Tratarea Apei Si Evaluarea Receptivității Straturilor

Tratarea apei si evaluarea
receptivității straturilor
Suport de curs
Dr. Ing. Maria Florea

CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE APĂ ......................................................................................... 5
1.1. Tipuri de ape .......................................................................................................................................................... 5
1.2. Proprietăţile apei pure ....................................................................................................................................... 8
1.3. Caracteristici fizico-chimice generale ale apei din surse naturale................................................. 14
1.3.1. Conţinutul în suspensii şi turbiditatea apei ................................................................................... 15
1.3.2. Gazele conţinute în apă .......................................................................................................................... 17
1.3.3. Săruri dizolvate ......................................................................................................................................... 21
1.3.4. Substanţe organice................................................................................................................................... 23
1.4. Caracteristici biologice şi bacteriologice ale apei din surse naturale ........................................... 24
1.4.1. Analiza hidrobiologică ............................................................................................................................ 24
1.4.2. Analiza bacteriologică............................................................................................................................. 24
CAPITOLUL II CALITĂŢI SPECIFICE ALE APEI DIN DIFERITE SURSE ........................................................... 27
2.1. Surse de apă de suprafaţă .............................................................................................................................. 27
2.1.1. Apa de râu ................................................................................................................................................... 28
2.1.2. Apa lacurilor naturale şi artificiale .................................................................................................... 28
2.1.3. Apa mărilor şi oceanelor ....................................................................................................................... 30
2.2. Surse de apă de subterană ............................................................................................................................. 31
2.2.1. Clasificarea stratelor acvifere subterane de apă .......................................................................... 31
2.2.2. Caracterizarea apelor subterane ........................................................................................................ 31
2.2.3. Apa de zăcământ ....................................................................................................................................... 32
2.3. Poluarea surselor naturale de apă şi consecinţele sale ...................................................................... 33
2.3.1. Surse de poluare a apei .......................................................................................................................... 33
2.3.2. Efectele şi consecinţele poluării ......................................................................................................... 34
CAPITOLUL III CONDIŢII DE CALITATE PENTRU APA POTABILĂ, APA INDUSTRIALĂ, APA DE
IRIGAȚII ŞI APA DE INJECŢIE SONDE ......................................................................................................................... 36
3.1. Condiţii de calitate pentru apa potabilă ................................................................................................... 36
3.1.1. Indicatori sau proprietăţi organoleptice şi fizice ......................................................................... 37
3.1.2. Indicatori sau proprietăţi chimice ..................................................................................................... 37
3.1.3. Indicatori sau factori microbiologici ................................................................................................. 39
3.1.4. Indicatori sau factori radioactivi ........................................................................................................ 39
3.2. Condiţii de calitate pentru apa industrială.............................................................................................. 40
3.3. Condiţii de calitate pentru apa de irigaţii ................................................................................................ 41
3.4. Condiţii de calitate pentru apele de injecţie ........................................................................................... 43
Capitolul IV PROCEDEE DE TRATARE A APEI DIN DIFERITE SURSE ............................................................ 45
4.1. Tehnici de tratare a apei din surse naturale pentru obţinerea apei potabile şi industriale 45
4.1.1. Sitarea ........................................................................................................................................................... 47
4.1.2. Presedimentarea....................................................................................................................................... 48
4.1.3. Flocularea .................................................................................................................................................... 49
4.1.4. Decantarea apei......................................................................................................................................... 53
4.1.5. Filtrarea apei .............................................................................................................................................. 56
TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 1 din 115

4.1.6. Dezinfecţia apei ......................................................................................................................................... 58
4.2. Tehnici speciale de tratare a apei ............................................................................................................... 60
4.2.1. Aerarea apei ............................................................................................................................................... 60
4.2.2. Tratarea folosind schimbătorii de ioni ............................................................................................ 62
4.2.3. Tratarea cu cărbune activ ..................................................................................................................... 62
4.2.4. Osmoza ......................................................................................................................................................... 63
4.2.5. Electrocoagularea..................................................................................................................................... 64
4.3. Obiective speciale ale tratării apei ............................................................................................................. 64
4.3.1. Metode de corectare a echilibrului carbonic al apei ................................................................... 64
4.3.2. Ȋndepărtarea H2S şi a sulfurilor din apă ......................................................................................... 68
4.3.3. Eliminarea fierului şi manganului ..................................................................................................... 69
4.4. Tehnici de tratare a apei de zăcământ, ȋn scopul reinjectării ȋn strat........................................... 73
4.4.1. Sisteme de tratare a apei de zăcământ ............................................................................................. 74
4.4.2. Ȋndepărtarea particulelor solide ........................................................................................................ 75
4.4.3. Ȋndepărtarea ţiţeiului.............................................................................................................................. 78
Capitolul V ALCĂTUIREA STAŢIILOR DE TRATARE A APEI DIN SURSE NATURALE .............................. 79
5.1. Scheme tehnologice de tratare a apei din surse naturale ................................................................. 79
5.2. Construcţii şi instalaţii anexe ....................................................................................................................... 84
5.2.1. Staţii de pompare ..................................................................................................................................... 84
5.2.2. Rezervoare de ȋnmagazinare ............................................................................................................... 85
5.3. Instalaţii de automatizare şi dispecerizare ȋn tratarea şi distribuţia apei .................................. 86
5.4. Laboratorul unei staţii de tratare ............................................................................................................... 86
CAPITOLUL VI EXPLOATAREA STAŢIILOR DE TRATARE A APEI DIN SURSE NATURALE ................... 88
6.1. Determinări tehnologice ................................................................................................................................ 89
6.1.1. Reactivi şi doze necesare ....................................................................................................................... 89
6.1.2. Teste de sedimentare.............................................................................................................................. 94
6.1.3. Teste de filtrare ......................................................................................................................................... 97
6.1.4. Stabilirea necesarului de clor .............................................................................................................. 98
6.1.5. Determinarea gradului de coroziune şi de stabilitate a apei ................................................... 99
6.2. Verificarea funcţionării instalaţiilor din gospodăria de reactivi ................................................. 100
6.2.1. Prepararea reactivilor ......................................................................................................................... 101
6.2.2. Stabilirea dozelor de reactivi ............................................................................................................ 101
6.3. Exploatarea decantoarelor ......................................................................................................................... 102
6.3.1. Regulamentul de exploatare a decantoarelor ............................................................................ 103
6.4. Exploatarea filtrelor de nisip ..................................................................................................................... 105
6.5. Exploatarea instalaţiei de clorinare a apei ........................................................................................... 107
CAPITOLUL VII URMĂRIREA EFICIENŢEI ȊN EXPLOATARE A STAŢIILOR DE TRATARE A APEI ... 108
7.1. Parametrii cantitativi.................................................................................................................................... 108
7.2. Parametrii calitativi....................................................................................................................................... 109
CAPITOLUL VIII FIABILITATEA ŞI ȊNTREŢINEREA STAŢIEI DE TRATARE A APEI.............................. 111
8.1. Probleme de fiabilitate a staţiei de tratare........................................................................................... 111
8.2. Lucrări de ȋntreţinere la staţia de tratare ............................................................................................. 112
CAPITOLUL IX ASPECTE ECONOMICE .................................................................................................................... 114
Lista figurilor
Figură 1 Structura moleculei de apă ................................................................................................... 8

Figură 2 Repartiţia forţelor de atracţie într-un lichid .............................................................. 13
Figură 3 Schemă - formele sub care CO2 se poate găsi în apă ............................................... 19
Figură 4 Schema generală de tratare a apei .................................................................................. 47
Figură 5 Deznisipator orizontal ......................................................................................................... 48
Figură 6 Decantor orizontal cu curățire mecanică ..................................................................... 54
Figură 7 Decantor radial ....................................................................................................................... 54
Figură 8 Decantor vertical .................................................................................................................... 55
Figură 9 Filtru descendent ................................................................................................................... 57
Figură 10 Filtru ascendent ................................................................................................................... 57
Figură 11 Filtru cu dublu strat............................................................................................................ 57
Figură 12 Filtru cu 3 straturi ............................................................................................................... 57
Figură 13 Filtru cu 5 straturi ............................................................................................................... 57
Figură 14 Filtru cu dublu sens ............................................................................................................ 57
Figură 15 Coloane de aerare cu talere............................................................................................. 61
Figură 16 Coloană de aerare cu umplutură................................................................................... 61
Figură 17 Utilaj de aerare cu sprinklere ......................................................................................... 61
Figură 18 Schema generală de principiu a unei staţii de tratare a apei de zăcământ. 74
Figură 19 Sistem de tratare închis .................................................................................................... 74
Figură 20 Sistem de tratare deschis ................................................................................................. 75
Figură 21 Bazin de sedimentare ........................................................................................................ 76
Figură 22 Bazin de sedimentare cu fund înclinat ....................................................................... 76
Figură 23 Filtru cu cartuș filtrant sub pesiune ............................................................................ 78
Figură 24 Filtru cu D.E. cu spalare inversă .................................................................................... 78
Figură 25 Schemă tratare apă de râu a) ......................................................................................... 79
Figură 26 Schemă tratare apă de râu b) ......................................................................................... 80
Figură 27 Scheme de tratare apă din lacuri de acumulare c) și d) ...................................... 80
Figură 28 Diagrama de sedimentare a suspensiilor .................................................................. 95

BIBLIOGRAFIE
1. Teodosiu, C., Tehnologia apei potabile şi industriale, Ed. Matrix Rom, Bucureşti,
2001.
2. Rojanschi, V., Cartea operatorului din staţia de tratare a apei, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1996.
3. Racoviţeanu, G., Teoria decantării şi filtrării apei, Ed. Matrix Rom, Bucureşti,
2003.
4. Stoianovici, C., Procedee şi echipamente mecanice pentru tratarea şi epurarea

apei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1992.
5. Stoianovici, D., Stoicescu, M., Transportul, colectarea şi depozitarea lichidelor,

UPG, 2010.
6. Dr. Ing. Maria Florea, Suport de curs tratarea apei, 2019.

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE APĂ
Apa este substanţa cea mai răspândită de pe suprafaţa globului pământesc, constituind
HIDROSFERA, cu un volum de 1370·109 m3.
Procentual, volumul de apă dulce din fluvii, lacuri şi ape subterane reprezintă
aproximativ 0,7 %, apa mărilor şi oceanelor constituie 97 %, iar restul de circa 2,3 %
este apa înglobată în gheţari şi calote polare.
Prin cantitatea mare de apă din straturile superioare, Pământul se deosebeşte

fundamental de celelalte planete, care sunt sărace sau lipsite de apă.
Apa este componenta fundamentală a materiei vii, reprezentând, în medie, 80 %.
Astfel, în organismul animalelor superioare, procentul de apă este de 60 – 70 %, la

microorganisme 50 %, iar în alimente procentul de apă variază: carne 65 %, lapte 90
%, mere 85 %, roşii 95 %.
Valori foarte mari ale conţinutului de apă se întâlnesc la organismele marine (până la
98 % în alge, meduze).
În aceeaşi măsură în care apa este necesară pentru existenţa şi evoluţia materiei vii,
apa este o componentă foarte valoroasă pentru activităţile umane, având o contribuţie
importantă în dezvoltarea societăţii.
1.1. Tipuri de ape
Sub formă lichidă, apa acoperă mai mult de 2/3 din suprafaţa globului pământesc,
alcătuind categoria de ape numite APE DE SUPRAFAŢĂ, constituite din ape
curgătoare (râuri cu afluenţii lor şi fluvii), lacuri naturale şi artificiale, apele mărilor şi
oceanelor.
Apa râurilor are o compoziţie variabilă, după compoziţia afluenţilor. Afluenţii bogaţi
în substanţe minerale dizolvate pot mări considerabil procentul de săruri din apa de
râu.
Apa mărilor are un conţinut de săruri de 10 - 35 g/l. În mările închise, concentraţia

de săruri este mult mai mare (ex.: în Marea Moartă, concentraţia de săruri este atât de
mare – 270 g/l – încât viaţa nu poate exista; Marea Neagră are 38 g/l).
Apa oceanelor are un conţinut în săruri de 32 - 38 g/l.

Există un circuit al apei în natură: căldura soarelui provoacă evaporarea apelor de
suprafaţă, iar vaporii formaţi se ridică în atmosferă. Dacă în atmosfera saturată cu
vapori de apă are loc o scădere de temperatură, o parte din vapori se condensează şi
iau forma de nori, ceaţă, ploaie, zăpadă sau grindină.
În timpul nopţilor răcoroase din anotimpurile călduroase, se depune roua, iar când
temperatura solului scade sub 0 °C se depune bruma. Toate acestea formează
categoria de ape numite APE METEORICE.
Apele căzute pe pământ sau rezultate din topirea zăpezilor, o parte din ele umplu din
nou lacurile, râurile, fluviile, mările şi oceanele, o altă parte străbat prin straturile de
pământ, la diferite adâncimi, formând APELE FREATICE (primul strat acvifer de sub
nivelul natural al solului).
Dacă în calea lor aceste ape întâlnesc un strat impermeabil de argilă, ele se adună acolo
şi formează categoria APELOR SUBTERANE.
Apele subterane au compoziţia cea mai variată dintre toate apele naturale. Cantitatea
şi natura substanţelor dizolvate în apele subterane depinde de natura stratelor de
pământ străbătute, precum şi de timpul de contact cu aceste strate.
Apele subterane care conţin dizolvate cantităţi mai mari de diferite substanţe solide
sau gazoase, ajungând la suprafaţă, formează izvoare naturale de ape minerale.
În funcţie de natura substanţelor conţinute, apele minerale pot fi acide (au conţinut
mare de CO2), alcaline (conţin NaHCO3), sărate (NaCl), amare (MgSO4 şi Na2SO4),
sulfuroase, iodurate, bromurate, feruginoase etc.
În cadrul apelor subterane, o categorie importantă o reprezintă apele de zăcământ.

Aceste ape însoţesc zăcămintele de hidrocarburi, fiind asociate acestor sisteme ca apă
liberă sau legată. Sunt ape de adâncimi mari şi au un conţinut foarte mare de săruri
dizolvate (ex. în Bazinul Transilvaniei, salinitatea apelor de zăcământ variază, în
medie, între 80 - 120 g/l; limita maxim admisă: 0,4 - 0,5 g/l NaCl). Prezenţa acestor
săruri este rezultatul acţiunii de dizolvare pe care apa o realizează în circuitul său prin
natură.
Toate apele anterior menţionate constituie ape naturale şi conţin, în cantităţi

variabile, diferite substanţe, cum ar fi: gaze şi săruri dizolvate, substanţe organice,
bacterii etc.

Când conţinutul de săruri dizolvate este mic, apele respective se numesc ape moi, iar
când conţinutul de săruri dizolvate este mare vorbim de ape dure.
Apa de ploaie este cea mai curată dintre toate apele naturale. Fiind însă în contact
prelungit cu aerul, ea preia diferite impurităţi: CO2, NH3, H2S.
În afară de apele naturale, există şi categoria de APE UZATE (sau reziduale).
Prin ape uzate se înţelege amestecul de ape uzate menajere provenite din
gospodării, ape uzate industriale şi ape meteorice de drenaj.
Apele uzate industriale sunt apele rezultate în urma unor procese industriale (ex.
tăbăcării, abatoare, fabrici de zahăr, amidon, celuloză etc.) care contin substanţe de
natură animală şi vegetală şi care, prin intermediul unor canale de scurgere, sunt
conduse în râuri sau în ape stătătoare.
În funcţie de scopul folosirii ei, fiecare categorie de apă trebuie să îndeplinească

anumite condiţii de calitate, stabilite prin standarde naţionale şi internaţionale.
Astfel, există standarde sau alte acte normative privind:
- condiţiile de calitate ale apelor de suprafaţă, în vederea potabilizării (HG

662/2005, Ordinul 1146/2002);
- condiţiile de calitate ale apei potabile (Legea apei potabile nr. 458/2002, STAS
1342/1991);
- condiţiile de calitate pentru apele uzate care urmează a fi deversate în emisari
(Hotărârea 188/2002);
Pentru a realiza încadrarea în standardele de calitate cerute pentru o utilizare

specifică (apă potabilă, apă industrială de diferite categorii, apă ultrapură), apele din
diferite surse sunt tratate printr-o succesiune de operaţii în staţiile de tratare a apei,
gradul de tratare diferind în funcţie de calitatea sursei utilizate şi de cerinţele
consumatorului.
Termenul utilizat în literatura de specialitate pentru obţinerea apei potabile este de

tratare, în timp ce pentru depoluarea apelor uzate municipale sau industriale,
termenul specific este de epurare.

1.2. Proprietăţile apei pure
O moleculă de apă constă dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen, uniţi
printr-o legătură covalentă puternică.
Structura moleculei de apă se reprezintă astfel:
Figură 1 Structura moleculei de apă
În molecula de apă, nucleele celor doi atomi de hidrogen formează cu centrul atomului
de oxigen un unghi de 104°54’. Ca urmare a acestei structuri, molecula de apă are un
moment electric (moment de dipol) pronunţat (cu cât momentul de dipol este mai
mare, legătura dintre atomii componenţi are mai mult caracter ionic), motiv pentru
care apa este utilizată ca solvent al electroliţilor.
• Molecula de apă, fiind foarte stabilă, descompunerea apei în componenetele ei (H2

şi O2) poate fi realizată prin disociere termică la temperaturi înalte (peste 1000 °C) sau
prin electroliză.
𝐻2 𝑂 → 𝐻2 + 1⁄2 𝑂2
• Ţinând cont de raportul de combinare între hidrogen şi oxigen (2 : 1 în volume,
respectiv 1 : 8 în unităţi de masă), rezultă compoziţia masică a apei: 11,1 % H2 şi 88,9
% O2.
• Apa este un lichid incolor în cantităţi mici; privită în straturi groase, are o culoare
albăstruie-verzuie.
• Apa nu are miros şi nici gust.
• Densitatea apei este maximă la 4 °C şi este egală cu 1 g/cm3 = 1 kg/l = 1000
kg/m3. La alte temperaturi, densitatea apei este:
ρ 0°CH2O(l) = 0,99987 g/cm3 (ρ0°CH2O(s) = 0,9168g/cm3)
ρ4°CH2O = 1 g/cm3
ρ20°CH2O = 0.99823 g/cm3
ρ100°CH2O = 0.95838 g/cm3

Prin urmare, apa se comportă diferit faţă de celelalte lichide a căror densitate scade
continuu, cu creşterea temperaturii. Structura cristalină foarte afânată a gheţii explică
densitatea anormal de mică a acesteia. Prin ridicarea temperaturii, densitatea apei
este afectată atâ de ruperea legăturilor de hidrogen – ceea ce conduce la o contracţie
de volum – cât şi de dilatarea ei termică. La 4 °C aceste efecte se compensează şi, ca
urmare, apa are aici densitatea maximă. La temperaturi peste 4 °C, dilatarea de
volum predomină şi deci densitatea continuă să scadă până în punctul de fierbere.
Acest lucru are o mare importanţă, atât din punct de vedere climatic, cât şi biologic. La
micşorarea temperaturii sub 4 °C, apa din lacuri, a cărei densitate începe să scadă, apoi
gheaţa, rămân la suprafaţă, unde formează un strat izolator faţă de temperatura
scăzutăde afară. Din această cauză, apele adânci nu îngheaţă până la fund, făcând astfel
posibilă existenţa, în timpul iernii, a vieţuitoarelor care trăiesc pe fundul apelor.
• Căldura specifică a apei la 15 °C este de 4,18 J/g (adică 1 cal/g). Ea este, în

general, mai mare decât la alte substanţe. Din această cauză, temperatura cantităţilor
mari de apă – cazul mărilor şi lacurilor – se schimbă mult mai lent decât temperatura
rocilor şi a solului care alcătuiesc uscatul. Temperatura mai constantă a apei are, din
acest motiv, un rol regulator asupra temperaturii aerului. Aşa se explică de ce climatul
la ţărmul mării variază mai puţin în decursul anotimpurilor decât climatul pe
continent.
• Temperatura de solidificare. Apa se solidifică la temperatura de 0 °C. Spre
deosebire de celelalte substanţe solide, gheaţa, fiind mai uşoară decât apa în stare
lichidă, pluteşte pe apă. Acest lucru se datorează structurii cristaline foarte afânate a
gheţii.
Mărirea volumului apei când îngheaţă poate cauza, în timpul iernii, spargerea vaselor,
a cazanelor, a conductelor în care se găseşte apa, sfărâmarea unor stânci din munţi,
prin ale căror crăpături a pătruns apa.
După punctul de solidificare a apei, definit ca temperatura la care pot coexista gheaţa
şi apa în echilibru, la presiune normală, a fost fixată temperatura de 0 °C.
Uneori, dacă răcim apa sub 0 °C, nu se formează gheaţa. Acest fenomen se numeşte
subrăcire. Introducând un cristal de gheaţă în apa subrăcită, are loc îngheţarea ei
bruscă şi ridicarea temperaturii la 0°C.

• Temperatura de fierbere. La 100 °C apa trece în stare de vapori, mărindu-şi
volumul de circa 1700 ori. Căldura latentă de vaporizare a apei (respectiv căldura
latentă de condensare a vaporilor de apă) este de lv = 40,7 kJ/mol.
După punctul de fierbere al apei, adică temperatura la care pot coexista la echilibru
apa şi vaporii de apă, la presiune normală, a fost definită temperatura de 100 °C.
Uneori, încălzind apa, punctul ei de fierbere este depăşit, fără ca fierberea să aibă loc.
În acest caz, are loc o supraîncălzire. Când apa supraîncălzită începe să fiarbă, atunci,
din cauza cantităţii mari de vapori care se formează brusc, ea poate fi împroşcată din
vasul în care se găseşte. Aşa se explică anumite explozii ale cazanelor de abur.
Pentru a împiedica acest fenomen, în laboratoare se obişnuieşte să se introducă în

vasele de fierbere obiecte poroase (ex. cioburi de porţelan, piatră ponce), datorită
cărora se favorizează trecerea lentă a lichidului în stare de vapori.
• Conductibilitatea electrică. Apa pură are o conductibilitate electrică foarte mică,

datorită ionizării ei proprii foarte reduse. Produsul ionic al apei (sau constanta de
autoionizare a apei KH2O) este:
[H3O]+ ∙ [OH]- = 1,1 ∙ 10-14 ioni-g/l, la 20 °C,
Deci, echilibrul reacţiei de autoionizare (sau autoprotoliză) a apei este puternic

deplasat spre stânga:
𝐻2 𝑂 + 𝐻2 𝑂 ↔ 𝐻3 𝑂+ + 𝐻𝑂−
• Constanta dielectrică a apei este o mărime care caracterizează proprietatea unui

mediu de a modifica interacţiunea corpurilor încărcate electric, aflate în el (ex. εaer =
1). Constanta dielectrică a apei este deosebit de mare (ε = 81 la 18 °C; ε = 88 la 0 °C),
ceea ce explică puterea ei ionizantă faţă de substanţele dizolvate în ea, precum şi
• proprietatea de bun dizolvant pe care o posedă (moleculele apei sunt polare).
După Legea lui Coulomb, forţa de atracţie dintre două sarcini de semn contrar este
invers proporţională cu constanta dielectrică a mediului.
Cu cât constanta dielectrică (D) a mediului este mai mare, cu atât câmpul electric este
mai slăbit, ionii existenţi în mediul respectiv pot părăsi poziţiile lor şi se pot solvata
(hidrata).

Sunt solubile în apă acele substanţe care au în moleculă grupe ce pot forma cu apa
legături de hidrogen sau compuşi care se pot hidrata.
Cationii sunt cu atât mai puternic hidrataţi, cu cât sarcina lor este mai mare şi
dimensiunea lor este mai mică. De exemplu, în soluţii de concentraţii egale:
- ionul de Na+ poate lega 8 molecule de H2O;

- ionul de K+ poate lega 4 molecule de H2O;
- ionul de Mg+ poate lega 14 molecule de H2O;
- ionul de Ca+ poate lega 10 molecule de H2O.
Anionii sunt de obicei mai puţin hidrataţi decât cationii, de ex. ionii de halogen fixează
2 - 3 molecule de apă (prin legături de hidrogen).
Proprietatea de dizolvant a apei are o mare importanţă în tehnică, deoarece cele mai
multe reacţii chimice au loc în soluţii apoase. Această proprietate a apei are un loc
primordial şi în natură, astfel:
- seva plantelor este o soluţie apoasă de diferite săruri minerale extrase din sol;
- reacţiile biochimice sunt reacţii în soluţii apoase, între diferite substanţe din
organismul animal.
• Coeficientul de solubilitate în apă a substanţelor solide variază cu temperatura
şi indică gradul în care o substanţă pură se poate dizolva în apă, formând o soluţie
omogenă.
ex.: solubilitatea NaCl la 15 °C este 35,75 g/100 g apă;
solubilitatea NaCl la 50 °C este 36,72 g/100 g apă;
solubilitatea NaCl la 100 °C este 39,20 g/100 g apă.
Există substanţe care formează cu apa soluţii coloidale, cele mai răspândite fiind
argilele, foarte fin divizate.
În apele de suprafaţă se întâlnesc şi coloizi proveniţi din descompunerea substanţelor

organice, in special de origine vegetală.
Solubilitatea în apă a unor substanţe în stare gazoasă este influenţată de temperatură,

coeficientul de solubilitate a acestor substanţe scăzând cu creşterea temperaturii.
Astfel, pentru câteva gaze, coeficientul de solubilitate după Bunsen exprimat ca
volumul de gaze absorbit de unitatea de volum de apă la câteva temperaturi este:

Coeficientul de solubilitate
Substanţa
0 °C 10 °C 20 °C
O2 0,041 0,032 0,028
Aer 0,025 0,020 0,017
CO2 1,800 1,180 0,876
SO2 79,80 55,65 39,37
NH3 1,049 0,812 0,654
CO 0,032 0,026 0,023
• Vâscozitatea reprezintă proprietatea unui fluid datorită căreia iau naştere în

interiorul lui tensiuni tangente la orice element de suprafaţă care separă două porţiuni
de fluid atunci când au o mişcare de alunecare una faţă de alta.
Atunci când lichidele se află în starea de repaus, în orice punct al lichidului între
molecule se exercită acţiuni reciproce, perpendicular pe planul de separaţie. Dacă
lichidul se află în mişcare, deformaţiile sunt însoţite de rezistenţe tangenţiale, care tind
să frâneze mişcarea.
Aceste rezistenţe sunt atribuite unei atracţii între moleculele lichidului, numită
vâscozitate. Această proprietate poate fi caracterizată de un coeficient de vâscozitate
dinamică (μ) şi un coeficient de vâscozitate cinematică (ν), între care există relaţia:
𝜇
𝜗=
𝜌
unde: ρ – densitate = masa unităţii de volum (M/V).
Coeficienţii de vâscozitate variază cu temperatura, şi anume scad când temperatura

creşte.
Exemplu:
10°𝐶
𝜇𝐻2𝑂 = 0,013 𝑃
20°𝐶
𝜇𝐻2𝑂 = 0,010 𝑃
50°𝐶
𝜇𝐻2𝑂 = 0,00549 𝑃
1 Poise = 1 dynă ∙ sec/cm2

Inversul vâscozităţii dinamice (1/μ) se numeşte fluiditate.
• Tensiunea superficială
Între moleculele unui lichid se exercită forţe intermoleculare. Fiecare moleculă aflată
în interiorul lichidului este atrasă de toate celelalte molecule aflate la o anumită
distanţă radială faţă de ea, după care forţele de atracţie devin neglijabile. Ea fiind
atrasă în mod egal în toate direcţiile, forţa rezultantă este practic nulă (a).
Dacă molecula se află la suprafaţa liberă a lichidului, ea va fi atrasă mai mult de către
moleculele de lichid decât de molecule de gaz, acestea fiind în număr mai mic. Ca
urmare, rezultanta forţelor de atracţie este îndreptată spre interior (b).
Dacă o moleculă se găseşte în apropierea suprafeţei de separare gaz-lichid, dar la o

distanţă mai mică decât raza sferei de acţiune a forţelor intermoleculare, ea este atrasă
spre interiorul lichidului (c).
Aceste afirmaţii se reprezintă astfel:
Figură 2 Repartiţia forţelor de atracţie într-un lichid
Forţa cu care o moleculă din stratul superficial al unui lichid este atrasă spre interiorul
lichidului reprezintă presiunea internă sau presiunea moleculară.
Existenţa acestei presiuni interne foarte mari este cauza pentru care lichidele se
comprimă foarte greu.
Potenţialul energetic pe unitatea de suprafaţă ala cestei forţe este cunoscut ca energie
superficială, iar valoarea numerică a acesteia ca tensiune superficială (σ). La toate
lichidele σ scade cu creşterea temperaturii.
Exemplu: Tensiunea superficială a apei pure în contact cu aerul, la diferite temperaturi

este:

Temperatura (°C) σ (dyne/cm)
0 75,6
2 72,75
50 67,91
80 62,60
100 58,90
Tensiunea de la interfaţa dintre apă şi alt lichid care nu este miscibil cu apa este
aproximativ egală cu diferenţa dintre tensiunile superficiale proprii şi scade odată cu
creşterea temperaturii.
• Absorbţia
Lichidele absorb gazele cu care vin în contact. La temperatura obişnuită şi presiunea

atmosferică, apa conţine un volum de aer egal cu circa 2 % din volumul său.
Când are loc o scădere de presiune, o parte din gazele dizolvate se separă şi se
vaporizează. Dacă presiunea scade mult sub presiunea atmosferică, atunci degajarea
gazelor se face violent şi ele formează cu apa o emulsie foarte compresibilă, care poate
perturba în mare măsură instalaţiile hidraulice.
1.3. Caracteristici fizico-chimice generale ale apei din surse naturale
În general, calitatea apelor naturale este determinată de totalitatea substanţelor

minerale sau organice, a gazelor dizolvate, de particulele în suspensie şi organismele
vii prezente în apă.
Din punct de vedere al stării lor naturale, impurităţile pot fi: solide, lichide sau gaze.
După gradul de fineţe, acestea pot fi dispersate în apă sub formă de suspensii, coloizi
sau dizolvate în apă.
În afara substanţelor menţionate, în apele naturale se mai pot găsi şi alte tipuri de
impurităţi, cum ar fi:
- plumb sau cupru, datorită tratării sau sistemului de transport al apei;

- seleniu sau arsen, care pot să apară în apele naturale într-o cantitate suficientă
ca să le afecteze calitatea;

- trasori de substanţe radioactive, în principal radium, dar numai în unele
cazuri de ape subterane concentraţia acestora poate atinge valori periculos de mari.
- alte surse naturale ce conţin crom, cloruri, acizi, alcalii, diferite metale sau
poluanţi organici, toate aduse în receptori de apele uzate provenite din mine,
industrii sau aglomeraţii urbane.
Din punct de vedere al alimentării cu apă, apariţia acestor substanţe în sursă trebuie
să fie evitată, deoarece instalaţiile şi construcţiile de tratare a apei nu sunt în măsură
să le reţină integral. Din acest motiv, au apărut o serie de reglementări privind
calitatea apelor de suprafaţă care pot constitui surse de alimentare cu apă.
Indicatorii care permit caracterizarea fizico-chimică generală a apelor naturale şi

care determină într-o pondere foarte mare tratabilitatea apei din diferite surse şi
alegerea fluxului tehnologic de tratare corespunzător sunt:
• conţinutul în suspensii şi turbiditatea apei;

• gazele conţinute în apă;
• sărurile dizolvate;
• substanţele organice.
1.3.1. Conţinutul în suspensii şi turbiditatea apei
Substanţele în suspensie apar în apele de suprafaţă în principal datorită contactului cu

particulele nisipoase şi argiloase ale malurilor albiei râurilor, din atmosferă şi din
topirea gheţii şi a zăpezii.
În funcţie de provenienţă, grad de eroziune, natura lor, suspensiile din apele naturale
se caracterizează prin diferite grade de dispersie.
În alimentările cu apă, gradul de dispersie a particulelor în suspensie se numeşte

mărime hidraulică şi reprezintă viteza de cădere în apă a particulelor respective.
După mărimea hidraulică, dimensiunea particulelor şi durata de depunere într-o
coloană de apă de 1 m adâncime, particulele în suspensie se clasifică astfel:

Dimensiunea
Timp de Mărimea
Tipul de aproximativă a
depunere pe hidraulică
particule particulei în
adâncime 1 m (mm/s)
suspensie (mm)
Nisip mare 10 s 100 1
Nisip mijlociu 20 s 53 0,5
Praf nisipos
2,5 min 6,9 0,1
(nisip fin)
Mâl 10 - 30 min 1,7 - 0,5 0,05 - 0,027
Mâl fin 4 - 18 h 0,7 - 0,017 0,01 - 0,005
Argilă 48 h 0,005 0,0027
Argilă fină 0,2 - 2 luni 7∙10 - 17∙10-4
-4 1∙10 - 5∙10-4
-3
Particule coloidale 4 ani 7∙10-6 1∙10-4 - 1∙10-6
Substanţele în suspensie se determină în laborator prin filtrare sau centrifugare şi

reprezintă cantitatea totală de solide insolubile prezente într-o cantitate determinată
de apă. Se exprimă în mg/l (dm3) sau g/m3.
Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă pentru caracterizarea apelor

naturale, fiind un factor determinant, atât la stabilirea fluxului tehnologic de tratare a
apei, cât şi la dimensionarea filtrelor.
Din punct de vedere al alimentărilor cu apă, din valoarea suspensiilor totale foarte
importante sunt:
- suspensiile gravimetrice sau decantabile;

- suspensiile coloidale.
Suspensiile gravimetrice reprezintă totalitatea substanţelor solide insolubile, care

pot sedimenta în mod natural, într-o perioadă limitată de timp. Procentul acestor
suspensii în suspensiile totale este un indicator important în dimensionarea şi
exploatarea deznisipatoarelor sau predecantoarelor dintr-o staţie de tratare a apei.
Suspensiile coloidale reprezintă totalitatea substanţelor dispersate în apă, având

diametrul între 1 - 100 mµ şi care, datorită proprietăţilor electrice de suprafaţă,
prezintă un grad mare de stabilitate, care le face practic nesedimentabile în mod
natural. Eliminarea substanţelor coloidale din apă se realizează prin tratamente
chimice, cu reactivi de destabilizare, în scopul coagulării şi precipitării acestora.

Legat de prezenţa substanţelor în suspensie fin dispersate şi a celor coloidale este
turbiditatea apei, indicator de mare importanţă în urmărirea eficienţei staţiilor de
tratare.
Turbiditatea se manifestă prin reducerea transparenţei apei şi se exprimă în grade de

turbiditate. Gradul de turbiditate, denumit şi grad SiO2 reprezintă tulbureala produsă
de 1 mg de caolin într-un litru de apă.
Determinarea turbidităţii se face prin metode bazate pe principiul transparenţei,

metode fotometrice şi metode prin comparare.
1.3.2. Gazele conţinute în apă
Gazele conţinute în sursele de apă şi care interesează în alimentările cu apă sunt: O2,
H2S, CO2 şi NH3.
a) Oxigenul este un gaz puţin solubil şi se află dizolvat în apă sub formă de
molecule de O2. Prezenţa O2 în apă condiţionează existenţa vieţii subacvatice. Toate
apele care se află în contact cu aerul atmosferic conţin oxigen. Apele de origine
subterană conţin foarte puţin oxigen. Solubilitatea în apă a oxigenului depinde de
presiunea atmosferică, temperatura aerului, temperatura apei şi de salinitatea apei.
În apa râurilor, oxigenul poate proveni în urma unor procese, cum ar fi:
- reabsorbţia – adică împrospătarea oxigenului de la suprafaţa cursului de apă.

Oxigenul provenit din atmosferă poate fi absorbit în apă prin difuzie lentă sau
prin contact energic cu apa. Interfaţa apă-aer prezintă o importanţă deosebită în
acest sens (prezenţa poluanţilor, cum ar fi: detergenţi, hidrocarburi, perturbă
serios acest transfer).
- fotosinteza – care poate asigura o importantă realimentare cu oxigen a apei.
Pe de altă parte, microorganismele pentru descompunerea substanţelor organice

existente în apă consumă oxigen.
Determinarea oxigenului dizolvat şi a consumului biochimic de oxigen este

necesară pentru aprecierea gradului de impurificare, de poluare a sursei de apă,
pentru controlul apelor de cazan, al apelor industriale şi a celor reziduale.
În apa potabilă se preferă o cantitate redusă de oxigen (0,6 - 0,8 din concentraţia de
saturaţie), în vederea evitării coroziunii reţelei metalice de distribuţie.
În laborator, determinarea oxigenului dizolvat se face prin metode volumetrice sau
colorimetrice, iar CBO5 se determină ca diferenţă între conţinutul de oxigen dizolvat
în proba de apă înainte şi la sfârşitul unei perioade de incubare (de regulă 5 zile). CBO5
reprezintă o măsură a cantităţii de oxigen necesar bacteriilor pentru descompunerea
biologică a materiei organice, în condiţii aerobe, la 20 °C, timp de 5 zile.
b) Hidrogenul sulfurat este unul din cei mai importanţi compuşi ai sulfului, care
ridică serioase probleme în folosirea apelor subterane ca apă potabilă sau industrială.
Prezenţa H2S în apă conferă gust şi miros neplăcut. Mirosul de ou stricat este detectabil
în apa rece de la o concentraţie de 0,5 mg/l H2S.
Un alt inconvenient al prezenţei H2S în apă îl constituie trecerea lui, sub acţiunea
bacteriilor, în H2SO4, ce corodează conductele de apă:
𝑏𝑎𝑐𝑡𝑒𝑟𝑖𝑖+𝑂2
𝐻2 𝑆 → 𝐻2 𝑆𝑂4
În funcţie de pH-ul apei, H2S se poate afla sub următoarele forme:
- gaz dizolvat în apă, la pH sub 5;

- gaz dizolvat în apă şi ioni de hidrosulfură (HS-), la pH între 5 şi 9;
- ioni de hidrosulfură (HS-) şi ioni de sulfuri (S-), la pH peste 9.
Îndepărtarea H2S şi a formelor sale ionice este foarte dificil de realizat.
c) Bioxidul de carbon se întâlneşte în apă sub formă de molecule dizolvate, o

parte din ele reacţionând cu apa, formând acidul carbonic.
𝐶𝑂2 + 𝐻2 𝑂 ↔ 𝐻2 𝐶𝑂3
În fapt, CO2, H2CO3, ionii carbonat şi bicarbonat se găsesc în echilibru, în apă.
𝐻2 𝐶𝑂3 → 𝐻𝐶𝑂3− + 𝐻+

𝐶𝑂32− + 𝐻+
Formele sub care CO2 se poate găsi în apă pot fi reprezentate prin următoarea schemă:

Figură 3 Schemă - formele sub care CO2 se poate găsi în apă
CO2 liber reprezintă CO2 ca atare, dizolvat în apă şi care are caracter instabil. Se
determină prin titrarea probei de apă cu NaOH la locul recoltării, CO2 liber trecând
astfel în bicarbonat de sodiu.
CO2 agresiv reprezintă CO2 liber dintr-o apă, aflat într-o cantitate care depăşeşte pe cea
necesară menţinerii bicarbonaţilor de calciu în soluţie şi care este capabil să dizolve o
nouă cantitate de carbonaţi. Determinarea CO2 agresiv se bazează pe faptul că acesta
transformă parţial CaCO3 în CaHCO3, care se determină apoi prin titrare cu HCl. Ca
urmare a acestui fapt, cantitatea totală de CO2 liber scade, crescând cantitatea de CO2
legat (sub formă de bicarbonat).
CO2 legat sub formă de bicarbonaţi sau carbonaţi se determină prin descompunerea
acestora cu HCl, în prezenţa unor indicatori de culoare (metiloranj pentru bicarbonaţi
şi fenolftaleina pentru carbonaţi).
În principal CO2 din apele naturale provine din procesele de oxidare a substanţelor
organice, care au loc în apă, respiraţia organismelor şi fermentarea bacteriană a
resturilor organice. În unele cazuri, CO2 are o origine minerală, în funcţie de natura
geologică a terenului.
Prezenţa lui în apă îi dă un gust agreabil apei şi nu prezintă niciun inconvenient pentru
sănătatea consumatorului.
În schimb, cunoaşterea echilibrului carbonic este foarte importantă pentru apele

utilizate în industrie.
d) Amoniacul

Azotul este unul dintre elementele principale pentru susţinerea vieţii, intervenind în
diferite faze de existenţă a plantelor şi animalelor.
Formele sub care apare azotul în apă sunt:
- azotul molecular (N2);

- azot legat în diferite combinaţii organice;
- azotul amoniacal (NH4+);
- amoniac (NH3);
- azotiţi (NO2-);
- azotaţi (NO3-).
Amoniacul reprezintă o fază intermediară în ciclul complex al azotului. În stadiul său

iniţial, amoniacul este un gaz solubil în apă, dar în anumite condiţii de pH, el se
transformă fie într-un compus necombinat, fie sub formă ionizată.
Azotul amoniacal decelat în cursurile de apă poate proveni dintr-un mare număr de
surse:
1) din ploaie şi zăpadă, care pot conţine urme de amoniac, ce variază între 0,1 - 2
mg/l;
2) reducerea bacteriană a nitriţilor (NO2-) de către bacteriile anaerobe poate cauza
prezenţa amoniacului în apele de profunzime, curate din punct de vedere
biologic şi organic;
3) deşeurile vegetale şi animale conţinute în sol sunt la originea unei producţii mari
de azot amoniacal, după degradarea proteinelor şi a materiilor organice
azotoase;
4) cea mai mare parte a azotului aflat în apele de suprafaţă provine din
descompunerea materiei organice azotoase conţinute în alge, plante sau patul
vegetal de pe fundul râurilor.
Prezenţa azotului amoniacal în cantitate relativ importantă poate indica o

contaminare a apei cu dejecţii de origine umană sau industrială. Urina umană sau
animală conţine o cantitate mare de uree care hidrolizează, trecând în NH 3. De
asemenea, un mare număr de industrii sunt la originea alimentării cu azot amoniacal
a cursurilor de apă.
Prezenţa azotului amoniacal în apa potabilă este limitată de norme la cantităţi foarte
mici (sub 0,05 mg/l) – este recomandarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii – datorită
efectelor nocive pe care le poate avea asupra consumatorilor. În emisarii naturali,
limita maxim admisă, conform NTPA001, este 2 mg/l.
e) Nitriţii
Reprezintă o fază intermediară între NH3 şi nitraţi, provenind fie în urma oxidării
bacteriene a NH3, fie în urma reducerii bacteriene a NO3-.
Prezenţa nitriţilor de origine naturală în apă este foarte rară şi s-a remarcat acest lucru
în apele provenite din topirea zăpezilor sau în straturile acvifere profunde. În cazul
unei ape de foarte bună calitate, dar care conţine nitriţi, este necesar să se efectueze şi
analiza bacteriologică şi chimică, pentru a se stabili cauzele prezenţei nitriţilor în apă.
Conţinutul de azotiţi în apa potabilă nu poate depăşi 0,1 - 0,3 mg/l. Prezenţa unui exces
de nitriţi în apa potabilă poate provoca hipotensiune la adulţi, iar la copiii nou-născuţi
nitriţii se combină cu hemoglobina din sânge şi formează methemoglobina, care
blochează circulaţia.
În emisarii naturali, limita maxim admisă, conform NTPA001, este 2 mg/l.
f) Nitraţii constituie stadiul final de oxidare a azotului organic. Prezenţa nitraţilor

în apele naturale se explică prin contactul apei cu solul bazinului hidrografic.
Activitatea umană contribuie la îmbogăţirea conţinutului în azotaţi a surselor de apă,
prin:
- descărcarea de ape uzate domestice;
- folosirea de îngrăşăminte pe terenurile agricole;
- descărcarea de deşeuri provenite de la industria de îngrăşăminte.
Prezenţa în apa potabilă a nitraţilor nu prezintă un pericol pentru adulţi sau copii.
Pentru nou-născuţii care absorb nitraţii direct sau indirect, prin alimentele preparate,
prezenţa acestora în apă este periculoasă, deoarece pe traiectul digestiv are loc o
reducere a acestora la nitriţi care, aşa cum am mai precizat, formează
methemoglobinemia, un produs blocant al circulației sângelui.
În apa potabilă, limita maxim admisă este 45 - 50 mg/l.
1.3.3. Săruri dizolvate
În apele naturale se află, în mod obişnuit, următorii anioni şi cationi, de care depind
cele mai importante calităţi ale apei:
cationi H+ Na+ K+ NH4+ Ca2+ Mg2+ Fe2+ Fe3+ Ba2+ Al3+
anioni HO- HCO3- Cl- HS- NO2- NO3- F- SO42- PO43-
În majoritatea cazurilor, sărurile aflate în apele naturale sunt determinate de

următorii ioni: Ca2+, Mg2+, Na+, K+, HCO3-, SO42-, Cl-. Ceilalţi ioni se află în mod obişnuit
în cantităţi neimportante, deşi prezenţa lor în apă influenţează de multe ori esenţial
proprietăţile acesteia.
Conţinutul general de săruri din apă este caracterizat de valoarea reziduului uscat,
definit ca fiind conţinutul total de substanţe anorganice şi organice dizolvate într-o
cantitate de apă evaporată la o temperatură de 105 °C, sau de valoarea reziduului
calcinat, definit ca şi conţinutul de substanţe minerale din reziduul uscat sau fix.
Diferenţa dintre reziduul uscat şi cel calcinat o reprezintă substanţele organice.
Normele pentru apa potabilă sau pentru apele industriale limitează conţinutul în apă
al anumitor săruri, precum şi totalul acestora.
Ionii de calciu se întâlnesc într-o cantitate mai mare sau mai mică în toate apele
naturale. Această mare răspândire se explică prin contactul apei cu rocile calcaroase,
dolomitice sau cu roci care conţin sulfaţi de calciu.
Ionii de sulfat au o prezenţă mare în apele naturale. În apele puţin mineralizate, în

mod obişnuit, concentraţia de ioni sulfat este mai mare decât concetraţia de cloruri.
În apele puternic mineralizate ale lacurilor sărate sau mărilor, clorurile sunt un
component de bază, determinând caracterul sărat al apei.
În esenţă, se poate spune că apele naturale conţin:
- elemente fundamentale;
- elemente caracteristice.
Sunt 6 elemente fundamentale care aparţin tuturor apelor naturale, şi anume:
- molecule de H2CO3;
- ioni de HCO3-, CO32-, H+, HO-, Ca2+.
Dintre elementele caracteristice, se pot menţiona ionii de SO42-, Cl-, Mg2+, Na+, K+. În
funcţie de concentraţia acestor elemente în apele naturale, ele pot conferi apei un
anumit caracter; astfel, pot fi: ape magneziene, ape clorurate, ape sulfatice etc.
1.3.4. Substanţe organice
Conţinutul de substanţe organice din apă este un indicator de calitate foarte

important, deoarece substanţele organice servesc ca suport nutritiv pentru bacterii,
viruşi şi alte organisme vii. Întotdeauna, o mare cantitate de bacterii este asociată cu o
mare cantitate de substanţe organice.
O primă grupă de substanţe organice, având compuşi chimici complicaţi, sunt

substanţele humice, care apar în apele râurilor datorită spălării terenurilor din
bazinul hidrografic, în special în apele râurilor care trec prin zone mlăştinoase.
Alte grupe de substanţe organice provin din descompunerea organismelor vii din
apă, ca rezultat al unor procese chimice şi biochimice.
În prezent, cel mai des întâlnite în apele de suprafaţă şi chiar în cele subterane, sunt
substanţele organice provenite din deversarea de ape uzate, menajere sau
industriale. Aceste substanţe organice sunt cele mai periculoase pentru sănătatea
omului şi foarte dificil de înlăturat din apă.
Determinarea analitică individuală a diferitelor tipuri de substanţe organice care pot

fi conţinute în apele naturale este deosebit de dificil de realizat. De aceea, se recurge
la o apreciere globală a conţinutului de substanţe organice din apă, prin determinarea
oxidabilităţii. Determinarea constă în stabilirea consumului de substanţă oxidantă
(KMnO4 sau K2Cr2O7) folosită pentru oxidarea substanţelor organice conţinute într-un
anumit volum de apă şi se exprimă în echivalent de oxigen. Determinarea este
cunoscută sub denumirea de consum chimic de oxigen (CCO) şi se notează cu CCOMn
când se foloseşte ca oxidant KMnO4, respectiv CCOCr când se foloseşte ca oxidant
K2Cr2O7.
În mod obişnuit, valoarea oxidării cu K2Cr2O7 depăşeşte valoarea oxidării cu KMnO4,

deoarece bicromatul reuşeşte să oxideze mai mulţi compuşi decât permanganatul.
Prezenţa substanţelor organice în apele de alimentare provoacă mari dificultăţi atât

instalaţiilor de tratare, cât şi apelor propriu-zise; astfel:
- imprimă apei gust şi miros neplăcut, precum şi o coloraţie a acesteia, indicatori greu
de corectat;
- asigură suportul nutritiv necesar dezvoltării microorganismelor în reţeaua de
distribuţie;

- îngreunează procesele de tratare a apelor potabile sau industriale (coagulare,
deferizare, demanganizare);
- anumiţi compuşi organici din apele de alimentare sunt toxici sau cancerigeni, şi
aceasta la concentraţii foarte mici, detectabile cu aparatură de laborator specială;
- în prezenţa unor compuşi organici în apa de alimentarea staţiei de tratare se pot
forma diferiţi compuşi halogenaţi odată cu adăugarea clorului pentru dezinfecţia
apei, produşi bănuiţi a fi cancerigeni.
1.4. Caracteristici biologice şi bacteriologice ale apei din surse naturale
1.4.1. Analiza hidrobiologică
Analiza hidrobiologică constă în inventarierea microscopică a fito- şi zooplanctonului,

adică a organismelor vegetale şi animale din masa apei, precum şi analiza
organismelor bentonitice (situate pe fundul apei) şi a celor situate pe diferite
suporturi, din probele de apă prelevate în secţiunea de control a acesteia.
Stabilirea gradului de curăţenie sau poluare a unui râu sau lac se face prin compararea
organismelor existente cu datele din diferite tabele standard care cuprind grupe
faunistice şi număr de unităţi sistematice de organisme indicatoare de apă curată sau
murdară.
Calitatea apei şi modificările datorate diverselor forme de poluare influenţează

puternic compoziţia biocenozelor acvatice (tipul şi numărul de organisme), iar acestea
pot reprezenta un mijloc de diagnosticare a calităţii apei.
Este de precizat că poluanţii nu acţionează doar asupra comunităţilor acvatice prin

acţiune toxică, ce duce la dispariţia unui număr mai mare sau mai mic de specii sau
grupe, dar acţionează şi în domeniul relaţiilor trofice ale unei comunităţi.
În concluzie, se poate spune că analiza biologică vine să completeze analiza chimică.

Dacă analiza chimică este necesară pentru stabilirea exactă a compoziţiei apei, a
tipului de poluare sau a posibilităţilor de utilizare a apei, analiza hidrobiologică este
mai „sintetică” şi mai puţin supusă variabilităţii rezultatelor, indicând o tendinţă de
durată a evoluţiei calităţii apei.
1.4.2. Analiza bacteriologică
Apa destinată utilizării de către om pentru consumul direct sau cea folosită în industria
alimentară trebuie să fie complet lipsită de germeni patogeni. Bolile răspândite prin
apă pot cuprinde un număr mare de persoane, având caracterul unor boli cu extindere
în masă.
Cele mai periculoase boli transmise prin apă sunt bolile infecţioase, care pot îmbrăca
următoarele forme:
- epidemie – când afectează multe persoane, au un caracter exploziv, apar şi dispar

brusc;
- endemie – când afectează un număr redus de persoane din aceeaşi zonă;
- sporadice.
Bolile infecţioase transmise prin apă se pot împărţi în:
- boli bacteriene: febra tifoidă, dizenteria, holera etc.;

- boli virotice: poliomielita, hepatita endemică, conjunctivita etc.;
- boli parazitare: lambliaza, tricomoniaza etc.
Indicatorii bacteriologici au un rol important în aprecierea potenţialului

epidemiologic al surselor de apă. În practica tratării apei au fost adoptaţi, ca indicatori
bacteriologici:
- numărul total de germeni;

- bacilul Coli.
Numărul total de germeni reprezintă numărul de colonii care cresc prin

însămânţarea unui mililitru de apă într-un mediu de cultură, după 24 h de
termostatare la 37 °C.
Cultivarea germenilor se face la 37 °C pentru a depista acei germeni care pot să se

dezvolte în organismul uman şi care pot pătrunde în apă prin contact cu mediul
înconjurător. Numărul total de germeni din apă reprezintă un indicator al purităţii sau
poluării apei. Limita maxim admisă a acestui indicator în reţeaua de distribuţie a apei
potabile este de 20 bacterii/cm3.
Bacilul Coli (Escherichia coli) este indicatorul poluării fecale, întrucât este un germen
saprofit, care trăieşte în intestinele omului şi animalelor. Valoarea bacilului coli ca
indicator bacteriologic în tratarea apei se datorează şi faptului că el este mai rezistent
la substanţe dezinfectante decât majoritatea germenilor patogeni. Rezultatul analizei
se poate exprima în două moduri, şi anume:

- indice coli, adică număr bacili coli la 1 l apă;
- titru coli, prin care se exprimă cantitatea cea mai mică de apă, în ml, în care se mai
pune în evidenţă un bacil coli.

CAPITOLUL II CALITĂŢI SPECIFICE ALE APEI DIN DIFERITE SURSE
Fiecare tip de sursă de apă prezintă caracteristici fizico-chimice şi biologice care

variază de la o regiune la alta, în funcţie de compoziţia mineralogică a zonelor
străbătute, de timpul de contact, de temperatură şi de condiţiile climatice, acestea
având efect direct asupra tehnologiei de tratare a apei din sursa respectivă.
Pentru alimentarea cu apă a centrelor populate şi a industriilor, pot fi utilizate

următoarele surse naturale de apă:
- surse de apă de suprafaţă constituite din:
• ape curgătoare (râuri şi fluvii);

• lacuri naturale şi artificiale;
• apa mărilor şi oceanelor.
- surse de apă subterană constituite din:
• straturi acvifere freatice de diferite adâncimi

• izvoare
2.1. Surse de apă de suprafaţă
Pentru sursele de apă de suprafaţă, prin Ordinul 1146/2002 – Normativ pentru

clasificarea apelor de suprafaţă, se stabilesc care sunt categoriile de folosinţă ale apei
din sursele de suprafaţă şi care sunt condiţiile tehnice de calitate corespunzătoare
principalelor domenii de utilizare a apei din sursa respectivă. Astfel, cursurile de apă
şi lacurile naturale sau artificiale de încadrează, din punct de vedere al calităţii, în trei
categorii:
Categoria I cuprinde apele utilizate pentru:
- alimentarea centralizată cu apă potabilă;

- alimentarea cu apă a fermelor de creştere a animalelor;
- alimentarea cu apă a unităţilor din industria chimică, a medicamentelor, a
băuturilor răcoritoare;
- alimentarea cu apă a culturilor de legume;
- alimentarea cu apă a amenajărilor piscicole;
- zone naturale amenajate pentru înot.

Categoria a II-a cuprinde apele utilizate pentru:
- alimentarea cu apă a unor procese tehnologice industriale;

- ape pentru asigurarea reproducerii şi dezvoltării fondului natural;
- ape pentru scopuri urbanistice şi de agrement.
Categoria a III-a cuprinde apele utilizate pentru:
- alimentarea cu apă a sistemelor de irigare a culturilor agricole;

- alimentarea cu apă a hidrocentralelor;
- alimentarea cu apă a instalaţiilor de răcire.
Pentru fiecare din aceste 3 categorii sunt menţionate în standarde valori limită ale
principalilor indicatori de calitate.
2.1.1. Apa de râu
Râurile reprezintă principala sursă de obţinere a apei potabile şi industriale pentru

România, fiind caracterizate prin:
- o mineralizare mai scăzută, formată din bicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de sodiu,

potasiu, calciu şi magneziu; suma sărurilor minerale dizolvate fiind sub 400 mg/l;
- duritatea totală în general sub 15 ° de duritate (1 grad german = 10 mg/l CaO),
fiind formată în cea mai mare parte din duritate bicarbonatică;
- pH-ul este cuprins între 6,8 - 7,8;
- dintre gazele dizolvate sunt prezente O2 şi CO2 liber (în general, sub 10 mg/l);
- încărcare variabilă cu materii în suspensie şi substanţe organice. Acestea cresc în
perioada ploilor (valoare maximă în perioada viiturilor mari de apă) şi valori minime
în perioadele de îngheţ;
- capacitate de autoepurare, datorată unor procese naturale biochimice,
favorizată de contactul aer-apă. Autoepurarea sau epurarea naturală reprezintă
totalitatea proceselor naturale de epurare prin care o apă este readusă la nivelul
calitativ existent înainte de a fi poluată, prin acţiunea unor factori de mediu de natură
fizică (cei mai importanţi fiind sedimentarea, lumina, temperatura, regimul de curgere
a apei), chimici (oxigenul dizolvat deţine cel mai important rol) şi biologici (bacteriile
au cel mai important rol, datorită caracteristicilor metabolismului lor).
2.1.2. Apa lacurilor naturale şi artificiale
Din punct de vedere al originii lor, lacurile se pot clasifica în:
- lacuri glaciare, foarte numeroase în regiunile montane şi subarctice, înconjurate

sau acoperite de gheaţă;
- lacuri tectonice, formate în urma unor mişcări tectonice care au condus la
admisia apei în denivelările scoarţei terestre;
- lacuri fluviale, create de către meandrele râurilor în interiorul câmpiilor sau prin
bararea naturală a cursurilor fluviilor;
- lacuri de coastă, formate prin pătrunderea apei de mare în zone de uscat şi
bararea ulterioară a acestora de către excesul de sedimente;
- lacuri vulcanice, apărute în craterele vulcanilor inactivi, datorită colectării
apelor meteorice sau ca urmare a barării cursurilor de apă, datorită erupţiilor
vulcanice;
- lacuri carstice, apărute în cavităţile formate prin erodarea unor roci solubile în
apă (calcar, gips);
- lacuri artificiale, create prin bararea cursurilor de apă pentru alimentarea
continuă a staţiilor de tratare sau pentru hidrocentrale.
Lacurile formate, în general, prin bararea naturală sau artificială a unui curs de apă,
prezintă modificări ale indicatorilor de calitate în comparaţie cu efluentul principal,
datorită stagnării apei un anumit timp în lac, fenomenelor de evaporare şi fenomenelor
de stratificare care au loc vara şi iarna.
Stagnarea apei în lac conduce la o decantare naturală a materiilor în suspensie, apa

lacurilor fiind mai limpede şi mai puţin sensibilă la condiţiile meteorologice.
Stratificarea termică, combinată la lacurile adânci şi cu o stratificare minerală, conduce

în perioada de vară şi iarnă la excluderea aproape completă a circulaţiei apei pe
verticală. Acest lucru atrage după sine scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat în
zona de fund şi apariţia proceselor de oxidare anaerobă, având drept efect creşterea
conţinutului de substanţe organice, de săruri de azot şi fosfor şi, uneori, apariţia
hidrogenului sulfurat la fundul lacului.
Primăvara şi toamna, în perioada de destratificare termică şi minerală, are loc o

circulaţie a apei pe verticală şi o uniformizare calitativă a apei lacului, conducând la
îmbogăţirea în substanţe organice şi nutrienţi (azot şi fosfor). Conţinutul de substanţe
organice şi nutrienţi, combinat cu căldura (insolaţia puternică), conduce la
dezvoltarea unei biomase fito- şi zooplanctonice apreciabile.

În general, apa lacurilor se caracterizează prin:
- conţinut ridicat în substanţe organice;

- nutrienţi (de tip azot şi fosfor);
- biomasă planctonică apreciabilă;
- şi, ca o consecinţă a acestora, indicatori organoleptici şi fizici necorespunzători
(cum ar fi: gust, miros, culoare, turbiditate, pH);
- conţinut mai mic în suspensii;
- temperatură scăzută şi relativ constantă.
2.1.3. Apa mărilor şi oceanelor
Apa din mări şi oceane se caracterizează printr-o mineralizaţie puternică, ce îi

conferă o agresivitate deosebită faţă de construcţiile din metal şi beton.
Sărurile frecvent întâlnite sunt: NaCl, KCl, CaCl2, iar valorile de salinitate variază de la
o zonă geografică la alta, în funcţie de contribuţia apelor de suprafaţă. Astfel, Marea
Baltică are o salinitate de 17 g/l, Marea Neagră 38 g/l, Marea Moartă 270 g/l.
Principalii impurificatori ai apelor mărilor şi oceanelor sunt:
• sărurile dizolvate în concentraţii mari;

• compuşii organici biogeni;
• materiile în suspensie şi coloidale
• compuşii poluanti toxici proveniţi în urma unor poluări accidentale;
• microorganisme.
Mările şi oceanele constituie cea mai mare rezervă de apă a globului şi, în acelaşi
timp, sursa cea mai puţin utilizată actualmente pentru consumul uman sau industrial.
Pentru ţări cum ar fi: Africa de Sud, Arabia Saudită, Japonia, S.U.A. în zonele sudice, ţări
care nu au rezerve mari de ape de suprafaţă sau subterane, apele marine reprezintă o
sursă de alimentare importantă.
Procedeul de tratare a apelor marine în scopul obţinerii apei potabile sau industriale
se numeşte desalinizare şi se poate realiza utilizând diverse procedee cu membrană
(cum ar fi ultrafiltrarea, osmoza inversă, electrodializa), în combinaţie cu procedeele
convenţionale de tratare a apei (sedimentare, filtrare, dezinfecţie).

2.2. Surse de apă de subterană
Aproape toate rocile din partea superioară a scoarţei terestre posedă goluri în care se
poate acumula apă numită apă subterană.
2.2.1. Clasificarea stratelor acvifere subterane de apă
După modul de dispunere în straturile de sol şi de scurgere a apei în subteran, straturile

subterane se clasifică în 4 categorii:
a. Straturi acvifere freatice de mică adâncime (până la 20 m), cantonate în roci

granulare sau fisurate. Aceste strate sunt fie sub influenţa directă a apelor de
suprafaţă şi a precipitaţiilor, fie fără influenţa directă a unei ape de suprafaţă, fiind
alimentate din bazine subterane întinse.
b. Straturi acvifere de mare adâncime, cantonate în roci granulare şi roci fisurate,
la adâncimi de 100 - 500 m. Aceste straturi sunt alimentate de la distanţe mari, din
diferite bazine hidrologice. Apa din aceste straturi se află sub presiune şi are
caracter ascensional.
c. Straturi acvifere alimentate prin infiltraţii artificiale. Aceste straturi sunt
cantonate în roci granulare, nisip şi pietriş. Infiltraţiile artificiale se realizează de
obicei prin aportul apelor de suprafaţă (râuri, lacuri).
d. Izvoare provenite din straturi acvifere aflate sub nivelul pânzei de apă subterană
care se manifestă ca preaplinuri ale acestor pânze. Sursele subterane de adâncime
au o calitate superioară celor de suprafaţă, concentraţiile de impurificatori
anorganici, organici sau microorganisme fiind foarte mici.
2.2.2. Caracterizarea apelor subterane
Apele subterane sunt caracterizate, în general, prin:
• o mineralizaţie mai ridicată, conţinutul în săruri minerale dizolvate fiind peste

400 mg/l, format în principal din bicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de Na, K, Ca şi Mg;
• duritatea apei este cuprinsă între 10 - 20 ° duritate, formată în cea mai mare parte
din duritate bicarbonatică;
• concentraţii reduse de solide în suspensie şi substanţe coloidale;
• pH-ul se situează în jurul valorii neutre, între 6,5 - 7,5;
• dintre gazele dizolvate predomină CO2 liber, conţinutul în oxigen fiind foarte
scăzut, sub 3 mg O2/l;

• în funcţie de compoziţia mineralogică a zonelor străbătute, unele surse subterane
contin cantităţi însemnate de Fe, Mn, H2S, sulfuri, compuşi ai azotului.
Criteriile de alegere a unei surse de apă, în vederea obținerii apei potabile, apei
industriale sau a apei de altă folosință, sunt de natură:
o calitativă: adică este necesară cunoaşterea compoziţiei apei la sursă, pe categorii

de impurificatori de natură organică, minerală, biologică şi radioactivă;
o cantitativă: debitul de apă necesar consumatorilor trebuie corelat cu capacitatea
sursei;
o economică: costul minim/m3 de apă este corelat cu calitatea sursei şi gradul de
tratare a apei, şi include costurile de investiţii pentru toate instalaţiile de tratare,
costurile de operare, cheltuielile cu forţa de muncă, alte costuri indirecte.
2.2.3. Apa de zăcământ
Din categoria apelor subterane, o importanţă deosebită pentru industria extractivă de

hidrocarburi, în special gazoase, prezintă apa de zăcământ.
Apele de zăcământ, cu toată variabilitatea lor, se pot grupa în două tipuri:
▪ ape dure, caracteristică dată de CaCl2. Acestea sunt ape de adâncime relativ mare.
▪ ape alcaline, caracteristică dată de bicarbonaţi. Sunt ape de adâncime relativ mică.
Mineralizaţia apelor de zăcământ este constituită, în ordinea importanţei, din ioni de

Cl-, Na+, Ca2+ (în special în apele de adâncime), Mg2+, HCO3- şi CO32-.
Deseori, apele care conţin CaCl2 conţin şi Fe2+, în concentraţii până la 200 - 300 mg/l,
care, prin oxidare, generează precipitate, afectând astfel injectarea lor în zăcământ.
Conţinutul de fier al acestor ape este atribuit, în general, nu zăcământului, ci

coroziunii instalaţiei datorită agresivităţii acestor ape.
O caracteristică a apelor de zăcământ o constituie prezenţa în soluţie a hidrocarburilor

uşoare şi chiar a celor grele sau în suspensie a hidrocarburilor lichide.
Prezenţa acestora în apa de zăcământ are ca efect reducerea receptivităţii sondelor de

injecţie. În apele de zăcământ sunt prezenţi şi o serie de microcomponenţi, cum ar fi:
acizii naftenici, iodul, bromul, litiul şi alţii, dar în cantităţi foarte reduse.

Fiind puternic mineralizată (în medie, salinitatea apelor de zăcământ variază între 80
- 120 g/l) apa de zăcământ nu poate fi evacuată în mediul înconjurător şi nu poate fi
utilizată nici ca sursă pentru obţinerea altor calităţi de apă (apă potabilă sau
industrială). Ea trebuie să fie tratată şi reinjectată în formaţiuni subterane.
În rare cazuri, apa de zăcământ este depozitată în batale (gropi de evacuare) mari,
deschise şi lăsată să se evapore.
Apa provenită din zăcămintele de ţiţei este tratată şi eliminată în mare sau ocean, unde
apa este deja sărată, dacă şantierul este localizat în apropierea acestora, iar metoda de
tratare nu este costisitoare.
Cea mai utilizată metodă pentru înlăturarea apelor de zăcământ este tratarea şi
reinjectarea lor în formaţiunile subterane.
2.3. Poluarea surselor naturale de apă şi consecinţele sale
2.3.1. Surse de poluare a apei
Poluarea apei reprezintă o alterare a calităţilor fizice, chimice sau biologice ale apei,
peste limita admisibilă stabilită, produsă direct sau indirect de o activitate umană.
Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se împart în:
a. surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate

orăşeneşti care deversează continuu, după o prealabilă epurare, sau ape uzate
industriale cu descărcare continuă sau intermitentă, care au sau nu au un anumit
grad de epurare;
b. surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al
cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii sau şiroaie care spală
suprafeţele localităţilor sau drumurilor, depozitele de reziduuri, terenurile
agricole pe care s-au împrăştiat îngrăşăminte sau substanţe pentru combaterea
dăunătorilor.
Poluarea apelor subterane este datorată:
- impurificării cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări
miniere sau forje;
- impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului;

- impurificări produse în zona de captare, datorită nerespectării normelor de
protecţie sanitară.
Câteva din substanţele poluante, provenite din diferite ramuri industriale, ar fi:
- din industria metalurgică feroasă şi neferoasă: suspensii minerale, cianuri, fenoli,

substanţe petroliere, soluţii acide şi bazice, metale grele (Pb, Zn, Cd, Cu, Ni etc.);
- din industria chimică, organică şi anorganică: acizi, baze, sulfuri, detergenţi,
pesticide, mercaptani, fenoli, mercur, săruri minerale;
- alte ramuri industriale (ţesătorii, fabrici de hârtie, mobilă, produse alimentare):
fibre, suspensii, sulfiţi, sulfaţi, ape alcaline, alcaloizi vegetali, microorganisme,
suspensii etc.
2.3.2. Efectele şi consecinţele poluării
Efectele poluării asupra sistemelor de alimentare cu apă potabilă au fost sesizate încă
de la începuturile industrializării.
În anul 1885, la Chicago, în urma unei ploi torenţiale care a durat două zile, toate
impurităţile din oraş s-au acumulat în lacul Michigan care era sursa de alimentare cu
apă a oraşului. Cum apa era distribuită fără a fi tratată, s-a declanşat o epidemie de
febră tifoidă, dizenterie şi holeră, care a făcut peste 100.000 victime.
Efecte similare s-au produs şi în Londra, unde aproximativ în aceeaşi perioadă, holera
a cauzat moartea a 10.000 persoane.
Operaţiile şi procesele unitare de tratare a apelor au evoluat foarte mult, astfel că, în
prezent, toate sistemele centralizate de apă au adoptat tratări complexe ale apelor din
diferite surse de alimentare, în scopul eliminării tuturor factorilor de risc pentru
sănătatea consumatorilor.
Începând din 1980, câţiva factori de risc, cum ar fi pesticidele şi trihalometanii

(produşi secundari ai dezinfecţiei cu clor) din sursele de alimentare cu apă, au
determinat modernizarea staţiilor de tratare prin adăugarea unor etape de tratare
avansată.
Reducerea efectelor poluării şi, respectiv, păstrarea calităţii surselor de apă de

alimentare, se poate realiza prin:
- monitorizarea calităţii apelor uzate deversate în apele de suprafaţă;

- minimizarea poluării la sursă şi reducerea deşeurilor în unităţile industriale;
- utilizarea eco-tehnologiilor în unităţile industriale;
- respectarea regimului de protecţie sanitară a surselor;
- epurarea apelor uzate industriale la sursa de producere, înainte de a fi deversate
în reţeaua de canalizare orăşenească.

CAPITOLUL III CONDIŢII DE CALITATE PENTRU APA POTABILĂ, APA
INDUSTRIALĂ, APA DE IRIGAȚII ŞI APA DE INJECŢIE SONDE
Calitatea apei necesară fiecărui tip de folosinţă este factorul care decide orientarea
spre o categorie sau alta de sursă de apă şi tehnologia de tratare necesară atingerii
indicatorilor de calitate solicitaţi.
După modul de echipare şi complexitatea schemei tehnologice de tratare, staţiile de

tratare pot produce:
- apă potabilă;
- apă industrială de diferite categorii;
- apă pentru complexe zootehnice;
- apă pentru irigaţii;
- apă pentru alte destinaţii.
3.1. Condiţii de calitate pentru apa potabilă
Apa destinată consumului uman nu trebuie să conţină niciun fel de substanţe chimice
sau organisme care să aducă prejudicii sănătăţii, să fie atractivă pentru băut, să fie
incoloră, inodoră şi insipidă. Pentru verificarea acestor deziderate, s-a pus problema
elaborării unor norme de potabilitate a apei. Întâia dată, astfel de condiţii au fost
legiferate în anul 1914 în S.U.A.; în continuare, majoritatea ţărilor şi-au elaborat şi
legiferat norme proprii pentru condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească apa
potabilă.
În ţara noastră, aceste condiţii de potabilitate sunt legiferate prin: Legea nr. 458/2002
privind calitatea apei potabile, completată şi modificată de Ordonanţa 22/2017 şi STAS
1342/1991 – Apa potabilă.
Aceste norme cunosc o continuă modificare, în funcţie de gradul de dotare tehnică a

instalaţiilor de tratare a apei, în funcţie de specificul populaţiei fiecărei zone de pe glob.
O anchetă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a pus în evidenţă faptul că 80 % din bolile
care afectează umanitatea sunt transmise prin intermediul apei.
Normele de potabilitate ale apei sunt structurate pe mai multe capitole de indicatori,
şi anume:
- indicatori sau proprietăţi organoleptice;

- indicatori sau proprietăţi fizice;
- indicatori sau proprietăţi chimice;
- indicatori sau proprietăţi biologice;
- indicatori sau proprietăţi bacteriologice;
- indicatori sau proprietăţi radioactive.
Legea apei potabile prezintă, pentru 60 - 70 indicatori de calitate structuraţi pe aceste

capitole, valorile admisibile, precum şi cele admise excepţional, dar şi metodele de
analiză pentru fiecare indicator de calitate.
3.1.1. Indicatori sau proprietăţi organoleptice şi fizice
În această categorie sunt cuprinşi acei indicatori de calitate detectabili cu organele

noastre de simţ. Indicatorii organoleptici sunt gustul şi mirosul, iar indicatorii fizici
sunt: pH, conductivitatea electrică, culoare, temperatură şi turbiditate.
Conform acestor indicatori, o apă potabilă trebuie să fie limpede, lipsită de culoare sau
miros, să aibă un pH între 6,5 - 7,4, turbiditatea max. 5 grade pe scara silice, să aibă o
temperatură de 22 °C (o apă prea rece, sub 12 °C nu se poate bea direct, la fel ca o apă
prea caldă, peste 25 °C).
3.1.2. Indicatori sau proprietăţi chimice
În această grupă sunt cuprinşi indicatorii chimici care se referă la:

- compoziţia naturală a apei;
- factori indezirabili;
- factori toxici.
Indicatorii chimici în relaţie cu compoziţia naturală a apei sunt:
Indicator chimic Concentraţie recomandabilă Concentraţie admisibilă

Cloruri max. 250 mg/l 400
Sulfaţi max. 200 mg/l 400
Calciu max. 100 mg/l 180
Magneziu max. 50 mg/l 80
Reziduu fix - -
Oxigen dizolvat 6 mg/l 6
Duritate max. 20 grade de duritate
Clor rezidual liber 0,1 - 0,25 mg/l 0,05 - 0,5

Limitele largi care se acceptă la unii indicatori din această grupă arată că ei nu au un
grad de periculozitate sporit pentru sănătatea consumatorilor. Includerea lor în
norme s-a făcut în vederea asigurării unui caracter echilibrat, neagresiv sau coroziv al
apei de băut.
Factorii indezirabili. În această grupă sunt incluse substanţele a căror prezenţă în

apă indică o poluare cu caracter periculos pentru sănătatea consumatorului
(substanţe organice, azotaţi, azotiţi) sau a altor elemente de origine naturală (Fe, Mn),
dar care, prin depăşirea unei anumite concentraţii, pot produce inconveniente
consumatorului.
Această grupă este într-o continuă dinamică, prin necesitatea completării ei periodice
cu noi substanţe şi limite corespunzătoare, ca rezultat al activităţii de dezvoltare
industrială (fenoli, detergenţi, hidrocarburi etc.), al tehnicilor de determinare a
acestora în laborator şi al cercetărilor medicale privind efectul asupra sănătăţii
umane. Prezenţa unuia sau altuia dintre factorii indezirabili în apa de băut implică un
risc pe termen mediu. Limitele admisibile pentru aceşti indicatori în general sunt
foarte mici şi sunt menţionate în standardul 1342/1991 privind calitatea apei potabile
și în legea apei potabile.
Factorii toxici. Această grupă cuprinde acele substanţe care prezintă un risc imediat
pentru consumatori, cu consecinţe deosebit de grave, la concentrații foarte mici, şi
anume:
• arsen 0,05 mg/l;

• cadmiu 0,005 mg/l;
• cianuri 0,010 mg/l;
• crom total 0,05 mg/l;
• mercur 0,001 mg/l;
• nichel, plumb, seleniu 0,1; 0,05; 0,01 mg/l;
• pesticide 0,0001 mg/l.
Deosebit de important la această grupă este faptul că efectul acestor substanţe se

manifestă la concentraţii foarte mici, detectarea lor presupunând o tehnică şi o
aparatură de laborator foarte performantă. În cazul determinărilor de pesticide, limita
indicată se referă la organocloruratele greu degradabile (DDT, HCH). Cele uşor
degradabile (de tipul triazine, organofosforice) nu trebuie să fie prezente în apa
potabilă.
3.1.3. Indicatori sau factori microbiologici
Grupa factorilor microbiologici cuprinde elemente cu risc imediat. Efectul lor poate
căpăta un caracter de masă, dată fiind rapida lor dezvoltare şi contaminare.
Organele sanitare de control pun, în primul rând, accentul pe controlul următorilor

indicatori bacteriologici:
- numărul total de bacterii care se dezvoltă la 37 °C/cm3 (sub 20 în reţeaua de

distribuţie);
- numărul de bacterii coliforme totale/dm3 (0 în reţeaua de distribuţie);
- numărul bacterii coliforme fecale/dm3 (0 în reţeaua de distribuţie).
3.1.4. Indicatori sau factori radioactivi
Caracterizarea unei surse de apă se face şi din punct de vedere al radioactivităţii

globale şi al conţinutului de radionuclizi. Concentraţiile maxim admise pentru
radioactivitate corespund unei doze maxime de iradiere de 5 mrem/au, la un consum
zilnic de apă, de 2 l. În acest caz, radioactivitatea globală trebuie să fie de max. 0,1 Bq/l
în cazul radiaţiilor alfa şi de 0,8 Bq/l pentru radiaţiile beta.
Dacă se depăşesc valorile de radioactivitate globală alfa şi beta, trebuie să se determine

conţinutul de radionuclizi. Concentraţiile maxim admisibile pentru fiecare tip de
radionuclid (uraniu, thoriu, Pb210, Co60, I131, I129, Cs137) sunt menţionate în standardul
de calitate a apei potabile.
În cazul în care în apă există mai mulţi radionuclizi, chiar dacă fiecare în parte respectă
conţinutul maxim admis, trebuie să se respecte relaţia:
𝐶1 𝐶2 𝐶𝑖
+ + ⋯+ ≤1
𝐶𝑀𝐴1 𝐶𝑀𝐴2 𝐶𝑀𝐴𝑖
unde: C1, ..., Ci – concentraţia nuclidului;
CMA – concentraţia maxim admisibilă pentru fiecare nuclid, în Bq/l.
Determinarea acestor indicatori se face în laboratoare speciale, autorizate CNCAN, pe

baza unor metode de analiză în parte standardizate, în parte făcând obiectul unor
instrucţiuni speciale.

3.2. Condiţii de calitate pentru apa industrială
Apa este utilizată în industrie într-un domeniu larg, mergând de la apa naturală
folosită în transportul hidraulic, la apa folosită în unele industrii, cum ar fi prelucrarea
minieră, carboniferă, extracţii şi până la apa de înaltă puritate solicitată în industria
electronică.
Calitatea apei industriale trebuie să corespundă cerinţelor procesului tehnologic,

naturii materiilor prime folosite, tipului de utilaje, în multe cazuri limitele de
admisibilitate pentru apele de proces fiind atât de scăzute, încât pentru realizarea lor
sunt necesare tehnologii foarte complexe, cu costuri foarte ridicate.
Cerinţele calitative generale pentru apa industrială sunt:
- nu trebuie să prezinte risc (nocivitate, toxicitate, infecţiozitate) pentru

sănătatea personalului care intră în contact cu aceasta;
- să nu producă coroziunea conductelor, armăturilor, utilajelor;
- să nu producă depuneri de săruri, nămol, solide;
- să fie compatibilă din punct de vedere calitativ cu cerinţele consumatorului;
- să nu asigure condiţii dezvoltării biomasei pe circuitele tehnologice (compuşii
organici să fie în concentraţii mici).
De exemplu, cerinţele pentru apa de cazan, la presiunea de 20 at, respectiv apa

utilizată în industria de semiconductori, sunt:
Parametru Apă cazan, 20 at Semiconductori
Total substanţe solide dizolvate, mg/l 0 0
Oxigen dizolvat, mg O/l < 0,02 < 0,015
SiO2, mg/l 0,2 0,02
Fe + Cu, mg/l < 0,02 < 0,05
Conductivitate la 20 °C, µOhm/s 1 0,05
Oxidabilitate KMnO4, mg O/l < 0,5 0,2

Indicatorii de calitate pentru apa industrială sunt specifici condiţiilor de utilizare a
apei în procesele industriale. Cei mai utilizaţi indicatori sunt:
- TDS – cantitatea totală de substanţe solide dizolvate;

- concentraţia de oxigen dizolvat;
- duritatea;
- concentraţia de Fe3+ şi Cu2+;
- conductivitatea;
- pH-ul;
- oxidabilitatea (CCOMn);
- concentraţia de SiO2, fosfaţi şi clor.
O atenţie deosebită, în special pe circuitele de răcire, se acordă concentraţiilor de

bicarbonaţi, deoarece aceştia, la temperaturi mai mari de 80 °C, trec în carbonaţi
insolubili.
În funcţie de rolul pe care apa îl îndeplineşte în sistemul de alimentarecu apă

industrială, se deosebesc 4 categorii:
➢ apă de categoria I – care se foloseşte pentru răcirea utilajelor, instalaţiilor sau în

schimbătoarele de căldură, fără a avea un contact direct cu produsul răcit. În
acest caz, apa suferă doar o modificare termică, fără a fi poluată.
➢ apă de categoria a II-a – folosită ca mediu de preluare şi transport al
impurităţilor, fără a avea loc şi o încălzire a ei. Ca efect, are loc o poluare cu
impurităţi mecanice, dar fără o modificare a regimului termic al apei.
➢ apă de categoria a III-a – care are rolul de a prelua şi transporta impurităţile în
suspensie sau dizolvate, concomitent având loc şi o încălzire a apei.
➢ apă de categoria a IV-a – care se foloseşte în calitate de dizolvant al reactivilor.
În mod paradoxal, apa industrială ridică mai multe probleme decât apa potabilă, nu
numai datorită cantităţilor mult mai mari solicitate de industrie, dar şi datorită
condiţiilor calitative solicitate, mai diversificate şi mai exigente, în majoritatea
cazurilor.
3.3. Condiţii de calitate pentru apa de irigaţii
În agricultură, din punct de vedere al calităţii, sunt necesare două categorii de apă:

- apă pentru adăpatul animalelor – care trebuie să corespundă condiţiilor de calitate
a apei potabile;
- apă pentru irigaţii – pentru acest tip de apă se impun anumite limite pentru
indicatorii de calitate, grupaţi în trei categorii:
a. indicatori salini (în principal cloruri, sulfaţi);
b. indicatori toxici sau dăunători (cianuri, Mn, Cr, Pb, Zn);
c. indicatori infecto-contagioşi.
Pe baza indicatorilor salini, apele pentru irigaţii se pot clasifica în 4 clase de salinitate:
- clasa C1 – având reziduul mineral redus (sub 0,5 g/dm3) – apă utilizată la
majoritatea solurilor şi plantelor;
- clasa C2 – având reziduul mineral moderat (0,5 - 1 g/dm3) – apă utilizată la solurile
cu textură grosieră;
- clasa C3 – având reziduul mineral ridicat (1 - 1,5 g/dm3) – apă utilizată pe solurile
cu textură grosieră şi pentru plante sensibile la salinitate;
- clasa C4 – având reziduul mineral foarte ridicat (1,5 - 3 g/dm3) – apă utilizată la
plante foarte tolerante la salinitate, pe soluri permeabile.
Apele cu reziduu mai mare de 3 g/dm3 nu se pot utiliza la irigaţii.
În funcţie de valorile concentraţiilor limită ale indicatorilor toxici sau dăunători, apa
de irigaţie are două categorii de calitate, respectiv:
- categoria I – pentru norme mari de irigaţie, zone aride şi textura solului fină-
grosieră;
- categoria a II-a – pentru norme reduse de irigaţie, zone umede şi textura solului fină.
În ceea ce priveşte indicatorii infecto-contagioşi, condiţiile de calitate care se impun

apei de irigaţie conduc la 3 categorii de apă:
- apă nepoluată, având max. 102 germeni coliformi/l, utilizată pentru toate solurile şi
plantele;
- apă moderat poluată, având între 102 - 105 germeni coliformi/l, utilizabilă pentru
toate solurile şi plantele, cu excepţia solurilor foarte permeabile şi plantelor cu
destinaţie alimentară şi furajeră în stare proaspătă, fără prelucrare termică;
- apă intens poluată, cu peste 105 germeni coliformi/l, utilizabilă numai la soluri cu
pânza freatică la peste 4 m şi pentru culturi ale căror produse sunt prelucrate
termic.
Aceste ape nu fac obiectul unei tratări speciale, apa prelevându-se direct din sursă.
3.4. Condiţii de calitate pentru apele de injecţie
Calitatea necesară pentru aceste ape variază de la un proces de injecţie la altul. Cea
mai bună apă este cea mai puţin costisitoare, care poate fi injectată în strat la debite
satisfăcătoare şi nu cauzează probleme mecanice sau chimice în sondele de injecţie
sau în zăcământ.
Calitatea acestor ape se referă, deci, la acele proprietăţi care pot cauza efecte adverse
asupra rezervorului, asupra sondelor, asupra instalaţiilor de suprafaţă şi care pot
conduce la eşecuri tehnice ale injecţiei apei în zăcământ. Pentru aceste ape trebuie
monitorizate proprietăţi care se referă la reactivitatea lor chimică, potenţialul de
coroziune şi tendinţele de blocare.
O apă ideală pentru injecţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să nu conţină particule solide în suspensie;

- să nu conţină ţiţei sau ulei în suspensie sau în soluţie;
- să nu conţină produşi în soluţie care să poată provoca depuneri de cruste sau
coroziune;
- să nu conţină gaze în soluţie;
- să nu conţină bacterii;
- să fie compatibile cu formaţiunea în care se injectează, în sensul de a nu determina
reacţii adverse asupra acesteia sau umflarea mineralelor argiloase;
- să nu interacţioneze cu apa din formaţiunile traversate şi să rezulte precipitate;
- să nu fie conductivă, pentru a nu produce coroziunea galvanică.
Deoarece o asemenea apă nu există în natură, inginerul de zăcământ trebuie ca, prin
tehnicile de tratare a apei de zăcământ utilizate, să obţină o apă care să fie un
compromis acceptabil al caracteristicilor menţionate anterior.
În alegerea tehnicilor de tratare şi în proiectarea procesului de injecţie, se va porni de

la analiza fizico-chimică a acestor ape, analiză care trebuie să cuprindă cel puţin
următoarele determinări:
- determinarea concentraţiei unor ioni dizolvaţi, cum ar fi: Na+, Ca2+, Mg2+, Ba2+, Fe2+,
Cl-, HCO3-, SO42-;
- conţinutul în gaze dizolvate;

- rezistivitatea apei;
- pH-ul apei;
- conţinutul total în solide în suspensie;
- conţinutul în ulei şi ţiţei.

Capitolul IV PROCEDEE DE TRATARE A APEI DIN DIFERITE SURSE
Aşa cum s-a precizat în cursurile anterioare, impurităţile din apa de consum nu trebuie
să depăşească anumite limite de concentraţii, indicate în normele de potabilitate a
apei. Sursele de apă conţin impurităţi în valori care depăşesc de zeci de ori, uneori
chiar de sute de ori limitele de acceptabilitate pentru scopul propus. Sarcina
îndepărtării acestor impurităţi din apă revine staţiei de tratare care, prin diverse
construcţii şi instalaţii, realizează un lanţ de procese în urma cărora, în final, rezultă o
apă care se înscrie în normele de calitate impuse.
Există patru categorii majore de tratament al apei din diferite surse, şi anume:
• tratament pentru obţinerea apei de consum;

• tratament pentru obţinerea apei destinate unor aplicaţii industriale
specializate;
• tratamentul apelor reziduale pentru a le face acceptabile pentru deversare în
emisar sau pentru refolosire;
• tratamentul apelor de zăcământ, în vederea reinjectării în strat.
Tipul şi gradul de tratament sunt puternic dependente de tipul de sursă de apă avută
în vedere şi de domeniul de utilizare a apei; astfel:
▪ apa de consum trebuie să fie complet dezinfectată, pentru a elimina toate

microorganismele, care pot cauza diferite boli;
▪ apa utilizată în schimbătoarele de căldură poate să conţină bacterii, dar nu
trebuie să fie dură, pentru a preveni depunerea de cruste;
▪ apa uzată, dacă este deversată într-un râu larg, necesită un tratament mai puţin
riguros decât apa deversată într-o zonă aridă.
Cele mai multe procedee fizice şi chimice utilizate pentru tratarea apei implică tehnici
similare, indiferent de sursa de apă și de domeniul de folosință al apei obținute.
4.1. Tehnici de tratare a apei din surse naturale pentru obţinerea apei potabile
şi industriale
Într-o staţie de tratare, într-o combinaţie sau alta, se folosesc următoarele procedee
sau tehnici de tratare:
- sitarea – pentru reţinerea corpurilor şi materialelor plutitoare, antrenate în apă;

- presedimentarea – când se urmăreşte ca, prin simpla staţionare relativă a apei, să
se reţină suspensiile grosiere şi particulele de nisip din apă;
- coagularea şi flocularea – care constau în aglomerarea suspensiilor fine,
nedecantabile în apă, sub formă de flocoane, care să fie uşor sedimentabile;
- decantarea – constă în reţinerea majorităţii (90 - 95 %) suspensiilor din apă, prin
acelaşi procedeu de staţionare relativă, de după faza de coagulare-floculare;
- filtrarea – constă în reţinerea particulelor şi flocoanelor fine şi a
microorganismelor, pentru finisarea limpezirii;
- dezinfecţia – constă în distrugerea tuturor microorganismelor din apă;
- aerarea – îmbogăţirea apei în oxigen, pentru stimularea reacţiilor de oxidare;
- adsorbţia – reţinerea gustului şi mirosului neplăcute ale apei, prin contact cu
materiale cu proprietăţi de suprafaţă adsorbante;
- precipitarea chimică – eliminarea din apă a unor substanţe dizolvate, cum ar fi fier,
mangan etc.;
- schimbul ionic – eliminarea din apă a unor elemente chimice, în vederea preparării
unei ape pure, în special pentru ape industriale;
- tratamente speciale, cum ar fi: flotarea, degazarea, transferul ionic,
ultrafiltrarea, aplicate în cazuri speciale de surse de apă sau în cazul anumitor
calităţi necesare ale apei obținute.
Metodele de tratare menţionate pot fi clasificate din punct de vedere al naturii

proceselor la care se apelează, în:
- procedee fizice: care nu apelează la reactivi;

- procedee chimice: care apelează la reactivi;
- procedee biologice: care se bazează pe activitatea microorganismelor.
Din punct de vedere al naturii efectelor, metodele de tratare se pot clasifica în:
- procedee cu efect fizic;

- procedee cu efect chimic;
- procedee cu efect biologic.
Alegerea schemelor de tratare se face pe bază de considerente tehnico-economice,

ţinându-se seama de sursă (existenţă, cheltuieli de captare, calitate, debit etc.), precum
şi de consumator, prin cantitatea de apă solicitată, lungimea şi felul transportului şi
tratările necesare.

Schema generală de tratare pentru obţinerea apei de consum cuprinde următoarele
trepte de tratare:
Figură 4 Schema generală de tratare a apei
4.1.1. Sitarea
Această operaţie se realizează prin prevederea la priza staţiei de tratare a unor

grătare, site sau microsite. Diferenţierea acestor instalaţii se face în special prin
mărimea spaţiilor sau ochiurilor prin care este lăsată să treacă apa.
Astfel, se diferenţiază:
- sitare grosieră – pentru care se folosesc grătare cu spaţii între bare de 30 - 100 mm;
- sitare medie – site cu spaţii de 10 - 25 mm;
- sitare fină – site cu spaţii de 3 - 10 mm;
- sitare foarte fină – microsite, cu spaţii de 23 - 120 µ.
Pentru eliminarea materiilor sau corpurilor plutitoare de la suprafaţă sau din masa
apei se folosesc grătare compuse din bare fixe, cu diferite sisteme de curăţire,
manuale sau mecanice.
Pentru reţinerea impurităţilor de dimensiuni mai mici din masa apei (resturi de
frunze, mâl, suspensii de dimensiuni mai mari) se folosesc sitele, care pot fi fixe sau
mobile.

Când sursa de apă o constituie un lac de acumulare, prezenţa în apă a unor cantităţi
mari de plancton (microorganisme acvatice) impune folosirea micrositelor cu ochiuri
de 23 - 100 µ.
4.1.2. Presedimentarea
Scopul presedimentării este acela de a reţine din apă pietrişul, nisipul sau alte
particule materiale, cu dimensiuni mai mari sau egale cu 0,2 mm, care se pot depune
ulterior pe canale şi conducte, pentru a proteja pompele şi restul aparaturii de
acţiunea abrazivă a acestora.
De asemenea, presedimentarea este deosebit de utilă în perioadele de viitură, când

sursa de apă este încărcată cu materii în suspensie, de concentraţii care depăşesc
capacitatea de reţinere a celorlalte instalaţii din staţia de tratare.
Această fază se realizează în deznisipatoare şi predecantoare. Atât deznisipatoarele,

cât şi decantoarele au, în principiu, o alcătuire similară bazinelor decantoare propriu-
zise. Diferenţele de esenţă constau în viteza de circulaţie a apei prin aceste bazine şi,
implicit, în timpul de staţionare a apei în acestea.
Schiţa unui decantor (deznisipator) orizontal cu curgere longitudinală:
Figură 5 Deznisipator orizontal
1- intrarea apei brute; 2 - ieșire apă tratată; 3 - perete pentru

repartizarea uniformă a apei; 4 - zonă de evacuare a
sedimentelor;
Deznisipatoarele sunt destinate reţinerii particulelor de nisip din apă, cu

dimensiunea mai mare de 0,2 mm, având o viteză naturală de depunere în apă destul
de mare. Aceasta permite ca timpul de staţionare a apei în deznisipator să fie de
ordinul a câtorva minute şi viteza de trecere a apei, de 0,1 - 0,5 m/s.

Deznisipatoarele pot fi orizontale (cel mai frecvent caz) sau verticale, în funcţie de
direcţia curentului de apă. Nisipul depus în deznisipatoare poate fi eliminat manual,
mecanic sau hidraulic.
Folosirea deznisipatoarelor este recomandabilă pentru acele staţii de tratare care au

prizele situate direct pe cursurile de apă şi la care procentul particulelor în suspensie
mai mari de 0,2 mm este de circa 20 - 30 % din totalul suspensiilor din apă.
Pentru captări situate pe râuri cu regim torenţial sau viituri frecvente, se recomandă
folosirea, în afara deznisipatoarelor, şi a predecantoarelor. Rolul lor poate fi multiplu:
- reducerea încărcării în suspensii a apei brute, la circa 1 - 3 g/l, acestea putând fi

reţinute fără probleme în decantoarele propriu-zise;
- de bazin de stocare a apei de rezervă, pentru cazurile de avarii la priza de captare
sau poluare accidentală gravă pe cursul de apă.
În aceste condiţii, predecantoarele se dimensionează pentru un timp de staţionare a

apei de circa 1 - 5 zile. Folosite frecvent la începuturile realizării sistemelor
centralizate de alimentare cu apă potabilă, deznisipatoarele şi predecantoarele au fost
nefolosite o perioadă de timp. În prezent, datorită utilizării cursurilor de apă în regim
neamenajat ca surse de alimentare cu apă, precum şi necesitatea măririi gradului de
siguranţă în funcţionarea staţiilor de tratare a apei, au condus la revenirea, în
majoritatea cazurilor, la aceste construcţii.
4.1.3. Flocularea
Apele de suprafaţă conţin o mare cantitate de substanţe coloidale. Aceste substanţe

au o greutate specifică foarte apropiată de a apei, ele rămânând în suspensie timp
îndelungat. Marea stabilitate a particulelor coloidale este dată de faptul că, într-o
soluţie apoasă, în jurul acestora se formează pelicule cu sarcini electrice de acelaşi
semn, care fac ca particulele să se respingă reciproc.
În practica tratării apei, în scopul accelerării procesului de decantare, se folosesc

anumiţi reactivi care, prin dizolvarea lor în apă, produc ioni de semn contrar sarcinilor
electrice ale particulelor coloidale. Neutralizarea parţială a acestor sarcini conduce la
aglomerarea coloizilor în flocoane (agregate mai mari şi mai grele). În acest mod se
reduce considerabil timpul lor de depunere.

Prin acest proces de coagulare-floculare are loc o reducere considerabilă a turbidităţii
şi a culorii apei, precum şi o antrenare parţială a substanţelor organice şi a bacteriilor
conţinute în apa brută.
Reactivii de coagulare folosiţi cel mai des în practică sunt:
- polihidroxiclorură de aluminiu;
- clorura ferică (FeCl3, cu sau fără adaos de Ca(OH)2);
- sulfatul feros (FeSO4 ∙ nH2O);
- sulfatul feric (Fe2(SO4)3);
- aluminatul de sodiu (NaAlO3);
- varul (CaO sau Ca(OH)2).
De asemenea, pentru a desface structura unor substanţe complexe prezente în apă şi

a crea condiţii favorabile coagulării, se mai utilizează:
- ozon (O3);
- compuşi ai clorului (Cl3, ClO3);
- permanganat de potasiu (KMnO4 ∙ nH2O).
Procesul de coagulare-floculare se desfăşoară în mai multe faze:
În prima fază: prin adăugarea de coagulant, are loc aşa-numita coagulare

pericinetică. Această fază cuprinde hidroliza coagulantului, după reacţiile:
𝐴𝑙2 (𝑆𝑂4 )3 → 2𝐴𝑙 3+ + 3(𝑆𝑂42− )

4+
𝑂𝐻
[(𝐻2 𝑂)4 𝐴𝑙 ( ) 𝐴𝑙(𝐻2 𝑂)4 ]
𝑂𝐻
Apoi se petrece compensarea sarcinii negative a impurităţilor coloidale din apă şi, în
sfârşit, coagularea mutuală a particulelor coloidale destabilizate şi formarea de
microflocoane. Faza este foarte scurtă, de ordinul câtorva secunde.
Pentru a se asigura o dispersie cât mai rapidă a coagulantului în apă, precum şi un

contact intim al tuturor particulelor coloidale cu coagulantul hidrolizat, din practica
tratării apei a rezultat că este necesar să se asigure o perioadă foarte scurtă (30 - 60 s)
de amestec rapid (mecanic sau hidraulic) pentru formarea de coloizi pozitivi de
coagulant şi de dispersare uniformă coloizilor formaţi printre particulele coloidale din
apă, pentru destabilizarea acestora şi formarea de microflocoane.
Prima fază a coagulării are loc în camerele de amestec.
Faza a doua de coagulare, cunoscută sub numele de coagulare ortocinetică, cuprinde

aglomerarea microflocoanelor formate anterior, până când se ajunge la formarea de
flocoane cu proprietăţi bune de sedimentare.
Este necesară o agitare lentă, de circa 15 - 30 min, pentru asigurarea aglomerării

particulelor coloidale. Se asigură astfel formarea de flocoane mari, dense, uşor
sedimentabile.
Această fază se desfăşoară în camerele de reacţie.
Pentru realizarea unei coagulări optime, pe lângă variabilele fizice (durata şi

intensitatea amestecului, doza de coagulant, volumul flocoanelor formate,
concentraţia substanţei solide în flocoane, distribuţia dimensională a flocoanelor), un
rol important îl au şi caracteristicile chimice ale apei: pH-ul, compoziţia chimică a apei,
tipul coloizilor.
Dată fiind importanţa procesului de coagulare, s-au pus la punct numeroase metode
de control al coagulării:
• metoda „Jar-test”: constă în modelarea, la scară de laborator, a procesului de

coagulare; este metoda cea mai cunoscută şi folosită;
• măsurarea potenţialului zeta, care constă în măsurarea mobilităţii
electroforetice a apei;
• măsurarea conductivităţii, aplicabilă numai în cercetări de laborator. S-a
constatat că doza de coagulant variază invers proporţional cu conductivitatea
electrică a apei.
• titrarea coloidală: serveşte la determinarea sarcinii negative a particulelor
coloidale.
• determinarea indicelui de filtrabilitate, al cărui valoare depinde de cea a
potenţialului zeta, astfel: la o valoare a indicelui egală cu 3, corespunde un
potenţial zeta ± 5 mV şi asigură o eficienţă optimă în staţiile de tratare.
• utilizarea filtrului pilot, pentru intervenţia rapidă în cazul scimbărilor bruşte
ale caracteristicilor apei, când se impune modificarea dozei de coagulant.
Pentru accelerarea procesului de coagulare, se introduc în apă adjuvanţi de

coagulare. Adjuvanţii sunt substanţe cu greutate moleculară mare, solubili în apă,
care, în anumite condiţii, sunt capabili de a crea legături cu particulele în suspensie şi
cu particulele coloidale din apă, formând agregate sau flocoane, care cresc, devenind
grele şi decantabile.
După natura lor, adjuvanţii pot fi:
- organici – foarte numeroşi, cu denumiri comerciale ca: DECAPOL, SEPARAN,

MEDASOL;
- minerali – mult mai puţini, SILICEA activată fiind cea mai cunoscută şi cea mai
folosită, ALUMINOSILICAŢI naturale (argilele).
După originea lor, adjuvanţii pot fi:
- naturali, ex. bentonita;

- sintetici, obţinuţi prin polimerizare.
După semnul sarcinii purtate: adjuvanţii posedă, de-a lungul lanţului ce formează
polimerul, grupuri funcţionale ionizabile, numite polielectroliţi. Polielectroliţii pot fi:
- anionici: macromolecule cu masă ridicată (5 ∙ 106 u.m.), cu grupări active încărcate

negativ (carboxilice sau sulfonice); cei mai frecvenţi sunt copolimerii acrilamidă-
acrilat, poliacrilamide;
- cationici: macromolecule cu greutate moleculată mică (250 ∙ 103 – 1 ∙ 106 u.m.), cu
grupări active cu sarcină electrică pozitivă (ion de amoniu cuaternar); cele mai
cunoscute sunt: polietilendiamidele, clorhidraţii de polivinilamoniu;
- neionici: poliacrilamidele cu masă moleculară mare (15 ∙ 106 u.m.), obţinute prin
polimerizarea acrilamidei sub acţiunea iniţiatorilor de lanţuri radicalice.
Polimerii cationici îşi manifestă activitatea, în special în mediu acid, cei anionici mai
ales în mediu bazic, iar cei neionici au o activitate independentă de pH.
După starea fizică, pot fi:
- sub formă de pulbere;

- sub formă de soluţie concentrată.
După rolul avut în tratarea apei pot fi cu rol de:
- coagulant;
- adjuvant de coagulare.

Acţiunea SiO2 activat, ca adjuvant, se poate explica astfel: când se folosesc coagulanţi,
cum ar fi sulfatul de aluminiu sau săruri de fier, aceştia hidrolizează în apă, formând
hidroxizi care, în anumite condiţii de pH, poartă sarcini pozitive; floconul astfel format
adună impurităţile din apă, datorită atracţiei dintre sarcinile opuse ale impurităţilor
din apă şi ale coagulantului. Din acest punct intervine rolul adjuvantului.
Când coagulantul hidrolizează şi adună impurităţile, există o încărcătură reziduală

pozitivă pe suprafaţa complexelor de coagulant. Această încărcătură pozitivă are
tendinţa de a da naştere la flocoane fine, care rămân izolate şi împiedică sedimentarea
completă.
Adăugând soluţie de SiO2 activat, cu încărcătură negativă, se înlătură această tendinţă,

obţinându-se o coagulare rapidă şi completă.
În ceea ce priveşte acţiunea polimerilor organici, între adjuvanţi şi particulele

dispersate în apă au loc interacţiuni complexe, determinate de greutatea moleculară
mare a adjuvanţilor, de structura şi proprietăţile electrice ale moleculelor.
Polimerii, în anumite condiţii, pot adsorbi particulele în suspensie, legându-le în

agregate care cresc, devenind grele, rezistente şi sedimentabile. În realitate, procesul
este mai complex, presupunând în primul rând apropierea particulelor la distanţe care
să permită o interacţiune între ele şi adeziunea particulelor adiacente.
4.1.4. Decantarea apei
Decantarea apei este un proces de separare a particulelor solide aflate în suspensie,

prin acţiunea forţelor de gravitaţie, astefl că amestecul lichid-solid este separat în două
faze, lichidul limpede pe de o parte şi suspensiile concentrate pe de altă parte. În
practică se mai utilizează şi temenii de sedimentarea apei sau limpezirea apei, sinonimi
cu decantarea apei.
Acest proces se desfăşoară în instalaţii speciale, numite decantoare.
Indiferent de tipul decantorului, acestea trebuie să asigure:
- introducerea şi distribuţia apei brute, amestecată în prealabil cu reactivii de

coagulare;
- spaţiu de decantare în care apa are o viteză de circulaţie foarte redusă, asigurându-
se o staţionare relativă de 1 – 2 ½ h; aici are loc depunerea suspensiilor;
- colectarea apei limpezite;
- spaţiu pentru suspensiile depuse, precum şi pentru concentrarea lor. În zona
inferioară a decantorului se rezervă un anumit volum pentru acumularea şi
concentrarea suspensiilor depuse, a cărui formă şi mărime sunt foarte diferite şi
depind de tipul decantorului.
În ceea ce priveşte sistemul de curăţire şi evacuare a nămolului din decantor, acesta

este în funcţie de tipul decantorului. Sistemele de curăţire pot fi manuale, hidraulice
şi mecanice.
Decantoarele clasice funcţionează pe principiul reţinerii prin cădere gravitaţională a

tuturor particulelor, supuse în prealabil procesului de coagulare-floculare.
În funcţie de sensul de circulaţie a apei în decantor, decantoarele clasice pot fi:
• orizontale longitudinale;
• orizontale radiale;
• verticale.
Schema de circulaţie a apei în astfel de instalaţii este următoarea:
Figură 6 Decantor orizontal cu curățire mecanică
1-admisie apă brută, 2-sistem de curățire mecanică tip lanț, 3-evacuare apă
tratată, 4-colectare substanțe flotante, 5-evacuare sedimente
Figură 7 Decantor radial
1-admisie apă brută, 2-cilindru central, 3-raclor, 4-zonă depozitare și evacuare

nămol, 5-evacuare apă tratată, 6-deversoare

Figură 8 Decantor vertical
1-admisie apă brută, 2- evacuare apă tratată, 3-evacuare sedimente.
Datorită vitezelor foarte mici de circulaţie a apei, de ordinul a 3 - 15 mm/s,

aproximativ 98 % din suspensii se depun, urmând ca, prin intermediul dispozitivelor
de colectare şi evacuare a nămolului, să fie îndepărtate din instalaţie.
În timp, s-a încercat mărirea randamentului acestor instalaţii prin diferite amenajări,
realizându-se:
- decantoare etajate;
- decantoare lamelare.
Datorită vitezelor mici şi a debitelor din ce în ce mai mari de tratat, decantoarele

clasice au căpătat dimensiuni din ce în ce mai mari. Astfel, decantoarele radiale au
atins diametre de 60 m, iar decantoarele longitudinale lungimi de 100 m. Astfel de
instalaţii sunt costisitoare şi greu de exploatat. Acest lucru a impus un nou tip de
decantoare, aşa-numitele decantoare suspensionale.
În afara principiului decantării gravitaţionale, în aceste decantoare se mai aplică şi

principiul filtrării suspensiei printr-un strat de suspensii reţinute anterior, aflat într-
un echilibru dinamic în curentul ascendent de apă.
În funcţie de modul de funcţionare, decantoarele suspensionale pot fi:
- statice;
- cu recircularea stratului suspensional;
- pulsatoare;
- superpulsatoare.

În cazul decantoarelor suspensionale statice, curentul ascendent de apă trece
printr-un strat suspensional delimitat într-un anumit spaţiu. La decantoarele cu
recircularea stratului suspensional, un anumit procent din acesta este recirculat,
asigurând un contact mult mai bun între apa ce urmează a fi tratată şi supensiile
reţinute anterior.
La decantoarele suspensionale pulsatoare şi superpulsatoare, stratului

suspensional îi este imprimată o mişcare pulsatoare, de comprimare şi destindere,
fapt care conduce la mărirea efectului de reţinere a suspensiilor. Exploatarea corectă
a acestor tipuri de construcţii ridică probleme deosebite.
4.1.5. Filtrarea apei
Filtrarea este procedeul de separarea a solidelor de lichide prin trecerea amestecului

printr-un material poros, filtrant, care are rolul de a reţine materiile solide şi de a lăsa
să treacă lichidul, denumit filtrat.
Ȋn cazul filtrării clasice prin medii poroase, se acţionează asupra lichidului,

supunându-l la un gradient de presiune, care ȋl obligă să treacă prin mediul poros.
Această forţă poate acţiona pe o parte sau alta a mediului filtrant, aplicând fie o
presiune asupra lichidului de filtrat, fie o depresiune (vid) asupra filtratului.
Se pot utiliza diferite tipuri de filtre, reprezentate schematic astfel:

Figură 9 Filtru descendent Figură 10 Filtru ascendent Figură 11 Filtru cu dublu strat
Figură 12 Filtru cu 3 straturi Figură 14 Filtru cu dublu sens

Figură 13 Filtru cu 5 straturi
N = nisip, A = antracit granulat, G = granit concasat,

P = plastic sub formă de granule, M = magnetită granulată,
Ȋn funcţie de natura şi caracteristicile mediului filtrant, de mărimea şi concentraţia

particulelor solide, există mai multe tipuri de filtrare:
- filtrarea prin strate granulare, cu grosimea de ordinul metrilor: se utilizează la

debite mari, cu puţine suspensii, spălarea făcându-se ȋn general ȋn contracurent;
- filtrarea prin site sau microsite: se utilizează la separarea particulelor grosiere,
ȋn cantităţi mici şi care se ȋndepărtează de obicei prin spălare;
- filtrarea prin membrane: se utilizează ȋn cazul unei cantităţi reduse de suspensii,
pentru obţinerea unei ape foarte limpezi, materialul filtrant fiind foarte subţire, de
ordinul cm;

- filtrarea cu turte: se aplică ȋn cazul concentraţiilor mari de suspensii ale
nămolurilor rezultate din separarea prin alte procedee, ȋn care se foloseşte un strat-
suport din pânză sau alte materiale permeabile, pe care se formează turta.
Filtrele nu au rolul de a reţine doar suspensiile cu dimensiuni mai mari decât porii
materialului filtrant, ci şi a particulelor de argilă coloidală, a unor substanţe colorante
sau bacterii care au dimensiuni mult mai mici decât ale porilor, a căror eliminare
necesită procese complexe.
De exemplu, la filtrele lente, din materiale granulare, stratul biologic gros care se
formează la suprafaţă are o porozitate foarte fină, iar la filtrele rapide, care
funcţionează după coagulare şi decantare, acesta reţine materiile coloidale şi bacteriile
care sunt adsorbite de către flocoanele gelatinoase şi eliminate odată cu ele.
Ȋn domeniul tratării apelor de alimentare, filtrarea este utilizată, ȋn general, ȋn 3

moduri diferite:
- ca treaptă unică de tratare;

- ca treaptă preliminară, pentru a reduce ȋncărcătura treptei următoare;
- ca treaptă finală, pentru finisarea indicatorilor calitativi ai apei. Ȋn această categorie
intră şi tratările speciale, cum ar fi filtrarea pe cărbune activ granulat pentru
eliminarea gustului şi mirosului, filtrarea prin filtre cu schimbători de ioni sau
membrane pentru demineralizarea apei.
4.1.6. Dezinfecţia apei
Decantarea şi filtrarea apei, deşi reduc mult cantitatea de microorganisme conţinute

ȋn ea, nu dau totuşi o deplină garanţie a ȋndepărtării lor definitive. Pentru ȋndepărtarea
totală a microorganismelor se aplică dezinfecţia apei.
Dezinfecţia se poate realiza prin diferite procedee, şi anume:
- clorinare – ȋn cadrul căreia apa este supusă acţiunii clorului;

- ozonizare – apa este supusă acţiunii ozonului;
- tratamente cu radiaţii UV
- tratamente folosind acţiunea sărurilor metalelor grele (Ag, Cu etc.).
Clorinarea - pentru dezinfecţia apei se foloseşte fie clorul gazos pur (Cl2), fie clorura
de var (CaOCl2).

Introdus ȋn apă, clorul acţionează asupra substanţelor organice aflate ȋn apă, precum
şi asupra bacteriilor, distrugându-le după următorul mecanism:
• ȋn combinaţie cu apa, clorul formează acidul hipocloros şi acidul clorhidric:

Cl2 + H2O = HOCl + HCl
• acidul hipocloros (HOCl) este instabil şi se descompune mai departe ȋn acid
clorhidric şi oxigen:
HOCl = HCl + O
• oxigenul liber format acţionează ca un oxidant puternic asupra substanţelor
organice şi a bacteriilor care se găsesc ȋn apă.
Cantitatea de clor necesară pentru dezinfecţia apei nu trebuie determinată după

cantitatea de bacterii patogene, ci după cantitatea totală de substanţe organice, de
microorganisme şi de substanţe anorganice oxidabile care se găsesc ȋn apa tratată.
Stabilirea corectă a dozei de clor este foarte importantă. O doză insuficientă de clor
poate face ca el să nu ȋşi manifeste acţiunea bactericidă; o doză excesivă de clor (de
peste 0,3 mg/l) ȋnrăutăţeşte gustul apei.
Pentru proiectarea instalaţiilor de corectare a calităţii apei, doza de clor luată ȋn calcul
trebuie să corespundă la necesitatea corectării apei ȋn perioada impurificării ei
maxime (de ex. ȋn perioada viiturilor şi a apelor mari).
Ozonizarea constă ȋn trecerea prin apă a aerului ozonizat, adică a unui curent de aer
ȋn care oxigenul a fost transformat, sub acţiunea unei descărcări electrice, ȋn forma
triatomică – ozon (O3).
Din cauza formei lui instabile, ozonul se transformă repede din nou ȋn O2 şi atomul de
oxigen, care acţionează ca un oxidant puternic asupra bacteriilor conţinute ȋn apă,
distrugându-le.
Ozonizarea ȋmbunătăţeşte gustul apei. Dezavantajul procesului de ozonizare constă ȋn

consumul relativ mare de energie electrică.
Dezinfecţia cu raze ultraviolete se bazează pe acţiunea bactericidă a razelor UV.

Aceste raze (cu λ = 0,1 - 0,3 µm) sunt trimise prin straturi de apă cu grosime de 0,15 -
0,30 m. Sursa de raze UV este o lampă electrică de cuarţ, cu electrozi de mercur. Apa
supusă acţiunii razelor UV trebuie să fie perfect limpezită ȋn prealabil.

Avantajul acestei metode constă ȋn faptul că nu foloseşte niciun fel de reactivi chimici;
dezavantajul – consumul relativ mare de energie electrică.
Dezinfecţia apei cu ioni de metale grele se bazează pe acţiunea puternic bactericidă

a ionilor metalelor grele (Ag, Cu), ȋn cazul ȋn care se găsesc ȋn concentraţie foarte mică
ȋn apa care se sterilizează.
Această acţiune se numeşte oligodinamie.
Pentru dezinfecţia apei cu ioni de argint, apa este filtrată printr-un strat de nisip
argintat. Suprafaţa mare de contact a argintului cu apa ajută la trecerea rapidă a ionilor
de argint ȋn soluţie.
Acţiunea oligodinamică a ionilor de argint diferă după felul bacteriilor, bacteriile ȋn

formă de spori fiind puţin atacate de aceştia.
4.2. Tehnici speciale de tratare a apei
Printre tehnicile speciale de tratare a apei, pot fi amintite:
• aerarea;
• tratarea folosind schimbători de ioni;
• tratarea cu cărbune activ;
• tratarea folosind membrane semipermeabile (ex. osmoza, microfiltrarea,
ultrafiltrarea, nanofiltrarea);
• electrocoagularea.
4.2.1. Aerarea apei
Aerarea apei se practică pentru eliminarea mirosului şi a gustului neplăcut al apei şi

pentru mărirea capacităţii de oxidare a unor substanţe din apă, cum ar fi: fierul,
manganul etc.
Realizarea acestei operaţii este posibilă prin două metode:
- prin injectare de aer ȋn masa apei;

- prin mărirea suprafeţei de contact apă - aer.
Injectarea de aer se face fie prin introducerea de aer sub presiune, fie prin folosirea
de dispozitive de agitare mecanică la suprafaţa apei, cum ar fi: turbine, agitatoare etc.

Mărirea suprafeţei de contact apă - aer se face prin pulverizarea apei la nivel de
picături, ceea ce permite ȋmbogăţirea conţinutului de oxigen al apei. Această
pulverizare se face prin:
- turnuri cu grătare;
- filtre cu inele sau materiale de umplutură.
Câteva exemple de sisteme deschise de aerare a apei:
Figură 15 Coloane de aerare cu talere Figură 16 Coloană de aerare cu

umplutură
1-apa brută, 2-aer, 1-apa brută, 2-aer,

3-închidere hidraulică, 4-apă tratată, 3-închidere hidraulică, 4-apă tratată,
5-evacuare aer 5-evacuare aer, 6-umplutură
Figură 17 Utilaj de aerare cu sprinklere
1-apa brută, 2-apă aerată, 3-admisie aer proaspăt, 4-evacuare aer

4.2.2. Tratarea folosind schimbătorii de ioni
Schimbul ionic a devenit unul dintre procesele fizico-chimice care s-a impus ȋn ultimul
timp ȋn practica tratării apei, mai ales pentru diferite tratări industriale. Prin acest
proces, ionii din apă vin ȋn contact cu schimbătorii de ioni, fiind preluaţi de aceştia, iar
ȋn locul lor sunt cedaţi alţi ioni din structura schimbătorului de ioni.
Schimbătorii de ioni sunt, ȋn esenţă, polielectroliţi macromoleculari, la care cationul

(+) sau anionul (-) este fixat de polimerul insolubil, iar ionul de semn contrar se poate
mişca liber, putând fi schimbat.
Schimbătorii de ioni folosiţi ȋn prezent sunt răşini sintetice de policondensare sau

polimerizare.
Ȋn tratarea apei, schimbătorii de ioni pot fi folosiţi pentru obţinerea:
- apei ultrapure necesare la fabricarea unor piese electronice;

- apei tehnologice pentru industraia chimică, textilă, a celulozei şi a hârtiei;
- apei de alimentare a cazanelor cu aburi;
- apei pentru circuitele primare ale reactorilor nucleari;
- apei pentru prepararea băuturilor.
4.2.3. Tratarea cu cărbune activ
Cărbunele activ este un material solid, pe bază de carbon amorf, cu porozitate şi

suprafaţă specifică mari, cu o bună activitate de adsorbant (reţine relativ repede
cantități mari de substanţe impurificatoare din apa cu care vine ȋn contact).
Anumiţi cărbuni, cum ar fi mangalul, semicocsurile de turbă, de lignit, turba, au o

oarecare activitate de adsorbant, de unde şi denumirea de „cărbuni activi”. Deoarece
această activitate nu este suficientă, se procedează la o activare suplimentară, prin
care se creează noi pori, se deschid porii ȋnchişi, preexistenţi sau se lărgesc porii
deschişi.
Cărbunele activ se poate utiliza fie sub formă de pulbere, fie sub formă de granule.
Cărbunele praf se introduce ȋn apă ȋmpreună cu reactivi de coagulare. Ȋn timpul
proceselor de coagulare-floculare are loc şi o adsorbţie pe particulele de cărbune ale
unor substanţe de natură organică, aflate ȋn apă şi care nu pot fi eliminate doar prin
simpla coagulare-floculare. Pulberea de cărbune se depune ȋn decantor odată cu
celelalte suspensii, ambele fiind apoi evacuate din decantor, cu dispozitive speciale.
Cărbunele activ granulat se foloseşte ca material filtrant ȋn instalaţiile de filtrare
situate ȋn schema tehnologică de tratare a apei după filtrele de nisip. Filtrele de
cărbune activ granulat reduc substanţial conţinutul de substanţe organice din apa de
băut.
Folosirea cărbunelui activ ȋn practica tratării apei se impune datorită apariţiei ȋn

sursele de alimentare cu apă a unor impurificatori, cum ar fi: pesticide, fenoli,
detergenţi etc. care nu pot fi eliminaţi din apă prin tehnicile clasice de tratare.
4.2.4. Osmoza
Osmoza se defineşte ca fiind trecerea spontană a unui lichid dintr-o soluţie diluată ȋn
alta mai concentrată, printr-o membrană semipermeabilă, care permite trecerea
solvenţilor, nu ȋnsă şi a substanţelor dizolvate, proces care are loc până când
concentraţiile celor două soluţii devin egale.
Ȋn cazul soluţiilor apoase apa va trece dintr-o parte a membranei ȋn cealaltă parte,
până când se constituie o diferenţă de presiune care ȋmpiedică trecerea ȋn continuare
a apei. Ȋn acest caz se creează un anumit echilibru. Presiunea atinsă este egală cu
presiunea osmotică a soluţiei, corespunzătoare unei anumite concentraţii a
substanţelor dizolvate.
Cu ajutorul osmozei inverse se poate extrage, ȋn mod mecanic, apa curată dintr-o
soluţie apoasă de sare.
Osmoza inversă este asemănătoare cu filtrarea, ambele presupunând ȋnlăturarea unui

lichid dintr-un amestec prin trecerea acestuia printr-un dispozitiv care reţine celelalte
componente. Osmoza inversă este un proces tehnic care aplică fenomenul de osmoză
ȋn sens invers. Pe partea cu concentraţia de ioni mai ridicată (apa de intrare ce trebuie
filtrată) este aplicată o presiune care presează moleculele de apă pe partea cu
concentrație mai scăzută de ioni (apa de ieşire filtrată). Materiile organice şi
anorganice dizolvate ȋn apa de intrare, precum şi microorganismele prezente ȋn ea, au
dimensiuni moleculare mult mai mari decât porii ultrafini ai membranei
semipermeabile şi nu pot difuza spre zona cu apa filtrată. Astfel, pe partea cu apa
filtrată se acumulează numai moleculele de apă, impurităţile din apa de intrare fiind
reţinute de membrana semipermeabilă, porii membranei semipermeabile având o
dimensiune de cca 0,0001 microni, iar viruşii dimensiuni cuprinse ȋntre 1 şi 4 microni.

Pentru a ȋmpiedica blocarea membranei cu impurităţile din apa de intrare,
impurităţile reţinute de membrană trebuie spălate continuu de pe membrană (clătirea
membranei).
4.2.5. Electrocoagularea
Pentru ȋndepărtarea poluanţilor fin dispersaţi ȋn apă, ȋn mod curent, se utilizează

metoda coagulării cu ajutorul unor metale (Al, Fe) adăugaţi ȋn apă sub forma unor
săruri solubile.
O altă posibilitate de introducere a acestor cationi ȋn apă constă ȋn solubilizarea

electrochimică a unor electrozi din metalele respective.
Coagularea electrochimică, urmată de electroflotaţie, este de fapt o variantă a flotaţiei

clasice, folosindu-se bule de gaz generate electrochimic, ca agenţi de separare.
Ȋn cazul electrocoagulării, are loc degajarea de microbule, provocată de electroliza

efluentului, cu ajutorul electrozilor metalici consumabili.
Eficacitatea metodei este dată de valoarea mare a raportului suprafaţă/volum a

bulelor de gaz generate electrochimic, care urcă la suprafaţă prin dispersie coloidală
destabilizată, realizând un efect de separare rapidă.
Metoda electrocoagulării a fost folosită pentru prima dată ȋn Rusia, ȋn anul 1921,
pentru tratarea apei, obţinându-se apă bună de băut. Metoda a fost folosită cu succes
şi ȋn Olanda şi Anglia, obţinându-se apă de foarte bună calitate.
4.3. Obiective speciale ale tratării apei
Ȋn capitolele anterioare au fost prezentate majoritatea obiectivelor tratării apei şi

tehnicile de tratare. Este necesar a se insista pe câteva obiective specifice, cum ar fi:
- asigurarea echilibrului carbonic al apei;

- ȋndepărtarea H2S şi a sulfurilor;
- ȋndepărtarea Fe şi Mn.
4.3.1. Metode de corectare a echilibrului carbonic al apei
Pentru ca o apă să nu fie corozivă şi să nu formeze cruste, compoziţia sa ȋn săruri

minerale dizolvate trebuie să ȋndeplinească următoarele condiţii:

- alcalinitatea totală să fie suficient de mare pentru ca apa să aibă o posibilitate bună
de tamponare;
- duritatea bicarbonatică calcică să fie preponderentă;
- concentraţia ȋn săruri acide tari (sulfaţi şi cloruri) să fie sub 100 mg/l pentru fiecare
dintre ele.
Deoarece multe surse de apă prezintă caracteristici foarte diferite faţă de condiţiile
enumerate sau le primesc după anumite trepte de tratare, se impun tratamente de
corectare pentru apele agresive, cum ar fi:
- neutralizarea anhidridei carbonice agresive;

- remineralizarea.
4.3.1.1. Neutralizarea anhidridei carbonice
Eliminarea fizică a anhidridei carbonice se realizează prin aerare sau prin

neutralizarea CO2.
a) Eliminarea prin aerare
Această tehnică este utilizată mai ales ȋn tratarea apelor subterane, cu conţinut excesiv
de CO2 liber şi permite atât diminuarea considerabilă a cantităţilor de reactiv necesar
pentru aducerea la echilibru, cât şi evitarea unor durităţi excesive ale apei tratate.
Procesele de dispersie a apei ȋn aer prin cascade sau de insuflare de aer comprimat sunt
puţin eficiente ȋn acest caz. Se preferă pulverizarea apei ȋn aer, creând o suprafaţă
mare de schimb ȋntre aer şi apa care conţine CO2 dizolvat.
Eficienţa pulverizării depinde de:
- fineţea picăturilor obţinute: dispersia este dependentă de pierderea de presiune,

valorile optime se situează ȋntre 0,5 - 0,8 bar;
- volumul camerei de aerare;
- ventilarea pentru evacuarea rapidă a CO2, evitând redizolvarea parţială a CO2, gaz
mai dens decât aerul.
Pentru apele care conţin peste 30 mg/l CO2, prin aerare se poate obţine o reducere de
până la 80 % a CO2 liber.

Pentru apele care conţin sub 30 mg/l CO2, randamentul de eliminare a CO2 este mai
scăzut, deoarece conţinutul de CO2 ȋn aerul atmosferic este un factor limitativ al
procesului de aerare, conducând la o concentraţie reziduală ȋn apă, de 5 - 10 mg/l CO2.
Nu se urmăreşte eliminarea totală a CO2 din apă, ci conservarea unei cantităţi

suficiente pentru a menţine o alcalinitate acceptabilă.
b)Eliminarea prin neutralizarea CO2
Cei mai utilizaţi reactivi sunt: soda caustică, varul sau carbonatul de sodiu, reacţiile
care au loc fiind următoarele:
CO2 + NaOH → NaHCO3
2CO2 + Ca(OH)2 → Ca(HCO3 )2
CO2 + Na2 CO3 + H2 O → 2NaHCO3
Alegerea reactivului tehnic trebuie să ţină seama de următoarele aspecte:
• varul este cel mai ieftin dintre reactivi, dar necesită instalaţii costisitoare de dozare,
mai ales la debite mari ale apei de tratat. Formarea Ca(HCO3)2 conduce la
modificarea valorii alcalinităţii şi la creşterea valorii durităţii bicarbonatice, deci şi
a celei totale.
• soda şi carbonatul de sodiu sunt produse mai scumpe decât varul, dar nu necesită
echipamente costisitoare. Formarea NaHCO3 (bicarbonatului) conduce la creşterea
alcalinităţii, dar nu modifică valoarea durităţii bicarbonate şi a celei totale.
Uneori, după aplicarea neutralizării CO2 cu var, este necesară corecţia pH-ului,
utilizând HCl introdus cu pompe dozatoare.
Un alt procedeu care se poate aplica pentru neutralizarea CO2 agresiv este filtrarea
prin produse alcalino-pământoase, cu ȋmbogăţirea apei ȋn bicarbonaţi. Ca umplutură,
se pot utiliza:
- calcarul, eventual amestecat cu MgCO3 (dolomită);

- marmură;
- produşi calcinaţi, cu conţinut mare de oxizi alcalino-pământoşi.

Acest procedeu se aplică mai ales la tratarea apelor subterane şi nu permite o depăşire
a pH-ului de echilibru pentru a forma stratul protector de carbonaţi ȋn conducte, ceea
ce implică o eventuală injecţie complementară de reactivi alcalini.
4.3.1.2. Remineralizarea
O mare parte a apelor de suprafaţă şi unele ape subterane sunt slab mineralizate şi
orice tratament de neutralizare a CO2 cu reactivi chimici poate conduce la creşteri mari
ale pH-ului şi la diminuarea efectului dezinfecţiei cu compuşii cloruraţi, ȋn reţelele de
distribuţie. Pentru evitarea unor asemenea inconveniente, ȋn schema de tratare se
introduce o fază de remineralizare, care constă ȋn introducerea ȋn apă, de ioni de calciu
şi bicarbonat.
Ȋntre substanţele prin a căror reacţie chimică, ȋn apele slab mineralizate se aduce un
aport de calciu şi bicarbonaţi, ar fi:
a) bioxidul de carbon şi varul nestins

2CO2 + CaO + H2 O → Ca(HCO3 )2
Este procedeul cel mai utilizat; pentru creşterea alcalinităţii cu 1 mval/m3 sunt
necesare 8,8 g CO2 şi 5,6 g CaO. Varul se introduce sub formă de lapte de var.
b) reacţia dintre NaHCO3 şi săruri de calciu
Se introduc simultan ȋn apă ioni de HCO3- sub formă de NaHCO3 şi ioni de Ca2+ sub
formă de CaCl2 sau CaSO4.
2NaHCO3 + CaCl2 → Ca(HCO3 )2 + 2NaCl
Utilizarea acestor produşi chimici sub formă de pudră face ca procesul să fie preferat
comparativ cu utilizarea CO2 cu var, ȋnsă costul reactivilor este mult mai ridicat şi
există posibilitatea unui aport suplimentar de Cl- sau SO42- faţă de cel existent iniţial ȋn
apă.
c) CO2 + calcar
Procedeul se uilizează la apele subterane bogate ȋn CO2.
CO2 + CaCO3 + H2 O → Ca(HCO3 )2
Ȋn schema generală de tratare a apei, remineralizarea poate avea loc:

✓ la sfârşitul tratării: prezintă avantajul că permite ajustarea optimă a
caracteristicilor apei livrate;
✓ la ȋnceputul tratării: avantajul principal al acestei tehnici fiind stabilirea pH-ului ȋn
cursul fazei de coagulare-filtrare-decantare. Apa fiind mai bine tamponată, o
variaţie accidentală de coagulant nu are decât o influenţă limitată asupra pH-ului
ȋn faza de floculare;
✓ remineralizarea intermediară: sunt puţine cazuri de remineralizare ȋnaintea
treptei de filtrare.
4.3.2. Ȋndepărtarea H2S şi a sulfurilor din apă
Dintre compuşii sulfului, cei care se găsesc ȋn mod natural ȋn apele subterane sunt
acidul sulfhidric şi sulfurile. Alţi compuşi ai sulfului (sulfiţii sau tiosulfaţii) sunt un
rezultat al impurificării cu ape reziduale.
Acidul sulfhidric şi sulfurile prezente ȋn apele subterane, utilizate ca apă potabilă sau
industrială, ridică serioase probleme, cum ar fi:
- gust neplăcut, detectabil de la o concentraţie de 0,05 mg H2S/l;

- miros de ou stricat, detectabil de la o concentraţie de 0,5 mg H2S/l;
- pericolul corodării conductelor de alimentare, datorită trecerii H2S ȋn H2SO4, sub
acţiunea bacteriilor;
- pericolul intoxicării pentru om, prin inhalare de H2S gazos, pericol ce apare mai ales
ȋn spaţiile de tratare a apei care conţine H2S.
Cunoaşterea modului sub care se găseşte H2S ȋn apă este deosebit de importantă,
deoarece formele ionice de hidrosulfură şi, mai ales, de sulfură, nu se pot ȋndepărta
prin metodele curente de tratare utilizate pentru potabilizare.
Câteva metode de eliminare a H2S din apă ar fi:
➢ Aerarea – metoda constă ȋn eliminarea H2S prezent ȋn apă sub formă de gaz
dizolvat, prin desorbţie, la trecerea ȋn contracurent cu apa, a aerului sub presiune,
ȋn instalaţii speciale, numite degazoare. Această metodă se poate aplica la ape cu
un pH cuprins ȋntre 6,5 şi 7,0, cu un conţinut de H2S ȋn apă de maximum 5 mg/l şi
are o eficienţă de ȋndepărtare a H2S de 80 - 85 %. La un conţinut de peste 5 mg/l H2S
ȋn apă, metoda nu este utilizabilă, deoarece cantitatea de H2S rămasă ar fi de ordinul
miligramelor la litru, iar cantitatea de clor gazos necesară ar fi mult prea mare,
procedeul devenind neeconomic. Pentru ȋndepărtarea a 1 mg/l H2S se consumă
practic cca 8-10 mg/l clor, ȋn condiţiile ȋn care trebuie asigurat ȋn apă şi cca 0,5 mg/l
clor rezidual liber.
➢ Aerarea precedată de reducerea pH-ului – metoda constă ȋn reducerea pH-ului

ȋn jurul valorii de 5, când toată cantitatea de H2S din apă se găseşte sub formă
gazoasă. Reducerea pH-ului apei se poate realiza cu ajutorul CO2 gazos (aer
ȋmbogăţit cu 10 % vol. CO2) sau prin acidulare cu acid clorhidric sau acid sulfuric.
După reducerea pH-ului, apa este aerată şi apoi, dacă este nevoie, se aplică metode
de limpezire, dezinfecţie şi alcalinizare pentru reducerea pH-ului la valorile
acceptate de standardul de calitate. Această metodă poate fi aplicată economic până
la concentraţii de 50 mg/l H2S ȋn apă.
➢ Folosirea hidroxidului feric (Fe(OH)3) – metoda se bazează pe capacitatea

Fe(OH)3 de a reacţiona cu H2S, formând sulfură de fier. Sulfura de fier, prin aerare,
reface hidroxidul de fier, care poate fi reintrodus ȋn circuit. Metoda este utilizată la
concentraţii ale H2S ȋn apă de până la 50 mg/l.
➢ Procedee biologice de ȋndepărtare a H2S – ȋndepărtarea H2S din apă prin metode
biologice presupune combinarea unei desorbţii parţiale din apă a H2S, ca rezultat al
aerării şi oxidarea biochimică prin contactul apei cu pelicula biologică preluată de
sulfobacterii. Acest proces de aerooxidare are loc ȋn instalaţii de tipul aerofiltrelor.
Apa care conţine H2S este răspândită, cu ajutorul unui distribuitor, ȋn aerooxidator,
peste ȋncărcătura de zgură pe care se formează pelicula biologică. Ȋn aerooxidator, ȋn
partea de jos, se introduce aer sub presiune, cu ajutorul ventilatorului. Are loc procesul
de aerooxidare, după care apa trece prin bazin spre filtrul rapid de nisip, unde are loc
eliminarea sulfaţilor şi a impurităţilor peliculei biologice din aerooxidator.
Pentru ȋmbunătăţirea condiţiilor de limpezire a apei, ȋnainte de filtrare, ȋn apă este

necesar să se introducă coagulant.
Pentru eliminarea condiţiilor anaerobe, ȋn partea de jos a filtrului de nisip, care ar

putea conduce la formarea H2S, se pot ȋntrebuinţa două metode:
- - preclorarea apei care intră ȋn filtru;

- - insuflarea periodică a filtrului cu aer sub presiune, de jos ȋn sus.
4.3.3. Eliminarea fierului şi manganului
4.3.3.1. Inconvenientele prezenţei Fe şi Mn ȋn apă

Prezenţa Fe şi Mn ȋn apă, ȋn concentraţii care depăşesc limitele de calitate pentru apa
potabilă (Fe = max. 0,1 mg/l; Mn = 50 µg/l = 0,05 mg/l), prezintă o serie de
inconveniente, cum ar fi:
• precipitatele formelor oxidate de fier şi mangan modifică neplăcut aspectul apei,

prin apariţia unei turbidităţi de culoare galben-brună până la negru;
• depunerea precipitatelor conduce la pătarea rufelor şi a instalaţiilor sanitare;
• precipitatele de Fe şi Mn pot forma depozite pe conducte, mai ales la coturi,
conducând la obturarea acestora;
• existenţa fierului dizolvat ȋn apă poate conduce la dezvoltarea unor grupe de
bacterii superioare (ferobacterii), care consumă fierul dizolvat ca hrană; coloniile
acestor bacterii se fixează pe conducte, ducând la reducerea efectivă a secţiunii
acestora, la colmatarea contoarelor şi astuparea supapelor;
• când ferobacteriile mor, pot să apară probleme de gust şi de miros;
• Fe şi Mn ȋn concentraţii de câteva mg/l pot da apei un gust metalic sau amar,
dezagreabil pentru băut şi pot forma pete ȋnchise la culoare pe legumele fierte;
• Fe şi Mn prezente ȋn apă nu sunt elemente dorite pentru o serie de procese
industriale, cum ar fi: fabricarea hârtiei, vopsitorie, decolorare, developarea
filmelor etc.;
• Mn, ȋn concentraţii mai mari de 50 µg/l ȋn apa de băut produce efecte psihomotorii
ȋn organism.
4.3.3.2. Formele chimice sub care Fe şi Mn se găsesc ȋn sursele subterane
Ȋn stare nativă, Fe şi Mn se găsesc ȋn apele subterane sub formă de săruri dizolvate

feroase (Fe2+) şi manganoase (Mn2+), cum ar fi Fe(HCO3)2, FeSO4, FeCl2, Mn(HCO3)2,
MnSO4 şi MnCl2.
Dintre acestea, ȋn apele subterane din ţara noastră predomină bicarbonaţii de Fe şi

Mn.
Dintre sărurile ferice (Fe3+) singura sare trivalentă solubilă este FeCl3, care nu se
găseşte ȋn mod natural ȋn apă. Se poate găsi ȋn apele de mină sau ca rezultat al
impurificării cu deşeuri de la combinatele chimice.
Dacă apa subterană intră ȋn contact cu un agent oxidant, compuşii feroşi şi manganoşi
sunt oxidaţi la compuşi ferici (Fe3+) – Fe(OH)3 şi manganici (Mn4+) – MnO2, compuşi
insolubili, care se pot ulterior ȋndepărta.

4.3.3.3. Metode de deferizare - demanganizare
Procesul tehnologic de deferizare – demanganizare pare a fi un proces simplu, schema

clasică cuprinzând două trepte de tratare, şi anume:
- treapta de oxidare, treaptă ȋn care formele de Fe şi Mn bivalente sunt oxidate până

la formele trivalente Fe(OH)3 şi MnO2, forme practic insolubile ȋn apă;
- separarea precipitatului format, prin filtrare.
Datorită multitudinii fenomenelor care intervin şi influenţează cele două faze de bază
ale tratării, procesul de deferizare ridică probleme dificile, motiv pentru care cele mai
multe staţii de tratare a apei nu livrează ȋn mod constant o apă de bună calitate,
conform cerinţelor consumatorilor.
Cercetările efectuate ȋn domeniul apelor feruginoase s-au finalizat cu elaborarea a

numeroase tehnologii de deferizare şi demanganizare a apei, principalele tehnologii
cunoscute pe plan mondial fiind:
a. oxidarea completă a Fe şi Mn ȋn apă ȋnainte de filtrare şi ȋndepărtarea prin filtrare

a suspensiilor formate;
b. oxidarea Fe şi Mn direct ȋn filtru.
a. Oxidarea Fe şi Mn ȋn apă ȋnainte de filtrare se poate realiza prin mai multe

metode:
1) oxidarea cu ajutorul oxigenului dizolvat ȋn apă – se utilizează ȋn cazurile ȋn care

ionul feros este legat sub formă de bicarbonaţi uşor oxidabili; din cauza vitezei lente,
acest procedeu nu este suficient şi pentru oxidarea Mn;
2) oxidarea ȋn mediu alcalin – necesită ridicarea pH-ului la 8 pentru oxidarea Fe şi

ȋntre 8,6 - 10 pentru oxidarea Mn; procedeul se aplică atunci când se urmăreşte şi
dedurizarea parţială a apei;
3) oxidarea Fe şi Mn prin aerare – este procedeul cel mai răspândit şi se realizează

printr-un contact cât mai intim ȋntre apa de tratat şi aerul atmosferic; amestecul aer-
apă se poate realiza fie prin dispersia apei ȋn aer, fie prin difuziunea aerului ȋn apă.
Principalele sisteme de aerare sunt:

- sisteme de aerare prin dispersia apei ȋn aer prin picurarea apei ȋn cascade, prin
picurare cu duşuri, prin prelingerea apei pe o masă de contact;
- sisteme de aerare prin difuzia aerului ȋn apă se realizează prin diferite sisteme sub
presiune;
- sisteme de aerare cu diferite dispozitive mecanice, cu rotoare cu ax orizontal, cu
rotoare de suprafaţă cu ax vertical;
- sisteme de aerare hidraulică.
4) oxidarea cu clor gazos şi bioxid de clor – care prezintă dezavantaj din cauza
volumului mare de nămol şi a suspensiilor coloidale formate, care pot traversa masa
filtrului de nisip şi ȋnrăutăţi calitatea;
5) oxidarea cu permanganat de potasiu (KMnO4) – este un procedeu eficient, dar

neeconomic de aplicat, datorită costului ridicat al KMnO4 şi cantităţii mari de nămol
care se formează;
6) oxidarea cu ozon – ozonul este un oxidant puternic, foarte eficient şi nu dă produse

secundare de reacţie. Avantajele utilizării ozonului sunt multiple, datorită faptului că
el acţionează ȋn mai multe direcţii:
- oxidarea Fe şi Mn;
- ȋnlătură gustul şi mirosul neplăcut al apei;
- ȋnlătură coloraţia apei;
- oxidează fenolii şi cianurile;
- acţionează ca dezinfectant.
Dezavantajul metodei constă ȋn aceea că este un procedeu costisitor.
b. Oxidarea Fe şi Mn direct ȋn filtru se realizează ȋn:
1) filtre de dolomită – prezintă avantajul că reduc conţinutul ȋn CO2 liber şi măresc

posibilitatea de oxidare a Fe şi Mn; dezavantajul – scăderea capacităţii de funcţionare
a fitrului;
2) filtre de dolomită semiarsă – prezintă dezavantajul micşorării ȋn timp a constantei

de activitate;
3) filtre de contact (din zeolit natural) – prezintă dezavantajul unui cost ridicat.

4.4. Tehnici de tratare a apei de zăcământ, ȋn scopul reinjectării ȋn strat
Apele de zăcământ conţin diverse impurităţi, care le fac improprii eliminării lor ȋn
mediul ȋnconjurător. Ca urmare, este necesară tratarea lor şi apoi injectarea ȋn strate
subterane.
Ȋn rare situaţii, apa de zăcământ este depozitată ȋn batale mari, deschise şi lăsată să se
evapore. Evaporarea se petrece ȋncet, iar precipitaţiile cresc timpul necesar
evaporării.
O metodă mai puţin costisitoare de ȋndepărtare a apei provenite ȋn special din

zăcămintele de ţiţei este o tratare mai simplă a ei şi eliminarea ȋn mare sau ȋn ocean,
atunci când şantierul este localizat pe mare sau ȋn apropierea mărilor sau oceanelor.
Cea mai utilizată metodă pentru ȋnlăturarea acestor ape este injectarea lor ȋn
formaţiuni subterane.
Sondele utilizate la introducerea apei de zăcământ ȋn subteran se numesc sonde de

evacuare sau de injecţie.
Când apa este introdusă ȋn formaţiunile subterane numai ȋn scopul eliminării, sonda
respectivă se numeşte sondă de evacuare, iar dacă apa este returnată ȋn aceeaşi
formaţiune sau ȋntr-una similară, ea nu va afecta sau polua mediul. Ȋntr-o asemenea
apă, o importanţă deosebită trebuie acordată solidelor aflate ȋn suspensie, solide care,
dacă nu sunt complet eliminate, vor reduce foarte repede porozitatea şi
permeabilitatea rocilor din formaţiunea ȋn care apa este injectată, scăzând astfel
receptivitatea stratului.
Dacă pentru industria extractivă de gaze apa de zăcământ reprezintă o impuritate,

pentru industria de ţiţei apa de zăcământ rezultată ȋn procesul de extracţie poate să
reprezinte o resursă cu eficienţă importantă atunci când este reinjectată ȋntr-o sondă
de producţie, pentru a contribui la creşterea presiunii de zăcământ ȋn procesul de
dezlocuire a ţiţeiului.
Generalizarea tehnologiei de reinjecţie a apei de zăcământ, ȋn scop de producţie, este

condiţionată de tratarea apei la un nivel ridicat de puritate, astfel ȋncât conţinutul de
hidrocarburi şi de suspensii din apă să fie la valori care să nu obtureze mediul poros
ȋn care este cantonat ţiţeiul.
Ȋn acest sens, au fost elaborate tehnologii moderne şi instalaţii complet funcţionale de
separare – tratare – filtrare a apei de zăcământ.
Schema generală de principiu a unei staţii de tratare a apei de zăcământ ȋn vederea
injecţiei ȋntr-un zăcământ de ţiţei este următoarea:
Figură 18 Schema generală de principiu a unei staţii de tratare a apei de zăcământ
Schema generală arată deci necesitatea folosirii unor tehnici de tratare specifice, cum
ar fi decantarea – separarea – tratarea chimică şi filtrarea apelor de zăcământ, ȋn
vederea reinjecţiei lor ȋn fluxul de producţie al sondelor de extracţie.
4.4.1. Sisteme de tratare a apei de zăcământ
Ȋn funcţie de calitatea apei de zăcământ şi de cerinţele de calitate ale apei injectate,

există două tipuri de sisteme de tratare:
a) Sistem de tratare ȋnchis – se utilizează pentru a evita pătrunderea oxigenului şi a

bioxidului de carbon din aer ȋn apă. Se foloseşte atunci când apa are un conţinut mai
redus de impurităţi, situaţie ȋntâlnită, ȋn cazul apelor subterane.
Figură 19 Sistem de tratare închis
b) Sistem de tratare deschis – se foloseşte ȋn cazul apelor de zăcământ „murdare”, adică

cu un conţinut ridicat de impurităţi. Acestea necesită tratamente mai dure, ȋn urma
cărora rezultă cantităţi mari de produşi de reacţie.

Figură 20 Sistem de tratare deschis
4.4.2. Ȋndepărtarea particulelor solide
Solidele din apa de zăcământ care pot să blocheze formaţia sunt:
- particulele de nisip, mâl şi argile;

- materia organică;
- precipitatele formate prin reacţii chimice;
- produşii de coroziune, cum ar fi oxidul feros sau sulfatul de fier;
- agenţii biologici, cum ar fi coloniile de bacterii, alge şi plancton.
Ȋndepărtarea solidelor este uzual reclamată când acestea depăşesc 1-5 ppm, ȋn funcţie
de formaţie şi se poate realiza prin:
a) sedimentare: se realizează ȋn bazine de sedimentare, proiectate suficient de mari,

astfel ȋncât solidele din apa care curge ȋncet prin bazin să cadă ȋn apă şi să se depună
pe fundul bazinului.
Bazinele de sedimentare pot fi construite ca bazine zidite, batale ȋn pământ sau

rezervoare metalice. Ele sunt proiectate cu fund drept sau ȋnclinat, pentru a facilita
ȋndepărtarea şlamului.

Figură 21 Bazin de sedimentare
Figură 22 Bazin de sedimentare cu fund înclinat
Pentru o depunere mai eficientă, bazinele sau rezervoarele sunt prevăzute cu şicane.
Viteza cu care particulele solide vor cădea prin apă la fundul bazinului poate fi
calculată teoretic cu legea lui Stokes:
𝑔 × 𝑑 2 × (𝜌𝑎 − 𝜌𝑝 )
𝑣=
𝜇𝑎
unde:
v – viteza de cădere a particulei solide;
d – diametrul particulei;
ρa, ρp – densitatea apei, respectiv a particulei;
µa – vâscozitatea dinamică a apei.
Experimental, s-a stabilit că un timp de retenţie de 2-4 ore şi o viteză medie de curgere
de 0,5 cm/s asigură o sedimentare adecvată.

b) prin coagulare coloidală
Pentru ȋndepărtarea particulelor coloidale conţinute ȋn apa de injecţie se folosesc

diferiţi reactivi chimici, numiţi coagulanţi, care ajută la coagularea acestor particule şi
a impurităţilor mecanice fine din apă, sub forma unor flocoane decantabile, care se pot
separa prin sedimentare sau cu ajutorul filtrelor.
La coagulare nu se observă o mărire uniformă şi simultană a flocoanelor tuturor

particulelor conţinute ȋn apă. La ȋnceput, acestea se formează numai pe seama
particulelor coloidale din suspensie şi a coagulantului. Aceste flocoane tind să se
depună, antrenând cu ele suspensiile foarte fine. Este, deci, un fenomen de coagulare
şi unul de adsorbţie-antrenare.
Cel mai utilizat ȋn tratamentul de coagulare coloidală este Al2(SO4)3. Acesta, ȋn prima
fază reacţionează cu carbonatul acid de calciu aflat ȋn apă, după reacţia:
Al(SO4 )3 + 3Ca(HCO3 )2 → 3CaSO4 + 2Al(OH)3 + 6CO2
Al(OH)3 se depune sub formă de flocoane şi antrenează cu el şi impurităţile mecanice

fine din apă.
Reacţia de coagulare depinde de pH-ul apei, care trebuie să fie mai mare decât 7.
Mărirea pH-ului se obţine tratând apa cu lapte de var (Ca(OH)2) sau cu Na2CO3.
Un alt coagulant care poate fi folosit ȋn locul Al(SO4)3 este FeSO4 (sulfatul feros).
c) prin filtrare, ȋn cazul solidelor ȋn suspensie
Pentru ȋndepărtarea solidelor aflate ȋn suspensie ȋn apă, există două tipuri de

echipamente de filtrare:
- filtrele gravitaţionale, rareori utilizate, datorită dimensiunilor mari;

- filtrul sub presiune, utilizat ȋn mod obişnuit fie ca filtre cartuş, fie filtre cu pământ
diatomitic.
Filtrele cartuş sunt vase care conţin elemente filtrante care pot fi regenerate sau
ȋnlocuite, curgerea realizându-se de la exterior spre centru. Acest tip de filtru este cel
mai utilizat şi este adesea instalat la capul de coloană al sondei.
Filtrul cu pământ diatomitic utilizează o turtă filtrantă de diverse dimensiuni,

aplicată pe diverse materiale. Cartuşul filtrant este introdus ȋntr-un vas sub presiune
prin care curge apa. Aceste filtre sunt regenerate prin ȋndepărtarea turtei prin spălare
inversă şi apoi aplicând o nouă turtă.
Aceste turte se utilizează la filtrarea apei care urmează să fie injectată ȋn colectoare cu
permeabilitatea mică, unde ȋndepărtarea particulelor foarte fine este necesară.
Figură 23 Filtru cu cartuș filtrant sub pesiune Figură 24 Filtru cu D.E. cu spalare inversă
4.4.3. Ȋndepărtarea ţiţeiului
Prezenţa ţiţeiului ȋn apa de injecţie afectează atât procesul de sedimentare a

impurităţilor solide, prin reducerea densităţii efective a acestora, cât şi
permeabilitatea faţă de apă a mediului poros ȋn care apa se injectează. Ca urmare, apa
de injecţie trebuie curăţată de ţiţei şi acst lucru se poate realiza:
- prin separare gravitaţională;

- cu ajutorul celulelor de flotaţie;
- prin procesul coalescenţei.
Prin aceste metode se urmăreşte o creştere ȋn diametru a picăturilor de ţiţei, ridicarea

lor la suprafaţa separatorului şi ȋndepărtarea cu ajutorul unor dispozitive de colectare.

Capitolul V ALCĂTUIREA STAŢIILOR DE TRATARE A APEI DIN SURSE NATURALE
5.1. Scheme tehnologice de tratare a apei din surse naturale
Orice staţie de tratare a apei trebuie să fie astfel realizată, ȋncât să asigure:
- circulaţia apei de la o instalaţie la alta;

- corectarea tuturor indicatorilor de calitate a apei;
- cheltuieli minime de exploatare, ȋn condiţiile unei siguranţe maxime, ȋn
potabilizarea apei livrate;
- o exploatare elastică, care să permită adaptarea instalaţiilor la variaţia calităţii apei
din sursă;
- posibilitatea dezvoltării ulterioare a staţiei de tratare, ȋn funcţie de creşterea
necesarului de apă.
Ȋn continuare, vom reprezenta câteva scheme tehnologice de tratare a apei. Primele

două scheme (a şi b) sunt destinate tratării unor ape de râu, care nu au valori mari ale
turbidităţii.
Figură 25 Schemă tratare apă de râu a)

Figură 26 Schemă tratare apă de râu b)
Schemele sunt alcătuite pe acelaşi principiu, şi anume:
- o fază de tratare cu reactivi de coagulare a apei; această fază necesită cameră de

amestec şi cameră de reacţie, plus o gospodărie de reactivi;
- o fază de depunere masivă a suspensiilor, de limpezire; se realizează ȋn decantoare;
- o fază de limpezire rapidă, care se realizează ȋn filtre rapide de nisip;
- o fază de dezinfecţie a apei; presupune existenţa unui bazin ȋn care are loc acţiunea
clorului asupra substanţelor impurificatoare din apă. Acest bazin poate servi şi ca
rezervor de ȋnmagazinare a apei.
Figură 27 Scheme de tratare apă din lacuri de acumulare c) și d)
Ultimele două scheme (c şi d) corespund unor staţii de tratare destinate tratării unor
ape provenite din lacurile de acumulare. Ȋn acest caz, apele fiind mai limpezi, se
renunţă la faza de decantare, folosindu-se ȋn special diferite forme de filtrare a apei:
filtre de contact, prefiltre, filtre lente.
Ȋn cazul filtrelor de contact – schema c – coagularea se face direct ȋn stratul de nisip,

la doze de reactivi mult mai mici.
Ȋn cazul filtrelor lente – schema d – se renunţă complet la coagulare.
Pentru a se aprecia eficienţa uneia sau a alteia din schemele de tratare a apei, s-a ales
drept criteriu gradul de eliminare a substanţelor organice din apa brută.
S-a verificat eficienţa de eliminare a substanţelor organice (exprimate ȋn mg KMnO4/l)

din apele de alimentare, pe mai multe scheme tehnologice de tratare (7), cu
complexităţi diferite.
Alcătuirea fluxului tehnologic s-a făcut pe baza condiţiei de obţinere a unei ape
potabile, cu un conţinut de KMnO4 sub 10-12 mg/l. Astfel:
• pentru un conţinut ȋn apa brută de până la 20 mg KMnO4/l, este necesar fluxul:

coagulare + decantare + filtrare + clorinare. Eficienţa de reducere a substanţelor
organice este de 30-40 % (schema 1).

preclorare + coagulare + adjuvant + decantare + filtrare + clorinare. Eficienţa de
reducere a substanţelor organice este de 40-60 % (schema 2).

cărbune activ praf + coagulare + adjuvant + decantare + filtrare + clorinare.
Eficienţa de reducere a substanţelor organice este de 50-70 % (schema 3).

cărbune activ praf + coagulare + adjuvant + decantare + filtrare + ozonizare +
clorinare. Eficienţa de reducere a substanţelor organice este de 60-80 % (schema
4).
• pentru un conţinut ȋn apa brută sub 75 mg KMnO4/l, este necesar fluxul: cărbune
activ praf + coagulare + adjuvant + decantare + filtrare + ozonizare + filtru de
cărbune activ + clorinare. Eficienţa de reducere a substanţelor organice este de 70-
85 % (schema 5).

• pentru un conţinut ȋn apa brută sub 90 mg KMnO4/l, este necesar fluxul:
preozonizare + cărbune activ praf + coagulare + adjuvant + decantare + filtrare +
ozonizare + filtru de cărbune activ (FCA) + clorinare. Eficienţa de reducere a
substanţelor organice este de 80-90 % (schema 6).
Ȋn cazul folosirii lacurilor ca sursă de alimentare cu apă, s-a pus ȋn evidenţă faptul că,
dintre indicatorii de calitate ai apei lacurilor de acumulare, care influenţează
tehnologia de tratare, cei mai importanţi sunt:
- temperatura (redusă);
- turbiditate (redusă);
- conţinutul în suspensii redus (ȋn majoritate coloizi foarte fini);
- conținutul de alge (redus).
Ca urmare, tehnologia de tratare a acestor ape trebuie să asigure ȋn principal:
- ȋndepărtarea oragnismelor din apă;

- ȋnlăturarea suspensiilor fine şi a culorii;
- reducerea gustului şi a mirosului;
- dezinfecţia.
Ȋn cazul lacurilor, unul din elementele hotărâtoare pentru alegerea schemei optime de
tratare este calitatea apei din lac, exprimată prin gradul de trofie al lacului şi prin
biomasa care ȋl caracterizează.
Ȋn cazul unor surse subterane, schemele de alimentare cu apă vor avea o altă
compunere, dar vor trebui respectate principiile de alcătuire enunţate anterior.

5.2. Construcţii şi instalaţii anexe
Ȋn afara construcţiilor şi instalaţiilor cu rol tehnologic ȋn tratarea apei, o staţie de

tratare a apei cuprinde o serie de construcţii şi instalaţii anexe, cu rolul de a asigura
fie circulaţia apei, fie buna ȋntreţinere şi funcţionare a staţiei.
Ȋn acest sens, se pot menţiona:
- staţii de pompare;
- rezervoare de ȋnmagazinare şi de asigurare a contactului apei cu reactivi de
dezinfecţie;
- cămine de distribuţie;
- cămine pentru instalarea aparatelor debitmetrice;
- cămine pentru instalarea vanelor de manevră;
- ateliere de ȋntreţinere;
- depozit de materiale şi reactivi;
- laborator de control al calităţii apei;
- clădiri cu rol administrativ şi dispecerat;
- platforme de acces utilaje de transport şi depozitare temporară de materiale;
- zonă de protecţie sanitară.
5.2.1. Staţii de pompare
Staţiile de pompare pot realiza:
• transportul apei de la sursă la staţie, dacă aceasta nu este asigurată de o staţie de

pompare situată la priza de apă; constituie aşa-numita treaptă I de pompare;
• prepararea soluţiilor concentrate şi diluate de reactivi;
• dozarea şi injectarea soluţiilor de reactivi;
• evacuarea depunerilor din decantoare, dacă nu se realizează hidraulic;
• spălarea filtrelor cu contracurent de apă şi aer sub presiune;
• evacuarea depunerilor sau golirea rezervoarelor;
• trasportul apei tratate spre rezervoarele de ȋnmagazinare sau consumatori, dacă
poziţia staţiei de tratare nu permite realizarea acesteia gravitaţional; constituie
aşa-numita treaptă a II-a de pompare.
Funcţionarea pompelor şi a staţiilor de tratare are un rol vital ȋn ansamblul

funcţionării sistemelor de alimentare cu apă. Ca urmare, este necesară ţinerea unei
evidenţe foarte corecte ȋn ceea ce priveşte:
- numărul de ore de funcţionare a fiecărei pompe;
- cantitatea totală de apă sau reactivi pompată;
- consumul de energie electrică, tensiunea şi intensitatea curentului;
- evoluţia graficului de ȋntreţinere şi reparaţii executate la fiecare agregat ȋn parte;
- gradul de ȋntreţinere a legăturilor electrice, instalaţiilor hidraulice şi a anexelor care
să asigure o funcţionare corectă a pompelor.
5.2.2. Rezervoare de ȋnmagazinare
La ȋnceput, rezervoarele de apă aveau rolul de a asigura apa necesară ȋn cazul unor
accidente survenite pe conductele de aducţiune.
Pe măsura evoluţiei nivelului tehnic ȋn realizarea şi pozarea conductelor de transport,

s-a ajuns la transformarea acestui tip de accidente ȋn incidente cu o frecvenţă redusă,
astfel că, ȋn prezent, rolul rezervoarelor este prezentat ca fiind:
- asigurarea unei exploatări cât mai economice a instalaţiilor sistemului de

alimentare cu apă, prin reducerea energiei consumate;
- legătura ȋntre instalaţiile cu debitare ȋn regim continuu a apei ȋn sistem (pompe) şi
consumatorii individuali sau colectivi cu un regim discontinuu al consumului;
- asigurarea presiunii necesare ȋn punctul cel mai depărtat de pe reţeaua de
distribuţie a apei.
Ȋn cadrul staţiei de tratare, rezervoarele pot fi:
• rezervoare de compensare;
• rezervoare de incendiu: de cele mai multe ori, volumul de incendiu reprezintă o
cotă intangibilă ȋn cadrul rezervorului de compensare;
• rezervoare de avarii;
• rezervoare petru spălarea filtrelor (se pozează sub filtre, ȋn cadrul staţiilor de
tratare şi au, ȋn general, volume reduse);
• rezervoare sau camere de contact: au destinaţie, ȋn principal, de corectare a
caracteristicilor apei, asigurând desfăşurarea reacţiei dintre apă şi agenţii
oxidanţi sau adsorbanţi, sau dintre apă şi reactivii de coagulare-precipitare;
• rezervoare de aspiraţie (recepţie): se prevăd pe lângă staţiile de pompare treapta
I sau a II-a sau ȋn reţelele de distribuţie la staţiile de repompare;
• rezervoare de rupere a presiunii: se prevăd ȋn cazul unor terenuri denivelate,
pentru fragmentarea zonelor din punct de vedere al presiunii de serviciu.

Ȋn majoritatea cazurilor, multe dintre obiectivele menţionate sunt realizate ȋn acelaşi
rezervor, a cărui capacitate se dimensionează ȋn mod corespunzător.
5.3. Instalaţii de automatizare şi dispecerizare ȋn tratarea şi distribuţia apei
Necesitatea introducerii automatizării ȋn practica tratării apei s-a impus datorită

faptului că alimentarea cu apă potabilă este o activitate de deservire publică. Astfel, un
sistem de alimentare cu apă trebuie:
➢ să producă o apă de calitate constantă, dintr-o sursă supusă unei fluctuaţii a

calităţii, fluctuaţii care pot fi foarte rapide ȋn cazul apelor de suprafaţă;
➢ să distribuie această apă ȋn cantitate suficientă, la nivelul solicitat de consumator
şi să se adapteze ȋn permanenţă la fluctuaţiile solicitărilor.
Realizarea acestor funcţii presupune un control permanent al unor instalaţii foarte

dispersate geografic, uneori pe zeci de kilometri, şi de natură diversă, control care se
poate realiza prin automatizare şi dispecerizare.
La ora actuală, ȋn numeroase ţări, marile sisteme de alimentare cu apă au complet

automatizate diferite faze, cum ar fi:
- captarea şi pomparea apei;

- transportul şi ȋnmagazinarea;
- alertarea poluării sursei;
- anumite trepe de tratare (dozarea coagulantului, spălarea filtrelor rapide de nisip şi
clorarea);
- distribuţia;
- transmisia parametrilor de funcţionare a sistemului la un dispecer.
5.4. Laboratorul unei staţii de tratare
Apa potabilă furnizată de staţiile de tratare trebuie să ȋndeplinească condiţiile de

calitate impuse de reglementările ȋn vigoare (STAS 1342/1991, Legea apei potabile nr.
458/2002), din punct de vedere fizico-chimic, biologic şi bacteriologic. Acest lucru
impune, pe lâmgă controlul eficienţei tratării apei şi verificarea parametrilor
funcţionali pe trepte, obiectiv ce se realizează prin efectuarea de analize fizico-chimice,
biologice şi bacteriologice comparativ, la apa brută intrată ȋn staţie, după principalele
trepte de tratare şi la apa tratată, livrată spre consumatori.

Ȋn laboratorul de analize fizico-chimice se determină o serie de indicatori de calitate,
cum ar fi: turbiditate, culoare, pH, alcalinitate, duritate totală, CO2 liber, substanţe
organice oxidabile cu KMnO4 (CCO-Mn) şi K2Cr2O7 (CCO-Cr), amoniu, azotaţi, azotiţi,
Ca2+, Mg2+, Fe total, cloruri, sulfaţi, rezidii, detergenţi, cianuri, H2S, fosfaţi.
Pentru efectuarea acestor determinări, laboratorul trebuie să fie dotat cu aparatura

necesară (spectrofotometru, agitatoare, balanţă, etuvă, cuptor de calcinare, pH-metru
etc.), cu articolele de sticlărie necesare şi reactivii de laborator de calitate p.a. (pentru
analiză).
Ȋn laboratorul de analize biologice se efectuează zilnic analize privind fito- şi

zooplanctonul, pentru stabilirea eficienţei fiecărei trepte de tratare şi determinarea
organismelor indicatoare. Aparatura şi accesoriile necesare sunt specifice acestor
analize, şi anume microscoape, celule de numărare, lame şi lamele pentru microscop,
membrane filtrante, instalaţii de filtrare, articole de sticlărie şi reactivi speciali de
calitate p.a.
Ȋn laboratorul de analize bacteriologice se determină zilnic:
- numărul total de bacterii care se dezvoltă la 37 °C;

- numărul de bacterii coliforme totale.
Ca aparatură de laborator, sunt necesare: balanţe analitice, etuvă electrică, autoclavă,

lampă UV, termostat, refrigerator etc. De asemenea, sunt necesare diverse articole de
sticlărie (pahare, eprubete, pipete, baloane cotate) şi reactivi specifici acestor analize
(diferite medii de cultură: geloză nutritivă, geloză-lactoză-albastru de metilen).
Toate aceste analize sunt executate de personal specializat (chimişti, ingineri chimişti,
biologi, laboranţi). Spaţiul destinat acestor laboratoare trebuie să fie ferit de zgomote,
vibraţii, să aibă o iluminare bună, să fie prevăzut cu toate instalaţiile pentru utilităţi,
dotat cu materiale pentru stingerea incendiilor, pardoseala, ȋn funcţie de specificul
laboratorului, trebuie să fie rezistentă la condiţiile de lucru.
Toate analizele care se execută ȋn astfel de laboratoare, se realizează cu respectarea

Normelor de Protecţia Muncii.

CAPITOLUL VI EXPLOATAREA STAŢIILOR DE TRATARE A APEI DIN SURSE
NATURALE
Performanţele obţinute de staţia de tratare, calitatea apei tratate, livrate

consumatorilor, ȋnscrierea instalaţiilor componente ȋn parametrii tehnico-economici
preconizaţi prin proiect, toate sunt strict dependente de modul cum este exploatată
staţia de tratare ȋn ansamblu şi fiecare treaptă de tratare ȋn particular.
Exploatarea staţiei de tratare trebuie făcută astfel ȋncât, ȋn condiţiile ȋn care apa de la
sursă prezintă o variaţie importantă (uneori de la o oră la alta) a indicatorilor de
calitate, efluentul staţiei, adică apa livrată consumatorilor, să corespundă limitelor de
calitate impuse de legislaţia privind calitatea apei.
Se impune, astfel, obţinerea unor eficienţe de reducere a impurificatorilor de peste 99

%. Realizarea unor astfel de eficienţe presupune:
• supravegherea continuă a sursei de apă şi a apei tratate;

• supravegherea continuă a modului de funcţionare a instalaţiilor şi menţinerea lor
la parametrii de funcţionare preconizaţi;
• adaptarea din punct de vedere tehnologic a funcţionării staţiei de tratare (debite,
timp, reactivi, doze) la condiţiile de calitate ale sursei;
• folosirea metodelor de exploatare adecvate scopului urmărit.
Acţiunile de supraveghere, control şi adaptare constau ȋn realizarea de analize,

determinări, ȋncercări de laborator, care să permită operatorilor luarea deciziilor
necesare funcţionării corespunzătoare a fiecărei instalaţii ȋn parte şi a staţiei ȋn
ansamblul ei.
Determinările, testele, analizele de verificare şi programele de analize pe baza cărora

operatorii din staţiile de tratare şi laboranţii din laboratoarele acestora pot asigura o
exploatare tehnologică eficientă a instalaţiilor din dotare, sunt:
✓ determinări tehnologice pe baza cărora se precizează, ȋn fiecare moment, reactivii

şi dozele recomandate, timpul de decantare, vitezele de filtrare etc.;
✓ verificarea funcţionării fazelor de sedimentare şi filtrare, care permit prognoza
calităţii apei decantate şi filtrate rezultate;
✓ determinări şi analize prin care să se verifice modul de funcţionare a instalaţiilor
de dozare, de exploatare a rezervoarelor, a celorlalte obiective din staţie.

6.1. Determinări tehnologice
Aspectul cel mai important al acestor determinări este acela al stabilirii reactivilor şi
a dozelor necesare tratării apei, precum şi testele de sedimentare, ȋn scopul
determinării vitezei de sedimentare şi a modului de exploatare a decantoarelor.
Tipul de coagulant, reactivii necesari pentru asigurarea unei bune limpeziri a apei şi
păstrării unui caracter echilibrat al apei depind de anumite condiţii locale şi de
caracteristicile apei.
Dacă alegerea tipului de coagulant şi a reactivilor necesari pentru fiecare staţie sunt
stabilite prin proiect, stabilirea dozelor de reactivi necesari intră ȋn sarcina
laboratorului staţiei de tratare şi a operatorilor.
6.1.1. Reactivi şi doze necesare
La stabilirea dozelor de reactivi se are ȋn vedere determinarea cantităţilor minime de

reactivi care produc efect de limpezire maxim, ȋntr-o durată cât mai scurtă de timp.
O practică ȋndelungată ȋn tratarea apei indică necesitatea aplicării unui coeficient de

siguranţă pentru dozele aplicate ȋn instalaţia industrială, faţă de cele rezultate ȋn
laborator:
𝐷𝑎𝑝𝑙𝑖𝑐𝑎𝑡𝑎 = 𝑐𝑠𝑖𝑔 × 𝐷𝑜𝑝𝑡𝑖𝑚𝑎
Pentru coeficientul de siguranţă se recomandă valorile: csig = 1,2-1,5, ȋn funcţie de:
- puritatea reactivilor;
- eficienţa aparatelor de dozare-injectare;
- eficienţa sistemelor de agitare-amestecare-injecţie;
- condiţiile climaterice ȋn care funcţionează instalaţiile industriale (temperatura apei,
a aerului).
a) Stabilirea dozei optime de coagulant – se face ȋn două etape: doza preliminară şi

doza optimă.
Doza preliminară se stabileşte pe baza unor formule, tabele sau grafice, rezultate din
experienţa existentă ȋn tratarea apelor de alimentare. Se pot utiliza următoarele
formule, ȋn funcţie de indicatorii de calitate ai apei brute:

𝐷 = 𝑘1 √𝑇 , unde T – turbiditatea apei, ȋn grade de SiO2; k1 – constantă care, pentru
apa curgătoare, la care turbiditatea este indicatorul dominant, ia valori ȋntre 4 şi 12;
𝐷 = 𝑘2 √𝐶 , unde C – culoarea apei, ȋn grade Pt-Co (15 pentru apa potabilă); k2 = 4

pentru ape din lacuri, la care culoarea este indicatorul dominant;
𝐷 = 𝑘3 √𝑆𝑂 , unde SO – conţinut ȋn substanţe organice, ȋn mg/l; k3 = 8 pentru surse

de ape poluate, la care indicatorul substanţei organice atrage atenţia asupra necesităţii
corectării lui.
Ȋn cazul apelor care au şi culoare, şi un conţinut ȋn suspensii şi/sau substanţe organice,

se alege doza cea mai mare care rezultă din aplicarea formulelor de mai sus.
Ȋn funcţie de ȋncărcătura ȋn suspensii, se recomandă ca pentru ape cu un conţinut de

materii ȋn suspensie:
- sub 100 mg/l, doza de coagulant să fie cuprinsă ȋntre 25 - 35 mg/l Al2(SO4)3;
- ȋntre 101 - 200 mg/l suspensii, doza de coagulant să fie cuprinsă ȋntre 30 - 45 mg/l
Al2(SO4)3;
- ȋntre 401 - 600 mg/l suspensii, doza de coagulant să fie cuprinsă ȋntre 55 - 80 mg/l
Al2(SO4)3;
- ȋntre 1001 - 1400 mg/l suspensii, doza de coagulant să fie cuprinsă ȋntre 65 - 105
mg/l Al2(SO4)3.
Valorile minime se referă la apele naturale, cu un conţinut ȋn suspensii mai redus. Dacă
se foloseşte drept coagulant clorura ferică (FeCl3) sau sulfatul feric (Fe2(SO4)3), doza
se micşorează cu 15-20 % faţă de doza de Al2(SO4)3.
Ȋn etapa a II-a, de stabilire a dozei optime propriu-zise, se foloseşte o instalaţie de

laborator – un agitator multiplu – testul numindu-se jar test. Acest test constă ȋn
adăugarea unei cantităţi crescătoare a dozelor de coagulant anorganic, ȋn mai multe
pahare de laborator care conţin aceeaşi cantitate de apă brută (de obicei, 1 l). Se agită
fiecare vas, iniţial cu o viteză mai mare, timp de 3 minute, apoi cu o viteză mai mică (5
min.). După o perioadă de decantare de 15 minute, se determină valoarea turbidităţii
ȋn fiecare pahar.
Doza de coagulant pentru care reducerea turbidităţii este bruscă şi a cărei valoare nu
depăşeşte 20 g SiO2, indică doza optimă.

Ȋn stabilirea dozei optime, pe lângă indicatorul turbiditate trebuie să se ţină seama şi
de oxidabilitate (consumul de KMnO4, ȋn mg/l), pH, culoare, alcalinitate faţă de
metiloranj.
Este indicat ca, ȋn paralel cu controlul calităţii apei tratate, să se urmărească şi

desfăşurarea procesului de coagulare şi formare a flocoanelor, prin vizualizare.
Formarea unor flocoane mai mari, cu viteză mare de sedimentare şi cu apă limpede ȋn
interstiţiile dintre flocoane, indică proba cu doza optimă de coagulare.
b) Stabilirea dozei optime de floculanţi sau a altor substanţe ajutătoare
Ȋn această categorie intră substanţe cum ar fi:
- varul, folosit pentru asigurarea unui pH optim apei care urmează a fi tratată;
- silice activată, folosită ca adjuvant de tip mineral (ajutători de coagulare);
- poliacrilamidă, adjuvant de tip organic;
- cărbune activ praf, substanţă recomandată ȋn cazul unor ape cu un conţinut de
substanţe organice ridicat.
Doza pentru reactivul de alcalinizare (cel mai des utilizat – laptele de var) folosit ȋn
cazul surselor de apă care nu au alcalinitate naturală suficientă, se poate stabili
teoretic şi experimental. Relaţia de calcul a dozei de alcalinizare ţine cont de
alcalinitatea normală a apei de tratat şi de concentraţia reactivilor folosiţi pentru
alcalinizare şi coagulare:
𝐷 100
𝑀 = 𝑒1 × ( − 𝐴 + 1) ×
𝑒2 𝐶
unde:
M – doza de reactiv (produs tehnic) pentru alcalinizarea apei, ȋn mg/l;

D – doza de coagulant pur, ȋn mg/l;
e1 – masa echivalentă a părţii active din reactivul folosit pentru alcalinizare, ȋn
mg/mg echivalent;
e2 – masa echivalentă a părţii active din reactivul folosit pentru coagulare, ȋn
mg/mg echivalent;
A – alcalinitatea normală a apei de tratat, ȋn mg echivalent/l;

C – conţinutul ȋn substanţă activă din reactivul tehnic folosit pentru alcalinizarea
apei, ȋn %;
1 – rezerva minimă de alcalinitate pe care trebuie să o aibă apa după tratarea cu
coagulant, ȋn mg echiv/l.
Valorile indicilor e1 şi e2 pentru reactivi normali sunt:
Masa echivalentă Masa echivalentă

Reactiv e1 e2
mg/mg echiv. mg/mg echiv.
Reactiv de alcalinizare
CaO (var nestins) 28
Na2CO3 53
NaOH 40
Reactiv de coagulare
Al2(SO4)3 57
FeCl3 54,1
Fe2(SO4)3 66,7
FeSO4 78
Puritatea reactivilor este de 98-70 % pentru Al2(SO4)3 şi 30-40 % pentru var.
Ȋn cazul apelor cu alcalinitate normală (2 - 3 mg echiv/l) şi doze mari de coagulant,

deci la turbidităţi mari, doza de reactiv (M) pentru alcalinizarea apei, ȋn cazul tratării
apei cu Al2(SO4)3 şi var, este:
𝐷 100 100 100

𝑀 = 𝑒1 × ( − 𝐴 + 1) × = 28 × ( − 2,5 + 1) × = 17,5 = 18 𝑚𝑔/𝑙
𝑒2 𝐶 57 40
Ȋn cazul apelor cu alcalinitate redusă (sub 1,5 - 1 mg echiv/l) şi doze normale de

coagulant, este:
𝐷 100 30 100
𝑀 = 𝑒1 × ( − 𝐴 + 1) × = 28 × ( − 1,25 + 1) × = 19,5 = 20 𝑚𝑔/𝑙
𝑒2 𝐶 57 40
Dacă, prin aplicarea acestei relaţii, M are valoare negativă, nu mai este necesară
tratarea cu var.

Ȋn cazul apelor mai greu de limpezit (turbiditate mare, ȋncărcare coloidală mare),
alături de coagulanţii clasici anorganici, se utilizează ajutători de coagulare
(adjuvanţi), cum sunt:
➢ Silicea activată şi poliacrilamidele – se pot utiliza ca adjuvanţi de coagulare,

alături de coagulanţii anorganici. Deoarece adjuvantul se foloseşte alături de
coagulant, se determină mai ȋntâi doza optimă de coagulant, apoi se repetă jar-testul,
adăugând cantităţi crescătoare de adjuvant pentru a determina şi cantitatea de
adjuvant optimă.
O problemă deosebit de importantă o reprezintă prepararea soluţiei de silice activată.

Se porneşte de la silicatul de sodiu solid, care se dizolvă ȋn apă, sub presiune de 6 at,
obţinându-se o soluţie semivâscoasă de silicat de sodiu, care conţine 24 - 32 % SiO2.
Din această soluţie de bază, se prepară ȋn continuare soluţia de silice activată,
parcurgând mai multe etape (diluarea soluţiei, neutralizare, maturare), obţinând ȋn
final o soluţie cu un pH cuprins ȋntre 8,2 - 8,4 şi alcalinitate de 10 - 15 mg echiv/l.
Prepararea soluţiei de silice activată necesită un control riguros al pH-ului sau

alcalinităţii M, deoarece o neutralizare insuficientă nu asigură o tratare
corespunzătoare, iar o neutralizare prea accentuată prezintă pericolul unei gelificări
pe conductă, cu implicaţiile aferente ȋn exploatare.
Poliacrilamidele sunt, majoritatea, substanţe solide, solubile ȋn apă, permiţând

prepararea unei soluţii de lucru de concentraţie fixă, de obicei 0,5 - 1 mg/l.
La tratarea apelor potabile, dozele uzuale sunt:
35 mg/l coagulant plus 0,2 mg/l adjuvant;
3 - 6 mg/l silice activată;
0,1 - 0,5 mg/l poliacrilamidă.
➢ Cărbunele activ praf se utilizează ȋn staţiile de tratare ȋn scopul ȋndepărtării din

apa brută a gustului, mirosului pronunţat şi pentru realizarea unui grad ridicat de
culoare, care nu dispare ȋn urma tratării obişnuite cu coagulant.
Doza optimă de cărbune activ praf se determină prin teste de laborator, folosind apă
tratată cu doza optimă de coagulant, lăsată să sedimenteze 15-20 min şi apoi
decantată.
Experimentele se execută cu ajutorul unui agitator multiplu, ȋn ale cărui pahare se
adaugă, ȋn apa decantată, doze de cărbune activ cuprinse ȋntre 10-50 mg/l (este
recomandabilă utilizarea unei suspensii de cărbune activ cu concentraţia de 0,5 %). Se
lasă apoi un timp de contact cărbune-apă de min. 20 minute, la o turaţie de 140-160
rot/min.
După sedimentare, se urmăreşte scăderea gradului de culoare, a oxidabilităţii şi a

pragului de miros, ȋn funcţie de care se stabileşte doza optimă de cărbune activ. Dozele
uzuale de cărbune activ praf nu depăşesc 25-30 mg/l ȋn cazul tehnologiei de tratare
decantare-filtrare şi 10-15 mg/l ȋn cazul filtrării directe a apei (apa provenită din
lacuri).
6.1.2. Teste de sedimentare
Aceste teste se efectuează ȋn laboratoarele staţiilor de tratare şi au drept scop:
- determinarea vitezei de sedimentare şi, deci, de exploatare a decantoarelor;

- determinarea depunerilor ȋn conurile Imhoff;
- determinarea depunerilor la balanţa de sedimentare.
• Determinarea vitezei de sedimentare se face diferit, ȋn funcţie de tipul

decantoarelor. Astfel, la decantoarele orizontale şi radiale condiţia care se impune
pentru treapta de decantare ȋn vederea obţinerii apei potabile este reţinerea
suspensiilor până la o anumită concentraţie (ȋn general, sub 20-30 mg/l suspensii ȋn
apa decantată). Sunt necesare ȋncercări tehnologice de laborator pentru determinarea
sedimentării suspensiilor din apă. Ȋncercările constau ȋn determinarea corelaţiei care
există ȋntre cantitatea de suspensii depuse şi durata depunerii, respectiv ȋntre
cantitatea de suspensii depuse şi viteza medie de depunere.
Operaţiile se fac ȋn laborator, pe probe de apă şi constau din următoarele determinări:
- se determină cantitatea totală de suspensii aflate ȋn apă, prin filtrarea unui volum
cunoscut de apă, uscare şi cântărire la masă constantă; concentraţia ȋn suspensii,
notată P0, se exprimă ȋn mg/l;
- se ȋmparte proba de apă ȋn 5-10 vase de sticlă, de acelaşi volum şi aceeaşi ȋnălţime
H şi se lasă ȋn repaus pentru sedimentare;
- la intervale diferite de timp se sifonează lichidul limpezit din fiecare vas (5 min
primul vas, 10 min al doilea vas etc.), iar depunerile rămase se filtrează, usucă,
cântăresc, rezultând P1, P2, ..., Px mg/l suspensii depuse;
- se exprimă aceste cantităţi ȋn % (Px*100/P0) şi se trasează diagrama de sedimentare
a suspensiilor din apă, ȋn funcţie de timp.
Figură 28 Diagrama de sedimentare a suspensiilor
Ȋn cazul ȋn care se folosesc coagulanţi, se repetă operaţiile pentru probe de apă la care
s-a adăugat şi o doză de coagulant.
Curbele de sedimentare se pot trasa şi ȋn coordonate % suspensii depuse ȋn funcţie de

viteza de sedimentare, U.
Viteza de sedimentare se determină cu relaţia:
𝐻
𝑈= , 𝑚𝑚/𝑠
60 × 𝑡
unde:
H – ȋnălţimea coloanei de lichid din vasul de sticlă ȋn care se face sedimentarea;

t – timpul de sedimentare, ȋn min.
Conform acestei metode, ca indice al cantităţii de suspensii depuse, se ia raportul

dintre cantitatea de material ȋn suspensie, A(%), care se depune la o viteză de 1,2
mm/s şi cantitatea de material ȋn suspensie, B, care se depune cu o viteză de 0,2 mm/s
(ȋntre aceste limite se află valoarea vitezelor de depunere care au loc practic ȋn
decantoare), adică:
𝐴 15
𝑆= = = 0,21
𝐵 70
S – indicele cantităţii de suspensii depuse.
Astfel de curbe se folosesc la proiectarea decantoarelor, calculate pentru reţinerea
unui anumit procent de suspensii din apa brută, cât şi pentru verificarea eficienţei ȋn
reţinerea suspensiilor.
• Determinarea depunerilor ȋn conuri Imhoff
Experimentele ȋn conuri Imhoff dau indicaţii asupra reducerii turbidităţii şi a

volumului de sediment depus ȋn timp.
Principiul metodei de lucru constă ȋn introducerea unui litru de apă ȋn conul Imhoff şi
determinarea, la intervale de timp bine stabilite, a turbidităţii şi a volumului de
sediment depus. Rezultatele se pot ȋnscrie ȋn tabele sau grafice pe o curbă având drept
coordonate timpul ȋn abscisă, respectiv turbiditatea sau volumul de sediment depus ȋn
ordonată.
Pentru comparare, experimentele se efectuează la apa brută, apa ieşită din camera de
amestec şi din camera de reacţie.
• Determinarea depunerilor la balanţa de sedimentare
Balanţa de sedimentare este un aparat care ȋnregistrează automat creşterea greutăţii

suspensiilor care se depun pe talerul unei balanţe, ȋn funcţie de timp.
Ȋnregistrarea automată a depunerilor se face sub forma unor curbe, cu ajutorul unui
ȋnregistrator cu peniţă. La fiecare 2 mg de suspensii depuse pe talerul balanţei, acul
indicator se deplasează cu un pas de 0,08 cm.
Cantitatea de suspensii depusă la un moment dat pe talerul balanţei, notată R’, este
egală cu:
𝑑
𝑅′ = × 2 , 𝑚𝑔
0,08
ȋn care d reprezintă distanţe măsurate pe axa Ox a curbei de depuneri trasate de

balanţa de sedimentare.
Sau ȋn %:
100
𝑅(%) = 𝑅′ ×
𝐴

unde:
A – cantitatea totală de suspensii, ȋn mg, existente ȋn proba de analizat;
R % – cantitatea de suspensii, ȋn %, existentă ȋn proba A.
6.1.3. Teste de filtrare
Testele de filtrare urmăresc determinarea capacităţii de colmatare a filtrului sau a

filtrabilităţii apei ce urmează a fi tratate. Ȋn funcţie de tipul instalaţiei de filtrare
existent ȋn staţia respectivă, se adoptă testul de filtrare corespunzător.
Stabilirea indicelui de filtrabilitate pentru pânze şi materiale filtrante se face ȋn funcţie

de:
- viteza de filtrare;
- pierderea de sarcină la trecerea prin mediul filtrant;
- porozitatea mediului filtrant;
- suprafaţa efectivă de filtrare;
- viteza tamburului;
- calitatea fluidului.
Indicele de filtrabilitate este definit de expresia:
1 𝐻𝑐
𝐼= × 𝑙𝑔
𝑣 𝐻𝑜
unde:
v – viteza de filtrare;
Ho – pierderea iniţială de sarcină a filtrului;
Hc – pierderea de sarcină după trecerea volumului Vc, ȋn ml apă de testat.
Cu cât indicele de filtrabilitate este mai mare, cu atât apa va fi mai dificil de tratat.
Inversul indicelui de filtrabilitate ȋl reprezintă filtrabiltatea şi este o măsură a uşurinţei

cu care apa trece printr-un filtru.
Valorile indicelui de filtrabilitate se determină pentru fiecare tip de apă şi de mediu

filtrant utilizat. Ȋn baza unor determinări efectuate pe pânze cu ochiuri de 80 µ, filtrând
ape provenite din lacuri de acumulare, s-au determinat indici de filtrabilitate care
variază ȋn domeniul 0,009 şi 0,163.
6.1.4. Stabilirea necesarului de clor
Stabilirea necesarului de clor se face pe apa filtrată care urmează a fi supusă procesului
de dezinfecţie. Determinarea serveşte la stabilirea dozei de clor ce urmează a fi
introdusă ȋn apa filtrată, ȋn rezervorul de contact.
Principiul metodei se bazează pe introducerea de doze crescătoare de clor ȋn apă şi

determinarea, după contact de 30 min, a clorului rezidual liber.
Iniţial, se prepară o soluţie diluată de apă de clor, prin barbotarea de clor gazos ȋn apă,
până la obţinerea unei coloraţii slab gălbuie. Apoi se determină conţinutul ȋn clor al
apei de clor prin titrare cu tiosulfat de sodiu (Na2S2O3) 0,02 N, ȋn prezenţă de amidon
soluţie 1 %, ca indicator.
Conţinutul ȋn clor al apei de clor se calculează după formula:
𝑚𝑔 𝑁 × 𝑓 × 𝑉1 × 1000
𝐶𝑙𝑜𝑟 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣, = × 35,5
𝑙 𝑉2
unde:
N – normalitatea soluţiei de Na2S2O3;
f – factorul soluţiei de Na2S2O3;
V1 – volumul soluţiei de Na2S2O3 utilizat la titrare;
V2 – volumul apei de clor luat ȋn lucru.
Pentru determinarea necesarului de clor, se procedează astfel: se introduc ȋn 5-6 sticle

brune, cu dop rodat, câte 500 - 1000 ml apă filtrată şi cantităţi crescătoare de apă de
clor diluată. Se astupă sticlele, se agită şi se lasă la ȋntuneric 30 min pentru realizarea
reacţiei de oxidare. Se determină apoi clorul rezidual liber şi clorul total.
Se reprezintă grafic funcţia clor rezidual liber – clor introdus. Determinarea la care
conţinutul ȋn clor rezidual liber este conform prevederilor standard (ȋn general 0,2 -
0,3 mg/l) se consideră ca fiind necesar de clor.

Pentru staţiile ȋn care este prevăzută preclorarea se recomandă ca doza de clor
utilizată la preclorare să fie de 0,25 - 0,3 din necesarul de clor.
6.1.5. Determinarea gradului de coroziune şi de stabilitate a apei
Apa distribuită prin reţeaua de alimentare trebuie să fie stabilă, adică să nu-şi schimbe
compoziţia şi să nu intre ȋn reacţie cu materialele din care sunt confecţionate
conductele, rezervoarele, vanele etc.
Gradul de stabilitate a unei ape este dat de comportarea chimică a apei la sursă şi poate
fi modificat prin modul de tratare a apei.
Corozivitatea apei depinde de cantitatea de acid carbonic, oxigen sau alţi agenţi
corozivi dizolvaţi ȋn apă (cum ar fi un exces de sulfaţi, de cloruri etc.). De asemenea,
saturarea cu carbonaţi, sulfaţi de calciu sau hidroxid de magneziu influenţează
caracterul coroziv al apei.
Cele două caracterisstici sunt deosebit de importante şi trebuie să fie urmărite ȋn

laboratorul staţiei de tratare, pentru a se putea lua măsuri de prevenire şi de
diminuare a efectelor.
Determinarea corozivităţii apei se realizează prin măsurarea conţinutului de fier, ȋn

mg/l, din apa care, timp de 2 ore, s-a aflat ȋn contact cu un segment de sârmă de fier.
Gradul de corozivitate pentru câteva tipuri de apă este:
Apă distilată pH = 5,8 0,16 mg/l Fe

Apă distilată insuflată cu CO2 pH = 4,3 1,12 mg/l Fe
Apă din reţeaua de distribuţie pH = 7,3 0,92 mg/l Fe
Apă din râu pH = 7,3 0,14 mg/l Fe
6.1.5.1. Determinarea stabilităţii apei
Determinarea stabilităţii apei din punct de vedere al proprietăţilor de a depune sare

şi de a dizolva carbonaţi se realizează prin amestecarea timp de 2-3 ore a apei cu
CaCO3, presărat mărunt. Dacă apa are un surplus de acid carbonic liber, el va dizolva
carbonatul de calciu, transformându-l ȋn bicarbonat, manifestându-se o creştere a pH-
ului şi a alcalinităţii apei. Dacă apa prezintă CaCO3 la suprasaturaţie şi are tendinţa de
a da sedimente la contactul cu CaCO3, atunci pe granule precipită CaCO3 aflat ȋn stare
de suprasaturaţie, manifestându-se o reducere a pH-ului şi a alcalinităţii apei.

Indicele de stabilitate a apei, având ȋn vedere modificarea alcalinităţii, se poate
exprima cu relaţia:
𝐴𝑖
𝑖𝑠 =
𝐴𝑑
unde:
Ai – alcalinitatea apei ȋnainte de amestecarea ei cu CaCO3;
Ad – alcalinitatea apei după de amestecarea ei cu CaCO3.
Indicele de stabilitate a apei, având ȋn vedere modificarea pH-ului, se poate exprima

cu relaţia:
𝑝𝐻𝑖
𝐼𝑠 =
𝑝𝐻𝑑
unde:
pHi – pH-ul apei ȋnainte de amestecarea ei cu CaCO3;
pHd – pH-ul apei după de amestecarea ei cu CaCO3.
Ȋn cazul acestor două relaţii, la valori mai mari ca unitatea, apa are capacitatea de a
depune sedimente. La indici mai mici ca unitatea, apa este capabilă de o dizolvare
complementară a CaCO3.
Gradul de stabilitate a apei mai poate fi exprimat şi cu relaţia:
𝑖𝑠 = 𝑝𝐻𝑖 − 𝑝𝐻𝑑
Ȋn cazul acestei relaţii, o valoare 0 indică o apă care nu va produce coroziune

conductelor şi nici nu se vor manifesta depuneri. La valori pozitive, apa este
susceptibilă de depuneri de CaCO3. La valori negative, apa are proprietăţi corozive faţă
de CaCO3.
6.2. Verificarea funcţionării instalaţiilor din gospodăria de reactivi
După efectuarea determinărilor tehnologice prin care se stabilesc, pe de o parte reţeta

de tratare a apei (reactivi, doze), iar pe de altă parte se prognozează caracteristicile

finale ale apei, se impune ca laboratorul staţie de tratare a apei, respectiv operatorii,
să verifice funcţionarea instalaţiilor de tratare.
6.2.1. Prepararea reactivilor
Gospodăria de reactivi care prevede pe fluxul tehnologic introducerea ȋn apă a

coagulantului (de obicei, polihidroxiclorură de aluminiu), are următoarele părţi
componente:
- rezervorul de depozitare - stocare a coagulantului;

- rezervorul de soluţie concentrată;
- rezervorul de soluţie diluată;
- dispozitivul de dozare - injecţie a soluţiei de coagulant.
Depozitarea coagulantului se poate face fie ȋn stare uscată, pe platforme acoperite şi

protejate contra intemperiilor, fie ȋn bazine, ȋn stare umedă, sub fomă de soluţii
concentrate (19 - 20 %).
Din soluţia concentrată se prepară soluţia diluată (5 - 7 %) care, prin sistemul de

pompe dozatoare sau dispozitive gravitaţionale, se va introduce ȋn apa de tratat, ca
doză necesară de coagulant.
Verificarea concentraţiei soluţiilor de reactivi, ȋn toate cazurile, se face pe baza

echivalenţei ȋntre concentraţia soluţiei şi densitatea acesteia, măsurată cu
densimetrul.
Pentru evitarea ȋnfundării sau dereglării dispozitivelor, sorburile pompelor de reactivi

vor avea site, care se vor ȋnlocui sau curăţa periodic.
Având ȋn vedere caracterul foarte agresiv, coroziv, al soluţiilor de coagulant, toate

suprafeţele cu care acestea vin ȋn contact, trebuie protejate sau realizate din materiale
rezistente la coroziune.
6.2.2. Stabilirea dozelor de reactivi
Ţinând cont de doza optimă de coagulant, determinată prin testele de laborator,

concentraţia soluţiei diluate şi debitul de apă ce urmează a fi tratat, se determină
debitul de coagulant cu relația:
𝑑𝑜𝑝𝑡 × 𝑄𝑎𝑝𝑎
𝑄𝑐𝑜𝑎𝑔𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡 =
𝐶
unde:
Qcoagulant – debitul de coagulant;

dopt – doza optimă, ȋn mg/l;
Qapa – debitul de apă care trebuie tratată, ȋn l/s;
C – concentraţia soluţiei, ȋn %.
Debitul de coagulant astfel determinat se introduce fie prin pompe dozatoare, prin
reglajul corespunzător al cursei pistonului, fie gravimetric, prin calibrarea orificiilor
de curgere a coagulantului.
Ȋn cadrul verificării funcţionării instalaţiilor din gospodăria de reactivi, se execută

următoarele operaţii:
- măsurarea densităţii soluţiei diluate de coagulant;

- verificarea şi reglarea pompei dozatoare sau a dispozitivului de dozare;
- verificarea injectării soluţiei de coagulanţi ȋn apa tratată, fie vizual dacă
introducerea soluţiei de coagulant se face cu nivel liber, fie prin determinări
tehnologice pe apă, la ieşirea din camera de amestec sau de amestec - reacţie.
Se au ȋn vedere două determinări:
a) determinarea pH-ului care, ȋn condiţiile introducerii reactivului, trebuie să indice o

modificare faţă de valoarea pH-ului apei brute;
b) stabilirea curbelor de sedimentare, pe probe de 1 l de apă, prelevate din camera de

amestec. Curbele se stabilesc cu ajutorul conurilor Imhoff sau a balanţei de
sedimentare.
Ȋn cazul ȋn care apar diferenţe notabile ȋn modul de depunere a suspensiilor din proba
astfel prelevată şi tratată faţă de depunerea apei brute, atunci se poate concluziona că
dozarea a fost corectă.
6.3. Exploatarea decantoarelor
Ȋnaintea punerii ȋn funcţiune a unui decantor, este necesară executarea unor operaţii
preliminare.
Prima operaţie o constituie etalonarea decantorului. Aceasta se realizează fie prin

reglarea debitmetrului de la intrare sau ieşire, fie prin etalonarea sistemelor de

deversor de la distribuţie sau de la colectarea apei. Operaţia de etalonare este strict
necesară pentru a se cunoaşte, ȋn orice moment, care este debitul de exploatare a
decantorului.
A doua operaţie, la fel de importantă pentru funcţionarea staţiei de tratare, o constituie

verificarea distribuţiei uniforme a debitului de apă pe unităţile decantoare existente.
Sunt cazurile ȋn care, o diferenţă de 1 cm ȋn cota de execuţie a conductelor, canalelor
sau căminelor de distribuţie sau colectare, faţă de cotele din proiect, poate conduce la
suprasolicitarea unui decantor (110 - 130 % Qn) sau la subsolicitarea acestuia (70 - 90
% Qn). Prin joc de vane sau stavile se realizează reglările necesare pentru ca repartiţia
debitelor pe unităţile de decantor existente să se facă ȋn mod uniform.
O ultimă verificare şi reglare necesară este aceea a uniformităţii colectării apei

decantate pe lungimea lamei deversante sau a canalelor şi jgheaburilor de colectare.
Această operaţie este deosebit de importantă, deoarece există o corelaţie strânsă ȋntre
neuniformitatea colectării şi neuniformitatea calităţii apei decantate.
6.3.1. Regulamentul de exploatare a decantoarelor
Ȋn exploatarea decantoarelor se disting mai multe faze, şi anume:
- punerea ȋn funcţiune;
- exploatarea curentă;
- oprirea instalaţiei şi revizia;
- determinări şi programe de urmărire;
- adaptarea exploatării la diferite situaţii de calitate a apei.
Să vedem ce presupun aceste faze ȋn cazul unui decantor de tip suspensional, cu

recircularea stratului.
Punerea ȋn funcţiune a instalaţiei de decantare comportă, ca principale etape:
- atingerea debitului de tratat – iniţial se porneşte cu un debit reprezentând 50 % din

debitul nominal (cca 250 l/s), apoi, din 8 ȋn 8 ore, debitul se măreşte, ajungând la
500 l/s;
- stabilirea dozei optime de reactivi (coagulant şi adjuvant);
- stabilirea debitelor de reactivi şi verificarea introducerii corecte a acestora;
- pornirea agitatorului concomitent cu introducerea reactivilor;
- verificarea calităţii flocoanelor din camera de reacţie superioară.

Exploatarea curentă se realizează de personal calificat şi presupune:
a) Operaţiuni de ȋntreţinere, cum ar fi:
- controlul orar şi reglarea debitelor de apă care intră şi ies din decantoare;
- reglarea şi urmărirea funcţionării podurilor racloare;
- controlul vizual orar al eficienţei decantării, prin examinarea procesului de formare
a flocoanelor şi a transparenţei apei la punctul de ieşire din decantor, precum şi
recoltarea de probe ȋn vederea determinării turbidităţii şi a concentraţiei
suspensiilor ȋn stratul suspensional;
- programarea momentelor de evacuare a nămoolului;
- pornirea şi oprirea pompei;
- manevrarea stăvilarelor de admisie a apei ȋn filtre şi a celor de descărcare ȋn canal.
b) Detectarea unor posibile deficienţe de exploatare
Dacă turbiditatea apei decantate este mai mare de 10 - 15 grade de SiO2, se consideră
că exploatarea decantoarelor este necorespunzătoare, căutându-se cauza acestei
situaţii, care poate fi:
- coagularea insuficientă a apei care intră ȋn camera de reacţie;

- neevacuarea la timp a nămolului ȋn exces;
- producerea, ȋn spaţiul de sedimentare, a unor curenţi ascendenţi, care antrenează
ȋn apa decantată o parte din nămolul depus pe fund.
Ȋn funcţie de cauza fenomenului, personalul de exploatare va acţiona pentru

ȋnlăturarea deficienţelor, aducând apa decantată la turbiditatea corespunzătoare.
c) Oprirea instalaţiei şi revizia
Revizia preventivă se execută anual, ȋnainte de o perioadă de ȋngheţ şi constă ȋn:
- verificarea elementelor de construcţie;

- verificarea, pe elemente, a podurilor racloare;
- revizuirea vanelor de ȋnchidere pentru apa brută decantată, nămol, by-pass etc.;
- verificarea instalaţiei de aer comprimat din zona braţelor podurilor racloare;
- verificarea instalaţiilor electromecanice şi remedierea defecţiunilor observate.
Reparaţia curentă se efectuează o dată la 5 ani şi constă din:

- golirea integrală a bazinului, repararea eventualelor fisuri şi neetanşeităţi, refacerea
muchiilor deversoare şi a jgheaburilor;
- demontarea şi repararea sau ȋnlocuirea parţială sau totală a vanelor de ȋnchidere
pentru apă şi nămol;
- protejarea prin vopsire a elementelor metalice;
- ȋnlocuirea conductorilor electrici care prezintă defecţiuni;
- probarea funcţionării canalelor de transport a apei şi nămolului etc.
6.4. Exploatarea filtrelor de nisip

Ȋn ţara noastră au o largă aplicabilitate filtrele rapide de nisip, cu nivel liber, cu sens
descendent al circulaţiei apei. Mai rar se ȋntâlnesc filtrele lente, filtrele cu dublu curent
sau prefiltrele.
O problemă foarte importantă a filtrării o constituie materialul filtrant.
Mărimea granulelor materialului filtrant şi gradul de uniformitate sunt determinate

prin analiza granulometrică a nisipului.
O problemă specială se ridică ȋn cazul materialului granular pentru stratul de

susţinere. Destinaţia stratului de susţinere este de a preveni scoaterea materialului
filtrant din filtru odată cu filtratul. Pietrişul sau piatra spartă care se folosesc ȋn stratul
de susţinere trebuie să fie rezistente la uzură şi frecare şi stabile chimic. Stratul de
susţinere trebuie să fie alcătuit din particule omogene; ȋn fiecare strat, dimensiunea
celor mai mari granule nu trebuie să depăşească de două ori dimensiunea celor mai
mici granule din acelaşi strat.
Grosimea stratului de susţinere variază ȋntre 5-10 cm, ȋn funcţie de mărimea

granulelor (4-16 mm).
Elementele componente ale unui filtru sunt:
- un rezervor de apă, a cărui principală funcţie este de a menţine o sarcină constantă

de apă asupra unui material filtrant;
- un strat filtrant, aproape ȋntotdeauna din nisip, ȋn şi pe care sunt reţinute
impurităţile;
- un sistem de drenaj;
- un sistem de vane de comandă.

Ȋn ceea ce priveşte metodele de exploatare, ȋn cazul filtrelor rapide sunt posibile două
metode, şi anume filtrarea cu debit constant şi filtrarea cu debit variabil.
Problema principală a filtrării rapide cu debit constant constă ȋn necesitatea efectuării

unei reglări care să anuleze tendinţa de reducere a debitului, pe măsura desfăşurării
ciclului, tendinţă cauzată de colmatarea porilor stratului filtrant.
Reglarea debitului de filtrare se poate efectua manual, dar această metodă este mai
puţin recomandată, deoarece poate da şocuri care influenţează negativ calitatea
efluentului.
Prin filtrarea cu debit variabil, debitul maxim stabilit la ȋnceputul filtrării este lăsat să
scadă, pe măsura colmatării filtrului. Ciclul de filtrare este limitat fie de atingerea unei
valori minim admisibile a vitezei de filtrare, fie de o valoare maxim admisibilă a
pierderii de sarcină, fie de momentul ȋn care calitatea efluentului nu mai este cea
corespunzătoare.
Ȋn literatură există date privind funcţionarea ȋn paralel a unor filtre cu debit constant
şi a unor filtre cu debit variabil. Foarte important pentru funcţionarea filtrelor cu debit
variabil este cunoaşterea, ȋn fiecare moment, pentru fiecare cuvă de filtrare, a vitezei
de filtrare corespunzătoare.
Ȋn lipsa unor aparate corespunzătoare, măsurarea vitezei de filtrare se poate face

printr-o simplă determinare a denivelării apei ȋn cuva filtrantă, prin ȋnchiderea
admisiei apei decantate şi citirea, din minut ȋn minut, pe o miră făcută pe peretele
filtrului, a nivelului apei. Astfel de măsurători permit operatorului să sesiseze:
- dacă reglajul vanelor de pe conductele de apă filtrată a fost făcut corect;

- stabilirea gradului de colmatare a filtrului;
- stabilirea momentului ȋn care trebuie făcută spălarea filtrului.
Spălarea filtrelor ȋn scopul refacerii capacităţii de reţinere a ȋncărcăturii filtrante,

reprezintă unul dintre aspectele importante ale unei funcţionări corecte a filtrelor
rapide de nisip. O spălare insuficientă, făcută ȋn condiţii necorespunzătoare, este cauza
unor serii de neajunsuri, care pot duce la scoaterea din funcţiune a filtrelor.
Ȋn prezent, se consideră că realizarea unei eficienţe ridicate a spălării, se poate asigura

prin:
- intensitatea suficientă a contracurentului de apă sau de apă şi aer;

- uniformitatea distribuţiei şi colectării apei de spălare;
- durata corespunzătoare a spălării;
- declanşarea operaţiei de spălare la momentul potrivit.
Ȋn ţara noastră, aproape toate staţiile de filtrare rapidă practică spălarea cu

contracurent de aer şi apă. Stabilirea duratei de introducere, succesiunea şi
intensitatea necesară au făcut obiectul unor cercetări de specialitate.
6.5. Exploatarea instalaţiei de clorinare a apei
Tratarea apei cu clor se realizează prin intermediul unor instalaţii special concepute,
care asigură introducerea clorului gazos, ȋn scopul distrugerii agenţilor patogeni.
Realizate ȋn 4 tipodimensiuni, aceste instalaţii permit introducerea unor debite de clor
cuprinse ȋntre 5 şi150 g Cl2/h.
Ȋn principal, o astfel de instalaţie cuprinde:
- un preȋncălzitor pentru apa de amestec;

- panou electric de control şi distribuţie;
- panou pentru reglarea grosieră şi fină a cantităţii de clor;
- panou pentru filtrarea, dozarea şi amestecul apei cu clor.
Datorită proprietăţilor toxice ale clorului aceste instalaţii sunt aşezate ȋn camere
speciale, cu comunicare directă cu exteriorul, având instalaţii de ventilaţie
corespunzătoare.
Instalaţiile pentru dozarea clorului cer o supraveghere permanentă din partea unui
personal special pregătit pentru exploatare.

CAPITOLUL VII URMĂRIREA EFICIENŢEI ȊN EXPLOATARE A STAŢIILOR DE
TRATARE A APEI
Prin eficienţa ȋn exploatare a unei staţii de tratare se ȋnţelege gradul de asigurare a

indicatorilor de calitate normaţi sau ceruţi de beneficiari, impuşi de necesităţile
consumatorilor,, pentru orice calitate a apei din sursă, ȋn condiţiile de debit stabilite
prin proiect (eficienţă tehnologică), ȋn limitele admisibile ale costului planificat
(eficienţă economică).
Eficienţa economică presupune cunoaşterea continuă a parametrilor cantitativi şi

calitativi ai apei brute şi a celei tratate, ȋn diferite trepte de prelucrare a apei, respectiv
cunoaşterea caracteristicilor calitative ale reactivilor utilizaţi.
Eficienţa economică a procesului tehnologic constă ȋn utilizarea raţională a reactivilor,

utilajelor şi agregatelor care consumă energie electrică, precum şi a personalului
tehnic şi ajutător, astfel ȋncât, prin asigurarea unei eficienţe cantitative şi calitative
corespunzătoare pentru fiecare treaptă de tratare, să se obţină un produs final
corespunzător normelor de calitate impuse, la un cost minim.
Parametrii cantitativi şi calitativi care trebuie să fie măsuraţi pentru verificarea

eficienţei staţiilor de tratare depind de calitatea apei brute şi de complexitatea
procesului tehnologic de tratare.
7.1. Parametrii cantitativi
Trebuie măsuraţi, ȋn permanenţă, următorii parametrii cantitativi:
- debitul de apă brută (la intrarea ȋn staţia de tratare);

- debitul de apă tratată (la ieşirea din staţia de tratare);
- debitul soluţiilor de reactivi şi concentraţia acestora, pentru verificarea dozelor de
reactivi;
- frecvenţa evacuării nămolului şi durata operaţiei de evacuare;
- concentraţia stratului suspensional ȋn cazul decantoarelor suspensionale;
- viteza de filtrare;
- ȋnălţimea şi granulozitatea stratului filtrant;
- debitul de apă şi aer pentru spălare;
- consumul de energie electrică, pe ansamblul staţiei şi pe părţile ei componente.

Pentru staţiile de tratare cu dispozitive mecanice (agitatoare, poduri racloare, site
rotative etc.) se recomandă efectuarea cel puţin ȋn perioadele caracteristice
(temperaturi scăzute, ploi, viituri etc.) determinări ale parametrilor de funcţionare
optimă.
7.2. Parametrii calitativi
Parametrii calitativi care trebuie să fie determinaţi pentru procesele tehnologice de

tratare a apei, locul de prelevare a probelor, frecvenţa recoltării lor, precum şi
determinările pentru stabilirea ȋncadrării caracteristicilor apei brute captate,
respectiv a apei tratate, ȋn limitele de admisibilitate, sunt menţionate ȋn Legea apei
potabile 458/2002, HG 662/2002 privind condiţiile de calitate pentru apele de
suprafaţă ȋn vederea potabilizării.
Pentru staţiile de tratare la care dezvoltarea laboratorului permite efectuarea de

analize de ȋnaltă tehnicitate, se recomandă următoarele determinări suplimentare:
- conţinutul de materii ȋn suspensie ȋn apa brută şi decantată, ȋn vederea stabilirii mai

exacte a eficienţei decantării;
- conţinutul de coagulant ȋn apa filtrată, prin determinarea aluminiului, respectiv a
fierului şi siliciului rezidual;
- conţinutul de coagulant ȋn nămolul depus ȋn decantor;
- determinarea cantitativă a substanţelor care pot imprima apei culoare, gust şi
miros, prin concentrarea acestora pe cărbune activ şi extragerea cu cloroform.
Dacă este posibilă o contaminare radioactivă, se recomandă efectuarea de măsurători

radiometrice pentru verificarea calităţii apei brute şi a eficienţei fiecărei trepte de
tratare.
Pentru apa brută, respectiv apa tratată, se vor urmări şi modificările biologice ale apei,
ȋn corelaţie cu indicatorii fizico-chimici. Analizele biologice şi bacteriologice se
efectuează ȋn conformitate cu prevederile legale şi standardele ȋn vigoare.
Pentru asigurarea unor rezultate corespunzătoare ȋn măsurarea parametrilor

calitativi şi cantitativi este necesar ca laboratoarele din cadrul staţiei de tratare a apei
să dispună de următoarea dotare minimală:
- turbidimetru;
- spectrofotometru;

- pH-metru;
- balanţe analitice;
- etuvă;
- baie de nisip;
- termometre pentru măsurarea temperaturii apei;
- aparatură pentru prelucrarea probelor biologice;
- aparatură pentru determinări bacteriologice.
Ȋn concluzie, ȋn verificările de eficienţă se va ţine seama de faptul că, ȋn orice staţie de

tratare trebuie să se asigure, ȋn mod continuu, parametrii cantitativi şi calitativi ceruţi.
Atunci când măsurile de exploatare nu asigură obţinerea parametrilor corespunzători,
se va acţiona pentru modificarea procesului tehnologic, ȋn limita instalaţiilor existente.
Rezultatele verificărilor de durată ale eficienţei diferitelor trepte de tratare sau ale
ȋntregii staţii vor fi ȋnregistrate ȋn diagrame de variaţie a parametrului măsurat, ȋn
funcţie de timp.
Diagramele de reprezentare a parametrilor de eficienţă vor fi detaliate la ȋnrăutăţirea

bruscă a calităţii apei; ȋn cazul ȋn care măsurile de exploatare luate nu vor fi eficiente,
se impun modificări ale procesului tehnologic.

CAPITOLUL VIII FIABILITATEA ŞI ȊNTREŢINEREA STAŢIEI DE TRATARE A APEI
8.1. Probleme de fiabilitate a staţiei de tratare
Faptul că un sistem de alimentare cu apă, deci şi staţia de tratare, funcţionează 24 h

din 24 h, timp de 365 zile pe an, şi aceasta ani la rând, se impune ca, ȋncă din faza de
concepţie, să se discute despre fiabilitatea sistemului de alimentare cu apă, astfel ȋncât
să se poată prognoza şi asigura atât cantitatea, cât şi calitatea apei.
Prognoza fiabilităţii sistemelor de alimentare cu apă şi a staţiilor de tratare este

deosebit de complexă, ea fiind influenţată de foarte mulţi factori, ȋntr-o continuă
evoluţie, dintre care ar fi de menţionat: cantitatea şi calitatea apei, costuri, politica de
gospodărire a apelor şi, nu ȋn ultimul rând, mediul ambiant.
Un prim aspect al aprecierii fiabilităţii unui sistem de alimentare cu apă este legat de
capacitatea construcţiilor de a satisface cerinţele cantitative ale consumatorilor, pe
durata unei perioade prelungite de secetă, când cerinţa de apă poate fi maximă.
Ȋn consecinţă, este de mare importanţă ca necesarul de apă să fie prognozat cât mai
precis posibil, ȋntr-o perspectivă de evoluţie de 15-25 ani. Deoarece este greu de
estimat, cerinţele viitoare de apă ale consumatorilor industriali, se impune ca
dimensionarea sistemelor de alimentare cu apă să se facă cu un anumit grad de
supradimensionare faţă de situaţia existentă ȋn momentul proiectării, iar alte
obiective, cum ar fi staţii de pompare, capacităţi de tratare, să se realizeze după o
concepţie care să permită extinderea, fără a ȋntrerupe funcţionarea etapei realizate
anterior.
Pentru situaţii de secetă, satisfacerea cerinţelor de apă impune existenţa fie a unor
rezervoare de rezervă, cu o capacitate corespunzătoare, fie găsirea de noi resurse.
O subevaluare a necesităţii viitoare de apă are efecte negative asupra consumatorilor,

prin introducerea unor perioade de restricţie. Dacă necesităţile de apă sunt
supraevaluate, rezultă investiţii prea mari pentru lucrările respective, cheltuieli de
ȋntreţinere şi exploatare mari, care toate conduc la creşterea costului apei tratate.
Ȋn majoritatea cazurilor, schemele de tratare ale staţiilor se bazează pe un flux

tehnologic constând din: coagulare, sedimentare, filtrare şi clorinare.
Experienţa de până acum ȋn exploatarea staţiilor de tratare indică drept principale

deficienţe, cu influenţă asupra fiabilităţii sistemului:
- subdozarea reactivilor;
- exploatarea defectuoasă a filtrelor de nisip;
- neasigurarea timpului de contact la clorinare.
Ȋn afara acestor deficienţe, o altă categorie de situaţii speciale sunt cele care apar la
staţiile de pompare, cu o influenţă directă asupra fiabilităţii funcţionării ȋntregului
sistem de alimentare cu apă.
O primă categorie de deranjamente din staţiile de pompare se datorează mai ales

ȋntreruperii alimentării cu energie electrică.
Dublarea sistemului de alimentare cu energie electrică, fie prin alimentarea din

exterior, prin două puncte, fie prin folosirea unor grupuri electrogene alimentate cu
gaz sau produse petroliere, ar asigura o independenţă faţă de reţeaua naţională de
energie electrică.
Ȋn ultimii ani, majoritatea sistemelor de alimentare cu apă au realizat un ȋnalt grad de

automatizare a diverselor procese.
8.2. Lucrări de ȋntreţinere la staţia de tratare
Ȋntreţinerea construcţiilor, instalaţiilor şi utilajelor aferente staţiilor de tratare a apei

constă din executarea următoarelor operaţii:
- inspecţia preventivă;
- revizia preventivă;
- reparaţii curente.
Prin inspecţie preventivă se ȋnţelege parcurgerea de către o echipă, compusă de obicei

din două persoane, a tuturor părţilor componente ale instalaţiilor şi construcţiilor
vizitabile, ȋn timpul funcţionării, pentru constatarea defecţiunilor vizibile existente, a
neregulilor din punct de vedere al exploatării. Toate constatările se consemnează şi se
raportează la sfârşitul zilei de lucru pentru luarea măsurilor necesare.
Prin revizie preventivă se ȋnţelege revizia ce trebuie efectuată la părţile componente,

construcţii şi instalaţii din cadrul staţiei de tratare a apei şi constă ȋn verificarea stării
acestora şi efectuarea de mici reparaţii, cum ar fi: etanşeizări, ungerea mecanismelor,
alte reparaţii.
Reparaţiile curente sunt reparaţiile planificate.

Inspecţia preventivă se execută:
- la staţia de reactivi – permanent, de către maistrul de schimb şi constă ȋn verificarea

ȋmbinărilor la conductele metalice, a rezervoarelor, funcţionarea pompelor etc.;
- la filtrele rapide cu nisip – se face lunar, de către maistrul principal şi constă ȋn
măsurarea grosimii stratului de nisip, detectarea eventualelor fisuri ȋn pereţi,
verificarea stăvilarelor, compresorului, instalaţiei de hidrofor.
Revizia preventivă se face:
- la decantoare – anual, ȋnaintea perioadei de ȋngheţ, atât la instalaţii, cât şi la

construcţii;
- la filtrele rapide de nisip – anual, constând ȋn golirea filtrului, completarea cu nisip
sortat, curăţirea filtrului şi dezinfectarea lui cu clorură de var.
Reparaţiile curente se fac:
- la decantoare: la clădiri şi construcţii anexe, la 4 ani, iar la stăvilare, anual;

- la filtrele rapide cu nisip: se fac la 5 ani.
O atenţie deosebită trebuie acordată staţiei de dezinfecţie cu clor gazos, având ȋn

vedere importanţa sa, atât din punct de vedere al asigurării unui caracter potabil apei,
cât şi al pericolului ce poate apărea ȋn cazul unor defecţiuni. Ȋntreţinerea aparatelor de
clor se face pe baza indicaţiilor din cartea tehnică a instalaţiei, elaborată de
producător.

CAPITOLUL IX ASPECTE ECONOMICE
Costul apei tratate se calculează cu relaţia:

𝑐ℎ𝑒𝑙𝑡𝑢𝑖𝑒𝑙𝑖 𝑎𝑛𝑢𝑎𝑙𝑒
𝐶=
𝑣𝑜𝑙𝑢𝑚𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑎𝑝ă 𝑑𝑎𝑡 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑢𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖
𝑖1 × 𝐶1 + 𝑖2 × 𝐶2 + 𝑖3 × 𝐶3 + 𝐸 + 𝑟 + 𝑆 (𝑙𝑒𝑖 ⁄𝑎𝑛)
= (𝑙𝑒𝑖 ⁄𝑎𝑛)
𝑄𝑧𝑖 𝑚𝑒𝑑 × 365 (𝑚3 ⁄𝑎𝑛)
unde:
C1 – costul investiţiei ȋn lucrări, ȋn construcţii şi montaj;
C2 – costul investiţiei ȋn utilaje (pompe);
C = C1 + C2 = costul total al investiţiei;
i1 – cota de amortizare pentru lucrările de construcţii-montaj (i=1/timpul de

recuperare a investiţiei);
i2 – cota de amortizare pentru investiţii ȋn utilaje;
i3 – cota de ȋntreţinere a lucrărilor (reparaţii), cu valoarea ȋntre 0,005 - 0,01;
E – valoarea cheltuielilor energetice anuale, aferente energiei pentru pompare;
r – valoarea cheltuielilor necesare pentru exploatarea staţiei de reactivi;
S – cheltuielile cu plata retribuţiilor şi alte cheltuieli ale personalului care ȋntreţine

sistemul de alimentare ȋn funcţiune.
Costul apei este necesar să fie cât mai redus, ȋn condiţiile asigurării apei tratate la
nivelul de calitate cerut. Realizarea acestui obiectiv se poate face pe mai multe căi, şi
anume:
- reducerea la minim a pierderilor de apă, prin depistarea locului unde se produc şi

remedierea operativă a defecţiunilor;
- folosirea de tehnologii eficiente de tratare;
- verificarea pompelor pentru funcţionarea lor cu randamente cât mai mari;
- evitarea murdăririi apei din sursă;
- raționalizarea şi refolosirea apei ȋn incintele industriale.

Făcând o comparaţie ȋntre costul apei, prevăzut prin proiect şi costul real (𝑟 =
𝐶𝑟𝑒𝑎𝑙
× 100), se poate stabili ȋn ce măsură se depăşeşte sau se realizează costul
𝐶𝑝𝑙𝑎𝑛𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎𝑡
planificat al apei.
Exploatarea şi ȋntreţinerea instalaţiilor şi construcţiilor dintr-o staţie de tratare a apei

trebuie să se desfăşoare ȋn deplină siguranţă, obiectiv care se realizează prin
respectarea normelor generale de protecţia muncii, precum şi a normelor de protecţia
muncii specifice exploatării staţiilor de tratare a apei.

Tratarea Apei Si Evaluarea Receptivității Straturilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tratarea Apei Si Evaluarea Receptivității Straturilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tratarea apei si evaluarea

Dr. Ing. Maria Florea

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 1 din 115

Figură 1 Structura moleculei de apă ................................................................................................... 8

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 3 din 115

4. Stoianovici, C., Procedee şi echipamente mecanice pentru tratarea şi epurarea

5. Stoianovici, D., Stoicescu, M., Transportul, colectarea şi depozitarea lichidelor,

6. Dr. Ing. Maria Florea, Suport de curs tratarea apei, 2019.

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 4 din 115

Prin cantitatea mare de apă din straturile superioare, Pământul se deosebeşte

Apa este componenta fundamentală a materiei vii, reprezentând, în medie, 80 %.

Astfel, în organismul animalelor superioare, procentul de apă este de 60 – 70 %, la

1.1. Tipuri de ape

Apa mărilor are un conţinut de săruri de 10 - 35 g/l. În mările închise, concentraţia

Apa oceanelor are un conţinut în săruri de 32 - 38 g/l.

În cadrul apelor subterane, o categorie importantă o reprezintă apele de zăcământ.

Toate apele anterior menţionate constituie ape naturale şi conţin, în cantităţi

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 6 din 115

În afară de apele naturale, există şi categoria de APE UZATE (sau reziduale).

În funcţie de scopul folosirii ei, fiecare categorie de apă trebuie să îndeplinească

- condiţiile de calitate ale apelor de suprafaţă, în vederea potabilizării (HG

Pentru a realiza încadrarea în standardele de calitate cerute pentru o utilizare

Termenul utilizat în literatura de specialitate pentru obţinerea apei potabile este de

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 7 din 115

Structura moleculei de apă se reprezintă astfel:

Figură 1 Structura moleculei de apă

• Molecula de apă, fiind foarte stabilă, descompunerea apei în componenetele ei (H2

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 8 din 115

• Căldura specifică a apei la 15 °C este de 4,18 J/g (adică 1 cal/g). Ea este, în

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 9 din 115

Pentru a împiedica acest fenomen, în laboratoare se obişnuieşte să se introducă în

• Conductibilitatea electrică. Apa pură are o conductibilitate electrică foarte mică,

[H3O]+ ∙ [OH]- = 1,1 ∙ 10-14 ioni-g/l, la 20 °C,

Deci, echilibrul reacţiei de autoionizare (sau autoprotoliză) a apei este puternic

• Constanta dielectrică a apei este o mărime care caracterizează proprietatea unui

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 10 din 115

- ionul de Na+ poate lega 8 molecule de H2O;

În apele de suprafaţă se întâlnesc şi coloizi proveniţi din descompunerea substanţelor

Solubilitatea în apă a unor substanţe în stare gazoasă este influenţată de temperatură,

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 11 din 115

• Vâscozitatea reprezintă proprietatea unui fluid datorită căreia iau naştere în

unde: ρ – densitate = masa unităţii de volum (M/V).

Coeficienţii de vâscozitate variază cu temperatura, şi anume scad când temperatura

1 Poise = 1 dynă ∙ sec/cm2

Dacă o moleculă se găseşte în apropierea suprafeţei de separare gaz-lichid, dar la o

Aceste afirmaţii se reprezintă astfel:

Figură 2 Repartiţia forţelor de atracţie într-un lichid

Exemplu: Tensiunea superficială a apei pure în contact cu aerul, la diferite temperaturi

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 13 din 115

Lichidele absorb gazele cu care vin în contact. La temperatura obişnuită şi presiunea

1.3. Caracteristici fizico-chimice generale ale apei din surse naturale

În general, calitatea apelor naturale este determinată de totalitatea substanţelor

- plumb sau cupru, datorită tratării sau sistemului de transport al apei;

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 14 din 115

Indicatorii care permit caracterizarea fizico-chimică generală a apelor naturale şi

• conţinutul în suspensii şi turbiditatea apei;

1.3.1. Conţinutul în suspensii şi turbiditatea apei

Substanţele în suspensie apar în apele de suprafaţă în principal datorită contactului cu

În alimentările cu apă, gradul de dispersie a particulelor în suspensie se numeşte

TRATAREA APEI – suport de curs Pagina 15 din 115

Particule coloidale 4 ani 7∙10-6 1∙10-4 - 1∙10-6

Substanţele în suspensie se determină în laborator prin filtrare sau centrifugare şi

Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă pentru caracterizarea apelor