea considerabilă a cantităţilor de reactiv necesar
pentru aducerea la echilibru, cât şi evitarea unor durităţi excesive ale apei tratate.
Procesele de dispersie a apei ȋn aer prin cascade sau de insuflare de aer comprimat sunt
puţin eficiente ȋn acest caz. Se preferă pulverizarea apei ȋn aer, creând o suprafaţă
mare de schimb ȋntre aer şi apa care conţine CO2 dizolvat.
Pentru apele care conţin peste 30 mg/l CO2, prin aerare se poate obţine o reducere de
până la 80 % a CO2 liber.
Cei mai utilizaţi reactivi sunt: soda caustică, varul sau carbonatul de sodiu, reacţiile
care au loc fiind următoarele:
• varul este cel mai ieftin dintre reactivi, dar necesită instalaţii costisitoare de dozare,
mai ales la debite mari ale apei de tratat. Formarea Ca(HCO3)2 conduce la
modificarea valorii alcalinităţii şi la creşterea valorii durităţii bicarbonatice, deci şi
a celei totale.
• soda şi carbonatul de sodiu sunt produse mai scumpe decât varul, dar nu necesită
echipamente costisitoare. Formarea NaHCO3 (bicarbonatului) conduce la creşterea
alcalinităţii, dar nu modifică valoarea durităţii bicarbonate şi a celei totale.
Uneori, după aplicarea neutralizării CO2 cu var, este necesară corecţia pH-ului,
utilizând HCl introdus cu pompe dozatoare.
Un alt procedeu care se poate aplica pentru neutralizarea CO2 agresiv este filtrarea
prin produse alcalino-pământoase, cu ȋmbogăţirea apei ȋn bicarbonaţi. Ca umplutură,
se pot utiliza:
4.3.1.2. Remineralizarea
O mare parte a apelor de suprafaţă şi unele ape subterane sunt slab mineralizate şi
orice tratament de neutralizare a CO2 cu reactivi chimici poate conduce la creşteri mari
ale pH-ului şi la diminuarea efectului dezinfecţiei cu compuşii cloruraţi, ȋn reţelele de
distribuţie. Pentru evitarea unor asemenea inconveniente, ȋn schema de tratare se
introduce o fază de remineralizare, care constă ȋn introducerea ȋn apă, de ioni de calciu
şi bicarbonat.
Ȋntre substanţele prin a căror reacţie chimică, ȋn apele slab mineralizate se aduce un
aport de calciu şi bicarbonaţi, ar fi:
Este procedeul cel mai utilizat; pentru creşterea alcalinităţii cu 1 mval/m3 sunt
necesare 8,8 g CO2 şi 5,6 g CaO. Varul se introduce sub formă de lapte de var.
Se introduc simultan ȋn apă ioni de HCO3- sub formă de NaHCO3 şi ioni de Ca2+ sub
formă de CaCl2 sau CaSO4.
Utilizarea acestor produşi chimici sub formă de pudră face ca procesul să fie preferat
comparativ cu utilizarea CO2 cu var, ȋnsă costul reactivilor este mult mai ridicat şi
există posibilitatea unui aport suplimentar de Cl- sau SO42- faţă de cel existent iniţial ȋn
apă.
c) CO2 + calcar
Dintre compuşii sulfului, cei care se găsesc ȋn mod natural ȋn apele subterane sunt
acidul sulfhidric şi sulfurile. Alţi compuşi ai sulfului (sulfiţii sau tiosulfaţii) sunt un
rezultat al impurificării cu ape reziduale.
Acidul sulfhidric şi sulfurile prezente ȋn apele subterane, utilizate ca apă potabilă sau
industrială, ridică serioase probleme, cum ar fi:
Cunoaşterea modului sub care se găseşte H2S ȋn apă este deosebit de importantă,
deoarece formele ionice de hidrosulfură şi, mai ales, de sulfură, nu se pot ȋndepărta
prin metodele curente de tratare utilizate pentru potabilizare.
➢ Aerarea – metoda constă ȋn eliminarea H2S prezent ȋn apă sub formă de gaz
dizolvat, prin desorbţie, la trecerea ȋn contracurent cu apa, a aerului sub presiune,
ȋn instalaţii speciale, numite degazoare. Această metodă se poate aplica la ape cu
un pH cuprins ȋntre 6,5 şi 7,0, cu un conţinut de H2S ȋn apă de maximum 5 mg/l şi
are o eficienţă de ȋndepărtare a H2S de 80 - 85 %. La un conţinut de peste 5 mg/l H2S
ȋn apă, metoda nu este utilizabilă, deoarece cantitatea de H2S rămasă ar fi de ordinul
miligramelor la litru, iar cantitatea de clor gazos necesară ar fi mult prea mare,
procedeul devenind neeconomic. Pentru ȋndepărtarea a 1 mg/l H2S se consumă
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 68 din 115
practic cca 8-10 mg/l clor, ȋn condiţiile ȋn care trebuie asigurat ȋn apă şi cca 0,5 mg/l
clor rezidual liber.
➢ Procedee biologice de ȋndepărtare a H2S – ȋndepărtarea H2S din apă prin metode
biologice presupune combinarea unei desorbţii parţiale din apă a H2S, ca rezultat al
aerării şi oxidarea biochimică prin contactul apei cu pelicula biologică preluată de
sulfobacterii. Acest proces de aerooxidare are loc ȋn instalaţii de tipul aerofiltrelor.
Apa care conţine H2S este răspândită, cu ajutorul unui distribuitor, ȋn aerooxidator,
peste ȋncărcătura de zgură pe care se formează pelicula biologică. Ȋn aerooxidator, ȋn
partea de jos, se introduce aer sub presiune, cu ajutorul ventilatorului. Are loc procesul
de aerooxidare, după care apa trece prin bazin spre filtrul rapid de nisip, unde are loc
eliminarea sulfaţilor şi a impurităţilor peliculei biologice din aerooxidator.
Dintre sărurile ferice (Fe3+) singura sare trivalentă solubilă este FeCl3, care nu se
găseşte ȋn mod natural ȋn apă. Se poate găsi ȋn apele de mină sau ca rezultat al
impurificării cu deşeuri de la combinatele chimice.
Dacă apa subterană intră ȋn contact cu un agent oxidant, compuşii feroşi şi manganoşi
sunt oxidaţi la compuşi ferici (Fe3+) – Fe(OH)3 şi manganici (Mn4+) – MnO2, compuşi
insolubili, care se pot ulterior ȋndepărta.
Datorită multitudinii fenomenelor care intervin şi influenţează cele două faze de bază
ale tratării, procesul de deferizare ridică probleme dificile, motiv pentru care cele mai
multe staţii de tratare a apei nu livrează ȋn mod constant o apă de bună calitate,
conform cerinţelor consumatorilor.
4) oxidarea cu clor gazos şi bioxid de clor – care prezintă dezavantaj din cauza
volumului mare de nămol şi a suspensiilor coloidale formate, care pot traversa masa
filtrului de nisip şi ȋnrăutăţi calitatea;
- oxidarea Fe şi Mn;
- ȋnlătură gustul şi mirosul neplăcut al apei;
- ȋnlătură coloraţia apei;
- oxidează fenolii şi cianurile;
- acţionează ca dezinfectant.
3) filtre de contact (din zeolit natural) – prezintă dezavantajul unui cost ridicat.
Apele de zăcământ conţin diverse impurităţi, care le fac improprii eliminării lor ȋn
mediul ȋnconjurător. Ca urmare, este necesară tratarea lor şi apoi injectarea ȋn strate
subterane.
Ȋn rare situaţii, apa de zăcământ este depozitată ȋn batale mari, deschise şi lăsată să se
evapore. Evaporarea se petrece ȋncet, iar precipitaţiile cresc timpul necesar
evaporării.
Când apa este introdusă ȋn formaţiunile subterane numai ȋn scopul eliminării, sonda
respectivă se numeşte sondă de evacuare, iar dacă apa este returnată ȋn aceeaşi
formaţiune sau ȋntr-una similară, ea nu va afecta sau polua mediul. Ȋntr-o asemenea
apă, o importanţă deosebită trebuie acordată solidelor aflate ȋn suspensie, solide care,
dacă nu sunt complet eliminate, vor reduce foarte repede porozitatea şi
permeabilitatea rocilor din formaţiunea ȋn care apa este injectată, scăzând astfel
receptivitatea stratului.
Schema generală arată deci necesitatea folosirii unor tehnici de tratare specifice, cum
ar fi decantarea – separarea – tratarea chimică şi filtrarea apelor de zăcământ, ȋn
vederea reinjecţiei lor ȋn fluxul de producţie al sondelor de extracţie.
Ȋndepărtarea solidelor este uzual reclamată când acestea depăşesc 1-5 ppm, ȋn funcţie
de formaţie şi se poate realiza prin:
Pentru o depunere mai eficientă, bazinele sau rezervoarele sunt prevăzute cu şicane.
Viteza cu care particulele solide vor cădea prin apă la fundul bazinului poate fi
calculată teoretic cu legea lui Stokes:
𝑔 × 𝑑 2 × (𝜌𝑎 − 𝜌𝑝 )
𝑣=
𝜇𝑎
unde:
v – viteza de cădere a particulei solide;
d – diametrul particulei;
Experimental, s-a stabilit că un timp de retenţie de 2-4 ore şi o viteză medie de curgere
de 0,5 cm/s asigură o sedimentare adecvată.
Cel mai utilizat ȋn tratamentul de coagulare coloidală este Al2(SO4)3. Acesta, ȋn prima
fază reacţionează cu carbonatul acid de calciu aflat ȋn apă, după reacţia:
Reacţia de coagulare depinde de pH-ul apei, care trebuie să fie mai mare decât 7.
Mărirea pH-ului se obţine tratând apa cu lapte de var (Ca(OH)2) sau cu Na2CO3.
Un alt coagulant care poate fi folosit ȋn locul Al(SO4)3 este FeSO4 (sulfatul feros).
Filtrele cartuş sunt vase care conţin elemente filtrante care pot fi regenerate sau
ȋnlocuite, curgerea realizându-se de la exterior spre centru. Acest tip de filtru este cel
mai utilizat şi este adesea instalat la capul de coloană al sondei.
Aceste turte se utilizează la filtrarea apei care urmează să fie injectată ȋn colectoare cu
permeabilitatea mică, unde ȋndepărtarea particulelor foarte fine este necesară.
Figură 23 Filtru cu cartuș filtrant sub pesiune Figură 24 Filtru cu D.E. cu spalare inversă
Orice staţie de tratare a apei trebuie să fie astfel realizată, ȋncât să asigure:
Ultimele două scheme (c şi d) corespund unor staţii de tratare destinate tratării unor
ape provenite din lacurile de acumulare. Ȋn acest caz, apele fiind mai limpezi, se
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 80 din 115
renunţă la faza de decantare, folosindu-se ȋn special diferite forme de filtrare a apei:
filtre de contact, prefiltre, filtre lente.
Pentru a se aprecia eficienţa uneia sau a alteia din schemele de tratare a apei, s-a ales
drept criteriu gradul de eliminare a substanţelor organice din apa brută.
Alcătuirea fluxului tehnologic s-a făcut pe baza condiţiei de obţinere a unei ape
potabile, cu un conţinut de KMnO4 sub 10-12 mg/l. Astfel:
• pentru un conţinut ȋn apa brută sub 75 mg KMnO4/l, este necesar fluxul: cărbune
activ praf + coagulare + adjuvant + decantare + filtrare + ozonizare + filtru de
cărbune activ + clorinare. Eficienţa de reducere a substanţelor organice este de 70-
85 % (schema 5).
Ȋn cazul folosirii lacurilor ca sursă de alimentare cu apă, s-a pus ȋn evidenţă faptul că,
dintre indicatorii de calitate ai apei lacurilor de acumulare, care influenţează
tehnologia de tratare, cei mai importanţi sunt:
- temperatura (redusă);
- turbiditate (redusă);
- conţinutul în suspensii redus (ȋn majoritate coloizi foarte fini);
- conținutul de alge (redus).
Ȋn cazul lacurilor, unul din elementele hotărâtoare pentru alegerea schemei optime de
tratare este calitatea apei din lac, exprimată prin gradul de trofie al lacului şi prin
biomasa care ȋl caracterizează.
Ȋn cazul unor surse subterane, schemele de alimentare cu apă vor avea o altă
compunere, dar vor trebui respectate principiile de alcătuire enunţate anterior.
- staţii de pompare;
- rezervoare de ȋnmagazinare şi de asigurare a contactului apei cu reactivi de
dezinfecţie;
- cămine de distribuţie;
- cămine pentru instalarea aparatelor debitmetrice;
- cămine pentru instalarea vanelor de manevră;
- ateliere de ȋntreţinere;
- depozit de materiale şi reactivi;
- laborator de control al calităţii apei;
- clădiri cu rol administrativ şi dispecerat;
- platforme de acces utilaje de transport şi depozitare temporară de materiale;
- zonă de protecţie sanitară.
La ȋnceput, rezervoarele de apă aveau rolul de a asigura apa necesară ȋn cazul unor
accidente survenite pe conductele de aducţiune.
• rezervoare de compensare;
• rezervoare de incendiu: de cele mai multe ori, volumul de incendiu reprezintă o
cotă intangibilă ȋn cadrul rezervorului de compensare;
• rezervoare de avarii;
• rezervoare petru spălarea filtrelor (se pozează sub filtre, ȋn cadrul staţiilor de
tratare şi au, ȋn general, volume reduse);
• rezervoare sau camere de contact: au destinaţie, ȋn principal, de corectare a
caracteristicilor apei, asigurând desfăşurarea reacţiei dintre apă şi agenţii
oxidanţi sau adsorbanţi, sau dintre apă şi reactivii de coagulare-precipitare;
• rezervoare de aspiraţie (recepţie): se prevăd pe lângă staţiile de pompare treapta
I sau a II-a sau ȋn reţelele de distribuţie la staţiile de repompare;
• rezervoare de rupere a presiunii: se prevăd ȋn cazul unor terenuri denivelate,
pentru fragmentarea zonelor din punct de vedere al presiunii de serviciu.
Toate aceste analize sunt executate de personal specializat (chimişti, ingineri chimişti,
biologi, laboranţi). Spaţiul destinat acestor laboratoare trebuie să fie ferit de zgomote,
vibraţii, să aibă o iluminare bună, să fie prevăzut cu toate instalaţiile pentru utilităţi,
dotat cu materiale pentru stingerea incendiilor, pardoseala, ȋn funcţie de specificul
laboratorului, trebuie să fie rezistentă la condiţiile de lucru.
Exploatarea staţiei de tratare trebuie făcută astfel ȋncât, ȋn condiţiile ȋn care apa de la
sursă prezintă o variaţie importantă (uneori de la o oră la alta) a indicatorilor de
calitate, efluentul staţiei, adică apa livrată consumatorilor, să corespundă limitelor de
calitate impuse de legislaţia privind calitatea apei.
Aspectul cel mai important al acestor determinări este acela al stabilirii reactivilor şi
a dozelor necesare tratării apei, precum şi testele de sedimentare, ȋn scopul
determinării vitezei de sedimentare şi a modului de exploatare a decantoarelor.
Tipul de coagulant, reactivii necesari pentru asigurarea unei bune limpeziri a apei şi
păstrării unui caracter echilibrat al apei depind de anumite condiţii locale şi de
caracteristicile apei.
Dacă alegerea tipului de coagulant şi a reactivilor necesari pentru fiecare staţie sunt
stabilite prin proiect, stabilirea dozelor de reactivi necesari intră ȋn sarcina
laboratorului staţiei de tratare şi a operatorilor.
- puritatea reactivilor;
- eficienţa aparatelor de dozare-injectare;
- eficienţa sistemelor de agitare-amestecare-injecţie;
- condiţiile climaterice ȋn care funcţionează instalaţiile industriale (temperatura apei,
a aerului).
Doza preliminară se stabileşte pe baza unor formule, tabele sau grafice, rezultate din
experienţa existentă ȋn tratarea apelor de alimentare. Se pot utiliza următoarele
formule, ȋn funcţie de indicatorii de calitate ai apei brute:
- sub 100 mg/l, doza de coagulant să fie cuprinsă ȋntre 25 - 35 mg/l Al2(SO4)3;
- ȋntre 101 - 200 mg/l suspensii, doza de coagulant să fie cuprinsă ȋntre 30 - 45 mg/l
Al2(SO4)3;
- ȋntre 401 - 600 mg/l suspensii, doza de coagulant să fie cuprinsă ȋntre 55 - 80 mg/l
Al2(SO4)3;
- ȋntre 1001 - 1400 mg/l suspensii, doza de coagulant să fie cuprinsă ȋntre 65 - 105
mg/l Al2(SO4)3.
Valorile minime se referă la apele naturale, cu un conţinut ȋn suspensii mai redus. Dacă
se foloseşte drept coagulant clorura ferică (FeCl3) sau sulfatul feric (Fe2(SO4)3), doza
se micşorează cu 15-20 % faţă de doza de Al2(SO4)3.
Doza de coagulant pentru care reducerea turbidităţii este bruscă şi a cărei valoare nu
depăşeşte 20 g SiO2, indică doza optimă.
- varul, folosit pentru asigurarea unui pH optim apei care urmează a fi tratată;
- silice activată, folosită ca adjuvant de tip mineral (ajutători de coagulare);
- poliacrilamidă, adjuvant de tip organic;
- cărbune activ praf, substanţă recomandată ȋn cazul unor ape cu un conţinut de
substanţe organice ridicat.
Doza pentru reactivul de alcalinizare (cel mai des utilizat – laptele de var) folosit ȋn
cazul surselor de apă care nu au alcalinitate naturală suficientă, se poate stabili
teoretic şi experimental. Relaţia de calcul a dozei de alcalinizare ţine cont de
alcalinitatea normală a apei de tratat şi de concentraţia reactivilor folosiţi pentru
alcalinizare şi coagulare:
𝐷 100
𝑀 = 𝑒1 × ( − 𝐴 + 1) ×
𝑒2 𝐶
unde:
𝐷 100 30 100
𝑀 = 𝑒1 × ( − 𝐴 + 1) × = 28 × ( − 1,25 + 1) × = 19,5 = 20 𝑚𝑔/𝑙
𝑒2 𝐶 57 40
Dacă, prin aplicarea acestei relaţii, M are valoare negativă, nu mai este necesară
tratarea cu var.
Doza optimă de cărbune activ praf se determină prin teste de laborator, folosind apă
tratată cu doza optimă de coagulant, lăsată să sedimenteze 15-20 min şi apoi
decantată.
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 93 din 115
Experimentele se execută cu ajutorul unui agitator multiplu, ȋn ale cărui pahare se
adaugă, ȋn apa decantată, doze de cărbune activ cuprinse ȋntre 10-50 mg/l (este
recomandabilă utilizarea unei suspensii de cărbune activ cu concentraţia de 0,5 %). Se
lasă apoi un timp de contact cărbune-apă de min. 20 minute, la o turaţie de 140-160
rot/min.
- se determină cantitatea totală de suspensii aflate ȋn apă, prin filtrarea unui volum
cunoscut de apă, uscare şi cântărire la masă constantă; concentraţia ȋn suspensii,
notată P0, se exprimă ȋn mg/l;
- se ȋmparte proba de apă ȋn 5-10 vase de sticlă, de acelaşi volum şi aceeaşi ȋnălţime
H şi se lasă ȋn repaus pentru sedimentare;
- la intervale diferite de timp se sifonează lichidul limpezit din fiecare vas (5 min
primul vas, 10 min al doilea vas etc.), iar depunerile rămase se filtrează, usucă,
cântăresc, rezultând P1, P2, ..., Px mg/l suspensii depuse;
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 94 din 115
- se exprimă aceste cantităţi ȋn % (Px*100/P0) şi se trasează diagrama de sedimentare
a suspensiilor din apă, ȋn funcţie de timp.
Ȋn cazul ȋn care se folosesc coagulanţi, se repetă operaţiile pentru probe de apă la care
s-a adăugat şi o doză de coagulant.
𝐻
𝑈= , 𝑚𝑚/𝑠
60 × 𝑡
unde:
𝐴 15
𝑆= = = 0,21
𝐵 70
S – indicele cantităţii de suspensii depuse.
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 95 din 115
Astfel de curbe se folosesc la proiectarea decantoarelor, calculate pentru reţinerea
unui anumit procent de suspensii din apa brută, cât şi pentru verificarea eficienţei ȋn
reţinerea suspensiilor.
Principiul metodei de lucru constă ȋn introducerea unui litru de apă ȋn conul Imhoff şi
determinarea, la intervale de timp bine stabilite, a turbidităţii şi a volumului de
sediment depus. Rezultatele se pot ȋnscrie ȋn tabele sau grafice pe o curbă având drept
coordonate timpul ȋn abscisă, respectiv turbiditatea sau volumul de sediment depus ȋn
ordonată.
Pentru comparare, experimentele se efectuează la apa brută, apa ieşită din camera de
amestec şi din camera de reacţie.
Ȋnregistrarea automată a depunerilor se face sub forma unor curbe, cu ajutorul unui
ȋnregistrator cu peniţă. La fiecare 2 mg de suspensii depuse pe talerul balanţei, acul
indicator se deplasează cu un pas de 0,08 cm.
Cantitatea de suspensii depusă la un moment dat pe talerul balanţei, notată R’, este
egală cu:
𝑑
𝑅′ = × 2 , 𝑚𝑔
0,08
Sau ȋn %:
100
𝑅(%) = 𝑅′ ×
𝐴
- viteza de filtrare;
- pierderea de sarcină la trecerea prin mediul filtrant;
- porozitatea mediului filtrant;
- suprafaţa efectivă de filtrare;
- viteza tamburului;
- calitatea fluidului.
1 𝐻𝑐
𝐼= × 𝑙𝑔
𝑣 𝐻𝑜
unde:
v – viteza de filtrare;
Cu cât indicele de filtrabilitate este mai mare, cu atât apa va fi mai dificil de tratat.
Stabilirea necesarului de clor se face pe apa filtrată care urmează a fi supusă procesului
de dezinfecţie. Determinarea serveşte la stabilirea dozei de clor ce urmează a fi
introdusă ȋn apa filtrată, ȋn rezervorul de contact.
Iniţial, se prepară o soluţie diluată de apă de clor, prin barbotarea de clor gazos ȋn apă,
până la obţinerea unei coloraţii slab gălbuie. Apoi se determină conţinutul ȋn clor al
apei de clor prin titrare cu tiosulfat de sodiu (Na2S2O3) 0,02 N, ȋn prezenţă de amidon
soluţie 1 %, ca indicator.
𝑚𝑔 𝑁 × 𝑓 × 𝑉1 × 1000
𝐶𝑙𝑜𝑟 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣, = × 35,5
𝑙 𝑉2
unde:
Se reprezintă grafic funcţia clor rezidual liber – clor introdus. Determinarea la care
conţinutul ȋn clor rezidual liber este conform prevederilor standard (ȋn general 0,2 -
0,3 mg/l) se consideră ca fiind necesar de clor.
Apa distribuită prin reţeaua de alimentare trebuie să fie stabilă, adică să nu-şi schimbe
compoziţia şi să nu intre ȋn reacţie cu materialele din care sunt confecţionate
conductele, rezervoarele, vanele etc.
Gradul de stabilitate a unei ape este dat de comportarea chimică a apei la sursă şi poate
fi modificat prin modul de tratare a apei.
Corozivitatea apei depinde de cantitatea de acid carbonic, oxigen sau alţi agenţi
corozivi dizolvaţi ȋn apă (cum ar fi un exces de sulfaţi, de cloruri etc.). De asemenea,
saturarea cu carbonaţi, sulfaţi de calciu sau hidroxid de magneziu influenţează
caracterul coroziv al apei.
𝐴𝑖
𝑖𝑠 =
𝐴𝑑
unde:
𝑝𝐻𝑖
𝐼𝑠 =
𝑝𝐻𝑑
unde:
Ȋn cazul acestor două relaţii, la valori mai mari ca unitatea, apa are capacitatea de a
depune sedimente. La indici mai mici ca unitatea, apa este capabilă de o dizolvare
complementară a CaCO3.
𝑖𝑠 = 𝑝𝐻𝑖 − 𝑝𝐻𝑑
𝑑𝑜𝑝𝑡 × 𝑄𝑎𝑝𝑎
𝑄𝑐𝑜𝑎𝑔𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡 =
𝐶
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 101 din 115
unde:
Debitul de coagulant astfel determinat se introduce fie prin pompe dozatoare, prin
reglajul corespunzător al cursei pistonului, fie gravimetric, prin calibrarea orificiilor
de curgere a coagulantului.
Ȋn cazul ȋn care apar diferenţe notabile ȋn modul de depunere a suspensiilor din proba
astfel prelevată şi tratată faţă de depunerea apei brute, atunci se poate concluziona că
dozarea a fost corectă.
Ȋnaintea punerii ȋn funcţiune a unui decantor, este necesară executarea unor operaţii
preliminare.
- punerea ȋn funcţiune;
- exploatarea curentă;
- oprirea instalaţiei şi revizia;
- determinări şi programe de urmărire;
- adaptarea exploatării la diferite situaţii de calitate a apei.
- controlul orar şi reglarea debitelor de apă care intră şi ies din decantoare;
- reglarea şi urmărirea funcţionării podurilor racloare;
- controlul vizual orar al eficienţei decantării, prin examinarea procesului de formare
a flocoanelor şi a transparenţei apei la punctul de ieşire din decantor, precum şi
recoltarea de probe ȋn vederea determinării turbidităţii şi a concentraţiei
suspensiilor ȋn stratul suspensional;
- programarea momentelor de evacuare a nămoolului;
- pornirea şi oprirea pompei;
- manevrarea stăvilarelor de admisie a apei ȋn filtre şi a celor de descărcare ȋn canal.
Dacă turbiditatea apei decantate este mai mare de 10 - 15 grade de SiO2, se consideră
că exploatarea decantoarelor este necorespunzătoare, căutându-se cauza acestei
situaţii, care poate fi:
Reglarea debitului de filtrare se poate efectua manual, dar această metodă este mai
puţin recomandată, deoarece poate da şocuri care influenţează negativ calitatea
efluentului.
Prin filtrarea cu debit variabil, debitul maxim stabilit la ȋnceputul filtrării este lăsat să
scadă, pe măsura colmatării filtrului. Ciclul de filtrare este limitat fie de atingerea unei
valori minim admisibile a vitezei de filtrare, fie de o valoare maxim admisibilă a
pierderii de sarcină, fie de momentul ȋn care calitatea efluentului nu mai este cea
corespunzătoare.
Ȋn literatură există date privind funcţionarea ȋn paralel a unor filtre cu debit constant
şi a unor filtre cu debit variabil. Foarte important pentru funcţionarea filtrelor cu debit
variabil este cunoaşterea, ȋn fiecare moment, pentru fiecare cuvă de filtrare, a vitezei
de filtrare corespunzătoare.
Tratarea apei cu clor se realizează prin intermediul unor instalaţii special concepute,
care asigură introducerea clorului gazos, ȋn scopul distrugerii agenţilor patogeni.
Realizate ȋn 4 tipodimensiuni, aceste instalaţii permit introducerea unor debite de clor
cuprinse ȋntre 5 şi150 g Cl2/h.
Datorită proprietăţilor toxice ale clorului aceste instalaţii sunt aşezate ȋn camere
speciale, cu comunicare directă cu exteriorul, având instalaţii de ventilaţie
corespunzătoare.
Instalaţiile pentru dozarea clorului cer o supraveghere permanentă din partea unui
personal special pregătit pentru exploatare.
Pentru apa brută, respectiv apa tratată, se vor urmări şi modificările biologice ale apei,
ȋn corelaţie cu indicatorii fizico-chimici. Analizele biologice şi bacteriologice se
efectuează ȋn conformitate cu prevederile legale şi standardele ȋn vigoare.
- turbidimetru;
- spectrofotometru;
Un prim aspect al aprecierii fiabilităţii unui sistem de alimentare cu apă este legat de
capacitatea construcţiilor de a satisface cerinţele cantitative ale consumatorilor, pe
durata unei perioade prelungite de secetă, când cerinţa de apă poate fi maximă.
Ȋn consecinţă, este de mare importanţă ca necesarul de apă să fie prognozat cât mai
precis posibil, ȋntr-o perspectivă de evoluţie de 15-25 ani. Deoarece este greu de
estimat, cerinţele viitoare de apă ale consumatorilor industriali, se impune ca
dimensionarea sistemelor de alimentare cu apă să se facă cu un anumit grad de
supradimensionare faţă de situaţia existentă ȋn momentul proiectării, iar alte
obiective, cum ar fi staţii de pompare, capacităţi de tratare, să se realizeze după o
concepţie care să permită extinderea, fără a ȋntrerupe funcţionarea etapei realizate
anterior.
Pentru situaţii de secetă, satisfacerea cerinţelor de apă impune existenţa fie a unor
rezervoare de rezervă, cu o capacitate corespunzătoare, fie găsirea de noi resurse.
Ȋn afara acestor deficienţe, o altă categorie de situaţii speciale sunt cele care apar la
staţiile de pompare, cu o influenţă directă asupra fiabilităţii funcţionării ȋntregului
sistem de alimentare cu apă.
- inspecţia preventivă;
- revizia preventivă;
- reparaţii curente.
unde:
Costul apei este necesar să fie cât mai redus, ȋn condiţiile asigurării apei tratate la
nivelul de calitate cerut. Realizarea acestui obiectiv se poate face pe mai multe căi, şi
anume: