UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

2022

1
I. Informaţii generale

1.1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de
curs:
Nume: Dr. George Visu-Petra
Birou: Fac. de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei, str. Republicii 37
Telefon: 0264-590967
Fax: 0264-590967
Date de identificare curs şi contact tutori:
Numele cursului - Psihologia Judiciară
Codul cursului – PLR1331
Anul, Semestrul – anul 2, sem. 1
Tipul cursului - Opţional
Tutori – drd. Simina Cacuci
(siminacacuci@psychology.ro)

E-mail: drd. Narcisa Prodan

(narcisprodan@psychology.ro)
georgevisupetra@psychology.ro
Consultaţii: Miercuri, 12 - 14

1.2. Descrierea cursului

Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea
formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul
determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect
nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.
Complexitatea şi diversitatea realităţii infracţionale presupune o abordare cu caracter
multidisciplinar: psihologic, sociologic, criminologic, medico-legal.
Cursul îşi propune să reliefeze principalele caracteristici şi psrticularităţi ale fenomenului şi
comportamentului infracţional, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele de bază care îl
generează sau favorizează, atât la nivel social cât şi individual. Temele cursului acoperă o problematică
interesantă şi atractivă.

2
1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe şase module de învăţare, cuprinzând: noţiuni fundamentale de psihologie
judiciară şi cele mai cunoscute teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional (teorii
psihobiologice, psihosociale şi psihomorale); tipologii ale comportamentului infracțional; delincvenţa
juvenilă; detecția comportamentului simulat; particularități psihologice ale mărtuiriei și martorului;
aspecte psiho-sociale ale justiției restaurative.
Nivelul de intelegere și, implicit, utilitatea informatiilor pe care le regăsiti in fiecare modul vor fi
sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veti consulta sursele bibliografice
recomandate. Dealtfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare impune, cel puţin, parcurgerea
referinţelor obligatorii, menţionate la finele fiecărui modul. În situaţia în care nu veţi reuşi să accesaţi
anumite materialele bibliografice, sunteti invitaţi să contactaţi tutorii disciplinei.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Asa cum am mentionat mai sus prezentul suport de curs este structurat pe şase module, cuprinzând tot
atâtea perspective asupra fenomenului şi comportamentului infracţional. Parcurgerea acestora va
presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultatii), cât şi muncă individuală. Consultatiile reprezinta un
sprijin direct acordat dumneavoastra din partea titularului si a tutorilor. Pe durata acestora vom recurge
la prezentarea fiecărui modul, dar mai cu seama va vom oferi, folosind mijloace auditive şi vizuale
explicaţii alternative, răspunsuri directe la întrebările pe care ni le veţi adresa. În ceea ce priveşte
activitatea individuala, aceasta o veti gestiona dumneavoastra şi se va concretiza în parcurgera tuturor
materilelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrarilor de verificare si a proiectului de semestru.
Reperele de timp si implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare activitate (lucrari de verificare,
proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin intermediul calendarului disciplinei. Modalitatea de
notare si, respectiv, ponderea acestor activitati obligatorii, în nota finala va sunt precizate în secţiunea
politica de evaluare şi notare precum şi în cadrul fiecărui modul.
Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi reglementările interne ale
CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea studenţilor în
următoarele tipuri de activităţi:
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii; prezenţa la
aceste întâlniri este facultativă;

3
b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă şi un set de sarcini anunţate cu cel puţin 30 de
zile înaintea datei de depunere a acesteia.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii

In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele biblografice obligatorii, cât
şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere posibilitatea adâncirii
nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea fiecărei teme. Având în vedere organizarea
conţinutului, dar mai ales accentul pus pe caracterul interactiv, această lucrare se adresează prioritar
studenţilor de la învăţământul la distanţă. Informaţiilor din volum li se adauga o serie de referinţe
facultative, utile îndeosebi atunci când aveţi nevoie de informaţii privind relevanţa ecologică şi
aplicativă a diverselor modele teoretice.

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclama accesul studentilor la urmatoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele electronice
suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line)

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului I, în care se studiaza disciplina de faţă, sunt programate 2 întâlniri (consultaţii)
cu toţi studenţii; ele sunt destinate solutionarii, nemediate, a oricaror nelamuriri de conţinut sau a celor
privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a primelor trei
module; la cea de a doua se discuta ultimele trei module si se realizeaza o secvenţă recapitulativa
pentru pregatirea examenului final. De asemenea, în cadrul celor doua întâlniri studenţii au
posibilitatea de a solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor lucrari de
verificare sau a proiectului de semestru, în cazul în care nu au reusit singuri. Pentru a valorifica
maximal timpul alocat celor doua întâlniri studenţii sunt atenţionaţi asupra necesităţii suplimentării
lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a sursei bibliografice de referinţă.

1.9. Politica de evaluare şi notare

4
Evaluarea finala se va realiza pe bază unui examen scris desfaşurat în sesiunea de la finele semestrului
I. Nota finală se compune din: a. punctajul obtinut la acest examen în proporţie de 60% (6 puncte) b.
evaluarea proiectului de semestru 30% (3 puncte).

Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a notelor acordate se va
realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. Daca studentul considera ca
activitatea sa a fost subapreciata de catre evaluatori atunci poate solicita feedback suplimentar prin
contactarea titularului sau a tutorilor prin email.

1.10. Elemente de deontologie academica

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de catre studenti pe parcursul activităţilor va face dovada originalităţii.
Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau, în
anumite condiţii, prin exmatriculare.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj electronic.
- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar solutionarea lor nu va
depasi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi:

Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrangerilor tehnice şi de
timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum şi modalităţile de
evaluare (examen oral, examen on line etc.) în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus,
avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice
si de evaluare.

5
 Modulul 1
NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL
Conf.Univ. Dr. Ioan Buș

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de psihologie judiciară şi cu principalele

teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional.

1.1 Introducere

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se
manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem
multistratificat de discipline teoretice şi practice, genetice şi experimentale.
Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care
într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra
vieţii celor aflaţi sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală
şi psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează
de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată. Astfel, obiectul psihologiei judiciare îl
reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar.
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în primul rând, de cei
ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura
activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot
influenţa viața acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care
guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul
procesului penal: “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” (Cod Pr. Pen. Art 1). Procesul penal trebuie să
contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la

6
prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Psihologia
judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril,
tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă.
În privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale,
şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi instrumente
de investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta
judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei
produselor activităţii, sondajul de opinie etc.
Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei
generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. În
organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia judiciară utilizează noţiuni şi
din disciplinele psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia experimentală, psihologia cognitivă,
psihofiziologia, psihologia clinică, psihopatologia, psihologia militară, etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea
unui sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative
interdisciplinare, pe baza testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare; elaborarea unor
modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc.
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii
specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor
fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a
unor informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea
stabilirii adevărului; elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infracţiunilor şi
recidivelor; elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe
recuperative de reintegrare socio-profesională a infractorilor; acordarea de asistenţă psihologică,
materializată în expertizele de specialitate oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc.

COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară
cercetându-l sub toate aspectele sale normative sau deviante. Comportamentul reprezintă reacţia
globală (motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie

7
totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile
sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul
social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă
corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt
altceva decât manifestări de natură spirituală, de conştiinţă socială, în care se împletesc elementele
ideologice, mai mult sau mai puţin sistematizate, cu elementele psihologice. Fenomenele psihosociale
nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile,
normele de conduită pe care le aplică, atitudinile pe care le adoptă, opiniile pe care le formulează.
Comportamentul normativ al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să ofere
un răspuns adecvat unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii
funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea unui
răspuns adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice şi
comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Înseamnă că expectanţele
noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate, consistenţa internă a
formelor sale de conduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale adecvate în anumite situaţii.
Aceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de
exteriorizare comportamentală.
Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale,
comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă
şi de sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta
configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul
sistemului atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu
implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată.
Modificarea comportametului uman depinde de: a) - situaţia generatoare de fenomene psihosociale
specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit
al acestuia. Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin învăţare
înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru

8
modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea,
care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea
ocupă un rol important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi
alte metode cu acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.

Temă de reflecţie nr. 1

Analizaţi relaţia dintre comportamentul deviant şi cel infracţional.

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa

comportamentală. Devianţa reprezintă o abatere de la normele sociale. Norma socială este dată de
comportamentul conformist, iar comportamentul deviant semnifică deviaţiile cu sens negativ,
antivaloric, denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant,
delincvent sau aberant. În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în
general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale, în
timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.
DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA
După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând
preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale

criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan
metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi
comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau
favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.

Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie
la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii comportamnetului infracţional în vederea
prevenrii și combaterii acestuia.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia
dacă o anumită conduită sau un anumit act este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural
prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate
conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod

9
instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale). Dacă am defini toate aceste
conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă,
în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă. Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea
normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea
sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci
toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil.
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la
poziţia standard (medie) şi încalcă normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem
social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de
toleranţă al societăţii respective, cât şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă
de stabilitatea vieţii sociale.
Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social.
Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen
normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat
neapărat ca o fiinţă nesocializată, el având uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale. Devianţa,
desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-
un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie
negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează
funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel
spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi
normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea,
evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de
conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau
criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice
cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice
penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai
controlului social (poliţie, justiţie etc.).

10
 Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal,
ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea
indivizilor şi grupurilor.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni
de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală:
a) dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin
evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi
corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic
etc.;
b) dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor
adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c) dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi
crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate
şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d) dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent,
motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.);
e) dimensiunea economică sau “costul delictului” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte
ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor,
martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f) dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi
tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g) dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este
investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere
cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora.
Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul
coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor
implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea,
imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv.

11
”Norma” este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele
culturii din care face parte individul.

Tema de reflecţie nr. 2

Care dintre dimesiunile prezentate consideraţi că are o importanţă mai ridicată în
prevenirea infracţionalităţii?

Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “. Din punct de vedere
psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce constă în încălcarea
unor norme sociale, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale.

ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA

JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL JUDICIAR
Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle morale sau de alt ordin
ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de oameni în raport cu care îşi
desfăşoară activitatea.
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de
exercitare a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională.
Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare la păstrarea
secretului profesional, recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt, recomandări vizând
perfecţionarea pregătirii profesionale, norme referitoare la independenţa personală, reguli de etică etc.
Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate, competenţă şi
integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni.
In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza
activităţii psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociaţiei
Psihologilor Americani (A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema
locului psihologiei în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care le au
psihologii din poliţie, justiţie sau din instituţiile corecţionale. Au fost formulate recomandări atât

12
pentru problemele etice pe care sistemul judiciar le creează psihologilor, cât şi pentru problemele
etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar.
Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi
deontologice:
♦ umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;
♦ dezvăluie magistratului invidivul autentic, unic şi irepetabil în individualitatea sa biotipologică
şi psiho-comportamentală;
♦ orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere psihocomportamental
(intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret, responsabilitate, iresponsabilitate,
prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională etc,);
♦ orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii de
conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la
protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;
♦ oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială a
persoanelor private de libertate.
În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale:
1) în ce măsură psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate?
2) care sunt rolul şi contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul
activităţii judiciare?
Practica judiciară şi politica managerială de administrare a actului de justiţe sunt în măsură să dea
răspuns celor două întrebări.

Tema de reflecţie nr. 3

În ce fel consideraţi că dezideratele etice şi deontologice influenţeză conduita
specialistului din domeniul judiciar?

TEORII PSIHO-BIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL

Teoria Anormalităţilor Biologice
Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a
întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului
omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest
13
sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876). Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi
5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui prototip reprezentat de
anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de
infractori.
Pentru Lombroso, comportamentul infracțional constituie un “fenomen natural” care este
determinat ereditar. „Delicvenții înnăscuţi” sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice precum:
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate,
asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă,
bărbie lungă sau îngustă etc.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui infractor, în zona
occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive.
Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul
filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi
copilul - în care vedea un “mic primitiv”. El a cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale scheletului
şi ale unor organe interne (inimă, ficat).
Extinzând cercetările la infractorii aflați în viaţă, Lombroso i-a studiat atât din punct de vedere
anatomic cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care a făcut-o se referă la lipsa durerii (analgezia)
care îl apropie pe asta de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar
s-a ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: argou, alcoolism, credinţă şi practică religioasă etc.
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de natură
degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice. Bazându-se pe propriile
studii, dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso (1895) stabileşte existenţa unor anomalii
între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”, mai cu seamă sub aspectul simţului moral. Examinarea
“criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în cazul “omului criminal”,
stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei.
Într-o ultimă etapă, Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră
alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de
legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral considerând epilepsia atât “una din
psihozele cele mai atavistice”, cât şi “nucleul tuturor degenerescenţelor”. În teoria lombrosiană
criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie
epileptică.

14
 Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre
subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe crime decât
populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu
cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale.
Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu
caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din
Lombroso un precursor al biotipologiei. Cu toate acestea, teoria lui Lombroso a avut numeorase limite
de ordin metodologic și teoretic, fiind înlocuită de-a lungul timpului de alte tipuri de abordări
(Sirgiovanni, 2017).

Tema de reflecţie nr. 4

Ce reprezintă stigmatele în concepţia lui Lombroso?

Teoria Constituţiei Criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio, profesor la
Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima oară
în anul 1945.
Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel
spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma
unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci
întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii bio-
psiho-sociologice. Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la
formarea unei personalităţi criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa
puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută. Predispoziţia spre crimă poate
avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale etc. Vârsta şi crizele biologice pe care le
antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin
psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de
comportament şi chiar la crimă.

15
 Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de
condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală
la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.
Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenţă reală
decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei
astfel de personalităţi.

TEORII PSIHO-SOCIALE
Teoria Anomiei
Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K. Merton în anul 1938
odată cu lucrarea “Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a
comportamentului infracţional. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială şi structura
socială”.
Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. XVI-XVII), pentru a
desemna atitudinea de dispreţ a unor persoane faţă de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de către
sociologul francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracţional.
Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei, ceea ce
duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează
două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială. Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor
ce guvernează conduita indivizilor în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să
tindă. Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează accesul la
cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare, între scopurile propuse
şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate există un
permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de către persoană a
scopurilor sale materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de atingere a acestor
scopuri, posibilităţi care sunt uneori foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace
ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.
Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să formuleze următoarele tipuri de comportament:
♦ conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri şi mijloace;

16
♦ inovaţia, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de către
societate, aşa cum este cazul succesului şi respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor; autorul
cantonează tocmai aici viciile şi infracționalitatea, prezentându-le ca pe o reacţie “normală” faţă de
situaţia în care se află persoana, apreciind că este normal ca ea să adopte un comportament deviant;
♦ ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reuşitei financiare şi ascensiunii
rapide şi se limitează la aspiraţii ce pot să le satisfacă prin mijloace acceptate de societate. Cu alte
cuvinte, renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de societate, păstrând mijloacele;
♦ evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile, cât şi mijloacele
propuse de societate, fără a oferi în schimb alte soluţii, aşa cum sunt (spre exemplu, persoanele
consumatoare de substanțe interzise);
♦ rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi mijloacele propuse şi acceptate
de societate, urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o corespondenţă mai strânsă
între merit, efort şi recompensă socială, să schimbe deci inechităţile, valorile date cu altele noi prin
intermediul revoluţiei ce ia forma unei acţiuni politice organizate.
Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importantă deoarece evidenţiază unele realităţi
caracteristice societăţii contemporane.

Tema de releflecţie nr. 5

Anomie, societate şi infracţionalitate.

Teoria Interacţionismului Social

Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării îi are ca promotori pe H.S.Becker,
F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal.
Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul interacţiunii dintre
două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, şi activitatea
grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează, atribuindu-le celor din prima
categorie pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o
consecinţă a acestor operaţii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind
respinşi în exteriorul grupului social. Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele
în cauză apare o contrareacţie de natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi asume rolul
atribuit, cel de infractori.

17
 Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are izvorul în realitatea obiectivă,
în condiţiile concrete de existenţă a persoanelor în cauză, ci în contrareacţia psihică negativă pe care
infractorii primari o au faţă de reacţia socială, prin care ei sunt etichetaţi ca infractori, sunt stigmatizaţi
ca atare. Această contrareacţie care se materializează într-o atitudine de rezistenţă, de ignorare sau de
negare faţă de modelele de conduită din viaţa socială perseverează, în continuare, în sfera infracţională.

TEORII PSIHO-MORALE
Teoria Analitică
Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). La origine, psihanaliza este
o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a concepe structura şi dinamica psihicului,
relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei asupra evoluţiei persoanei. Psihanaliza devine cu
timpul o teorie a fenomenului uman, atribuindu-i persoanei anumite însuşiri zoologice şi anumite
însuşiri specifice omeneşti, anumite servituţi faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi tensiuni
caracteristice în raport cu inhibiţiile şi constrângerile sociale. Pretenţiile sale explicative se dezvoltă în
pretenţii interpretative privind societatea şi cultura, ca şi esenţa fenomenelor biologice.
Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu privire
la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri
sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).
SINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de
tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul
pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care
pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul
adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel
echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului
şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în
reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie
psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan
imaginativ sau simbolic.
Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste
în afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această

18
cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului.
“Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.
Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea conştiinţei, dar
nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi recunoscute de către
subiect. După Freud, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte
ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât
şi fată de cel deja consumat.
EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea
căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai
importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin
asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi
exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea “constanţă individuală”.
SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie
expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire
socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El este achiziţia cea mai
recentă, dar totodată şi cea mai fragilă a personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative
ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi
se dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul
şi statusul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a
trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor
realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare,
cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al
elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai
matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.
În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe:
iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în
viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.
Autorul consideră că orice infractor suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea
uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada
copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.

19
Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. În perioada
primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone erogene în jurul
cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da
naştere unor “fixaţii ale libidoului” care reprezintă “predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor
refulate” şi pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).
Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a
preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în
lucrarea “Totem şi Tabu”. Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţă criminologică
(uciderea, incestul), Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe
refulate. Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice
transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea
comportamnetului infracțional. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde
“responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii
extravertite ale instinctului morţii.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în
stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic
sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală
a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv
unor instincte condamnabile.
Teoria Personalităţii Criminale
Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model
explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal.
Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional”.
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură
între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni
delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa
“pragului lor delincvenţial”.
Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere, pentru a
prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de

20
anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii
criminale”.
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt:
egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa
subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de
organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe,
mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism
combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează
drumul acţiunilor umane.

Teoria generală a personalității și a învățării socio-cognitive a conduitei infracționale (GPCSL)

GPCSL reprezintă o viziune multifațetată a diverselor traiectorii ale comportamentul
infracțional (Bonta & Andrews, 2017). Acesta reunește perspective empirice, teoretice și practice în
înțelegerea comportamentului infracțional. Se ia în considerare o serie de factori psiho-socio-biologici
care contribuie la probabilitatea apariției unui comportament antisocial și la menținerea acestuia de-a
lungul timpului. În cadrul GPCSL, cei opt factori de risc centrali sunt proeminenți, deși integrează, de
asemenea, și și alți factori, cum ar fi situația imediată, sexul, vârsta, etnia, sprijinul din vecinătate
pentru infracționalitate și factorii familiei de origine. GPCSL recunoaște că riscul de a comite
infracțiuni crește cu numărul de factori de risc prezenți. Se consideră că factorii de risc alimentează la
nivelul cognitiv decizia de a comite o infracțiune, care este văzută ca având o "semnificație cauzală
imediată" (Bonta & Andrews, 2017, p. 47).
În cadrul GPCSL sunt cuprinși cei opt factori de risc centrali sau "criminogeni". Aceștia sunt
cei mai puternici opt factori de predicție a recidivei, conform dovezilor empirice. În edițiile anterioare,
Andrews și Bonta (de exemplu, a se vedea Andrews & Bonta, 2010), postulau cei patru factori de risc
considerați ca fiind cei mai puternici predictori (Istoricul comportamentului antisocial, Asocieri cu
contexte infracționale, Atitudini de normalizare a infracționalității și Model de personalitate
antisocială), iar ceilalți patru fiind moderați predictori moderați (Familie, Abuzul de substanțe,
Educație și Timp liber/Recreere). În cadrul celor opt factori centrali există un singur factor de risc

21
static (Istoricul comportamentului antisocial), în timp ce restul sunt factori de risc dinamici (a se vedea
figura de mai jos pentru o reprezentare grafică a teoriei).

Tema de reflecţie nr. 6

Discutaţi condiţiile în care se poate comite o infracţiune bazându-vă pe
concepţia lui Jean Pinatel.

Bibliografie minimală pentru parcurgerea acestui modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura

ASCR.
Hagan, F. E., & Daigle, L. E. (2018). Part II: Theories in crimonologt. In Introduction to criminology:
Theories, methods, and criminal behavior. Sage Publications.

22
 Modulul 2
TIPOLOGII ALE COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL
Conf. Univ. Dr. Ioan Buș

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu perspectiva psihologică asupra actului infracţional şi

asupra diferitelor tipuri de comportament infracțional.

2.1 Introducere

FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei
faze ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza
postinfracţională.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe contextuale care preced actul
infracţional. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul, care determină apariţia ideii
infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează.
În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia se implică nu doar în plan cognitiv-afectiv, ci și
motivațional. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese
de analiză şi sinteză, deliberarea şi actele executorii. În calitate de pas iniţial al formării mobilului
comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă
fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din punct de vedere psihologic
trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul unui
concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. În faza
preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de
predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare.
Această fază se caracterizează prin implicare afectivă și emoțională crescută, componenta psihologică
fiind orientată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În procesul de
deliberare intervin criterii motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de
proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.
23
Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de
variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în
faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de
săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental. Odată definitivată
hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni
concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul este de expectativă,
după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând
apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii,
supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în
plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea,
amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună
măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară. Comportamentul persoanei în această etapă
este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de cele petrecute la locul faptei.
Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a
activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, unele persoane îşi
creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată
este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând
în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se facă remarcate pentru a-şi crea probe, bazându-se pe
faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a
celor două evenimente. Alteori, făptuitorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările,
căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri,
sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări
în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au
scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.
Cu toate acestea, fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un alibi
nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător
au asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate
ca martor. În cazul recidiviștilor, se poate întâmpla ca aceștia să devină suspecții în baza antecedentelor
penale, deși este posibil să nu fi fost deloc implicați.

24
 Tema de relfecţie nr. 1
Importanţa analizei fazei preinfracţionale în designul unor programe
de prevenire a comportamentului infracţional.

TIPURI DE COMPORTAMENT INFRACȚIONAL

INFRACȚIUNILE ÎMPOTRIVA UNEI ALTE PERSOANE

Violența exercitată de ființele umane împotriva altor ființe umane are o istorie marcată din cele
mai vechi timpuri. Pe lângă sutele de conflicte de mai mică amploare, secolul XX a fost martorul a
două conflicte majore, războaiele mondiale, cu pierderi de milioane de victime și distrugeri, precum
cele de la Hiroshima și Nagasaki. Genocidul în masă al populațiilor de către regimurile totalitare,
utilizarea torturii ca instrument de represiune politică și ideologică, precum și atacurile teroriste din
ultimele decenii reprezintă acte de agresiune împotriva umanității.
Primul deceniu al secolului XXI a constatat că astfel de activități nu s-au diminuat. În ultimii
ani, incidente precum atacul armat de la Bataclan (Paris, Franța), masacrul de la Bucha și amenințările
cu arme nucleare și chimice reprezintă exemple ale existenței unor conflicte pervazive. Deși autori
precum Konrad Lorenz (1966) și Robert Ardrey (1963) susțin că oamenii au un „instinct ucigaș”, o
predispoziție naturală spre violență și agresiune, majoritatea oamenilor de știință resping acest punct
de vedere, susținând în schimb că oamenii învață comportamentul violent, precum și cel nonviolent,
prin socializare. Studiile antropologice au descoperit variații mari în ceea ce privește gradul de violență
predominant în culturile umane, existând câteva culturi în care violența este necunoscută.

1. OMUCIDEREA

Omuciderea este definită ca uciderea intenționată a unei persoane, inclusiv crima, omorul din
culpă și infanticidul. Aceasta exclude decesul provocat de conducerea periculoasă a unui autovehicul,
avortul și sinuciderea asistată. Omuciderile sunt raportate destul de consecvent, iar definițiile variază
mai puțin între țări decât în cazul altor tipuri de infracțiuni. În anumite țări, poliția înregistrează orice
deces care nu poate fi imediat atribuit altor cauze drept omucidere; în consecință, raportarea ratelor la

25
nivelul global pot fi uneori supraraportate. Spre exemplu, în ceea ce privește țara noastră, rata
omuciderilor pentru anul 2020 a fost 1.46, cu o credere de 15.93% față de 2019.
Omuciderile pot avea la bază diverse motivații, fiind în același timp îndreptate spre una sau
mai multe victime simultan sau de-a lungul unei perioade de timp. Din acest punct de vedere, se
diferențiază mai multe tipuri de astfel de acte. Spre exemplu, crimele în serie reprezintă acte realizate
de persoane care ucid mai multe persoane pe parcursul unei perioade de timp. Se estimează că, între
1955 și 1966, „ucigașul Zodiac” din San Francisco a ucis mai mult de 50 de persoane în zona Golfului.
Nimeni nu a fost vreodată urmărit penal în aceste cazuri. Ucigașii Green River și Zodiac continuă să
îngrozească publicul, fiind portretizați de filme precum „Tăcerea mieilor” și personaje precum
Hannibal Lecter. Au fost propuse o varietate de tipologii (taxonomii) ale criminalilor în serie. Una
dintre cele mai acceptate este cea a lui Holmes și DeBurger (1988), care identifică următoarele tipuri:
1. Vizionari. Despre aceștia se credea că suferă de unele probleme mentale, aceștia ucigând ca răspuns
la voci sau viziuni.
2. Orientați spre misiune. Misiunea lor este aceea de a scăpa societatea de "indezirabili" precum
persoanele care practică prostituția sau cei care consumă substanțe interzise.
3. Hedoniști. Aceștia sunt căutători de senzații tari care ucid pentru profit sau din plăcere.
4. Cei îndreptați spre putere/control. Aceste persoane se bucură de puterea și controlul exercitat asupra
victimelor neajutorate, cautând suferința acestora.
Alte tipuri de omucideri care implică victime multiple sunt uciderile în masă (mass murders)
și uciderile în lanț (spree murders; Hagan & Daigle, 2018). Uciderile în masă sunt cel mai adesea
reprezentate de atacuri în locuri publice (spre exemplu, școli, piețe etc) și care se soldează cu mai multe
victime. Spre exemplu, unul dintre cele mai fatale ucideri în masă a avut loc în 14 februarie 2018 în
Parkland, Florida, unde 17 elevi și membri ai personalului au fost uciși și alți 17 elevi răniți de Nikolas
Cruz, în vârstă de 19 ani, un fost elev al școlii.
Spre deosebire de crimele în serie și crimele în masă, se consideră că omuciderile în lanț apar
atunci când crimele au loc în două sau mai multe locații, fără aproape nici o pauză între crime (BJS,
1988; Crockett, 1991). Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de crimă în lanț a fost cel al lui Andrew
Cunanan, ucigașul creatorului de modă italian Gianni Versace în Miami Beach, Florida, în 1997.
Cunanan a plecat din San Diego la 24 aprilie 1997, iar 5 zile mai târziu l-a ucis pe fostul său iubit,
David Madson, și pe prietenul său, Jeffrey Trail. El l-a ucis apoi pe Lee Miglin, un dezvoltator bogat
din Chicago, pe William Reese, un lucrător de cimitir din New Jersey și pe Versace.

26
2. INFRACȚIUNILE SEXUALE
În funcție de caracterul și gravitatea faptei există mai multe tipuri de fracțiuni sexuale. Poate
cea mai cunoascută infracțiune sexuală este reprezentată de viol. Violul constă, conform Articolului
218 din Codul Penal, în raportul sexual sau orice formă de penetrare cu o persoană săvârşit prin
constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a şi exprima voinţa sau profitând de această
stare. Acesta se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi
atunci când
a) victima se află în îngrijirea , ocrotirea , educarea , paza sau tratamentul făptuitorului
b) victima este rudă în linie directă , frate sau soră
c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este de la 7 la 18 ani de închisoare.
Un alt tip de infracțiune sexuală este agresiunea sexuală reprezentată, prin Articolul 219 din
Codul Penal, de actul de natură sexuală altul decât violul cu o persoană săvârşit prin constrângere
punere în imposibilitate de a se apăra de a şi exprima voinţa ori profitând de această stare. Se
pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi atunci când
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră
c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
În cee ce privește factorii individuali care stau la baza comiterii acestor fapte, datele din
literatura de specialitate arată faptul că avem de a face cu un grup eterogen în ceea ce privește nivelul
de venit, educație, preferințe sexuale sau statut marital. Nu există un profil al abuzatorului care să îl
diferențiere în mod semnificativ de restul populației. La nivelul caracteristicilor generale, se relevă
atitudinile de superioritate, stereotipurile de gen și perspective negative asupra femeilor, atitudini de

27
normalizate a violenței și a miturilor despre viol (cele legate de consimțământ, provocare din partea
victimei etc) și hiperasumarea rolului de gen masculin. De asemenea, se identifică asemănări la nivel
de imagine de sine: inferioritate, stimă de sine scăzută, abuz de substanțe, agresivitate crescută,
afectivitate negativă (ostilitate, depresie; Robertiello & Terry, 2007).
Cu toate acestea, cele mai mari diferențe s-au descoperit la nivelul motivației care stă la baza
agresiunilor sexuale. Din acest punct de vedere au existat mai multe sisteme de clasificare bazate pe
identificarea motivației din spatele abuzului: dacă nevoile au fost sexuale sau nonsexuale ; dacă sexual
e dacă motivat de dorințe sadice; dacă existat o motivație nonsexuală, în ce mpsură a fost motivat de
furie, ură/ostilitate, sau nevoia de control și putere / răzbunare. S-a urmărit de asemenea dacă
infracțiunea a fost planificată sau impulsivă și dacă a existat nevoia de “ afirmare” a puterii (Groth,
1979; Cohen et al., 1969; Knight & Prentky, 1990; Robertillo & Terry, 2007). Pe baza motivației și a
tiparului comportamental s-au pus bazele a persoanelor care săvârșesc infracțiuni sexuale asupra altor
adulți:
(1) cel compensatoriu (cu motivație sexuală)
(2) cel sadic (cu motivație sexuală)
(3) cel răzbunător (cu motivație nonsexuală)
(4) cel ce dorește putere/control (cu motivație non-sexuală)
(5) cel oportunist (cu motivație non-sexuală)
Violatorul compensator, denumit și violatorul de reasigurare a puterii sau „violatorul
gentleman” are sentimente de inadecvare și abilități sociale scăzute. Astfel de persoane pot avea o
„tulburare de curtare” care are ca rezultat incapacitatea de a forma relații sănătoase cu persoane de
aceeași vârstă (Freund, 1990). Ei comit violuri în efortul de a obține competență socială, de a-și
îmbunătății stima de sine și diminuare a sentimentelor de inadecvare (Rada, 1978). Violatorul
compensatoriu poate percepe că victima a manifestat interes sexual față de el sau că prin utilizarea
forței, victima va ajunge să îl placă (Craissati, 2005). Violatorii compensatori folosesc nivelul de forță
necesar pentru a ataca victima, își manifestă furia doar ca răspuns la rezistență și pot fugi dacă victima
țipă sau se împotrivește, ripostează. Aceștia se arată preocupați de bunăstarea victimei lor și nu doresc
să îi facă rău. Manifestă mai puțină agresivitate atât în ceea ce privește comportamentul sexual cât și
în situații nonsexuale, în comparație cu alte tipuri de violatori (Budrionis & Jongsma, 2003; Cohen,
Seghorn și Calmas, 1969; Groth et al., 1977; Prentky et al., 1985; Robertillo & Terry, 2007).

28
 Ca și violatorul compensator, violatorul sadic este motivat de fantezii sexuale. Cu toate acestea,
fanteziile violatorului sadic sunt agresive din punct de vedere sexual deoarece sunt excitate de durerea
și de frica pe care o provoacă victimelor lor (Groth, 1979; Groth et al., 1977; Knight, 1999; Rada,
1978; Robertillo & Terry, 2007). Aceștia petrec timp și efort pentru a-și planifica atacurile, iar
victimele lor sunt aproape întotdeauna necunoscuți. Violatorul sadic își poate tortura victimele, iar
atacurile pot duce la crimă sexuală. Cercetările au arătat că violatorii sadici au rate mai mari de
psihopatie și de utilizare a armelor în comparație cu violatorii nesadici (Barbaree, Seto, Serin, Amos,
& Preston, 1994).
Un al treilea tip de infractor este violatorul răzbunător. Acești indivizi au un istoric îndelungat
de comportament antisocial agresiv și sunt motivați de putere, furie, agresivitate, răzbunare și ură mai
degrabă decât de dorința sexuală (Craissati, 2005). Aceștia folosesc niveluri ridicate de agresivitate
fizică și sexuală și încearcă să se răzbune pentru evenimentele reale sau imaginare pe care le-au trăit
și în cadrul cărora se consideră a fi victime, folosind violul ca o armă pentru a pedepsi femeile (Groth
et al., 1977; Knight, 1999). Atacurile comise de astfel de indivizi sunt deseori impersonale și presupun
acțiuni degradante și umilitoare motivate de nevoia de putere. Ca atare, aceștia le provoacă adesea
victimelor un nivel ridicat de vătămare fizică (Knight, 1999). Pe de altă parte pot planifica un atac
împotriva unei anumite persoane, dar pot să și să atace fulgerător o persoană care le stârnește furia.
La fel ca violatorul care caută să se răzbune, violatorii care caută putere/control sunt de obicei
motivați de nevoi nonsexuale. Mai degrabă, aceștia sunt motivați de dorința de a obține putere și
dominație prin obținerea controlului asupra victimei lor. Aceștia folosesc un comportament agresiv,
dar neletal, pentru a diminua temerile lor interioare legate de sexualitatea și masculinitate (Groth, 1979;
Prentky et al., 1985; Robertillo & Terry, 2007). Acești infractori adesea consumă alcool și/sau droguri
înainte de a ataca și sunt mobili din punct de vedere geografic (Craissati, 2005). Atacurile lor sunt
impulsive și oportuniste; de astfel, atacurile lor sunt adesea neplanificate și, de obicei, nu implică o
armă. Ei violează adesea victimele lor în ziua în care le întâlnesc, de regulă într-un loc public (de
exemplu, un bar).
Ultima tipologie a violatorilor adulți de sex masculin, infractorul oportunist/antisocial, este
motivat de nevoi non-sexuale și impulsiv deoarece adesea comite violul în timpul săvârșirii unei alte
infracțiuni (Knight, 1999). Acești indivizi au un control slab al impulsurilor și se angajează adesea în
activități impulsive, fiind mereu în căutare de aventură. Infracțiunile lor sunt acte neplanificate și sunt
în principal motivate de factori situaționali și contextuali (de exemplu, întâlnirea cu o victimă în timpul

29
unei spargeri). Aceștia manifestă agresivitate doar ca răspuns la rezistența victimei. În general, au o
dispoziție mai antisocială decât alte tipuri de violatori și se angajează în alte tipuri de infracțiuni mai
mult decât în infracțiuni sexuale. Pentru acești indivizi, violul este unul dintre multele comportamente
antisociale pe care le manifestă (Knight, 1999; Prentky et al., 1985; Robertillo & Terry, 2007).
În ceea ce privește infracțiunile sexuale asupra copiilor, datele din literatură relevă mai multe
criterii de clasificare a abuzatorului atât în funcție de frecvența acestor acte, cât și în funcție de
motivația acestora (Wojcik & Fisher, 2019). Pe de o parte, abuzatorii sunt de obicei clasificați fie ca
fiind preferențiali sau situaționali. Abuzatorii preferențiali au un comportament persistent, continuu
față de copii și adesea au preferințe în ceea ce privește vârsta și sexul victimelor. În schimb, abuzatorii
situaționali sau regresivi sunt în principal atrași de adulți și au tendința de a fi declanșați de factori de
stres externi (Groth și Birnbaum, 1978; Groth & Gary, 1982; Terry & Tallon, 2004).
Infractorii preferențiali, cei care sunt atrași exclusiv de copii, raportează de obicei că atracția
lor față de copii a început în adolescență. Ei se identifică cu copiii din punct de vedere social (Simon,
Sales, Kasniak, Kasniak, & Kahn, 1992) și nu se dezvoltă dincolo de punctul în care consideră că copiii
atractivi și dezirabili (Finkelhor, 1984). Mulți violatori preferențiali sunt diagnosticați cu pedofilie,
care este recurentă, au fantezii intense și recurente de excitare sexuală, impulsuri sexuale, sau
comportamente care implică activități sexuale cu copii pre-puberi (American Psychiatric Association,
2013). Aceste persoane sunt adesea incapabile să atingă maturitatea psihosexuală în măsura în care, în
timpul vieții adulte, ele nu au relații sexuale adecvate vârstei (Finkelhor, 1984). Actele lor tind să fie
premeditate și nu rezultă în urma unor evenimente de viață stresante de durată (Robertillo & Terry,
2007). Se consideră că majoritatea infractorilor preferențiali abuzează copii de sex masculin
extrafamiliali (Priest & Smith, 1992).
Datorită cercetărilor care demonstrează că tipologia preferențială-situațională este nepotrivită
pentru a descrie toate tipurile de abuzatori sexuali asupra copiilor, cercetătorii au realizat o distincție
suplimentară. Astfel, abuzatorii preferențiali sunt adesea clasificați în alte trei categorii distincte: (1)
manipulator, (2) introvertit, și (3) sadic, pe baza atracției lor primare și a caracteristicilor
comportamentale.
Agresorii manipulatori caută adesea relații cu copii vulnerabili și recrutează și pregătesc copiii
pentru o perioadă extinsă de timp pentru a le scădea rezistența la situația de abuz (Conte, 1991). Aceștia
infractori nu folosesc de obicei arme sau agresivitatea (Kaseweter, Woodworth, Logan, & Freimuth,

30
2016). Mai degrabă, aceștia oferă copiilor multă afecțiune, dragoste, cadouri și ispite pentru a menține
o "relație" sexuală (Terry & Tallon, 2004).
În mod similar, agresorul introvertit are o dezvoltare psihosexuală scăzută șii își dorește
afecțiune din partea copiilor, dar îi lipsesc abilitățile sociale necesare pentru a manipula accesul la
victime (Knight & Prentky, 1990).
În cele din urmă, abuzatorul sadic este excitat sexual prin provocarea durerii copiilor și
folosește forța pentru a avea acces la victime. Acești infractori sunt agresivi, folosesc adesea arme și
vizează victime necunoscute (Groth & Gary, 1982; Kaseweter et al., 2016; Terry & Tallon, 2004).
Spre deosebire de infractorii preferențiali, infractorii situaționali nu sunt atrași exclusiv de
copii, ci preferă interacțiunea socială și sexuală cu adulții. În schimb, atracția lor secundară față de
copii apare la vârsta adultă și este adesea provocată de factori de stres externi, cum ar fi șomajul,
problemele conjugale, abuzul de substanțe, singurătate, stres, izolare sau anxietate (Robertillo & Terry,
2007). Acești factori de stres reduc încrederea agresorului în el însuși iar implicarea lor sexuală cu
copiii este temporară (Simon et al., 1992). Abuzatorii situaționali victimizează de obicei copii la care
pot accesa cu ușurință, cum ar fi propriii copii sau cei cu care au contacte frecvente nesupravegheate.
Acest tip nu este neapărat motivat de dorința sexuală și este format în principal din infractori care
comit incest sau infractori care agresează sexual adolescenți de sex feminin (Priest & Smith, 1992;
Robertillo & Terry, 2007; Terry & Tallon, 2004). Agresorii situaționali sunt adesea descriși în funcție
de trei tipuri:
(1) inadecvați,
(2) nediscriminatori
(3) experimentali (Holmes & Holmes, 1996).
Agresorii inadecvați au o atracție sexuală primară față de adulți de vârstă potrivită, dar cu un
nivel scăzut de stima de sine și abilitățile sociale slabe care îi împiedică să formeze relații sexuale
adecvate vârstei. Pentru acești infractori, copiii sunt singura opțiune sexuală și devin un substitut
pentru o relație cu un adult.
Violatorii nediscriminatori au un caracter mai antisocial și abuzează de copii atât fizic, cât și
sexual. Aceștia nu preferă copiii în detrimentul adulților și au tendința de a folosi copii (sau orice
persoană accesibilă) pentru propriile interese.

31
În cele din urmă, violatorul experimental este condus de dorința lor de a experimenta cu aproape orice
tip de comportament sexual și are tendința de a victimiza sexual copiii din plictiseală (Groth & Gary,
1982; Holmes & Holmes, 1996; Terry & Tallon, 2004).

INFRACȚIUNILE ÎMPOTRIVA PROPRIETĂȚILOR SAU BUNURILOR

Cei mai mulți infractori ocazionali de bunuri nu au un istoric oficial de infracționalitate. Aceștia
prezintă puține cunoștințe despre tehnicile infracționale sau despre criminalitate în general. În contrast
cu infractorii de carieră sau chiar infractorii convenționali, infracțiunea nu este singurul sau principalul
lor mijloc de trai, iar aceștia nu se consideră infractori. Nu se identifică cu comportamentul
infracțional, aceștia au puțin din vocabularul sau „simțul străzii” al infractorului convențional. În
cadrul categoriei de infracțiuni ocazionale împotriva proprietății, discuția se concentrează pe furtul din
magazine, vandalismul, furtul de autovehicule sau falsificarea de cecuri. În mod surprinzător, nu au
existat multe studii care să se concentreze pe infracțiunile ocazionale și infractori de bunuri obișnuiți
(Hepburn, 1984; Shover, 1983).
1. FURTUL
Furtul din magazine reprezintă actul de sustragere a unor bunuri dintr-un spațiu comercial fără
a achita contravaloarea acestuia. Deși furtul din magazine este poate la fel de vechi ca și comerțul sau
trocul, apariția după cel de-al Doilea Război Mondial a societății de consum și a marilor lanțuri de
magazine a creat nu doar o varietate mai mare de bunuri ce pot fi furate, ci și o mai mare oportunitate
pentru a le sustrage.
Moore (1984) a utilizat cinci dimensiuni pentru a determina tiparele de furt din magazine: (a)
frecvența; (b) factorul (factorii) principal(i) de declanșare; (c) atitudinea față de furtul din magazine ca
infracțiune; (d) utilizarea bunurilor furate; și (e) reacția la detectare, urmărire penală și condamnare.
În acest studiu, 300 de hoți din magazine condamnați au completat un chestionar privind furtul din
magazine și au fost supuși unei evaluări psihologice care a inclus o baterie de teste pentru a determina
funcționarea intelectuală și un test de personalitate. Moore a delimitat cinci tipuri de hoți din magazine
prin analiza acestui material.
Primul tip descris de Moore (1984) a fost „hoțul din impuls”, care reprezenta 15,4 % din din
eșantionul său. Aceste persoane au avut o activitate limitată de furt din magazine, adesea doar o dată
sau de două ori. Furturile lor din magazine nu fuseseră planificate și, de obicei, luau un singur obiect
ieftin, dar tentant. Atunci când erau opriți de personalul de securitate, reacția lor era una de surpriză,

32
confuzie sau șoc. A urmat o reacție emoțională intensă de jenă, vinovăție și rușine. Sentimente de
vinovăție au continuat timp de câteva săptămâni și după reținerea lor. Pentru acest grup de persoane,
depistarea s-a dovedit a fi un eveniment atât de traumatizant încât era puțin probabil ca acestea să mai
fure din nou.
A doua grupare a fost cea a „hoților ocazionali”, care a reprezentat 15% din eșantionul său.
Aceștia au raportat că au sustras articole de 3 până la 10 ori în cursul anului precedent. Motivele
economice au fost secundare față de cele de a îndeplini un act provocator sau de a se conforma cu
colegii presiunilor colegilor. Atunci când erau reținuți, recunoșteau cu ușurință că au furat și aveau
tendința de a reacționa fie într-o manieră distantă sau cu o ușoară jenă. Deși recunoșteau că furtul din
magazine era ilegal și greșit din punct de vedere moral, hoții ocazionali au minimizat gravitatea
infracțiunii. Perspectiva urmăririi penale și a condamnării a produs o reacție emoțională intensă în
acest grup, mai ales în legătură cu rușinea provocată familiei.
Cel de-al treilea tip a fost cel al „hoțului episodic”, care cuprinde 1,7% din eșantionul lui
Moore. Aceștia se angajau în episoade periodice de furt din magazine, moment în care furau anumite
bunuri ca parte a unui ritual personal bizar, a cărui natură era de a satisface nevoi intense de
autopedepsire. Probleme emoționale și psihologice severe erau prezente la aceste persoane. Mai exact,
acestea au experimentat sentimente puternice de depresie și vinovăție, și aveau tendința de a-și exprima
impulsurile agresive intrapunitive. Furtul din magazine a avut loc neregulat și era de obicei declanșat
de factori de stres psihosocial. Acești oameni erau de obicei ascultători atunci când erau reținuți și își
exprimau conștientizarea faptului că furtul din magazine era greșit. Pentru aceste persoane,
participarea la psihoterapie s-a dovedit a fi un mijloc de succes pentru a preveni alte furturi din
magazine.
Cea de-a patra și cea mai mare categorie, cuprinzând 56,4 % din eșantion, a fost definită ca
„amatori”. Acești indivizi dezvoltaseră un model regulat, adesea săptămânal, de furt din magazine, și
considerau că acest lucru este profitabil. Aceștia luau decizii conștiente de a fura și erau conștienți de
ilegalitatea acestui lucru. Aveau tendința de a fura articole mici, ușor de ascuns; tehnicile de furt din
magazine erau simple și efectuate în mod regulat pe baza unor evaluări realiste ale riscurilor și
beneficiilor relative. Atunci când erau reținuți, aceștia pretindeau, de obicei, doar o implicare minimă
în activități anterioare de furt din magazine și se angajau în diverse strategii de manipulare pentru a
evita pedeapsa. Moore credea că diverse strategii de sensibilizare a întreprinderilor și a publicului ar

33
putea descuraja cu succes furtul din magazine în rândul acestui grup, dar că majoritatea ar continua să
fure bunuri până când ar fi prinși.
Restul de 11,7% dintre subiecți au fost identificați ca „hoți semi-profesioniști”'. Furtul din
magazine devenise o parte a stilului lor de viață, iar aceștia se angajau în această activitate cel puțin
săptămânal. Aceștia foloseau tehnici mai abile în furtul din magazine. De asemenea, au fost singurii
grup care se angaja în revânzarea unor mărfuri. Beneficiile financiare și compensațiile erau considerați
principalii factori motivaționali pentru furtul din magazine în acest grup. Acest lucru le-a permis nu
doar să obțină unele luxuri personale, dar și să economisească bani pentru un alt scop. De asemenea,
aceștia aveau tendința de a se percepe ca fiind tratați în mod nedrept de către societate și ca meritând
mai mult decât au primit. În consecință, furtul din magazine este trăit ca o modalitate de a compensa
pentru această nedreptate personală. De asemenea, furtul din magazine părea să servească drept priză
emoțională pentru a face față frustrărilor întâlnite în viața de zi cu zi. Multe dintre aceste persoane nu
au perceput furtul din magazine ca fiind greșit din punct de vedere legal sau moral și au menținut
convingeri care minimalizează seriozitatea acestei infracțiuni deoarece nu manifestau vinovăție în
legătură cu comportamentul lor.

2. INCENDIEREA
Incendiul premeditat (incendierea) este definit ca fiind „incendierea intenționată a locuințelor
și proprietăților”. Adevărata amploare a problemei nu este cunoscută, deoarece este adesea foarte
dificil de determinat dacă un incendiu a fost sau nu provocat în mod deliberat. Doar o parte din
infracțiunile de incendiere premeditată ajung la urmărire penală, deoarece circumstanțele care
înconjoară fapta sunt adesea obscure și există numeroase oportunități de a părăsi locul faptei. Este o
infracțiune foarte gravă și se pedepsește în Anglia și Țara Galilor cu pedepse maxime de închisoare pe
viață. În Regatul Unit, incendiile premeditate par să fie comise în principal de bărbați, cu un raport
bărbați/femei de 9:1. În general, se consideră că prevalența incendiilor provocate de infractori cu
dizabilități intelectuale (DI) ar putea fi mai mare decât în cazul celor din rândul populației generale
(Walker & McCabe, 1973; Raesaenen et al, 1994; Bradford & Dimock, 1986) și că este
suprareprezentată la persoanele cu DI (Day, 1993).
Cercetările privind persoanele care provoacă în mod deliberat incendii se bazează în principal
pe serii de cazuri de persoane care au fost arestate pentru incendiere premeditată sau arestați pentru
incendiere premeditată și internați ulterior în spitale de medicină legală. Astfel, o limită trebuie fi

34
impusă în ceea ce privește generalizarea rezultatelor cercetărilor. Această limitare devine mai
pronunțată atunci când se ia în considerare faptul că mai multe mai mult de 80% din toate cazurile de
incendiere premeditată din Statele Unite ale Americii nu se soldează cu arestări. Cei mai mulți
piromani sunt bărbați, deși proporția femeilor piromane este și ea semnificativă (Soothill, Ackerley &
Francis, 2004).
Un studiu epidemiologic realizat în SUA a constatat că cei care raportează un istoric de
incendiere raportează, de asemenea, niveluri ridicate de alte comportamente antisociale și infracțiuni,
inclusiv utilizarea violenței într-o serie de contexte, și sunt mai susceptibili de a avea tulburări legate
de consumul de alcool sau marijuana (Vaughn et al., 2010). Acest studiu a constatat, de asemenea, că
persoanele care provoacă incendii au fost de două ori mai susceptibile de a avea o antecedente familiale
(părinți sau frați) de comportament antisocial.
O analiză cuprinzătoare a caracteristicilor persoanelor adulte care provoacă incendii (Gannon
& Pina, 2010) a sintetizat dovezile disponibile și a concluzionat că incendiatorii sunt, în general,
persoane cu comportament infracțional versatil și că sunt mai mult asemănătoare cu infractorii de
bunuri decât cu cei violenți. Aceștia sunt de obicei caucazieni, tineri, de sex masculin și dezavantajați
din punct de vedere social, provenind din medii abuzive și sărace, nu au stimă de sine, nu au abilități
de comunicare și de afirmare, sunt impulsivi și este probabil să aibă o serie de tulburări psihice
(Gannon & Pina, 2010).
În cercetări ulterioare, s-a constatat din nou că persoanele detectate ca fiind incendiatori sunt
în cea mai mare parte infractori versatili și că au niveluri mai ridicate de psihopatologie și mai multe
probleme de comportament în copilărie decât alte tipuri de infractori, dar nu sunt mai predispuși să
sufere de o tulburare psihică (Ducat, McEwan, et al., 2013). Acest studiu a constatat, de asemenea, că
prezența tulburării de personalitate antisocială a ajutat la distingerea între incendiatori și alți infractori.
Niveluri ceva mai ridicate de psihopatologie au fost identificate, de asemenea, la un eșantion de
incendiatori încarcerați din Marea Britanie, trăsăturile de personalitate borderline fiind identificate ca
fiind cel mai puternic factor de discriminare între incendiatori și alți infractori (Ó Ciardha et al., 2015).
Acest studiu a contrazis cercetările anterioare, constatând că incendiatorii nu au prezintă niveluri mai
ridicate de tulburări delirante sau de tulburare de personalitate antisocială decât eșantioanele de
control.
S-a constatat, de asemenea, că piromanii încarcerați prezintă niveluri mai ridicate de de furie,
niveluri mai ridicate de identificare cu focul și de interes pentru acesta, o stimă de sine mai scăzută și

35
un locus de control extern față de deținuții care execută pedepse pentru infracțiuni nerelaționate cu
focul (Gannon et al., 2013). S-a constatat, de asemenea, că persoanele care provoacă incendii au rate
de mortalitate mai mari decât alte persoane din comunitate în ceea ce privește decesul din cauze
naturale și nenaturale. De asemenea, manifestă abuz de alcool și ideația suicidară (Thomson, Tiihonen,
Miettunen, Virkkunen, & Lindberg, 2015).
Din punct de vedere teoretic, Teoria multi-traiectorică a incendiilor la adulți (M-TTAF) este
descrisă ca fiind o abordare etiologică cuprinzătoare care stabilește un context de dezvoltare al acestor
înclinații spre acte de incendiere (mediul îngrijitorului, învățare, influențe culturale și
biologice/temperamentale). Toate acestea contribuie la o serie de vulnerabilități psihologice (interes
irațional pentru foc, atitudini de normalizare a infracțiunilor, probleme de autoreglare emoțională,
probleme de comunicare), care, la rândul lor, interacționează cu factorii proximali, factorii declanșatori
(evenimente de viață, factori contextuali, factori individuali, culturali) și moderatori (sănătate mintală,
stima de sine) pentru a deveni factori de risc critici care conduc la comportamentul de incendiere
(Gannon, Ó Ciardha, et al., 2012).
Este important faptul că M-TTAF este menită să ia în considerare infracțiunile comise atât de
bărbați, cât și de femei incendiatori și să includă și infractorii cu tulburări psihice. Astfel, acesta
conceptualizează sănătatea mintală (problema specifică a halucinațiilor care par să comande aceste
acte) și stima de sine în primul rând ca moderatori ai altor aspecte psihologice vulnerabilități psihice,
spre deosebire de motivatori în sine (Gannon, Ó Ciardha, et al., 2012). Acest lucru este util pentru a
lărgi domeniul de aplicabilitate al teoriei, deși a fost argumentat că psihozele în sens mai larg, mai
degrabă decât doar halucinațiile de comandă, sunt mai decât un simplu factor moderator pentru un
subset de persoane cu tulburări psihice care provoacă incendii (Green et al, 2014).

INFRACȚIUNILE INTELECTUALE
Infracțiunile cu caracter intelectual variază considerabil plecând de la neglijența
organizațională, lipsa de control al emisiilor poluante până la delapidarea bancară și toate tipurile de
fraudă. Aceasta în parte explică de ce Sutherland (1983) credea că infracțiunile intelectuale sunt
specifice domeniului eșaloanelor superioare ale societății, care aveau putere, resurse și mijloace pentru
a comite aceste infracțiuni, evitând în același timp răspunderea legală. În plus, capacitatea de a se
sustrage de la lege în acte complexe (cum ar fi frauda, de exemplu) necesită cunoștințe specifice pe
care infractorii din stradă nu le au, dar și capacitatea de a lua decizii raționale.

36
Infracțiunile de ordin intelectual îmbracă multe forme diferite ca și complexiatte. Una dintre cele mai
cunoscute la nivel național și global este corunpția. Corupția este un fenomen social și juridic actual
și real, care amenință cu toate armele integritatea individuală a agentului public sau privat. Așa cum
rezultă din textele Convenției Penale a Consiliului Europei privind corupția, se face distincția între
corupția activă și cea pasivă. Prima dintre acestea, potrivit Articolului 2 din Convenție, presupune
săvârșirea intenționată a unui act prin care o persoană, direct sau indirect, propune, oferă sau acordă
orice avantaj necuvenit unui agent public, pentru sine sau pentru o altă persoană, în vederea îndeplinirii
sau abținerii de la îndeplinirea unui act în exercitarea funcțiilor sale. Articolul 3 din Convenție
definește corupția pasivă ca fiind comiterea neintenționată de către un funcționar public a unui act prin
care acesta solicită sau primește, direct sau indirect, un avantaj necuvenit, pentru sine sau pentru o altă
persoană, sau acceptă o ofertă sau o promisiune în vederea îndeplinirii sau abținerii de la îndeplinirea
unui act în exercitarea funcțiilor sale.
În dreptul penal românesc, corupția este un concept care include, în sens strict juridic,
infracțiunile de corupție [luarea de mită, darea de mită, traficul de influență și cumpărarea de influență,
al căror cadru legal este constituit de dispozițiile Art. 289-292 din Codul Penal], infracțiunile asimilate
corupției [Art. 10-13 din Legea nr. 78/2000], infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție
[Art. 17 din Legea nr. 78/2000] și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților
Europene [Art. 18/1 - 18/5 din Legea nr. 78/2000]. Faptele de corupție sunt prevăzute de Codul Penal
- Partea Specială (Titlul V - Infracțiuni de corupție și infracțiuni profesionale, Capitolul I - Infracțiuni
de corupție) și de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, constatarea și sancționarea faptelor de corupție
(Capitolul III - Infracțiuni).
Dispozițiile Codului Penal privind infracțiunea de luare de mită (Articolul 289) sunt menite să
acopere toate cazurile în care o persoană, direct sau indirect, pentru sine sau pentru o altă persoană,
pretinde sau primește bani sau alte foloase necuvenite, sau acceptă promisiunea unor astfel de foloase,
în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, accelerarea sau prelungirea îndeplinirii oricărui act referitor
la îndatoririle sale profesionale sau în legătură cu îndeplinirea oricărui act care este contrar acestor
îndatoriri. Infracțiunea de dare de mită (Articolul 290) se referă la promisiunea, oferirea sau oferirea
de bani sau alte beneficii în condițiile descrise de dispozițiile privind luarea de mită.
Infracțiunea de trafic de influență (Articolul 291) constă în a pretinde, a primi sau a accepta
promisiuni de bani sau alte beneficii, direct sau indirect, pentru sine sau pentru o altă persoană,
săvârșită de o persoană care are influență sau care pretinde că are influență asupra unui funcționar și

37
care promite să determine un astfel de funcționar să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să amâne
îndeplinirea unui act privind îndatoririle sale profesionale sau să îndeplinească un act care este contrar
acestor îndatoriri.
Cumpărarea de influență (Articolul 292) este infracțiunea corelativă pentru traficul de
influență. O astfel de cumpărare de influență nu mai este pedepsită decât în cazurile speciale prevăzute
de Legea anticorupție nr. 78/2000 (fostul Articol 61, în prezent abrogat). Acest lucru acoperă o lacună
legislativă care a fost deseori subliniată de specialiștii în drept.
Sutherland (1983) a susținut că principala diferență între infractorii intelectuali (engl. white
collars) și infractorii de stradă este nivelul de contact cu victimele. Autorii infracțiunilor stradale, cum
ar fi jafurile, tâlhăriile, furturile și crimele, au în mod obișnuit, față de victimele lor, un contact direct,
în timp ce infractorii intelectuali operează în condiții tranzacționale care poate fi efectuate la distanță.
Potrivit lui Sutherland (1983), acest lucru îl face pe infractorul intelectual să fie perceput ca
fiind mai înșelător și exploatator. În ciuda cercetărilor care sugerează un proces decizional similar
pentru infractorii de stradă și intelectuali, Shover și Hochstetler (2006) au considerat că infractorii
intelectuali se comportă mai rațional datorită contextului social în care operează (de exemplu, un mediu
de lucru care este favorabil luării de decizii raționale și calculate). După cum am văzut, tipurile de acte
infracționale comise de infractorii intelectuali pot fi la fel de periculoase și insensibile ca și cele ale
infractorilor de stradă. În plus, Hare (1993) face distincție între infractorii intelectuali care suferă sau
nu de psihopatie - susținând că infracțiunile grave cu gulere albe de nivel înalt sunt mai susceptibile
de a fi comise de cei cu psihopatie.
Din cercetările privind studiul creierului infractorilor intelectuali reies concluzii interesante.
Raine, Laufer, Yang, Narr et al. (2012) au descoperit că infractorii intelectuali au o funcționare
executivă superioară și o procesare îmbunătățită a informațiilor datorită diferențelor structurale ale
creierului lor. Ei au folosit termenul de neurocriminologie pentru a explica diferențele structurale ale
creierului constatate în cazul fraudelor monetare, a celor care emit cecuri furate și a altor infracțiuni
comise în lumea financiară - adică de către infractorii intelectuali. În rîndul a 21 astfel de infractori
care s-au oferit voluntari pentru scanarea creierului lor, s-a constatat că cortexul prefrontal era diferit
din punct de vedere structural față de grupul de control. Acestă arie cerebrală este implicată în luarea
deciziilor, dar și în modelarea conduitei sociale adecvate contextului. Rezultatele au arătat că, cortexul
lor avea materie cenușie mai groasă în zona prefrontală ventromedială, zona girusul frontal inferior și
la joncțiunea temporo-parietală. Raine et al. (2012) argumenta această conluzie din prisma faptului că

38
ar putea conferi abilități superioare specifice procesării informațiilor. Raine a folosit aceste diferențe
pentru a explica de ce acești infractori sunt buni la ceea ce fac, susținând că „au o funcție executivă
mai bună, ceea ce le îmbunătățește abilitățile executive, cum ar fi planificarea, inițibiția și memoria de
lucru”. Ishikawa, Raine, Lencz, Bihrle și LaCasse (2001) au constatat că „psihopații de succes” au o
funcționare executivă îmbunătățită, ceea ce le permite să-i manipuleze pe alții - exact ceea ce vedem
că fac infractorii intelectuali. Raine et al. au făcut aluzie la infractorii intelectuali ca având „avantaje
biologice”. Constatări privind diferența structurală a joncțiunii temporo-parietale sunt interesante,
deoarece aceasta joacă un rol în deciziile cu un conținut moral.
Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Tema 1: care dintre carateristicile fazei preinfracţionale pot fi utile în conturarea programelor de
previnire?

Bibliografie minimală pentru acest modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura

ASCR.
Raine, A., Laufer, W. S., Yang, Y., Narr, K. L., Thompson, P., & Toga, A. W. (2012). Increased
executive functioning, attention, and cortical thickness in white‐collar criminals. Human Brain
Mapping, 33(12), 2932-2940.
Gannon, T. A., & Pina, A. (2010). Firesetting: Psychopathology, theory and treatment. Aggression and
Violent Behavior, 15(3), 224-238.
Robertiello, G., & Terry, K. J. (2007). Can we profile sex offenders? A review of sex offender
typologies. Aggression and violent behavior, 12(5), 508-518.

39
 Modulul 3
DELINCVENŢA JUVENILĂ
Conf. Univ. Dr. Ioan Buș

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de bază referitoare la fenomenul delincvenţei

juvenile.

3.1 Introducere

Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale

săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se referă
aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria
şi adolescenţa. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate.
Adolescenţa cuprinde două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-zisă,
de la 14-15 ani până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi
biologice care marchează trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare şi evoluţie a
copilului însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli, de nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi
contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi, influenţând dezvoltarea şi formarea
personalităţii minorului.
Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele
afective etc. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei”. Adolescentul se revoltă împotriva
atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să
stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea
reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproape totul nu este
altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi de a
nu accepta nici o idee “de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raţionament personal.
Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau
sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii. Astfel,
minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se iau

40
măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere
deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund
juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală
psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, având discernământ răspund în faţa legii.
Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea
caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui
“profil psihologic” al acestuia: înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată
pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu);
instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de fragilitatea eului;
inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută
să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate
de viaţă şi muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al
comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental
de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea.
Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de maturizare socială.
Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu
dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-
normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de
perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi
a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-
juridic. La majoritatea delincvenților se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării
sociale şi implicit, al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării
intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de
altă parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau
atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială.

Capitolul ”Minorii în sistemul de probațiune: control și intervenție pentru desistare” (Rusu,

2016) din cadrul volumului ”Psihologia copilului în context judiciar. Fundamente teoretice și
aplicative” (Visu-Petra et a., 2016) explică pe larg care sunt influențele individuale și contextuale care
stau la baza acestui act. Redăm în continuare conținutul acestui capitol.

41
 Cercetările extinse realizate în cadrul comunității ştiințifice a psihologilor au evidențiat
diferențialul de maturizare cognitivă existent între adolescenți şi adulți (Steinberg şi Scott, 2003;
Steinberg, Cauffman, Woolard, Graham şi Banich, 2009). Consensul general întemeiat într‑o bogată
literatură de specialitate relevă faptul că gestionarea dispozițiilor, impulsurilor şi comportamentelor
este mai dificil de coordonat în rândul adolescenților decât în cazul adulților (Spear, 2000). Înțelegerea
acestui diferențial de maturitate în dezvoltarea cognitivă presupune un model explicativ
multi‑dimensional, care să încorporeze, în mod complementar, atât factori neuro‑psihologici, cât şi
aspecte ce țin de nivelul socio‑cultural. Din punct de vedere neurologic, diferența este explicată prin
faptul că plasticitatea neurală a creierului este modelată în special pe durata copilăriei, continuând pe
parcursul adolescenței. Până la atingerea vârstei adulte, la nivelul creierului se produc schimbări
anatomice şi funcționale permanente (Giedd, 2008). Transformările survenite în acest interval
biografic afectează modalitatea în care adolescenții procesează informațiile, precum şi capacitatea de
auto‑control. Un factor explicativ consistă în emergența înțelegerii procesului de recompensă şi
pedeapsă, fapt care, dincolo de o perspectivă strict behavioristă (Skinner, 1953), modelează
comportamentul indivizilor. Totodată, până la dezvoltarea plenară a dezvoltării cognitive şi a
facultăților de raționare morală, adolescenții tind să subestimeze riscul presupus de anumite acțiuni,
motiv pentru care prezintă un grad mai mare de impulsivitate. În plus, au o rezistență mai scăzută la
influența anturajului şi nu se preocupă la un nivel optimal de anticiparea consecințelor viitoare ale
comportamentului lor (Steinberg, 2009; Steinberg, Graham et. al., 2009). Tot în această perioadă de
dezvoltare, cercetările arată că adolescenții sunt mai predispuşi la adoptarea comportamentelor de risc
şi a celor care le oferă senzații tari (Steinberg, 2008, 2009). În privința gradului de autonomie
decizională şi comportamentală, cercetătorii au concluzionat că adolescenții sunt mai influențabili
decât adulții (Steinberg, 2010). Situațiile care le oferă recompense imediate, în special acelea care le
aduc recunoaşterea grupului de apartenență, le influențează în mod direct conduita, fiind de asemenea
mai vulnerabili la influența socială a anturajului, la provocări şi situații stresante (Steinberg şi Scott,
2003).
Imaturitatea psihosocială caracteristică adolescenților este un argument folosit de specialişti în
discutarea şi evaluarea capacității de discernământ a delincvenților juvenili (Scott şi Steinberg, 2008).
Gradul de maturitate a discernământului nu se datorează în exclusivitate unor procese cognitive, ci
unui ansamblu de procese în care se combină factori de natură cognitivă, emoțională şi socio‑culturală.
În desluşirea gradului de maturitate trebuie, deci, avută în vedere permanenta conexiune şi

42
interdependență a acestui complex factorial. Prin urmare, capacitatea adolescentului de a discerne
depinde de un cumul de factori cognitivi, emoţionali şi socio‑culturali. Nu trebuie ignorată influenţa
experienţei trecute a persoanei şi a celei prezente asupra procesului de maturizare, dar şi nivelul
dezvoltării morale (Kohlberg, 1976). În consecință, în literatura de specialitate elaborată în psihologia
judiciară se recomandă ca gradul de vinovăţie să fie stabilit în funcţie de nivelul de maturitate a
proceselor prin intermediul cărora a fost luată decizia de către delincventul juvenil (Cauffman şi
Steinberg, 2000). În continuarea acestor elemente preliminare s‑a argumentat că vulnerabilitatea
adolescenților la influența şi provocările grupului, alături de imaturitatea proceselor decizionale, poate
însemna că gradul lor de vinovăție este diminuat, ceea ce implică faptul că aplicarea unei sancțiuni
privative de libertate este inadecvată (Scott şi Steinberg, 2008). Totodată, deşi încarcerarea în cazul
delincvenților juvenili urmăreşte să îi susțină în dezvoltarea autonomiei sociale şi integrării lor
ulterioare în comunitate, în fapt îi privează de oportunitățile necesare pentru o dezvoltare psihosocială
corespunzătoare, prin limitarea autonomiei şi a contactului cu persoane sau circumstanțe care îi pot
modela prosocial (Dmitrieva, Monahan, Cauffman şi Steinberg, 2012).
În contextul în care obiectivul încarcerării este scăderea ratei infracționalității şi implicit a
recidivei, examinarea măsurii în care acest scop este îndeplinit este o necesitate evidentă. Studiile
asupra ratei recidivei la minori arată că un procent de 70‑80% dintre cei care au fost privați de libertate
se întorc în mediul carceral într‑o perioadă de maximum 3 ani de la liberare (Mendel, 2011). Această
rată a recidivei aduce sub semnul întrebării eficiența detenției ca măsură re‑educativă, ridicând îndoieli
semnificative cu privire la dezirabilitatea acestei forme punitive. Și mai îngrijorător, alte studii au
arătat că încarcerarea poate chiar creşte nivelul de implicare a minorilor în fapte antisociale şi
infracționale, ulterior liberării (Gatti, Tremblay şi Vitaro, 2009). În ceea ce priveşte relația dintre durata
încarcerării şi eficacitatea acestei măsuri în procesul de reabilitare psihosocială, studiile indică date
contrare. În vreme ce unele cercetări sugerează că perioadele îndelungate în sistemul penitenciar sunt
ineficiente în reducerea recidivei şi facilitării desistării infracționale (Mulvey, 2011), altele conchid că
sancțiunile privative de libertate cât mai lungi au efecte asupra conduitei infracționale a minorilor, în
sensul inhibării ei (Hjalmarsson, 2009). Lambie şi Randell (2013) explică această diferență de rezultate
prin durata perioadei de follow‑up (în anumite studii era la 18 luni, în altele la 48 de luni) sau metoda
de cercetare utilizată. Cu toate acestea, cea mai semnificativă parte a rezultatelor converg înspre
concluzia că încarcerarea fie nu are efecte asupra desistării (renunțare la comportamentul infracțional
şi adoptarea unei conduite alineate normelor socio‑legale), fie, din contră, are efecte negative. În

43
general, consensul existent la nivelul comunității de specialişti este mai curând sceptic cu privire la
efectul reabilitativ al abordărilor punitive bazate pe privare de libertate (Lane et. al., 2002;
Lanza‑Kaduce et. al., 2005; Gatti et. al., 2009; Mulvey, 2011).

Efectele negative ale privării de libertate a delincvenților juvenili

Cercetările pe acest domeniu de interes arată că perioada de încarcerare are un efect de

întrerupere a unui proces natural de renunțare la comportamentul infracțional (natural “age out” of
criminal behavior). Această opinie este în concordanță cu una dintre cele mai vechi abordări în
explicarea fenomenului desistării (renunțarea la conduita ilegală), şi anume cea ontogenetică (Maruna,
1999). Perspectiva ontogenetică utilizează variabila vârstă ca factor principal în înțelegerea încetării
comportamentelor infracționale. Adepții acestei orientări au identificat legături strânse între vârstă şi
apariția anumitor conduite deviante, atribuind totodată desistarea ca efect al înaintării în etate. După
cum arată Griffin (2006, pg. 1), perspectiva ontogenetică în înțelegerea desistării infracționale este
susținută de „unul dintre cele sigure aspecte din criminologie”, şi anume relația strânsă dintre vârstă,
criminalitate şi desistare.
Printre primele cercetări riguroase metodologic asupra desistării s‑a numărat studiul
longitudinal efectuat de S. Glueck şi E. Glueck în 1943 (Laub şi Sampson, 2001). Aceştia au studiat
eşantioane alcătuite din delincvenți juvenili şi foşti deținuți, pe care le‑au monitorizat pentru o perioadă
de 15 ani. Focalizându‑se pe conexiunea dintre vârstă şi incidența comportamentului infracțional,
aceştia au constatat o reducere semnificativă a implicării în acte ilicite apărută după pragul vârstei de
25 de ani. Ei au concluzionat că, odată cu trecerea timpului, delincvenții depăşesc faza nesupunerii la
lege, iar înaintarea în etate este cel mai important factor în procesul de schimbare. În baza acestei
legături, desistarea poate fi conceptualizată ca un proces de maturizare a individului, care datorită
modificărilor apărute în structura personalității ajunge să se abțină de la a comite infracțiuni.
Proiectând incidența actelor infracționale de‑a lungul cursului vieții, adolescența reprezintă
momentul cel mai fructuos pe planul „carierei delincvenționale” (Nagin et. al., 1995). Punctul
culminant este atins la etatea de 17 ani, după care există o reducere treptată până la desistare. În viața
adultă, probabilitatea ca un individ să adopte conduite ilicite este mai scăzută (vârsta de 40 ani fiind
trasată ca un prag cronologic după care probabilitatea de apariție a infracționalității este mult redusă).
Astfel, adolescenții care se imersează tot mai adânc în sistemul de justiție şi se îndepărtează de

44
posibilitatea de a se implica prosocial în societate îşi limitează oportunitatea de a se maturiza (age out)
din comportamentul infracțional. Studiile arată că circa o treime dintre adolescenți adoptă anumite
forme de comportament delincvent, însă cei mai mulți se desprind de acesta odată cu procesul de
maturizare (Stouthamer‑Loeber, Wei, Loeber şi Masten, 2004). Doar un procent foarte scăzut dintre
aceştia continuă o carieră infracțională (Mulvey, 2011). Astfel, încarcerarea interferează cu
posibilitatea de a dezvolta un stil de viață prosocial, adolescenții resimțind că privarea de libertate le
inhibă dorința de a‑şi propune aspirații şi obiective de viață pozitive. Mai mult, sentimentele de
deprimare şi pierdere resimțite în detenție le creşte ostilitatea față de sistem, fenomen care poate
conduce la ulterioare comportamente antisociale (Lane et. al, 2002).
Majoritatea studiilor converg înspre concluzia că un contact crescut cu modele
comportamentale negative din mediul penitenciar şi relaționarea limitată cu modele dezirabile social
este un factor negativ al încarcerării asupra adolescenților (Gatti et. al, 2009). În încercarea lor de a se
adapta mediului privativ de libertate, minorii tind să se asocieze cu colegii cei mai intimidanți şi să
petreacă timpul alături de cei mai experimentați şi abili infractori (Woorlard, Odgers, Lanza‑Kaduce
şi Daglis, 2005). Aşadar, pe lângă faptul că expune adolescenții la persoane şi comportamente
antisociale, încarcerarea blochează contactul cu comunitatea. Astfel, mediul privativ de libertate
limitează posibilitatea minorilor de a internaliza şi asuma normele promovate în societate. Totodată,
detenția le restrânge oportunitățile de a crea legături interpersonale prosociale, precum şi de a‑şi
dezvolta abilitățile sociale şi de management al relațiilor (Steinberg, Chung şi Little, 2004), devenind
oarecum detaşați de societatea conformistă normelor socio‑legale. Tot ca o necesitate de adaptare la
mediul privativ de libertate, minorii tind să apeleze la comportamente violente în situații dificile,
aceasta fiind o modalitate comună de gestionare a problemelor (Anderson şi Ranckin, 2007), pe care
inițial o copiază de la colegii mai experimentați (McGloin, 2009). De asemenea, se pare că în ceea ce
priveşte minorii, intervențiile individuale sunt mai eficiente decât cele de grup (Lipsey, 2006). Acest
aspect se explică prin teoria contagiunii grupului, care sugerează că, având în vedere rolul important
pe care grupul îl are în orientarea şi modelarea comportamentului adolescenților, orice intervenție care
îi plasează într‑un grup implică riscul de a le consolida şi dezvolta comportamentul antisocial (Dodge,
Dishion şi Lansford, 2006). Un alt efect negativ al încarcerării este reprezentat de pericolul
victimizării, prezent în toate mediile privative de libertate, inclusiv în cele rezervate minorilor. În acest
context, victimizarea se referă la abuzul verbal, fizic, sexual şi emoțional la care sunt supuse persoanele
încarcerate (Wolff, Shi şi Siegel, 2009).

45
 Studiile arată că o mare parte din procentul persoanelor private de libertate se confruntă cu
probleme de sănătate mentală, precum depresia, anxietatea, ideația suicidară şi tentative de suicid
(Kiriakidis, 2008). Aceleaşi persoane sunt mult mai expuse şi dependenței de droguri şi/sau alcool
(Domalanta, Risser, Roberts şi Risser, 2003; Robertson et. al., 2004), iar prevalența problemelor
comportamentale şi emoționale este mai crescută în populația încarcerată comparativ cu populația
generală (Thomas şi Penn, 2002). În urma detenției, ca urmare a experiențierii izolării, plictisului,
hărțuirii, victimizării şi expunerii la stresori, s‑au observat efecte negative pe termen lung asupra stimei
de sine a minorilor şi tinerilor (Lane et. al., 2002). De asemenea, problemele de sănătate sunt adesea
neidentificate sau neabordate la un nivel dezirabil în mediul privativ de libertate (Soler, 2002),
serviciile psihiatrice şi psihologice disponibile fiind de cele mai multe ori neintegrate corespunzător
(Rapp‑Paglicci, 2007). Motivele pentru care serviciile de sănătate mentală oferite în mediile de detenție
sunt calitativ inferioare celor existente la nivelul comunității pot fi: limitările logistice (depărtarea de
familie, care face imposibilă implicarea acesteia în programul de terapie al beneficiarilor), lipsa unei
continuități a tratamentului post‑liberare, motiv pentru care majoritatea persoanelor revin la adicțiile
sau problemele anterioare (Henderson et. al., 2007). Pe de altă parte, studiile sugerează că problemele
de sănătate mentală resimțite de persoanele private de libertate dispar sau nu se mențin pe termen lung
şi se ameliorează în timp, chiar şi în lipsa unei intervenții (Brown şi Ireland, 2006).
Referitor la ratele de suicid, ideația suicidară şi tentativele de suicid în cadrul populației
încarcerate, rezultatele sunt îngrijorătoare. Deşi mortalitatea prin sinucidere este inferioară în această
categorie de persoane comparativ cu populația generală, tentativele de suicid sunt numeroase
(Kiriakidis, 2008). Acest fapt se datorează gradului crescut de securitate din mediul carceral, metodelor
de monitorizare permanente exercitate în aceste condiții (evaluări psihologice, supraveghere etc.).
Victimizarea şi expunerea la abuzul din mediul carceral sunt principalele motive ale gradelor ridicate
de ideație şi tentative suicidare. De asemenea, studiile arată că minorii şi tinerii care au suferit pedepse
privative de libertate manifestă niveluri mai ridicate de ideație şi tentative suicidare de‑a lungul vieții
decât persoanele care nu au trăit experiența detenției (Kiriakidis, 2008).
Relațiile sociale sunt un alt aspect afectat negativ de încarcerare, în special în ceea ce îi priveşte
pe adolescenți ale căror abilități sociale sunt în faza de dezvoltare (Hartwell, Fisher şi Davis, 2010).
Privarea de libertate îi deconectează pe minori de persoanele semnificative în viața lor şi de
posibilitatea dezvoltării unei rețele sociale extinse (Biggam şi Power, 2002). Acest aspect este unul
indezirabil în dublu sens, având efecte nefavorabile atât pe durata detenției, cât şi ulterior. Pe durata

46
încarcerării s‑a observat că suportul şi contactul cu familia scade probabilitatea implicării minorilor în
comportamente agresive şi descreşte simptomatologia depresivă, iar pe termen lung, post‑liberare,
persoanele care au fost private de libertate (minori, tineri, adulți) pierd accesul la suportul familiei
(într‑o mai mică sau mai mare măsură), fiind totodată identificată o superficialitate în capacitatea
acestora de a menține relații apropiate şi consecvente în timp.
Fără excepție, studiile converg înspre concluzia că succesul educațional este corelat
semnificativ cu o rată scăzută de delincvență juvenilă (Foley, 2001). Pe de altă parte, cercetările indică
o calitate inferioară a actului educațional din mediile privative de libertate, în special deoarece acesta
nu reuşeşte să acopere nevoile speciale ale beneficiarilor, care se confruntă adesea cu dificultăți de
învățare, cognitive şi comportamentale (Blomberg et. al., 2011). Tinerii care obțin rezultate şcolare
bune pe durata detenției se întorc într‑un procent mai ridicat în sistemul de învățământ ulterior liberării
şi reuşesc o tranziție mai facilă către desistare infracțională şi integrare socială. Această evoluție
pozitivă se produce pentru că educația are efecte reabilitative în diferite feluri: formale, prin oferirea
de certificări şi diplome, dar şi concrete prin dezvoltarea de abilități şi îmbunătățirea capacității
decizionale (Brazzell et. al., 2009). Atunci când tinerii revin în comunitate având niveluri de
alfabetizare, vocaționale şi abilități sociale reduse, riscul de recidivă creşte semnificativ (Leone et. al.,
2005).
Odată cu liberarea din detenție, adolescenții şi tinerii se confruntă cu numeroase obstacole în
vederea reintegrării. Efectele negative şi incontrolabile ale încarcerării asupra sănătății mentale,
sistemului de valori, atitudini şi credințe, dar şi asupra comportamentului fac acest proces cu atât mai
dificil, crescând riscul reluării de către aceştia a vechilor tipare de comportament şi al intrării în
anturaje antisociale (Hartwell, McMackin, Tansi şi Bartlett, 2010). De asemenea, etichetarea socială
şi stigma asociată persoanelor care au fost private de libertate limitează accesul acestora la rețelele
sociale convenționale şi la piața muncii (Mears şi Travis, 2004), consolidând sentimentele de
neajutorare şi stimă de sine scăzută. Tranziția de la detenție spre comunitate este şi mai greoaie în cazul
tinerilor, deoarece, în acelaşi timp, ei se confruntă şi cu dificultățile tranziției de la viața de adolescent
la responsabilitățile vieții adulte (Altschuler şi Brash, 2004). Nu doar că trebuie să facă față
obstacolelor tipice asociate reintegrării sociale, dar se confruntă pentru prima dată cu experiența
angajării, independenței locative, inițierii unei relații de cuplu şi paternității/ maternității (Anthony et.
al., 2010). După cum susțin Steinberg et. al. (2004), maturizarea psihosocială este importantă în
vederea unei tranziții de succes înspre viața adultă, iar încarcerarea ridică bariere şi limitează

47
oportunitățile de dezvoltare ale minorilor, prin expunerea la experiențe negative care le amplifică
problemele existențiale.
Efectele nedorite ale încarcerării pe parcursul adolescenței s‑au dovedit a avea impact pe
termen lung, observându‑se în diferite dimensiuni ale vieții adulte. Cercetarea derulată de Lanctot et.
al. (2007) arată că adulții care au fost încarcerați în timpul adolescenței se confruntă cu dificultăți
socio‑economice, instabilitate lucrativă, financiară şi conjugală, se implică în relații de uniune
consensuală sau căsătorie mult mai repede, devin părinți la vârste precoce şi au dificultăți în a primi
încredere din partea părinților şi a celorlalți.
Bazându‑se pe rezultatele cercetărilor care atestă incontestabil efectele negative ale mediului
carceral atât asupra capacității de reintegrare a minorilor şi tinerilor, cât şi asupra desistării
infracționale, Mulvey (2011) conchide că sancțiunile neprivative de libertate (caracteristice sistemului
de probațiune) pot fi mult mai eficiente în reducerea recidivei şi lipsite de efecte indezirabile. Totuşi,
nu toate cazurile cu infracțiuni comise de minori sunt pretabile la aplicarea unor sancțiuni neprivative,
motiv pentru care surmontarea dificultăților specifice reintegrării sociale post‑detenție poate fi
facilitată de oferirea unor servicii sociale şi psihologice minorilor sau tinerilor, prin intermediul
organizațiilor non‑guvernamentale sau al instituțiilor publice de profil (Mulvey, 2011), sistemul de
probațiune fiind de asemenea o instituție liant între mediul carceral şi societate. Abrams et. al. (2008)
arată că pentru o reintegrare de succes este nevoie nu doar de o supraveghere formală a cazului (de tip
probațiune), ci şi în special de o intervenție psihosocială, pentru ca tinerii să îşi dezvolte şi exerseze
comportamentele prosociale.
Pentru ca intervențiile asupra persoanelor care au comis infracțiuni să fie eficiente, acestea
trebuie croite astfel încât să ia în considerare factorii de risc infracțional şi nevoile criminogene (direct
legate de conduita ilicită) şi să fie adaptate stilului lor de învățare (Henggeler şi Schoenwald, 2011).
Cercetările empirice atestă că cele mai adecvate intervenții sunt cele construite pe modelul
Risc‑Nevoi‑Responsivitate (Dowden şi Andrews, 1999). În conformitate cu acest model de reabilitare,
în munca efectivă cu persoanele care au comis infracțiuni, demersurile de reintegrare şi reeducare
pornesc de la diferențierea între nevoile criminogene (adică acele probleme sau deficiențe identificate
în situația infractorului care au sau pot avea o influență directă asupra riscului de recidivă, prin
creşterea acestuia) şi non‑criminogene ale persoanei în cauză (adică acele aspecte problematice
detectate în situația infractorului, dar care nu pot fi puse în legătură cu riscul de recidivă) şi continuă
prin focalizarea programelor de intervenție pe soluționarea primelor nevoi menționate şi ignorarea sau

48
minimizarea importanței celor din urmă. Totodată, în acord cu acest model, intensitatea intervenției
trebuie să țină cont de nivelul riscului (de recidivă şi pentru siguranța publică), iar planul de tratament
trebuie adaptat potențialului şi resurselor educaționale/ cognitive ale beneficiarului (Andrews et. al.,
1990). Autorii specializați pe acest domeniu de studiu pledează pentru tratamentele/ intervențiile
bazate pe perspectivele validate ştiințific, precum abordarea cognitiv‑comportamentală (Henggeler şi
Schoenwald, 2011), indicând că abordările care urmăresc desistarea prin pedeapsă şi aplicarea de
sancțiuni cât mai drastice au efecte adverse asupra ratelor de recidivă (Lipsey, 2009), necesitând a fi
astfel evitate.
Intervențiile din comunitate reuşesc să fie mai eficiente deoarece au acces la numeroase
resurse, reuşind să obțină servicii specializate şi de calitate pe oricare dintre nevoile beneficiarului
(Henggeler şi Schoenwald, 2011), dar să şi implice familia şi societatea civilă în acest demers.
În România, probațiunea, în forma sa contemporană de sistem de sancționare în comunitate a
persoanelor care au săvârşit infracțiuni, a prins contur după 1989, prin legi succesive de modificare a
Codului Penal din 1968. Totuşi, dacă este înțeleasă, dintr‑o perspectivă mai largă, ca modalitate de
menținere a infractorilor în libertate, primele sancțiuni de acest tip sunt identificabile încă din 1874,
prin Legea asupra regimului închisorilor, care introduce liberarea condiționată ca formă de executare
în libertate a restului de pedeapsă (Schiaucu şi Canton, 2008). Revenind însă la probațiune ca
reprezentare actuală, începând cu anul 1992 şi, ulterior, în anul 1996, Codul penal prevede modalități
concrete de individualizare a pedepselor (suspendarea sub supraveghere) şi a măsurilor educative
(libertatea supravegheată), care implică supravegherea efectivă în libertate a celui condamnat. În
România, probațiunea apare ca centru experimental la Arad în 1997, ulterior la Focşani şi Cluj în 1998,
iar până în anul 2000, la încheierea etapei experimentale, probațiunea este prezentă în 11 locații din
țară. Ca urmare a rezultatelor bune obținute în centrele experimentale pilot ale probațiunii, prin
Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 se organizează funcționarea serviciilor de reintegrare socială şi
supraveghere la nivel național, reglementare după care a funcționat sistemul de probațiune până în anul
2014, la apariția Codului Penal actual. În prezent, pe lângă prevederile Codului Penal şi ale celui de
procedură penală, activitatea serviciilor de probațiune este reglementată prin Legea nr. 252/2013
privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune.

Sancțiuni penale aplicabile minorilor

49
 Legislația penală română reglementează regimul răspunderii penale a minorilor, prevăzând
limitele de vârstă privind răspunderea penală, dar şi consecințele şi tipurile de măsuri care se pot lua
asupra unui minor care a săvârşit o faptă penală (Cod penal, art. 113‑115). Astfel, în România, minorii
care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu vor fi traşi la răspundere penală. În intervalul de vârstă 14‑16
ani, un minor va răspundere penal numai în condițiile în care se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ (stabilirea discernământului se efectuează prin intermediul unei evaluări medico‑legale
psihiatrice), iar după etatea de 16 ani, fiecare minor va răspunde în fața legii.
Noul Cod Penal, intrat în vigoare din anul 2014, renunță la pedepse în cazul minorilor care au
comis infracțiuni şi instituie un sistem sancționator bazat exclusiv pe măsuri educative. Măsurile
educative se împart în două categorii: neprivative de libertate şi privative de libertate. Categoria
măsurilor privative de libertate include stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la
sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică. În schimb, măsurile educative privative de libertate pot fi
internarea într‑un centru educativ şi internarea într‑un centru de detenție.

Tabelul 9.1. Măsuri educative prevăzute de Codul penal

Măsuri educative neprivative de libertate Măsuri educative privative de libertate

Stagiul de formare civică Internarea într‑un centru educativ

Supravegherea Internarea într‑un centru de detenție
Consemnarea la sfârşit de săptămână
Asistarea zilnică

Rolul principal al acestor măsuri educative este de a reeduca şi reintegra minorul în societate,
scopul sancționator fiind în plan secund. Din acest motiv, reglementările penale impun ca față de
minorii care au săvârşit fapte penale să se ia, de regulă, măsuri educative neprivative de libertate,
excepție făcând cazurile în care: a) minorul a mai săvârşit o infracțiune pentru care i s‑a aplicat o
măsură educativă, care a fost executată sau fapta ulterioară a fost comisă în timpul măsurii educative;
b) fapta săvârşită este de o gravitate crescută, pedeapsa prevăzută de codul penal pentru aceasta fiind
închisoarea de 7 ani sau mai mare sau detențiunea pe viață. Cu alte cuvinte, măsurile educative
privative de libertate se vor lua față de acel minor care a mai comis infracțiuni, pentru care s‑au aplicat
deja măsuri educative neprivative de libertate, pe care le‑a executat integral sau a început executarea

50
lor şi nu a dat dovezi de îndreptare, comițând o altă infracțiune. În aceste cazuri se apreciază că măsura
educativă neprivativă de libertate a fost insuficientă şi ineficientă, dispunându‑se măsuri educative
privative. Măsurile educative neprivative de libertate sunt puse în executare de serviciile de probațiune,
astfel că toți minorii asupra cărora se ia una dintre cele patru măsuri enumerate mai sus ajung în
evidența sistemului de probațiune.
Pe lângă măsura educativă neprivativă de libertate care se aplică minorului, instanța de judecată
mai poate impune acestuia respectarea uneia sau mai multor obligații dintre următoarele (art. 121 CP):
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; b) să nu depăşească, fără acordul
serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță (care poate fi limita localității de
domiciliu, cea a județului etc.); c) să nu se afle în anumite locuri sau anumite manifestări sportive,
culturale ori la adunări publice, stabilite de instanță (de exemplu, meciuri de fotbal din stadioane,
concerte sau festivaluri); d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie a
acesteia, cu participanții la săvârşirea de infracțiuni ori cu alte persoane stabilite de instanță;
e) să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta; f ) să se supună
măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală (în cazul minorilor care au tulburări mentale, se
confruntă cu adicții etc.).
Totuşi, primul contact al minorului, care este judecat pentru o faptă penală, cu serviciul de
probațiune este în cursul desfăşurării procesului penal. Rolul probațiunii în această etapă este
sprijinirea instanței de judecată de a dispune cea mai adecvată măsură educativă, astfel încât aceasta
să aibă ca efect corijarea comportamentului inculpatului minor. Conform legii (art. 506 CPP), în toate
cauzele cu inculpați minori, instanța de judecată are obligația de a dispune întocmirea referatului de
evaluare de către serviciul de probațiune din județul în care îşi are locuința minorul.
Referatul de evaluare este un document care conține date menite să formeze o imagine de
ansamblu asupra situației generale în care se regăseşte minorul. O primă dimensiune a referatului de
evaluare vizează mediul familial şi social în care acesta a crescut şi s‑a dezvoltat. Alte componente
urmăresc edificarea asupra situației educaționale şi profesionale a acestuia (nivel de şcolarizare,
calificări, competențe). Referatul mai cuprinde informații cu privire la conduita generală a celui
evaluat, incluzând analiza comportamentului infracțional, a stării de sănătate fizică şi psihică, dar şi
evoluția acestuia din punct de vedere fizic, emoțional şi moral (în măsura în care acestea au influențat
sau pot influența comportamentul ilicit). O componentă importantă a referatului are în vedere
evaluarea riscului de săvârşire a unor infracțiuni. Pe lângă această sumă de elemente, documentul poate

51
include orice alte informații relevante despre situația minorului. În finalul său, referatul de evaluare
cuprinde propuneri motivate cu privire la măsura educativă considerată oportună pentru minor şi face
referire la natura şi durata programelor de reintegrare socială, precum şi la obligațiile care pot fi impuse
acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârşire de infracțiuni.
În ceea ce priveşte datele cuprinse în conținutul referatului de evaluare, acestea se obțin prin
accesarea următoarelor surse de informații: interviuri cu inculpatul minor, interviuri cu membri ai
familiei acestuia sau alte persoane relevante pentru el, întrevederi cu reprezentanți ai instituțiilor în
evidența căruia s‑a aflat sau se află minorul (de exemplu, unități şcolare, organizații
non‑guvernamentale, direcția de protecție a copilului, unități medicale, organe de poliție) sau adrese
cu informații scrise. Totuşi cea mai importantă sursă de informații este minorul însuşi, astfel că, în
situațiile în care acesta nu colaborează sau nu este de găsit, referatul de evaluare nu se întocmeşte.
Interviurile se desfăşoară cu preponderență la sediul serviciului de probațiune, însă ele pot avea loc şi
la domiciliul minorului sau la locul de deținere a acestuia (în arestul poliției, dacă este cazul).
Structura şi formatul referatului de evaluare este unul standard, prevăzut de regulamentul de
aplicare a Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune. Pentru o
mai bună înțelegere a rezultatelor procesului de evaluare derulat de serviciul de probațiune în cazul
unui minor care este judecat penal, ataşăm ca anexă a acestei lucrări exemplul unui referat de evaluare
efectuat în cursul anului curent de către un consilier de probațiune din cadrul Serviciului de probațiune
Cluj (Anexa 1).
După cum s‑a menționat deja, toți minorii care sunt judecați sub aspectul comiterii unei fapte
penale ajung în atenția serviciului de probațiune încă din faza procesului penal, prin aceea că instanța
de judecată solicită efectuarea referatului de evaluare. Aşadar, primul contact al minorului cu serviciul
de probațiune are loc înainte ca acestuia să i se fi dovedit vinovăția şi să i se fi aplicat o sancțiune, sub
forma unei măsuri privative sau neprivative de libertate. Ulterior, dacă măsura dispusă de către instanța
de judecată este una neprivativă de libertate (de exemplu, stagiu de formare civică, supraveghere,
consemnare la sfârşit de săptămână sau asistare zilnică), pe toată durată măsurii educative minorul se
va afla în evidența serviciului de probațiune, acestuia revenindu‑i prin lege punerea în executare a
măsurilor educative neprivative de libertate. Astfel, serviciul de probațiune este competent să
coordoneze supravegherea minorilor asupra cărora s‑au dispus măsuri educative neprivative de
libertate, însă acesta va colabora în gestionarea acestor minori cu diferite instituții din comunitate.
Aceste instituții sunt de cele mai multe ori instituții publice (de exemplu, organe de poliție,

52
departamente de asistență socială şi de protecție a copiilor, Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere
Antidrog), însă şi non‑guvernamentale (de exemplu, fundații sau asociații). Aşadar, serviciul de
probațiune este principalul actor în gestionarea cazurilor cu minori sancționați penal, însă legea a fost
astfel construită, încât să fie cooptată şi comunitatea în desfăşurarea proceselor de supraveghere.
Astfel, măsurile educative neprivative de libertate nu doar că se execută în comunitate (ceea ce
presupune că minorul este liber), dar serviciul de probațiune urmăreşte ca, pe toată durata executării
acestora, să se asigure menținerea şi întărirea legăturilor minorului cu familia şi comunitatea (prin
referirea sa acelor instituții care îi pot oferi serviciile de care are nevoie). În paralel, se urmăreşte
dezvoltarea liberă a personalității minorului şi implicarea acestuia în diverse programe de educare şi
reeducare, în scopul formării acestuia în spirit de responsabilitate şi respect pentru drepturile şi
libertățile celorlalți.
Cele patru măsuri educative neprivative de libertate sunt prezentate de Codul Penal în ordinea
severității lor, ceea ce înseamnă că stagiul de formare civică este cea mai uşoară măsură care poate fi
dispusă asupra unui minor, asistarea zilnică fiind cea mai riguroasă.
Stagiul de formare civică constă în „obligația minorului de a participa la un program cu o durată
de cel mult 4 luni, pentru a‑l ajuta să înțeleagă consecințele legale şi sociale la care se expune în cazul
săvârşirii de infracțiuni şi pentru a‑l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor” (art. 117
CP). Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului pe durata cursului de formare
civică se face sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul şcolar sau profesional
al minorului (dacă avem cazul unui minor care este integrat în muncă). Aceasta implică faptul că
sesiunile programului vor fi stabilite după orele de şcoală ale minorului sau după orele de muncă, încât
programul de formare civică să nu interfereze cu programul de studii al acestuia. În desfăşurarea
programului se are în vedere un număr de 8 ore de formare civică lunar, care vor fi organizate sub
forma unor sesiuni periodice, care pot include mai multe module cu caracter teoretic şi/sau aplicativ,
adaptate vârstei şi personalității minorului, ținându‑se seama, pe cât posibil, şi de natura infracțiunii
comise.
În cadrul unui astfel de program, se urmăreşte participarea minorului la un curs de educație
juridică, unde să fie familiarizat cu normele generale de drept, în special cu acele norme a căror
încălcare are drept consecință aplicarea unor sancțiuni penale sau contravenționale, ce înseamnă
cazierul penal, şi care sunt riscurile la care se expune prin comiterea de fapte antisociale/
delincvenționale. Totodată, în cadrul unui asemenea program se vor aborda aspecte precum urmările

53
pe care faptele sale le pot avea asupra altor persoane şi modul în care acțiunile sale afectează posibile
victime ale infracțiunilor şi chiar familia sa.
Având în vedere că stagiul de formare civică este apreciată a fi cea mai blândă măsura
educativă, ea este potrivită unor minori care au săvârşit infracțiuni cu un grad de pericol social redus
sau cu un caracter singular, accidental (care au manifestat o conduită anterioară corespunzătoare),
provin din familii organizate şi funcționale (din partea cărora beneficiază de sprijin şi suport) şi sunt
integrați în sistemul de învățământ.
Aceste programe pot fi organizate şi derulate de către serviciul de probațiune, dar ele pot fi
derulate şi de către instituții din comunitate (de exemplu, unități şcolare, asociații acreditate de
ministerul justiției). În cazul în care se decide referirea minorului în atenția unei instituții din
comunitate pentru urmarea unui asemenea curs, serviciul de probațiune este cel care efectuează
demersurile de identificare a unei instituții potrivite şi se va asigura de participarea şi supravegherea
minorului pe durata stagiului de formare civică, prin menținerea unei legături permanente cu minorul
şi cu reprezentatul instituției care derulează programul. Totuşi, până în prezent Serviciul de probațiune
Cluj nu a colaborat cu alte instituții pentru desfăşurarea programelor, ci acestea au fost derulate în
cadrul serviciului.
Supravegherea implică „controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic,
pe o durată cuprinsă între două şi şase luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura
participarea la cursurile şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activități
sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia” (art.
118 CP). Această măsură educativă presupune conlucrarea îndeaproape a consilierului de probațiune
cu o persoană prezentă activ în viața minorului. Această persoană, denumită „persoană desemnată cu
supravegherea” este stabilită de către instanța de judecată (la propunerea consilierului de probațiune
care a întocmit referatul de evaluare) şi, de cele mai multe ori, unul dintre părinți este cel care va realiza
supravegherea. În condițiile în care niciunul dintre părinți nu poate realiza supravegherea în condiții
satisfăcătoare (părinții nu pot fi un model pozitiv de comportament pentru minor, sunt decedați,
încarcerați, nu dețin autoritate parentală etc.), instanța poate dispune supravegherea unei persoane
apropiate, de preferință unei rude, adoptatorului ori tutorelui, însă numai la cererea acesteia. Totuşi,
dacă în viața minorului nu poate fi identificată o asemenea persoană, supravegherea se va realiza doar
de către consilierul de probațiune (aceste situații sunt unele rare).

54
 Deoarece în cadrul acestei măsuri, îndrumarea minorului presupune verificarea modului în care
acesta îşi respectă obligațiile ce rezultă din statutul său şcolar, supravegherea implică o colaborare
strânsă între consilierul de probațiune şi instituția educațională unde este elev sau în cadrul căreia
urmează formarea profesională. Astfel, pe lângă vizitele pe care consilierul le poate realiza la unitatea
de învățământ, se recomandă menținerea unei legături permanente cu dirigintele, consilierul şcolar
etc., care pot oferi informații despre comportamentul minorului în cadrul şcolii (eventual absenteism,
abateri de conduită etc.).
În ceea ce priveşte verificarea anturajului şi a persoanelor pe care le frecventează minorul,
pentru a se asigura că acesta nu se întâlneşte cu persoane care îi pot influența negativ comportamentul,
consilierul de probațiune va colabora cu persoana desemnată cu supravegherea (părintele, o rudă,
tutorele etc.). Această măsură educativă se adresează în special minorilor care au săvârşit infracțiuni
cu un grad de pericol social redus sau mediu şi ale căror manifestări antisociale/ ilicite se datorează
abandonului şcolar sau anturajelor dezadaptative frecventate. Totuşi, în acest caz, supravegherea poate
fi realizată cu succes în special atunci când minorii provin din familii organizate, unde poate exista o
bună colaborare cu părinții sau cu persoana desemnată cu supravegherea.
Consemnarea la sfârșit de săptămână constă în „obligația minorului de a nu părăsi locuința în
zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, în afară de cazul în care, în
această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activități
impuse de instanță” (art. 119 CP). Această interdicție operează începând cu ora de 0:00 a zilei de
sâmbătă şi se finalizează la ora 24:00 a zilei de duminică, timp în care minorul trebuie să fie constant
în cadrul locuinței de domiciliu.
Această măsură are ca obiectiv evitarea contactului minorului cu anumite persoane sau a
prezenței sale în anumite locuri care să îl predispună la adoptarea unui comportament ilicit (de
exemplu, cluburi, localuri, petreceri, meciuri sportive, festivaluri etc.), motiv pentru care are un
caracter mai degrabă preventiv. Astfel, dispunerea acestei măsuri este potrivită unui minor care a
săvârşit comportamente antisociale în contextele participării sale la evenimente de week‑end, dar care
au o situație socio‑educativă stabilă (provin din familii funcționale, urmează procesul
instructiv‑educativ etc.).
Verificarea modului în care minorul respectă această măsură se realizează de către serviciul de
probațiune în colaborare cu instituții din comunitate, în speță cu organele de poliție competente pe raza
de domiciliu a minorului. În concret, după stabilirea unei astfel de măsuri în sarcina unui minor şi

55
intrarea cazului său în evidența serviciului de probațiune, consilierul de probațiune va înştiința în scris
organele de poliție (secția de poliție şi cea de proximitate), care vor face verificările efective la
domiciliul tânărului şi vor comunica eventualele nerespectări ale acestuia.
În ciuda aparențelor unei măsuri preventive, consemnarea la final de săptămână poate avea şi
un caracter educativ, în condițiile în care instanța stabileşte una sau mai multe obligații de supraveghere
în sarcina minorului. Totodată, legea permite ca, în conținutul acestei măsuri educative, consilierul de
probațiune să includă minorul la un program de reintegrare (de exemplu, program de formare civică,
program de consiliere cognitiv‑comportamentală), care bineînțeles va fi organizat în cursul săptămânii,
dar după programul său şcolar.
Asistarea zilnică presupune „obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul
de probațiune, care conține orarul şi condițiile de desfăşurare a activităților precum şi interdicțiile
impuse minorului” (art. 120 CP), măsura luându‑se pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, la aprecierea
instanței de judecată. Această măsură presupune o implicare directivă a consilierului în stabilirea unui
program zilnic pentru minor, şi nu doar o monitorizare din exterior a conduitei acestuia. Programul
zilnic al minorului va fi construit aşadar de către consilier, prin consultarea părinților sau a persoanei
în grija căreia se află acesta, ținându‑se cont de nevoile sale, de situația socială, educațională sau
profesională (după caz), dar şi de obligațiile şi interdicțiile stabilite în sarcina acestuia de către instanța
de judecată. Modul în care minorul respectă programul va fi verificat de către consilier sau de către
acesta în colaborare cu instituții din comunitate (de exemplu, organele de poliție, reprezentanți ai şcolii
frecventate de minor sau ai altor autorități publice).
După cum a fost deja menționat, pe durata executării oricăreia dintre măsurile educative
neprivative de libertate, instanța poate impune ca minorul să respecte una sau mai multe dintre
obligațiile prevăzute de art. 121 din CP: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare
profesională; b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de
instanță; c) să nu se afle în anumite locuri sau anumite manifestări sportive, culturale ori la adunări
publice, stabilite de instanță; d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie
a acesteia, cu participanții la săvârşirea de infracțiuni ori cu alte persoane stabilite de instanță; e) să se
prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta; f ) să se supună măsurilor de control,
tratament sau îngrijire medicală. Pentru punerea în executare a acestor obligații şi verificarea modului
în care minorii se supun lor, serviciul de probațiune colaborează cu instituții publice, abilitate în acest
sens. Spre exemplu, pentru îndeplinirea obligației prevăzute de lit. a), consilierul de probațiune

56
colaborează cu inspectoratul şcolar județean, care va comunica unitatea şcolară potrivită nivelului de
pregătire educațională a minorului. Ulterior, consilierul emite o decizie prin care referă cazul unității
educaționale selectate şi va menține legătura cu reprezentanții acestei instituții, pe întreaga durată a
măsurii educative, pentru a monitoriza evoluția minorului. Pentru obligațiile prevăzute la lit. b), c) şi
d), serviciul de probațiune colaborează cu inspectoratul județean de poliție. Printr‑o decizie se
informează organele de poliție asupra interdicțiilor stabilite minorului, lucrătorii de poliție (din diferite
departamente ale inspectoratului județean) urmând a verifica efectiv modul în care minorul se
conformează obligațiilor/ interdicțiilor şi, în caz de nerespectare, vor înştiința de urgență serviciul de
probațiune.
În conformitate cu art. 121, alin. 4 CP, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța
dacă persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu
îndeplineşte obligațiile care îi revin. Aşadar, dacă minorul nu respectă condițiile de executare a măsurii
educative sau încalcă obligațiile şi interdicțiile care i‑au fost impuse, consilierul de probațiune
înştiințează în scris instanța de judecată asupra evoluției negative a tânărului. În această situație, în
temeiul art. 123 CP, judecătorul poate dispune fie prelungirea măsurii educative, fără a depăşi maximul
prevăzut de lege, fie înlocuirea măsurii cu o altă măsură mai severă, putându‑se dispune o măsură
educativă privativă de libertate.
Pe durata măsurii educative, serviciul de probațiune colaborează cu instanța de judecată pentru
a se asigura de eficiența măsurii educative. Concret, consilierul de probațiune poate solicita instanței
schimbarea condițiilor de executare a măsurii educative, prin eliminarea sau introducerea de noi
obligații (art. 121, alin. 4, lit. a CP), dacă pe durata executării măsurii au intervenit situații care justifică
modificarea acestora. Spre exemplu, se poate întâmpla ca, pe durata supravegherii, minorul să
abandoneze procesul educativ şi consilierul de probațiune să nu reuşească să îl motiveze în vederea
reluării şcolii. În această situație, serviciul de probațiune se poate adresa instanței în vederea impunerii
asupra minorului a obligației „de a urma un curs de pregătire şcolară sau formare profesională”, sporind
astfel şansele de conformare a tânărului la planul de intervenție stabilit de consilier. Aceasta, în
condițiile în care nerespectarea obligației de supraveghere va atrage consecințele negative expuse în
paragraful anterior. Pe de altă parte, în cursul supravegherii pot apărea şi situații opuse. De pildă, în
urma procesului de evaluare se conchide că minorul nu se confruntă cu adicții, iar prin sentința penală
i‑a fost impusă obligația „de a se supune măsurilor de control, tratament şi îngrijire medicală”. Astfel,
pentru ca măsura educativă să fie cât mai eficientă, adaptată nevoilor minorului, şi să nu îi îngreuneze

57
programul, consilierul va solicita în scris şi argumentat instanței eliminarea acestei obligații. Totuşi,
situația în care instanța dispune obligații inadecvate nevoilor minorului apare sporadic, având în vedere
că, la momentul stabilirii şi individualizării măsurii educative, judecătorul ține seama de evaluarea
realizată de consilierul de probațiune (referatul de evaluare), care prezintă nevoile persoanei şi
obligațiile care ar fi utile pentru maximizarea şanselor de îndreptare ale acesteia.
Posibilitatea de schimbare a condițiilor de executare a măsurii educative neprivative de
libertate, prin eliminarea sau introducerea de noi obligații în decursul executării ei, contribuie major la
eficientizarea demersului de supraveghere, dar şi la utilizarea eficientă a resurselor serviciului de
probațiune. În acest context, minorul va beneficia de o intervenție punctată pe nevoile pe care le are,
prin construirea unui plan de intervenție individualizat, iar resursele serviciului sau ale altor instituții
din comunitate vor fi alocate în funcție de priorități.

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Tema 1: distincţia dobândit vs. înnăscut

Tema 3: a. din punct de vedere instituţional; b. din punct de vedere al tehnicilor (tehnici
comportamentale, programe de dezvoltare morală etc.).

Schiţaţi principalele componente ale unui program de prevenire a delincvenţei juvenile la nivel
instituţional (şcoală).

58
 Bibliografie minimală pentru acest modul

VISU-PETRA, G., BUTA, M., & VISU-PETRA, L. (2016). Psihologia copilului în context judiciar.
Fenomene teoretice și aplicative. Editura ASCR.

59
 Modulul 4

DETECȚIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT - CONVINGERI DESPRE

INDICATORII VERBALI ȘI NONVERBALI AI MINCIUNII
Text adaptat după lucrările lui Prof. Albert Vrij

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de bază referitoare la comportamentul

simulat.

4.1 Introducere

Comportamentul simulat reprezintă un fenomen complex, nu doar din prisma efortului cognitiv
implicat, ci și din cauza dualității sale inerente. Încă de la o vârstă mică, copiii sunt învățați că a minți
este ceva neplăcut, ce trebuie evitat (Talwar & Crossman, 2011), ca mai apoi să fie încurajați să
navigheze prin diferite contexte sociale utilizând și informații nesincere. Astfel, se consideră că
minciuna face parte din viața noastră de zi cu zi, într-o mai mică sau mai mare măsură (Serota &
Levine, 2015), fiind uneori descrisă ca un „lubrifiant social” (Vrij, 2008).
Motivele pentru care oamenii aleg să mintă sunt multiple; de la dorința de a nu-i răni pe ceilalți,
până la dorința de evita o potențială pedeapsă sau a-și atinge un anume scop, iar toate se pot circumscrie
în 2 mari categorii: minciunile prosociale și cele antisociale, în funcție de utilitatea lor față de cel care
minte, dar și față de interlocutor.
Astfel, minciuna s-ar putea defini ca fiind „ o încercare deliberată, încununată sau nu de succes,
de a ascunde, fabrica, și/sau manipula în orice alt fel informații factuale sau emoționale, verbal sau
non-verbal, cu scopul de a crea sau a păstra într-o altă sau alte persoane o credință pe care
comunicatorul însuși o consideră neadevărată.” (Masip et al., 2004; p.148).
Interesul pentru acest domeniu a crescut semnificativ în ultimele decenii, iar temele ce pot fi
abordate în relație cu comportamentul simulat au devenit și mai variate (Denault et al., 2022), fiind
asociate nu doar arii consacrate, precum psihologia, sociologia sau psihofiziologia, ci și domenii mai
noi, ce țin de sfera tehnologiei (inteligență artificială), de exemplu. Acestea se focalizează pe detectarea
minciunii (prin evaluarea comportamentului verbal și non-verbal), indicatori ai minciunii, acuratețea

60
identificării conținuturilor sincere/nesincere, evaluarea validității declarațiilor, plauzibilitate, corelate
cognitive și emoționale ale actului de a minți etc.

4.2 Indicatori ai minciunii

Dacă în secolul XX cercetarea a fost focalizată de identificarea indicatorilor non-verbali ai
minciunii, fiind investigat modul în care anumite gesturi sau mișcări ale corpului ar putea determina
dacă o persoană este sinceră sau nu, odată cu publicarea meta-analizei Bellei DePaulo și a colegilor
săi (2003) au apărut și primele contra-reacții. Lucrarea a evaluat datele obținute în peste 100 de studii
pe tema comportamentului simulat, iar rezultatele au indicat faptul că majoritatea indicatorilor
considerați a fi consacrați în detectarea minciunii nu au putut fi susținuți empiric. Trei ani mai târziu,
a fost publicată o a doua meta-analiză (Bond & DePaulo, 2006), ce a inclus evaluări ale detectării
minciunii realizate de peste 25.000 de observatori. Rezultatele au arătat că acuratețea acestor
observatori a fost puțin peste nivelul șansei (54%) și că a fost direct legată de un aspect important:
dacă persoana care a evaluat declarația putea vedea persoana care a făcut declarația. Mai exact, atunci
când evaluatorul s-a bazat pe indicii vizuale, acuratețea sa a fost mai mică (52%) în comparație cu
situația în care a a avut acces doar la indicatori auditivi (vocea celeilalte persoane) (63%). Astfel,
lucrarea lui Bond și DePaulo (2006) a evidențiat un aspect esențial: luarea în considerare a conținutului
verbal permite realizarea unor judecăți mai corecte privind sinceritatea unei declarații. Cu toate
acestea, capacitatea oamenilor de a diferenția cu exactitate între cele două tipuri de declarații a rămas
în continuare o abilitate supraestimată.
Pe de altă parte, literatura de specialitate oferă dovezi consistente în ceea ce privește diferențele
la nivelul calității declarațiilor verbale între persoanele sincere și cele nesincere (Hartwig et al., 2007).
Dacă ar fi să sumarizăm aceste diferențe, am putea considera că, pe de o parte, o persoană sinceră se
va axa mai mult pe o strategie de tip „spune tot”, fiind dispusă să ofere informațiile pe care și le
amintește. Pe de altă parte, o persoană care încearcă să mintă va fi mai degrabă focalizată pe ideea de
a păstra declarația cât mai simplă, astfel încât să evite să ofere informații ce pot fi contrazise ulterior
(logic sau de probe), dar și pentru a nu fi nevoită să rețină foarte multe detalii. Deși nu există un set de
indicatori universali, un fel de nas al lui Pinocchio, care să de indice fără echivoc dacă cineva minte,
utilizarea indicatorilor verbali în evaluarea declarațiilor primește suficient suport științific pentru a fi
luată în considerare în demersul judiciar (Masip, 2017; Vrij, 2018; Vrij, Taylor, & Picornell, 2019).

61
 Pentru o prezentare comprehensivă a diferențelor între indicatorii verbali și non-verbali redăm
pasaje din capitolul ”Convingeri referitoare la indicatorii verbali și non-verbali ai simulării” din
volumul ”Detecția minciunii și a comportamentului simulat: Dileme și oportunități” (123-148).
O convingere poate fi definită ca un sentiment sau o opinie (mai intensă sau mai slabă) că un
anumit lucru este real sau adevărat (Strömwall, Granhag şi Hartwig, 2004). Această definire presupune
că, în mod evident, convingerile nu sunt neapărat corecte. În a doua parte a acestui capitol, vom
compara convingerile pe care le deţin oamenii cu privire la indicatorii nonverbali şi verbali ai simulării
cu modul în care mincinoşii se comportă în mod real şi cu ceea ce spun ei în situaţii reale. Vom arăta
cum convingerile profesioniştilor şi cele ale amatorilor referitoare la comportamentul nonverbal şi
verbal al mincinoşilor tind să fie destul de diferite de realitate. De aici se naşte întrebarea: cum au
apărut aceste convingeri eronate şi de ce anume ele persistă. Vom răspunde acestor întrebări în
secţiunile finale ale acestui capitol. Vom arăta că multe convingeri îşi au originea în sintagma
„minciuna este un lucru rău” şi vom oferi câteva motive pentru care convingerile incorecte vor persista
odată ce au fost enunţate.

CONVINGERILE OAMENILOR REFERITOARE LA COMPORTAMENTUL ŞI

LIMBAJUL MINCINOS

Trei metode de măsurare a convingerilor

Convingerile despre indicatorii simulării pot fi evaluate în mai multe feluri. De exemplu,
oamenilor li se poate cere să răspundă unei întrebări deschise
„Cum poţi să afli dacă cineva minte?”. Această metodă a întrebării deschise este una directă,
dar nu a fost folosită prea des, deşi a apărut într‑un studiu unic, care evalua convingerile oamenilor de
pretutindeni, dar şi în alte două studii, care evaluau convingerile ofiţerilor de poliţie britanici şi
germani1.

1
O versiune uşor diferită a metodei întrebării deschise este utilizată ca parte a unor experimente de identificare a minciunii. În astfel de experimente, participanţilor li se
proiectează fragmente de film cu persoane care mint sau care spun adevărul, iar participanţilor li se cere, după vizionare, să spună dacă în opinia lor este vorba despre un adevăr
sau despre o minciună. Apoi, participanţilor li se cere să arate ce indicii au folosit ca să tragă o concluzie. În această versiune a metodei întrebării deschise, răspunsurile oferite
nu sunt independente de context, ci depind de fragmentele video pe care privitorii trebuiau să le evalueze. De exemplu, este puţin probabil ca privitorii să menţioneze vreun
indiciu verbal dacă răspunsurile oferite de persoanele din imagini au dat răspunsuri scurte la întrebări. Comparativ cu versiunea metodei întrebării deschise descrise în text,
această versiune este mai restrictivă. De asemenea, când am comparat aceste două versiuni în cadrul studiului nostru, am identificat o suprapunere a rezultatelor (Mann, Vrij
şi Bull, 2004). Prin urmare, nu vom analiza această versiune restrânsă a metodei întrebării deschise în cadrul acestui capitol.

62
 Un neajuns al întrebării deschise este că oamenii ar putea avea convingeri referitoare la indiciile
simulării care nu le vin în minte când li se pune o asemenea întrebare. Din acest motiv, mulţi cercetători
le cer participanţilor să completeze chestionare care conţin întrebări închise. Într‑un chestionar tipic,
bazat pe metoda întrebării închise, există liste cu indicii, iar participanţii trebuie să menţioneze
convingerea lor legată de relaţia dintre indiciu (spre exemplu, „contactul vizual”) şi simulare, folosind
scale de evaluare pentru răspunsurile lor, cu variante precum „mult mai des când minte”, „mai des
când minte”, „puţin mai des când minte”, „nu există diferenţe”, „puţin mai des când spune adevărul”,
„mai des când spune adevărul” şi „mult mai des când spune adevărul”.
Într‑o altă metodă de evaluare a convingerilor referitoare la indiciile simulării, metoda
corelaţiei, cercetătorii au compilat casete video cu persoane care spuneau adevărul şi care minţeau şi
au codat în detaliu comportamentul nonverbal şi verbal manifestat de aceste persoane. Aceste casete
au fost apoi prezentate participanţilor (detectorilor de minciuni), cărora li s‑a cerut să aprecieze la
finalul fiecărui fragment dacă persoana respectivă minte sau spune adevărul. Aprecierile detectorilor
de minciuni au fost apoi corelate cu indiciile nonverbale şi verbale reale ce au fost prezentate în fiecare
fragment video. Rezultatele ne spun care sunt fost indiciile folosite de oameni ca să indice dacă o
anumită persoană a minţit. De exemplu, când a existat o tendinţă printre detectorii de minciuni de a‑i
considera pe cei care s‑au mişcat foarte mult ca persoane cu comportament simulant mai frecvent decât
pe cei care s‑au mişcat mai puţin, am concluzionat că indiciul folosit pentru identificarea disimulării a
fost mişcarea.
Se poate pune întrebarea dacă această metodă măsoară în mod real convingerile referitoare la
simulare. Nu este clar dacă detectorii de minciuni ştiu cu exactitate ce indiciu folosesc de fapt, adică
dacă, în exemplul de mai sus, detectorii era conştienţi în mod real de faptul că au asociat mişcările cu
minciuna. De asemenea, nu se ştie dacă detectorii sunt ghidaţi de convingerile lor când fac aprecierile
referitoare la casetele video. Adică, în exemplul de mai sus, cineva ar putea crede că mincinoşii îşi
scad numărul de mişcări, dar ar putea, din diverse motive, să decidă pe parcursul experimentului că
aceste persoane, care s‑au mişcat mai mult, mint. Însă, de vreme ce comportamentul oamenilor este de
obicei ghidat de convingerile lor, această metodă ar trebui să ofere informaţii referitoare la convingerile
oamenilor. Prin urmare, ne putem aştepta să apară o suprapunere a rezultatelor obţinute cu ajutorul
primelor două metode şi a celor obţinute prin metoda corelaţiei.

63
 Metoda întrebării deschise
Charles Bond a realizat un proiect ambiţios „convingeri referitoare la indicatorii simulării”, pe
care, lipsit fiind de ambiţii personale, l‑a publicat sub numele „Echipa universală pentru studiul
simulării” (Global Deception Team, 2006). A recrutat o echipă internaţională de cercetători din 58 de
ţări. Fiecare cercetător a adunat date de la 20 de bărbaţi şi 20 de femei rezidenţi în ţările respective.
Toţi participanţii aveau vârste de peste 16 ani şi majoritatea lor erau studenţi.
Participanţilor li s‑a cerut să scrie răspunsul lor la întrebarea „De unde ştiţi când cineva minte?”.
Aceştia au formulat 103 convingeri distincte, iar nouă dintre acestea au fost formulate de mai mult de
15% dintre participanţi. Tabelul 5.1, prima coloană, arată că în special un indiciu a prevalat: evitarea
privirii. Oamenii credeau într‑un număr covârşitor că mincinoşii îşi feresc privirea, iar această
convingere a fost exprimată de 64% dintre participanţi. A existat un consens universal răspândit cu
privire la această convingere. Evitarea privirii a fost una dintre convingerile cel mai frecvent
menţionate, adică în 51 dintre cele 58 de ţări participante. Cea mai slabă răspândire a ei a fost în
Emiratele Arabe Unite, unde, chiar şi în aceste condiţii, a fost menţionată de 20% dintre participanţi,
ocupând locul 8 între cele mai puternice convingeri din această ţară.
Alte convingeri menţionate de mai mult de 25% dintre participanţi arătau că mincinoşii sunt
nervoşi, că declaraţiile lor sunt incoerente şi că îşi mişcă foarte mult corpul. Mai mult, se crede că
minciunile sunt deconspirate de expresiile faciale, de inconsistenţele verbale, ezitările din vorbire,
colorarea feţei şi pauze. De asemenea, a existat un consens remarcabil între participanţii proveniţi din
cele 58 de ţări, cu privire la aceste indicii, şi astfel putem concluziona că aceste convingeri sunt
prezente la nivel mondial. Aceste convingeri sunt predominant semne de nervozitate (evitarea privirii,
nervozitate, răspunsuri incoerente, mişcări ale corpului, expresii faciale, ezitări în vorbire, culoarea
facială), lucru care sugerează astfel că oamenii cred că mincinoşii se vor manifesta mai nervos decât
persoanele oneste2.
Într‑un alt studiu, am intervievat 99 de ofiţeri britanici de poliţie care aveau o medie de vârstă
de 34 de ani şi care au activat în medie 11 ani în poliţie (Mann, Vrij şi Bull, 2004). Le‑am cerut să
ofere un răspuns scris la întrebarea „Ce indicii nonverbale şi verbale folosiţi ca să decideţi dacă o

2 Unele dintre aceste indicii (evitarea privirii, răspunsurile incoerente, inconsistenţele verbale, ezitările din vorbire, pauzele) pot să fie şi semnele unei încărcături

cognitive. Însă rezultatele nu ne oferă un pattern consistent referitor la încărcătura cognitivă. De exemplu, gânditul intens este asociat cu o scădere a numărului de mişcări, însă
oamenii cred de obicei că mincinoşii manifestă o creştere a numărului de mişcări. Prin urmare, preferăm interpretarea conform căreia oamenii cred de obicei că mincinoşii
manifestă comportamente nervoase.

64
persoană minte sau spune adevărul?”. A reieşit un total de 30 de convingeri diferite, iar opt dintre
acestea au fost pomenite de mai bine de 15% dintre ofiţerii de poliţie. A doua coloană a Tabelului 5.1
ne arată că evitarea privirii a fost una dintre cele mai populare convingeri. 73% dintre ofiţerii de poliţie
au spus că mincinoşii îşi feresc privirea. Pe locul doi, în ordinea celor mai menţionate convingeri, au
fost mişcările corpului, menţionate de 25% dintre participanţi. Între 15 şi 25% dintre ofiţerii de poliţie
credeau că mincinoşii fac gesturi autoadaptative, oferă declaraţii vagi sau inconsistente, ezită sau fac
pauze, îşi schimbă vocea şi transpiră, se înroşesc sau clipesc frecvent.
Suprapunerea acestui studiu cu cel condus de Echipa universală pentru studiul simulării este
remarcabilă. De exemplu, evitarea privirii şi mişcările trupului au fost printre cele mai prezente indicii
în ambele studii, la fel ca şi inconsistenţele, ezitările, pauzele, menţionate şi ele frecvent în ambele
studii. Aceste date lasă impresia că detectorii profesionişti de minciuni (participanţi la studiul lui Mann
şi colab.) au aceleaşi convingeri referitoare la indiciile simulării ca şi amatorii (participanţii la studiul
mondial). Atât profesioniştii, cât şi amatorii par să creadă mai degrabă că mincinoşii se manifestă mai
nervos decât persoanele oneste.
Greuel (1992) a realizat un studiu al „convingerilor mai specifice referitoare la indiciile
simulării”. Această cercetătoare a pus următoarea întrebare unui grup de 51 de detectivi germani de
poliţie: „Pe ce indicii vă bazaţi aprecierea referitoare la veridicitatea unei plângeri de viol?”.
Răspunsurile cele mai răspândire au fost „disponibilitatea altor tipuri de dovezi” (menţionată de 48%
dintre respondenţi) sau „intuiţia” (menţionată de 31% dintre respondenţi). Cu privire la convingerile
referitoare la indiciile nonverbale şi verbale ale simulării, s‑au evidenţiat două răspunsuri. Marea
majoritate a respondenţilor (87%) au arătat că suspiciunile le‑au fost trezite de inconsistenţele din
declaraţii sau de lipsa de verosimilitate a declaraţiilor (Tabelul 5.1, a treia coloană). Mulţi ofiţeri au
mai menţionat că motivul suspiciunii lor a fost „comportamentul atipic” manifestat de victime3.

3 Există şi alte dovezi care arată că detectorii profesionişti de minciuni caută comportamente atipice ale victimelor, ca să determine veridicitatea declaraţiilor acestora. Această
strategie face parte din Evaluarea Validităţii Declaraţiei ‑ EVD (Statement Validity Assessment ‑ SVA), un instrument de evaluare verbală pe care‑l vom discuta în capitolul
8. Aşa cum vom arăta în acest capitol, această strategie este îngrijorătoare, pentru că o căutare a unui comportament atipic de victimă înseamnă că există un comportament tipic
de victimă. Or, aşa ceva nu există.
65
 Metoda întrebării închise
Potrivit cunoştinţelor noastre, în limba engleză s‑au publicat până acum 16 studii bazate pe
întrebările închise, referitoare la convingerile legate de indicatorii simulării (Taylor şi Hill‑Davies,
2004)4. Aceste studii au fost realizate în Olanda, Suedia, Marea Britanie, Statele Unite şi pe întreg
mapamondul (studiul Echipei universale a simulării). La aceste studii au luat parte o gamă largă de
grupuri. Majoritatea studiilor au inclus persoane neavizate în domeniul psihologiei, dintre care
majoritatea au constituit‑o studenţii. De asemenea, multe studii au inclus diferite grupuri profesionale,
cum ar fi: ofiţeri vamali, judecători, manageri, personal din birourile de imigrare, ofiţeri de poliţie,
gardieni, procurori, asistenţi sociali şi profesori. În final, la unele astfel de studii au participat şi
deţinuţi.
Uneori, convingerile diferitelor grupuri profesionale şi ale oamenilor obişnuiţi au fost
investigate în cadrul aceluiaşi studiu. Niciunul dintre aceste studii nu au identificat diferenţe
consistente între grupuri profesionale diferite, iar convingerile profesioniştilor din domeniul detectării

4 Rezultatele lui Taylor şi Hill‑Davies (2004) nu au fost enunţate într‑o manieră care să ne permită să le prezentăm în formatul utilizat în Anexa 5.1.

66
minciunii nu au fost diferite de cele ale unor persoane neavizate. Însă rezultatele au fost foarte diferite
în cazul deţinuţilor, iar convingerile acestora s‑au diferenţiat oarecum de cele ale detectorilor
profesionişti de minciuni şi ale celor neavizaţi. Din acest motiv, când vorbim despre convingeri, vom
face distincţia doar între deţinuţi şi celelalte grupuri.
În studiul lor, Taylor şi Hick (2007) deosebesc minciunile „triviale” de cele „serioase”. S‑au
evidenţiat unele diferenţe între convingerile participanţilor referitoare la indiciile simulării în cadrul
minciunilor triviale faţă de cele serioase, astfel că ne vom referi separat la aceste tipuri de minciuni.
Toate studiile au examinat convingerile referitoare la indiciile simulării la adulţi (aşa cum au făcut şi
studiile bazate pe întrebările deschise). Însă într‑un studiu au mai fost analizate şi convingerile
referitoare la indiciile simulării la copii (cu vârsta de cinci şi şase ani) şi la adolescenţi (14 şi 15 ani),
pe lângă cele ale adulţilor (Vrij, Akehurst şi Knight, 2006). Convingerile oamenilor nu par să difere
de la un grup de vârstă la altul (vezi şi Taylor şi Hill‑Davies, 2004), astfel că rezultatele diferitelor
grupuri de vârstă sunt combinate.
Persoanele aflate în libertate deţin astfel de convingeri într‑o măsură mai mare decât deţinuţii
(Granhag, Andersson, Strömwall şi Hartwig, 2004; Vrij şi Semin, 1996). Diferenţele dintre persoanele
libere şi deţinuţi sunt mai mari decât cele sugerate de literatura anterioara. De exemplu, deşi ambele
categorii de oameni cred că mincinoşii îşi feresc privirea, oamenii liberi susţin mai mult această opinie
decât deţinuţii (Vrij şi Semin, 1996). În final, rezultatele obţinute de Taylor şi Hick (2007) sugerează
că oamenii se aşteaptă la mai multe semne de nervozitate atunci când cei care mint spun minciuni mai
serioase decât atunci când aceştia spun minciuni triviale.
Similar celorlalte cercetări, studiile de corelaţie s‑au desfăşurat şi ele în mai multe ţări, inclusiv
în Germania, Suedia, Marea Britanie şi Statele Unite. În majoritatea studiilor, participanţii au fost
studenţi, însă în alte cazuri au fost ofiţeri vamali (Kraut şi Poe, 1980), ofiţeri de probaţiune (Ruback,
1981; Ruback şi Hopper, 1986) sau ofiţeri de poliţie (Vrij, 1993; Vrij, Akehurst, Van Dalen, Van
Wijngaarden şi Foppes, 1996; Vrij, Edward şi Bull, 2001b; Vrij, Foppes, Volger şi Winkel, 1992a,b,
1994; Vrij, Winkel şi Koppelaar, 1991).
Multe dintre rezultatele studiilor corelaţionale (cei care mint manifestă mai multe ezitări şi erori
în vorbire, o voce mai subţiată, evită mai des privirea celorlalţi, se mişcă mai mult, fac mai puţine
referiri la sine, dau răspunsuri mai scurte şi după un timp mai lung de gândire) susţin şi ele afirmaţia
că, în general, oamenii cred că cei care mint se comportă mai nervos decât persoanele oneste. Însă mai
multe studii corelaţionale indică faptul că oamenii mai asociază „comportamentul bizar” cu simularea,

67
referindu‑se la comportamentele care sunt considerate deviante sau nepotrivite. De exemplu, trei studii
au arătat că nu doar evitarea privirii, ci şi privitul direct în ochi timp îndelungat a unei persoane dă
naştere suspiciunilor (Bond, Omar, Pitre, Lashley, Skaggs şi Kirk, 1992; Desforges şi Lee, 1995;
Levine şi colab., 2000). Atât evitarea totală a privirii, cât şi privirea insistentă violează normele şi se
situează în afara limitelor comportamentale considerate de obicei normale. În acelaşi sens, Baskett şi
Freedle (1974) şi Bolty (2005) au descoperit că răspunsurile care sunt oferite mai greu sau prea uşor
sunt percepute ca răspunsuri simulante, în vreme ce răspunsurile ce urmează după o întârziere
intermediară sunt considerate adevărate. În final, Kraut (1978) a descoperit că atât excesul de ezitări,
cât şi absenţa acestora ridică suspiciuni.
Rezumând, suspectul intervievat de poliţie, un soţ care este confruntat de soţie cu privire la
aventura sa sau un copil care neagă comiterea unei năzdrăvănii vor trezi suspiciuni dacă vor da dovadă
de nervozitate. Însă se va întâmpla acelaşi lucru şi dacă vor avea comportamente bizare, cum ar fi un
contact vizual prea îndelungat, răspunsuri prea rapide la întrebări sau un discurs prea fluent (a se vedea
şi Henningsen, Cruz şi Morr, 2000).5

ACURATEȚEA CONVINGERILOR
În ce măsură sunt corecte convingerile oamenilor referitoare la indicatorii simulării? În această
secţiune, comparăm convingerile pe care le au oamenii cu privire la indicatorii simulării cu
comportamentul şi cu discursul pe care le au cei ce mint în situațiile reale. A doua coloană a Tabelului
5.2 şi denumită „indicatori obiectivi (reali) ai simulării”. În a treia coloană a Tabelului 5.2 am rezumat
rezultatele referitoare la convingerile despre indicatorii simulării, discutaţi în acest capitol. Am
denumit aceste convingeri „indicatori subiectivi ai simulării”.

5 Situaţia este oarecum mai complicată decât am lăsat să se înţeleagă în text, asta deoarece contextul în care are loc comportamentul are efect

asupra modului în care comportamentul este interpretat. Adică unele comportamente par mai suspecte într‑un anumit context decât în altele (Aune,
Levine, Ching şi Yoshimoto, 1993; Feldman şi Chesley, 1984; Kraut, 1980; Kurasawa, 1988; Strömwall şi Granhag, 2003a). Într‑un experiment,
observatorii au vizionat două înregistrări ale unor interviuri mincinoase cu o femeie dornică să apeleze la un serviciu de întâlniri video. În înregistrări,
imaginea femeii a fost manipulată de o asemenea manieră, încât să fie crescută sau micşorată atractivitatea acesteia ca partener. Adică imaginea ei a fost
fie a unei femei tinere, la modă, dornică de o seară romantică, fie cea a unei femei nepregătite pentru o astfel de întâlnire. În ambele înregistrări, femeia
a manifestat indicii asociate stereotipic cu simularea, cum ar fi să nu privească spre interogator şi schimbarea poziţiei (ambele comportamente au fost
manifestate în ambele interviuri). În ambele interviuri, femeia a menţionat că este o persoană aventuroasă căreia îi place să se întâlnească cu parteneri
necunoscuţi. Observatorii au considerat că femeia a simulat mai mult atunci când imaginea ei nu era una potrivită pentru o cină (Aune şi colab., 1993).

68
 Tabelul 5.2. Indicatori subiectivi şi obiectivi ai simulării

În coloana a doua, semnul „<” indică faptul că un anumit indiciu este manifestat mai rar de
persoanele necinstite, semnul „>” înseamnă că un anumit indiciu este manifestat mai des de persoanele
necinstite decât de cele oneste; semnul „‑” înseamnă că nu a fost identificată nicio diferenţă între
persoanele necinstite şi cele oneste. În a treia coloană, semnul „<” indică faptul că observatorii cred că
mincinoşii manifestă acel indiciu mai rar decât cei care spun adevărul; semnul „>” înseamnă că
observatorii cred că mincinoşii manifestă mai des acest indiciu decât persoanele oneste; iar semnul „‑”
înseamnă că observatorii nu asociază acest indiciu cu simularea6.

6 Nu includem indiciile „formulări generalizatoare” şi diversitate lexicală” în Tabelul 5.2, deoarece convingerile oamenilor referitoare la ele nu au fost analizate

suficient.

69
 Tabelul 5.2 arată că opiniile oamenilor sunt adesea incorecte. Dintre cele 24 de indicii
menţionate în tabel, oamenii au convingeri corecte doar în legătură cu nouă dintre ele (tonul vocii,
ritmul vorbirii, zâmbetele7, mişcările capului, rapiditatea şi plauzibilitatea). Astfel, oamenii au opinii
corecte numai faţă de aproximativ 20% dintre indiciile grupate în Tabelul 5.28. Tabelul 5.2 mai arată
şi că oamenii supraestimează numărul de indicii care au legătură cu simularea. Deşi doar 10 indicii
manifestă vreo relaţie reală (slabă) cu simularea, oamenii cred că 16 dintre cele 24 de indicii au legătură
cu simularea.
Adesea, oamenii au opinii eronate cu privire la cei 10 indicatori ai minciunilor. Dintre aceste
10 indicii, oamenii sunt conştienţi de relaţia a trei dintre ele cu simularea (mincinoşii tind să aibă o
voce mai piţigăiată şi sunt mai înclinaţi să dea răspunsuri tardive şi implauzibile). Prin urmare, oamenii
deţin convingeri corecte numai cu privire la 33% dintre indiciile de diagnosticare menţionate în Tabelul
5.2. Două indicii care au legătură cu simularea, mişcările mâinilor şi degetelor, ca şi mişcările
picioarelor, se relaţionează cu simularea într‑o manieră care contrazice convingerile oamenilor:
mincinoşii tind să manifeste mai puţine astfel de mişcări, în vreme ce oamenii cred că ei fac mai multe
astfel de mişcări. Celelalte cinci indicii rămase care sunt relaţionate cu simularea (perioada de latenţă,
durata pauzelor, gesturile ilustratorii, formulările negative şi durata răspunsului) par, în opinia
oamenilor obişnuiţi, că nu au vreo legătură cu aceasta.
Rezumând, de obicei oamenii au convingeri incorecte referitoare la indicatorii simulării. Ei
asociază minciuna cu multe indicii care, de fapt, nu au legătură cu simularea, iar referitor acele indicii
relaţionate într‑o oarecare măsură cu minciuna, în mod frecvent oamenii nu cunosc legătura lor reală
cu aceasta şi, deseori, cred că ele nu indică prezenţa minciunii. Ca urmare, pe de‑o parte, oamenii
asociază cu simularea mai multe indicii care de fapt n‑au nicio legătură cu aceasta, iar, pe de altă parte,
nu ştiu că există câţiva indicatori care sunt într‑o anumită măsură relaţionaţi cu simularea.

7 Rezultatele pentru categoria „totalul zâmbetelor” sunt incluse în Tabelul 5.2, dar această categorie nu are legături cu simularea. Însă atunci când se
face o distincţie între zâmbetele false şi cele reale, apare o relaţionare a acestora cu simularea. Nu se ştie dacă observatorii sunt conştienţi de aceste
relaţii
8 O distincţie între indiciile vocale, vizuale şi verbale sugerează că oamenii au cunoştinţe similare referitoare la indiciile vocale (acurateţe de 29), indiciile vizuale

(acurateţe de 20%) şi indiciile verbale ale simulării (acurateţe de 29%). Convingerile deţinuţilor par să difere de convingerile detectorilor profesionişti de minciuni sau de cele
ale studenţilor, după cum am menţionat deja. În studiul nostru, convingerile deţinuţilor s‑au dovedit a fi cele mai exacte (Vrij şi Semin, 1996). Am calculat nivelul exactităţii
referitor la convingerile despre indiciile simulării deţinute de vameşi, ofiţeri de poliţie, deţinuţi şi studenţi. Deţinuţii au avut convingeri mai exacte decât cele ale oricărui alt
grup, în vreme ce exactitatea convingerilor celorlalte grupuri nu au diferit unele de altele.

70
 Unul dintre cele mai importante motive pentru nepotrivirile dintre indicatorii obiectivi şi
subiectivi ai simulării este că opiniile oamenilor referitoare la indiciile simulării sunt prea simpliste.
Oamenii cred, de obicei, că mincinoşii sunt mai nervoşi decât persoanele oneste şi, ca urmare,
manifestă mai multe semne de nervozitate. În capitolele anterioare, am comentat deja faptul că
mincinoşii nu sunt neapărat mai nervoşi decât oamenii oneşti şi, mai mult, dacă un mincinos este
nervos, acesta sau aceasta nu va manifesta neapărat mai multe semne de nervozitate. Spre exemplu,
mincinoşii ar putea să‑şi controleze cu succes comportamentul şi discursul şi, astfel, nu vor manifesta
astfel de semne. Mai mult, semnele de nervozitate ar putea fi absente pentru că încărcătura cognitivă
asociată rostirii minciunii ar putea să suprime în mod automat apariţia acestor semne.

Caseta 5.1. Alţi indicatori subiectivi ai simulării

Cercetările au arătat că mai există indicatori subiectivi ai simulării, alţii decât cei prezentaţi în
textul acestui capitol. Asemenea indicatori sunt aduşi la lumină în special de studiile extinse realizate
cu tehnica întrebării închise ale lui Akehurst, Köhnken, Vrij şi Bull (1996), Lakhani şi Taylor (2003),
Taylor şi Hick (2007) şi Vrij, Akehurst şi Knight (2006). Patternul identificat în aceste studii referitor
la indiciile suplimentare este identic cu ce s‑a aflat până acum, şi anume că oamenii asociază multe
semne de nervozitate cu simularea, în vreme ce majoritatea acestor semne nu au de fapt vreo legătură
cu simularea. Cei care sunt interesaţi de aceste indicii ar trebui să parcurgă aceste studii. Alte studii au
arătat că îmbrăcămintea poate influenţa suspiciunile. Am prezentat unui număr de 91 de ofiţeri
olandezi de poliţie, dintre care 92% au susţinut că au o experienţă considerabilă în interogarea
suspecţilor, fragmente de înregistrare video prezentând persoane care minţeau sau care spuneau
adevărul (Vrij, 1993). După vizionarea fiecărui fragment, le‑am cerut detectivilor să arate care
persoană spune adevărul şi care minte. Rezultatele au arătat că judecăţile detectivilor au fost influenţate
de modul în care era îmbrăcaţi pretinşii suspecţi. Cei care erau îmbrăcaţi neglijent au făcut o impresie
mai proastă decât cei îmbrăcaţi îngrijit. Într‑un alt studiu, am descoperit că o persoană care este
îmbrăcată în negru pare să fie mai suspectă decât o persoană care este îmbrăcată în culori mai deschise
(Vrij şi Akehurst, 1997). Această descoperire contribuie şi ea la literatura de specialitate care
demonstrează că utilizarea hainelor închise la culoare face o impresie negativă asupra celorlalţi (Frank
şi Gilovich, 1998; Vrij, 1997; Vrij, Pannell şi Ost, 2005). Credem că nu mai este nevoie să spunem că
modul în care se îmbracă oamenii nu este un indicator de încredere al existenţei simulării. Totuşi, un

71
alt grup de studii a arătat că trăsăturile faciale au un impact asupra impresiei pe care o face o persoană
asupra celorlalte. Oamenii cu chipuri atrăgătoare sunt de obicei consideraţi oameni mai oneşti (Aune,
Levine, Ching şi Yoshimoto, 1993; Bull şi Rumsey, 1988), la fel ca şi cei cu chipuri de copil (frunţi
înalte şi ochi cu distanţe mari între ei, (Masip, Garrido şi Herrero, 2003a,b, 2004; Zebrowitz, Voinescu
şi Collins, 1996). Nici aceste caracteristici nu sunt indicii valide ale simulării.

ORIGINEA CONVINGERILOR ERONATE REFERITOARE LA INDICATORII VERBALI

ŞI NONVERBALI AI SIMULĂRII

Unul dintre rezultatele principale ale acestui capitol este că oamenii posedă multe convingeri
incorecte despre indiciile verbale şi nonverbale ale simulării. Astfel că se naşte întrebarea de unde
provin aceste indicii. Credem că există trei surse, pe care le‑am denumit explicaţia morală, prin
expunere şi prin acuzare.

Explicaţia morală
Viziunea stereotipă spune că minciuna este un lucru negativ. Charles Bond susţine despre
convingerea potrivit căreia mincinoşii evită contactul vizual că se potriveşte foarte bine cu stereotipul
„minciuna este un lucru rău” (Echipa universală pentru studiul simulării, 2006). Dacă minciuna este
un lucru negativ, atunci oamenilor ar trebui să le fie ruşine când mint. Oamenii îşi feresc adesea
privirea când se simt ruşinaţi (DePaulo, Lindsay, Malone, Muhlenbruck, Charlton şi Cooper, 2003).
Mai mult, dacă minciuna este un lucru negativ, atunci oamenii ar trebui să fie enervaţi când sunt prinşi
cu minciuna, rezultând de aici semnele nervozităţii, cum ar fi evitarea contactului vizual, dar şi alte
indicii ale nervozităţii, precum bâlbâielile, o voce mai piţigăiată şi un număr mai mare de mişcări.
Acest raţionament moral poate explica de ce chiar şi copiii de cinci ani asociază deja evitarea
privirii şi mişcările membrelor cu simularea (Rotenberg şi Sullivan, 2003). Copiii sunt învăţaţi încă de
la o vârstă precoce că nu e bine să minţi şi, în consecinţă, ei vor asocia indiciile ruşinii şi ale anxietăţii
cu minciuna. Raţionamentul moral poate explica şi de ce deţinuţii sprijină mai puţin decât alte categorii
ideea că mincinoşii se manifestă nervos. Probabil că infractorii sunt nevoiţi să mintă frecvent ca să
aibă succes în cariera lor infracţională şi, astfel, se simt mai puţin prost când mint decât cei care nu

72
comit fapte criminale. Dacă nu se simt prost când mint, există mai puţine motive ca mincinoşii să se
manifeste nervos.
Ideea potrivit căreia mincinoşii nu privesc spre ţintele lor sau manifestă alte comportamente
asociate cu nervozitatea este foarte frecvent exprimată în mijloacele de informare în masă. Practic,
toate articolele pe care le‑am parcurs despre simulare făcute publice în media exprimă această opinie
într‑o formă sau alta. Astfel, în cazul în care oamenii nu au ajuns ei înşişi la concluzia că mincinoşii
se comportă mai nervos decât persoanele oneste, aceste articole le vor inocula această idee.
Nu doar media promovează această idee. La fel se întâmplă şi cu manualele de poliţie. Par
Anders Granhag şi eu am recenzat un număr mare de manuale de interogare pentru poliţişti (Vrij şi
Granhag, 2007). Deşi asemenea manuale conţin, de obicei, mici avertismente referitoare la lipsa de
soliditate a acestor indicii ale simulării, aceste avertismente sunt uitate repede din cauza descrierilor
entuziaste şi detaliate a modurilor în care diferă discursul şi comportamentul persoanelor necinstite de
cel al celor oneste (a se vedea Moston, 1992). Tabelul 5.3 ne oferă o privire de ansamblu asupra
indiciilor nonverbale pe care aceste manuale ne îndeamnă să le căutăm.

Indiciile menţionate în aceste manuale de poliţie se suprapun foarte mult în ceea ce priveşte
evitarea privirii de către persoanele care mint. Aşa cum am mai spus în Capitolul 3, nu există nicio
73
dovadă în acest sens, nici măcar în cadrul interogării suspecţilor de către poliţie. Unele dintre celelalte
indicii sunt şi ele menţionate în mai multe manuale (de exemplu, utilizarea mâinilor în ascunderea
feţei). Nici în acest caz nu există dovezi că persoanele necinstite fac acest lucru. Indiciile menţionate
în aceste manuale se suprapun, pentru că toate susţin ideea că mincinoşii se comportă nervos (vezi şi
Blair şi Kooi, 2004). Însă fiecare manual accentuează propriile indicii ale nervozităţii. Ar fi interesant
de ştiut cum au apărut aceste diferenţe. Este clar că ele nu sunt inspirate din literatura de specialitate,
pentru că niciun indiciu menţionat în Tabelul 5.3 nu este pomenit ca indiciu de diagnosticare a simulării
în această literatură. Uneori, este surprinzător numărul mare de detalii oferite în aceste manuale. De
exemplu, Gordon şi Fleisher (2002) fac o distincţie între femei şi bărbaţii homosexuali, pe de‑o parte,
şi bărbaţii heterosexuali, pe de altă parte, susţinând că femeile şi bărbaţii homosexuali fac alte gesturi
adaptatorii, diferite de cele pe care le fac bărbaţii heterosexuali. Însă nu‑şi susţin afirmaţiile cu niciun
fel de date (Strömwall, Granhag şi Hartwig, 2004).

Explicaţia prin acuzare

În final, credem că originea viziunii stereotipe potrivit căreia cei care mint se comportă mai
nervos decât persoanele oneste poate să se datoreze acuzaţiei de minciună aduse cuiva. Să presupunem
că un detectiv de poliţie este convins că un suspect minte, însă suspectul continuă să nege pe parcursul
interogatoriului săvârşirea vreunei nelegiuiri. Detectivul de poliţie ar putea decide să‑l acuze pe suspect
de minciună, ca să‑i înfrângă rezistenţa. Aşa cum arată Capitolul 3, acuzaţiile pot singure să aibă ca
rezultat comportamente nervoase ale suspectului, cum ar fi evitarea privirii şi o creştere a numărului
de mişcări, şi este foarte probabil ca aceste manifestări să apară atât în cazul suspecţilor vinovaţi, cât
şi în cazul celor nevinovaţi (Bond şi Fahey, 1987; Ekman, 1985/2001). Însă detectivul de poliţie ar
putea să nu realizeze că acuzaţia sa îl face pe suspect să devină mai nervos şi ar putea să presupună că
suspectul manifestă acest comportament ca efect al minciunii.

DE CE DĂINUIE CONVINGERILE INCORECTE REFERITOARE LA INDICATORII

NONVERBALI ŞI VERBALI AI SIMULĂRII

Odată ce convingerile incorecte s‑au statornicit, ele sunt foarte greu de ignorat. Astfel că ele
vor dăinui. Acest lucru are mai multe cauze, noi vom discuta cinci dintre acestea.

74
 După ce opiniile incorecte s‑au statornicit, oamenii vor identifica în favoarea acestora dovezi
care nu sunt reale. De exemplu, odată ce observatorii şi‑au format impresia că cineva minte, ei vor
supraestima apoi numărul de cazuri de evitare a privirii, pe care le manifestă presupusul mincinos
(Levine, Asada şi Park, 2006). Astfel, ei cred că presupusul mincinos evită privirea (ex. perceperea
dovezii în favoarea acestei opinii) chiar şi atunci când nu este cazul.
Experimentele noastre ne oferă încă un exemplu de observare a unor dovezi în favoarea opiniei
iniţiale, dar care nu există de fapt. În aceste experimente, în care participanţii au spus adevărul şi au
minţit în faţa camerei de filmat, i‑am întrebat pe participanţi cum cred că s‑au comportat când au spus
adevărul şi când au minţit, după care am examinat noi comportamentul lor real (Vrij, Semin şi Bull,
1996; Vrij, Edward şi Bull, 2001a). Deşi participanţii au avut mai puţine mişcări când au minţit
comparativ cu cazurile când au spus adevărul, ei au crezut că s‑au mişcat mai mult în timpul
minciunilor. De asemenea, deşi participanţii au manifestat tipare similare de comportament vizual pe
parcursul formulării unor minciuni sau adevăruri, ei au crezut că şi‑au ferit mai mult privirea când au
minţit. Cu alte cuvinte, oamenii cred că ei înşişi manifestă indicii ale nervozităţii când mint, indicii
precum o creştere a numărului de mişcări sau evitarea privirii (de exemplu, perceperea dovezii
favorabile), când, de fapt, nu manifestă asemenea comportamente.
În afară de perceperea dovezilor favorabile, dar inexistente, corelaţiile iluzorii ar putea explica
într‑un alt mod de ce este atât de persistentă convingerea incorectă potrivit căreia mincinoşilor le
lipseşte contactul vizual cu ţinta. Tiparele de comportament vizual sunt foarte uşor de identificat.
Regulile de conversaţie ne cer să privim oamenii în ochi atunci când le vorbim, lucru care ne face să
fim atenţi la tiparele comportamentale ale privirii şi să încercăm să vedem dacă există o relaţie între
aceste tipare şi simulare. De fapt, acest tipar este neregulat. Unii suspecţi manifestă un contact vizual
mai slab când mint, în vreme ce alţii au un contact vizual mai îndelungat în acelaşi context. La indivizi
diferiţi sunt prezente tipare diferite ale evitării privirii în timpul rostirii adevărului sau al minciunii, iar
criminalul condamnat este un exemplu clar în acest sens (Capitolul 3). A privit în altă parte multă
vreme, în timp ce a minţit înainte de mărturisire, şi a menţinut un contact vizual solid, în timp ce a
minţit pe parcursul mărturisirii.
În ciuda faptului că nu există o relaţie între comportamentul vizual şi minciună, oamenii nu vor
accepta cu uşurinţă acest lucru, pentru că au tendinţa să găsească explicaţii şi să creeze ordine şi
predictibilitate în legătură cu evenimentele ambigue (Gilovich, 1991). Acest fapt ar putea conduce în
final spre perceperea unor legături care nu există în realitate. Oamenii tind să supraestimeze frecvenţa

75
apariţiei evenimentelor care au o însemnătate mare pentru ei (Chapman, 1967). De vreme ce ideea că
mincinoşii îşi feresc privirea are o însemnătate mare pentru oameni, ei vor supraestima numărul
cazurilor în care au observat că cel care minte s‑a uitat în altă parte. Apoi, vor identifica o relaţie între
evitarea privirii şi simulare, relaţie evident inexistentă.

Biasarea confirmării
Oamenii tind să caute informaţii care mai degrabă le confirmă convingerile, nu pe cele care le
infirmă (aşa‑numita biasare a confirmării, Darley şi Gross, 1983). Orice dovadă pe care o vor găsi în
favoarea convingerilor lor le va potenţa încrederea că opiniile lor sunt corecte, astfel că este puţin
probabil ca să şi le mai modifice. Vameşii care cred despre contrabandişti că tind să se uite în alte
direcţii şi să se mişte mult vor căuta în bagajele pasagerilor care manifestă un astfel de comportament,
în loc să caute în bagajele unor oameni care se uită în ochii lor şi sunt calmi. Şi pentru că unii
contrabandişti îşi vor feri privirile şi se vor mişca foarte mult, este foarte probabil ca vameşii să
găsească produse ilegale în bagajele unora dintre pasagerii pe care îi verifică. Acest fapt le va întări
încrederea în strategia lor corectă de identificare a pasagerilor suspecţi şi vor tinde să utilizeze în
continuare această strategie. În timpul unei vizite într‑o ţară, am discutat cu un ofiţer experimentat din
poliţia militară, o organizaţie care controlează paşapoartele în aeroporturi. Acesta mi‑a spus că
organizaţia este foarte eficientă în identificarea paşapoartelor false şi, ca să‑şi exemplifice această
opinie, mi‑a arătat o casetă cu pasagerii care‑şi prezentau paşapoartele unui ofiţer de poliţie militară.
O femeie era în mod evident nervoasă, lucru care a trezit suspiciunea ofiţerului. I‑a cercetat cu atenţie
paşaportul şi a descoperit că acesta era fals. Ofiţerul credea că acest exemplu demonstrează că strategia
de identificare a indiciilor nervozităţii funcţionează. De fapt, exemplul nu demonstrează acest lucru.
L‑am întrebat dacă unul sau mai mulţi pasageri înregistraţi pe casetă, care nu a manifestat un
comportament nervos, era în posesia unui document fals. Ofiţerul mi‑a răspuns că nu ştie, pentru că
paşapoartele acestor pasageri nu au fost examinate în detaliu. Este păcat, pentru că numai verificând
paşapoartele unui număr mare de oameni care manifestă un comportament nervos şi numai verificând
paşapoartele unui număr mare de oameni care nu manifestă un asemenea comportament este posibil
să evaluăm dacă strategia de identificare a indiciilor nervozităţii funcţionează cu adevărat. Pentru ca
această strategie să fie eficientă, trebuie să se demonstreze că cei care stau liniştiţi nu posedă paşapoarte
false. Însă verificarea paşapoartelor oamenilor care stau liniştiţi înseamnă să cauţi informaţii care

76
infirmă majoritatea convingerilor oamenilor, astfel că un asemenea lucru este puţin probabil să se
întâmple.

Perseverenţa convingerilor
Atunci când oamenii dau peste un exemplu care le infirmă convingerile, este foarte probabil
să‑l ignore decât să interpreteze această dovadă ca semn al faptului că convingerea lor iniţială este
incorectă. Acest fenomen este denumit perseverenţa convingerilor (Anderson, Lepper şi Ross, 1980)
şi este un alt motiv pentru care este foarte probabil ca opiniile statornicite ale oamenilor să persiste.
Oamenii pot să se confrunte cu un mincinos care menţine contactul vizual şi nu dă semne de
comportament nervos, dar este foarte puţin probabil să acorde acestei constatări importanţa cuvenită.
Ar putea să perceapă acest fapt ca pe un caz excepţional sau ar putea să aibă un alt motiv prin care să
explice această dovadă9.

Forţa gândirii
Odată ce oamenii şi‑au format o părere care li se pare că este logică, vor veni cu alte motive
care să le susţină opinia. Dacă oamenii sunt întrebaţi de ce cred că mincinoşii îşi feresc privirea, s‑ar
putea să se gândească la motive care să confirme această părere şi să caute în memorie exemple în care
au întâlnit mincinoşi care şi‑au ferit privirea (Strömwall, Granhag şi Hartwig, 2004). Gândindu‑se la
exemple care să le susţină convingerile, îşi vor întări opinia potrivit căreia mincinoşii îşi feresc privirea.
Cu alte cuvinte, o opinie este adesea întărită chiar şi doar de faptul că ne gândim la acel subiect (Tesser,
1978).

Feedback‑ul defectuos
Vom mai analiza încă un motiv pentru care opiniile incorecte adesea dăinuie. De multe ori,
oamenii nu recepţionează feedback‑ul adecvat pe care trebuie să‑l înveţe din propriile experienţe şi să
descopere că opiniile lor sunt inexacte. Pentru ca feedback‑ul să fie eficient, este necesar ca acesta să
aibă loc frecvent, să fie demn de încredere şi să aibă loc imediat. În ceea ce priveşte beedback‑ul
referitor la indiciile nonverbale şi verbale ale simulării, observatorii ar trebui să fie informaţi imediat

9 Biasarea confirmării şi perseverenţa convingerii sunt legate de nevoia de închidere cognitivă (need for cognitive closure‑NFC, Ask, 2006; Ask şi Granhag, 2005, 2007;
Kruglanski şi Webster, 1991). Nevoia de închidere cognitivă (NFC) se referă la dorinţa de a avea o opinie clară despre un subiect. NFC este influenţată de factorii situaţionali
şi individuali. Cu privire la factorii situaţionali, NFC este mai mare când sarcina este plictisitoare sau când observatorul este presat de timp sau obosit (Ask şi Granhag, 2007).
Cu privire la factorii individuali, persoanele cu un NFC mare tind să ia decizii rapide, pentru că le displace incertitudinea care precedă decizia. De asemenea, aceştia tind să nu
renunţe la decizia lor, ca să preîntâmpine reapariţia incertitudinii (Ask şi Granhag, 2007).
77
după fiecare interacţiune cu o altă persoană dacă acea persoană a minţit sau nu, astfel încât să‑şi dea
seama cum se manifestă mincinoşii în realitate şi ce anume spun. Însă aceasta nu este o variantă
realistă, de vreme ce, în majoritatea interacţiunilor, oamenii nu descoperă dacă sunt sau nu minţiţi.
Dacă ajung să descopere că au fost minţiţi, atunci acest lucru se întâmplă la mult timp după ce a avut
loc interacţiunea (Park, Levine, McCornack, Morrisson şi Ferrara, 2002), iar între timp au uitat
probabil cum s‑a comportat persoana respectivă şi ce anume a spus exact. Interesant este că cei care
caută în bagaje şi verifică paşapoarte sunt într‑o poziţie în care pot să‑şi ofere un feedback adecvat,
pentru că pot să afle imediat dacă cineva minte. Ca să creeze acest feedback adecvat, ei trebuie să
cerceteze bagajele şi paşapoartele oamenilor în mod aleatoriu, inclusiv pe cele ale persoanelor despre
care nu cred că fac contrabandă sau au documente false. Aşa cum am explicat mai sus, este puţin
probabil ca oamenii să facă aşa ceva.

Concluzii
Oamenii din ţări diferite şi care aparţin unor medii profesionale diferite au aceleaşi convingeri
referitoare la modul în care se comportă şi vorbesc mincinoşii. Mai presus de orice, ei cred că
mincinoşii nu sunt capabili să menţină un contact vizual. În general, ei cred că mincinoşii se comportă
mai nervos decât persoanele oneste. Când am comparat aceste convingeri cu modul în care se comportă
de fapt mincinoşii şi cu ce anume spun aceştia, a devenit evident că părerile oamenilor sunt adesea
incorecte. Oamenii asociază mai multe indicii decât este cazul cu simularea. De asemenea, pentru acele
indicii care sunt într‑o oarecare măsură indicatori ai simulării, oamenii nu cunosc modul în care acestea
se relaţionează cu simularea sau nu le consideră indicatori ai simulării. Ca urmare, oamenii asociază
cu minciuna mai multe indicii care, de fapt, n‑au vreo legătură cu aceasta şi nu cunosc alte indicii care
sunt într‑o oarecare măsură indicii de diagnosticare a disimulării.
Am mai oferit câteva surse de origine ale acestor convingeri şi una dintre explicaţii a fost că
ele sunt cauzate de perspectiva stereotipică potrivit căreia minciuna este un lucru negativ. Dacă
minciuna este rea, atunci oamenii ar trebui să se simtă rău când mint şi ar trebui să fie agitaţi cu privire
la descoperirea minciunii. Apoi am discutat motivele pentru care este probabil ca părerile incorecte
referitoare la simulare să dăinuie după ce s‑au statornicit: corelaţiile iluzorii (perceperea relaţiilor care,
de fapt, nu există), biasarea confirmării (o tendinţă de a căuta informaţii care confirmă convingerile
existente), perseverenţa convingerilor (o tendinţă de a ignora dovezile care contestă convingerile
existente), puterea gândirii (gândurile legate de dovezile şi motivele care susţin convingerile persoanei)

78
şi feedback‑ul defectuos (feedback‑ul inadecvat care‑i împiedică pe oameni să înveţe din propriile
experienţe), toate fac ca aceste convingeri incorecte să reziste.
Combinarea modului în care sunt generate convingerile incorecte şi motivul pentru care ele
dăinuie poate explica de ce convingerile incorecte referitoare la indiciile simulării apar în manualele
de poliţie. Nu avem nicio îndoială că autorii acestor manuale cred că informaţiile pe care le oferă (de
exemplu, mincinoşii sunt nervoşi şi vor manifesta comportamente nervoase) sunt corecte. Însă opiniile
lor se bazează pe impresiile proprii sau ale altor ofiţeri de poliţie despre modul în care se comportă
suspecţii şi ce spun aceştia în timpul interogatoriilor, nu pe cercetări sistematice. Aceste impresii pot
foarte uşor să fie distorsionate, aşa cum s‑a arătat în acest capitol. Sfatul nostru pentru autorii de
manuale de poliţie este să‑şi bazeze scrierile pe cercetări sistematice, nu pe impresii.
Evaluarea convingerilor referitoare la indiciile simulării este importantă pentru că, aşa cum a
demonstrat acest capitol, oferă o perspectivă asupra strategiilor pe care le utilizează detectorii de
minciuni când încearcă să identifice disimularea. În acest sens, rezultatele nu sunt încurajatoare şi
sugerează că detectorii de minciuni utilizează adesea strategii ineficiente, când acordă atenţie indiciilor
nonverbale şi verbale ale simulării, lucru care poate avea ca rezultat o performanţă slabă în
identificarea minciunii. Capitolul 6 demonstrează ca această opinie pesimistă corespunde adesea cu
realitatea.

Bibliografie
Hartwig, M., Granhag, P. A., & Strömwall, L. (2007). Guilty and innocent suspects' strategies during
police interrogations. Psychology, Crime, & Law, 13, 213–227.
Masip, J. (2017). Deception detection: State of the art and future prospects. Psicothema, 29(2), 149-159.
Masip, J., Garrido, E., & Herrero, C. (2004). Defining deception. Anales De Psicologia, 20 (1), 147–171.
Vrij, A., Taylor, P., & Picornell, I. (2019). Verbal lie detection. Communication in investigative and
legal contexts: Integrated approaches from forensic psychology, linguistics and law enforcement, 259-
286.
Vrij, A. (2018). Verbal lie detection tools from an applied perspective. In J. P. Rosenfeld (Ed.), Detecting
concealed information and deception: Recent developments (pp. 297–321). San Diego, CA: Elsevier:
Academic Press.
Vrij, A. (2008). Detecția minciunii și a comportamentului simulant: Dileme și oportunități. Cluj-Napoca,
Editura ASCR.

79
 Modulul 5
PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI
MARTORULUI
Conf. Univ. Dr. Ioan Buș

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu perspectiva trăsăturilor asupra personalităţii

Introducere
Se consideră că o persoană poate să își rememoreze cu un grad crescut de acuratețe
evenimentele la care a participat, dacă nu au intervenit în acest proces de reamintire unele condiţii
obiective sau subiective care pot influenţa parţial sau parțial acest proces (Wixted, Mickes, & Fisher,
2018).
Cu toate acestea, literatura de specialitate indică faptul că mărturia unei persoane despre un
anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulţi factori: de modul în care a perceput
evenimentul, de modul în care a memorat informaţiile despre eveniment, de modul în care l-a păstrat
în memorie, de modul în care poate să şi-l amintească, de modul în care poate să îl exprime, să îl
verbalizeze şi de modul în care vrea sau este interesat să îl exprime (Lavis & Brewer, 2017).
Astfel, se poate întâmpla ca, deși să fi asistat la același eveniment, mai multe persoane să ofere
declarații diferite între ele. Din aceste motive, îndeosebi în cauzele mai complexe şi de regulă când o
cere instanţa de judecată, examinarea psihofiziologică, pretabilă acelor ce urmează să depună mărturie,
devine un aspect esențial în demersul investigativ, având scopul de a stabili cât mai precis posibilităţile
şi limitele de a depune o mărturie. Examenul oftalmologic şi audiologic se impun în situaţiile relatărilor
unor evenimente bogate în elemente vizuale şi auditive, iar examenul psihologic se efectuează cu
scopul de a evalua abilitățile cognitive și personalitatea celui care urmează să depună mărturie.
Astfel, scopul psihologiei judiciare este de a evalua aspectele ce pot interveni în procesele psihologice
în situaţia de martor, procese care pot afecta calitatea declarației martorului.
La momentul actual, literatura de specialitate indică faptul că memoria martorilor poate fi un
instument util anchetei judiciare, însă totodată trebuie ținut cont și de limitările pe care aceasta le
impune (Wixted et al., 2018). O modalitate prin care poate fi testată această asumpție este prin
compararea declarațiilor martorilor cu o înregistrare a evenimentului. În continuare, vom prezenta un
caz real de jaf armat ce a avut loc într-o bancă. Atacatorii au intrat în bancă, l-au imobilizat pe agentul
80
de pază din hol, le-au spus clienţilor să se întindă cu faţa la podea, iar funcţionarilor le-au cerut să le
dea să le dea toţi banii pe care îi aveau. După aceasta, atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii. În
timpul comiterii acestui eveniment, în bancă se aflau cinci funcţionari, doi ofiţeri, un gardian şi cinci
clienţi. După aproximativ o oră, anchetatorii din cadrul poliţiei au luat declaraţii de la toţi cei care se
aflau în momentul comiterii faptei în bancă. Confruntând declaraţiile s-a observat că există unele
contradicţii referitoare la numărul atacatorilor, îmbrăcămintea acestora, acţiunile pe care le-au
întreprins, durata jafului, prezenţa armelor de foc etc. Jaful a fost înregistrat de camerele video ale
băncii, iar după compararea acestor înregistrări cu descrierile martorilor s-a arătat că nici unul dintre
ei nu a oferit o descriere corectă a secvenţei evenimentelor. De asemenea, niciun martor nu a reușit să
ofere o descriere acurată a vreunui atacator. Mai mult, când s-au realizat identificările ulterioare pe
baza fotografiilor, patru din cei treisprezece martori au indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienţi
sau chiar pe unul dintre funcţionari, iar trei martori au indicat ca atacator o persoană care nu fusese în
bancă în timpul jafului. Toţi aceşti şapte martori au menţionat că sunt siguri că au identificat corect
atacatorul şi că sunt pregătiţi să depună mărturie (Haber & Haber, 2000).
Efectul dezinformării
Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenţie deosebită în
ultimele două decenii. Potrivit lui Loftus (1992), acest efect se referă la ce se întâmplă atunci când
oamenii asistă la un eveniment, cum ar fi o crimă sau un accident, iar ulterior sunt induşi în eroare cu
privire la un anumit aspect al acestui eveniment. În situaţii reale, martorii nu sunt izolaţi după ce asistă
la un eveniment; ei pot discuta cu alţi martori sau sunt intervievaţi extensiv de poliţie înainte sau în
timp ce sunt audiaţi. Aceste situaţii permit manifestarea fenomenului dezinformării (Loftus, 1979). În
consecinţă, chiar și martorii sinceri pot să ofere inconştient şi involuntar declaraţii false (Buş & David,
2003).
Majoritatea cunoştinţelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care dispunem au
fost obţinute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. În cadrul acestei
paradigme experimentale participantilor li se arată un film sau o serie de fotografii în care este
prezentat un eveniment, după care li se oferă informaţii false referitoare la acesta. Ulterior se testează
memoria participanţilor referitoare la evenimentul original. Un rezultat relevant, obținut încă de la
începutul implementării acestei metode a fost că participanţii pot raporta o serie de informaţii false
(oferite post-eveniment) ca aparţinând evenimentului original (Loftus, 1979).

81
 Cu toate acestea, în anul 1985 McCloskey & Zaragoza au formulat un raspuns critic față de
aceste ipoteze explicative, critică ce a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte
mecanisme explicative. Astfel, o altă ipoteză care încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării
este atribuirea eronată a sursei. Susţinătorii acestei abordări sunt de părere că martorii oculari
reactualizează incorect informaţia eronată ca aparţinând evenimentului original; altfel spus, ei
confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informaţia post-eveniment). Nu s-a ajuns
încă la un consens referitor la cea mai bună explicaţie a efectului dezinformării, iar cercetările în acest
domeniu continuă (Zaragoza & Lane, 1995; Hekkanen & McEvoy, 2005; PeConga, Pickrell,
Bernstein, & Loftus, 2022).
Menţionăm în continuare câteva din condiţiile care afectează magnitudinea efectului
dezinformării (Koriat, 2000). Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice decât
în cazul detaliilor centrale (Cassel & Bjorklund, 1995; Heath & Erickson, 1998; Buş & David, 2003);
când intervalul de retenţie este mai lung, efectul este mai puternic (Belli et al., 1992; Higham, 1998);
de asemenea, efectul dezinformării este mai pronunţat când informaţia falsă este prezentată în
contextul unei întrebări (probabil pentru că încurajează imaginarea evenimentului original) decât dacă
este prezentată în contextul unei descrieri (Zaragoza & Lane, 1994).

Tema de reflecţie nr. 1

Discutaţi sugestii pentru îmbunătăţirea practicii judiciare prin raportare la
condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării.

Informaţia post-eveniment falsă

Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au asistat la
un eveniment li se prezintă ulterior o serie de informaţii eronate referitoare la acel eveniment, au loc
două procese: în primul rând, martorii nu sunt conştienţi că şi-au însuşit noile informaţii de la altcineva,
iar aceste noi informaţii sunt tratate ca şi cum ar face parte din evenimentul original; în al doilea rând,
de obicei martorii nu sunt conştienţi că şi-au schimbat declaraţiile pe baza acestor noi informaţii.
Psihologii denumesc acest fenomen „oferirea de informaţii post-eveniment false”.
Când martorii sunt expuşi la aceste informaţii post-eveniment, memoria lor referitoare la
respectivul eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepţii, ci această
memorie este „contaminată” sau „falsă” (Loftus et al., 1989). Deşi noile informaţii pot sau nu să fie

82
acurate, mai important este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincţia dintre ceea
ce ei au văzut şi ceea ce li s-a spus ulterior.
Cercetări din domeniul memoriei au identificat câţiva factori care fac mai probabilă această
distorsionare a memoriei de către informaţia post-eveniment falsă. Mai întâi, distorsiunile apar pe
măsură ce evenimentul este reactualizat de mai multe ori (Davis & Loftus, 2017). Cu fiecare
reactualizare, informaţia post-eveniment se integrează mai bine în memoria originală. Cu cât un martor
este expus de mai multe ori la o informaţie post eveniment distorsionată, cu atât creşte probabilitatea
ca această informaţie să fie încorporată în declaraţiile sale ulterioare. În al treilea rând, cu cât sursa
informaţiei post-eveniment este mai credibilă, cu atât probabilitatea ca informaţiile oferite pe aceste
căi să fie încorporate în declaraţiile martorilor creşte (Hekkanen & McEvoy, 2005). De exemplu,
poliţiştii sau investigatorii pot fi percepuţi ca surse credibile; alţi martori care au asistat la eveniment
pot fi apreciaţi ca fiind credibili, deoarece şi ei s-au aflat acolo (Skagerberg & Wright, 2009). În al
patrulea rând, cu cât memoria iniţială este mai puţin coerentă şi mai incompletă, cu atât creşte
vulnerabilitatea ei la informaţiile post-eveniment (Koutstaal, Schacter, Johnson & Galluccio, 1999).
În al cincilea rând, cu cât se acordă mai puţină atenţie discrepanţelor dintre evenimentul original şi
informaţiile post-eveniment, cu atât aceasta din urmă se va integra mai uşor în memoria martorilor.
Ceea ce este important de menţionat este că în toate aceste experimente, martorii nu sunt conştienţi de
faptul că şi-au schimbat mărturia sau că au fost influenţaţi de noile informaţii la care au fost expuşi.

Tema de reflecţie nr. 2

Discutaţi sugestii pentru îmbunătăţirea practicii judiciare prin raportare la
factorii care favorizează manifestarea distorsiunilor mnezice post-eveniment.

Monitorizarea sursei
Cercetările care au evaluat efectul dezinformării s-au preocupat de „soarta” memoriei originale
despre un eveniment, adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informaţii după expunerea la informaţia
post-eveniment. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informaţia post-eveniment falsă
alterează informaţiile originale despre eveniment astfel încât acestea din urmă sunt pierdute din
memorie (Loftu & Loftus, 1980). Alţi autori au sugerat că informaţia post-eveniment nu „şterge”
informaţiile iniţiale, ci doar face ca acestea să fie mai greu de reactualizat (Belli et al., 1992). O a altă
abordare sugerează că informaţia post-eveniment nu afectează memoria iniţială, ci doar îi influenţează

83
pe participanţii care nu au codat detaliile originale sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a
oferit informaţia post-eveniment (McCloskey & Zaragoza, 1985). Nu există încă un consens referitor
la rolul pe care informaţia post-eveniment îl joacă în cadrul efectului dezinformării, iar această
problemă continuă să genereze investigaţii experimentale (Zaragoza & Lane, 1994).
Pe baza răspunsurilor la acest test de monitorizare a sursei, Lindsay & Johnson (1989) au arătat
că participanții care au primit o informaţie post-eveniment falsă au reuşit într-o anumită măsură să
distingă între sursa reală şi sursa sugerată de experimentator. Cu toate acestea, participanții cărora li s-
a oferit o informaţie post-eveniment falsă au continuat să confunde cele două surse, deşi uneori erau
explicit preveniţi că informaţia post-eveniment este falsă.
McCloskey & Zragoza (1985) au oferit o explicaţie alternativă pentru rezultatele care se obţin
în aceste experimente în care se studiază efectul dezinformării. Aceşti autori au arătat că adesea
participanţii la aceste experimente sunt lăsaţi să creadă că descrierea care le este prezentată după
vizionarea filmului este corectă (în unele experimente participanții au fost informaţi că descrierea a
fost realizată de un profesor care a vizionat foarte atent caseta cu filmul respectiv). În consecinţă,
aceștia îşi bazează răspunsul pe informaţia din descrierea aparent obţinută pe baza filmului (dar de fapt
eronată), pentru că vor să arate că au fost atenţi în timpul experimentului atât la prima parte, cât şi la a
doua şi că îşi amintesc detalii atât din film, cât şi din descriere. Această interpretare a fost denumită
caracteristica cerinţei sarcinii (Orne, 1973).
Logica opoziţiei
O serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990), folosind instrucţiuni bazate pe
„logica opoziţiei”. În studiul său, participanţii sunt informaţi în mod corect că în faza a doua li s-au
oferit informaţii care sunt false, deci vor trebui să nu menţioneze acest informaţii când li se va
administra un test de memorie. Totuşi, 27% dintre rezultatele participanţilor din grupul experimental
indică elemente din faza de dezinformare, faţă de 9% greşeli făcute de cei din grupul de control. Astfel
rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea alterează memoria, creând memorii vizuale pentru
evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au fost citite ulterior.

Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informaţia post-eveniment? O primă

metodă constă în înregistrarea atentă a declaraţiei iniţiale pe care martorul o face, uneori chiar la faţa
locului (Douglass & Steblay, 2006). În al doilea rând, dacă evenimentul în sine este coerent şi uşor de
înţeles pentru observator, atunci codarea acestuia este mai acurată. În al treilea rând, acurateţea creşte
dacă martorul nu a fost expus unor informaţii post-eveniment false prezentate de surse recunoscute ca

84
autorităţi de martor. De asemenea, acurateţea declaraţiilor este mai mare dacă observatorul este
familiar cu oamenii, obiectele sau acţiunile care alcătuiesc evenimentul.

Tema de reflecţie nr. 3

Cum vă explicaţi fenomenul denumit „logica opoziţiei”?

Recunoaşterea după fotografii şi recunoaşterea din grup

Un alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau în
cadrul recunoaşterilor din grup realizate de poliţie. În acest caz acurateţea este esenţială, deoarece
identificările false par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate. Într-un număr mare
de experimente controlate (Ross et al., 1994; Spore et al., 1996; Davis et al., 1981) participanţii erau
instruiţi să urmărească înscenarea unei infracțiuni, apoi să facă o descriere a infractorului. După diferite
perioade de timp aceşti martori erau rugaţi să identifice infractorul printr-o recunoaştere din grup. În
aceste experimente au fost studiaţi o serie de factori printre care tipul de eveniment, timpul de
observaţie, distanţa şi condiţiile de observare, mobilitatea infractorului, prezenţa unei arme, prezenţa
unor evenimente ameninţătoare, numărul de persoane, nivelul de stres resimţit de martor şi expunerea
post-eveniment la interacţiunea cu alte persoane.
Mai întâi să luăm în considerare acurateţea identificărilor din cercetările în care participantul-
martor ştie că infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care trebuia să facă
recunoaşterea. Cel mai important este dacă martorul poate să distingă între infractorul real şi alte
persoane, adică rata adevăraţilor pozitivi. În aproximativ 75% din cazuri infractorul este identificat
corect. În celelalte 25% din cazuri martorul identifică eronat o altă persoană care a fost sau nu prezentă
în scena pe care a urmărit-o (adică un fals pozitiv). Dacă nu sunt prezente arme, incidentul nu este
violent, nu există prea multe alte persoane, identificarea se face imediat şi nu este prezentată informaţie
post-eveniment falsă, atunci acurateţea se apropie de 90%. Însă dacă scena este violentă, sunt prezente
şi arme, participă multe persoane, se oferă informaţie post-eveniment sau decalajul între eveniment şi
reactualizare este mare, atunci rata acurateţei scade până la 50%, rata falşilor pozitivi crescând până la
50%. Aceste procente sunt estimări pe baza a mai mult de 100 de experimente în care s-au studiat toţi
aceşti factori (Haber & Haber, 2000). Aceste rezultate sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că
martorii nu reuşesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel sau cei care au comis o infracţiune. După

85
cum s-a arătat, chiar şi în cele mai favorabile condiţii de observaţie martorii greşesc într-un caz din
zece.
Factori care influenţează identificările
Există mai mulţi factori care influenţează în mod negativ acurateţea identificărilor realizate de
martorii oculari. Printre aceştia se numără şi tipul de aliniere (engl. line-up). În mod obişnuit unui
martor i se cere să facă o identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii (iar în
această situaţie vorbim despre o identificare pe baza fotografiilor), sau să selecteze una dintr-un număr
de persoane care apar în faţa lui. S-a constatat că tipul alinierii afectează acurateţea identificărilor. Este
destul de dificil de comparat recunoaşterile pe baza fotografiilor cu recunoaşterile în care sunt prezente
persoane, deoarece în general fotografiile au o calitate mai slabă şi relevă mai puţine informaţii. Totuşi
unii cercetători (Cutler et al., 1994) au încercat să facă acest lucru. Deşi nu există vreun experiment
care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul celor care sunt aliniaţi duc la îmbunătăţirea recunoaşterii,
acurateţea identificărilor este mai mare dacă acestea se realizează cu persoane reale.
Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea
identificărilor. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie, iar în grupul celor
aliniaţi există doar o femeie şi cinci bărbaţi, atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia doar pe baza
genului este foarte mare, chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care a participat sau
comis infracţiunea.
Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei identificări au
fost atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle, 1997; Ross, Read & Toglia, 1994; Wells et al.,
1993). Într-o anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate în regulile pe care ofiţerii
de poliţie trebuie să le urmeze atunci când constituie aceste grupuri. Totuşi, în practică este adesea
dificil de îndeplinit toate acest criterii, iar uneori acest lucru are ca rezultat o serie de erori în procesul
de identificare. Probabil cea mai importantă cerinţă, dar şi cea mai des încălcată constă în faptul că toţi
membrii grupului trebuie să se potrivească cu descrierea generală a infractorului.
Cercetările care au investigat efectele instrucţiunilor au evidenţiat o altă biasare puternică ce
apare atunci când martorului i se arată o singură persoană. Când se utilizează această procedură, se
comunică implicit martorului că aceea este persoana suspectată, fapt care influenţează decizia
martorului mai ales dacă acesta este nesigur. Deşi în unele situaţii poliţia nu are nicio alternativă la
această modalitate de identificare, se pune serios întrebarea dacă această procedură are vreo validitate.
Există situaţii în care deja unele Curţi de Justiţie resping această modalitate de identificare.

86
 Un alt factor care afectează acurateţea identificărilor este prezentarea secvenţială. O serie de
cercetări au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup separat,
acurateţea identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele simultan.
Acest lucru este valabil şi în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells, 1985; Sporer,
1993). În cazul prezentării simultane, martorul face aprecieri relative: care dintre aceste persoane este
mai probabil să fie suspectul?, în loc să gândească în termeni de: este această persoană suspectul, sau
nu? Deşi aceasta este o cerinţă foarte uşor de îndeplinit, în practică este foarte rar utilizată.
În situaţiile în care se folosesc alinieri repetate cu mai multe grupuri pot să apară erori. Adesea,
un martor este rugat să asiste la mai multe alinieri consecutive, însă suspectul face parte doar din unul
dintre acest grupuri, de obicei fiind inclus în ultimul. Experţii şi-au pus întrebarea dacă expunerile
anterioare pot să influenţeze acurateţea identificărilor (Brigham & Pfeifer, 1994; Read, 1994; Ross,
Ceci, Duning & Toglia, 1994). Astfel s-au identificat două tipuri de erori. Dacă în expunerea iniţială
nu este prezent suspectul, dar este inclusă o altă persoană care a fost prezentă în cadrul evenimentului,
iar în cea de-a doua expunere este prezent atât suspectul cât şi persoana care a fost şi în primul grup,
atunci probabilitatea ca martorul să facă o identificare corectă este mai mică decât dacă nu ar fi
participat la prima prezentare. Proporţia martorilor care identifică persoana care a apărut în ambele
grupuri ca fiind infractorul este mai mare decât proporţia martorilor care recunosc corect suspectul.
Martorii îşi aduc aminte că au văzut acea persoană undeva, însă confundă expunerea iniţială cu
evenimentul original. Această eroare de reamintire este un alt exemplu care pune în evidenţă
dificultatea oamenilor de a diferenţia între sursele informaţiilor pe care le stochează în memorie. Un
al doilea tip de erori s-a evidenţiat astfel: dacă un martor face o identificare greşită într-o expunere
iniţială alegând o persoană care nu este suspectul (expunere în care infractorul real nu este prezent),
iar această persoană este prezentă şi în cea de-a doua expunere, probabilitatea de a alege aceeaşi
persoană este foarte mare, chiar dacă în a doua expunere este prezent şi suspectul. Din aceste motive
identificările care se fac după mai multe expuneri sunt mai puţin acurate.
O serie de cercetători au investigat relaţia dintre acurateţea identificării şi încrederea pe care
martorul o are în răspunsul său. Când un martor spune că este sigur că a făcut o identificare corectă,
aceasta înseamnă că într-adevăr probabilitatea de a greşi este minimă? Au fost luate în calcul mai multe
cercetări, iar rezultatele acestora au fost împărţite în două categorii: martori care erau foarte siguri că
nu greşesc şi martori care erau nesiguri de răspunsul lor. Când s-a comparat acurateţea răspunsurilor
acestor două grupuri, s-a constatat că aceasta nu era diferită între cele două grupuri (Luus & Wells,

87
1994). Altfel spus, chiar dacă un martor îşi exprimă siguranţa că recunoaşterea lui e corectă, asta nu
înseamnă că lucrurile stau cu necesitate aşa.

Tema de reflecţie nr. 4

În ce condiţii recunoaşterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni?

Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor

Pentru ca mărturia să aibă valoarea probatorie scontată, ea trebuie să fie sinceră, şi să fie fidelă
- să redea cu exactitate evenimentul perceput. De aici rezultă şi necesitatea ca fiecare mărturie să fie
apreciată sub raportul acestor două însuşiri fundamentale (Ciopraga, 1979; 1996).
Sinceritatea constituie acea însuşire a mărturiei materializată în dorinţa martorului de a exprima - în
faţa organelor judiciare - tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul perceput.
Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce „exact” evenimentul
perceput şi care în cuprinsul depoziţiei se traduce prin corespondenţa „exactă” dintre faptele
comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate.
Pentru a desemna aceste însuşiri ale mărturiei, în literatura de specialitate se utilizează şi
termenul de veridicitate, al cărui mai larg înţeles înglobează atât noţiunea de sinceritate, cât şi cea de
fidelitate. Aceste două însuşiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a conduce la
formarea convingerii organului judiciar - deşi aflate în raporturi apropiate - nu se identifică, nu se
suprapun.
Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului îşi găseşte de cele mai multe ori
corespondent în veridicitatea depoziţiei face extrem de anevoioasă aprecierea fidelităţii, care aparent
este confundată cu sinceritatea. Altfel spus, de multe ori veridicitatea mărturiei este desprinsă nu din
constatarea corespondenţei faptelor reproduse cu realitatea producerii lor, ci din atitudinea de
sinceritate a martorului. De aici şi consecinţa că martorul sincer este considerat că face o depoziţie
veridică.
Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de rezultatul la care se ajunge
în urma verificării primei însuşiri la care trebuie să răspundă mărturia, adică sinceritatea. Dacă în urma
acestei verificări se constată că martorul este sincer, atunci se trece la verificarea împrejurării dacă
intenția de a fi sincer martorului îşi găseşte reflectarea în veridicitatea depoziţiei. Dacă în urma unei
88
astfel de examinări se constată că martorul este de rea credinţă, depoziţia neveridică a acestuia trebuie
înlăturată.
Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă - într-o anumită măsură -
din modul în care aceasta se manifestă. În cazul mărturiei, controlul / verificarea veridicităţii se
dovedeşte a fi indispensabilă. Cele mai frecvente activităţi utilizate în acest sens sunt confruntarea,
reaudierea unor persoane, reconstituirea în întregime sau în parte a modului de săvârşire a infracţiunii
etc.
Alteori, constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecţiunilor martorilor şi
explică motivul pentru care aceştia, deşi au asistat la evenimentele petrecute, sunt în imposibilitatea
de a percepe, memora şi reda faptele şi împrejurările. Nu trebuie omise nici activităţi cum ar fi:
percheziţiile, constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice.
În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificării, mărturia urmează a fi reţinută dacă
se constată că este sinceră, şi este înlăturată - după caz - total sau parţial, dacă se constată contrariul
Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare, dorința de a-l
proteja pe inculpat, interesul material, spiritul de solidaritate cu inculpatul, simpatia sau antipatia faţă
de acesta, teama de şantaj sau represalii din partea familiei inculpatului, ş.a.

Bibliografie minimală pentru acest modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Wixted, J. T., Mickes, L., & Fisher, R. P. (2018). Rethinking the reliability of eyewitness memory.
Perspectives on Psychological Science, 13(3), 324-335.
Lavis, T., & Brewer, N. (2017). Effects of a proven error on evaluations of witness testimony. Law
and Human Behavior, 41(3), 314.
Haber, R. N., & Haber, L. (2000). Experiencing, remembering and reporting events. Psychology,
Public Policy, and Law, 6(4), 1057.

89
 Modulul 6
ASPECTE PSIHO-SOCIALE ALE JUSTIȚIEI RESTAURATIVE LA
JUVENILI
Conf. Univ. Dr. Ioan Buș

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu metodele utilizate în activitatea de reeducare a

deţinuţilor.

Introducere
Consecinţele psihosociale ale privării de libertate
Reacțiile individuale ale celor care ajung în mediul penitenciar variază de la o persoană la alta.
Astfel, este posibil ca unele persoane să devină retrase și să se autoizoleze, în timp ce altele pot
manifesta comportamente agresive (atât față de ceilalți, cât și comportamente de autovătămare).
Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, astfel încât unii deținuți să
manifeste atât comportamente de internalizare, cât și de externalizare, de intensități diferite.
De asemenea, un factor important îl reprezintă contextul în care a avut loc încarcerarea.
Specific, pot exista diferențe între persoanele care execută pentru prima dată o sentință privativă de
libertate comparativ cu cele care se află la cel puțin a doua încarcerare (Jones & Schmid, 2000), precum
și motivul pentru care au fost închise. Astfel, în cazul celor care ajung pentru prima dată in penitenciar,
acest mediu poate aduce cu sine o serie de schimbări majore. De la aspecte ce țin de limitarea libertății
și mobilități individuale, la obligativitatea urmării unor rutine stricte și adaptarea la mediul social
penitenciar, toate pot reprezenta factori de risc în dezvoltarea (sau accentuarea) unor tulburări
psihologice și/sau emoționale.

Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor

Prevalența tulburărilor mentale și legate de consumul de substanțe este mult mai ridicată în
mediul penitenciar (Butler et al., 2021; Fazel et al., 2016), acestea fiind adesea asociate și cu o
comorbiditate crescută cu diferite tulburări de personalitate (Slade, Forrester, 2013).
Cu toate acestea, scopul implicării în activități și programe adaptate nevoilor deținuților este
de a reduce pe cât posibil, distresul psihologic al persoanei condamnate, prevenind apariţia unor

90
simptome şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora
în societate. În consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament al
persoanelor private de libertate îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condiţiilor
vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu, 1992).
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis
acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Strategia recuperativă trebuie să
pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi
a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de
periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul
detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia de
reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în
acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obţinute trebuie să
acopere o sferă cât mai largă a istoricului infracțional al deținutului, a comportamentului în detenţie şi
a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară.
Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul
psihocomportamental), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât şi
aspectele negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi posibilităţile
de participare efectivă a deţinutului la propria sa reeducare.
În evaluarea psihologică și psihosocială a persoanei private de libertate se vor aborda
următoarele dimensiuni:
♦ cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de dezvoltare cognitivă
♦ afectivă - evaluează nivelul de adaptare psihoemoțională
♦ motivaţională - sondează suportul motivaţional
♦ relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, influenţele pe care le exercită şi le
primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.
Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare
activităţii infracţionale; statusul psiho-emoțional în perioada premergătoare faptei; cum au funcţionat
structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care este capacitatea
deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.

91
 Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de
inteligenţă şi de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar, tehnici sociometrice, analiza
de conţinut a datelor din dosar şi a corespondenţei, anamneza etc.
Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reabilitare este
individualizarea lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la
particularităţile fiecărui deţinut în parte. Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea
modalităţilor reeducative în funcţie nevoile și particularitățile individuale.
Un moment important în reabilitare deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în vederea
eliberării, considerat şi etapa finală a acestui proces. Această activitate presupune informarea lor cu
privire la posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu
deţinuţii a modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind
astfel fenomenul de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în vederea eliberării
din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată fiecărui caz în parte (Harding, 2014).
Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă postpenală, cum ar
fi încadrarea într-o activitate utilă, participarea la întâlnirile stabilite de ofițerul de probațiune şi alte
forme de control social, alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după
executarea pedepsei. Pe lângă aceşti indicatori obiectivi, apar şi unii de ordin subiectiv ce țin mai
degrabă de reziliența și adaptabilitatea individuală a fiecărui fost deținut. Corelarea indicatorilor
obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul de
reintegrare. Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicţia
recidivismului.

Tema de reflecţie nr. 2

Discutaţi utilitatea evaluării psihologice a deţinuţilor în mediul de
penitenciar.

În ceea ce privește asistarea și consilierea aflați în sistemul de probațiune, prezentăm o parte a

capitolului ”Minorii în sistemul de probațiune: control și intervenție pentru desistare” (Rusu, 2016)
din cadrul volumului ”Psihologia copilului în context judiciar. Fundamente teoretice și aplicative”
(Visu-Petra et al., 2016).

92
 Regândirea sistemului de probațiune, în lumina Codului Penal intrat în vigoare la 1 februarie
2014, a fixat conceptul de management de caz în centrul activității de gestionare a persoanelor majore
şi minore cărora li s‑au aplicat sancțiuni neprivative de libertate. Legea 252/2013 privind organizarea
și funcționarea sistemului de probațiune prezintă activitatea de probațiune ca „desfăşurându‑se cu
respectarea, de către consilierul de probațiune, respectiv de către instituțiile din comunitate şi de către
alte instituții publice, a principiilor, valorilor şi metodelor managementului de caz în procesul de
supraveghere” (art. 8). Aceeaşi lege defineşte managementul de caz ca reprezentând „procesul de
coordonare a ansamblului activităților de evaluare a persoanei, planificare şi desfăşurare a
intervențiilor de asistare şi control, monitorizare a modului de executare a măsurilor şi obligațiilor
impuse de organele judiciare, inclusiv prin valorificarea potențialului intern al persoanei şi integrarea
contribuției instituțiilor din comunitate” (art. 14, alin. 2).
În acest context, al reconfigurărilor legislative şi principiale care guvernează sistemul de justiție
şi de executare a sancțiunilor neprivative de libertate, sistemul de probațiune urmăreşte să coopteze
într‑o mai mare măsură, în desfăşurarea atribuțiilor şi activităților ce îi revin, resursa comunitară.
Având rolul de coordonator principal al acestor activități, consilierul de probațiune este cel care preia
atribuția de manager al cazului, însă, deoarece intervenția se doreşte a fi construită printr‑o abordare
multidisciplinară, el va antrena în demersul său, în vederea atingerii obiectivelor muncii de probațiune
(reabilitarea socială a persoanelor care au comis infracțiuni, diminuarea riscului de a comite noi
infracțiuni şi creşterea gradului de siguranță în societate), instituțiile existente la nivelul comunității.
Legea 253 din 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal clarifică asupra a ceea ce se poate
înțelege prin instituții din comunitate. Acestea sunt alcătuite din trei categorii: a) autoritățile şi
instituțiile publice, b) organizațiile nonguvernamentale, respectiv c) alte persoane juridice care, alături
de primele două, „participă la executarea pedepselor sau a măsurilor neprivative de libertate, prin
colaborare la nivelul comunității locale cu autoritățile direct responsabile de asigurarea executării
acestor pedepse sau măsuri” (art. 2, lit. a).
Astfel, activitatea de probațiune nu se mai realizează doar cu atragerea şi implicarea
comunității, ci se focalizează pe integrarea comunității ca un partener esențial în demersul de
supraveghere şi reeducare a delincvenților juvenili şi a infractorilor. Această nevoie a integrării
comunității în derularea proceselor de supraveghere se datorează, în principal, complexității activității
de probațiune, care include două dimensiuni complementare. În primul rând, activitatea consilierului

93
de probațiune presupune exercitarea unor forme de control social asupra persoanelor față de care s‑au
luat măsuri neprivative de libertate. Acestea sunt efectuate prin monitorizarea modului în care
persoanele aflate în atenția serviciului de probațiune se conformează măsurilor de supraveghere şi
sprijinirea lor în a respecta sau a îndeplini obligațiile de supraveghere stabilite în sarcina lor. Pe lângă
latura de control, activitatea de probațiune mai presupune şi focalizarea pe componenta de asistență și
consiliere. Aceasta are ca finalitate generarea desistării infracționale şi a schimbării comportamentale,
prin sprijinirea lor de a‑şi soluționa problemele şi nevoile criminogene cu care se confruntă. Atât din
considerente de ordin pragmatic (necesitatea de a gestiona un număr tot mai mare de cazuri de
supraveghere de către consilieri, necesitatea de a supraveghea/ pune în executare un număr tot mai
mare de obligații de supraveghere pentru fiecare caz de supraveghere în parte etc.), dar şi din
considerente ce țin de îmbunătățirea calității serviciilor pe care le oferă (acoperirea într‑o mai mare
măsură a nevoilor beneficiarilor), externalizarea anumitor servicii către instituții publice sau
non‑guvernamentale poate contribui la maximizarea şanselor de atingere a obiectivelor serviciilor de
probațiune. Prin urmare, probațiunea împarte atribuțiile specifice activității de supraveghere cu
instituțiile din comunitate, având rolul central de coordonare şi integrare a serviciilor într‑un tot unitar,
prin procesul managementului de caz.
Managementul de caz reprezintă un concept ce desemnează „o metodă de coordonare şi
integrare a serviciilor sociale, medicale, educaționale destinate categoriilor de populații vulnerabile şi
defavorizate şi de organizare şi gestionare a intervențiilor specifice realizate de către diferiți specialişti
în acord cu obiectivele stabilite pentru schimbarea situațiilor problematice ale beneficiarilor”
(Cojocaru şi Cojocaru, 2008, p. 24). Această definiție a managementului de caz propune
implementarea unei intervenții multidimensionale asupra beneficiarului, prin preocuparea
managerului de caz de a fructifica resursele existente la nivelul comunității şi încorporarea lor într‑un
plan de acțiune unitar, de a cărui monitorizare şi ajustare se va ocupa ca actor principal.
Ca urmare a succesului înregistrat de această tehnică de lucru în domeniul asistenței sociale, la
începutul anilor 1990, metoda managementului de caz este preluată în sistemul judiciar. Obiectivul
urmărit este acela de a pune în legătură persoanele care au suferit condamnări penale (liberați
condiționat, aflați în sistemul de probațiune) cu resursele existente în comunitate pentru a pregăti şi
facilita reintegrarea lor socială, prin soluționarea nevoilor cu care se confruntă şi implicit scăderea
riscului de recidivă infracțională (Healey, 1999). Activitățile principale ale modelului de management
de caz aplicat în sistemul judiciar includ:

94
a. evaluarea nevoilor beneficiarului;
b. dezvoltarea unui plan de intervenție;
c. angajarea beneficiarului în procesul de tratament/ intervenție (dezvoltarea motivației de
implicare în procesul de schimbare comportamentală);
d. punerea în legătură a beneficiarului cu serviciile de care are nevoie (referirea cazului către
instituții publice sau organizații non‑guvernamentale care îi pot oferi serviciile de care are nevoie);
e. monitorizarea progreselor înregistrare de acesta (evaluarea continuă a nevoilor persoanei, a
schimbărilor apărute în situația sa, a modului în care ea se supune intervenției şi a atitudinii vizavi de
aceasta, astfel încât să realizeze o revizuire a planului de supraveghere în acord cu schimbări
intervenite);
f. aplicarea de sancțiuni atunci când se impune (sub forma avertismentelor, înştiințării instanței
de judecată asupra nesupunerii persoanei sau a necesității modificării condițiilor de executare a
pedepsei, prin diminuarea sau înăsprirea acesteia);
g. pledoarie în favoarea şi pentru nevoile beneficiarului (advocacy).

În vechiul model de management de caz din asistența socială, managerul de caz nu se implica
în mod direct în consilierea beneficiarului, fiind mai degrabă un „broker” sau coordonator al
serviciilor, un liant între nevoile beneficiarului şi serviciile/ instituțiile din comunitate. În sistemul
judiciar, managementul de caz solicită managerului să se implice direct în implementarea planului de
intervenție construit pentru beneficiar şi să preia sarcini multiple, având astfel un rol mai activ în
procesul de schimbare al acestuia.
Metoda managementului de caz aplicată în sistemul de probațiune are anumite elemente aparte,
specifice activității cu persoane care au comis infracțiuni. Față de modelul clasic al managementului
de caz expus mai sus, în sistemul de probațiune managementul de caz trebuie să țină seama de
următoarele aspecte: să asigure integritatea procesului de management; să aibă în vedere nivelul
riscului presupus de beneficiar şi de complexitatea nevoilor criminogene; planul de supraveghere este
documentul central prin care se organizează şi se coordonează intervenția; măsurarea motivației
persoanei şi dezvoltarea acesteia sunt centrale pentru eficiența intervenției. Managementul cazurilor
cu minori, cărora li s‑au aplicat măsuri educative neprivative de libertate în sistemul de probațiune din
România, urmăreşte modelul clasic al metodei managementului de caz, existând câteva excepții care
vor fi explicate ulterior.

95
 Etapa 1. Evaluarea. După cum a fost deja menționat, primul contact al delincvenților juvenili
cu sistemul de probațiune are loc în faza de urmărire penală sau în cea de judecată, înainte de a le fi
fost aplicată o sancțiune. La solicitarea organului de urmărire penală sau a celui de judecată, serviciul
de probațiune realizează un referat de evaluare pentru fiecare minor care este judecat pentru o faptă
prevăzută de legea penală. Prin acest referat se doreşte ca serviciul de probațiune să sprijine instanța
în individualizarea sancțiunii pe care o va aplica minorului, deoarece în cuprinsul referatului se
regăsesc informații detaliate despre situația acestuia şi se fac propuneri concrete cu privire la măsura
educativă apreciată a fi oportună pentru minorul în cauză (privativă sau neprivativă de libertate). În
condițiile în care se consideră că o măsură educativă neprivativă de libertate este suficientă pentru
îndreptarea minorului, consilierul de probațiune specifică măsura potrivită (de exemplu, stagiu de
formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică) şi obligațiile
care ar facilita procesul de îndreptare al minorului. Aceste propuneri se realizează ținându‑se seama în
mod concret de nevoile criminogene identificate în cazul minorului, factorii de risc, situația sa
socio‑familială, nivelul riscului de recidivă, infracțiunea săvârşită etc.
În majoritatea cazurilor, propunerile efectuate de serviciul de probațiune sunt luate în
considerare în totalitate de către instanța de judecată, astfel că asupra minorului s‑a dispus măsura
educativă neprivativă de libertate a consemnării la sfârşit de săptămână, cu obligațiile sugerate prin
referatul de evaluare.
Etapa 2. Dezvoltarea unui plan de intervenție. După luarea în evidență a cazului, consilierul de
probațiune realizează o prima întrevedere de supraveghere, ocazie cu care minorul este informat asupra
conținutului măsurii educative care i‑a fost aplicată, a obligațiilor stabilite în sarcina lui şi a
consecințelor legale în condițiile nerespectării lor. Ulterior, consilierul de probațiune actualizează
informațiile deținute despre minor, prin intervievarea acestuia, dar şi a persoanelor de referință pentru
el (părinți, educatori, cadre didactice etc.). După evaluare (ocazie cu care se identifică nevoile
criminogene şi factorii de risc infracțional), consilierul întocmeşte documentul prin care stabileşte şi
derulează supravegherea şi intervenția asupra minorului. În cazul acestei măsuri educative, documentul
se numeşte planul consemnării la sfârşit de săptămână. Planul este construit într‑o manieră care să
integreze activitățile la care minorul este obligat să participe (stabilite în sarcina lui prin sentința
penală), dar şi activitățile care vizează să vizeze nevoile criminogene identificate la nivelul acestui
(care să contribuie implicit la scăderea riscului de săvârşire de infracțiuni).

96
 Pe parcursul săptămânii, consilierul de probațiune menține legătura cu părinții minorului, cu
reprezentanții unității educaționale pe care o frecventează şi a centrului de consiliere antidrog, pentru
monitorizarea conduitei şi evoluției acestuia. Totodată, pentru verificarea modului în care minorul
respectă obligația de a nu intra în legătură cu victima infracțiunii şi cu persoanele în complicitatea
cărora s‑a implicat în faptă, consilierul de probațiune comunică despre această interdicție persoanelor
cu care minorul nu are dreptul să ia legătura şi organelor de poliție, punând la dispoziția acestora datele
de contact ale serviciului pentru a comunica eventualele abateri.
Etapa 3. Angajarea minorului în procesul de intervenție. Această fază presupune motivarea
minorului în sensul implicării active în procesul de supraveghere, prin respectarea măsurii, a
obligațiilor şi a interdicțiilor care i‑au fost impuse şi implicarea lui activă în demersul de schimbare
comportamentală. Această etapă începe încă de la primul contact cu minorul şi se realizează cu ocazia
întrevederilor dintre consilierul de probațiune şi minor, care au loc de obicei la sediul serviciului de
probațiune, dar se pot derula şi la domiciliul minorului, cu ocazia vizitelor efectuate de consilier. Ca
metodă de abordare a cazurilor, se face uz de tehnica Interviului Motivațional (Austin, Williams şi
Kilgour, 2011) şi modelarea prosocială (Trotter, 2009), studiile demonstrând eficacitatea acestor
tehnici în lucrul cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (McMurran, 2009).
Aceleaşi studii propun o abordare constructivă a beneficiarului, în sensul că schimbarea nu trebuie să
fie impusă acestuia, ci se recomandă cultivarea dorinței de schimbare, astfel încât renunțarea la
conduita antisocială să vină din interiorul persoanei.
În cadrul întrevederilor de supraveghere, consilierul de probațiune are două obiective
principale: a) să realizeze controlul, prin verificarea modului în care minorul respectă planul de
supraveghere şi obligațiile care i‑au fost impuse şi motivarea lui în vederea respectării lor; b) să ofere
asistență şi consiliere minorului – aceasta implică discutarea problemelor cu care acesta se confruntă
(în special a celor care reprezintă nevoi criminogene – factori de risc care pot facilita adoptarea de noi
conduite ilicite) şi dezvoltarea abilităților de surmontare a acestora într‑o manieră lipsită de potențial
infracțional. Consilierea se poate realiza individual sau în grup, minorul putând fi introdus în programe
de reintegrare structurate, disponibile la nivelul sistemului de probațiune (de exemplu, Stagiul de
formare civică, Programul de consiliere Unu la Unu, Dezvoltarea abilităților sociale la minori).
Procesul de asistență şi consiliere este similar unui demers de consiliere psihologică şi psihoterapie,
iar în cazul în care nevoile minorului sunt unele care depăşesc resursele serviciului de probațiune, cazul
acestuia este referit acelor instituții publice sau organizații neguvernamentale care îi pot oferi serviciile

97
de care are nevoie (de exemplu, tratament psihiatric). Consilierul de probațiune se preocupă totodată
de structurarea timpului liber al minorului (prin identificarea de activități constructive în care acesta
să se implice şi a centrelor din comunitate care oferă servicii în acest sens), de dezvoltarea deprinderilor
de viață independentă a minorilor şi a raționamentului moral, oferindu‑le totodată consiliere şi
informare juridică, consiliere vocațională etc.
Etapa 4. Referirea cazului. Un management eficient al cazurilor implică valorificarea optimală
a resurselor comunității în fiecare caz de supraveghere, astfel încât beneficiarul să acceseze serviciile
de care are nevoie. Serviciul de probațiune acționează ca liant între infractor şi comunitate, prin
identificarea instituțiilor care pot oferi servicii beneficiarului şi valorificarea acestora. În acest sens,
Serviciul de probațiune Cluj colaborează cu multiple categorii de parteneri activi, alături de care
încearcă să răspundă nevoilor particulare ale beneficiarilor:
a. pentru consiliere în adicții: Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog Cluj,
Asociația Preventis Cluj‑Napoca, Programul Sf. Brasabov, care oferă consiliere de tip Alcoolicii
Anonimi etc.;
b. pentru probleme de sănătate mintală: Clinica de Psihiatrie Infantilă, Asociația Estuar
Cluj‑Napoca;
c. pentru nevoi sociale şi petrecerea timpului liber: Fundația Clujul are Suflet, Centrul de Resurse
pentru Adolescenți etc.
Având în vedere că durata măsurilor educative neprivative de libertate este redusă (maximum
6 luni), în aceste situații referirea cazului se realizează cât mai rapid după ce minorul a intrat în
supravegherea serviciului de probațiune, astfel încât să se fructifice cât mai intens perioada de
supraveghere.
Etapa 5. Monitorizare continuă. Consilierul de probațiune menține o legătură permanentă cu
reprezentanții instituțiilor în evidența cărora a transmis cazul, pentru monitorizarea cazului şi a
evoluției înregistrate. Eventualele schimbări în situația minorului poate determina modificări în
structura şi conținutul planului de intervenție.
Etapa 6. Aplicare de sancțiuni. În condițiile în care minorul se abate de la planul de supraveghere/
consemnare la sfârşit de săptămână etc., consilierul de probațiune poate aplica acestuia avertismente.
În condițiile în care conduita negativă a acestuia persistă, se va anunța instanța de judecată (care poate
să prelungească măsura educativă, să o înlocuiască cu una mai severă sau să înlocuiască măsura cu
internarea într‑un centru educativ). De asemenea, consilierul de probațiune manager de caz poate

98
solicita în instanță schimbarea condițiilor de executare a măsurii, prin diminuarea condițiilor de
executare (eliminarea anumitor obligații) sau sporirea lor (includerea unor obligații în măsura
educativă). Spre exemplu, în condițiile în care pe durata măsurii educative consilierul de probațiune
identifică faptul că minorul este dependent de substanțe psihoactive (ceea ce nu era cazul când s‑a
realizat procesul de evaluare presentențial), iar acesta nu se spune intervenției din proprie inițiativă,
managerul de caz are posibilitatea solicitării instanței să oblige minorul la tratament, prin impunerea
unei obligații specifice. Pe de altă parte, dacă minorul a fost obligat la „control, tratament şi îngrijire
medicală”, iar în cazul său nu există probleme de natură psihologică sau psihiatrică, se poate solicita
eliminarea obligației respective.
Etapa 7. Advocacy. Prin rolul său de mediator între infractor şi societate, consilierul de probațiune se
regăseşte adesea în contexte în care face demersuri pentru a obține servicii pro bono pentru beneficiari,
îi susține prin aceea că intervine în gestionarea unor situații dificile pentru ei (de exemplu, în context
şcolar, în plan lucrativ, familial etc.) etc. Acest rol al consilierului de probațiune poate fi mai vizibil în
lucrul cu persoanele majore care ajung în sistemul de probațiune, deoarece contactul cu acestea se
desfăşoară pe o perioadă mai îndelungată de timp, oportunitățile de exploatare a nevoilor beneficiarului
şi de identificare a resurselor fiind mai frecvente. Ca modalitate indirectă prin care poate contribui la
sprijinirea cauzelor persoanelor care au săvârşit infracțiuni este cercetarea. Rezultatele studiilor în
acest domeniu pot conduce la propuneri legislative şi de politici sociale, care să faciliteze procesul de
reinserție socială şi comportamentală a persoanelor care au comise fapte penale.

Recomandări de bune practici în lucrul cu minorii

• Supravegherea în comunitate a persoanelor care au săvârşit infracțiuni este o muncă antrenantă,
care necesită preocupare şi studiu constante atât pentru un management eficient al cazului, cât şi pentru
dezvoltarea şi implementarea unor intervenții care produc rezultate. Scopul nu este doar acela al
controlului şi monitorizării formale privind modul în care aceste persoane se supun unor măsuri şi
obligații, ci se urmăreşte concomitent schimbarea comportamentală şi desistarea infracțională,
scăderea riscului de recidivă şi reinserția socială. Perspectiva actuală de abordare a persoanelor care
au comis fapte ilicite/ antisociale pledează pentru o modalitate de lucru centrată pe calitățile
beneficiarului, pe dezvoltarea abilităților personale şi a capitalului social, concomitent cu analizarea
conduitei infracționale, intervenția asupra factorilor de risc şi a problemelor cu care se confruntă.
Deoarece perioadele de supraveghere a minorilor sunt de scurtă durată (maximum până la 6 luni) se

99
recomandă programele scurte şi directive, derivate din modelele cognitiv‑comportamentale şi din
intervențiile motivaționale. Astfel, programele trebuie construite într‑o manieră în care să ofere
minorului instruire (dezvoltare de abilități şi deprinderi), modelare (să pună la dispoziția sa modele
comportamentale pozitive/ pro‑sociale), feedback (cu privire la măsura dezvoltării competențelor şi
schimbărilor înregistrate) şi consiliere (pentru soluționarea problemelor cotidiene).
• Aşadar, pe lângă provocările de ordin reintegrativ (gestionarea nevoilor criminogene ale
persoanei, dezvoltarea abilităților sociale, decizionale, de gândire alternativă etc., asumarea şi
interiorizarea valorilor promovate în societate, cultivarea motivației de schimbare etc.), sistemul de
probațiune se poate confrunta adesea cu dificultăți de ordin administrativ (volum ridicat al cazurilor,
resurse limitate, colaborare instituțională anevoioasă etc.). Totuşi, în ultimii ani, sistemul de probațiune
a devenit mai de interes pentru factorii politici, aspect care va contribui la depăşirea treptată a
obstacolelor de ordin administrativ‑economic, iar coordonarea procesului de desistare prin metode de
intervenție care şi‑au demonstrat eficiența sunt elemente care cresc încrederea în capacitatea
probațiunii de a obține rezultatele scontate în viitor. Pe de altă parte, cercetarea națională în domeniul
probațiunii, deşi există, se află într‑o etapă mai puțin evoluată în comparație cu interesul extranațional,
ceea ce conduce la o insuficiență a datelor privind eficiența procesului de supraveghere pe termen lung
şi a modificărilor pe care reuşeşte să le imprime asupra beneficiarilor.

Bibliografie minimală pentru acest modul

Pont, J., Stöver, H., Gétaz, L., Casillas, A., & Wolff, H. (2015). Prevention of violence in prison–The
role of health care professionals. Journal of forensic and legal medicine, 34, 127-132.
Pyrooz, D., Decker, S., & Fleisher, M. (2011). From the street to the prison, from the prison to the
street: Understanding and responding to prison gangs. Journal of aggression, conflict and peace
research.
Fazel, S., Hayes, A. J., Bartellas, K., Clerici, M., & Trestman, R. (2016). Mental health of prisoners:
prevalence, adverse outcomes, and interventions. The Lancet Psychiatry, 3(9), 871-881.

100