UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE SOCIALĂ
CURS
- SEMESTRUL II -

Prof. dr. Petru Curșeu

Lect. univ. dr. Oana Fodor
I. Informaţii generale

1.1.Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:
Nume: Prof. Dr. Petru Curșeu
Lect. dr. Oana Fodor
Birou: sediul Facultăţii de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, str. Republicii 37
Telefon: 0264-590967
Fax: 0264-590967
E-mail: socialatutor@psychology.ro
Consultaţii: programările se fac pe adresa
Date de identificare curs şi contact tutori:
Numele cursului - Psihologia Socială
Codul cursului – PLR1415
Anul, Semestrul – anul 2, sem. 2
Tipul cursului - Obligatoriu
Pagina web a cursului-
http://psychology.psiedu.ubbcluj.ro/index.php/en/
Tutori –dr. Alina Fleştea, drd. Andra Coman, drd.
Bianca Blaj

socialatutor@psychology.ro E-mail: socialatutor@psychology.ro

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea la acest curs este condiţionată de parcurgerea şi promovarea următoarelor
discipline Psihologie generală, şi Psihologie socială I. De asemenea cunoştinţele dobândite
prin aprofundarea disciplinelor Psihologia experimentală şi analiza datelor, Psihologie
cognitivă, Psihologia personalităţii şi Sociologie sporesc considerabil accesibilitatea temelor
propuse. Aceste prerechizite vor fi foarte utile în rezolvarea temelor de evaluare ce încheie
fiecare modul, a proiectului semestrial precum şi în promovarea examenului de evaluare
finală.

1.3. Descrierea cursului

Cursul de Psihologie Socială face parte din pachetul de discipline fundamentale ale
specializării psihologie, nivel licenţă, din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Disciplina continuă familiarizarea
studenţilor cu problematica psihologiei umane situându-se într-o prelungire firească a cursului
de Psihologie Generală şi într-o relaţie strânsă cu cursurile de Psihologie Cognitivă,
Psihologia Personalităţii respectiv cu cel de Sociologie.
Focusul capitolelor reunite în cursul de psihologie socială este asupra naturii sociale a
fiinţei umane. Importanţa acestei abordări rezidă în simplul fapt al comunalităţii contactului
social. Cotidianul în care trăim ne obligă la multiple interacţiuni cu alţi actori sociali fie pentru
a ne atinge obiectivele, fie pentru a căuta acea „companie socială” de care avem nevoie.
Interacţiunea cu alte persoane reprezintă un punct central al existenţei noastre ca şi „fiinţe
sociale” şi un prilej continuu de reflecţie: în momente şi contexte diferite această interacţiune
este deopotrivă sursa unor momente de satisfacţie (lauda, ajutorul, recunoaşterea socială,
statutul social etc.) precum şi a unor momente de insatisfacţie (respingerea, critica, izolarea
socială etc.).
Scopul psihologiei sociale este de a aborda aceste fenomene într-o manieră
sistematică, prin apelul la metode ştiinţifice, astfel încât să putem obţine informaţii cât mai
precise despre cele mai complexe aspecte ale comportamentelor de natură socială.
Prin lectura capitolelor din cadrul acestui curs vă veţi familiariza cu conceptele şi
modelele teoretice de bază care explică comportamentul uman în context social, altfel spus,
veţi dobândi o grilă riguroasă şi fundamentată de analiză a principalelor fenomene de natură
socială.

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe zece module de învăţare, dintre care primele cinci sunt
parcurse în cadrul primului semestru al anului II de studiu, iar următoarele cinci module sunt
parcurse în cadrul celui de-al doilea semestru din cadrul aceluiaşi an. Modul în care a fost
concepută organizarea acestor module de învăţare corespunzând celor mai cunoscute teorii
ale comportamentului şi cogniţiei sociale este unul de tip progresiv, astfel încât conceptele
dobândite în cadrul primelor sesiuni să stea la baza celor dobândite ulterior. Alegerea acestor
modele teoretice e justificată de validitatea de care au dat dovadă în domeniul ştiinţific.
Pentru o înţelegere aprofundată a informaţiilor pe care le regăsiţi în cadrul fiecărui
modul, vă recomandăm parcurgerea principalelor repere bibliografice sugerate. În situaţia în
care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteţi invitaţi să contactaţi
tutorii disciplinei.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea modulelor de curs menţionate anterior va presupune atât muncă
individuală, muncă de echipă, cât şi întâlniri faţă în faţă (de tipul consultaţiilor) pe parcursul
semestrului.
Prezenţa la consultaţii este facultativă. Aceste întâlniri reprezintă însă un sprijin direct
acordat dumneavoastră din partea titularului si a tutorilor. Scopul acestor consultaţii este, pe
de o parte, de a fixa informaţiile de bază pe care le puteţi accesa în cadrul suportului de curs,
iar pe de altă parte, consultaţiile au rolul de a suplimenta aceste informaţii cu explicaţii
alternative, aplicaţii practice, puncte de dezbatere precum şi de a oferi răspunsuri directe la
întrebările pe care le veţi adresa.

Activitatea individuală o veţi gestiona independent. Finalitatea acesteia constă în

parcurgerea tuturor materialelor bibliografice obligatorii şi rezolvarea proiectului de
semestru. Modalitatea de notare şi ponderea activităţilor obligatorii în nota finală vă sunt
precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare.

Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi

reglementările interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline
presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii
faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;
b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă dată, anunţată cu cel puţin 30 de zile
înaintea datei de depunere a acestuia.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii

În suportul de curs, precum și în fișa disciplinei afișată pe site-ul facultății, sunt
precizate atât referinţele bibliografice obligatorii, cât şi cele facultative. Scopul acestor repere
bibliografice este acela de a vă oferi posibilitatea aprofundării subiectelor discutate, de a
adânci nivelul de înţelegere al acestora, precum şi de a face legătura cu subiecte conexe ce
pot fi abordate prin studiu individual.
Volumul Social Psychology Eight Edition (Fein, F. & Markus, 2011) este referinţa
obligatorie de bază pentru cursul de Psihologie socială II – Cogniția socială. Volumul
realizează o incursiune ştiinţifică în principalele teme ce explorează cogniția socială: teoria
disonanței cognitive, teoria atribuirilor, atitudini și schimbare atitudinală, stereotipuri și
prejudecăți.
Acestui volum i se adaugă o serie de referinţe bibliografice obligatorii care vizează
subiectele abordate în cadrul semestrului şi care sunt specificate la finalul fiecărui capitol din
suportul de curs de pe semestrul aferent. Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie pot
fi accesate fie la Biblioteca Facultăţii de Psihologie din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian
Blaga”, fie în bazele de date electronice disponibile în cadrul Institutului de Psihologie sau
chiar în materialul electronic pe care l-aţi primit. Lucrările pe care aveţi dificultăţi să le
accesaţi pot fi solicitate tutorilor la adresa precizată în datele de identificare ale acestui curs
(prima pagină).
1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Pentru a putea parcurge modulele de învăţare şi a soluţiona sarcinile semestriale, sunt
necesare următoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date şi resursele electronice
suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line)
- imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului II vor fi programate 2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi
studenţii: în luna martie 2019 şi iunie 2019 (calendar orientativ). Pentru informaţii exacte
legate de datele şi locul de desfăsurare al cursurilor, vă rugăm să consultaţi site-ul facultăţii.
Aşa cum am menţionat anterior, scopul acestora este de a sprijini studentul în procesul de
învăţare al acestei discipline, oferind explicaţii suplimentare, punând în discuţie aplicaţii
practice, precum şi soluţionând nelamuririle de conţinut sau cele privind sarcinile semestriale.
Tutorii acestei discipline vor oferi sprijin punctual studenţilor care vor solicita ghidaj
fundamentat în realizarea sarcinilor semestriale
Pentru a valorifica la maxim aceste întâlniri, se recomandă ca pentru prima consultaţie
din cadrul fiecărui semestru să fie parcurse primele 3 module, din materialul de studiu aferent
semestrului II; iar pentru cea de a doua întâlnire se recomandă lectura atentă a ultimelor două
module

1.9. Politica de evaluare şi notare

Nota finală se compune din: a. punctajul obținut la un examen scris susţinut la final
de semestru, în proporţie de 70% (7 puncte); şi b. evaluarea proiectului de semestru predat la
termenul stabilit, în proporţie de 30% (3 puncte).
Condițiile pentru promovarea examenului la Psihologie Socială sunt: realizarea a
minim 50% din punctaj pentru componenta examen (3.5 puncte din 7), iar punctajul cumulat
la examen + proiect să totalizeze cel puțin 4.5 puncte.

Informaţiile necesare pentru realizarea sarcinii semestriale vor fi transmise studenţilor

la o dată ulterioară care să permită realizarea acestora. Pentru ca lucrările realizate să fie luate
în considerare este necesară predarea lor la data stabilită şi în modalitatea comunicată din timp
(electronic sau scriptic) de către titularul acestei discipline. Pentru a obţine punctajul maxim
este necesară soluţionarea tuturor cerinţelor menţionate în enunţul sarcinii, la un nivel calitativ
ridicat, conform cerinţelor precizate în enunţ.

Lucrările predate după termenul limită menţionat nu vor fi luate în considerare. Vă

rugăm, deci, să organizați din timp predarea acestora.

Studentul poate solicita feedback privind punctajul obţinut prin contactarea titularului sau a
tutorilor prin email.

1.10. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de catre studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada
originalităţii. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptate spre
notare.
- Orice tentativă de fraudă va fi sancţionată prin acordrea notei minime sau prin exmatriculare.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afişaj electronic.
- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea
lor nu va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi:

Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprima disponibilitatea, în limita
constrângerilor tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a
informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral etc.) în funcţie de tipul
dizabilităţii cursantului, condiția fiind ca acest lucru să fie comunicat cu cel puțin două
săptămâni înainte de data susținerii examenului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate,
facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o
planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de
dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii şi titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul,
abordarea temelor de reflecţie propuse în cadrul fiecărui modul, precum şi soluţionarea
temelor de evaluare propuse vor asigura un nivel înalt de înţelegere a conţinutului tematic şi
totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.
1.13. Comunicare online
Anunţurile privind disciplina Psihologie socială II vor fi comunicate fie prin
intermediul e-mail-ului, via reprezentantul studenţilor, fie prin secţiunea anunţuri de pe site-
ul Departamentului de Psihologie. Verificarea periodică a căsuţei de e-mail, respectiv a site-
ului Departamentului este absolut neceară şi intră în responsabilitatea studentului.
Pentru a facilita comunicarea electronică, în momentul în care iniţiaţi o conversaţie
via e-mail cu tutorii disciplinei, asiguraţi-vă că:
 daţi un titlu succint şi relevant e-mail-ului (ex. Întrebare bibliografie Psi
Socială ID)
 începeţi corpul e-mail-ului cu oferirea unor date de identificare: numele
dvs., anul de studii, forma de învăţământ
 adresaţi întrebarea de interes, oferind toate detaliile necesare

Biografia titularului de curs

Oana Fodor este lector universitar în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
UBB. Doctoratul i-a fost acordat în cadrul Universităţii din Tilburg şi predă cursuri de
Psihologie Socială, Diagnoză Organizațională, Dezvoltare Organizațională, Metode de
optimizare a performanței grupurilor. Interesele sale de cercetare includ dinamica echipei (cu
focus pe cogniţia și dinamica emoțională a echipei), cogniţia socială (în special studiul
stereotipurilor şi a prejudecăţii în context organizaţional), precum şi dinamica și efectivitatea
sistemelor de tip multi-echipă. A publicat lucrări pe aceste teme în Frontiers in Psychology,
Ergonomics, Journal of Managerial Psychology, Team Performance Management, precum şi
în alte jurnale.
 MODUL 1
CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE (1)
REPREZENTĂRILE SOCIALE

Scopul modulului:
 Familiarizarea studentului cu modul în care indivizii îşi construiesc şi utilizează realitatea
socială – formarea reprezentărilor sociale.

Obiectivele modului:

La finalul acestui modul, studenţii trebuie:

 Să poată defini şi descrie reprezentările sociale, ca mod de
construire a realităţii sociale, din perspectiva teoriilor lui Emile
Durkheim, Moscovici şi Abric
 Să poată descrie comparativ paradigmele reprezentării sociale
 Să poată defini noţiunile de reprezentare socială, arhetipuri, nod
central, elemente periferice
 Să descrie funcţiile reprezentărilor sociale, ale elementelor
periferice si nodului central
 Să identifice metodele de cercetare propuse de Jung, Durkheim,
Moscovici si Abric, de cercetare a reprezentărilor sociale
 Să identifice limitele si criticile paradigmelor reprezentărilor
sociale

Cuvinte cheie: paradigma reprezentărilor sociale, funcțiile nodului central, funcțiile

periferice, funcțiile reprezentărilor sociale, modelul cogniției sociale

Schema logică a modului

În acest capitol vom analiza teoriile referitoare la reprezentările sociale. Vom explora
paradigma reprezentărilor sociale, din perspectiva lui:
  Emile Durkheim care vede reprezentările sociale ca rezultate ale acţiunii
colective, sau produse sociale obiectivate în mituri, legende şi tradiţii populare,
 Moscovici care consideră că reprezentările sociale au rol de convenţionalizare
şi prescriptiv
 Abric care formulează teoria oganizării reprezentărilor sociale în jurul nodului
central şi identifică patru funcţii ale reprezentărilor sociale: de cunoaştere,
identitară, de orientare şi justificativă.

Temă de reflecţie 1: Încercați să definiți conceptul de reprezentare socială.

Cum considerați că se nasc aceste reprezentări sociale?

Paradigma reprezentărilor sociale

Emile Durkheim

Primul autor care utilizează termenul de reprezentare socială este renumitul sociolog
Emile Durkheim. În 1895 acesta definea reprezentările sociale1 ca rezultat ale acţiunii
colective sau produse sociale obiectivate în mituri, legende şi tradiţii populare. Studiul
comparativ al acestor produse culturale poate oferi date relevante cu privire la dinamica
reprezentărilor sociale. Interacţiunile dintre membrii unei comunităţi presupun o interpretare
colectivă a celor mai importante aspecte ale nişei ecologice în care trăiesc membrii respectivei
comunităţi. Aceste interpretări colective sau reprezentări sociale cum le numeşte Durkheim
se reflectă în produsele culturale ale respectivei comunităţi. În opinia lui Durkheim, singura
modalitate de studiere a modului în care reprezentările sociale fuzionează, se separă sau se
influenţează reciproc este prin analiza produselor socio-culturale în care apar aceste
reprezentări. La Durkheim termenul de reprezentări sociale nu se referă la modul în care
membrii unei comunităţi îşi reprezintă realitatea socială (aşa cum s-a impus el ulterior în

1
Reprezentarea socială = rezultatul acţiunii colective sau produse sociale, obiectivate în mituri, legende şi
tradiţii
paradigma reprezentărilor sociale) ci la modul în care aceste reprezentări colective sunt
reflectate în produsele culturale.

Temă de reflecţie 2: Identificați în realitatea socială românească o

reprezentare socială ca rezultat al acțiunii colective. Cum o recunoașteți?
Cum a luat naștere această reprezentare socială?

Paradigma reprezentărilor sociale apare în cea de-a doua jumătate a secolului trecut
într-un context ştiinţific dominat de psihologia socială de orientare behavioristă. Autorul care
consacră termenul de reprezentare socială este S. Moscovici care publică în 1962 volumul
„Psihanaliza, imaginea şi publicul său”. Termenul de reprezentare socială este însă introdus
de Emile Durkheim (1895) pentru a diferenţia modul în care se structurează şi evoluează
reprezentările colective asupra realităţii sociale de modul în care se structurează reprezentările
individuale despre aceeaşi realitate. Prezentăm în tabelul de mai jos câteva definiţii ale
conceptului de reprezentare socială.

Autorul, Definiţia
anul
Moscovici, Reprezentarea socială:
1961 - este o instanţă intermediară între concept şi percepţie care permite atât
cunoaşterea realităţii cât şi crearea ei
- ea orientează şi organizează conduitele şi actele de comunicare socială.
Abric, 1984 Reprezentările sociale:
- sunt produsul şi procesul unei activităţi mentale, prin care un individ sau
un grup reconstituie realul cu care se confruntă şi-i atribuie o semnificaţie
specifică.
Jodelet, 1989 Reprezentarea socială:
- este o formă de cunoaştere elaborată şi împărtăşită social, având un scop
practic şi concurând la construirea unei realităţi comune unui ansamblu
social.
 De Rosa, O reprezentare socială:
1995 - este întotdeauna o reprezentare a ceva (obiectul) şi a cuiva (subiectul),
fiind influenţată de caracteristicile lor. Interacţiunea dintre subiect şi obiect
este elementul central al unei reprezentări sociale.
Flament, O reprezentare socială:
1995 - este un ansamblu organizat de cogniţii relative la un obiect, împărtăşite
de membrii unei populaţii omogene în raport cu acest obiect.

Serge Moscovici

Conform teoriei iniţiale propuse de Moscovici (1961) reprezentările sociale îndeplinesc două
roluri. În primul rând, reprezentările sociale convenţionalizează persoanele, obiectele şi
evenimentele sociale. În al doilea rând, reprezentările sociale au un caracter prescriptiv. Ele
se impun cu o forţă irezistibilă în determinarea acţiunilor şi conduitelor individuale. Cu toate
că Moscovici tratează cele două roluri ale reprezentărilor sociale ca independente, la o analiză
atentă a argumentelor oferite de Moscovici (1995), putem afirma că aceste două roluri
îndeplinite de reprezentările sociale sunt interelaţionate.

Rolul de convenționalizare al reprezentărilor sociale

Conform primului dintre aceste roluri, reprezentările sociale conţin o serie de categorii
instituite prin consens social. Cu alte cuvinte elementele reprezentărilor sociale sunt instituite
prin consens social. Aceste elemente permit membrilor comunităţii să înţeleagă într-o manieră
unitară contextul social al nişei lor ecologice. Acest rol facilitează şi procesele de comunicare
la nivel social. În condiţiile în care membrii unei comunităţi înţeleg într-o manieră unitară
realitatea, ei îşi pot dezvolta şi un sistem unitar de semne şi simboluri pe care să le folosească
pe parcursul procesului de comunicare. Rolul de convenţionalizare a realităţii sociale este însă
în opinia noastră strâns legat de rolul prescriptiv al reprezentărilor sociale. În accepţiunea lui
Moscovici (1995) reprezentările sociale ne sunt impuse, sunt transmise peste generaţii, fiind
rezultatul unor schimbări continue şi dezvoltări ce apar în decursul timpului. Elementele
constituente ale reprezentărilor sociale sunt rezultatul interacţiunii dintre o comunitate
oarecare şi realitatea socială, interacţiuni desfăşurate pe parcursul mai multor generaţii
succesive.

Temă de reflecţie 3: Identificați rolul de convenționalizare al unui

eveniment social (ex. nunta)

Rolul prescriptiv al reprezentărilor sociale

Aceste elemente ajung să se impună cu o forţă irezistibilă şi să capete o valoare
normativă pentru comportamentul indivizilor în contex social. De aici rezidă funcţia
prescriptivă a reprezentărilor sociale asupra conduitei individuale. Nu putem însă să discutăm
despre funcţia prescriptivă fără a lua în considerare rolul de convenţionalizare al realităţii
sociale. Instituind un sistem unitar de percepere şi reprezentare a realităţii sociale în cadrul
unei comunităţi, se dezvoltă implicit şi un sistem de recompense şi pedepse care îi vizează pe
aceia care nu subscriu acestui sistem. Prin urmare putem concluziona că funcţia prescriptivă
pe care reprezentările sociale o au asupra conduitei îşi are rădăcinile în rolul de
convenţionalizare a realităţii.

Jean Claude Abric

Alături de Moscovici, care lansează şi impune termenul de reprezentare socială, Abric

are o serie de contribuţii esenţiale la dezvoltarea acestei paradigme. El propune teoria
organizării reprezentărilor sociale în jurul unui nod central, dar realizează şi o sinteză a celor
mai importante funcţii ale reprezentărilor sociale. În conformitate cu abordarea propusă de
Abric, orice reprezentare socială este organizată în jurul unui nod central. Astfel o
reprezentare este compusă din elemente centrale (ce formează nodul central al reprezentării)
şi elemente periferice organizate în jurul nodului central. Nodul central al oricărei
reprezentări sociale are două funcţii principale: funcţia generativă şi funcţia organizatorică
(Abric, 1995).
 Funcţiile nodului central

funcţia generativă funcţia organizatorică

- structura reprezentării sociale depinde - nodul central determină natura

de nodul central al acesteia
- elementele periferice ale reprezentării
sociale se generează şi se transformă în
funcţie de nodul central al acestei
reprezentări → nodul central al
reprezentării generează în concluzie
structura acesteia.
legăturilor care unesc între ele elementele
reprezentării
- nodul central al unei reprezentări sociale
este elementul care uneşte şi stabilizează
celelalte elemente ale reprezentării.
Datorită celor două funcţii ale sale, nodul
central este elementul cel mai stabil şi mai
important al unei reprezentări sociale
(Abric, 1995).

Funcţiile elementelor periferice

funcţia de concretizare funcţia de reglare funcţia de apărare

- se referă la faptul că - se referă la faptul că - se referă la faptul că elementele

elementele periferice
conferă reprezentării un
caracter contextual,
îmbrăcând nodul central cu
elemente concrete ce
integrează elementele
situaţiei relativ la care se
produce reprezentarea
elementele periferice ale
reprezentării sociale sunt mai
suple şi mai flexibile decât
nodul central al acesteia şi
prin urmare ele se pot ajusta
şi modifica mai uşor în acord
cu schimbările ce apar
permanent în mediul social.
- elementele periferice
„constituie aspectul dinamic
şi evolutiv al reprezentării”
(Abric, 1995, p. 118).
periferice sunt mai aproape de interfaţa
dintre contextul social (dinamic şi în
continuă schimbare) şi reprezentarea
socială → ele se interpun practic între
contextul social (realitatea socială) şi
nodul central al reprezentării → funcţia
de protecţie pe care o au elementele
periferice pentru nodul central al
reprezentării
- prin protejarea nodului central al
reprezentării sociale, se păstrează o
consistenţă internă şi o coerenţă a
reprezentărilor.
- în condiţiile în care nodul central al
unei reprezentări s-ar schimba, această
schimbare ar antrena o adevărată
bulversare a reprezentării → există prin
urmare tendinţa ca o reprezentare socială
să se schimbe mai degrabă prin ajustarea
elementelor sale periferice decât prin
schimbarea nodului său central
 Câteva modalităţi prin care se poate modifica o reprezentare socială la nivelul
elementelor sale periferice sunt reponderarea elementelor periferice ale reprezentării şi
reponderarea relaţiei dintre aceste elemente cu nodul central al reprezentării, interpretări noi
asociate elementelor periferice, integrarea condiţională în elementele periferice ale
reprezentării a unor aspecte contradictorii. Prin aceste modificări ce survin la nivelul
elementelor periferice, nodul central rămâne nemodificat, în timp ce reprezentarea se poate
ajusta şi schimba în concordanţă cu schimbările survenite în mediul social, ea poate chiar
integra elemente contradictorii ale contextului social (Abric, 1995).

Între 1984 şi 1989 Abric realizează o serie de cercetări empirice în care testează
asumpţiile teoriei nodului central al reprezentărilor sociale. Abric studiază reprezentarea
socială a artizanului într-o populaţie de nonartizani din sudul Franţei. Într-o primă etapă Abric
utilizează ancheta de teren şi chestionarul pentru a culege date relative la modul în care
membrii comunităţii studiate îşi reprezintă obiectul social studiat (artizanul). A analizat datele
culese prin 40 de interviuri structurate şi 80 de chestionare prin tehnica identificării
similitudinilor. A identificat în urma acestei analize 4 elemente care au apărut cel mai frecvent
atât în interviuri cât şi în răspunsurile la chestionare. Abric denumeşte aceste elemente care
apar cel mai frecevent şi au cel mai înalt grad de generalitate (sunt menţionate atât în interviuri
cât şi în răspunsurile la chestionare) elemente constituente ale nodului central al reprezentării.
Restul elementelor care rezultă din analiza datelor au fost organizate în jurul acestor elemente
centrale (Abric, 1995).

În concluzie, o metodă de cercetare a reprezentărilor sociale este analiza interviurilor

în combinaţie cu datele obţinute de la chestionare. Se conduc interviuri în care se solicită
subiecţilor (membrilor comunităţii studiate care trebuie să fie o populaţie omogenă în raport
cu obiectul social studiat) să expună cunoştinţele pe care le au despre obiectul social studiat.
Din aceste interviuri realizate iniţial se pot extrage o serie de dimensiuni pe baza cărora
ulterior se poate construi un chestionar. Îmbinarea celor două metode de cerecetare are
avantajul că permite o analiză detaliată a modului în care membrii unei comunităţi îşi
reprezintă realitatea socială. Din interviu se obţin date ample şi totodată descrieri coerente
care permit ulterior analiza relaţiei dintre elementele reprezentărilor sociale. Deoarece
discursul subiecţilor intervievaţi nu este constrâns de o serie de cerinţe stricte (ca în cazul
chestionarului) prin analiza acestui discurs se poate identifica structura reală a reprezentării
sociale aşa cum este ea împărtăşită de membrii comunităţii respective. Pe de altă parte prin
utilizarea chestionarului pentru culegerea datelor se obţin date obiective care pot fi ulterior
supuse analizelor statistice. Rezultatele statistice obţinute în urma analizei chestionarelor vor
completa analiza interviurilor şi astfel se poate contura o formă cât mai exactă a reprezentării
obiectului social studiat. În figura de mai jos prezentăm un fragment din schema reprezentării
sociale a artizanului aşa cum a rezultat ea din studiul realizat de Abric.

Calificat Minuţios Din ce în ce mai puţini artizani

Serios
Adaptată clientului
Stivit de taxe

Conştiincios Muncă manuală

Personalizat

Mai bine
finisat
Independentă

Greu de găsit
Fragment dintr-o reprezentare socială organizată în jurul nodului central (adaptată
după Abric, 1995)

În 1989 Abric realizează şi un studiu experimental pentru a verifica ipoteza nodului

central. Aşa cum rezultă din prezentarea cercetării sale anterioare, elementele nodului central
sunt elementele identificate în interviuri cu cea mai mare frecvenţă şi care apar şi în
răspunsurile subiecţilor la chestionar (au un grad ridicat de consistenţă într-o populaţie
omogenă în raport cu obiectul social studiat). În studiul experimental, Abric solicită unui lot
de 92 de subiecţi (studenţi) să realizeze două sarcini. Prima dintre acestea consta în realizarea
unor asociaţii libere pornind de la cuvântul artizan, iar cea de-a doua dintre acestea consta în
trieri ierarhice succesive a termenilor rezultaţi din asociaţiile libere. Datele au fost prelucrate
utilizând doi indicatori: frecvenţa cu care apare termenul respectiv în lista de termeni rezultată,
iar cel de-al doilea este locul pe care îl ocupă termenul (rangul) în urma demersului de
clasificare realizat de subiecţi. Prin calculul corelaţiei dintre rang şi frecvenţă s-au extras
elementele centrale ale reprezentării. Rezultatele obţinute în acest studiu experimental au fost
identice cu cele obţinute în urma primului studiu. Acest lucru este interpretat de Abric ca o
confirmare a faptului că într-adevăr reprezentările sociale sunt organizate în jurul unui nod
central.

Temă de reflecţie 4: Gândiți o cercetare în care să testați asumpțiile

nodului central al reprezentărilor sociale.

Integrând cercetările din domeniul reprezentărilor sociale, Abric aminteşte 4 funcţii

ale acestor reprezentări: de cunoaştere, identitară, de orientare şi justificativă.

Funcțiile reprezentărilor sociale

1. de cunoaştere 2. identitară 3. de orientare 4. justificativă

Temă de reflecţie 7: Luând ca suport o reprezentare socială,

identificați-i funcțiile. În ce condiții poate lipsi una din aceste funcții?

Prezentăm în cele ce urmează un experiment ilustrativ pentru studierea modului în

care activarea reprezentărilor sociale influenţează comportamentul, experiment realizat de
Faucheux şi Moscovici (1968). Participanţii la experiment erau solicitaţi să participe la un joc
de cărţi. Autorii au folosit două loturi de subiecţi. Ambelor loturi li s-a cerut să încerce să
identifice regulile jocului de cărţi (jocul era identic pentru ambele grupuri). Unui lot i s-a spus
însă că joacă împotriva naturii, iar celui de-al doilea lot i s-a specificat că joacă împotriva
şansei. În opinia celor doi cercetători prima sintagmă (joc împotriva naturii) evocă o imagine
mai comprehensivă şi controlabilă comparativ cu cea de-a doua sintagmă (joc împotriva
şansei). Ipoteza studiului era că acţiunile şi implicit performanţele indivizilor vor fi
dependente de reprezentările sociale activate. Cum sintagmele de prezentare ale jocului erau
diferite, autorii au asumat faptul că şi reprezentările sociale activate vor fi diferite. Astfel un
joc împotriva naturii înseamnă de fapt un joc împotriva unui adversar predictibil, în virtutea
faptului că natura este organizată şi funcţionează în baza unor reguli. Dimpotrivă jocul
împotriva şansei evocă o reprezentare a unui adversar imprevizibil, al cărui comportament nu
poate fi determinat şi înţeles pentru faptul că acest comportament nu este bazat şi organizat
prin reguli care să poată fi uşor deduse. Prin urmare, în virtutea acestui raţionament, subiecţii
care erau anunţaţi că vor juca împotriva naturii vor încerca să identifice regulile care stau la
baza jocului de cărţi, în timp ce subiecţii care erau anunţaţi că vor juca împotriva şansei nu se
vor strădui să identifice astfel de reguli în comportamentul adversarului. Prin urmare ipoteza
specifică a studiului este aceea că procentul subiecţilor care vor descoperi regulile jocului de
cărţi va fi semnificativ mai ridicat în cazul subiecţilor informaţi că joacă împotriva naturii
comparativ cu subiecţii informaţi că joacă împotriva şansei. Rezultatele studiului sunt
concordante cu această ipoteză. Astfel, 38 din cei 40 de subiecţi informaţi că joacă împotriva
naturii au identificat corect regula jocului de cărţi, în timp ce doar 12 din cei 40 de subiecţi
informaţi că joacă împotriva şansei descoperă corect regulile repective (Faucheux &
Moscovici, 1968).

Limite și critici
Conform teoriei reprezentărilor sociale, reprezentările sociale sunt activate de stimuli
specifici, iar conduita individului este influenţată de conţinutul reprezentării activate. Stimulul
şi reacţia la acesta sunt însă indisociabile în viziunea acestei teorii. Moscovici afirmă că „nu
există o graniţă clară între universul exterior şi universul interior al individului sau al grupului.
Subiectul şi obiectul nu sunt în mod necesar distincte. Obiectul este inclus într-un context
social activ care este conceput, cel puţin parţial, de către individ sau de către comunitate”
(Moscovici, 1969, p. 9). Abric susţine asemeni lui Moscovici că „acest obiect este înscris într-
un context activ, acest context fiind, cel puţin parţial, conceput de către individ sau de către
grup ca prelungire a comportamentului său, a atitudinilor şi a normelor la care se referă. Cu
alte cuvinte stimulul şi răspunsul sunt indisociabile: ele se formează împreună” (Abric, 1995,
p. 107-108). Lipsa de disociere între stimul şi reacţie este în mod evident o reacţie la
behaviorismul ortodox. În perspectiva behavioristă, teza principală este aceea că orice
comportament este determinat de stimuli şi menţinut de consecinţele sale. Se face prin urmare
o distincţie clară între stimul şi reacţie.
Paradigma reprezentărilor sociale vine să critice această abordare reducţionistă. De
altfel şi psihologia cognitivă aduce o serie de critici behaviorismului tradiţional. În abordările
cognitive teza principală este aceea că orice comportament este determinat de prelucrările
informaţionale amorsate de stimuli şi este menţinut de consecinţele sale percepute. Psihologia
cognitivă interpune prin urmare termenul de prelucrări informaţionale (şi implicit pe acela de
reprezentare) între stimul şi reacţie, precum şi între consecinţele comportamentului şi
comportamentul în sine. Cu toate că psihologia cognitivă aduce această modificare tezei
principale a behaviorismului ortodox, ea păstrează o distincţie conceptuală clară între stimul
şi răspuns. În perspectiva cognitivă stimulul şi reacţia sunt clar disociate. Nu acelaşi lucru se
poate spune şi despre paradigma reprezentărilor sociale. În această paradigmă stimulul şi
reacţia sunt indisociabile. Un anumit răspuns sau reacţie comportamentală poate redeveni la
rândul său stimul. Schematic asumpţiile celor trei mari orientări (behaviorismul,
cognitivismul, paradigma reprezentărilor sociale) în interpretarea comportamentului social
sunt reprezentate în figura de mai jos.

A B C
STIMUL SOCIAL COMPORTAMENT SOCIAL CONSECINŢE

Modelul ABC (antecedents, behavior, consequences) de inspiraţie behavioristă

STIMUL Prelucrări COMPORTAMENT

SOCIAL informaţionale SOCIAL CONSECINŢE

Prelucrări
informaţionale

Modelul cognitivist de determinare a comportamentului social

 CONTEXT SOCIAL

STIMULI SOCIALI
(obiecte, persoane, grupuri, fenomene,
evenimente, comportamente)

Comportament Comportament
1 2

REPREZENTĂRI SOCIALE ÎMPĂRTĂŞITE

(Categorii simbolice, imagini)

Individ 1 Individ 2

Cunoaşterea şi construirea realităţii sociale conform paradigmei cogniţiei sociale

În paradigma reprezentărilor sociale, individul cunoscător al realităţii sociale este în

acelaşi timp un constructor al acesteia. Putem cunoaşte elementele contextului social doar
prin intermediul reprezentărilor sociale împărtăşite. Reprezentările sociale sunt cele care
mijlocesc cunoaşterea realităţii sociale. Agentul cunoscător nu are însă un rol pasiv în
cunoaşterea acesteia. El interacţionează cu contextul social al nişei sale ecologice. În urma
acestei interacţiuni el ajunge să schimbe realitatea socială. Prin urmare interacţiunea dintre
cunoscător şi obiectul cunoaşterii este o interacţiune dinamică ai cărei parametrii se schimbă
permanent. Comportamentul individului (realizat ca urmare a activării unei reprezentări
sociale) devine stimul şi implicit parte a realităţii sociale. Desigur interpretarea este coerentă
şi la nivel descriptiv este foarte comprehensivă. Dacă trecem însă spre nivelul explicaţiei
ştiinţifice, paradigma reprezentărilor sociale nu dovedeşte a avea aceleaşi veleităţi. Lipsa unei
distincţii clare între stimul şi răspuns, între agentul cunoscător şi obiectul cunoscut limitează
serios puterea explicativă a acestei paradigme. Se ştie că explicaţia ştiinţifică are la bază
principiile raţionalităţii, ale experimentării şi inferenţei statistice. Cu siguranţă paradigma
reprezentărilor sociale are o serie de lacune dacă o privim în lumina - este drept, uneori excesiv
de restrictivă şi reducţionistă - a acestor principii. Este mai dificil să specificăm o relaţie
cauzală univocă între reprezentările sociale şi comportament, precum şi între stimulii sociali
şi comportament, atâta timp cât în aserţiunile teoretice ale acestei paradigme aceste aspecte
sunt indisociabile.
Într-o paradigmă în care un răspuns nu este cu necesitate o reacţie la un stimul, iar
stimulul poate fi determinat de reacţia comportamentală a individului este dificil să se
realizeze aserţiuni teoretice care să fie verificate ulterior prin cercetări empirice. Un individ
poate să exprime o opinie relativă la un obiect, iar această opinie devine o parte constituentă
a obiectului social. De asemenea obiectul poate fi reconstruit în funcţie de reprezentarea
socială ce i se ataşează, reprezentare care îl şi defineşte. În fine reprezentarea socială este
constituită în funcţie de relaţia dintre subiect şi obiect, cu alte cuvinte în funcţie de relaţia ce
se stabileşte între individ şi stimulii sociali. Ca o concluzie generală ce se poate extrage de
aici putem afirma că nu există realitate în afara reprezentărilor sociale, iar reprezentările
sociale se constituie ca funcţie a interacţiunii dintre individ şi realitatea socială. Construim
deci şi cunoaştem realitatea socială prin intermediul reprezentărilor sociale.

Rezumat
PARADIGMA REPREZENTĂRILOR SOCIALE.
EMILE DURKHEIM este primul autor care utilizează termenul de reprezentare socială.
Studiul comparativ al acestor produse culturale poate oferi date relevante cu privire la
dinamica reprezentărilor sociale. Termenul de reprezentare socială este însă introdus de Emile
Durkheim (1895) pentru a diferenţia modul în care se structurează şi evoluează reprezentările
colective asupra realităţii sociale de modul în care se structurează reprezentările individuale
despre aceiaşi realitate.

MOSCOVICI. Conform teoriei iniţiale propuse de Moscovici (1961) reprezentările sociale

îndeplinesc rolurile: convenţionalizează persoanele, obiectele şi evenimentele sociale şi au
caracter prescriptiv.

ABRIC. El este cel care propune teoria organizării reprezentărilor sociale în jurul unui nod
centrel, dar realizează şi o sinteză a celor mai importante funcţii ale reprezentărilor sociale.
Confrom teoriei lui, reprezentarea este compusă din elemente centrale, ce formează nodul
central şi elemente periferice organizate în jurul nodului central. Funcţiile nodului central
sunt: funcţia generativă şi funcţia organizatorică, iar funcţiile elementelor centrale sunt: de
concretizare, de reglare şi de apărare. Funcţiile reprezentărilor sociale sunt: de cunoaştere,
identitară, de orientare şi justificativă.

Exerciții:
1. Analizați și ilustrați printr-un exemplu, în ce situații sociale (ex.
educaționale, organizaționale), ați putea utiliza modelul cognitivist
pentru a schimba comportamente sociale.
2. Dezbateți în grupul dumneavoastră sursele care pot influența
reprezentările sociale pe care le dezvoltăm de-a lungul evoluției noastre.

Evaluare – subiecte redacționale:

1. Definiți reprezentarea socială.
2. Care sunt funcțiile nodului central? Descrieți aceste funcții.
3. Descrieți fiecare funcție a elementelor periferice.

Bibliografie minimală obligatorie

Abric, J.C. (1997). Reprezentările sociale: aspecte teoretice. În Neculau, A. Reprezentările
sociale, Iaşi: Polirom
Curşeu, P.L. (2005). Making sense of social reality, Cogniţie, creier, comportament, IX, 4,
599-608
Curşeu, P.L., Pop-Curşeu. (2011). Alive after Death: An Exploratory Cultural Artifact
Analysis of the Merry Cemetery of Săpânţa, Journal of Community & Applied Social
Psychology, 21: 371–387.
 MODUL 2
CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE (II)
COGNIŢIA SOCIALĂ

Scopul modulului:
 Familiarizarea studentului cu modul în care indivizii îşi construiesc realitatea socială şi
modul în care cogniţia socială le influențează comportamentul.

Obiectivele modului:

La finalul acestui modul, studenţii trebuie:

 Să poată descrie comparativ teoria individualistă şi colectivistă din
paradigma cogniţiei sociale
 Să poată să descrie cele patru accepţiuni ale individului ca agent
cunoscător al realităţii sociale Fiske şi Taylor (1993), Leyens şi
Dardene (1996)
 Să poată să definească conceptele de: atribuire, erori motivaţioanle
de atribuire, erori cognitive de atribuire
 Să poată numi limitele şi criticele fiecărei teorii
 Să identifice şi definească tipurile de atribuiri
 Să identifice şi explice erorile de atribuire

Cuvinte cheie: paradigma cogniției sociale, atribuire, erori de atribuire, teoria inferențelor
corespondente, teoria covarianței, tipurile de atribuire

Schema modulului
Acest modul începe cu prezentarea direcţiilor generale de dezvolare a paradigmei
cogniţiei sociale. Thompson identifică, în acest sens, o perspectivă individualistă şi una
colectivistă de dezvoltare a paradigmei cogniţiei sociale. Vom trece în revistă, apoi, cele mai
reprezentative perspective ale acestei paradigme: paradigma agentului ce caută consistenţă
internă şi şi echilibrul cognitiv, omul de ştiinţă naiv, agentul ce procesează distorsionat
informaţia disponibilă în contextul social şi respectiv tacticianul motivat.
 Teoria atribuirii, Heider, 1958 deschide un nou domeniu de cercetare în domeniul
psihologiei sociale. În teoria lui Heider, atribuirea este unul dintre procesele prin care „omul
cuprinde realitatea şi poate să o prezică şi să o stăpânească” şi tocmai datorită acestui fapt,
atribuirea stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor interpersonale. Vom trece teoria
dezechilibrului cognitiv.
Jones & Davis au dezvoltat teoria atribuirilor cauzale, identificând două tipuri de erori
de atribuire (cognitive şi motivaţionale) pentru heteroatribuiri: erorile motivaţionale şi pe cele
cognitive. Criticile şi limitele teoriei inferenţelor corespondente vor fi şi ele trecute în vedere.
Teoria covarianţei are ca şi interogaţie centrală: ce tip de informaţii sunt utilizate pentru a
realiza atribuirile cauzale?. Astfel, Kelley descrie două situaţii distincte: individul care
primeşte informaţii din diverse surse şi poate extrage din analiza acestor surse regularităţi care
să-i permită să realizeze atribuiri cauzale; şi individul observă un singur eveniment /
comportament şi trebuie să realizeze inferenţe şi să identifice factori care este posibil să fi
determinat acest comportament.
Atribuirile pot fi analizate pe mai multe criterii, iar erorile de atribuire vor fi decrise
la finalul acestui modul.

PARADIGMA COGNIŢIEI SOCIALE

Paradigma cogniţiei sociale este în prezent cu certitudine cea mai cunoscută

paradigmă de studiu a modului în care indivizii îşi reprezintă realitatea socială. Thompson
(1998) identifică două direcţii generale de dezvoltare a acestei paradigme:
 perspectivă individualistă, elementul central al acestei perspective constând în
cercetarea modului în care indivizii îşi reprezintă realitatea socială.
 perspectiva colectivistă, centrându-se asupra modului în care membrii unei
comunităţi împărtăşesc o modalitate anume de a-şi reprezenta şi de a se raporta
la realitatea socială (Thompson, 1998).

1. Perspectiva individualistă asupra cogniţiei sociale

 Asumpţia de bază a acestei perspective este aceea că stimulii sociali sunt o categorie
aparte de stimuli şi influenţa lor asupra comportamentului este una particulară, mediată de
modul în care ei sunt reprezentaţi în sistemul cognitiv al individului.
Spre exemplu o anumită sumă de bani oferită unui individ poate determina
comportamente diferite din partea acestuia în funcţie de reprezentarea pe care o activează
acest stimul (bani oferiţi de o altă persoană). Dacă individul ţintă îşi reprezintă suma oferită
ca o tentativă de mituire, comportamentul va fi diferit comparativ cu situaţia în care individul
respectiv îşi reprezintă suma respectivă ca pe o recompensă meritată pentru un efort (sau
serviciu) oarecare. Desigur că acest exemplu, deja prototipic, oferit de Fiske & Taylor (1993)
poate recunoaşte variaţii transculturale, în special dacă ne referim la modul în care unele
persoane din administraţia autohtonă se raportează la primirea unor sume de bani reprezentând
în mod evident mită. Putem afirma că ipoteza conform căreia perceperea sumei de bani ca o
tentativă de mituire va antrena un comportament de refuzare a sumei respective are o validitate
relativă, cel puţin în anumite contexte culturale.

Temă de reflecţie 1: Ce fel de comportamente poate să determine o glumă?

Gândiți un alt exemplu de stimul social al carui reprezentare diferită
influențează comportamentul persoanelor.

Comportamentul social este influenţat de reprezentarea pe care o avem relativ la

stimulii sociali chiar şi în condiţia absenţei stimulilor respectivi din câmpul perceptiv al
individului. Comportamentul nostru social este prin urmare determinat de modul în care ne
reprezentăm realitatea socială. Spre deosebire de paradigma reprezentărilor sociale, în
paradigma cogniţiei sociale realitatea socială este un dat obiectiv (ea există independent de
existenţa individului). Individul îşi construieşte o imagine (reprezentare) coerentă despre
această realitate, reprezentare care să-i permită adaptarea oprimă la această realitate.
O altă asumpţie a paradigmei cogniţiei sociale este aceea că nu numai cauzele
comportamentului social sunt de natură cognitivă ci şi consecinţele acestui comportament sunt
de natură cognitivă.
Atât comportamentul, cât şi emoţiile (fie că ele sunt pre sau postcognitive) sunt
etichetate şi reprezentate în sistemul cognitiv al individului. În concluzie, putem spune, în
acord cu paradigma reprezentărilor sociale, că un individ îşi reprezintă în sistemul cognitiv
atât prerechizitele, cât şi consecinţele (urmările) unui comportament. În aceste condiţii, ne
interesează pe de o parte modul în care individul îşi reprezintă realitatea socială, emoţiile pe
care le trăieşte în raport cu aceasta şi acţiunile sale în context social, iar, pe de altă parte,
modul în care individul transformă aceste reprezentări.
Analizând cercetările cele mai reprezentative ale paradigmei cogniţiei sociale
Fiske şi Taylor (1993), precum şi Leyens şi Dardene (1996) citează 4 accepţiuni ale
individului ca agent cunoscător al realităţii sociale: cel ce caută consistenţa internă şi
echilibrul cognitiv, omul de ştiinţă naiv, agentul ce procesează distorsionat informaţia
disponibilă în contextul social şi respectiv tacticianul motivat.

2. Perspectiva agentului ce caută consistenţa internă şi echilibrul cognitiv

Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că dezechilibrul perceput între

două cogniţii sociale (reprezentări cognitive) determină apariţia unei stări de tensiune psihică
pe care individul încearcă să o rezolve: prin urmare există o tendinţă general umană de a căuta
consistenţa internă şi echilibrul cognitiv (echilibrul între reprezentările cognitive activate
simultan).

Temă de reflecţie 2: Ați trecut vreodată printr-o situație de dezechilibru dintre

două cogniții sociale? Cum a fost restaurat echilibrul?

Cele mai ilustrative teorii pentru această perspectivă sunt:

 teoria asimetriei cognitive (Newcomb, 1953),
 teoria dezechilibrului cognitiv (Heider, 1958),
 teoria incongruenţei cognitive (Osgood & Tanenbaum, 1955) şi
 teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957).

Temă de reflecţie 3: Încercați să găsiți două cogniții contradictorii care se pot

activa în timpul angajării în comportamentul de fumat.
 3. Perspectiva omului de ştiinţă naiv

Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că individul încearcă să găsească (să
caute) explicaţii plauzibile pentru propriul comportament, comportamentul celorlalţi precum
şi pentru alte evenimente sociale.
Cele mai ilustrative teorii sunt:
 teoriile implicite asupra personalităţii (Asch, 1946; Anderson, 1981) şi
 teoria atribuiri (Heider, 1958).

4. Perspectiva agentului ce procesează distorsionat informaţia socială

Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că indivizii nu analizează acurat

toată informaţia disponibilă în contextul social, ci folosesc euristici personale pentru a integra
aceste informaţii, deoarece deţin resurse cognitive insuficiente pentru a procesa acurat toată
informaţia disponibilă în mediul social. Datorită faptului că resursele cognitive de care dispun
indivizii pentru a procesa infomaţia sunt limitate, aceştia simplifică problemele complexe cu
care se confruntă, centrându-se doar asupra unor date care fie sunt evidente, fie confirmă o
serie de reprezentări cognitive deja activate.

Temă de reflecţie 4: De ce considerați că nu analizăm acurat informația din

mediu?

5. Perspectiva tacticianului motivat

Asumpţia centrală a acestui model este aceea că indivizii dispun de o mulţime de

strategii cognitive pentru a procesa stimulii ce provin din realitatea socială şi ei aleg o strategie
sau alta în funcţie de obiectivele, motivele şi nevoile pe care le are la un moment dat. Conform
perspectivei tacticianului motivat, motivul principal în virtutea căruia indivizii nu procesează
acurat şi complet informaţia disponibilă nu este indisponibilitatea (sărăcia) resurselor
cognitive ci mai degrabă obiectivele, motivele şi nevoile pe care ei le au la un moment dat. În
unele cazuri chiar supramotivarea poate suplimenta disponibilitatea resurselor cognitive,
sporind implicit şi eficienţa procesării informaţionale.

Vom detalia în cele ce urmează prima perspectivă, trecând în revistă teoriile

atribuirii.

Teoriile atribuirii (Heider, 1958)

Atribuirea cauzală2 este una dintre modalităţile în care două sau mai multe reprezentări
ce corespund unor evenimente / fapte sociale sunt relaţionate (se stabileşte o relaţie cauzală
între acestea). Aşadar, atribuirea3 este o inferenţă ce explică cauzalitatea unui comportament
sau eveniment social.

Temă de reflecţie 5: Dați exemple de atribuiri pentru diferite comportamente,

rezultate obținute în viața personală. De ce sunt ele atribuiri?

Iniţiatorul teoriei este Heider (1958), care, prin publicarea volumului „The Psychology
of Interpersonal Relations”, deschide un nou domeniu de cercetare în domeniul psihologiei
sociale. Aşa cum în anii ’50 orientarea dominantă în psihologia socială a fost cercetarea
grupurilor sociale, iar în anii ’60, cercetările din domeniul atitudinilor, în anii ’70, cercetarea
domeniului atribuirilor a constituit preocupare dominantă a cercetărilor din psihologia socială
(Deschamps & Clemence, 1996).
În teoria lui Heider, atribuirea este unul dintre procesele prin care „omul cuprinde
realitatea şi poate să o prezică şi să o stăpânească” (Heider, 1958, p.79). Datorită acestui fapt,
atribuirea stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor interpersonale. Aşa după cum arată şi
titlul cărţii publicate în 1958, intenţia lui Heider a fost mai degrabă aceea de a iniţia o teorie
a relaţiilor interpersonale.

2
Atribuirea cauzală = una din modalităţile în care una sau mai multe reprezentări ce corspund unor fapte
socaile sunt relaţionate
3
Atribuirea = o inferenţă ce explică cauzalitatea unui comportament sau eveniment social.
 Teoria lui Heider asupra atribuirii este prin urmare nestructurată. Atribuirile sunt
ancorate conceptual în teoria dezechilibrului cognitiv (Heider, 1944; 1958). Această teorie de
inspiraţie gestaltistă porneşte de la asumpţia că universul cognitiv al individului va încerca să
rezolve dezechilibrul existent, interpretând într-o manieră coerentă evenimentele cu care vine
în contact. Se ştie că relaţia cu cea mai mare valenţă interpretativă este cauzalitatea.
A stabili deci o relaţie cauzală între două evenimente conferă maximum de echilibru
cognitiv. Pentru a-şi satisface nevoia firească, de echilibru cognitiv, individul este orientat
spre a face atribuiri cauzale între evenimentele sociale, comportamentele proprii şi ale
celorlalţi.

Temă de reflecţie 6: Dați un exemplu de situație în care ați ajuns la un

maximum de echilibru cognitiv, prin stabilirea unei relații cauzale între două
evenimente.

Contribuţiile majore aduse de Heider la dezvoltarea cercetării în domeniul atribuirii

sunt:
 distincţia realizată între autoatribuiri şi heteroatribuiri;
 distincţia realizată între sursele ce pot constitui cauza unor comportamente sau acţiuni
sociale: surse interne, ce ţin de persoane (şi se constituie în factori interni) şi surse
externe, ce ţin de mediu / situaţie (factori externi).
Conform lui Heider, individul îşi explică propriul comportament şi comportamentul
celorlalţi invocând două categorii de factori (interni şi externi). În ceea ce priveşte factorii ce
ţin de persoană (factorii interni), Heider consideră că „intenţia este factorul central al
cauzalităţii personale”.
Aşadar, identificarea şi înţelegerea factorilor ce au determinat comportamentul
propriu sau al altor persoane permit individului să ordoneze şi să organizeze realitatea în care
navighează, să-şi construiască o lume / realitate predictibilă, construindu-şi astfel sentimentul
de control al realităţii care, implicit, îi permite să menţină o stare de echilibru cognitiv.

Temă de reflecţie 7: Ce se întâmplă dacă nu identificăm și înțelegem factorii

ce determină comportamentul propriu? Dați un exemplu.
 Abordarea teoretică propusă de Heider, deşi lacunară şi slab structurată, este punctul de
pornire pentru celelalte teorii ale atribuirii.

Teoria inferenţelor corespondente (Jones & Davis, 1965)

Jones & Davis (1965) au dezvoltat teoria atribuirilor cauzale, identificând două tipuri
de erori de atribuire (cognitive şi motivaţionale) pentru heteroatribuiri.
Erorile motivaţionale de atribuire apar atunci când o persoană face atribuiri cauzale
pentru un comportament realizat de o altă persoană, comportament care are însă o relevanţă
personală pentru cel care realizează atribuirea (îl afectează într-un fel sau altul). Cercetările
realizate de Jones & Davis arată că avem tendinţa de a realiza atribuiri cauzale despre
comportamentul celorlalţi, mai ales atunci când acest comportament ne afectează (are
relevanţă pentru noi).
Erorile cognitive de atribuire4 se referă la ponderarea distorsionată a factorilor
determinanţi ai comportamentului realizat de o altă persoană. Autorii au arătat că atunci când
facem atribuiri cauzale în legătură cu modul în care se comportă o altă persoană, avem
tendinţa de a invoca predominant factori dispoziţionali (caracteristici ale persoanei în cauză)
pentru a-i explica acţiunile. Această eroare se impune ulterior în literatură sub numele de
eroarea fundamentală de atribuire.
Prin urmare teoria inferenţei corespondente are la bază stabilirea unei corespondenţe
între un comportament (efect) şi o serie de caracteristici (dispoziţii) personale ale celui care îl
realizează. Conform acestei teorii, derularea procesului de heteroatribuire se desfăşoară în
următoarea secvenţă de paşi:
1. observatorul analizează comportamentul şi efectele acţiunilor unui actor social;
2. observatorul compară apoi aceste acţiuni şi efecte cu acţiuni posibile dar
neefectuate de actor, pentru a identifica efectele comune şi specifice acestor
acţiuni (două acţiuni specifice pot avea efecte comune);
3. observatorul atribuie (realizează corespondenţe) o acţiune specifică unei
dispoziţii a individului.

4
Erorile cognitive de atribuire = ponderea distorsionata a factorilor determinanşi si comportamnetului realizat
de o altă persoană
 Temă de reflecţie 8: Identificați pașii unui proces de heteroatribuire, conform
teoriei inferenței corespondente.

Modul în care observatorul realizează atribuirile este influenţat de o serie de factori,

cum ar fi:
 dezirabilitatea socială a comportamentului în cauză,
 elementele distinctive ale acţiunii realizate faţă de alte acţiuni posibile şi
 relevanţa personală a respectivului comportament.

Dezirabilitatea socială a comportamentului realizat de actor. Cu cât

comportamentul realizat de actor are un grad mai ridicat de dezirabilitate socială, cu atât
probabilitatea ca observatorul să realizeze atribuiri cauzale este mai redusă. Acest fapt poate
fi explicat prin aceea că există mai multe informaţii disponibile pentru atribuire atunci când
comportamentul este indezirabil.
În experimentul realizat de Jones, Davis & Gergen (1961, 1990) s-au studiat atribuirile
realizate de observatori pentru comportamentele unui actor, aflate sau nu în conformitate cu
un rol determinat. Subiecţii audiau un interviu pentru obţinerea unui post de muncă, interviu
ce se desfăşura între un psiholog şi un complice.
Psihologul îi descria complicelui cerinţele necesare pentru un post de astronaut (ceea ce
implica trăsături relaţionate cu introversiunea – capacitatea de a trăi singur) sau de marinar
(fiind necesare trăsături relaţionate cu extraversiunea – spirit de echipă, sociabilitate). Apoi
complicele răspunde la o serie de întrebări, comportamentul lui fiind fie conform cu cerinţele
rolului pentru care aplica, fie în discrepanţă.
În final li se cerea subiecţilor să-l evalueze pe complice pe dimensiunea extraversiune /
introversiune şi să aprecieze gradul de încredere în evaluările realizate (convingerea că
intervievatul şi-a dezvăluit adevărata personalitate). Rezultatele arată că încrederea
observatorilor în evaluările (atribuirile) pe care le fac despre comportamentul actorului creşte
atunci când comportamentul lor este nonconform cu exigenţele rolului. Concluzia extrasă de
autori este că atunci când se judecă un comportament neconform cu normele (cerinţele)
sociale, observatorul dispune de un volum mai mare de cunoştinţe, prin urmare încrederea lui
în atribuirea făcută creşte. Se deduce de aici cel de-al doilea factor ce influenţează realizarea
atribuirilor, şi anume distinctivitatea acţiunii.

Elementele distinctive ale acţiunii realizate faţă de alte acţiuni posibile. Cu cât
există mai multe elemente distinctive ale comportamentului realizat de actor, raportat la alte
comportamente posibile (şi în particular dezirabile), cu atât este mai probabil că observatorul
va realiza atribuiri cauzale.

Relevanţa personală a comportamentului realizat de actor. Cercetările realizate de

Jones & Davis au arătat că probabilitatea ca un observator să realizeze atribuiri cauzale creşte
în condiţiile în care acţiunile actorului îl afectează în mod direct.
Într-un experiment realizat de Jones & Charons (1957), autorii au solicitat unor grupuri
de subiecţi să rezolve o serie de probleme. Singurul care greşea mereu era un complice al
experimentatorilor. Pentru performanţa lor, grupurile primeau recompense. Într-o primă
situaţie, recompensele erau atribuite grupului (recompensă colectivă).
Iniţial fiecare subiect realizează o descriere a complicelui şi a altei persoane din grup
(înainte de începerea sarcinii). După terminarea experimentului, aceiaşi subiecţi reiau
evaluările realizate anterior pentru aceleaşi persoane. Rezultatele arată că evaluările realizate
pentru complice se schimbă (devin negative) numai în condiţia în care recompensa este
colectivă, adică performanţa complicelui afectează în mod direct recompensa obţinută de
observator.
Cu toate că studiile experimentale au susţinut anumite asumpţii ale acestei teorii, ea
prezintă trei limite:
1. Teoria susţine că atribuirea intenţiei trebuie să preceadă atribuirea
dispoziţională, însă anumite comportamente pot fi explicate pe baza unor atribuiri
dispoziţionale, în lipsa intenţiei (de exemplu, stângăcia). Prin introducerea noţiunii de ntenţie
în acest context se acceptă implicit ideea că actorul putea să aleagă între alternative
disponibile.
2. Cu toate că valoarea informaţională este mai ridicată pentru cele mai multe
comportamente ce violează normele sociale, şi anumite comportamente ce confirmă
expectanţele individului pot avea valoare informaţională ridicată (cazul comportamentelor ce
confirmă stereotipurile).
3. Cele mai multe studii realizate în această perspectivă teoretică nu au evaluat
atribuirea cauzală propriu-zisă. A infera o trăsătură (dispoziţie) nu este acelaşi lucru cu a
infera o cauză.

Cercetări curente
Gilbert (1995) identifică mai multe etape distincte în realizarea inferenţelor
dispoziţionale:
1. se stabilesc posibile relaţii între o trăsătură şi comportamente;
2. trăsăturile identificate cu rol de determinare pentru un comportament sunt inferate
actorului;
3. se realizează şi o corecţie situaţională, apărând relaţia dintre dispoziţie şi comportament
prin activarea unor factori externi.
Dacă există o relaţie clară între trăsătură şi comportament, atunci există tendinţa de a
realiza atribuiri automat. Corecţia situaţională nu este însă o componentă automată a
procesului de atribuire.

Temă de reflecţie 9: Dați exemple de situații cand ați realizat atribuiri automate
(stabilind relații între trăsătură și comportament)

Teoria covarianţei (Kelley, 1967;1973)

Interogaţia centrală a acestei teorii este: ce tip de informaţii sunt utilizate pentru a
realiza atribuirile cauzale?
Kelley descrie două situaţii distincte:
 1. individul primeşte informaţii din diverse surse şi poate extrage din analiza acestor
surse regularităţi care să-i permită să realizeze atribuiri cauzale;
2. individul observă un singur eveniment / comportament şi trebuie să realizeze
inferenţe şi să identifice factori care este posibil să fi determinat acest
comportament.

Pentru prima situaţie, Kelley propune un model de covarianţă – un efect este atribuit
unei condiţii care este prezentă în toate situaţiile în care este prezent efectul, şi efectul lipseşte
atunci când lipseşte şi condiţia respectivă. Din punct de vedere statistic Kelley şi-a bazat teoria
pe metoda statistică a analizei de varianţă ANOVA (prin care se pot identifica modificările la
nivelul variabilei dependente la modificarea variabilei independente).
Analiza propusă de Kelley ia în considerare trei direcţii de evaluare:
 persoana
 circumstanţele
 stimulii.

Cea de-a doua situaţie e cea în care individul observă o singură acţiune. Kelley acceptă
faptul că utilizarea modelului statistic al covarianţei este aplicabil doar în cazul în care sunt
disponibile mai multe surse de informaţii, mai multe observaţii succesive pentru a obţine date
referitoare la consens, consistenţă şi distinctivitate.
Uneori însă aceste informaţii fie nu sunt disponibile, fie individul nu este motivat să
le caute. Cum se realizează în aceste cazuri atribuirile cauzale? Kelley susţine că în aceste
situaţii în care individul trebuie să realizeze atribuiri bazate pe informaţii incomplete, ele
utilizează aşa-numitele scheme cauzale5. Aceste scheme cauzale se referă la teorii implicite
constituite din experienţă şi care structurează diferite cauze ce pot determina un anumit efect.
În consecinţă observatorii realizează atribuiri utilizând aceste scheme, prin compararea şi apoi
integrarea informaţiei ce rezultă dintr-o singură observaţie cu informaţia deja existentă şi
structurată într-o astfel de schemă cauzală.

5
Schemele cauzale = teorii implicite constituite din experienţă şi care structurează diferite cauze ce pot
determina un anumit efect
 Temă de reflecţie 10: Identificați două scheme cauzale în cazul propriului
comportament. De ce sunt acestea scheme cauzale? De ce apar ele?

Kelley elaborează acest concept al schemelor cauzale, considerând că dintr-o

constelaţie de cauze este posibil să se obţină efectul chiar în condiţiile în care cauzele nu se
află în conjuncţie (mai multe cauze pot genera acelaşi efect). De exemplu, performanţa şcolară
redusă poate fi determinată de mediul şcolar inadecvat sau probleme familiale sau lipsa
motivaţiei şi efortului. În legătură cu această teză a disjuncţiei cauzelor, Kelley descrie şi
efectul substituţiei cauzelor în generarea unui efect. Astfel, dacă apare o nouă cauză
susceptibilă de a produce efectul respectiv, atunci cauzele identificate anterior sunt substituite
de aceasta (moartea părinţilor substituie ca şi cauză lipsa de efort şi motivaţie în explicarea
performanţei şcolare reduse). Un alt principiu este cel al accentuării. Rolul de determinare
atribuit unei cauze creşte dacă efectul apare în prezenţa cauzei respective, dar aflată în
conjuncţie cu un eveniment care în mod normal inhibă apariţia efectului (dacă performanţa
şcolară bună apare în condiţii de boală, rolul explicativ al efortului depus şi al motivaţiei
creşte).
Kelley descrie şi situaţii în care este nevoie de o conjuncţie de cauze pentru a
determina un efect. Kelley explică însă doar acţiuni extreme sau neobişnuite pe baza acestei
structuri reprezentaţionale. Ceea ce e important de reţinut în legătură cu această teorie e faptul
că Kelley nu se referă la abordarea ştiinţifică a realităţii, ci se referă la modul în care subiectul
naiv ordonează şi organizează realitatea, conceptele propuse în cadrul teoriei referindu-se la
structuri reprezentaţionale.
În ceea ce priveşte importanţa schemelor cauzale, în accepţiunea lui Kelley acestea
permit observatorului să realizeze atribuiri atunci când informaţia de care dispune este
incompletă, să identifice şi să creeze structuri generale referitoare la relaţiile posibile între
evenimente. De asemenea, ele oferă euristici care permit persoanei să proceseze informaţiile
complexe de care dispune la un moment dat cu un minimum de efort cognitiv.

Pentru situaţia în care se utilizează mai multe surse / informaţii, principalele critici sunt:
 1. Covarianţa dintre două variabile nu implică cu necesitate cauzalitate. Covarianţa
cere îndeplinirea a două condiţii: atunci când există cauza să apară şi efectul şi
atunci când nu apare cauza să lipsească şi efectul. În plus faţă de aceste condiţii,
postularea unei relaţii de cauzalitate cere şi ca atunci când cauza se modifică, să
se modifice şi efectul în aceeaşi măsură.
2. Studiile care au testat modelul induc o eroare comună, şi anume aceea că au fost
oferite subiecţilor informaţii despre covarianţă.
3. Cu toate că atribuirile realizate de subiecţi par să satisfacă principiul covarianţei,
modul în care ei procesează în realitate informaţia poate fi cu totul diferit. Dacă
modul în care indivizii realizează atribuirile poate fi aproximat cu metoda
ANOVA, acest lucru nu înseamnă că în sistemul lor cognitiv se întâmplă în
realitate ceva de acest fel.

Temă de reflecţie 11: Gândiți o situație în care chiar dacă două variabile sunt
covariante, nu implică cu necesitate cauzalitate. De ce apare acest lucru?

Cercetările curente oferă un model alternativ este modelul centrării asupra condiţiilor
anormale. Hilton & Slugoski (1986) oferă o alternativă simplă şi elegantă pentru modelul lui
Kelley. Conform acestui model, noi selectăm o cauză în condiţiile în care aceasta pare a fi
anormală în comparaţie cu evenimentul ţintă.
Astfel, informaţiile referitoare la consensul scăzut (aproape nimeni nu se mai
comportă la fel) permite etichetarea persoanei ţintă ca normală. Informaţiile referitoare la
distinctivitatea crescută (persoana face comportamentul numai la stimulul dat) permite
etichetarea stimulului ca fiind anormal, iar informaţiile referitoare la consistenţa scăzută
(comportamentul nu s-a mai repetat niciodată în trecut) permite etichetarea circumstanţelor
actuale ca fiind anormale.

Pentru abordarea schemelor cauzale, principalele critici se pot sintetiza în :

1. Existenţa schemelor cauzale nu a fost demonstrată experimental, cu toate că
intuitiv, existenţa lor este plauzibilă;
 2. Se critică caracterul abstract al schemelor cauzale. O schemă cauzală este o
reprezentare cognitivă, prin urmare ea este probabil saturată în experienţa
culturală şi nu e doar o relaţie abstractă între o cauză şi un efect.

Cele trei teorii prezentate converg spre următoarele concluzii:

 Medierea între stimul şi răspuns;
 Construirea activă a unei interpretări cauzale;
 Perspectiva omului ca cercetător naiv.

Tipuri de atribuiri

După criteriul locusului de control, atribuirile pot fi:

 interne sau
 externe.
E important de menţionat că uneori formulările pot fi reinterpretate, o atribuire văzută
ca internă poate fi reformulată ca externă.
În funcţie de stabilitatea lor, atribuirile pot fi:
 stabile (destin, soartă, şansă) sau
 instabile (o situaţie particulară).
Luând în considerare controlabilitatea lor (cauza poate sau nu să fie controlată),
atribuirile sunt:
 controlabile (efortul propriu) sau
 incontrolabile (Dumnezeu, soarta).
O altă dihotomie în clasificarea atribuirilor este pe dimensiunea globalitate –
specificitate.
 atribuirile globale sunt cele care se aplică la toate situaţiile vieţii,
 atribuirile specifice se aplică numai la situaţii specifice.

Temă de reflecţie 12: Dialogați cu un coechipier despre rezultatele obțiunte la

examneul de Psihologie Socială în semestrul 1. Identificați (din dialog) tipurile
de atribuiri pe care partenerul dumneavoastră le realizează. Dați exemple pentru
fiecare criteriu.
 Erori de atribuire

Prin eroarea fundamentală de atribuire este desemnată tendinţa de a ne explica

comportamentul celorlalţi prin atribuiri dispoziţionale chiar şi atunci când sunt posibile
atribuiri situaţionale. (numită fundamentală de Ross, 1967). S-au încercat explicaţii cognitive,
culturale şi lingvistice ale erorii fundamentale de atribuire.
Conform explicaţiilor cognitive, cunoştinţele referitoare la dispoziţiile persoanelor şi
relaţia lor cu comportamentul sunt reamintite mai uşor şi uitate mai greu, de unde se deduce
probabilitatea ca ele să fie preponderent utilizate (Funder, 1982, Hiller & Porter, 1980).
Explicaţiile culturale subliniază faptul că această eroare este maximală în eşantioanele
nord-americane şi europene (Miller, 1984, Higgins & Bryant, 1982).
Explicaţiile lingvistice susţin că există o dispoziţie generală, învăţată, de a folosi anumiţi
termeni pentru a explica un comportament (Semin & Fiedler, 1991).

Eroarea actor-observator. Jones & Nisbett (1972) au arătat că actorii au tendinţa de a

atribui acţiunile proprii unor factori situaţionali, în timp ce observatorii au tendinţa de a atribui
aceleaşi acţiuni unor factori stabili (trăsături de personalitate). Explicaţiile date acestei erori
se bazează pe faptul că deţinem mai multe informaţii despre noi înşine decât despre alţii şi
deţinem mai multe informaţii despre comportamentul propriu în alte situaţii, de unde tendinţa
de a realiza atribuiri situaţionale pentru propriul comportament.

Eroarea egocentrismului se referă la tendinţa noastră de a atribui succesul unor cauze

interne, iar eşecul unor cauze externe.

Eroarea lumii juste vizează raţionamentul prin care în general noi considerăm oamenii
vinovaţi pentru ceea ce li s-a întâmplat.
 Rezumat

PARADIGMA COGNIŢIEI SOCIALE. Paradigma cogniţiei sociale este în prezent cu certitudine

cea mai cunoscută paradigmă de studiu a modului în care indivizii îşi reprezintă realitatea socială.
Thompson (1998) identifică două direcţii generale de dezvoltare a acestei paradigme. Prima
direcţie constă într-o perspectivă individualistă, iar cea de-a doua direcţie constă într-o perspectivă
colectivistă.

PERSPECTIVA INDIVIDUALISTĂ. Asumpţia de bază a acestei perspective este aceea că

stimulii sociali sunt o categorie aparte de stimuli şi influenţa lor asupra comportamentului este una
particulară, mediată de modul în care ei sunt reprezentaţi în sistemul cognitiv al individului. O altă
asumpţie a paradigmei cogniţiei sociale este aceea că nu numai cauzele comportamentului social
sunt de natură cognitivă ci şi consecinţele acestui comportament sunt de natură cognitivă.
În cadrul acestei paradigme, identificăm patru perspective ale agentului: cel ce caută
consistenţa internă şi echilibrul cognitiv, omul de ştiinţă naiv, agentul ce procesează
distorsionat informaţia disponibilă în contextul social şi respectiv tacticianul motivat.
Asumpţia centrală a perspectivei agentului ce caută consistenţa internă şi echilibrul cognitiveste
aceea că dezechilibrul perceput între două cogniţii sociale (reprezentări cognitive) determină
apariţia unei stări de tensiune psihică pe care individul încearcă să o rezolve: prin urmare există o
tendinţă general umană de a căuta consistenţa internă şi echilibrul cognitiv (echilibrul între
reprezentările cognitive activate simultan). Asumpţia centrală a perspectivei omului de ştiinţă naiv
este aceea că individul încearcă să găsească (caută) explicaţii plauzibile pentru propriul
comportament, comportamentul celorlalţi, precum şi pentru alte evenimente sociale.
Asumpţia centrală perspectivei agentului ce procesează distorsionat informaţia socială
este aceea că individzii nu analizează acurat toată informaţia disponibilă în contextul social, ci
folosesc euristici personale pentru a integra aceste informaţii, deoarece deţin resurse cognitive
insuficiente pentru a procesa acurat toată informaţia disponibilă în mediul social. În fine,asumpţia
centrală a perspectivei tacticianului motivat este aceea că indivizii dispun de o mulţime de strategii
cognitive pentru a procesa stimulii ce provin din realitatea socială şi ei aleg o strategie sau alta în
funcţie de obiectivele, motivele şi nevoile pe care le are la un moment dat.

TEORIILE ATRIBUIRII, HEIDER. În teoria lui Heider, atribuirea este unul dintre procesele prin
care „omul cuprinde realitatea şi poate să o prezică şi să o stăpânească” (Heider, 1958, p.79).
Datorită acestui fapt, atribuirea stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor interpersonale.

TEORIA INFERENŢELOR CORESPONDENTE, Jones şi Davis, 1965. Jones & Davis au

dezvoltat teoria atribuirilor cauzale, identificând două tipuri de erori de atribuire (cognitive şi
motivaţionale) pentru heteroatribuiri. Modul în care observatorul realizează atribuirile este
influenţat de o serie de factori, cum ar fi dezirabilitatea socială a comportamentului în cauză,
elementele distinctive ale acţiunii realizate faţă de alte acţiuni posibile şi relevanţa personală a
respectivului comportament.

TEORIA COVARIANŢEI, Kelley, 1967,1973. Acestă teorie se naşte din întrebarea: ce tip de
informaţii sunt utilizate pentru a realiza atribuirile cauzale? Pentru a răspunde, Kelley descrie două
situaţii distincte: individul primeşte informaţii din diverse surse şi poate extrage din analiza acestor
surse regularităţi care să-i permită să realizeze atribuiri cauzale; individul observă un singur
 eveniment / comportament şi trebuie să realizeze inferenţe şi să identifice factori care este posibil
să fi determinat acest comportament. Cum se realizează în aceste cazuri atribuirile cauzale? Kelley
susţine că în aceste situaţii în care individul trebuie să realizeze atribuiri bazate pe informaţii
incomplete, ele utilizează aşa-numitele scheme cauzale. Aceste scheme cauzale se referă la teorii
implicite constituite din experienţă şi care structurează diferite cauze ce pot determina un anumit
efect. În consecinţă observatorii realizează atribuiri utilizând aceste scheme, prin compararea şi
apoi integrarea informaţiei ce rezultă dintr-o singură observaţie cu informaţia deja existentă şi
structurată într-o astfel de schemă cauzală.

TIPURI DE ATRIBUIRI. Interne sau externe (în funcţie de locusul de control), stabile sau
instabile (în funcţie de stabilitate), controlabile sau incontrolabile (în fucţie decontrolabilitatea
lor), globale sau specifice.

ERORI DE ATRIBUIRE: eroarea fundamentală de atribuire, eroarea actor – observator, eroarea

egocentrismului şi eroarea lumii.

Exerciții:
1. Ilustrați prin exemple din viața cotidiană, tipurile de atribuiri listate pe
parcursul acestui modul.
2. Alegeți o eroare de atribuire și exemplificați această eroare printr-o
scenă/ dialog dintr-un dialog cu un coleg/prieten, un film sau o carte citită.
3. Dezbateți în grupul de studiu teoriile atribuirii, discutând contribuții și
limite pe care le aduc aceste teorii.

Evaluare – subiecte redacționale:

1. Explicați teoria atribuirii conform lui Heider (1958).
2. La ce se referă eroarea fundamentală de atribuire?
3. Enumerați tipurile de atribuiri.

Bibliografie minimală obligatorie

Harmon-Jones, E., & Mills, J. (1999). An Introduction to Cognitive Dissonance Theory and
an Overview of Current Perspectives on the Theory. În Harmon-Jones, E., & Mills, J.
 Cognitive Dissonance: Progress on a pivotal theory in social psychology. Washington,
DC: American Psychological Association.
Kassin, S., Fein, F. & Markus (2011). Social Psychology Eight Edition. Houghton Mifflin
Company: NY.
Kelley, H. H. (2003). Attribution theory in Social Psychology. În A.W. Kruglanski &
E.T.Higgins, Social Psyhology: A General Reader. New York: Psychology Press.
Sanford, K. (2005). Attributions and Anger in Early Marriage: Wives Are Event-Dependent
and Husbands Are Schematic. Journal of Family Psychology, 19(2), 180-188
Stroebe, W. & Jonas, K. (1996). Close relationships (Attributions and relationship
satisfaction; Attributions and responses to behavior). In Introduction to Social
Psychology, Hewstone, M., Stroebe, W. & Stephenson, G., Oxford: Blackwell
Publishers Ltd, 1996
 MODUL 3
ATITUDINILE ȘI SCHIMBAREA ATITUDINALĂ

Scopul modulului:
 Familiarizarea studentului cu teoriile atitudinilor şi metodele de evaluare ale acestora.

Obiectivele modului:

La finalul acestui modul, studenţii trebuie:

 Să poată să descrie modelul tridimensional si pe cel unidimensional
al atitudinilor
 Să identifice metodele directe şi indirecte de evaluare ale
atitudinilor şi să menţioneze limitele acestora
 Să identifice funcţiile atitudinilor
 Să descrie teoriile disonanţei cognitive şi pe cea a consistenţei
cognitive
 Să explice cum apar şi cum se menţin atitudinile

Cuvinte cheie: atitudini sociale, modelul unidimensional, modelul bidimensional, modelul

tridimensional, teoria consistenței cognitive, teoria disonanței cognitive, persuasiune,
schimbare atitudinală

Schema modului
Vom începe prin prezentarea popularităţii studiului atitudinilor în psihologia socială. Apoi,
vom explora cele trei modele ale atitudinilor: modelul unidimensional, bidimensional şi
tridimensional.
Atitudinile pot fi evaluate folosind un singur item, scalele Likert şi diferenţiatorul semantic.
Limitele acestor scale vor fi şi ele amintite.
Metodele indirecte de evaluare a atitudinii sunt decrise: evaluarea reactivităţii fiziologice,
electromiograma facială.
Funcţiile atitudinilor sunt: funcţia motivaţională şi cea cognitivă.
Vor fi descrise teoriile consistenţei cognitive, precum şi cele ale disonanţei cognitive.
Atitudinile sunt formate şi menţinute prin cele trei condiţionări: operantă, directă şi vicariantă.
În procesul de persuasiune, comunicarea ocupă un rol central. Petty & Cacioppo (1986) fac
distincţie între calea centrală şi cea periferică în procesul de comunicare.

Temă de reflecţie 1: Încercaţi să definiţi conceptul de atitudine. La ce ne ajută

atitudinile? Ce s-ar întâmpla dacă nu am avea atitudini?

ATITUDINILE

Studiul atitudinilor reprezintă unul din cele mai importante domenii de cercetare, cu
origine in psihologia americana. În anii 1960-1980, psihologia sociala a fost dominata de
studiul atitudinilor.
Termenul de „atitudine socială” a fost introdus în 1918 de Thomas & Znaniecki. Ei
au explicat, prin intermediul atitudinilor sociale, diferenţele comportamentale între fermierii
polonezi rezidenţi în Polonia şi cei rezidenţi în SUA. Atitudinile se referă la tendinţa de a
evalua o entitate cu relevanţă socială într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă.
Atitudinile sunt definite ca reprezentări cognitive, cu valenţă pozitivă sau negativă,
pe care le avem despre un stimul social si care ne pot ajuta sa prezicem comportamentul unui
individ intr-o anumita situatie.
Există trei modele ale atitudinilor: modelul unidimensional, bidimensional şi
tridimensional (Eagly & Chaiken, 1993, Rosenberg & Hovland, 1960).

Modelul tridimensional al atitudinilor

Stimuli observaţi Inferenţe Răspunsuri măsurate

Componenta cognitivă
Stimuli sociali  atitudini  Componenta afectivă
Componenta comportamentală
Temă de reflecţie 2: Care sunt componentele atitudinii dvs. faţă de comportamentul unui
prieten de a vota cu un anumit partid politic, din punct de vedere al modelului
tridimensional al atitudinii?

Conform acestui model, atitudinea are trei componente :

 cognitivă (ce gândim despre stimul),
 afectivă (ceea ce simţim în relatie cu stimulul) şi
 comportamentală: (cum ne comportăm în relaţie cu stimulul).

Temă de reflecţie 3: Este posibil să lipsească una din componentele atitudinii (din
modelul tridimensional)? De ce?

Acest model, deşi comprehensiv si permite descrierea acurata a atitudinilor, nu e

susţinut empiric. În urma unor măsuratori repetate pentru fiecare componentă a atitudinii faţă
de un stimul dat şi a realizării unor corelaţii intre ele, s-a observat că:
 prin măsuratori repetate ale aceleasi componente se identifică o anumită
consistenţă internă a acesteia;
 între strategiile de evaluare pentru măsuratori nu există corelaţie. Prin urmare,
componentele au o oarecare independenţă între ele, se pot construi independent
una faţa de cealaltă.

Modelul unidimensional

Stimul  convingeri  intenţii comportamentale  comportament

În acest model, factorii nu sunt independenţi ci se înlănţuiesc: stimulii nu determină

intenţii comportamentale prin ei înşişi, ci doar prin intermediul convingerilor. Analog,
convingerile nu determină comportamente decât prin intermediul intenţiilor
comportamentale.

Temă de reflecţie 4: Analizaţi atitudinea dvs. faţă de viaţa politică din România,
conform modelului unidimensional.
 Metode directe de evaluare a atitudinilor

1. Evaluarea atitudinilor se poate face prin intermediul unui singur item. De exemplu,
pentru a afla gradul de mulţumire a studenţilor faţă de viaţa de student, ei pot fi întrebaţi pur
şi simplu „Cât de mulţumit sunteţi de viaţa de student?”, întrebare la care se
poate răspunde pe o scală ce variază între complet nesatisfăcut şi foarte satisfăcut.

2. Scalele de tip Likert (Likert, 1932) sunt una dintre cel mai frecvent utilizate
modalităţi de evaluare a atitudinilor. Pentru construirea acestor scale se procedează la:
 Colectarea unui număr ridicat de itemi relaţionaţi cu atitudinea ce se doreşte a fi
evaluată, itemii trebuind să exprime relaţii pozitive şi negative cu obiectul;
 Colecţia se aplică pe un eşantion reprezentativ pentru populaţia în care se doreşte
să fie evaluată o anumită atitudine;
 Se calculează intercorelaţiile între itemi, itemi şi scală, şi consistenţa internă;
 Se selectează itemii care satisfac criteriile statistice.

3. Diferenţiatorul semantic (Osgood, Suci & Tannenbaum, 1957) porneşte de la ideea

că prin aceeaşi colecţie de adjective se pot evalua atitudini diferite. Adjectivele bipolare sunt
expuse la polii scalei, între ei existând gradaţii, obiectul în discuţie fiind
evaluat pe aceste gradaţii (de obicei gradaţiile sunt cuprinse între –3 şi+3). În acest fel, scalele
satisfac cerinţa egalităţii între intervale. (3 factori: evaluare, potenţă, activism).

Temă de reflecţie 5: Cum puteţi evalua atitudinea unor părinți faţă de propunerea de
integrare a unor copii cu dizabilităţi în clasele cu copii tipici. Propuneți cel puțin trei
modalități.
 Limitele scalelor de evaluare a atitudinilor
Primul item din scală este lipsit de fidelitate, răspunsul fiind influenţat de mai mulţi
factori contextuali (înţelegerea conţinutului, dispoziţia afectivă etc.), neexistând încă un
etalon la care respondentul să se raporteze în estimarea răspunsului.
Scalele de tip Likert nu satisfac cerinţa egalităţii între intervale: faptul că atitudinea
cuiva este evaluată ca 3 nu înseamnă că este de două ori mai redusă decât a unui individ la
care atitudinea este evaluată cu 6. În plus, nu se pot interpreta scorurile moderate: asemenea
răspunsuri pot reflecta scoruri moderate la toate răspunsurile (itemii) sau pot reflecta
patternuri inconsistente de răspuns între itemi.
În cazul diferenţiatorului semantic, datorită gradului de abstractizare ridicat, scala nu
oferă informaţii referitoare al particularităţile comportamentale ale unei atitudini specifice.
De asemenea, structura factorială a scalei variază cu obiectul căreia ea i se adresează, ceea ce
face ca aplicabilitatea ei universală să fie un fapt discutabil.

Limite generale ale scalelor

Scalele pornesc de la asumpţia că persoana ce va fi evaluată îşi va exprima deschis
atitudinile. Există însă studii care arată că răspunsurile la un astfel de instrument sunt puternic
influenţate de dezirabilitatea socială.
Pentru anumite obiecte / evenimente / fenomene pot exista persoane care să nu aibă o
atitudine clar formulată, dar o pot exprima dacă li se cere să completeze o astfel de scală.

Metode indirecte de evaluare a atitudinilor

Evaluarea reactivităţii fiziologice permite cercetătorului să realizeze inferenţe

referitoare la reacţiile emoţionale ale subiectului. Porier & Lott (1967) au realizat un
experiment, pe parcursul căruia un experimentator alb sau negru (condiţiile experimentale)
ating aparent accidental subiecţii cu mâna. Ipoteza cercetătorilor era: cu cât nivelul
prejudecăţilor rasiale era mai ridicat, cu atât reacţia galvanică se schimbă mai mult atunci
când subiectul este atins de o persoană de culoare.
 O limită a acestei metode este că ea permite evaluarea intensităţii reacţiei emoţionale,
dar nu şi vectorizarea ei. O altă limită este dată de faptul că reactivitatea poate fi influenţată
şi de o serie de alţi factori contextuali (noutatea stimulului, faptul că el este sau nu aşteptat,
orientările sexuale ale persoanei).

Electromiograma facială este evaluarea activităţii muşchilor mimici. Prin această

metodă se poate evalua şi vectorizarea reacţiei emoţionale, deoarece anumiţi muşchi se
activează predominant în cazul emoţiilor pozitive. Petty & Cacioppo (1979) au validat această
metodă de evaluare atitudinală, evaluând reacţiile musculare la prezentarea unor aspecte cu
rol persuasiv pro sau contraatitudinale.

Limitele generale ale metodelor de evaluare a unor indicatori fiziologici sunt date mai
ales de lipsa lor de sensibilitate la calitatea răspunsului atitudinal, nepermiţând evaluarea
particularităţilor atitudinale faţă de un anumit obiect / fenomen / eveniment.

Dintre tehnicile de evaluare a atitudinilor prin intermediul observaţiilor

comportamentale vom trece în revistă tehnica scrisorii pierdute şi observarea directă a
interacțiunii dintre subiect şi obiectul atitudinal.
Tehnica scrisorii pierdute a fost propusă de Milgram, Mann & Harter (1965), cu
scopul evaluării atitudinii politice a subiecţilor. Aparent întâmplător, o scrisoare adresată unei
formaţiuni politice se rătăceşte, apărând în cutia poştală a subiecţilor. Se observă
comportamentul acestora, şi anume ce procent dintre ei returnează scrisoarea, măsurându-se
în acest fel atitudinea faţă de respectivul partid.

Formarea şi menţinerea atitudinilor

Formarea atitudinilor prin condiţionare directă. Staats (1975) investighează

dezvoltarea atitudinilor faţă de şase naţionalităţi. Procedura utilizată implica expunerea
numelui a şase naţionalităţi pe un ecran, in mod aleator. După ce apărea numele pe ecran,
experimentatorul spunea un cuvânt cu voce tare, cuvântul putând avea fie o conotaţie
negativă, fie una pozitivă. În prima condiţie experimentală, două dintre naţionalităţi erau
urmate de cuvinte cu conotaţii pozitive, iar restul de cuvinte neutre. În cealaltă condiţie
experimentală, două naţionalităţi erau urmate de cuvinte cu conotaţii negative, iar restul de
cuvinte neutre. În total au fost 108 expuneri. Rezultatele obţinute susţin ideea că se dezvoltă
atitudini pozitive sau negative în funcţie de tipul de asocieri.
Formarea atitudinilor prin condiţionare directă este o teorie importantă pentru că
demonstrează formarea atitudinilor chiar şi în absenţa interacţiunii directe cu obiectul, fiind
suficientă asocierea lingvistică.
Formarea atitudinilor prin condiţionare operantă pune accent asupra formării
atitudinilor. Exprimarea atitudinilor în relaţie cu un anume obiect, eveniment sau fenomen
antrenează feedback-uri primite din partea celorlalţi. Aceste feedback-uri susţin sau,
dimpotrivă, împiedică menţinerea atitudinilor.
Formarea atitudinilor prin condiţionare vicariantă. În cele două cazuri anterioare era
necesar ca persoana fie să interacţioneze direct cu obiectul în legătură cu care îşi dezvoltă
atitudinea, fie cu cel puţin o serie de etichete verbale care să îl reprezinte. Există însă situaţii
în care persoana nu interacţionează direct cu obiectul, dar nici nu găseşte un feedback evident
pentru a-şi forma o atitudine, şi cu toate acestea ea îşi poate dezvolta o anumită atitudine.
Explicaţia găsită pentru astfel de situaţii este că se pot dezvolta atitudini urmărind persoanele
relevante.

Temă de reflecţie 6: Cum se poate forma atitudinea împortiva fumatului prin cele trei
tipuri de condiţionări?

Funcţiile atitudinilor

Atitudinile îndeplinesc două mari categorii de funcţii: motivaţionale şi cognitive.

Ca şi funcţii motivaţionale, atitudinile sunt văzute drept mecanisme de apărare a eului.
Orientarea psihanalitică (Katz, 1967) consideră că dezvoltând atitudini oamenii de fapt se
protejează pe ei înşişi. în sprijinul tezei lor, ei invocă prejudecăţile faţă de alte grupuri, care
au rolul de apărare a grupului propriu. O altă funcţie a atitudinilor este că ele permit
exprimarea valorilor individuale.
 De exemplu, în comunicarea de grup, fiecare participant vorbeşte „singur”, îşi exprimă
propriile păreri. Atitudinile au astfel o funcţie egosintonică: exprimându-ţi părerile
individuale, îţi menţii tonusul psihic. Mai mult decât atât, ele permit adaptarea individului,
prin aceea că se dezvoltă şi se exprimă atitudini pozitive faţă de obiectele / persoanele care
permit să ni se satisfacă nevoile personale. În altă ordine de idei, exprimarea atitudinilor în
sine poate fi recompensată de grup.
Prima dintre funcţiile cognitive se reflectă în faptul că ele permit ordonarea şi
organizarea lumii, care este haotică. Atitudinile stau la baza categorizării, prin urmare ele pun
o ordine artificială acolo unde ea nu există.
Ghidarea procesărilor informaţionale este o altăfuncţie centrală a atitudinilor, dacă nu
a tuturor, atunci cu certitudine a celor care sunt exprimate direct, accesibile şi bine conturate.

Temă de reflecţie 6: Gandiţi-vă la o atitudine proprie. Identificaţi şi descrieţi funcţiile

motivaţioanle şi cognitive ale acesteia. Care dintre aceste funcţii sunt mai importante? De
ce?

Teoriile consistenţei cognitive

Teoriile consistenței cognitive includ teoria echilibrului cognitiv (Heider, 1958), teoria
asimetriei cognitive (Newcomb, 1953), teoria incongruenţei cognitive (Osgood &
Tannenbaum, 1955), teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957) – împărtăşesc unele
asumpţii comune, pe care le vom discuta în cele ce urmează. Indivizii caută să-şi organizeze
cogniţiile (convingerile, atitudinile, percepţiile referitoare la propriul comportament) într-o
manieră consistentă intern, non-contradictorie şi coerentă, care să le permită să evite stările
de disconfort (stările tensionale). Dacă există cogniţii contradictorii care sunt simultan
activate, apare (în termenii fiecăreia dintre aceste teorii) un dezechilibru / asimetrie /
incongruenţă / disonanţă cognitivă, ceea ce creează o stare tensională neplăcută, motiv pentru
care individul încearcă să restabilească echilibrul.
Informaţiile sociale nu sunt recepţionate pasiv, ele sunt căutate, encodate şi reactualizate
selectiv. Există mai multe direcţii de cercetare în ceea ce priveşte modul în care atitudinile
ghidează procesarea informaţională:
  căutarea activă a informaţiilor relaţionate cu atitudinea,
 encodarea selectivă a informaţiei şi
 reactualizarea ei.
Teoria disonanţei cognitive6 oferă cele mai multe date referitoare la modul în care
selecţionăm informaţii relevante pentru o anumită atitudine. Relativ la atitudini, teoria
disonanţei cognitive susţine că indivizii au tendinţa de a căuta (selecta) din mediu informaţiile
consonante (congruente) cu o atitudine activată şi de a evita informaţiile incongruente cu
atitudinea.
Experimentul cel mai celebru legat de această teorie este cel realizat de Festinger &
Carlsmith în 1959. În acest studiu subiecţii erau iniţial solicitaţi să realizeze o sarcină
plictisitoare (să înfăşoare şi să desfăşoare un mosor de aţă, să rotească un cui, să umple şi să
golească o cutie cu monezi) timp de o oră. După realizarea sarcinii, subiecţii erau rugaţi să-l
ajute pe experimentator. Li se spunea că asistentul cercetătorului este indisponibil şi că acesta
avea nevoie de ajutor pentru următorul subiect. Sarcina subiectului era de a-i spune următoarei
persoane că experimentul este interesant. În schimbul acestei sarcini, el primea sau 20 de
dolari, sau un dolar. În acest mod este indusă apariţia unei disonanţe între următoarele cogniţii:
pe de o parte, subiecţii cred că experimentul este plictisitor, pe de alta ei trebuie să spună că
experimentul este interesant pentru un oarecare motiv – recompensa pe care o primesc, de 1
sau 20 de dolari. Disonanţa cognitivă este accentuată pentru cogniţia cu 1 dolar recompensă,
şi este redusă pentru cogniţia cu 20 de dolari. Conform teoriei, dacă există cogniţii opuse
activate simultan, apare o tensiune şi automat încercarea de a reduce tensiunea, de a recâştiga
starea de echilibru.
Ipoteza experimentului susţinea că tensiunea resimţită este cu atât mai mare, cu cât mai
mare este disonanţa cognitivă, şi în consecinţă tendinţa de a-ţi schimba atitudinea e mai
accentuată. După experiment, subiecţii erau solicitaţi să evalueze experimentul pe trei
dimensiuni: cât de plăcută fusese sarcina anterioară (pe o scală de la –5 la +5), importanţa
ştiinţifică a experimentului (de la 0 la 10) şi dorinţa de a participa la experimente viitoare (de
la –5 la +5). Rezultatele celor două loturi de subiecţi sunt prezentate în tabelul următor.

6
Disonanţa cognitivă = conduce la tendinţa de a căuta din mediu informaţiile consonante cu a atitudine
activată şi de a evita informaţiile incongruente cu atitudinea
 Dimensiunea evaluării 1 dolar 20 dolari
Cât de plăcută a fost sarcina +1,35 -0,05
Importanţa ştiinţifică a experimentului 6,45 5,18
Dorinţa de a participa la experimente viitoare +1,20 -0,25

După o alegere, efectul este acela de a selecta informaţii care să susţină alegerea sau
informaţii care să denigreze alternativele respinse. În acest fel, teoria disonanţei cognitive
explică de ce alegerile noastre sunt cele mai bune, cel puţin după ce le-am făcut.

Relativ la atitudini, teoria se regăseşte în efectul expunerii selective la informaţii.

Persoanele au tendinţa de a selecta informaţiile ce confirmă o atitudine (punct de vedere) şi
de a evalua informaţiile ce infirmă o atitudine. Această tendinţă are rolul de a reduce disonanţa
cognitivă.
Pentru evidenţierea efectului expunerii selective la informaţii, Frey & Rosch (1984)
realizează un experiment în care subiecţii trebuia să evalueze abilităţile unui manager. Într-o
situaţie experimentală, decizia era definitivă, în cealaltă subiecţii puteau reveni pe parcurs
asupra deciziei. Li se prezenta apoi o listă cu 10 argumente în favoarea alegerii managerului
şi împotriva acesteia. Subiecţii care luaseră decizii definitive au ales argumentele care le
susţineau alegerea → în concluzie, putem spune că datorită prezenţei atitudinilor selectăm,
procesăm şi reactualizăm informaţiile concordante cu atitudinile.

Lectură obligatorie – Parcurgeți materialul bibliografic următor, pentru a descoperi

principalele paradigme experimentale în cercetarea fenomenului disonanței cognitive,
precum și implicațiile acestor cercetări. Discutați ideile extrase alături de membrii
Temă de reflecție
grupului 7: Analizați care poate fi rolul disonanței cognitive în schimbarea
dvs. de studiu.
atitudinală.
Harmon-Jones, E., & Mills, J. (1999). An Introduction to Cognitive Dissonance Theory and
an Overview of Current Perspectives on the Theory. În Harmon-Jones, E., & Mills, J.
Cognitive Dissonance: Progress on a pivotal theory in social psychology. Washington, DC:
Persuasiune
American şi schimbare
Psychological atitudinală
Association.

În procesul de persuasiune, comunicarea ocupă un rol central. Petty & Cacioppo (1986)
fac distincţie între calea centrală şi cea periferică în procesul de comunicare.
 Calea centrală implică luarea în considerare a tuturor argumentelor transmise pe
parcursul procesului de comunicare. Ea are ca specific analiza acurată a tuturor informaţiilor
cuprinse în mesaj. Se realizează o procesare de adâncime a tuturor argumentelor, se iau în
considerare cunoştinţele transmise pe parcursul comunicării şi se pun în corespondenţă cu alte
cunoştinţe deja existente.
Calea periferică este rezultatul utilizării unor euristici cognitive în procesarea
informaţiei. Conţinutul mesajului şi implicit argumentele cuprinse în mesaj nu sunt prelucrate
în profunzime. Schimbarea atitudinală este determinată în acest caz mai degrabă de o serie de
euristici pe care le utilizează individul pentru a procesa cât mai economicos mesajul în cauză
(de exemplu, credibilitatea sursei).
În general, indivizii folosesc ruta centrală atunci când sunt motivaţi şi capabili să
proceseze toate caracteristicile mesajului în cauză. Se desprind de aici doi factori ce
influenţează alegerea rutei: abilităţile cognitive ale individului şi particularităţile
motivaţionale ale situaţiei.

Temă de reflecţie 8: Care este diferenţa procesării unui mesaj pe calea periferică faţă de cea
centrală? Dati exemple de situaţii în care aţi procesat un mesaj (ex. al unei reclame) pe ambele
căi. De ce s-a întâmplat acest lucru?

Abilităţile cognitive ale individului au fost transpuse în constructul de „nevoie de

cunoaştere”, “need for cognition 7“ (Cacioppo & Petty, 1982). Indivizii cu un nivel crescut
al nevoii de cunoaştere au tendinţa de a-şi schimba atitudinile în funcţie de numărul şi valenţa
argumentelor recepţionate pe parcursul procesului de comunicare. Studii recente arată însă că
nevoia de cunoaştere este un construct relaţionat mai degrabă cu factori motivaţionali decât
cu abilităţile cognitive.
Un factor ce influenţează procesarea mai profundă a mesajului persuasiv este repetarea
celor mai relevante argumente pe parcursul actului de comunicare. Soțiile repetă adesea
aceleaşi argumente, sperând că soţii lor le vor procesa mai adecvat, ele trec însă cu vederea
rolul factorilor motivaţionali în persuasiune!

7
Need for cognition = nevoie de cunaoştere
 Factorii motivaţionali şi rolul lor în schimbarea atitudinii. Cel mai important dintre
factorii motivaţionali studiaţi în literatura de specialitate este relevanţa personală a
comunicării / situaţiei / atitudinii. Petty, Cacioppo & Goldman (1981) au comunicat unui lot
de studenţi de la Carnegie Mellon University că se va introduce un nou sistem de evaluare a
performanţelor şcolare. Ei au manipulat:
- relevanţa personală a mesajului (relevanţă crescută – schimbarea se va produce
pe parcursul semestrului următor şi relevanţă scăzută – schimbarea va începe peste 10 ani) şi
- credibilitatea sursei (credibilitate ridicată – schimbarea este propusă de o comisie
guvernamentală şi credibilitate scăzută – schimbarea iniţiată de un grup de studenţi care a
propus modificarea. În consecinţă, s-au utilizat patru grupuri de subiecţi. Variabila
dependentă era considerată atitudinea studenţilor faţă de schimbarea metodelor de evaluare.
Diferenţa cea mai mare de valenţă este obţinută între cazul în care relevanţa personală e
redusă, şi sursa credibilă şi relevanţă personală redusă, sursă puţin credibilă. Dacă relevanţa
personală e ridicată, credibilitatea sursei are o mai mică importanţă, mesajul fiind procesat pe
ruta centrală.

Rezumat

ATITUDINILE se referă la tendinţa de a evalua o entitate cu relevanţă socială într-o

manieră favorabilă sau nefavorabilă. Există trei modele ale atitudinilor: modelul
unidimensional, bidimensional şi tridimensional (Eagly & Chaiken, 1993, Rosenberg &
Hovland, 1960). Conform modelului tridimensional, atitudinea are trei componente:
cognitivă (ce gândim despre stimul), afectivă (ceea ce simşim în relaşie cu stimulul) şi
comportamentală: (cum ne comportăm în relaţie cu stimulul). Conform modelului
unidimensional, factorii nu sunt independenţi ci se inlănţuiesc: stimulii nu determină
intenţii comportamentale prin ei înşişi, ci doar prin intermediul convingerilor.

EVALUAREA ATITUDINILOR. Evaluarea atitudinilor se poate face prin intermediul

metodelor directe: unui singur item, prin intermediul scalei Likert şi a diferenţiatorului
semanticş şi a metodelor indirecte: evaluarea reactivităţii fiziologice şi electromiograma
facială.
FUNCŢIILE ATITUDINILOR. Funcţiile atitudinilor sunt motivaţioanle si cognitive (
permit ordonarea şi organizarea lumii, care este haotică).
Teoriile consistenţei cognitive – teoria echilibrului cognitiv (Heider, 1958), teoria
asimetriei cognitive (Newcomb, 1953), teoria incongruenţei cognitive (Osgood &
Tannenbaum, 1955), teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957). oria disonanţei
cognitive oferă cele mai multe date referitoare la modul în careselecţionăm informaţii
relevante pentru o anumită atitudine. Relativ la atitudini, teoria disonanţei cognitive
susţine că indivizii au tendinţa de a căuta (selecta) din mediu informaţiile consonante
(congruente) cu o atitudine activată şi de a evita informaţiile incongruente cu atitudinea.
Atitudinile sunt formate şi menţinute prin condiţionare directă, operantă şi
vicariantă.
PERSUASIUNE ŞI SCHIMBARE ATITUDINALĂ. În procesul de persuasiune,
comunicarea ocupă un rol central. Petty & Cacioppo (1986) fac distincţie între calea
centrală şi cea periferică în procesul de comunicare. Calea centrală implică luarea în
considerare a tuturor argumentelor transmise pe parcursul procesului de comunicare.
Calea periferică este rezultatul utilizării unor euristici cognitive în procesarea informaţiei

Exerciții:
1. Alegeți o atitudine socială pe care ați dori să o studiați și specificați
modul în care ar putea fi investigată într-un studiu științific (ex. design
experimental, studiu calitativ etc.).
2. Oferiți un exemplu de disonanță cognitivă.
3. Apelând la abordările teoretice prezentate pe parcursul acestui modul,
construiți o prezentare de 3 minute, în care încercați să schimbați
atitudinea unei audiențe cu privire la adoptarea unui stil de viață
vegetarian.
 Evaluare – subiecte redacționale:
1. Ce sunt atitudinile și cum se formează acestea?
2. Descrieți funcțiile atitudinilor.
3. Explicați teoria disonanței cognitive. Ilustrați explicația prin
experimentul lui Festinger și Carlsmith (1999).
4. Explicați teoria persuasiunii a lui Petty si Caccioppo (1986).

Bibliografie minimală
Greenwald, A.G., Banaji M. R., Laurie A. Rudman, Shelly D. Farnham, Brian A. Nosek,
Deborah S. Mellott (2002) A Unified Theory of Implicit Social Cognition,
Psychological Review, 109/1, 3–25 (tradus în Opre, A. Noi tendinţe în psihologia
personalităţii - Modele teoretice (vol. 1), Cluj-Napoca: ASCR)
Kassin, S., Fein, F. & Markus (2011). Social Psychology Eight Edition. Houghton Mifflin
Company: NY. Capitolul 6 (pg. 203 - 246)
Harmon-Jones, E., & Mills, J. (1999). An Introduction to Cognitive Dissonance Theory and
an Overview of Current Perspectives on the Theory. În Harmon-Jones, E., & Mills, J.
Cognitive Dissonance: Progress on a pivotal theory in social psychology. Washington,
DC: American Psychological Association.
Petty, R. E., Rucker, D., Bizer, G., & Cacioppo, J.T. (2004).The elaboration likelihood model
of persuasion.In J. S. Seiter & G. H. Gass (Eds.), Perspectives on persuasion, social
influence and compliance gaining (pp. 65-89).Boston:Allyn & Bacon
Petty, R. E. and Cacioppo, J. T. (1986) Communication and persuasion: Central and
peripheral routes to attitude change, New York: Springer-Verlag
 MODUL 5
PREJUDECATA ȘI DISCRIMINAREA – IMPLICAȚII PENTRU
RELAȚIILE INTERGRUPURI

Scopul modulului:
 Familiarizarea studentului cu concepetele și teoriile privind prejudecata și discriminarea.

Obiectivele modului:

La finalul acestui modul, studenţii trebuie:

 Să poată defini și diferenția constructele: prejudecată, discriminare
 Să poată descrie modelele teoretice ale prejudecăţilor sociale, cu
limitele acestora
 Să înțeleagă implicațiile prejudecăților și discriminării asupra
relațiilor intergrupuri

Cuvinte cheie: prejudecată, modelul unidimensional, modelul bidimensional, discriminare,

teoria managementului terorii

Schema modulului
Vom începe printr-o diferenţiere între prejudecată şi discriminare (definiţii).
Vom analiza modelele prejudecaţilor: unidimnesional, tridimensional şi bidimensional, cu
aspectele lor pozitive, precum şi limitele acestora.

Prejudecăţile sociale

Definirea termenului de prejudecată8

“… o dispoziţie iraţională, intolerantă faţă de alte grupuri sociale. Adesea
prejudecăţile se însoţesc de stereotipuri. Acestea constau în atribuirea unor calităţi împărtăşite

8
Prejudecata = atitudine negativă, rigidă faţă de membrul unui grup
de o categorie socială fiecărui individ presupus a face parte din această categorie” (Milner,
1975).
“… o limită a raţionalităţii şi eticii, o atitudine nedreaptă a unui individ faţă de
membrul unui alt grup etnic” (Harding & al., 1969).
“… o atitudine negativă, rigidă (o predispoziţie de a răspunde unui stimul într-un
anume fel) faţă de un grup de persoane” (Simpson & Yinger, 1985).
“… a gândi distorsionat despre ceilalţi fără suficiente argumente sau motive” (Allport,
1954).
“… trăsătura fundamentală a prejudecăţii pare a fi caracterul său emoţional (ostilitate
în relaţiile interpersonale), rigid (nu se modifică atunci când se demonstrează şi se
argumentează că aceste atitudini sunt false şi neîntemeiate)” (Banton, 1967).
“… ostilitate sau agresivitate faţă de un grup social sau faţă de membrul unui astfel de
grup” (Buss, 1961).
“.. cele două componente de bază ale prejudecăţii sunt ostilitatea faţă de un grup de
persoane şi dezinformarea” (Kelnam & Pettigrew, 1959).
“… un set de atitudini negative care determină, susţin şi justifică discriminarea” (Rose,
1951).
“… o atitudine nefavorabilă, stereotipală, încărcată emoţional şi rigidă faţă de un
obiect ” (Krech, Crutchfield & Ballachey, 1962).
“… o predispoziţie învăţată compusă dintr-o componentă cognitivă (convingeri
negative sau stereotipuri faţă de un obiect, persoană sau grup) şi o componentă afectivă (trăiri
emoţionale negative în relaţie cu un obiect sau persoană)” (Levin, 1982).

O caracteristică ce se regăseşte în toate aceste definiţii este natura lor peiorativă,

negativă. Prejudecăţile sunt atitudini problematice deoarece ele presupun generalizări
nefavorabile în legătură cu membrii unui grup anume. Sexismul (prejudecăţile bărbaţilor în
legătură cu femeile), antisemitismul (prejudecăţile în legătură cu evreii), rasismul
(prejudecăţile în legătură cu membrii altei rase) sunt astfel de atitudini negative, nejustificate
faţă de membrii altor grupuri.
Cel mai frecvent, prejudecăţile se asociază cu un comportament de discriminare
(comportamente negative față de membrii unui grup social, datorat simplei lor apartenențe la
acel grup) a membrilor grupului cărora li se adresează. Cele mai multe studii consideră
prejudecăţile ca pe o cauză a comportamentului de discriminare, dar relaţia dintre aceste două
concepte este mult mai complexă (Pettigrew, 1993). Stereotipurile sunt convingeri relativ
rigide, seturi de caracteristici pe care le asociem cu diverse grupuri sociale.

Modele teoretice ale prejudecăţilor sociale

Prejudecăţile, datorită faptului că se conturează într-o problemă socială majoră cu
implicaţii profunde în relaţiile intergrup, au constituit un subiect intens cercetat şi dezbătut în
psihologia socială. Abordările însă sunt de cele mai multe ori neconcludente şi fragmentare
(Taylor & Moghaden, 1987; Duckitt, 1992; Stephan & Stephan, 1996). Până şi
orientările psihanalitice au avut perioada lor de succes în abordarea prejudecăţilor sociale.
Teorii ale proiecţiei ca mecanism de apărare au fost utilizate pentru a explica prejudecăţile şi
discriminarea. De asemenea comportamentul de discriminare a fost explicat pe baza defulării
ostilităţii care rezultă din frustrare. Prin prisma acestor abordări atunci când o persoană nu îşi
poate îndeplini scopurile resimte frustrare, ceea se duce la apariţia unor sentimente de
ostilitate faţă de sursa frustrărilor. Cum însă de cele mai multe ori manifestarea liberă a acestei
ostilităţi (în relaţie directă cu sursa frustrării) este fie imposibilă fie inacceptabilă din punct de
vedere social, se creează ceea ce psihanaliştii au numit “free floating hostility”. Această
ostilitate se direcţionează adesea asupra unei persoane sau asupra unui grup minoritar. Faptul
că la baza acestei abordări teoretice stă redirecţionarea ostilităţii asupra unui individ sau grup
(adesea mai puţin puternic decât sursa iniţială a frustrării) a consacrat-o în literatură ca “teoria
ţapului ispăşitor” asupra prejudecăţii. Cu toate veleităţile lor desriptive şi interpretative,
teoriile psihanalitice nu au fost niciodată larg acceptate şi validate experimental (Feldman,
1984; Stephen & Stephen, 1996).

De asemenea trăsăturile de personalitate (dominanţa, stima de sine, etnocentrismul)

au fost incriminate ca şi cauze ale formării prejudecăţilor. Un exemplu grăitor în acest sens
este cunoscuta carte “The Authoritarian Personality” (Adorno, Frenkel-Brunswick, Levinson,
& Standford, 1950). Utilizând ca metode de cercetare interviul şi testele de personalitate,
autorii concluzionează că prejudecăţile sociale sunt determinate de un set de trăsături de
personalitate pe care ei le-au grupat sub denumirea de “personalitate autoritară”. Cu toate
acestea, în studiile ulterioare de validare, valoarea predictivă a acestor trăsături de
personalitate s-a dovedit a fi mai degrabă modestă.
Variabilele demografice precum vârsta, educaţia, statusul socio-economic, etnia au
fost şi ele asociate cu prejudecăţile sociale, dar aceste asocieri au mai degrabă o valoare
descriptivă decât una explicativă. Prin urmare nici utilizarea variabilelor demografice şi nici
utilizarea factorilor de personalitate pentru a explica formarea şi menţinerea prejudecăţilor nu
s-a demonstrat a fi validă (Duckitt, 1992).

Temă de reflecţie 1: Cum influenţează variabilele demografice prejudecata faţă de ţigani?

Sociologii au încercat să explice natura şi formarea prejudecăţilor prin intermediul

factorilor istorici (segregaţionismul, sclavia, stratificarea socială). Deşi, prin intermediul
factorilor citaţi se poate ajunge la o explicaţie satisfăcătoare în ceea ce priveşte conflictele şi
discriminarea intergrupuri, factorii istorici nu permit analiza la nivel individual a
prejudecăţilor (Feldman, 1984; Taylor & Moghadden, 1987).
Abordarea care s-a bucurat de cea mai largă acceptare în cercurile psihologiei sociale
este aceea care tratează prejudecăţile ca pe o atitudine negativă. Dacă, însă, în ceea ce priveşte
tratarea prejudecăţii ca atitudine există un acord larg între diferiţi cercetători, subiectul unor
mult mai intense dezbateri sunt accepţiunile conceptului de atitudine. Cele mai cunoscute
modele sunt cel unidimensional şi cel tridimensional.

Temă de reflecţie 2: De ce tratăm prejudecata ca pe o atitudine negativă?

Modelul unidimensional al prejudecăţii (Thurstone & Chave, 1929;

Likert, 1931; Guttman, 1944; apud Duckitt, 1992)

În abordările teoretice timpurii (deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut) atitudinile au fost

explicate pe baza modelului unidimensional. În baza acestui model unidimensional,
prejudecăţile sunt definite ca atitudini cu o orientare pur afectivă către un obiect pe o singură
dimensiune favorabil – nefavorabil. Prin urmare toate strategiile de evaluare a prejudecăţilor
aveau la bază această concepţie. Testele de distanţă socială, scalele ierarhice, metoda
Thurstone erau frecvent utilizate în evaluarea prejudecăţilor sociale. Conform acestui model,
prejudecăţile nu influenţează direct comportamentul ci prin intermediul intenţiilor
comportamentale. Predicţia unui comportament nu se poate face numai pe baza atitudinilor ci
având în vedere normele sociale şi constrângerile situaţiei. O prejudecată determină numai o
tendinţă generală spre un anumit comportament (Thurstone & Chave, 1929; Likert, 1931;
Guttman, 1944 apud Duckitt, 1992).

Convingeri Prejudecăţi Intenţii Comportament

stereotipale comportamentale de disciminare

Pe parcursul deceniilor 5 şi 6 s-a trecut la modelul tridimensional al atitudinilor şi,

implicit al prejudecăţii. Conform acestui model, cele trei componente ale prejudecăţii sunt:
 componenta cognitivă (stereotipul)
 componenta afectivă (sentimentul de antipatie sau respingere) şi
 componenta comportamentală (distanţa socială).
Cele trei componente determină prejudecata ca atitudine şi comportamentul de
discriminare. Datorită faptului că această accepţiune tridimensională integrează mai multe
concepte fundamentale din psihologia socială într-un model unitar al prejudecăţilor sociale,
ea se bucură de cea mai largă acceptare în cercurile de cercetare (Katz & Stotland, 1959;
Krech & Crutchfield, 1948; Lambert & Lambert, 1964; Newcomb, Turner & Converse, 1965;
Secord & Backman, 1964).

Componenta cognitivă
(stereotipurile)

Componenta afectivă Comportamentul de

(sentimente de Prejudecăţi discriminare
antipatie, respingere)

Componenta
comportamentală
(distanţa socială)
 Cu toate că modelul tridimensional este unul complex şi comprehensiv, există o serie
de deficienţe ale acestuia.
 În primul rând modelul nu defineşte relaţiile dintre cele trei componente. Sunt aceste
trei dimensiuni complet independente sau ele se referă la un singur construct? Deşi
susţinătorii acestui model înclină spre o consistenţă substanţială între cele trei
componente (ceea ce ar implica existenţa unui construct comun), sunt studii care arată
că aceste componente sunt independente. Greenwald (1968) spre exemplu
demonstrează faptul că pot exista strategii diferite de învăţare pentru cele trei
componente. Prin urmare aceste componente sunt în mare măsură independente.
 În al doilea rând, nu se specifică modul în care acestea determină comportamentul.
Conform modelului, comportamentul de discriminare este determinat de toate cele trei
componente, cu cel mai important rol revenind componentei comportamentale. Unele
studii însă demonstrează faptul că prejudecăţiile rasiale aşa cum sunt ele evaluate prin
intermedoiul unor scale Likert sau Thurstone (care se centrează mai ales asupra
componentei afective) nu se constituie în predictori acuraţi ai comportamentului de
discriminare. Prin urmare rolul componentei afective în determinarea
comportamentului de discriminare pare a fi mai degrabă nul.
 În al treilea rând, modelul tridimensional a adus puţine contribuţii în ceea ce priveşte
metodele de evaluare a prejudecăţilor, acestea fiind evaluate în cele mai multe cazuri
ca şi constructe unidimensionale.

Toate aceste deficienţe au dus la reducerea interesului manifestat de cercetători în

modelul tridimensional şi reorientarea lor spre abordarea unidimensională a prejudecăţilor
sociale (Duckitt, 1992). Conform acestei orientări unidimensionale, prejudecata este un
construct eminamente afectiv. Acest construct este independent faţă de celelalte două
componente ale modelului tridimensional (componenta cognitivă şi cea comportamentală).
Componenta comportamentală este desprinsă complet de conceptul de prejudecată în modelul
unidimensional. Intenţia comportamentală este în acest model echivalentul componentei
comportamentale din cel tridimensional. Ea se referă la tendinţa individului de a se comporta
în relaţie cu un obiect, persoană sau grup de persoane în concordanţă conţinutul atitudinal
(prejudecata). Prin urmare, conform modelului unidimensional, prejudecata nu are un rol de
determinare a comportamentului de discriminare. Variabile cu rol moderator în
comportamentul de discriminare sunt normele sociale şi variabilele contextuale, care vor
determina transformarea intenţiei comportamentale în comportament efectiv. Pentru a prezice
comportamentul de discriminare este deci necesar să fie luate în calcul atât prejudecata şi
intenţia comportamentală ce i se asociază, cât şi normele sociale şi variabilele contextuale
ale situaţie reale (Duckitt, 1992; Stephan & Stephan, 1996).

Modelul bidimensional al prejudecăţii (Levin, 1982, apud Duckitt, 1992)

Desigur ca o concluzie firească emerge şi un model bidimensional al prejudecăţii.

Pornind de la definiţia dată de Levin (1982) se poate conceptualiza prejudecata ca un concept
bidimensional. Cele două dimensiuni ale acestui concept sunt în acest caz cea cognitivă
(convingeri negative sau stereotipuri) şi cea afectivă (trăiri emoţionale negative).

Dimensiunea
cognitivă
(convingeri
negative,
stereotipuri)
Intenţii Comportament
Prejudecată comportamentale de discriminare
Dimensiunea
afectivă (trăiri
emoţionale
negative)

Modelul bidimensional al prejudecăţii (Levin, 1982, apud Duckitt,

1992)

O analiză comparativă a celor trei modele şi a studiilor care le susţin înclină balanţa
în favoarea modelului unidimensional.
 Desigur modelul bidimensional este promiţător însă îi lipseşte fundamentarea
teoretică şi validarea empirică.
  De asemenea modelul tridimensional oferă o perspectivă integrată, dar insuficienta
definire conceptuală şi validarea lacunară sunt dezavantaje care trebuie şi ele luate
în discuţie.
 În ceea ce priveşte modelul unidimensional, se specifică atât relaţiile dintre conceptele
utilizate cât şi rolul lor în determinarea comportamentului de discriminare. Aceste
clarificări conceptuale permit testarea empirică a acestei abordări teoretice. Cele mai
multe studii conduse în acest sens o şi susţin. Mai mult dovezile experimentale arată
că cele trei componente ale modelului tridimensional nu sunt suficient de corelate
(sunt mai degrabă independente) pentru a justifica integrarea lor într-un concept unitar
cum este cel de prejudecată (Duckitt, 1992).

Temă de reflecţie 3: Analizaţi prejudecata faţă de persoanele de etnie rromă prin

prisma celor trei modele propuse.

Explicații privind natura pervazivă a prejudecăților

Fiecare din noi avem prejudecăți față de diferiți stimuli sociali (ex. anumite categorii
profesionale, susținătorii unui anumit partid politic, persoane de o anumită vârstă – millenials
– etc.). Și chiar dacă există diferențe individuale cu privire la cât de multe prejudecăți deținem,
există o serie de factori generali ce țin de aspecte motivaționale și particularități cognitive care
favorizează apariția acestui fenomen.

Explicații cognitive
Categorizarea este un proces cognitiv natural și adaptativ; cu siguranță, ne salvează
semnificativ resursele cognitive. Dincolo, însă, de categorizarea obiectelor (ex. clasificăm
obiectele casnice în funcție de funcționalitatea lor, clasificăm așezări umane în funcție de
mărimea lor etc.), efectuăm și o categorizare socială. Sigur, e foarte lesne să clasificăm
oamenii în funcție de criterii vizibile (ex. gen, rasă, vârstă etc.), dar facem acest lucru și după
alte criterii (ex. nivel de educație, preferință pentru un partid politic sau un anumit gen
muzical, după profesie). Categorizarea socială ne ajută prin faptul că putem cu ușurință să
facem inferențe despre cum sunt anumite persoane pe care le întâlnim în cotidian, pe baza
apartenenței lor la un grup social și, mai departe, ne ajustăm comportamentul în funcție de
aceste evaluări. Pe de altă parte, însă, categorizarea socială vine și cu o supraestimare a
diferențelor inter-grupuri (ex. “noi, etnicii români suntem foarte diferiți de ei, etnicii
maghiari”) și cu o subestimare a diferențelor intra-grup, mai ales pe cele ale out-grupului –
numit efectul omogenității outgrupului - (ex. “ei, maghiarii, sunt toți la fel”) (Wyer et al.,
2002).

Temă de reflecţie 4: Gândiți-vă la o categorie socială diferită față de cea căreia îi

aparțineți, deci out-grup. Care credeți că ar putea fi motivele pentru care îi percepem
atât de similar pe membrii out-grupului (= efectulu omogenității out-grupului)?

Există mai multe rațiuni pentru apariția efectului omogenității outgrupului. Unul din
acestea se referă la faptul că avem un contact mai redus cu membrii celorlalte categorii sociale.
Un alt motiv este acela că, chiar și atunci când avem interacțiuni cu membrii out-grupului, cel
mai adesea nu întâlnim un eșantion reprezentativ al acelei comunități sau nu reușim să
cultivăm o diversitate a experiențelor în interacțiunea cu aceștia (ex. îi vedem/întâlnim în
media, spre exemplu, pe etnicii maghiari – în acest exemplu, membri ai out-grupului – doar
în contexte de solicitare a autonomiei pentru ținutul secuiesc).
Aceste regularități conduc către o accentuare a gândirii stereotipale, a faliei între
diferite grupuri sociale și întreținerea prejudecăților.

Explicații ce țin de factori motivaționali

Teoria conflictului realist (Levine & Campbell, 1972), postulează faptul că o
competiție directă pentru resurse percepute drept valoroase, dar limitate (ex. bani, teren,
materiale, prestigiu etc.) va genera ostilitate între grupurile sociale, prejudecată și cetățenii
unui stat vestic (Marea Britanie, spre exemplu) care percep că sunt într-o competiție pentru
locuri de muncă, asigurări sociale etc. cu grupurile de imigranți (români, spre exemplu). Frica
de și frustrarea asociată cu percepția de pierdere a resurselor dorite (nu mai găsesc locuri de
muncă pentru că ele sunt ocupate de imigranți) sau doar cu percepția deprivării relative, adică
evaluarea că grupul meu are mai puțin comparativ cu celălalt grup, chiar dacă acest “mai
puțin” îmi este suficient (deci conflictul e imaginat) e lesne de înțeles că vor conduce către
resentimente față de grupul advers și, deci, prejudecată (evaluări negative față de imigranți)
și discriminare (restrângerea dreptului de a accesa anumite locuri de muncă).

Temă de reflecţie 5: Identificați o prejudecată pe care membrii unui grup din care
faceți parte o au față de membrii altui grup social. Încercați sa o explicați prin
intermediul Teoriei conflictului realist.

Teoria identiății sociale (Tajfel et al., 1971) pornește de la premisa că stima de sine e
derivată și din identitatea noastră socială, bazată pe apartenența la diferitele grupuri în care
accedem. Prin urmare, una din maniera de a potența stima noastră de sine este prin favorizarea
grupurilor din care facem parte (ex. plasarea grupului propriu într-o lumină favorabilă,
promovarea rezultatelor grupului din care facem parte, alocarea de resurse extra grupului din
care facem parte etc.) și defavorizarea celorlalte grupuri (ex. dezvoltarea unui imagini și
evaluări negative față de celelalte grupuri prin denigrarea lor, bârfa despre, deprivarea
acestora de resurse).

Temă de reflecţie 6: Identificați o prejudecată pe care membrii unui grup din care
faceți parte o au față de membrii altui grup social. Încercați sa o explicați prin
intermediul Teoriei identității sociale.

Teoria managementului terorii (eng. Terror Management Theory/ TMT) a fost

elaborată inițial de Jeff Greenberg, Tom Pyszczynski și Sheldon Solomon (1986), cercetători
la Universitatea din Kansas, pornind de la lucrarea The Denial of Death a lui Ernest Becker
(1976). Teoria postulează existența unui conflict psihologic între instinctul de auto-conservare
(de supraviețuire și de libertate specific oricărei viețuitoare) al individului și conștientizarea
faptului că moartea este inevitabilă și (într-o oarecare măsură) imposibil de prezis
(conștientizare accesibilă doar oamenilor datorită gândirii abstracte), ceea ce duce la apariția
fricii de moarte (engl. death anxiety) și a mecanismelor de reducere a acesteia (strategiile de
coping). Așadar, conform ipotezei mecanismului protector împotriva anxietății (engl. death
anxiety buffer hypothesis) derivată din TMT, pentru a se apăra de anxietatea față de moarte,
oamenii au nevoie să creadă că un aspect valoros al propriei persoane va continua să existe
chiar și după dispariția lor fizică. Conform TMT, această continuare poate lua forma
imortalității literale, reprezentate de convingerea că persoana va continua să existe într-o viață
de apoi (ex. în Rai) sau poate lua forma imortalității simbolice, reprezentate de convingerea
că extensii ale sinelui (ex. opere de artă, scrieri, copiii, alte realizări profesionale sau personale
etc.) vor continua să existe după moartea biologică a persoanei. Indiferent că e vorba de
imortalitatea literală sau de cea simbolică, acest mecanism de protecție împotriva anxietății
se bazează pe două componente: 1) convingerea că perspectiva personală asupra lumii, a
standardelor și valorilor asociate cu aceasta este validă și 2) convingerea că el/ea ca persoană
îndeplinește sau chiar depășește aceste standarde, adică o stimă de sine ridicată.
Pe scurt, conform TMT, activarea gândurilor despre moarte (engl. mortality salience)
va determina individul să apeleze la strategii de coping diferite. În cazul în care saliența morții
se află în planul conștienței, individul va apela la strategii de coping proximale, ancorate în
raționalizare, adică la negarea propriei vulnerabilități împotriva morții (ex. “așa ceva nu mi
se poate întâmpla mie”, “bunicul a murit din cauza fumatului, dar eu sunt sănătos și nu pot
trece prin același lucru”, “familia mea este longevivă”, “sunt într-o stare de sănătate
excelentă”). Dacă, însă, gândurile cu privire la iminența mortalității trec în planul secundar
(nu suntem conștienți de activarea acestor gânduri), individul va apela la strategii de coping
distale: întărirea, rigidizarea concepțiilor despre lume (ex. accentuarea prejudecăților, nivele
ridicate de discriminare față de cei care nu împărtășesc aceeași perspectivă asupra lumii) și
menținerea sau creșterea stimei de sine.

Lectură obligatorie – Parcurgeți materialul bibliografic următor, pentru a descoperi

principalele paradigme experimentale în cercetarea subsumată Teoriei
managementului terorii, precum și implicațiile acestor cercetări asupra discriminării
intergrupale. Discutați ideile extrase alături de membrii grupului dvs. de studiu.

Burke, B.L., Martens, A. & Faucher, E.H. (2010). Two Decades of Terror Management
Theory: a Meta-Analysis of Mortality Salience Research. Personality and Social
Psychology Review, 14(2) 155–195;
Greenberg, J., & Kosloff, S. (2008). Terror management theory: Implications for
understanding prejudice, stereotyping, intergroup conflict, and political attitudes.
Social and Personality Psychology Compass, 2/5, 1881-1894.
 Rezumat

STEREOTIPUL vs PREJUDECATĂ.
Termenul de “stereotip” derivă din termenii greceşti “stereos” care se traduce prin formă
sau solid şi “typos” care înseamnă formarea unei impresii, tipologie sau model.
Prejudecăţile sunt atitudini problematice deoarece ele presupun generalizări nefavorabile
în legătură cu membrii unui grup anume.

MODELE TEORETICE ALE PREJUDECĂŢILOR SOCIALE. Prejudecăţile, datorită

faptului că se conturează într-o problemă socială majoră cu implicaţii profunde în relaţiile
intergrup, au constituit un subiect intens cercetat şi dezbătut în pshiologia socială. Un rol
important în formarea prejudecăţilor ăl au: trăsăturile de personalitate, variabilele
demografice şi contextul istoric.
Abordarea care s-a bucurat de cea mai largă acceptare în cercurile psihologiei sociale este
aceea care tratează prejudecăţile ca pe o atitudine negativă.

MODELELE PREJUDECĂŢII: modeul unidimensional (prejudecăţile sunt definite ca

atitudini cu o orientare pur afectivă către un obiect pe o singură dimensiune favorabil –
nefavorabil), modelul tridimensional (prejudecata are trei componente: cognitivă, afectivă
şi comportamentală) şi modelul bidimensional (prejudecata are două componente:
cognitivă şi afectivă)

Exerciții:
1. Explicați diferența dintre prejudecată și discriminare.
2. Alegeți o prejudecată pe care o aveți și analizați-o prin prisma unuia
din modelele unidimensionale, bidimensionale sau tridimensionale.
3. Dezbateți în grupul de lucru metode prin care puteți reduce
prejudecățile intergrupale. Porniți această dezbatere de la un caz de pe
care îl cunoașteți.
 Evaluare – subiecte redacționale:
1. Explicați modelul tridimensional al atitudinilor.
3. Descrieți teoria managementului terorii, elaborată inițial de Jeff
Greenberg, Tom Pysszczynski și Sheldon Solomon în 1986.

Bibliografie minimală obligatorie

Burke, B.L., Martens, A. & Faucher, E.H. (2010). Two Decades of Terror Management
Theory: a Meta-Analysis of Mortality Salience Research. Personality and Social
Psychology Review, 14(2) 155–195;
Greenberg, J., & Kosloff, S. (2008). Terror management theory: Implications for
understanding prejudice, stereotyping, intergroup conflict, and political attitudes. Social
and Personality Psychology Compass, 2/5, 1881-1894.
Greenberg, J., Solomon, S., & Pyszczynski, T. (1997). Terror management theory of self-
esteem and social behavior: Empirical assessments and conceptual refinements. In M.
P. Zanna (Ed.), Advances in experimental social psychology (Vol. 29, pp. 61-139). New
York: Academic Press.
Greenberg, J., Simon, L., Pyszczynski, T., Solomon, S., & Chatel, D. (1992). Terror
management and tolerance: Does mortality salience always intensify negative reactions
to others who threaten one’s worldview? Journal of Personality and Social Psychology,
63, 212-220.
Kassin, S., Fein, F. & Markus (2011). Social Psychology Eight Edition. Houghton Mifflin
Company: NY.
 MODUL 5
STEREOTIPURILE

Scopul modulului:
 Familiarizarea studentului cu concepetele de prototip şi stereotip.

Obiectivele modului:

La finalul acestui modul, studenţii trebuie:

 Să poată defini şi diferenţia stereotipurile si prejudecăţile
 Să poată descrie modurile de reprezentare a stereotipurilor în
sistemul cognitiv
 Să poată descrie prototipul, ca reprezenatre abstractă şi ca exemplar
real

Cuvinte cheie: stereotip, prototip

Schema modulului
Vom începe printr-o diferenţiere între prejudecată şi stereotip (definiţii).
Stereotipurile sunt reprezentate în sistemul cognitiv sub formă de reţele radiale (noduri şi
elemente periferice) sau sub formă de prototip (reprezentare abstractă a caractersticilor unei
categorii sociale sau un exemplar real al categoriei care are cea mai mare valorare de
prototipicalitate pentru aceasta)

Temă de reflecţie 1: Ce fel de stereotipuri aveţi? Cum au apărut acestea?

Stereotipuri sociale

Termenul de “stereotip” derivă din termenii greceşti “stereos” care se traduce prin
formă sau solid şi “typos” care înseamnă formarea unei impresii, tipologie sau model. Iniţial
termenul de stereotip denumea o piesă din plumb turnată în matriţe speciale utilizată în
tipografii. În ştiinţele sociale a fost introdus în anul 1922 de către Walter Lippman pentru a
denumi imaginile mintale prin intermediul cărora realizăm judecăţile sociale şi filtrăm
realitatea obiectivă (Henwood, Giles, Coupland & Coupland, 1993). În limbajul simţului
comun termenul de stereotip este folosit adesea ca şi sinonim pentru prejudecată. În diferitele
abordări ale psihologiei sociale se face însă o distincţie clară între aceste două concepte. Cei
doi termeni amintiţi mai sus sunt de cele mai multe ori asociaţi şi cu conceptul de discriminare.
În cele ce urmează vom supune unei analize comparative aceste concepte.
Definirea conceptului de stereotip:
“… o impresie fixă care concordă puţin cu realitatea căreia i se adresează şi care se constituie
în primul rând prin definire şi abia apoi prin observaţie” (Katz & Braly, 1935).
“… o convingere (credinţă) exagerată asociată unei categorii (sociale)” (Allport, 1954).
“… un răspuns categoric prin care se inferează membrului unei categorii, toate atributele prin
care se defineşte categoria respectivă” (Secord, 1959).
“Un stereotip etnic este o generalizare a unei trăsături ce defineşte o categorie unui individ
izolat al acesteia” (Brigham, 1971).
“… un set de credinţe (convingeri) referitoare la caracteristicile unor persoane care se
constituie într-o categorie socială” (Ashmore & DeBoca, 1981).
“… o structură cognitivă formată din cunoştinţele, credinţele, convingerile şi expectanţele
unei persoane în legatură cu un grup” (Hamilton & Trolier, 1986).
“… cogniţiile şi expectanţele referitoare la caracteristicile membrilor unei categorii sociale
care îi sunt atribuite simplu pe baza apartenenţei la respectivul grup (categorie)” (Weber &
Crocker, 1983).

Sintetizând mai multe abordări Hilton & Hippel (1996) oferă o definiţie standard a
stereotipurilor (o vom prelua ca definiţie operaţională). Ei definesc stereotipurile9 ca şi
cogniţii (credinţe, expectanţe şi convingeri) referitoare la caracteristicile, atributele şi
comportamentele specifice membrilor unei categorii sociale. Aceste cogniţii sunt organizate
adesea în teorii coerente. Prin intermediul lor, pe de o parte se explică asocierea anumitor

9
Stereotip = cogniţie refeitoare la caracteristicile şi comportamentele specifice membrilor categoriei sociale
atribute la respectiva categorie, iar pe de altă parte se stabilesc condiţiile în care
reprezentările stereotipale sunt activate şi eventual modificate (Hilton & Hippel, 1986).
Cele mai des citate şi studiate stereotipuri sunt stereotipurile de gen şi cele rasiale.
Pentru a ilustra definiţia de mai sus vom exemplifica utilizând un stereotip de gen.
În portretul feminin tipic (nu ne referim aici în mod special la blonde, deşi această
subcategorie constituie subiectul unor stereotipii care abundă chiar şi în mas-media modernă)
adesea operăm cu cogniţii de genul “emotivă”, “dominată de instinctul matern”, “afectuoasă”,
“are nevoie de sprijin şi suport emoţional”. Bine-nţeles că aceste atribute sunt organizate în
teorii coerente. Nu cred că ne sunt străine raţionalizări de genul: “instinctul matern le face pe
femei să se comporte într-o manieră mai afectuasă, să fie mai iubitoare, dar în acelaşi timp şi
mai emotive, de aici decurgând şi nevoia lor sporită de spijin şi suport afectiv”.

Temă de reflecţie 2: Cu ce cogniţii operăm pentru a descrie un polițist rutier? Dar un

manager? Dar un asistent manager?

Dacă acestor teorii li se poate asocia atributul de “coerente” ele nu rezultă cu necesitate
în urma unui raţionament valid. Deşi atributul de “afectuoasă” se poate asocia “instinctului
matern”, “nevoia de protecţie” face o notă discordantă în această înşiruire. Teoriile care ne
ghidează comportamentul (prin urmare şi reprezentările stereotipale) nu rezultă în urma unui
demers de analiză logică a realităţii ci, mai degrabă, prin extragerea unor regularităţi ale
mediului social şi ale contextului în care au loc interacţiunile sociale. Unei analize mai
amănunţite vor fi supuse aceste aspecte atunci când vom discuta despre sursele reprezentărilor
stereotipale.
Desigur că, urmând regulii “orice comportament este determinat de procesările
informaţionale amorsate de stimuli şi este menţinut de consecinţele pe care le antrenează”, şi
comportamentul nostru va fi marcat de reprezentările stereotipale cu care operăm. Vom ceda
locul pe care îl ocupăm într-un mijloc de transport (multe din bunele maniere care se referă la
“sexul slab” emerg din reprezentări stereotipale), la ocuparea unui post de manager vom
prefera un bărbat, într-o dispută privind situaţia politică a ţării vom neglija (desconsidera)
analiza “afectivă” provenind de la o femeie, etc. În ce măsură aceste comportamente de
discriminare sunt determinate de reprezentări stereotipale sau de prejudecăţi vom răspunde în
ceea ce urmează.

Natura implicită a stereotipurilor

Conform unui studiu realizat de Greenwald & Banaji (1996) stereotipurile sunt
cunoştinţe implicite care operează inconştient. În accepţiunea lui, stereotipurile sunt
cunoştinţe care nu pot fi identificate prin introspecţie, achiziţionate datorită experienţei (şi în
special a interacţiunilor sociale) care mediază atribuirea unor calităţi, sau caracteristici
membrilor unei categorii sociale. Cu toate că în majoritatea studiilor vizând stereotipurile au
fost utilizate în evaluare metode explicite, există şi studii care au utilizat metode indirecte de
evaluare a stereotipurilor. Astfel de studii sunt acelea în care obiectul reprezentării stereotipale
(sexul, rasa, vârsta) este periferic, aparent nerelaţionat cu sarcina pe care o are de îndeplinit
subiectul.
Într-un studiu realizat de Crosby, Bromley & Saxe (1980) se demonstrează că
evaluând stereotipurile rasiale prin intermediul unor metode indirecte, incidenţa acestor
stereotipuri este semnificativ mai ridicată decât cea evidenţiată prin intermediul metodelor de
evaluare explicite (apud Greenwald & Banaji, 1996). Cu alte cuvinte existenţa unor
stereotipuri rasiale poate fi evidenţiată în comportamentul unor persoane care explicit
dezaprobă aceste stereotipuri. Desigur că acest gen de rezultate experimentale aduce în
discuţie validitatea ecologică a metodelor explicite prin care se evaluează acest construct. La
fel şi în cazul atitudinilor, probele care s-au dovedit valide sunt acelea ale căror rezultate sunt
susţinute de manifestarea atitudinilor în comportamentul efectiv al subiecţilor. În cazul
stereotipurilor, o validitate ecologică mai ridicată par a avea, deci, metodele implicite de
evaluare.
O paradigmă experimentală consacrată este aceea utilizată de Gaertner &
Mclaughlin (1983). Ei au prezentat subiecţilor perechi de şiruri de litere solicitându-le ca în
cel mai scurt timp cu putinţă să decidă dacă ambele şiruri (prezentate simultan) reprezintă un
cuvânt cu sens sau nu. Autorii au înregistrat ca varibilă dependentă viteza de răspuns (timpul
de reacţie) în cazul răspunsurilor pozitive. Manipularea experimentală propriuzisă consta în
prezentarea unor asocieri de genul: alb – inteligent: alb – frumos; negru – leneş; negru – urât,
alternând cu perechi de şiruri fără sens. Una dintre variabilele independente era, deci, rasa
sugerată în amorsă (primul şir de caractere), iar cealaltă era valenţa atributului asociat.
Subiecţii albi au răspuns semnificativ mai rapid la asocieri de genul alb – inteligent, decât la
asocieri de genul negru – inteligent. Aceste diferenţe nu au fost însă identificate în cazul
atributelor negative. Surprinzător, însă, diferenţele apăreau atât la subiecţii care obţinuseră
anterior scoruri ridicate la metodele explicite de evaluare a stereotipurilor cât şi la cei care
obţinuseră scoruri scăzute (Gaertner & McLaughlin, 1983).
În mod asemănător, în paradigma experimentală propusă de Dovidio (1986) se pune
în evidenţă activarea automată a stereotipurilor. Autorul a prezentat iniţial amorsa (alb sau
negru) urmată de un atribut fie pozitiv, fie negativ. Rezultatele experimentale arată, la fel, că
subiecţii albi răspund semnificativ mai rapid la atributele pozitive prezentate după amorsa
“alb” decât la atributele pozitive prezentate după amorsa “negru” (Dovidio, 1986).
Acest principiu al amorsării reprezentărilor stereotipale a fost utilizat şi în studii
vizând stereotipurile de gen. În acest sens Greenwald a utilizat o paradigmă asemănătoare
cu paradigma experimentală utilizată de Jacoby, Kelley, Brown & Jasechko (1989) în studiile
de memorie implicită.
În paradigma originală, experimentul se defăşura pe parcursul a două zile. În prima zi
subiecţii erau instruiţi să citească o listă ce conţinea o serie de nume ale unor persoane celebre
dispuse aleator printre nume necunoscute. În cea de-a doua zi, subiecţilor li se cerea să
citească o nouă listă ce conţinea numele din lista prezentată în prima zi, la care s-au adăugat
o serie de alte nume necunoscute. Sarcina experimentală propriu-zisă a subiecţilor era să
decidă care dintre numele prezentate în această listă erau numele unor persoane cunoscute
(celebre). Rezultatele au scos în evidenţă un număr semnificativ mai ridicat de false alarme la
aceşti subiecţi (răspunsuri în care ei susţineau că un nume obişnuit prezentat în lista din prima
zi este un nume celebru).
În paradigma utilizată de Greenwald & Banaji (1996) pentru studiul sterotipurilor s-
a utilizat ca variabilă independentă, sexul persoanelor celebre utilizate în experiment
Rezultatele conduc spre concluzia că numelor de bărbaţi li se acordă o mai mare probabilitate
de a fi nume celebre decât celor de femei (Greenwald & Baji, 1996).
Aceste paradigme experimentale oferă pe de o parte baza pentru metode indirecte de
evaluare a stereotipurilor, iar pe de altă parte demonstrează natura implicită a stereotipurilor.
Reprezentările stereotipale implicite se citesc deci în comportamentul efectiv al indivizilor şi
în modul în care aceştia problematizează o situaţie sau dezambiguizează o situaţie ambiguă.
În mod ferm, aşa după cum demonstrează şi sinteza oferită de Greenwald şi Banaji (1996)
accepţinea stereotipurilor ca şi cogniţii implicite conferă acestui concept o mai mare validitate
ecologică, iar metodelor de evaluare o validitate de construct mai ridicată.

Temă de reflecţie 3: Identificați în filmele vizionate recent stereotipuri de rasă şi gen.

Reprezentarea stereotipurilor în sistemul cognitiv

Vom încerca o integrare a cercetărilor privind stereotipurile pornind de la criteriul
reprezentărilor stereotipurilor în sistemul cognitiv. Chestiunea reprezentării stereotipurilor în
sistemul cognitiv prezintă interes deoarece dacă discutăm despre moduri multiple de
reprezentare, implicit vom avea predicţii diferite referitor la modul în care se formează
stereotipurile, sunt menţinute, se activează şi se pot schimba.

Reprezentarea sub forma reţelelor radiale (Stephan & Stephan, 1996)

Un prim model de reprezentare pe care îl vom aduce în discuţie este modelul reţelor
radiale (Stephan & Stephan, 1993; 1996). Modelul are la bază relaţia dintre conţinuturile
cognitive şi emoţii. Conform acestui model, stereotipurile sunt reprezentate sub forma unor
atribute (calităţi, caracteristici) interconectate.
 Conţinut emoţional

Eticheta grupului de
conţinuturi cognitive

Trăsătură Trăsătură
(conţinut (conţinut
cognitiv) cognitiv)

Conţinut emoţional Conţinut emoţional

Modelul reprezentării sub formă de reţele radiale a stereotipurilor (Stephan & Stephan, 1996)

Temă de reflecţie 4: Realizaţi un model al reprezentării sub formă de reţele radiale a

stereotipului cu privire la femeile șofer.

În modelul reţelelor radiale, fiecare conţinut cognitiv este reprezentat sub forma unui
nod10. Nodurile sunt interconectate formând o reţea radială (aceste tipuri de reţele sunt
cunoscute şi sub denumirea de reţele paralele), conexiunile având ponderi diferite. Ponderea
conexiunii dintre două noduri depinde de frecvenţa activării simultane a celor două noduri.
Nodurile reţelei stereotipale sunt conectate în acelaşi timp cu alte noduri ce encodează
răspunsuri afective. Răspunsurile afective se referă atât la stări emoţionale ce se întind pe un
continuum dinspre puternic pozitive spre puternic negative, cât şi la reprezentarea cognitivă
a acestor stări emoţionale (evaluarea şi etichetarea modificărilor stării de arousal). Nodurile
reprezentând conţinuturile emoţionale pot fi conectate fie direct cu eticheta grupului, fie cu
fiecare conţinut cognitiv în parte. De asemenea aceste noduri emoţionale pot fi interconectate
între ele. În acest tip de reţele atunci când unul dintre noduri (fie el cognitiv sau afectiv) este
activat, activarea se răspândeşte în reţea prin intermediul conexiunilor şi în funcţie de
ponderea acestora (Stephan & Stephan, 1996).

10
Nod = reprezentare conţinutului cognitiv
 Conform acestui model, prejudecăţile sunt reprezentate în forme complexe ce cuprind
atât reţeaua centrală, eminamente cognitivă a stereotipului, cât şi conţinuturile emoţionale
asociate acestei reţele. Prejudecățile sunt atitudini negative față de membrii unui grup social,
pe baza apartenenței lor la grup.
Desigur că aceste asocieri au tendinţa de a se permanentiza. Spre exemplu, dacă un
conţinut cognitiv central (nod central sau eticheta grupului de atribute) are conexiuni cu mai
multe răspunsuri emoţionale negative, dar şi cu o serie de alte conţinuturi cognitive (evaluări
negative spre exemplu), ponderea conexiunilor dintre toate aceste noduri creşte în timp, odată
cu activarea independentă a fiecărui nod. Mai mult activarea simultană a tuturor nodurilor
determină o sporire şi mai radicală a ponderii conexiunilor dintre aceste noduri.
Pentru a testa modelul propus, autorii au realizat două studii experimentale. În primul
dintre acestea au utilizat o metodă declarativă de evaluare a trăsăturilor din care este compusă
reprezentarea stereotipală pentru şase grupuri etnice (americani, marocani, ruşi, indieni,
japonezi şi chinezi). Au corelat apoi aceste rezultate cu atitudinea faţă de aceste grupuri etnice
(evaluată desigur tot printr-o metodă declarativă).
Ipoteza studiului era aceea că există corelaţii pozitive semnificative între aceste două
variabile (trăsăurile asociate unei reprezentări stereotipale şi atitudinea faţă de grupul etnic în
cauză), implicit demonstrând faptul că între reprezentarea centrală a stereotipului şi
reprezentarea răspunsurilor afective există conexiuni. Au fost utilizate două loturi de subiecţi
în acest prim studiu. Unul dintre acestea era compus din studenţi implicaţi într-un program de
educaţie internaţional, care le permitea să viziteze toate cele şase ţări, iar cel de-al doilea lot
era compus din studenţi ai Universităţii New Mexico, care nu vizitaseră niciodată cele şase
ţări din care s-au selecţionat grupurile etnice cuprinse în studiu. Utilizarea celor două
eşantioane era menită să testeze o teorie emisă de Pavelchak (1989) referitoare la evaluarea
categoriilor sociale.
Conform acestei teorii, reprezentările atributelor (caracteristicilor) împărtăşite de
membrii unui grup care se formează în urma interacţiunii directe cu membrii acestuia sunt
strâns legate de răspunsurile emoţionale şi atitudinile faţă de acest grup. Atunci când
reprezentările referitoare la un grup se formează în urma preluării unor informaţii indirecte
prezentate în mass-media, de părinţi, prieteni, etc., acestea nu vor fi relaţionate cu răspunsuri
emoţionale şi cu atitudinea faţă de membrii respectivului grup. Dacă această teorie era corectă,
atunci corelaţiile obţinute între cele două variabile luate în discuţie trebuiau să fie
nesemnificative în cazul celui de-al doilea lot de subiecţi.
Corelaţiile obţinute în acest studiu între repezentările stereotipale şi prejudecăţile faţă
de grupurile în cauză au fost semnificative pentru ambele eşantioane. În cazul studenţilor din
primul lot (unde se aşteptau corelaţii semnificativ mai ridicate) s-au obţinut corelaţii între .29
şi .54 cu o medie de .36, iar în cazul studenţilor de la Universitatea New Mexico (unde se
aşteptau corelaţii semnificativ mai scăzute) s-au obţinut corelaţii cuprinse între .26 şi .45 cu o
medie de .37. Prin urmare studiul demonstrează că stereotipurile şi prejudecăţile sunt strâns
corelate rezultate susţinute şi de alte studii (Eagly & Mladinic, 1989; Esses, Haddock &
Zanna, 1993, apud Stephan & Stephan, 1996). Studiul însă a invalidat ipoteza emisă de
Pavelchak (1989), deoarece nu s-au evidenţiat diferenţe semnificative între corelaţiile obţinute
între stereotipuri şi prejudecăţi pentru cele două loturi de subiecţi. Prin urmare prejudecăţile
faţă de grupurile etnice se formează mai degrabă prin evaluarea unor informaţii preluate din
diverse surse şi nu în urma experienţei directe cu aceste grupuri (Stephan & Stephgan, 1996).
În cel de-al doilea studiu realizat pentru a testa teoria relaţiei dintre stereotipuri şi
prejudecăţi (extrasă din modelul reprezentării stereotipurilor în reţele radiale) s-a utilizat
metoda regresiei ierarhice. Variabila dependentă a fost considerată atitudinea faţă de trei
grupuri etnice (americani, ruşi şi iraqieni), iar predictori au fost evaluările multiple ale
reprezentărilor stereotipale pentru aceste grupuri. Rezultatele studiului au scos în evidenţă
faptul că evaluarea reprezentărilor stereotipale acoperă un procent semnificativ al varianţei
variabilei dependente (evaluarea prejudecăţilor faţă de cele trei grupuri etnice). Prin urmare
acest studiu susţine relaţia dintre reprezentările stereotipale şi prejudecăţi postulată în teoria
reprezentării în reţele radiale a stereotipurilor (Stephan & Stephan, 1996).
 Repulsie

Ţigani (rromi)

Fură Agresează
persoanele
singure
Teamă, disconfort Frică

Un posibil modelul al reprezentării sub formă de reţele radiale a stereotipurilor etnice

Pentru o mai bună aprofundare propunem un exemplu de reprezentare sub forma

reţelelor radiale a unui set de prejudecăţi etnice. Atributele care în acest caz sunt conectate cu
nodul central (eticheta grupului de atribute) şi interconectate între ele formează reţeaua unui
stereotip etnic. Cel referitor la ţigani. Această reţea (reprezentată prin triunghiul interior în
figura de mai sus) are însă conexiuni şi cu nodurile unor răspunsuri emoţionale.
Conform modelului propus de Stephan şi Stephan, acest tip de reţea se formează prin
activarea simultană a acestor noduri. O persoană care a fost agresată de un rrom sau care a
asistat pur şi simplu la un astfel de act de agresiune îşi va reprezenta în sistemul cognitiv toate
aceste informaţii şi trăiri emoţionale într-o unitate funcţională (care se va transforma ulterior
în prejudecată). În condiţiile în care se va confrunta ulterior cu doar una dintre situaţii (fie un
furt, fie un rrom, fie va trăi un sentiment de frică) activarea se va transmite în întreaga reţea
sporind ponderea conexiunii dintre noduri. Ponderea acestor conexiuni va creşte şi mai mult
în condiţiile în care nodurile se activează din nou simultan (persoana asistă din nou la o situaţie
similară).
Acest model reprezentaţional este în concordanţă cu modelul tridimensional şi cel
bidimensional al prejudecăţilor sociale deoarece ia în considerare latura afectivă a
prejudecăţii. Pe de altă parte, este în acord şi cu cercetările care demonstrează activarea
automată a stereotipurilor. Dinamica activărilor în reţea poate fi determinată de simpla
activare a unui nod izolat, prin urmare activarea stereotipului se poate produce chiar şi la
confruntarea cu stimuli minimali (a se analiza experimentele citate pentru a susţine natura
implicită a stereotipurilor).
 Modelul teoretic propus de Stephan şi Stephan (1996) permite şi o extensie interesantă
în ceea ce priveşte dezvoltarea prejudecăţilor în relaţiile dintre grupurile sociale. Ipoteza de
la care pornesc cei doi autori este că la baza formării reţelelor radiale ale prejudecăţilor
intergupale pot fi diferite tipuri de ameninţări reale sau percepute. De altfel faptul că formarea
prejudecăţilor poate să pornească de la dimensiunea afectivă este suţinut în numeroase studii
experimentale (Ashmore & DelBoca, 1976; Sears, 1988; Greenberg, Simon, Pysczynski,
Solomon & Chatel, 1992). Referindu-se la tipurile de ameninţări, pe care le percep membrii
unui grup din partea celor din exterior, cei doi autori, disting:
 ameninţări reale,
 ameninţări simbolice şi
 anxietatea intergrupală (Stephan & Stephan, 1996).
Ameninţările reale sunt cele care au un substrat real fie că el este unul economic,
politic, constrângeri fizice sau de altă natură.
Ameninţările simbolice sunt cele fără substrat real şi care emerg din conştientizarea
diferenţelor dintre grupuri. De exemplu conştientizarea că afro-americanii se raportează la
alte valori decât albii poate constitui o astfel de sursă pentru o ameninţare simbolică.
Anxietatea intergrupală rezultă în urma interacţiunii efective dintre două sau mai
multe grupuri sociale. Adesea conflictele etnice materializate în lupte de stradă sunt sursa unei
astfel de forme de anxietate. Fiecare dintre cele trei tipuri de ameninţări este reprezentat în
sistemul cognitiv sub forma unor seturi de cogniţii legate de eticheta grupului în relaţie cu
care ele apar. Deci substituind nodurile din modelul iniţial cu seturi de cogniţii
corespunzătoare celor trei forme de ameninţare şi stereotipurilor referitoare la grup, modelul
ia următoarea formă:
 Conţinut emoţional

Anxietatea Ameninţări
Conţinut emoţional simbolice Conţinut emoţional
intergrup

Eticheta grupului de
atribute

Stereotipuri Ameninţări
reale

Conţinut emoţional Conţinut emoţional

Un model de reţea radială de reprezentare a prejudecăţilor sociale intergup (Stephan & Stephan, 1996)

Pentru a-şi susţine extinderea modelului la prejudecăţile intergrupale, Stephan şi

Stephan citează un studiu interesant realizat de Ybarra şi Stephan (1994). În acest studiu,
autorii au evaluat perceperea ameninţărilor reale, simbolice şi a anxietăţii intergrupale de către
nativii americani în relaţie cu grupurile minoritare de mexicani.
Ipoteza studiului era aceea că perceperea acestor trei tipuri de ameninţări în cadrul
grupului ţintă este un predictor al formării prejudecăţilor intergrupale.
Subiecţii acestui studiu au fost studenţi ai Universităţii Statului New Mexico
(universitate situată la aproximativ 90 de kilometri de graniţa cu mexicul). Aceştia au
completat un chestionar în care ameninţările reale erau evaluate prin itemi de genul: “Datorită
imigranţilor mexicani, a crescut nivelul impozitelor pe care trebuie să le plătească nativii
americani.”, sau “Imigranţii mexicani nu ocupă locurile de muncă destinate americanilor.”
(item cotat invers). Ameninţările simbolice erau evaluate prin intermediul unor itemi de genul:
“Imigraţia persoanelor din Mexic afectează negativ cultura americană” sau “Cultura
americană are numai de câştigat prin venirea imigranţilor din Mexic” (item cotat invers). În
ceea ce priveşte anxietatea intergrupală s-au utilizat pentru evaluare liste cu adjective,
subiecţilor solicitându-li-se să aleagă adjectivele care descriu starea lor în momentul în care
interacţionează cu un imigrant mexican. Datele obţinute din aceste trei tipuri de evaluări au
fost supuse analizei prin regresie multiplă, având drept criteriu prejudecăţile (atitudinile
negative) faţă imigranţii mexicani. Cele trei tipuri de ameninţări explică 61% din varianţa
variabilei criteriu. Prin urmare prejudecăţile intergrupale sunt o consecinţă a ameninţărilor
(reale, simbolice) şi anxietăţii percepute de membri grupului ţintă faţă de alte grupuri (Stephan
& Stephan, 1996).

Reprezentarea stereotipurilor ca prototip

Acest model cognitiv este unul dintre cele mai des citate modele de reprezentare a
stereotipurilor. Ca şi în studiile de categorizare realizate pentru cunoştinţele generale (Rosch,
1978), acest model al stereotipurtilor ca prototip are două accepţiuni. Într-una dintre abordări,
prototipul este considerat o reprezentare abstractă a caractersticilor unei categorii sociale. În
cealaltă abordare, prototipul se referă la un exemplar real al categoriei care are cea mai mare
valorare de prototipicalitate pentru aceasta.

Prototipul ca reprezentare abstractă a caracteristicilor unei categorii sociale

În ceea ce priveşte prima abordare, se consideră că stereotipurile sociale sunt
reprezentări abstracte ale caracteristicilor unei categorii sociale, iar apartenenţa unui
individ la respectiva categorie se realizează prin compararea caracteristicilor sale cu cele
abstracte ale prototipului (Cantor & Mischel, 1978; Devine & Baker, 1991; Johnson &
Hewstone, 1992; Hilton & Von Hippel, 1996). Cu alte cuvinte, reprezentarea stereotipurilor
este de fapt o medie a caracteristicilor similare ale membrilor unei categorii sociale, o
reprezentare abstractă în care nici una dintre caracteristici nu are o valoare definitorie.
Adepţii acestei abordări teoretice susţin faptul că reprezentările stereotipale sunt
organizate ierarhic. Se poate vorbi deci de categorii de bază şi subtipuri ale acestora. Această
asumpţie este în acord cu faptul că în schimbarea stereotipurilor, o tehnică de succes este
segmentarea categoriilor în subtipuri. De asemenea un alt rezultat care susţine acest model
teoretic se referă la faptul că adesea, indivizii eşuează în a aplica reprezentările stereotipale la
membrii izolaţi ai categoriilor sociale. Acest aspect este explicat prin faptul că apartenenţa
unui individ la o categorie socială se realizează prin compararea calităţilor acestuia cu
reprezentarea prototipică, abstractă a categoriei.
Dacă trăsăturile individului sunt suficient de similare cu cele abstracte ale prototipului,
atunci acesta va fi categorizat ca membru al categoriei respective. Prin urmare orice
caracteristică a individului care reduce similaritatea între el şi reprezentarea abstractă a
categoriei va reduce şi probabilitatea activării stereotipurilor. Bineînţeles că o persoană poate
fi caracterizată ca membru a numeroase categorii (putem vorbi despre un Caucazian, în vârstă
de 30 de ani, cu ochi albaştri, student la drept, etc.). Conform acestui model teoretic, individul
va fi categorizat în conformitate cu stereotipul al cărei reprezentare este cea mai similară cu
trăsăturile persoanei ţintă (Hamilton & Sherman, 1994; Hilton & Von Hippel, 1996).
Cu toate că acest model al reprezentării stereotipurilor în sistemul cognitiv este
acceptat aproape implicit de majoritatea cercetătorilor, există o serie de limite de care trebuie
să ţinem seama.
1) În primul rând conform acestui model, stereotipurile sunt reprezentate ca o
însumare a caracteristicilor similare ale membrilor unei categorii sociale, dar nu ia în
considerare variabilitatea interindividuală. În mod cert această variabilitate joacă un rol
esenţial în activarea stereotipurilor şi în determinarea comportamentului (Hilton & Von
Hippel, 1996). Prin urmare dacă vom lua în considerare variabilitatea interindividuală ca o
altă caracteristică a unui grup (alături de similaritatea dintre membrii categoriei) rezultă că
aceleaşi procese cognitive trebuie să guverneze achiziţia acestui tip particular de cunoştinţe
despre caracteristicile definitorii ale membrilor unei categorii. Reprezentările stereotipale
abstracte (însumarea caracteristicilor similare dintre exemplarele unei categorii) sunt formate
prin achiziţia de cunoştinţe din surse precum experienţa directă cu categoriile respective sau
învăţarea socială rezultată din interacţiunea cu prieteni, părinţi sau alte persoane
semnificative, prin urmare putem considera că şi variabilitatea individuală poate fi
achiziţionată din aceleaşi surse şi reprezentată în aceleaşi structuri cognitive. Implicit, rezultă
că reprezentările referitoare la variabilitatea interindividuală fac parte din reprezentările
stereotipale abstracte ale categoriei respective (alături de trăsăturile similare ale exemplarelor
acesteia). Prin urmare conform acestui raţionament, stereotipurile sunt reprezentări mixte în
care apar atât caracteristici similare ale exemplarelor categoriei cât şi caracteristicile
definitorii (gradul de variabilitate interpersonală) ale acestora (Hamilton & Sherman, 1994).
Există însă studii care susţin că informaţiile referitoare la variabilitatea interindividuală nu
sunt prrezentate într-o formă abstractă (Linville, Fischer & Salovey, 1989).
2) Cea de-a doua limită care trebuie discutată relativ la acest model este asumpţia
că operăm atât cu categorii bazale cât şi cu subcategorii ale acestora. Atât observaţia simţului
comun cât şi cercetări riguroase (Bower & Karlim, 1974; Brewer, 1988) ne spun că la
contactul cu o persoană avem tendinţa de a o include aproape invariabil în trei mari categorii:
referitoare la etnie, la sex şi vârstă (acestea sunt şi cele mai des citate categorii de bază cu care
operăm). Aceste categorii de bază sunt activate automat şi invariabil la contactul cu o
persoană. La fel însă putem realiza faptul că cel puţin teoretic putem institui un număr mult
mai mare de categorii cu care să operăm (referitoare la interese, culoarea ochilor, locul de
muncă, orientarea sexuală, orientarea politică, etc.). Să încercăm deci să realizăm o integrare
binoculară a două aspecte: în primul rând faptul că abordarea teoretică ce priveşte prototipul
ca o reprezentare abstractă constând în suma caracteristicilor similare dintre membrii
categoriei şi în al doilea rând cercetările care demonstrează că operăm cu diferite subcategorii
la fel de eficient şi exact cum operăm cu categoriile de bază (Ashmore, 1981; Brewer, 1988;
Devine & Baker, 1991). Integrând aceste aspecte deducem faptul că în condiţiile în care
stereotipurile ar fi reprezentări abstracte, am avea nevoie de un volum imens de cunoştinţe
necesar pentru fiecare categorie şi timpul necesar comparării exemplarului real cu
reprezentarea abstractă s-ar situa departe de limita adaptabilităţii la mediul social. Mai mult,
chiar într-un studiu realizat de Smith (1990) s-a demonstrat faptul că putem realiza consistent
judecăţi despre subgrupuri de persoane pe care iniţial nu le-am considera categorii în sine. Cel
puţin teoretic este posibil conform acestui studiu să operăm în timp real cu o infinitate de
subcategorii, fie chiar instituite arbitrar (ţiganii cerşetori, ţiganii peste 30 de ani, ţiganii
muzicieni, ţiganii politicieni, ţiganii cu studii superioare, etc.). Mai mult aceste subcategorii
pot fi şi context specifice (ţigan cerşetor fugind din calea unui poliţist). Prin urmare teoria
conform căreia, aceste subcategorii ar fi reprezentate în sistemul cognitiv într-o formă
abstractă, iar includerea unui membru într-o astfel de categorie ar însemna compararea
calităţilor sale cu cele similare tuturor membrilor categoriei nu pare credibilă. Mult mai
plauzibilă în acest caz este abordarea prototipului ca exemplar real al categoriei. Prin urmare
judecăţile realizate pentru subcategoriile artificial create se realizează prin activarea unui
exemplar real al respectivei categorii (Smith, 1990; Hamilton & Sherman, 1994)
3) Cea de-a treia limită a modelului prototipului ca reprezentare abstractă este faptul
că nu explică impactul pe care îl are exemplarul real al unei categorii asupra procesărilor
informaţionale ulterioare. Un studiu frecvent citat în aceste sens este acela realizat de Lewicki
(1985). Într-o primă etapă a studiului, subiecţii au fost confruntaţi cu o persoană cu părul scurt
care se comporta intruziv şi neprietenos. Judecăţile ulterioare faţă de o altă persoană cu părul
scurt se bazau pe activarea reprezentării întâlnirii anterioare. Rezultatul acestui studiu este
susţinut de rezultate similare obţinute de Smith & Zarate (1990) care au arătat că judecăţile
sociale pentru situaţii pentru care nu există reprezentări stereotipale anterioare se bazează pe
utilizarea exemplarelor reale ca bază pentru categorizare (Lewicki, 1985; Smith & Zarate,
1990; Hamilton & Sherman, 1994).
Prin urmare, cu toate că teoria reprezentării abstracte a stereotipurilor are o incidenţă
maximă în cercetarea psihologică, există suficiente argumente care ne fac să concluzionăm că
judecăţile sociale nu se bazează doar pe reprezentările abstracte ale acestor grupuri.

Prototipul ca exemplar real al categoriei

Conform modelului teoretic alternativ, atributele categoriilor sociale nu sunt
reprezentate într-o formă abstractă ci sub forma unor exemplare reale ale categoriei. Spre
exemplu, stereotipul referitor la calităţile atletice ale afro-americanilor se reprezintă sub forma
exemplarelor reale ale respectivei categorii (Michael Jordan, Carl Lewis). Prin urmare
persoana ţintă nu mai este comparată cu o serie de reprezentări abstracte ci cu un exemplar
real. Caracteristicile acestor exemplare reale constituie de fapt reprezentarea stereotipală
(prototipul categoriei sociale). La fel însă ca şi abordarea teoretică anterioară, modelul care
neagă existenţa unor reprezentări abstracte în ceea ce priveşte stereotipurile recunoaşte o serie
de limite.
O primă limită a acestui model este faptul că învăţarea socială a reprezentării
categoriale nu poate fi explicată prin intermediul acestui model teoretic. Reprezentările
stereotipale se pot forma în urma achiziţiei de cunoştinţe indirect din diferite surse (familie,
prieteni) prin intermediul procesului de învăţare socială.
Spre exemplu faptul că “ţiganii sunt agresivi” poate fi un fapt comunicat de un prieten,
citit în presă şi nu observat efectiv de persoana în cauză. Cu toate acestea, se formează
reprezentări stereotipale care vor influenţa comportamentul şi judecăţile sociale ale persoanei
ţintă. Încercând să răspundă acestei critici întemeiate, câţiva susţinători ai reprezentării
prototipice prin intermediul exemplarelor reale au susţinut că inclusiv aceste informaţii care
au într-adevăr o formă abstractă iniţial, vor genera în final reprezentarea unui exemplar real
(Hintzman, 1986; Smith & Zarate, 1990).
O altă critică adusă modelului exemplarului real prototipic este aceea că toate aceste
exemplare care sunt activate şi au valoare prototipică pentru o categorie dată, trebuie integrate
prin prisma unei teorii. Trebuie să fie un set de criterii care să permită realizarea
comparaţiei între reprezentările existente pentru exemplarele reale şi persoana ţintă. Smith
(1990) susţine chiar că în absenţa unui set de criterii de integrare, reprezentările diferitelor
exemplare nu formează conceptul coerent şi unitar al unei categorii.
De exemplu atunci când se solicită descrierea unui portret feminin tipic, exemplarele
activate rebuie constrânse de o serie de criterii de incluziune, altfel atunci când se solicită
judecăţi categoriale, subiecţii nu ar activa exemplarele relevante. Aceste observaţii sunt
adevărate mai ales în situaţia în care se solicită judecăţi categoriale, oferindu-se doar eticheta
categoriei fără a se specifica un exemplar real al acesteia. În această situaţie, eticheta
categorială activată prin contextul sarcinii, trebuie să constrângă într-un fel sau altul activarea
exemplarelor prototipice (Kahneman & Miller, 1957; Rothbart &John, 1985). În situaţiile în
care un stimul ţintă este categorizat sau judecat există posibilitatea ca acesta să activeze într-
adevăr reprezentarea unui exemplar real al categoriei fără medierea reală a categoriei. În acest
caz însă este contrazis un fapt clar demonstrat şi anume activarea automată a categoriilor
primare (Bruner, 1957; Bower & Karlin, 1974; Hamilton & Sherman, 1994).
Cea de-a treia limită a acestui model teoretic este eficienţa procesării. În conformitate cu
modelul reprezentării prototipice sub forma unui exemplar real, activarea exemplarelor se
realizeză automat, implicit şi nu necesită resurse computaţionale însemnate realizându-se într-
un interval scurt de timp (Nosofsky, 1987; Smith, 1990). Cu toate acestea unele studii au
demonstrat că încărcarea cognitivă (implicarea subiectului pe parcursul categorizării în sarcini
simultane) afectează categorizarea. Prin urmare din aceste studii rezultă că activarea
reprezentărilor categoriale consumă resurse computaţionale şi necesită timp (Hamilton &
Sherman, 1994).
 Rezumat

STEREOTIPUL vs PREJUDECATĂ.
Termenul de “stereotip” derivă din termenii greceşti “stereos” care se traduce prin formă
sau solid şi “typos” care înseamnă formarea unei impresii, tipologie sau model.
Prejudecăţile sunt atitudini problematice deoarece ele presupun generalizări nefavorabile
în legătură cu membrii unui grup anume.

STEREOTIPURILE SOCIALE. Hilton & Hippel (1996) definesc stereotipurile ca şi

cogniţii (credinţe, expectanţe şi convingeri) referitoare la caracteristicile, atributele şi
comportamentele specifice membrilor unei categorii sociale. Aceste cogniţii sunt
organizate adesea în teorii coerente. Prin intermediul lor, pe de o parte se explică asocierea
anumitor atribute la respectiva categorie, iar pe de altă parte se stabilesc condiţiile în care
reprezentările stereotipale sunt activate şi eventual modificate (Hilton & Hippel, 1986).

NATURA IMPLICITĂ A STEREOTIPURILOR. Conform unui studiu realizat de

Greenwald & Banaji (1996) stereotipurile sunt cunoştinţe implicite care operează
inconştient. În accepţiunea lui, stereotipurile sunt cunoştinţe care nu pot fi identificate prin
introspecţie, achiziţionate datorită experienţei (şi în special a interacţiunilor sociale) care
mediază atribuirea unor calităţi, sau caracteristici membrilor unei categorii sociale.

REPREZENTAREA STEREOTIPURILOR ÎN SISTEMUL COGNITIV. Chestiunea

reprezentării stereotipurilor în sistemul cognitiv prezintă interes deoarece dacă discutăm
despre moduri multiple de reprezentare, implicit vom avea predicţii diferite referitor la
modul în care se formează stereotipurile, sunt menţinute, se activează şi se pot schimba.
Reprezentarea sub forma reţelelor radiale (Stephan & Stephan, 1996) are la bază
relaţia dintre conţinuturile cognitive şi emoţii. Conform acestui model, stereotipurile sunt
reprezentate sub forma unor atribute (calităţi, caracteristici) interconectate. În modelul
reţelelor radiale, fiecare conţinut cognitiv este reprezentat sub forma unui nod. Nodurile
sunt interconectate formând o reţea radială (aceste tipuri de reţele sunt cunoscute şi sub
denumirea de reţele paralele), conexiunile având ponderi diferite.
Reprezentarea stereotipurilor ca prototip este unul dintre cele mai des citate
modele de reprezentare a stereotipurilor. Acest model al stereotipurtilor ca prototip are
două accepţiuni. În una dintre abordări, prototipul este considerat o reprezentare abstractă
a caractersticilor unei categorii sociale, în cealaltă abordare, prototipul se referă la un
exemplar real al categoriei care are cea mai mare valorare de prototipicalitate pentru
aceasta.
 Exerciții:
1. Explicați diferența dintre stereotip, prejudecată și discriminare.
2. Analizați stereotipurile de gen (femei vs. bărbați) și stereotipurile cu
privire la diferite profesii (ex. managers vs. asistent manager). Ce
observați? Ce implicații credeți că sunt?
3. Dezbateți în grupul de lucru metode prin care puteți reduce
prejudecățile intergrupale. Porniți această dezbatere de la un caz de
prejudecată intergrupală la care ați asistat sau pe care îl cunoașteți.

Evaluare – subiecte redacționale:

1. Explicați cum sunt reprezentate stereotipurile in sistemul cognitiv.
2. Descrieți modalități de a evalua stereotipurile.

Bibliografie minimală obligatorie

Hilton, J. & Hippel, W. (1996). Stereotypes. Annual Review of Psychology, 47, 237-271
Kassin, S., Fein, F. & Markus (2011). Social Psychology Eight Edition. Houghton Mifflin
Company: NY.
Ryan, M.K, Haslam, A.S., Morgenroth, T., Rink, F., Stoker, J., Peters, K. (2016). Getting
on top of the glass cliff: Reviewing a decade of evidence, explanations, and impact.
The Leadership Quarterly, 27, 446–455
Ryan, M. K., & Haslam, S. A. (2007). The glass cliff: Exploring the dynamics surrounding
women's appointment to precarious leadership positions. Academy of Management
Review, 32, 549–572. http://dx.doi.org/10.5465/amr.2007.24351856.
Anexe
3.1 Bibliografia cursului
Abric, J.C. (1997). Reprezentările sociale: aspecte teoretice. În Neculau, A. Reprezentările
sociale, Iaşi: Polirom
Bourhis, B. Y. & Leyens, J. F. (1996). Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri. Ed.
Polirom, Iaşi.
Bruner, J. (1957). On Perceptual Readiness. Psychological Review, 64, 123-152.
Curşeu, P.L. (2005). Making sense of social reality, Cogniţie, creier, comportament, IX, 4,
599-608
Curşeu, P.L: (2007). Cap. 9 Decizia in grupurile organizaţionale. În Grupurile în organizaţii,
Editura Polirom: Iaşi
Curşeu, P.L., Pop-Curşeu. (2011). Alive after Death: An Exploratory Cultural Artifact
Analysis of the Merry Cemetery of Săpânţa, Journal of Community & Applied Social
Psychology, 21: 371–387.
Devine, P. G. (1989). Stereotypes and Prejudice: their Automatic and Controled Components.
Journal of Personality and Social Psychology, 56, 5-18.
Dovidio, J. F.; Evans, N. E. & Tyler, R. B. (1986). Racial Stereotypes: The Contents of their
Cognitive Representation. Journal of Experimental Social Psychology, 22, 22-37.
Duckitt, J. (1992). The Social Psychology of Prejudice. Praeger, New York.
Feldman, R. S. (1984). Social Psychology: Theories, Research and Applications. McGraw-
Hill Book Company, New York.
Fiske, S. T. (1993). Social Cognition and Social Perception. Annual Review of Psychology,
44, 155-194.
Fiske, S. T. & Ruscher, J. B. (1993). Negative Interdependence and Prejudice: Whence the
Affect. In Affect, Cognition and Stereotyping, Academic Press Inc.
Gaertner, S. L. & McLaughlin, J. P. (1983). Racial Stereotypes: Associationsand Ascriptions
of Positive and Negative characteristics. Social Psychology Quarterly, 46, 23-30.
Greenwald, A.G., Banaji M. R., Laurie A. Rudman, Shelly D. Farnham, Brian A. Nosek,
Deborah S. Mellott (2002) A Unified Theory of Implicit Social Cognition,
 Psychological Review, 109/1, 3–25 (tradus în Opre, A. Noi tendinţe în psihologia
personalităţii - Modele teoretice (vol. 1), Cluj-Napoca: ASCR).
Greenwald, G. A. & Banaji, M. R. (1996). Implicit Social Cognition: Attitudes, Self Esteem,
and Stereotypes. Psychological Review, 102, 1, 4-27.
Hamilton, D. L. & Sherman, J. (1994). Stereotypes. In Handbook of Social Cognition. Wyer
& Srull, Hillsdale.
Harmon-Jones, E., & Mills, J. (1999). An Introduction to Cognitive Dissonance Theory and
an Overview of Current Perspectives on the Theory. In Harmon-Jones, E., & Mills, J.
Cognitive Dissonance: Progress on a pivotal theory in social psychology. Washington,
DC: American Psychological Association
Henwood, K.; Giles, H.; Coupland, J. & Coupland, N. (1993). Stereotyping and Affect in
Discourse: Interpreting the Meaning of Elderlz, Painful Self Disclosure. In Affect ,
Cognition and Stereotyping, Academic Press Inc., New York.
Hilton, J. & Hippel, W. (1996). Stereotypes. Annual Review of Psychology, 47, 237-271.
Kelley, H. H. (2003). Attribution theory in Social Psychology. In A.W. Kruglanski &
E.T.Higgins, Social Psyhology: A General Reader. New York: Psychology Press
Leyens, J. F.; Yzerbyt, V. & Schadron, G. (1994). Stereotypes and Social Cognition. Sage
Publications
Macrae, N. C. & Bodenhausen, G. V. (2000). Social Cognition: Thinking Categorically about
Others. Annual Review of Psychology, 51, 93-120.
Petty, R. E., Rucker, D., Bizer, G., & Cacioppo, J.T. (2004).The elaboration likelihood model
of persuasion.In J. S. Seiter & G. H. Gass (Eds.), Perspectives on persuasion, social
influence and compliance gaining (pp. 65-89).Boston:Allyn & Bacon
Stephan, W. G. & Stephan, C. W. (1996). Predicting Prejudice. International Journal of
Intercultural Relations, 20, ¾, 409-426.
Smith, E. R. (1990). Content and Process Specificity in the Effects of Prior Experiences. In
Advances in Social Psychology, Wyer & Srull, Hillsdale.
Smith, E. R. & Zarate. M. A. (1990). Person Categorization and Stereotyping. Social
Cognition. 8, 161-185.
Taylor, D. M. & Moghadden, F. M. (1987). Theories of Intergroup Relations. Praeger, New
York.
3.2 Glosar
Atitudinea = tendinţa de a evalua o entitate cu relevanţă socială, într-o manieră favorabilă
sau nefavorabilă
Atribuirea = o inferenţă ce explică cauzalitatea unui comportament sau eveniment social
Atribuirea cauzală = una din modalităţile în care una sau mai multe reprezentări ce corspund
unor fapte socaile sunt relaţionate
Decizia normativ corectă, optimă = decizia în care decidentul raţional analizează acurat
toată informţia relaţionată cu situaţia decizională în cauză şi identifică acţiunile care pot
maximiza rezultatele dezirabile şi minimiza pe cele indezirabile
Disonanţa cognitivă = tendinţa de a căuta din mediu informaţiile consonante cu a atitudine
activată şi de a evita iformţiile incongruente cu atitudinea
Eroarea fundamentală de atribuire = tendinţa de a ne explica comportamentul prin atribuiri
dispoziţionale chiar şi atunci când sunt posibile atribuiri situaţionale
Erorile cognitive de atribuire = ponderea distorsionata a factorilor determinanți ai
comportamentului realizat de o persoană
Groupthink = tendinţa membrilor unui grup de a ajunge la coeziune, ocolind conflictele
Inconştient colectiv = rezultatul împărtaşirii la nivel social al conţinuturilor (arhetipuri)
dezvoltate în filogeneză şi transmise ereditar
Metoda amplificării = punerea ăn corespondenţă a temelor majore din vise, produsele
delirante ale pacienţilor psihotici cu motive culturale sau religioase, ce determină
identificarea de conţinuturi arhetipale
Performaţa = suma acţiunilor individuale ce converg spre un scop final unic
Prejudecata = atitudine negativă, rigidă faţă de membrul unui grup
Reprezentarea socială = rezultatul acţiunii colective sau produse sociale, obiectivate în
mituri, legende şi tradiţii
Schemele cauzale = teorii implicite constituite din experienţă şi care structurează diferite
cauze ce pot determina un anumit efect
Stereotip = cogniţie referitoare la caracteristicile şi comportamentele specifice membrilor
categoriei sociale