UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI
PSIHOTERAPIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE EVOLUŢIONISTĂ
- SEMESTRUL II -

Titular de curs:
Dr. Roxana Oltean
roxanacardos@ubbcluj.ro

Autorii suportului de curs:

Prof.univ.dr. Daniel David
Conf. univ Dr. Alina S. Rusu
Conf.univ.dr. Ioana Alina Cristea

Suportul de curs a fost verificat și actualizat în 2020/2021

de către dr. Roxana Oltean și drd. Ion Milea

1
I. Informaţii generale

1.1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Dr. Roxana Oltean

Birou: Departamentul de Psihologie Clinică și Psihoterapie, Str.Republicii 37, clădirea AVALON
Telefon: 0264-434141
Fax: 0264-434141
E-mail: evolutionistatutor@psychology.ro
Consultații: continuu, via e-mail
evolutionistatutor@psychology.ro

Numele cursului – Psihologie Evoluționistă Codul cursului - PLR1432, Anul, Semestrul – anul 2, sem. 2
Tipul cursului – Opțional, 4 credite Pagina web a cursului-
http://www.clinicalpsychology.ro Tutori – Drd. Elisa Dumitru, drd. Ion Milea
evolutionistatutor@psychology.ro
Consultatii online: continuu, via e-mail
evolutionistatutor@psychology.ro

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Cursul este unul opțional, neexistând condiționări sau prerechizite obligatorii. Ca prerechizite
recomandate, sunt sugerate cursurile de Introducere în Psihologie și Psihologie Cognitivă.

1.3. Descrierea cursului

Cursul urmărește următoarele obiective:
1. Familiarizarea studenţilor cu domeniul şi principiile psihologiei evoluţioniste;
2. Asigurarea unui bagaj de cunoştinţe declarative care să permită studenţilor să opereze cu
conceptele psihologiei evoluţioniste.
3. Asigurarea unui bagaj de cunoştinţe declarative şi procedurale care să permită studenţilor o
activitate eficientă în domeniile aplicative ale psihologiei, precum şi o mai bună adaptare
în viaţa de zi cu zi.
Conținutul cursului este structurat după cum urmează:

Modulul I Fundamente ale psihologiei evoluţioniste

Unitatea 1. Ce este psihologia evoluţionistă?
Unitatea 2. Psihologia evoluţionistă în cadrul ştiinţei
Unitatea 3. Ce nu este psihologia evoluţionistă?
Unitatea 4. Limite ale psihologiei evoluționiste
Unitatea 5. Mituri şi concepţii greşite despre psihologia evoluţionistă
Unitatea 6. Principii ale psihologiei evoluționiste
Unitatea 7. Paradigme ale psihologiei evoluţioniste
Unitatea 8. Paradigme de cercetare în psihologia evoluţionistă
Modulul II Aplicaţii ale psihologiei evoluţioniste
Unitatea 9. Introducere
Unitatea 10. Psihopatologia
Unitatea 11. Cogniţiile raţionale şi iraţionale
Unitatea 12. Raţionament şi decizie
Unitatea 13. Comportamentul sexual şi diferenţele între sexe
Unitatea 14. Cercetări de frontieră

2
1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe două module de învăţare, fiecare modul focalizându-se asupra
uneia dintre temele menţionate mai sus. Nivelul de înţelegere şi, implicit, utilitatea informaţiilor pe
care le regăsiţi în fiecare modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de
curs, veţi consulta sursele bibliografice recomandate de noi.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Aşa cum am menţionat în 1.4., prezentul suport de curs este structurat pe două module.
Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultaţii), cât şi muncă individuală.
Consultaţiile, pentru care prezența este facultativă, reprezintă un sprijin direct acordat
dumneavoastră din partea titularului şi a tutorilor. Pe durata acestora vom recurge la prezentări
contrase ale informaţiilor nucleare aferente fiecărui modul, dar mai cu seamă vă vom oferi, folosind
mijloace auditive şi vizuale, explicaţii alternative, răspunsuri directe la întrebările pe care ni le veţi
adresa. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta o veţi gestiona dumneavoastră şi se va
concretiza în parcurgerea materialelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrărilor de verificare şi
a proiectului de semestru. Reperele de timp si perioadele în care veţi rezolva fiecare activitate
(lucrări de verificare, proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin intermediul calendarului
disciplinei. Modalitatea de notare şi, respectiv, ponderea acestor activităţi în nota finală vă sunt
precizate în secţiunea politică de evaluare şi notare precum.

1.6. Materiale bibliografice:

Buss, D.M., Haselton, M.G., Shackelford, T.K., Bleske, A.L., & Wakefield, J.C. (1998).
Adaptations, exaptations, and spandrels. American Psychologist, 53, 533-548.
Buss, D.M., Hawley, P. (2011). The Evolution of Personality and Individual Differences. Oxford
University Press.
Buss, D.M. (2019) – Evolutionary Psychology: The New Science of the Mind (6th ed.). New York,
NY: Routlege.
David, D. (2003). Castele de nisip; Ştiinţă şi pseudoştiinţă în psihopatologie. Bucureşti: Editura
Tritonic.
David, D., Benga, O, Rusu, A.S. (2007). Fundamente de Psihologie Evoluționistă și Consiliere
Genetica. Integrări ale psihologiei si biologiei. Editura Polirom.

Site-uri utile:
Evolutionary Psychology http://www.epjournal.net/
Evolutionary Psychology, (Published By: Human Nature Review), Open Access Journals
http://www.openj-gate.com/toc1.asp?LatestYear=2007&Jcode=104429

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclamă accesul studenţilor la următoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date și resursele electronice
suplimentare, dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă online)
- imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului II, în care se studiază disciplina de faţă, sunt programate 2 întâlniri
online (consultaţii) cu toţi studenţii. Ele sunt destinate soluţionării, nemediate, a oricăror nelămuriri
de conţinut. Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a primelor șase unități; la cea de a
doua se discută ultimele șapte unități şi se realizează o secvenţă recapitulativă pentru pregătirea
3
examenului final. De asemenea, în cadrul celor două întâlniri, studenţii au posibilitatea de a solicita
titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru rezolvarea temelor, în cazul în care nu au reuşit singuri.
Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor două întâlniri, studenţii sunt atenţionaţi asupra
necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea a cel puţin uneia dintre sursele
bibliografice de referinţă.

1.9. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea se va realiza printr-un examen, la care se adaugă rezultatele la sarcinile primite pe
parcursul semestrului. Pe parcursul semestrului, studenţii vor avea de rezolvat două sarcini. Nota
finală se compune din nota la examen în proporţie de 70% (7 puncte) şi nota la sarcinile primite pe
parcursul semestrului 30% (3 puncte).
Evaluarea cunoştinţelor declarative şi procedurale dobândite în cadrul acestui modul se va face:
▪ printr-un examen scris acoperind temele de curs și seminar (7 puncte) și
▪ două sarcini (3 puncte): (1) un articol/eseu, redactat în limbaj de interfață care acoperă
aspecte din tematicile abordate în cadrul cursului, pe baza analizei unui articol ales
individual din baza de articole oferite la începutul cursului (articole selectate din jurnale
ISI în domeniul psihologiei evoluționiste) și (2) un articol/eseu, redactat în limbaj de
interfață care acoperă aspecte din tematicile abordate în cadrul cursului, pe baza analizei
unui articol ales individual din baza de articole oferite la începutul cursului (articole
selectate din jurnale ISI în domeniul psihologiei evoluționiste). Predarea la termen a
sarcinilor NU condiționează susținerea examenului scris.
Punctajul maxim la examenul oral / scris (7 puncte) presupune parcurgerea:
▪ suportului de curs în format electronic;
▪ informației de pe site-urile de Internet recomandate în textul suportului de curs;
▪ bibliografiei obligatorii.
Evaluarea sarcinilor se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a notelor acordate se
va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii proiectelor. Dacă studentul consideră
că activitatea sa a fost subapreciată de către evaluatori, atunci poate solicita feedback suplimentar
prin contactarea tutorilor sau a titularului, prin email.

1.10. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de către studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada originalităţii.
Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau, în
anumite condiţii, prin exmatriculare.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj electronic.
- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea lor nu va
depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi:

Titularul cursului și echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor
tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi
modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc) în funcţie de tipul dizabilităţii
cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor
cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare
foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog, mediate de

4
reţeaua net, cu tutorii şi respectiv titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp
a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată
sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.

Nota: Textul suportului de curs este utilizat aici cu scop educațional, pe plan intern, cu
acordul editurii Polirom. Textul a fost publicat în lucrarea David, D., Benga, O, Rusu, A.S.
(2007). Fundamente de Psihologie Evolutionistă și Consiliere Genetică. Integrări ale psihologiei si
biologiei. Editura Polirom.

5
MODULUL I. FUNDAMENTE ALE PSIHOLOGIEI EVOLUŢIONISTE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu fundamentele psihologiei evoluționiste

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul cursanții trebuie:
- Să poată defini psihologia evoluționistă
- Să poată descrie conceptele de bază ale psihologiei evoluționiste
- Să poată discuta integrarea psihologiei evoluționiste cu alte discipline
- Să poată dezbate principalele mituri despre psihologia evoluționistă
- Să caracterizeze principalele paradigme din psihologia evoluționistă

1.1. Ce este psihologia evoluţionistă?

Psihologia evoluţionistă este ştiinţa care studiază sistemul psihic uman din perspectiva
teoriei evoluţioniste. Prin sistemul psihic uman înţelegem complexul: stimuli-prelucrări
informaţionale-răspunsuri (David, 2000). Mai precis spus, psihologia evoluţionistă studiază
structurile cognitive care formează arhitectura minţii umane; structuri care sunt rezultat al
procesului evolutiv, adică au fost elaborate prin selecţie naturală, pentru a rezolva probleme
adaptative cu care s-au confruntat strămoşii noştri în mediul adaptării evoluţioniste (environment of
evolutionary adaptedness; EEA) (Buss et al., 1998; Buss, 2001; Cosmides & Tooby, 2006; Hagen,
2006).

La o analiză detaliată a structurii anatomice a organismului uman, se poate evidenţia o

arhitectură generală a acestuia; astfel, toţi oamenii au organele interne relaţionate similar (ex:
stomacul comunică cu pancreasul), arhitectura organismului asigurând funcţionarea şi
supravieţuirea acestuia. Evident că există şi variaţii (ex: în forma organului), dar aceste variaţii sunt
fie minime (zgomot) şi nu afectează funcţionarea, fie, mai rar, accentuate şi atunci devin patologie.
Similar, mintea umană are o arhitectură general valabilă la toţi oamenii; variaţiile existente în
această arhitectură sunt fie zgomot, fie patologie (Cosmides & Tooby, 2006).

Să detaliem şi să clarificăm în continuare această definiţie şi constructele pe care ea le

include. Modelul ABC cognitiv (Ellis, 1962) este cadrul în care poate fi conceptualizată, la nivel
general, abordarea psihologiei evoluţioniste. Modelul ABC cognitiv are următoarele componente:
A (activating events) = evenimentul activator poate fi de tip situaţie externă (evenimente de
viaţă) sau de tip situaţie internă/subiectivă (ex: emoţii, aspecte psihofiziologice/biologice,
comportamente).
B (beliefs) = cogniţiile persoanei (elementul de prelucrare informaţională). Acestea se
interpun între evenimentul activator şi consecinţele afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale
şi/sau psihofiziologice/biologice. Cogniţiile persoanei nu sunt doar declanşate de evenimentul
activator, ci ele mediază modul de percepere şi reprezentare a acestuia în mintea noastră.
C (consequences) = consecinţele (outputurile/răspunsurile) procesării cognitive a
evenimentului activator şi anume: răspunsuri afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale şi
psihofiziologice/biologice.

6
 Atunci când suntem interesaţi să înţelegem răspunsurile subiectului uman (C), psihologia
evoluţionistă ne orienteză spre următoarele aspecte:

(I) Structuri cognitive: Ce structuri cognitive (B) determină outputurile/răspunsurile (C) în

condiţii specifice de mediu (A)? Observăm că la acest nivel psihologia evoluţionistă se identifică, în
fapt, cu psihologia cognitivă. Există totuşi câteva aspecte de diferenţiere. Spre exemplu (vezi figura
1.1), în psihologia evoluţionistă se consideră că atât B cât şi C sunt parte a fenotipului. Fenotipul
rezultă din interacţiunea dintre genotip şi mediu. Această conceptualizare, dublată de angajamentul
evoluţionist, ghidează obligatoriu demersul de cercetare al psihologiei evoluţioniste în analiza
structurilor cognitive ca mecanisme relaţionate cu procesul evolutiv, aspect discutat mai jos (vezi
II).
Psihologia cognitivă pe de altă parte, nu este cu necesitate interesată de originea fenotipului,
ci mai ales de interacţiunile existente între diversele componente (ex: relaţia dintre B şi C). Chiar în
condiţiile în care este interesată de acest aspect, abordarea psihologiei cognitive se limitează adesea
la genetica comportamentală – contribuţia relativă a genotipului şi mediului asupra diverselor
componente ale fenotipului – fără a implica cu necesitate teoria evoluţionistă. Rezumând, atât
psihologia evoluţionistă cât şi psihologia cognitivă sunt interesate de identificarea structurilor
cognitive care generează răspunsurile subiectului uman. Psihologia evoluţionistă asumă însă faptul
că aceste structuri cognitive sunt rezultatul unui proces de evoluţie. Spre deosebire de sociobiologie
(Wilson, 1975), psihologia evoluţionistă studiază structurile cognitive care mediază şi determină
răspunsurile subiectului uman, fără să asume că aceste răspunsuri sunt rezultatul direct al unor
factori genetici. Acest lucru nu duce doar la evitarea criticilor aduse sociobiologiei (ex: cu referire
la determinismul genetic al comportamentelor sociale), ci este o perspectivă interdisciplinară
fecundă, care reuneşte discipline diverse (psihologie cognitivă, neuroştiinţe, genetică).

Problema adaptativă EEA

Evenimente activatoare - Structură Consecinţe (C)

⮡
afectiv-emoţionale/subiective
Post EEA (A) cognitivă (B) ⮡
cognitive
⮡
psihofiziologice

Implementare
neurobiologică

Figura 1.1. Modelul ABC în conceptualizare evoluţionistă.

(II). Originea evolutivă a structurilor cognitive: Cum şi de ce au fost aceste structuri cognitive
elaborate în mediul adaptării evoluţioniste (environment of evolutionary adaptation/adapteness;
EEA)?

Termenul de EEA a fost propus de John Bowbly (1969) şi este operaţionalizat ca un

compozit statistic al mediilor în care strămoşii noştri s-au confruntat cu probleme adaptative.
Elementul cheie la întrebarea cum şi de ce au fost aceste structuri cognitive elaborate în EEA se
află analizând problemele adaptative cu care s-au confruntat strămoşii noştri.

7
 O problemă este una adaptativă dacă îndeplineşte două criterii (Hagen, 2006). Primul
criteriu se referă la faptul că ea trebuie să fi fost o constantă a EEA. Al doilea criteriu se referă la
faptul că ea trebuie să afecteze reproducerea organismelor individuale. Afectarea reproducerii
organismelor individuale se poate face prin două mecanisme: (1) dezvoltarea unor structuri
cognitive care prin outputul lor (răspunsurile generate) favorizează supravieţuirea (cu cât
supravieţuieşti mai mult, cu atât poţi avea mai mulţi urmaşi) şi (2) dezvoltarea unor structuri
cognitive care prin outputul lor (răspunsurile generate) au rol direct în competiţia pentru
reproducere; spre exemplu, anumite structuri cognitive care favorizează comportamentul de
autoîngrijire pot spori şansa în competiţia pentru reproducere prin anumite trăsături fizice mai
plăcute. Uneori structurile cognitive cu rol în reproducere pot fi periculoase pentru supravieţuire,
dar ele sunt selectate căci asigură transmiterea caracteristicilor; de exemplu, unele comportamente
de înfrumuseţare pot pune la risc supravieţuirea organismului. În cadrul fiecărui mecanism,
afectarea reproducerii poate să fie directă sau indirectă (Archer, 1996; Buss et al., 1998; Buss,
2001).

Afectarea directă se referă la dezvoltarea unor structuri cognitive care cresc şansa de
supravieţuire (ex: vederea în culori pentru a identifica mai bine prădătorii) şi/sau şansa de
împerechere (ex: un aspect fizic mai plăcut). Afectarea indirectă se referă la faptul că soluţia la
problemă duce indirect la creşterea şansei de supravieţuire şi/sau de reproducere. De pildă, structura
cognitivă care „ne împinge” spre a avea o poziţie mai înaltă în ierahia de grup duce indirect la (a)
un acces mai mare la parteneri/e şi în consecinţă, la şansa de reproducere şi/sau (b) la o protecţie
mai mare din partea grupului, sporind astfel supravieţuirea. Un alt exemplu de afectare indirectă
este faptul că structurile cognitive care ne determină să ne implicăm în ajutorul creşterii copiilor
rudelor noastre, cresc de fapt şansa perpetuării genelor proprii.

Aşadar, dacă o variaţie fenotipică cu bază genetică a favorizat rezolvarea unor probleme
adaptative, treptat ea a fost asimilată în genotipul speciei respective (s-a fixat în arhitectura speciei).
După cum se observă, evoluţia nu este spre binele speciei, căci în final ea poate duce la extincţia
speciei şi la apariţia uneia noi. De asemenea, se observă că nu supravieţuirea (survival) este
fundamentală pentru evoluţie, ci reproducerea. Supravieţuirea este importantă doar indirect, în
sensul că cei care trăiesc mai mult au şanse crescute să aibă mai mulţi urmaşi; este însă posibil să
trăieşti mai mult fără a avea mai mulţi urmaşi, caz în care evoluţia nu va apărea. În fine, variaţia
fenotipică este fundamentală pentru procesul de evoluţie; nu orice variaţie fenotipică este însă
importantă ci doar aceea care ne ajută să rezolvăm probleme adaptative şi are un substrat genetic,
putând astfel fi transmisă la urmaşi.

EEA nu este un loc sau timp specific. Foarte general spus, el este mediul la care o specie
este adaptată. Mai clar, EEA se referă la un set de presiuni ale selecţiei la care strămoşii speciei au
trebuit să facă faţă în timpul evoluţiei recente; evoluţia recentă este de obicei determinată ca fiind de
aproximativ 1000-10000 de generaţii (Hagen, 2006). Pentru specia noastră, Pleistocenul, perioada
care a început aproximativ acum 2 milioane de ani şi s-a încheiat aproximativ acum 10000 de ani,
este strâns asociat cu EEA (Hagen, 2006) din două motive. Primul: dacă considerăm o generaţie ca
apărând o dată la 20 de ani, atunci înseamnă că EEA pentru specia noastră este cuprins între 20000
şi 200000 de ani în urmă, perioadă care face parte din Pleistocen. Al doilea motiv este legat de
faptul că genul speciei noastre, “Homo”, a apărut odată cu începutul Pleistocenului, acum 1.8-2
milioane de ani. Trecerea de la societatea de tip vânători-culegători la cea de agricultori s-a
întâmplat doar în urmă cu aproximativ 10000 de ani; este puţin probabil ca această perioadă,
Holocenul, de aproximativ 20 de generaţii, să fi generat structuri cognitive cu rol adaptativ. Aşadar,
raportat la Pleistocen, experienţa noastră în Holocen este una recentă, neconcretizându-se încă în
structuri cognitive adaptative. Plastic, spus avem o minte de Pleistocen în Holocen!

Oricât de diferite par la o analiză de suprafaţă, EEA şi mediul actual – post EEA (ex:
vânătoarea versus zborul cu avionul), ele au elemente comune, fundamentale pentru existenţa
speciei umane (ex: reproducerea, asigurarea hranei, confortul etc.); dacă nu ar exista această
8
similaritate, probabil că specia umană ar intra în extincţie. Evident că astăzi noi suntem confruntaţi
şi cu cu probleme care nu au apărut în EEA. Rezolvarea acestor probleme este adesea considerată
un efect al structurilor cognitive elaborate pentru a rezolva probleme adaptative. Altfel spus,
psihologia evoluţionistă consideră că mintea umană este constituită dintr-un număr mare de
structuri cognitive formate ca urmare a procesului evolutiv. Aceste structuri cognitive sunt orientate
spre rezolvarea unor probleme specifice, cu alte cuvinte sunt sisteme expert. Relaţia complexă
dintre structurile cognitive elaborate în EEA şi mediul modern post EEA explică răspunsurile
subiectului uman.
(III). Analiza implementaţională a structurilor cognitive

Care sunt echivalenţele biologice ale acestor structuri cognitive? Ele pot fi discutate la
două niveluri. Primul nivel se referă se traducerea structurilor cognitive, rezultat al procesului
adaptativ, în termeni biologici. Această traducere se poate face la diverse grade de generalitate, de
la componente anatomice (ex: lobul prefrontal), la cele de fiziologice (ex: neurotransmiţători). Al
doilea nivel se referă la relaţionarea structurilor cognitive cu genotipul. Într-adevăr, structurile
cognitive care sunt rezultatul unui proces evolutiv sunt înscrise în genotipul nostru. În acest fel se
transmit de la o generaţie la alta, transmitere care are loc prin reproducere. Astfel, psihologia
evoluţionistă nu este dependentă în demersul ei de identificarea structurilor poligenice care stau la
baza structurilor cognitive rezultat al procesului evolutiv. Altfel spus, deşi în acest moment nu ştim
ce structuri genetice determină fiecare structură cognitivă rezultat al procesului evolutiv, acest lucru
nu afectează demersul psihologiei evoluţioniste.

(IV). Sinteză.

Aşadar, considerând fenotipul ca un rezultant al genotipului şi mediului, psihologia

evoluţionistă este interesată de acele caracteristici ale fenotipului care: (1) sunt parte a sistemului
psihic uman (structuri cognitive); (2) au valori similare la toţi membrii speciei şi (3) sunt asociate
procesului de evoluţie. Pot fi incluse şi acele caracteristici ale fenotipului care, deşi nu iau valori
similare la toţi membrii speciei, reprezintă totuşi rezultatul unui proces de evoluţie. Caracteristicile
fenotipului care, deşi sunt psihologice, nu au legătură cu mecanismele procesului de evoluţie nu
constituie interesul psihologiei evoluţioniste, ele fiind abordate pe linia psihologiei şi/sau biologiei
(genetica comportamentală). Acestea sunt considerate de psihologia evoluţionistă ca reprezentând
variaţii (ex: artefacte, zgomote) genetice şi/sau de mediu, fără valoare explicativă majoră pentru
răspunsurile subiecţilor umani în situaţii specifice.

Altfel spus, la o analiză atentă a anatomiei organismului uman, pot fi puse în evidenţă o
serie de structuri biologice interelaţionate (ex: ficat, inimă, plămâni). Există aşadar, un design
anatomic general valabil pentru fiecare membru al speciei noastre. Evident că apar şi variaţii (ex: în
forma sau mărimea inimii) dar ele sunt considerate devieri nesemnificative de la arhitectura
organismului, fără impact major asupra funcţiilor şi outputurilor acestor structuri. Dacă devierile
sunt foarte mari, atunci ele devin patologice, datorându-se condiţiilor genetice şi/sau de mediu.
Similar, psihologia evoluţionistă consideră că există structuri cognitive interrelaţionate care
formează un anumit design psihologic al minţii umane, general valabil pentru fiecare membru al
speciei. Evident că şi în cadrul acestor structuri sunt variaţii, dar dacă nu sunt patologice, ele sunt
considerate devieri nesemnificative de la arhitectura minţii umane, fără impact major asupra
funcţiilor şi outputurilor structurilor respective.

1.2. Psihologia evoluţionistă în cadrul ştiinţei

Din analiza de până acum se observă că psihologia evoluţionistă nu este o tematică a

psihologie, ci o perspectivă asupra tuturor temelor din psihologie. Ea aplică principiile teoriei
evoluţioniste pentru a înţelege funcţionarea psihologică a subiectului uman. Să analizăm în
continuare câteva relaţii importante ale psihologiei evoluţioniste, pentru a înţelege mai bine
specificităţile acesteia.

9
I. Psihologie evoluţionistă versus Psihologie

Psihologia evoluţionistă se suprapune ca tematică peste Psihologie. Abordarea este însă

diferită în sensul că, spre deosebire de psihologie, psihologia evoluţionistă porneşte de la asumpţiile
că: (1) răspunsurile subiectului uman sunt mediate de structuri cognitive; (2) structurile cognitive
sunt rezultatul selecţiei naturale.
Psihologia ca ştiinţă este mai diversă. Mecanismele răspunsurilor subiectului uman pot
implica nu doar structuri cognitive, ci şi structuri pulsionale (ex: psihanaliza) sau de alt gen (ex:
psihologia umanistă). Analiza formării acestora în procesul evolutiv nu este obligatorie. În plus, un
demers larg răspândit în psihologie este reprezentat de modelul social standard. Conform acestui
model, există anumite mecanisme ale minţii umane care sunt independente de conţinut (domain-
general/content-independent); această independenţă faţă de conţinut le asigură o flexibilitate foarte
mare. Spre exemplu, un raţionament ipotetico-deductiv (Dacă A atunci B; A deci B) se poate aplica
cu aceleaşi rezultate unor conţinuturi diferite. Aşadar, deşi psihologia recunoaşte că anumite
mecanisme implicate în procesele cognitive senzoriale şi în unele procese cognitive complexe
(limbaj) sunt abordabile prin prisma psihologiei evoluţioniste, ea susţine că alte mecanisme
generale (ex: decizie, gândire, învăţare, raţionament etc.) sunt abordabile mai degrabă pe baza
modelului social standard, în care factorul cultural şi de mediu, nu cel biologic, este determinant în
generarea răspunsurilor subiectului uman.

Altfel spus, modelul social standard (în diversele sale variante) prespune că există anumite
structuri generale ale minţii umane care, prin interacţiune cu diferite medii (incluzând cultura), duc
la asimilarea diverselor conţinuturi, acest proces exprimându-se în final în similarităţi şi diferenţe
interindividuale, care oglindesc similarităţile şi diferenţele de mediu/culturale. Aşadar, dacă dorim
să cunoaştem mai bine mecanismele psihologice trebuie să ne orientăm spre cultură, nu spre
biologic.

Pariul psihologiei evoluţioniste este însă că arhitectura minţii umane este formată dintr-o
mulţime de structuri cognitive expert, elaborate în cursul procesului evolutiv pentru a rezolva
probleme specifice (nu generale). Mintea umană se naşte cu anumite structuri cognitive expert. Spre
exemplu, nou-născuţii au structuri cognitive prin care se aşteaptă să găsească feţe umane în mediul
lor. Imediat după naştere, ei îşi orientează privirea după stimuli gen feţe umane, şi nu după alt gen
de stimuli. Fără aceste structuri înnăscute referitoare la feţe umane, obiecte, minţile altora etc.,
procesul de învăţare din mediu este afectat. Cu cât un organism are mai multe structuri cognitive, cu
atât el poate rezolva mai multe probleme. Aşadar, flexibilitatea care a fost asociată cu modelul
social standard este un mit; ea se aplică nu doar sistemelor care presupun mecanisme generale de
învăţare, independente de conţinut (ex: modelul social standard), ci şi sistemelor care presupun un
număr mare de mecanisme specifice (structuri cognitive expert), coroborate între ele.

II. Psihologie evoluţionistă versus Ştiinţe cognitive

Asemenea ştiinţelor cognitive, psihologia evoluţionistă porneşte de la asumpţia că

răspunsurile subiectului uman sunt mediate de structuri cognitive. Deosebirea apare în punctul în
care psihologia evoluţionistă consideră că aceste structuri cognitive sunt rezultatul selecţiei naturale.
În timp ce ştiinţele cognitive acceptă faptul că anumite structuri cognitive pot fi rezultatul selecţiei
naturale, ele consideră de asemenea că alte structuri nu sunt produsul acesteia, mizând pe modelul
social standard.

III. Psihologie evoluţionistă versus Biologie

Principiile evoluţioniste sunt parte a teoriei evoluţioniste care este parte a biologiei. În acest
sens, psihologia evoluţionistă apare ca o ramură a biologiei care are ca scop: (1) studiul creierului;
(2) studiul modului cum acesta prelucrează informaţia; şi (3) studiul felului în care prelucrarea
informaţiei generează răspunsurile subiectului uman. În acest cadru nu mai este necesar să adăugăm
că în abordarea psihologiei evoluţioniste se utilizează principiile teoriei evoluţioniste, căci ele sunt
10
parte a abordării biologice în general, iar psihologia evoluţionistă, ca parte a biologiei, le implică
automat. Această perspectivă nu este însă una răspândită. Mai frecventă este situaţia în care
psihologia evoluţionistă reprezintă aplicarea principiilor evoluţioniste (parte a biologiei) la
psihologie – ştiinţă distinctă de biologie; aşadar, ea poate fi considerată o ştiinţă de graniţă între
psihologie şi biologie. Dacă este de sine stătătoare sau parte a psihologiei respectiv biologiei, sunt
întrebări scolastice care nu au încă un răspuns. Trebuie totuşi menţionat că, mizând pe importanţa
componentei cognitive (structurile cognitive), cei mai mulţi profesionişti în domeniu au pregătire
psihologică, astfel că adesea psihologia evoluţionistă apare ca parte a psihologiei.

Psihologia evoluţionistă este diferită de genetica comportamentală (Cosmides & Tooby,

2006). Genetica comportamentală este ştiinţa interesată să răspundă la întrebarea: Fiind dată o
populaţie mare într-un mediu specific, în ce măsură diferenţele dintre membrii populaţiei pot fi
explicate prin diferenţe la nivel genetic? Aceste diferenţe nu implică adaptări. Pe de altă parte,
psihologia evoluţionistă îşi propune să răspundă la întrebarea: Care sunt structurile cognitive care
formează arhitectura minţii umane, pe care toţi oamenii le au prin natura lor? Aceste structuri
cognitive sunt asociate procesului evolutiv, ele fiind astfel determinate genetic. Unele structuri
foarte simple sunt determinate monogenic, în timp ce altele, foarte complexe (cel mai adesea), sunt
determinate poligenic. Aceste componente genetice sunt general valabile pentru toţi oamenii.
Variaţiile lor sunt minime, fiind adesea considerate erori neglijabile (zgomot). Coeficientul de
eritabilitate arată ponderea factorului genetic în explicarea unor variaţii fenotipice. Evident că în
cazul adaptărilor variaţiile fenotipice sunt minime (ele fiind fixate relativ similar în specie),
coeficientul de eritabilitate fiind aşadar apropiat de zero. Dezvoltările recente din psihologia
evoluţionistă asimilează şi demersul geneticii comportamentale dacă aceasta implică variaţii
fenotipice care sunt adaptări, chiar în condiţiile în care nu sunt general valabile pentru toţi oamenii.

IV. Psihologie evoluţionistă versus religie

Relaţia dintre psihologia evoluţionistă şi religie este una complexă. În varianta tare,
psihologia evoluţionistă este în opoziţie cu religia, mai ales pe linia creaţionismului promovat de
aceasta. În varianta mai relaxată, între aceste două abordări nu există o tensiune insuportabilă.
Astfel, psihologia evoluţionistă consideră timpul (momentul t0) din momentul în care strămoşii
noştri au apărut ca specie; care este cauza acestei apariţii este o întrebare pe care o punem în
paranteză, căci nu este de interes pentru psihologia evoluţionistă, deşi ea este importantă pentru
teoria evoluţionistă! Din momentul (t0) apariţiei speciei noastre şi până acum au acţionat şi
acţionează factorii evoluţiei, iar acest lucru constituie interesul psihologiei evoluţioniste.

V. Psihologie evoluţionistă şi cultură

Minţile care au o înţelegere mai primitivă asupra psihologiei evoluţioniste au fost mereu
tentate să opună evoluţionismul culturii. Această opoziţie a luat diverse forme: “înnăscut versus
dobândit”, “natură versus mediu”, “biologic versus cultural” etc. Cultura se referă la totalitatea
valorilor şi normelor asociate lor. Civilizaţia este cultura în acţiune. La o analiză atentă se poate
spune clar că cultura poate influenţa fenotipul numai prin intermediul genelor; altfel spus, geneticul
precondiţionează şi mediază influenţa culturii asupra fenotipului. De exemplu, nu suntem
influenţaţi, decât poate în sens patologic, de acei stimuli pentru care nu avem receptori!

La rândul său, cultura este expresia outputurilor generalizate ale unor structuri cognitive
individuale. Aceste outputuri, prin faptul că sunt produse de structuri cognitive, pot fi asociate cu
teoria evoluţionistă care se apleacă asupra acestor structuri. Diferenţele culturale există, dar ele nu
explică similarităţile şi deosebirile interindividuale, ci le descriu. Aşadar, similarităţile şi diferenţele
culturale nu sunt factori explicativi, ci care trebuie explicaţi. O linie explicativă a componentelor
culturale poate veni pe filiera psihologiei evoluţioniste.

11
1.3. Ce nu este psihologia evoluţionistă?

Psihologia evoluţionistă trebuie separată de demersurile care consideră că maximizarea

fitnessului este un scop mental (de obicei inconştient) şi în consecinţă, mintea umană este compusă
din structuri cognitive generale care pot identifica ce este maximizare pentru fitness în orice mediu,
determinând astfel răspunsurile subiectului uman. Psihologia evoluţionistă arată că flexibilitatea
minţii umane este asigurată nu de aceste structuri cognitive generale, ci de o multitudine de structuri
cognitive specifice –structuri expert.
Unii autori vorbesc despre psihologii evoluţioniste (Caporael, 2001), în viziunea lor
existând mai multe tipuri, în funcţie de teoria promovată:
(1) Teoria evoluţionistă clasică (darwiniană) – utilizează teoria evoluţionistă clasică (variaţie,
selecţie, fixare, substrart biologic prin transmiterea genetică a variaţiilor selectate) pentru a înţelege
mintea umană (Cosmides, & Tooby, 1987).
(2) Teoriile selecţiei generale – utilizează trei concepte de bază: variaţie, selecţie şi fixare, fără a
face cu necesitate apel la substratul biologic; artefacte culturale sau chiar teorii ştiinţifice pot face
obiectul analizei evoluţioniste în acest cadru teoretic (Campbell, 1997).
(3) Teoriile de inspiraţie socială – cu focalizare pe inteligenţa socială abordată evoluţionist (Byrne,
& Whiten, 1988).
(4) Teoriile evoluţioniste multinivelare – ideea fundamentală este că selecţia acţionează nu doar la
nivelul genei, ci la niveluri multiple (ex: cromozomial, individual, de grup) (Maynard Smith, J., &
Szathmary, 1995).
(5) Teoriile sistemice – ideea fundamentală este că organismul şi mediul evoluează şi se definesc
reciproc (Wimsatt, 1999).

Aceste variaţii reprezintă nu “psihologii evoluţioniste” diferite, ci teorii diverse în cadrul

psihologiei evoluţioniste. Psihologia evoluţionistă nu aplică teoria darwiniană în înţelegerea minţii
umane, ci teoria evoluţionistă modernă; pe măsură ce aceasta se dezvoltă, psihologia evoluţionistă
asimilează aceste dezvoltări. Astfel, nu este corect să spunem că psihologia evoluţionistă clasică
utilizează teoria darwiniană, în timp ce celelalte psihologii evoluţioniste se bazează pe variante
îmbunătăţite ale acesteia! O paradigmă într-un domeniu, cum este psihologia evoluţionistă în cadrul
psihologiei, acomodează teorii diverse, uneori aflate în contradicţie.

1.4. Limite ale psihologiei evoluţioniste

I. Cele mai multe analize ale structurilor cognitive s-au făcut la nivel psihologic. Din cauza
limitărilor induse de metodologie, nu există încă o traducere clară a acestor structuri cognitive în
termeni biologici şi/sau genetici. Este ca şi cum discutăm funcţia ficatului fără a face disecţii
amănunţite ale acestuia. Este acest lucru posibil? Da, dar informaţiile oferite de disecţii ne-ar ajuta
să apreciem mai bine funcţia acestuia.

II. Psihologia evoluţionistă se bazează pe analiza comportamentului uman în EEA. Dezvoltările

recente din cadrul teoriei istoriei vieţii (life history theory) – disciplina care studiază aspectele de
bază ale ecologiilor reproductive la plante şi animale – nu sunt încă bine asimilate în psihologia
evoluţionistă, deşi ele oferă o descriere mai detaliată a EEA. Una dintre probleme este şi faptul că
vocabularul utilizat de aceste două discipline este diferit (ex: mărirea corpului, rata mortalităţii, în
teoria istoriei vieţii, versus design, structuri cognitive, în psihologia evoluţionistă). De asemenea,
modelul existent al EEA se bazează pe cercetările etnografice asupra populaţiilor din Kalahari şi din
zona amazoniană. Există însă date recente în arheologie şi paleoantropologie care nu sunt încă
suficient de bine asimilate în descrierea EEA.

12
III. Psihologia evoluţionistă are asumpţia ca arhitectura minţii umane este formată din structuri
cognitive rezultat al procesului evolutiv. Problema care se pune este cum interacţionează aceste
structuri cognitive pentru a genera răspunsuri coerente la probleme complexe. Unele structuri sunt
foarte specifice, outputul lor trebuind să fie integrat de altele mai generale etc. În această fază,
psihologia evoluţionistă este orientată mai ales asupra identificării structurilor cognitive expert,
neavând încă teorii foarte bine articulate pentru a corobora acţiunea acestora în situaţii complexe de
viaţă.

IV. Psihologia evoluţionistă tinde să favorizeze evoluţia convergentă (structuri similare în medii
similare) în dauna filogeneticii (structuri similare în medii similare pentru specii derivate dintr-un
strămoş comun). Aşadar, fiind focalizată pe designul structurii cognitive, ea poate relaţiona, fără
discriminare, acest design cu cele existente la păsări sau maimuţe, dacă EEA a fost similar.
Considerarea modului în care trăsăturile moştenite din strămoşi comuni afectează relaţia structură-
mediu este importantă; în acest sens analiza prin raportare la maimuţă ar trebui considerată cu o
pondere mai mare decât analiza prin raportare la păsări.

V. Conceptul de problemă adaptativă nu este uneori suficient de clar explicitat. Într-adevăr,

psihologia evoluţionistă este focalizată pe analiza designului structurii cognitive presupusă a se
dezvolta ca urmare a confruntării cu probleme adaptative. Acest concept de problemă adaptativă nu
este însă uneori suficient de clar detaliat. Spre exemplu, limbajul are caracteristicle unei structuri
cognitive cu design evoluţionist, care a ajutat probabil la rezolvarea unor probleme adaptative ale
speciei în EEA. Dacă nu detaliem însă aceste probleme adaptative, rămânem cu următoarea
întrebare: de ce alte specii nu au dezvoltat limbaj, confruntate cu probleme adaptative? Aşadar,
specificarea clară a problemei adaptative poate duce la o înţelegere mai bună a structurii cognitive
rezultat al procesului adaptativ.

VI. Ipotezele alternative la cele evoluţioniste nu sunt uneori suficient de serios considerate. Disputa
se poartă adesea între predicţiile modelului social standard şi cele ale psihologiei evoluţioniste,
respectiv între structurile cognitive generale, independente de conţinut şi cele specifice, dependente
de conţinut. Este însă posibil şi ca anumite fenomene să fie explicabile prin structuri cognitive
specifice, dependente de conţinut, care nu au rezultat însă ca urmare a unui proces de evoluţie.

1.5. Mituri şi concepţii greşite despre psihologia evoluţionistă (pentru detalii vezi şi Cosmides &
Tooby, 2006; Hagen, 2006).

Mitul I. “Înnăscutul” este opus “Învăţatului”.

Din punctul de vedere al psihologiei evoluţioniste, această distincţie este una fără sens. Este
evident că pentru a putea învăţa ceva trebuie să existe anumite structuri cognitive. Psihologia
evoluţionistă consideră că cele mai multe structuri cognitive ale minţii umane sunt înnăscute şi că
ele sunt specifice.

Mitul II. Plasticitatea este incompatibilă cu psihologia evoluţionistă.

Plasticitatea este adesea adusă ca un argument pentru modelul social standard. Dar ce este
plasticitatea? Este un termen care descrie flexibilitatea răspunsurilor subiectului uman, şi anume că
acesta se schimbă ca reacţie la condiţiile de mediu. Odată înţeles acest lucru, este clar că ceea ce
trebuie explicat este relaţia dintre schimbarea comportamentului şi schimbarea condiţiilor de mediu,
explicaţie care în psihologia evoluţionistă angajează structurile cognitive rezultat al procesului de
evoluţie.

13
Mitul III. Psihologia evoluţionistă nu lasă loc pentru liberul arbitru. Astfel ea răstoarnă tot
eşafodajul social.
Aşadar, dacă structurile cognitive determinate genetic îmi generează răspunsurile, mai sunt
eu responsabil pentru ceea ce fac? Avem două veşti la această întrebare, ambele rele. Prima veste
este că într-adevăr psihologia evoluţionistă, ca şi cercetările recente din ştiinţele cognitive şi
neuroştiinţe, arată că liberul arbitru este o iluzie, fără a avea rol determinant în răspunsurile noastre.
A doua veste rea este că, deşi nu avem liber arbitru, suntem responsabili pentru ceea ce facem.
Legile sociale sunt elaborate pentru a împiedica subiectul uman să facă lucruri pe care el le
interpretează ca fiind în interesul său, dar care îi costă pe alţii. Numai pentru că există în natura
noastră tendinţa de a fura, nu înseamnă că este în regulă să o şi facem. Fiecare dintre noi are
structurile cognitive care asigură respectarea legilor şi violarea lor.

Mitul IV. Abordarea psihologiei evoluţioniste este politic incorectă (politically incorrect).
Unii oameni consideră că modelul social standard este politic-corect deoarece, mizând pe
componenta de învăţare generală, toţi oamenii au şansă egală. Altfel spus, fiecare poate deveni
orice. Înţelegând greşit psihologia evoluţionistă, unii consideră că, prin angajamentul ei genetic,
aceasta este discriminatorie şi rasistă. Psihologia evoluţionistă este însă la fel de corectă politic ca şi
modelul social standard. Ceea ce spune ea este că mintea umană nu constă din mecanisme generale
de învăţare, ci dintr-un număr mare de structuri cognitive specifice, care formează arhitectura
acesteia! Aşadar, toţi oamenii pot învăţa limbajul, doar că, în timp ce psihologia evoluţionistă spune
că acest lucru se realizează printr-o structură cognitivă specifică, modelul social standard consideră
că se face printr-un mecanism cognitiv general. În acest context, criticile feministe privind
psihologia evoluţionistă sunt desuete. Feminismul a atacat psihologia evoluţionistă, acuzând-o de
discriminare şi de sexism. Răspunsurile psihologiei evoluţioniste sunt ştiinţifice. Diferenţele sexuale
se exprimă în strategii reproductive diferite (lucru susţinut de date ştiinţifice), fără ca aceasta să
însemne discriminare. Nu orice diferenţă semnalizată este discriminare!

Mitul V. Dacă ceva este rezultat al procesului de evoluţie, trebuie să fie prezent la naştere.
Dacă nu apare la naştere este mai probabil să fie rezultat al procesului de
învăţare/culturalizare.
Argumentul este cel puţin ciudat. Nou-născuţii nu au dinţi la naştere. Spunem, după ce îi
dobândesc, că i-au învăţat?

Mitul VI. Genetic versus Mediu.

Întrebarea „ce este mai important în dezvoltarea unui individ, geneticul sau mediul?” este
fără sens. Ca structură, ea este similară cu situaţia în care am întreba: „ce este mai important în
stabilirea ariei unui dreptunghi, lungimea sau lăţimea acestuia?”. Aceste confuzii apar prin faptul că
se confundă individul cu populaţia. La nivel de populaţie putem să ne întrebăm cât la sută din
variaţia fenotipică este determinată de genetic (ex: coeficientul de eritabilitate) şi cât la sută de
mediu. La nivel de individ însă, acest lucru nu are sens. Dacă una dintre cele două componente are
valoarea 0, atunci individul nu există!

Mitul VII. Structurile cognitive ale procesului de evoluţie sunt panglosiste. Termenul de
panglosist provine de la numele lui Panglos din opera lui Voltarire, care a propus că orice există
reflectă cea mai bună structură. Psihologia evoluţionistă nu este panglosistă (ex: nu avem urechi
pentru a putea să purtăm ochelari), asupra designului structurilor cognitive existând o serie de
constrângeri. Să le analizăm pe cele mai importante:
(1) Evoluţia este adesea un proces lent, astfel că structura cognitivă se dezvoltă în timp,
după apariţia problemelor adaptative, şi poate persista atunci când problemele adaptative nu mai
există. Spre exemplu, strategia ariciului de a se face ghem la apariţia unui pericol era utilă în
confruntarea cu un prădător animal, dar nu este utilă acum, în confruntarea cu maşinile.

14
 (2) Structura cognitivă nu reprezintă cel mai bun design posibil, ci designul optim în mediul
dat. Aceast design optim împiedică adesea dezvoltarea celui mai bun design, prin faptul că,
favorizând reproducerea, el se autoperpetuează, nepermiţând apariţia unuia mai bun.
(3) Structura cognitivă reflectă variaţii posibile în cadrul unei specii. Spre exemplu, deşi ar fi
fost extrem de adaptativ să avem vedere de tip infraroşu, din cauza faptului că variaţiile genetice ale
speciei noastre nu includeau această caracteristică, ea nu a putut fi selectată în cursul procesului de
evoluţie.
(4) O structură cognitivă sau biologică nu aduce doar beneficii, ci şi costuri. Spre exemplu,
creşterea cantităţii de testosteron duce la creşterea corpului şi la apariţia caracterelor masculine, dar
în acelaşi timp afectează sistemul imunitar, făcând bărbaţii mai susceptibili la diverse boli în
comparaţie cu femeile. Aşadar, trebuie menţinut un echilibru între cantitatea de testosteron absolut
necesară şi cea care ar fi putut produce la maximum caracteristicile masculine.
(5) Structurile cognitive sau biologice trebuie coroborate unele cu altele. Spre exemplu,
faptul că femeile nasc a dus la lărgirea bazinului, dar această structură anatomică trebuie coroborată
cu necesitatea alergării în mersul biped. O exagerare în oricare sens ar fi dus la probleme în
reproducere. Dacă bazinul ar fi fost prea îngust, s-ar fi putut alerga mai repede, evitând prădătorii şi
crescând supravieţuirea, dar ar fi existat probleme cu sarcina. Invers, lărgirea excesivă a bazinului,
pentru a favoriza sarcina, ar fi dus la dificultăţi în alergare, scăzând şansa de supravieţuire. Aşadar,
cele două structuri biologice au trebuit coroborate una cu alta.

1.6. Principii ale Psihologiei evoluţioniste.

Să analizăm în continuare mai detaliat principalele asumpţii ale psihologiei evoluţioniste
(pentru detalii vezi Buss, 2001; Cosmides & Tooby, 2006; Hagen, 2006).

1.6.1. Rolul structurilor cognitive

Mintea umană (creierul uman) are structuri cognitive (circuite cerebrale) construite pentru a
genera comportamente adecvate condiţiilor de mediu (EEA). Structurile cognitive au fost în general
elaborate pentru a genera mişcare – comportament – ca răspuns la informaţia din mediu. Frecvent,
organismele care nu se mişcă nu au creier. Mai mult, unele organisme care se mişcă şi au creier,
atunci când se fixează, renunţând la mişcare, creierul este resorbit (ex: moluştele sefile). După cum
am spus mai sus, modelul ABC cognitiv (Ellis, 1962) este cadrul în care poate fi conceptualizată
abordarea psihologiei evoluţioniste.

Psihologia evoluţionistă consideră că structurile cognitive cu caracter general sunt

neesenţiale pentru explicarea răspunsurilor subiectului uman. Structurile cognitive specifice sunt
cele care determină răspunsurile acestuia.

Structurile cognitive generale au fost promovate de psihologie la începuturile ei – modelul

social standard. Ideea fundamentală este că aceste structuri generale pot fi aplicate cu aceeaşi
eficienţă la diverse conţinuturi, generând răspunsurile subiectului uman. Cercetările recente de
psihologie cognitivă, biologie evoluţionistă şi neuroştiinţe au arătat că această perspectivă este
fundamental falsă. Mintea umană constă dintr-o mulţime de structuri cognitive specifice,
specializate pentru a rezolva probleme particulare. Flexibilitatea ei este deci determinată nu de
faptul că anumite structuri generale se aplică flexibil la diverse conţinuturi, ci de faptul că având un
număr mare de structuri specifice (expert), ele interacţionează, ajutându-ne să facem faţă atât la
probleme particulare, cât şi la cele noi şi complexe. Acesta este pariul angajat de psihologia
evoluţionistă, iar datele acumulate, prezentate şi pe parcursul acestei lucrări, arată că el va fi
probabil câştigat în dauna modelului social standard.

15
1.6.2. Structură cognitivă versus structură biologică

Relaţia dintre structura (componenta) biologică (B) şi cea psihologică (P) este încă
insuficient înţeleasă de către unii profesionişti. Din păcate, cei mai mulţi au încă gândirea marcată
de dualismul cartezian; dacă sunt biologici/medici, consideră adesea că biologicul cauzează
psihologicul (ex: serotonina cauzează starea stresantă/depresivă), iar dacă sunt psihologi/sociologi,
consideră frecvent că psihologicul cauzează modificările biologice (ex: starea stresantă/depresivă
şi/sau un stresor puternic alterează metabolismul serotoninei). Dezvoltările din neuroştiinţele
cognitive au depăşit demult dualismul cartezian.

Discursul psihologic şi cel medical sunt adesea descrieri diferite ale aceleiaşi
realităţi/fenomen (Kirsch, 1990). Aşadar, teoria psihologică şi cea biologică a depresiei nu sunt în
opoziţie sau alternative. Ele sunt descrieri diferite ale aceluiaşi fenomen; în acest context, discursul
„cauzal” trebuie menţinut în cadrul aceluiaşi limbaj. Afirmaţia: schemele cognitive cauzează trăirea
depresivă ar putea corespunde în limbaj biomedical, urmând ipoteza noastră anterioară, afirmaţiei
că: deficitul de serotonină determină o amplitudine redusă a potenţialului postsinaptic excitator.
Deficitul de serotonină nu ne face să avem scheme cognitive disfuncţionale, ci reprezintă descrierea
biologică a schemelor cognitive disfuncţionale! Similar, factorii psihologici nu cauzează modificări
ale indicatorilor neurobiologici, ci corespund (descriu) unor astfel de modificări! Într-adevăr,
studiile existente (pentru o sinteză vezi David, 2003) arată că intervenţia psihoterapeutică nu
modifică doar factorii psihologici, ci schimbarea lor este asociată cu modificări neurobiologice (ex:
în metabolismul serotoninei); aşadar, orice psihoterapie este farmacoterapie. La fel, intervenţia
medicamentoasă afectează nu doar componenta biologică, ci şi factorii psihologici.

1.6.3. Originea structurilor cognitive

Structurile cognitive (circuitele cerebrale) au fost elaborate prin selecţie naturală pentru a
rezolva probleme cu care strămoşii noştri s-au confruntat în cursul evoluţiei speciei (în EEA).
Evident că din cele discutate până acum se înţelege că structurile cognitive nu au fost elaborate
pentru a rezolva orice fel de problemă, ci doar probleme adaptative. Bineînţeles că astăzi noi
suntem confruntaţi cu probleme care nu au apărut în EEA. Rezolvarea acestora este considerată
adesea un efect al structurilor cognitive elaborate pentru a rezolva probleme adaptative. Spre
exemplu, mersul biped a impus dezvoltarea unui mecanism complicat al echilibrului; el este astăzi
utlizat şi pentru a face skateboarding, deşi această activitate nu este una care să ţină de o problemă
adaptativă.

1.6.4. Structuri cognitive versus probleme adaptative

Diferite structuri cognitive sunt specializate pentru a rezolva diferite probleme adaptative.
Aşa cum structurile biologice sunt specializate pentru a rezolva probleme diverse, şi structurile
cognitive sunt specializate în acest sens. Astfel, spre exemplu, în timp ce inima are rolul de a pompa
sânge, ficatul are rolul de a îl detoxifica. Aşa cum ficatul nu are funcţia de a pompa sângele, nici
inima nu are funcţia de a detoxifica sângele. Evident că ele acţionează coordonat (ex: ficatul poate
detoxifica sângele deoarece acestea este pompat de câtre inimă), dar fiecare structură biologică are
funcţia sa, funcţie coordonată apoi de alte structuri (ex: creierul).

Structurile cognitive sunt specializate funcţional în acelaşi fel. Altfel spus, ele au fost
elaborate pentru a rezolva o anumită problemă adaptativă. Spre exemplu, componentele implicate în
percepţia vizuală nu sunt implicate şi în actul sexual. Aşadar, aceste structuri cognitive sunt
modulare. Un modul poate fi conceptualizat ca un mini computer dedicat rezolvării unei sarcini
specifice (o problemă adaptativă specifică). Evident că modulele sunt organizate pe niveluri
diferite; spre exemplu, unele dintre ele se ocupă de integrarea outputuruilor altor module. Aşadar,
mintea noastră trebuie văzută ca o colecţie de astfel de module, integrate funcţional.

16
1.6.5. Structura reflectă funcţia

Focalizarea psihologiei evoluţioniste este asupra structurilor cognitive rezultat al procesului

de evoluţie. Psihologia cognitivă studiază nivelul computaţional şi algoritmic-implementaţional al
acestor structuri cognitive. Neuroştiinţele abordează nivelul lor implementaţional. Abordările
psihologiei cognitive şi ale neuroştiinţelor identifică cauzele proximale ale răspunsurilor subiecţilor
umani. Psihologia evoluţionistă porneşte de la ideea că o structură cognitivă a apărut deoarece ea a
trebuit să rezolve a problemă adaptativă. Aşadar, explicaţia este una distală.

1.6.6. Cutia craniană modernă găzduieşte o minte pentru epoca de piatră

EEA era diferit de mediul nostru actual. Strămoşii noştri trăiau în grupuri nomadice, relativ
mici, care îşi petreceau cea mai mare parte a activităţii procurând hrană prin vânătoare şi culegerea
fructelor (societăţi de vânători-culegători; hunter-gatherer societies). Acesta a fost stilul de viaţă
dominant în ultimele 2 milioane de ani ai evoluţiei speciei noastre. Problemele adaptative cu care se
confruntau erau adesea legate de împerechere, vânătoare, culegerea de plante, negocieri, alegerea
unui habitat bun, creşterea copiilor etc. Aşadar, structurile noastre cognitive s-au format pentru a
face faţă acestui gen de probleme.

Societatea, aşa cum o ştim noi astăzi, este o dezvoltare recentă. Agricultura a apărut doar în
ultimii 10000 de ani şi doar în ultimii 5000 de ani majoritatea societăţilor umane s-a angajat în
activităţi agricole, renunţînd la cele de vânători-culegători. Aşadar, mintea noastră nu s-a adaptat
încă la acest mediu post EEA. În aceste sens se afirmă că deşi noi avem o minte pregătită pentru
EEA, trăim cu ea în post-EEA; suntem aşadar un fel de Flintstone transpus în Star Trek. Acestea
fiind spuse, trebuie recunoscut faptul că mediul post EEA are similarităţi majore şi importante
pentru specie cu EEA; altfel supravieţuirea speciei nu ar fi posibilă.

1.7. Paradigme ale psihologie evoluţioniste

Există două paradigme de cercetare în psihologia evoluţionista. Prima paradigmă, numită şi

paradigma clasică, consideră că focalizarea trebuie să se facă asupra structurilor cognitive generale
pentru specia noastră (Cosmides & Tooby, 2006), altfel spus – asupra structurilor cognitive care fac
parte şi constituie arhitectura minţii umane, indiferent de individ. Diferenţele individuale sunt de
interes doar în măsura în care constituie expresia acestei arhitecturi cognitive generale; într-adevăr,
mediul poate influenţa serios exprimarea fenotipică a genotipului. Astfel, mecanismele
developmentale ale multor organisme au fost structurate de către selecţia naturală să producă
fenotipuri diferite în medii diferite. Spre exemplu, unii peşti pot să-şi schimbe sexul în funcţie de
mediu: dacă masculul moare, atunci femela cea mai mare devine mascul. Constructele de bază ale
acestei abordări, care reflectă caracteristicile fenotipice, sunt cele de adaptare, artefact şi zgomot.

A doua paradigmă, numită şi paradigma modernă, este o extensie şi o completare a celei

clasice (Buss et al., 1998; Buss, 2001). În acest caz focalizarea se poate face şi asupra unor structuri
cognitive care au funcţie adaptativă, dar care nu sunt general valabile pentru toţi membrii speciei. În
plus, caracteristicile fenotipice (ex: structurile cognitive) nu sunt toate considerate ca fiind adaptări,
unele dintre ele putând fi văzute ca exaptări sau spandreluri.

1.8. Paradigme de cercetare în psihologia evoluţionistă

Cercetarea este procesul prin care producem cunoştinţe, necesare rezolvării unei probleme
(David, 2006). O problemă este o discrepanţă între o stare prezentă (ce ştim) şi o stare scop (ce
vrem să

17
ştim). Demersurile ştiinţifice realiste sunt acelea în care discrepanţa dintre starea prezentă şi starea
scop poate fi redusă prin prisma metodologiei actuale. Dacă această discrepanţă este una care nu
poate fi abordată, nici măcar potenţial, prin prisma metodologiei actuale (ex: cum să mă transform
în diverse animale), atunci ea nu este considerată o problemă sau o problemă ştiinţifică serioasă
şi/sau actuală (dar poate face obiectul unor abordări vrăjitoreşti sau artistice). Problema poate să fie
una formulată/existentă în domeniu sau una descoperită/creată de cercetător. Dezvoltarea
cunoaşterii se face nu doar rezolvând probleme existente (ex: de tip „puzzle”), ci şi
formulând/inventând noi probleme; uneori, creând (punând) probleme, putem împinge cunoaşterea
mai departe prin rezolvarea pe care o propunem, care devine apoi model de lucru. Acesta este rolul
personalităţilor remarcabile care au marcat ştiinţa.

Dezvoltarea cunoaşterii se face atât cumulativ (prin rezolvarea de probleme existente), cât şi
prin salturi în urma unor descoperiri cruciale ale unor personalităţi marcante, care au găsit şi/sau
inventat probleme a căror rezolvare a dus la un salt calitativ în cercetarea din domeniu. Este
adevărat că prin formularea stării finale a problemei, putem spune că toate problemele sunt mai
mult sau mai puţin create de cercetător; unele formulări pot fi însă atât de neaşteptate, încât
rezolvarea lor duce la schimbări paradigmatice în domeniu, în timp ce alte formulări sunt produse
inferenţial din starea domeniului. În acest context trebuie să înţelegem foarte clar că o metodă de
cercetare ştiinţifică nu este superioară alteia. Fiecare metodă de cercetare are anumite constrângeri
care trebuie respectate şi generează un anumit tip de cunoştinţe necesare rezolvării unui anumit tip
de problemă. Să ilustrăm această idee prin exemplu de mai jos.

În psihologia evoluţionistă problema porneşte de la încercarea cercetătorului de a descrie,

prezice, explica şi/sau sistematiza răspunsurile subiectului uman. Paşii urmăriţi într-un demers de
cercetare pe linia psihologie evoluţioniste sunt următorii:
Pasul 1: Care este structura cognitivă care poate explica producerea acestui răspuns?
Pasul 2: În ce constă această structură ca proces şi/sau conţinut? Răspunsul la această întrebare este
fundamental, căci el ne ghidează (alături de analiza EEA) spre funcţia proximală şi/sau distală a
acestei structuri.
Pasul 3: Care este funcţia distală a acestei structuri:
Este ea o adaptare? Dacă da, care sunt artefactele ei şi/sau zgomotele asociate?
Este o exaptare?
Este un spandrel?
Care sunt corespondenţele biologice ale acestei structuri? Această secvenţă nu este
obligatorie, mai ales din considerente de factură metodologică, dar poate întregi
demersul de cercetare.

Toţi aceşti paşi trebuie ghidaţi de metodologia de cercetare ştiinţifică (vezi David, 2006).
Astfel, ipotezele evoluţioniste trebuie derivate din teorii şi/sau observaţii bine informate ştiinţific şi
verificate apoi prin date culese după formularea lor. Altfel spus, ele trebuie să fie falsificabile şi/sau
verificabile. Una dintre criticile aduse abordării evoluţioniste este că ea se transformă adesea într-o
„elaborare de poveşti”. Într-adevăr, dacă pornim de la observaţii pentru care construim o teorie
evoluţionistă care să le explice, fără a respecta constrângerile descrise mai sus (ex: structura EEA
fundamentată de paleoantropologie), nu suntem departe de a spune poveşti. Dacă teoria avansată
este constrânsă de EEA, avem o teorie posibilă, care însă nu este validată, ci doar construită;
validarea ei trebuie făcută prin noi observaţii anticipate de ipoteze.

18
MODULUL II. APLICAŢII ALE PSIHOLOGIEI EVOLUŢIONISTE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu principalele aplicații ale psihologiei evoluționiste

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul cursanţii trebuie:
- Să poată caracteriza abordarea evoluționistă a psihopatologiei
- Să poată caracteriza procesele cognitive din punct de vedere evoluționist
- Să poată prezenta un demers de cercetare din psihologie evoluționistă

2.1. Introducere

Este aproape unamim acceptat faptul că structurile cognitive primare sunt rezultatul unui
proces de evoluţie (Cosmides & Tooby, 2006). De pildă, organizarea modulară a proceselor
perceptive primare (ex: modulul pentru detectarea culorii, adâncimii etc.) este un exemplu de
reuşită a abordării evoluţioniste (Buss et al., 1998; Buss, 2001; Cosmides & Tooby, 2006; Hagen,
2006).
Pariul major al Psihologiei evoluţioniste este că şi ceea ce în mod tradiţional numim
structuri cognitive superioare (gândire) sunt rezultatul unui proces de evoluţie. Într-adevăr,
abordarea evoluţionistă a fost deja validată ca demers în înţelegerea unor fenomene complexe
precum “detectarea trişorului/înşelătorului” (cheater detection) (Cosmides, & Tooby, 1992),
preferinţa pentru anumite peisaje (Orians, 1986), alegerea mâncării (Profet, 1992), formarea
alianţelor şi dinamica grupului (Price, 2005), patologia somatică şi psihică (Wakefield, 1999;
Williams, & Nesse, 1991), comportamentele de împerechere (Sefcek et al., sub tipar), personalitatea
umană (Buss, 1998), gelozia (Buss et al., 1992) etc. În consecinţă, această secţiune se va focaliza pe
ilustrarea acestor aspecte, în următoarele modalităţi:
(1) Prezentarea unor demersuri de cercetare care s-au concretizat deja în concluzii
(demersuri de cercetare complexe) clare;
(2) Prezentarea unor ipoteze de frontieră plauzibile şi în curs de validate, care se constituie
în exerciţii şi teme de studiu pentru cei interesaţi de acest domeniu (cercetări de frontieră).

I. DEMERSURI DE CERCETARE COMPLEXE

2.2. Psihopatologia

2.2.1. Sănătate şi boală: Aspecte generale

Starea de sănătate este definită în Constituţia WHO/OMS (World Health

Organization/Organizaţia Mondială a Sănătăţii; http://www.who.int) ca o stare de bine fizic, psihic
şi social. Boala, pe de altă parte, este definită ca o serie de modificări biologice şi/sau psiho-
comportamentale (afectiv-emoţionale/subiective, cognitive şi comportamentale) care generează o
stare de distres şi sau/dizabiliate sau un risc crescut spre distres şi/sau dizabilitate [American
Psychiatric Association/Asociaţia Americană de Psihiatrie (APsyA), 2000; U.S. Department of
Health and Human Services (USDHHS), 1999].

19
 În cazul bolii se pune următoarea întrebare: cât de modificată trebuie să fie modificarea
pentru a ieşi din sfera normalităţii? Un prim criteriu care a fost propus pentru a delimita între
normal şi patologic a fost cel statistic (Pichot, 1967). Conform acestuia, normal înseamnă ceea ce
aproximează media populaţiei (ceea ce fac cei mai mulţi oameni). Al doilea criteriu propus pentru a
delimita normalitatea de anormalitate este criteriul cultural-ideal (Pichot, 1967). Conform acestui
criteriu, normal este ceea ce se aşteaptă a fi normal într-o societate, idealul pe care grupul social
respectiv îl stabileşte pentru starea de sănătate. Al treilea criteriu este cel funcţional (Pichot, 1967).
El arată că normalul înseamnă capacitatea de a-ţi atinge scopurile importante în viaţă, fără a
interfera cu funcţionalitatea celuilalt. Astăzi normalitatea este definită în psihopatologiei într-un
cadru delimitat aproximativ de cele trei criterii menţionate, cu un accent mai puternic pe criteriul
funcţional.

Boala, aşa cum este definită mai sus, are mai multe componente, pe care le discutăm succint în
continuare.
(1) Manifestări (pentru detalii vezi Boloşiu, 1990). Fiecare boală presupune anumite modalităţi
de manifestare, un anumit tablou clinic, format adesea din elemente afectiv-emoţionale/subiective,
cognitive, comportamentale şi psihofiziologice/biologice interrelate; în unele situaţii boala poate să
nu aibă un tabloul clinic identificabil sau uşor identificabil. Tabloul clinic – numit şi
simptomatologia pacientului – conţine semne şi simptome. Unele semne şi simptome tind să apară
împreună, constituind sindroame (gr. syn-împreună; dromos-cale, cursă), numite şi tulburări. Spre
exemplu, concepţiile negative legate de propria persoană, prezent şi viitor tind să apară împreună,
constituind un sindrom depresiv (Beck et al., 1979). Un sindrom poate să aibă o etiologie multiplă.
Dacă mecanismele etiopatogenetice (mai ales factorii determinanţi) ale unui sindrom sunt
cunoscute, atunci, în principiu, putem vorbim despre boală (pentru detalii privind relaţiile dintre
conceptul de sindrom şi cel de boală, vezi Boloşiu, 1990).

În tabloul clinic, componenta afectiv-emoţională/subiectivă (simptom) este fundamentală; în

domeniul psihoterapiei, pacienţii se prezintă la tratament mai ales din cauza prezenţei acestor
manifestări (egodistonici); dacă ele nu există, atunci adesea ei ajung în psihoterapie doar constrânşi
legal şi/sau de grupul de apartenenţă (egosintonici).

Tratamentele care vizează direct remiterea/ameliorarea acestor manifestări, fără a schimba

cauzele şi mecanismele care le-au generat, se numesc tratamente simptomatice. Spre exemplu, deşi
factorul cognitiv este un mecanism etiopatogenetic fundamental în apariţia atacului de panică,
medicaţia anxiolitică poate ameliora tabloul clinic blocând efectele psihofiziologice/biologice ale
acestui mecanism (care rămâne însă activ).

(2) Boala presupune anumiţi agenţi/factori etiologici (cauzali) (pentru detalii vezi Price, &
Lynn, 1981). Două criterii sunt mai importante în clasificarea acestor agenţi/factori etiologici. După
natura lor, ei se clasifică în agenţi exogeni şi agenţi endogeni. După funcţia lor, agenţii etiologici
se împart în: (1) factori declanşatori; (2) factori determinanţi; (3) factori favorizanţi; (4) factori
predispozanţi/de risc şi (5) factori de menţinere.

Toţi factorii etiologici prezentaţi aici interacţionează pentru a genera un anumit tablou clinic,
dar aceasta nu înseamnă că de fiecare dată când apare un tablou clinic trebuie să fie prezenţi factori
din fiecare categorie menţionată (ex: în anumite situaţii factorii favorizanţi pot să nu fie prezenţi, iar
în psihopatologie este adesea dificil de identificat factorii determinanţi).
Tratamentele care vizează modificarea acestor factori şi, prin aceasta, remiterea tabloului
clinic, se numesc tratamente etiologice, ele ţintind cauza manifestărilor bolilor.

(3) Reacţii de răspuns al organismului la acţiunea agenţilor etiologici (pentru detalii vezi
Price, & Lynn, 1981; Selye, 1976). Aceste reacţii pot să fie specifice sau nespecifice, fiecare dintre
ele, la rândul lor, putând fi locale sau cu caracter general. Toate aceste reacţii se pot manifesta la
nivel biologic (ex: modificarea tensiunii arteriale) sau la nivel psihologic (ex: deficienţe la nivelul

20
memoriei implicite). Ele sunt identificabile prin analize de laborator (ex: teste medicale şi
psihologice).
Tratamentele etiologice şi cele patogenetice (etiopatogenetice) sunt un deziderat în intervenţia
medicală şi psihologică deoarece ele vizează cauzele distale (cele etiologice) şi proximale (cele
patogenetice) ale tabloului clinic; aplicate corect, ele previn recăderile/relapse (reapariţia tabloului
clinic) şi/sau recurenţa/reccurence (reapariţia tulburării). Tratamentele simptomatice, deşi pot
ameliora şi remite tabloul clinic, nu sunt cauzale şi deci nu împiedică recăderile şi /sau recurenţa
tulburării; de aceea rolul lor este de a acţiona (1) în situaţii de criză şi/sau (2) până când este
posibilă administrarea unor tratamente etiopatogenetice şi/sau (3) până când tabloul clinic se
ameliorează ca urmare a evoluţiei naturale a bolii.

2.2.2. Abordarea evoluţionistă a psihopatologiei

Psihopatologia poate apărea ca urmare a patru mecanisme (Siegert, & Ward, 2002; Stein, 2000;
Wakefield, 1999):

1. O anumită formă de patologie este o adaptare. Altfel spus, mecanismele patogenetice

implicate în apariţia tabloului clinic sunt adaptări care prin outputul lor – tabloul clinic – au
favorizat rezolvarea unei probleme adaptative în EEA. Discrepanţa dintre EEA şi mediul
post EEA este ceea ce face ca o adaptare să devină dezadaptativă; altfel spus, o adaptare nu
înseamnă cu necesitate că ea este adaptativă şi astăzi. Spre exemplu, o reacţie agresivă la
frustrare (uciderea unei alte persoane) ar fi putut fi adaptativă în EEA (ex: îţi redobândeai
poziţia socială în grup), dar este dezadaptativă în mediul post EEA (ex: eşti încarcerat).

2. O anumită structură cognitivă rezultat al procesului evolutiv este afectată. Altfel spus,
mecanismele patogenetice implicate în apariţia tabloului clinic sunt modificări patologice
ale unor structuri care, prin outputul lor, au favorizat rezolvarea unei probleme adaptative în
EEA; aceste modificări generează astăzi tabloul clinic. Aşadar, dacă în prima variantă
structura este intactă, dar există o nepotrivire cu mediul post EEA, în această alternativă
structura cognitivă însăşi este afectată (ex: supraactivare; subactivare etc.).

3. Anumite tulburări psihice sunt efecte non-adaptative ale procesului de evoluţie (ex:
artefacte, zgomot). Spre exemplu, distresul poate fi un artefact (vezi Buss, 2001) al
structurilor adaptative implicate în tulburarea de tip depresiv (vezi mai jos).

4. Anumite structuri cognitive rezultat al procesului de evoluţie funcţionează uneori, sporadic,

în mod eronat. Spre exemplu, eroarea masculului de a infera că o femelă este interesată
sexual poate duce la agresiuni sexuale.

2.2.3. Tulburări specifice

În continuare vom analiza abordarea psihopatologiei din perspectivă evoluţionistă,
exemplificând algoritmul cercetării prin cazul depresiei (vezi şi Nettle, 2004).
Tulburarea de tip depresiv
Pasul 1: Care este structura cognitivă care poate explica producerea acestui răspuns?
Depresia este un termen care descrie modificări specifice la nivel subiectiv (ex: tristeţe),
cognitiv (ex: gânduri negative), comportamental (ex: reducerea comportamentului social) şi
psihofiziologic (ex: probleme cu somnul). Aceste manifestări sunt efectul unor structuri cognitive.
Pasul 2: În ce constă această structură ca proces şi/sau conţinut? Răspunsul la această întrebare este
fundamental căci el ne ghidează (alături de analiza EEA) asupra funcţiei proximale şi/sau distale a
acestei structuri.
Structurile cognitive implicate în depresie angajează un proces informaţional numit
generalizare excesivă. Aplicată diverselor conţinuturi, aceasta produce două tipuri de structuri
cognitive relevante pentru depresie:
Neajutorarea
Autoexcluderea.
21
Pasul 3: Care este funcţia distală a acestei structuri?

Una dintre cele mai cunoscute teorii a avansat ipoteza că depresia este o adaptare. Evident,
atunci când spunem că depresia este o adaptare, ne referim la structurile cognitive care generează
tabloul clinic. Astfel, analiza structurilor cognitive descrise mai sus (neajutorarea şi
autoexcluderea), sugerează două funcţii distale ale acestora. Prima funcţie este una de ruminaţie
socială. Depresia este asociată cu probleme sociale, astfel că funcţia ei este de a orienta energia
disponibilă de la activităţile sociale şi fizice normale la problema specifică cu care se confruntă
subiectul. A doua funcţie este cea de motivare socială. Altfel spus, depresia semnalizează nevoia de
ajutor de la partenerii de coaliţie.

Odată avansate aceste ipoteze, ele trebuie verificate. După cum ştim deja, pentru a fi
considerată adaptare, o structură trebuie să satisfacă diverse criterii:

(1) Probabilitatea ca această structură cognitivă să fi rezultat ca urmare a şansei este mică.
Prevalenţa crescută a depresiei şi distribuţia asimetrică pe sexe (prevalenţa este de două ori
mai mare la femei decât la bărbaţi) elimină probabilitatea ca ea să fi apărut datorită şansei.

(2) Structura cognitivă a asigurat rezolvarea unor probleme adaptative în EEA, corelând astfel cu
fitnessul.
Modul în care depresia a favorizat rezolvarea unor probleme adaptative este descris mai jos.
(3) Are caracteristicile unui design evolutiv:

(a) Are o structură complexă care a rezolvat probleme adaptative specifice în EEA.

Simptomele depresiei trebuie să fi ajutat la rezolvarea problemelor adaptative în EEA.

Analiza acestor simptome arată însă că, în general, funcţionarea cognitivă este afectată în depresie
(performanţe mai scăzute la nivel mnezic, atenţional) (Austin et al., 1992). Pe de altă parte, Watson
şi Andrew (2002) arată, congruent cu prima ipoteză avansată, că depresivii au performanţe mai
bune decât non-depresivii în sarcini cu încărcătură socială. În plus, fenomenul de realism depresiv a
fost de asemenea invocat ca argument pentru a arăta că depresivii pot avea performanţe mai bune
decât non-depresivii. Acesta se referă la evaluări mai acurate ale depresivilor privind relaţia
performanţă-cauză în comparaţie cu non-depresivii. Cercetările recente au nuanţat însă acest aspect.
Astfel, el apare numai în sarcinile în care populaţia generală are distorisuni pozitive; dacă populaţia
generală este realistă, depresivii au distorsiuni negative.

A doua funcţie a adaptării presupune mobilizarea de resurse din partea partenerilor. Ipoteza
avansată sugera că tabloul clinic poate mobiliza aceste resurse. Cercetările recente arată că lucrurile
stau exact invers. Simptomele de tip depresiv îi fac pe ceilalţi mai ostili (Coyne, 1976) şi duc la
pierderea suportului social (Monroe, & Steiner, 1986). De asemenea, simptomele de tip depresiv
sunt buni predictori ai eşecului marital (Reich, 2003). Desigur, se poate argumenta că mediul post
EEA în care s-au colectat aceste date este diferit de mediul EEA şi prin urmare, deşi depresia putea
mobiliza resurse ale partenerilor în EEA, nu mai mobilizează aceste resurse astăzi; presaţi de timp
şi sarcini multiple, partenerii reacţionează negativ la tabloul de tip depresiv care le solicită resurse
suplimentare. Pornind de la aceste considerente, se poate formula mai departe ipoteza că reacţiile
negative ale partenerilor vor apărea doar dacă aceştia sunt la rândul lor presaţi de timp şi de lipsa
resurselor. Datele culese până acum nu susţin acest lucru.

(b) Constituie o caracteristică a speciei.

Într-adevăr, depresia este o tulburare cu prevalenţă mare, fiind o boală transculturală
(Wilson, 1998). Aşadar, capacitatea pentru depresie poate să fie o caracteristică a speciei, capacitate
care se transformă în depresie în condiţiile adecvate de mediu. Aşa cum rezultă din ipoteza
avansată, condiţiile de mediu care ar trebui să declanşeze depresia sunt reprezentate de pierderi
(loss) cu valenţă socială. Într-adevăr, studiile de epidemiologie arată că apariţia depresiei este
asociată cu pierderi sociale. Trebuie menţionat însă că nu toţi cei care se confruntă cu astfel de
22
evenimente dezvoltă depresie. În plus, studiile gemelare au reliefat faptul că eritabilitatea acesteia
este de 0.37 (NIMH, 1999), indicator care creşte dacă istoria familială cuprinde tulburări depresive
severe şi recurente. Analizând aceste date, este clar că nu se poate afirma că depresia este o adaptare
fixată la nivel de specie.

(c) Se dezvoltă fără efort conştient, în absenţa unei instruiri formale.

Într-adevăr, depresia este un fenomen care apare automat, fără a depinde de intenţiile
subiectului.

(d) Este utilizată fără efort conştient şi fără a conştientiza modul în care funcţionează.
Activarea structurilor cognitive se face automat, involuntar, adesea pacienţii
neconştientizând prezenţa şi modul în care aceste structuri cognitive funcţionează.

(e) Nu se identifică şi/sau reduce la aplicarea structurilor generale ale modelului social
standard la conţinuturi specifice.

Observăm din analiza efectuată că dintre cele cinci criterii (a-e) pentru ca ceva să fie
considerat un design evolutiv, doar ultimele trei sunt satisfăcute (c-e). Primele două sunt satisfăcute
parţial. Analiza generală sugerează că depresia nu este o adaptare fixată în specie. În acest condiţii
ea poate să fie: (1) o adaptare parţială; (2) un zgomot; şi/sau (3) efectul factorilor sociali.

Ţinând cont de eritabilitatea ridicată, este clar că depresia nu este doar efectul unor factori
sociali. Ea ar putea fi conceptualizată ca un zgomot prin prisma modelului stres-vulnerabilitate.
Este ea o adaptare parţială? Această întrebare este una interesantă, care trebuie explorată în studii
viitoare, în competiţie cu modelul stres-vulnerabilitate. Ea trebuie considerată serios din mai multe
motive:
(1) prevalenţa tulburării depresive este crescută şi transculturală, ceea ce este mai greu de
justificat prin simple mutaţii care ne predispun la depresie;
(2) prevalenţa este mai mare în cazul femeilor decât la bărbaţi, ceea ce sugerează că
tulburarea ar putea fi relaţionată cu mecanisme reproductive.

Asupra depresiei au fost avansate recent şi alte teorii de inspiraţie evoluţionistă. Astfel, s-a
propus ideea deteriorării unor structuri cognitive specifice; mai precis, în loc ca focalizarea să fie
asupra depresiei ca întreg, se abordează din perspectivă evoluţionistă diverse componente ale
acesteia (ex: starea de deprimare/low mood). Această deteriorare duce la activarea lor cronică şi/sau
la activarea lor în condiţii de mediu inadecvate. Astfel, structurile cognitve implicate în „deprimare”
apar atunci când scopul nu poate fi atins şi starea de deprimare este utilă, căci ne ajută să ne
separăm de acel scop. (Nesse, 2000). De asemenea, după o pierdere, ea scade motivaţia de a ne
implica în atingerea unui alt obiectiv, organismul nefiind pregătit la nivelul optim, după pierderea
suferită, în care a investit resurse (ex: energetice), pentru o nouă confruntare. Alţi autori (Gilbert, &
Allan, 1998) au arătat că „deprimarea” este utilă ca mecanism de coping în acele situaţii în care
evitarea nu este posibilă. Altfel spus, structurile cognitive asociate cu deprimarea sunt un mecanism
adaptativ pentru acceptarea subordonării sociale, fără a ameninţa indivizii cu rang social ridicat şi
fără a cheltui energie în competiţii pe care nu le putem câştiga.

2.3. Cogniţiile raţionale şi iraţionale

2.3.1. Aspecte generale

Cogniţiile evaluative sunt structuri cognitive relaţionate cu descrierile şi inferenţele, ele
putând fi raţionale sau iraţionale; în literatura de specialitate se mai numesc şi „cogniţii calde” (hot
cognitions), condiţionând apariţia reacţiilor afective. În acest context, termenul „raţional” se referă
la suportul logic, empiric şi/sau pragmatic. „Iraţional” înseamnă că ceva nu are suport logic, empiric
şi/sau pragmatic.

23
 Cogniţiile evaluative generale sunt structuri cognitive considerate factori de vulnerabilitate
generală, fiind implicate în edificiul personalităţii subiectului uman şi în filosofiile lui de viaţă. În
relaţie cu evenimentele activatoare specifice, ele pot genera structuri cognitive locale care iau forma
cogniţiilor evaluative locale (gânduri automate).

Albert Ellis (Ellis, 1962; 1994), pe baza a zeci de studii, a descris cele mai importante
structuri cognitive evaluative generale (definite logic şi empiric) implicate ca mecanisme
etiopatogenetice în patologie – prin această asociere sunt şi disfuncţionale – (cogniţii iraţionale)
şi/sau în promovarea sănătăţii şi a unui comportament adaptativ (cogniţii raţionale). Cogniţia
iraţională generală centrală este gândirea inflexibilă, absolutistă (demandigness), din care derivă
altele trei cogniţii iraţionale generale intermediare: catastrofarea (awfulizing), lipsa de toleranţă la
frustrare/intoleranța la frustrare (low frustration tolerance/frustration intolerance) şi evaluarea
globală (global evaluation). Cogniţia raţională generală centrală este gândirea flexibilă, non-
absolutistă (preferential and accepting), din care derivă apoi celelalte trei cogniţii raţionale generale
intermediare: non-catastrofarea (badness), toleranţa la frustrare (frustration tolerance) şi evaluare
contextuală (antiglobal evaluation). Atunci când sunt asociate cu evenimente activatoare specifice,
aceste structuri cognitive evaluative generale produc structuri cognitive evaluative locale, în forma
gândurilor automate.

Sumarizând, structurile cognitive evaluative generale [cogniţiile evaluative centrale

(trebuie/preferinţă), care le influenţează pe cele intermediare (catastrofare/non-catastrofare,
toleranţă scăzută la frustrare/toleranţa la frustrare, evaluare globală/evaluare contextuală)], în
interacţiune cu evenimente activatoare specifice, generează structuri cognitive evaluative locale
[cogniţii evaluative centrale (trebuie/preferinţă), care le influenţează pe cele intermediare
(catastrofare/non-catastrofare, toleranţă scăzută la frustrare/toleranţă la frustrare, evaluare
globală/evaluare contextuală)] exprimate în gândurile automate care, la rândul lor, produc
răspunsuri afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale şi psihofiziologice/biologice. Dacă
aceste mecanisme sunt iraţionale, răspunsurile se vor exprima într-un tablou clinic; gândurile
automate iraţionale fac parte din tabloul clinic şi constituie factori de vulnerabilitate locală pentru
celelalte componente ale tabloului clinic. Dacă aceste mecanisme sunt raţionale (ex: cogniţia
evaluativă centrală este formulată preferenţial), atunci răspunsurile se înscriu în sfera normalului.

2.3.2. Abordarea evoluţionistă

Analizele de psihologie evoluţionistă (vezi Pelusi, 2003) arată că cogniţiile iraţionale sunt
rezulatul unui proces de evoluţie. Aceasta nu înseamnă însă că ele sunt adaptative şi astăzi. Timp de
zeci de mii de ani, specia noastră s-a adaptat la un mediu şi la sarcini relativ simple şi bine definite
(ex: a găsi hrană, adăpost şi a procrea). În acest mediu, un stil iraţional era adaptativ: (a) sarcinile
fiind simple, o hipermotivare în termeni de „trebuie” nu afecta performanţa; (b) un stil catastrofic de
gândire te proteja, în măsura în care erai mereu vigilent şi gata să reacţionezi la pericol, fie că acesta
era sau nu real; (c) toleranţa scăzută la frustrare te ajuta să schimbi situaţia (ex: să ucizi masculul
dominat pentru a-i lua locul), iar (d) evaluarea globală îţi permitea categorizarea rapidă a fiinţelor
sau lucrurilor din jurul tău (ex: utile sau inutile). Deşi mintea noastră s-a adaptat timp de zeci de mii
de ani la un astfel de mediu, de câteva mii de ani încoace ea este forţată să funcţioneze într-un
mediu modern, pentru care nu a fost pregătită. În mediul modern, hipercomplex, sarcinile sunt
complicate şi deschise. Ceea ce era util într-un mediu simplu şi bine definit, devine vulnerabilitate
la boală într-unul complex. O hipermotivare în sarcini dificile duce la scăderea performanţei. O
anticipare a pericolului în situaţii sociale controlate (ex: în faţa unei clase) duce la ceea ce numim
„anxietate de performanţă”. O toleranţă scăzută la frustrare care se exprima în acte violente este
drastic pedepsită. Evaluarea globală manifestată prin dispreţ faţă de ceilalţi sau faţă de propria
persoană debilitează individul în interacţiunile sale sociale.

Plastic spus, noi suntem urmaşii celor care au supravieţuit în EEA printr-un stil iraţional.
Şansa noastră este că avem şi predispoziţia genetică de a putea încerca să gândim alternativ,
24
raţional. Nimeni nu este perfect raţional sau perfect iraţional; este vorba despre un raport între cele
două stiluri cognitive, de dorit fiind, desigur, promovarea unui stil cognitiv cât mai raţional. Studiile
existente sugerează că, în timp ce iraţionalitatea crescută generează emoţii care implică
supraactivare sau subactivare fiziologică, nivelurile scăzute de iraţionalitate se asociază cu o
activare fiziologică medie spre ridicată (David et al., 2005).

Conform legii optimului motivaţional (Yerkes şi Dodson, 1908), până la un punct, cu cât
creşte intensitatea motivaţiei creşte şi performanţa în sarcină, după care, o creştere a motivaţiei duce
la o scădere a performanţei. Altfel spus, o activare fiziologică medie spre ridicată, dată de prezenţa
unor scopuri/dorinţe formulate în termeni preferenţiali şi asociată cu emoţii funcţionale, ar susţine
performanţa optimă în sarcini complexe. În timp ce stilul preferenţial se asociază cu emoţii
funcţionale şi ne menţine în zona optimului motivaţional, stilul absolutist se asociază cu emoţii
disfuncţionale şi poate duce la o motivare excesivă, însoţită de o scădere a performanţei. Aşadar, un
stil iraţional într-un mediu complex constituie un factor de vulnerabilitate spre psihopatologie. Deşi
în sarcini simple şi bine structurate cei care au un patern dominant iraţional pot să fie la fel de
performanţi ca cei cu un patern cognitiv dominant raţional, ei sunt serios afectaţi în ceea ce priveşte
starea de sănătate. Iraţionalitatea este un factor de vulnerabilitate. Aşadar, elementul necesar (nu şi
suficient) pentru patologie este discrepanţa dintre ceea ce se întâmplă şi ceea ce dorim noi! Dacă nu
există această discrepanţă, este puţin probabil să apară stări afective negative.

Să revenim asupra paşilor pe care trebuie să-i urmăm în analiza unei structuri cognitive, prin
prisma teoriei evoluţioniste.
Pasul 1: Care este structura cognitivă care poate explica producerea acestui răspuns?
În acest caz, analiza se referă tocmai la structura cognitivă. Cogniţiile iraţionale sunt
asociate cu emoţii disfuncţionale şi comportamente dezadaptative. Cogniţiile raţionale sunt
asociate cu emoţii funcţionale şi comportamente adaptative.
Pasul 2: În ce constă această structură ca proces şi/sau conţinut? Răspunsul la
această întrebare se regăseşte în descrierea de mai sus.
Pasul 3: Care este funcţia distală a acestei structuri?
Una dintre cele mai cunoscute teorii a avansat ipoteza că structura cognitivă iraţională este o
adaptare. După cum am arătat, pentru a fi considerată adaptare, o structură trebuie să satisfacă
următoarele criterii:

(1) Probabilitatea ca această structură cognitivă să fi rezultat ca urmare a şansei este mică.
Prevalenţa mare a acestor strcturi cognitive în populaţie elimină o astfel de posibilitate.

(2) Structura cognitivă a asigurat rezolvarea unor probleme adaptative în EEA, corelând astfel
cu fitnessul.
Modul în care aceste structuri cognitive au asigurat rezolvarea unor probleme adaptative a
fost descris mai sus.

(3) Are caracteristicile unui design evolutiv:

(a) Are o structură complexă care a rezolvat probleme adaptative specifice în EEA
(vezi analiza de mai sus).
(b) Constituie o caracteristică a speciei.
Într-adevăr, prezenţa cogniţiilor iraţionale este o constantă a subiectului uman, indiferent de
cultură.
(c) Se dezvoltă fără efort conştient, în absenţa unei instruiri formale.
Într-adevăr, cogniţiile iraţionale se învaţă implicit, fără efort conştient şi fără o pregătire
formală.
(d) Este utilizată fără efort conştient şi fără a conştientiza modul în care funcţionează; Într-
adevăr, cogniţiile iraţionale generează automat diverse outputuri emoţionale şi
comportamentale.
(e) Nu se identifică şi/sau reduce la aplicarea structurilor generale ale modelului social
standard la conţinuturi specifice.
25
 Conform modelului social standard, aceste structuri cognitive ar trebui să fie aplicabile
similar la conţinuturi diferite. Cercetările arată însă că ele sunt sensibile la conţinuturi legate de
confort (comfort), afiliere (affiliation) şi reuşită (achievement), care sunt fundamentale pentru EEA,
şi mai puţin sensibile la conţinuturi legate de fenomene naturale.
Observăm din analiza efectuată că sunt satisfăcute toate cele cinci criterii pentru a putea
afirma că cogniţiile iraţionale sunt structuri adaptative.

2.4. Raţionament şi decizie

În mod tradiţional, raţionamentul şi decizia sunt considerate componente cognitive
superioare, abordabile prin modelul social standard (Gleitman, 1992).
Raţionamentul ipotetico-deductiv apare formalizat în structura:

Dacă A atunci B Dacă A atunci B

A Non-B

B Non-A

Altfel spus, dacă se stabileşte o legătură necesară între A şi B (Dacă A atunci B) şi A se

dovedeşte adevărat, atunci şi B este adevărat. Dacă B este fals (non B) atunci rezultă că şi A este
fals (non A).

Conform modelului social standard, nu ar trebui să existe diferenţe în performanţă în funcţie

de conţinutul implicat în acest tip de raţionament. Alfel spus, mecanismul prezentat mai sus este
unul general, care se aplică apoi diverselor conţinuturi.

Conform abordării evoluţioniste, mintea umană este formată dintr-un număr mare de
structuri cognitive expert, strâns legate de conţinutul pe care îl prelucrează. Dacă acest conţinut este
asociat cu probleme adaptative, atunci este probabil ca el să fie prelucrat preferenţial. Un conţinut
relevant este în acest sens detectarea „trişorilor”/ „înşelătorilor” (cheaters) în cadrul schimburilor
sociale (social exchange). Un înşelător este un individ care acceptă un beneficiu fără să satisfacă
condiţiile necesare primirii lui. Aşadar, ipoteza avansată este că arhitectura minţii umane conţine
structuri cognitive expert (specializate) pentru identificarea înşelăciunii, aşa cum a fost ea definită
mai sus.

Sarcina utilizată cel mai frecvent pentru a testa concurenţial cele două ipoteze este “Wason
selection task” (Wason, 1966). În această sarcină, participanţilor li se cere să găsească violări ale
raţionamentului ipotetico-deductiv.

Rezultatele studiilor arată că subiecţii care în situaţii obişnuite nu pot detecta erorile implicate în
raţionamentul ipotetico-deductiv, o fac cu uşurinţă atunci când acesta vizează „înşelarea” într-o
situaţie de schimb social. Atunci când se aplică unui conţinut relevant pentru o problemă adaptativă,
structurile cognitive rezultat al procesului adaptativ nu sunt orientate spre detectarea erorilor de
logică. Ele sunt orientate spre alegeri care favorizează detectarea înşelătorilor, indiferent dacă
aceasta respectă sau nu logica. Spre exemplu, dacă în raţionament se schimbă ordinea condiţiilor şi
beneficiului, subiecţii aleg răspunsul corect funcţional, dar incorect logic.

2.5. Comportamentul sexual şi diferenţele intre sexe

Comportamentul sexual şi diferenţele psihologice dintre sexe au făcut obiectul abordării
evoluţioniste în mod riguros. Ca urmare a cercetărilor efectuate, s-a impus ideea că comportamentul
sexual şi diferenţele psihologice între sexe sunt mai bine explicate de psihologia evoluţionistă decât
de modelul psihosocial standard. Ideea fundamentală (vezi Sefcek et al., in press) este că
comportamentul sexual (ex: paternurile sale: monogamie, poligamie, poliandrie, poliginie etc.-;
preferinţele pentru: abilităţi parentale, fertilitate etc.; strategiile de împerechere: pe termen scurt,

26
lung sau mixt), rezultat al procesului evolutiv, este în strânsă legătură cu factorii de mediu (ex:
resursele existente, încărcarea patogenă, rata bărbaţi/femei etc.). Diferențele psihologice dintre sexe
(vezi Archer, 1996; Sefcek et al., in press) sunt explicate ca fiind consecinţe evolutive ale selecţiei
sexuale şi a conflictului dintre strategiile reproductive diferite ale bărbaţilor şi cele ale femeilor.
Coroborând toate aceste componente, accentul nu se pune doar pe diferenţele dintre sexe ci şi pe
variaţiile în cadrul aceluiaşi sex.

Dacă selecția naturală se baza pe acele trăsături care favorizează supraviețuirea într-un
anumit mediu, selecția sexuală are în centru reproducerea. Cu alte cuvinte, supraviețuirea rămâne
importantă, însă doar indirect – cu cât supraviețuiește mai mult un organism, cu atât mai mari sunt
șansele sale de a se reproduce.

Teoria Investiției Parentale

Teoria Investiției Parentale (Trivers, 1972) joacă un rol important în explicarea priorităților
diferite ale părinților. Mai precis, investiția parentală se referă la timpul, energia și resursele pe care
un organism le investește în procreare și creșterea urmașilor. În funcție de părintele care oferă
aceste resurse, discutăm despre investiție maternă, investiție paternă sau biparentală. Ea poate fi
oferită atât pre-natal (înainte de naștere – mai ales de către mamă, în cazul oamenilor), cât și post-
natal. Această investiție are potențialul de a deveni profitabilă în timp, în forma potențialului
reproducător al urmașilor. Șansele de transmitere mai departe a genelor proprii sau a genelor
comune cu rudele sporesc atunci când proprii descendenți primesc mai multe resurse.

Teoria lui Trivers spune că părintele cu investiția cea mai mare este și cel mai selectiv
atunci când vine vorba de selecția partenerilor. În cazul speciei noastre, pentru a avea un copil,
investiția minimă din partea mamei presupune eforturi și resurse mai mari decât investiția minimă a
tatălui. Dacă pentru cel din urmă ar fi suficient să găsească un partener și să ofere materialul genetic
necesar, pentru mamă este necesar un efort de minimum nouă luni, pe lângă identificarea
partenerului și oferirea materialului genetic.

Investiția prenatală este obligatorie în cazul mamelor, care au un număr limitat de ovule.
Înaintarea în vârstă le crește posibilitatea de apariție a mutațiilor genetice, iar perioada fertilă a
femeilor se limitează la câteva zile pe lună și se încheie la menopauză. În plus, nașterea și alăptarea
vin cu costuri sporite de resurse, dar și cu limitări, investiția într-un nou urmaș fiind foarte dificilă
în perioada imediat următoare nașterii. În aceste condiții, mama are motive suplimentare să fie mai
selectivă atunci când alege un partener, întrucât investiția ei este una majoră.

Ba mai mult, mama era mai motivată către o investiție parentală generoasă, întrucât
certitudinea maternă se opunea incertitudinii paterne. Înainte de apariția medicinii și geneticii
moderne, se putea afirma cu certitudine cine este mama unui copil, însă nu se putea ști la fel de
sigur cine este tatăl. În aceste condiții, unii tați erau ori reticenți în a investi, ori deveneau
indisponibili, iar investiția lor nu putea fi asigurată. De aceea, de-a lungul timpului s-au dezvoltat
diferite strategii, prin care viitoarele mame să se protejeze de posibilitatea de a fi lăsate singure să
investească în proprii urmași și să identifice acele persoane care le-ar oferi resursele necesare
protejării și dezvoltării unor urmași sănătoși și cu fitness crescut. Selecția partenerilor este
modalitatea prin care filtrează potențialii parteneri de încredere de cei care doresc să se reproducă
fără a contribui prea mult.

Rata de reproducere la oameni este una foarte lentă, iar copiii sunt dependenți de un
îngrijitor pentru perioade lungi de timp, astfel că investiția paternă este și ea considerabilă. Acei
urmași care primesc resurse din partea ambilor părinți, care sunt îngrijiți, protejați și instruiți au
șanse mai mari să dezvolte un fitness superior. Cu alte cuvinte, transmiterea genelor acestuia și,
implicit, ale părinților, este favorizată. Astfel, s-au dezvoltat strategii și în ceea ce privește tații, care
manifestă, de asemenea, un oarecare grad de selectivitate.

27
 Selecția partenerilor

Având în vedere diferențele dintre potențialul reproductiv al femeilor și bărbaților, care

favorizează (și uneori obligă) investiția mamei, precum și factorul incertitudinii paterne, putem
înțelege mai clar de ce există diferențe între sexe cu privire la alegerea partenerilor. Desigur,
niciuna din aceste diferențe nu sugerează sexism sau vreun alt tip de discriminare, de vreme ce nu
apare nicăieri vreo judecată de valoare. Explicațiile oferite în psihologia evoluționistă sunt
descriptive, nu prescriptive. Cel puțin atunci când discutăm despre relații heterosexuale monogame,
va fi mai probabil ca femeile să fie atrase de parteneri cu resurse materiale mai semnificative, iar
bărbații să caute femei tinere, caste și atractive din punct de vedere fizic.

În primul rând, interesul femeilor pentru parteneri cu stare poate fi explicat prin faptul că
acesta ar satisface cu mai mare probabilitate nevoile de bază, precum cea de adăpost, hrană și
protecție. Având în vedere faptul că ea susține costul metabolic al sarcinii (investiție detaliată mai
sus), partenerul cu resurse mai bogate ar putea să faciliteze o investiție mai solidă în viitorul urmaș.
Al doilea motiv ține de calitățile bărbatului cu stare, care a ajuns în poziția respectivă cel mai
probabil datorită unor trăsături care asigură competitivitate, reziliență sau putere. Este probabil ca
acestea să oglindească genele sale bune. Genele bune ar putea să fie semnalate și de atractivitatea
fizică, iar un corp mai atletic ar putea însemna și șanse mai mari de a procura resurse și de a oferi
protecție.

Atracția bărbaților pentru femeile tinere o putem explica prin faptul că tinerețea înseamnă
potențial reproductiv mai îndelungat. Ar fi ilogic, din punct de vedere al transmiterii genelor, să
existe o preferință pentru cineva care se apropie de menopauză. Atractivitatea fizică este preferată
întrucât sugerează sănătate, gene bune și potențial reproducător, alături de tinerețe. Cum oamenii își
calculează vârsta doar din vremuri relativ recente, un păr încă pigmentat și strălucitor, o piele
întinsă și fermă, buzele pline și postura bine ținută erau indicii cum că perioada reproductivă încă
nu s-a încheiat. Starea fizică bună ar avea sens să confere un avantaj, date fiind solicitările unei
sarcini. Nu în ultimul rând, castitatea este favorizată de către bărbați pentru că oferă protecție în fața
incertitudinii paterne. În acest fel, tatăl poate fi mai sigur că investește în proprii urmași.

Dacă inteligența, adaptabilitatea sau loialitatea sunt trăsături dezirabile pentru ambii
parteneri (Buss, 2003), există alte trăsături care au importanță diferită, în funcție de gen. De pildă,
vârsta mai înaintată a bărbaților (atâta vreme cât nu afectează sănătatea) nu afectează calitatea
materialului genetic, deci tinerețea nu reprezintă un criteriu la fel de important pentru femei. Totuși,
bărbații mai înaintați în vârstă e mai probabil să aibă statut social mai crescut și experiență de viață
superioară. Aceste caracteristici par a fi mai importante pentru femei decât pentru bărbați (Pollet &
Nettle, 2009), deși pentru ambele genuri statutul crescut reprezintă un avantaj. Explicația simplă ar
fi că indică prezența unor resurse mai bogate și a unor trăsături precum inteligență, ambiție sau
creativitate, însă nu spun prea multe despre capacitatea de reproducere – un aspect crucial mai ales
pentru bărbați. Literatura (Lopreato & Crippen, 1999; Singh, 2006) confirmă aceste legături,
observându-se că bărbații cu resurse bogate se recăsătoresc mai des (și tind să o facă cu persoane
mai tinere decât fostele soții!) decât femeile cu stare.

O altă diferență ține de modul în care ne raportăm la umor. Trebuie menționat că simțul
umorului reprezintă o caracteristică importantă pentru ambii parteneri (Buss, 2003; Rusu & Bencic,
2007), întrucât semnalizează existența unor abilități cognitive crescute. Printre acestea se numără
inteligența, capacitatea de comprehensiune și emitere a limbajului (uneori la nivel de subtilități),
gândirea abstractă sau stăpânirea teoriei minții (theory of mind). Toate acestea ar putea oferi
avantaje la nivel de fitness, întrucât reprezintă predictori sau prerechizite ale reușitei în anumite
domenii. Chiar dacă apariția și utilizarea umorului sunt conceptualizate diferit în diferite explicații
teoretice (Ramachandran, 1998; Dunbar, 2002; Jung, 2003), este general acceptat faptul că există
diferențe intersexuale. Mai precis, femeile preferă să fie făcute să râdă, iar bărbații preferă femeile
care râd la glumele lor (Bressler et al.,2006; Hone et al., 2015).

28
 Chiar dacă este prezentă la ambele genuri, gelozia prezintă de asemenea diferențe de gen
(Buss, 2002; 2016). O analiză bazată pe raportarea emoțiilor după citirea mai multor scenarii de
infidelitate a arătat că bărbații suferă (furie, trădare) mai mult atunci când este vorba de infidelitate
sexuală, iar femeile (furie, anxietate, frică) atunci când apare infidelitatea emoțională (Pietrzak et
al.,2002). Explicațiile țin de in/certitudinea paternă în cazul sensibilității bărbaților la infidelitatea
sexuală. Pericolul de a investi într-un urmaș care nu le poartă genele s-ar augmenta în cazul în care
ar apărea copulații în afara cuplului, astfel că emoțiile resimțite acționează drept factori
motivaționali. Reacțiile femeilor la infidelitatea emoțională, faptul că partenerul lor arată semne de
atașament sau dragoste față de alte persoane, pot fi justificate prin prisma nevoii primelor de a
securiza investiția în siguranța urmașilor. Dacă partenerul este atras sentimental de către alte femei,
relația ar putea fi în pericol. Implicit, o despărțire ar duce la costuri de resurse, la probleme de
siguranță și ar avea impact nedorit asupra fitnessului urmașilor.

Agresivitatea
Chiar dacă suntem ființe sociale, iar alianțele și traiul alături de alți oameni au favorizat
supraviețuirea speciei, competiția este un alt aspect de luat în calcul atunci când ne referim la
evoluția comportamentului uman. Oamenii se află în competiție pentru accesul și păstrarea
partenerilor dezirabili, pentru resurse materiale sau pentru pământ. Uneori, aceste competiții nasc
conflicte care duc la agresivitate, alteori agresivitatea manifestată subtil este cea care previne
conflictele.
Agresivitatea poate să joace un rol important în cooptarea resurselor celorlalți, mai ales
atunci când este vorba de bunuri rare sau foarte importante. Dacă bullyingul, jafurile sau crimele
sunt relativ frecvente inclusiv în societățile moderne, războaiele (mai costisitoare, cu riscuri mai
mari) sunt tot mai puține, recurgându-se la astfel de soluții doar ca ultim resort (sau când beneficiile
așteptate sunt majore – ex. acces în anumite zone, dobândirea unor resurse naturale sau rute
valoroase).
În mod similar, agresivitatea poate să reprezinte un mijloc de apărare atunci când reputația,
statutul sau resursele cuiva sunt în pericol. În funcție de context, ea poate să apară în diverse
ipostaze. De pildă, poate să ia forma unei lupte (ex. de stradă, sportivă), a unei dezbateri științifico-
academice (conflict de idei) sau a unei serii de dueluri încărcate de violență verbală. O reputație de
persoană agresivă (eventual „certificată” de o cicatrice) are potențialul de a reduce viitoare
conflicte, semnalizând posibililor competitori experiența în câștigarea duelurilor, rezistența și este
semn al statutului.
O altă problemă pentru care agresivitatea a putut fi răspunsul evoluționist este accesul la
potențiali parteneri sau îndepărtarea rivalilor intra-sexuali. Nevoia de reproducere a condus uneori
la cucerirea agresivă ca ultim resort de convingere a partenerei (ex. Răpirea sabinelor), iar păstrarea
partenerei este adesea citată drept cauză pentru violențele bărbaților. De fapt, majoritatea actelor
agresive împotriva partenerelor se produc în caz de infidelitate sau când sunt părăsiți – adică
situațiile în care șansele de a transmite mai departe propriile gene scad substanțial. Ba mai mult
știind că există șanse mai mari pentru copiii vitregi să fie victime ale unei crime din partea
părintelui vitreg (Daly & Wilson, 1985), putem observa tendința de a reduce costurile cu urmași
care nu poartă moștenirea genetică.
Desigur, trebuie menționat faptul că agresivitatea fizică este folosită rareori împotriva
partenerului sau partenerei, întrucât poate produce daune importante. Șansele unei femei de a fi
agresate de partener scad și mai mult atunci când un tată sau un frate locuiește în proximitate
(Kobayashi et al., 1995; McKibbin et al., 2011).

29
 Agresivitatea între bărbați este cea mai frecventă. În medie, bărbații trăiesc cu 7 ani mai
puțin decât femeile, întrucât sunt cei mai implicați în conflicte de natură fizică. Indiferent de
rezultatul conflictelor, ei au parte de majoritatea costurilor majore, care îi vor urmări pe parcursul
vieții sub formă de boală, dizabilitate sau tulburare psihică (ex. PTSD). În ceea ce privește
agresivitatea dintre femei, trebuie menționat că aceasta este rareori directă, fizică. Mai frecvent, ele
vor recurge la strategii indirecte, precum amenințări, lovituri în stima de sine, bârfă, răspândirea de
neadevăruri și alte modalități de a produce prejudicii fitnessului rivalelor actuale sau potențiale.
Printre acestea amintim afectarea atractivității rivalelor și insinuarea unei reputații de promiscuitate.

II. CERCETĂRI DE FRONTIERĂ

Prezentăm în continuare câteva ipoteze evoluţioniste asupra unor fenomene psihologice de
interes. Ele sunt investigate la nivel internaţional, fără a se concretiza încă în concluzii clare,
general acceptate şi se pot constitui ca teme de cercetare pentru cei interesaţi în a le testa şi/sau a
avansa ipoteze evoluţioniste noi asupra acestor teme. Evident că cercetările de frontieră nu se reduc
la aceste teme. Aplicând principiile de cercetare prezentate în această lucrare, orice temă de
psihologie (ex: consumul de substanţe, religia etc.) poate fi în principiu abordată evoluţionist,
urmând ca abordarea să fie confirmată sau infirmată. Să analizăm câteva exemple cu impact mai
mare.

Limbaj
Limbajul a fost adesea considerat o structură adaptativă (Chomsky, 1968). Recent însă, s-a
avansat ipoteza (vezi Buss et al., 1998) că limbajul nu este o structură adaptativă, ci un spandrel. El
ar fi aşadar, un artefact al unui creier mare (structură adaptativă) care apoi a dobândit funcţie
adaptativă în procesul evolutiv.

Emoţie
Emoţiile sunt conceptualizate ca structuri cognitive, de prelucrare informaţională, care au
funcţia de a coordona acţiunea celorlalte structuri cognitive (Cosmides & Tooby, 2000). Aşa cum
spuneam anterior, arhitectura minţii umane este formată dintr-un număr foarte mare de structuri
cognitive expert, fiecare specializată funcţional pentru a rezolva anumite probleme adaptative în
EEA. Existând însă un număr atât de mare de structuri cognitive adaptative, ele pot genera uneori
outputuri diferite şi/sau incompatibile. Spre exemplu, activitatea sexuală şi evitarea unui prădător
sunt relativ incompatibile. Aşadar, prezenţa unui prădător poate determina „frică”, iar aceasta
blochează structura cognitivă care ar determina comportamentul de împerechere şi amorsează
structuri care ne ajută să facem faţă prădătorilor.

Religia
Știința nu poate să răspundă la întrebări ce țin de existența Divinității. În același timp, nu
există societăți umane cunoscute (din trecut sau prezent) care să fi întreținut ritualuri religioase cu
costuri serioase, atât de ordin material, cât și emoțional sau cognitiv (Bulbulia et al., 2008). Astfel,
este interesant să aflăm cum s-au dezvoltat aceste credințe de-a lungul timpului, mai ales că
manifestarea lor este destul de diferită, având în comun doar explicațiile supranaturale. Mai precis,
oamenii de știință au urmărit să afle funcția (eventual adaptativă) a religiei și mecanismele cognitive
prin care credința în entități supranaturale apare și se menține. Astfel, s-au dezvoltat două clase de
teorii – cele care susțin că religia are un rol adaptativ în sine, iar altele care subliniază o perspectivă
spandrelistă, conform căreia credințele religioase sunt produse de circumstanță, facilitate de alte
elemente adaptative.
A doua viziune este susținută prin argumente ca predispoziția noastră de a vedea tipare și
chiar elemente antropomorfice acolo unde nu există. Exemple în acest sens ar putea să fie formele
pe care le vedem uneori în nori sau în nisip și le asociem cu un chip, un animal, ori alt element viu.

30
Autorii (Guthrie, 1993; Bering & Parker, 2006) susțin că identificarea tiparelor este un element care
le-a facilitat supraviețuirea și transmiterea genelor strămoșilor noștri care posedau aceste abilități.
Aceștia aveau abilitatea de a învăța mai ușor, de a face supoziții și de a „citi” indicii aparent
abstracte din mediu (ex. să se adăpostească încă de când apar norii, nu doar când vine ploaia)
„Observarea” unor tipare care nu există ar fi apărut ca o consecință a căutării active de tipare și a
dorinței de a oferi explicații în mod mecanic. De aici până la diverse superstiții, precum cele ale
suporterilor care simt nevoia să poarte un anumit element vestimentar sau să fie într-un anumit loc
la ora meciurilor (ex. în locul norocos de pe canapea, purtând eșarfa norocoasă) nu a mai fost decât
un pas. Chiar dacă suporterii nu pot influența parcursul sportiv al echipei, acea legătură pare reală,
iar tiparul va fi continuat.

Desigur, explicarea unor superstiții nu înseamnă că înțelegem astfel comportamente

complexe, care au dus la crearea piramidelor sau a altor construcții monumentale, au
provocat/menținut războaie (ex. cruciade, jihad) sau au schimbat fața lumii. Aici intră în discuție
elemente suplimentare (Boyer, 1994), precum comportamentul gregar al oamenilor, explicațiile
memorabile pe care unele religii le aduc pentru problemele fundamentale ale vieții (ex. pentru a
calma anxietatea de moarte sau de pierdere a celor dragi) ori fundamentul moral pe care se bazează
majoritatea curentelor religioase. În această manieră, perspectiva spandrelistă susține că religia nu
este adaptativă în sine, ci a apărut și s-a dezvoltat ca un produs de circumstanță al unor elemente
care au favorizat adaptarea.

Perspectiva opusă, cea adaptaționistă, presupune că religiile servesc un scop de adaptare în

sine. În primul rând, ideea că Divinitatea ne poate observa fiecare mișcare (chiar și gândurile) ar
rezolva o problemă pregnantă în fiecare societate – aceea de a asigura colaborarea. Reciprocitatea
este mai probabilă, iar trișorii e mai dificil să apară atunci când există mecanisme de verificare a
cinstei lor, cum ar fi existența unui sistem de poliție. Dacă verificarea aceasta se realizează automat
și oamenii își autocenzurează comportamentele imorale (sau chiar și gândurile ori vorbele),
colaborarea poate fi realizată cu mai puțină teamă. Chiar și în zilele noastre, persoanele religioase
par mai de încredere decât cele non-religioase și sunt considerate ca având mai multe calități (Hall
et al., 2015; McCullough et al., 2016).

Această perspectivă poate să explice chiar și comportamentele mai complexe, care vin cu
costuri uneori majore, precum construirea de monumente religioase, postul, abstinența sau chiar
mutilarea genitală din anumite culturi. Aceste ritualuri, cu costuri serioase și evidente, reprezintă
semnale ale credinței. Cu cât sunt mai complexe și consumatoare de resurse, cu atât devin mai
credibile. Cu alte cuvinte, cu atât este mai dificil ca apartenența la un grup religios să fie falsificată
de către persoane care doresc doar beneficiile colaborării și nu cred că adevărat în Divinitate. Datele
istorice prezentate de Sosis (2000) arată că grupurile religioase au fost de câteva ori mai de succes
decât celelalte datorită coeziunii lor superioare. Astfel, merita ca un membru să suporte costul
semnalizării religioase, de vreme ce acestea erau depășite cu mult de beneficii. Inter-grup (adică în
competiția cu grupuri rivale), cei mai religioși erau mai de succes. Intra-grup (în cadrul ierarhiilor
din interiorul grupului), în schimb, eventualii trișori puteau să profite de bunăstarea grupului și să
acceadă în pozițiile de conducere, întrucât doar simulau credința și nu aderau de fapt la valori. Când
vremurile erau mai dificile (foamete, ciumă), era comun ca ritualurile să devină mai costisitoare (ex:
pentru a-L îmbuna pe Dumnezeu), astfel că era mai probabil ca trișorii să dispară, aceștia nefiind
dispuși să participe la ritualuri în al căror scop nu credeau cu adevărat.

Comunicarea prin intermediul tehnologiei

Atunci când ne referim la utilizarea mijloacelor de comunicare la distanță, explicațiile
evoluționiste pot fi reduse la două teorii majore: Teoria bogăției media (Media richness hypothesis -
Daft & Lengel, 1986), respectiv Teoria naturaleței media (Media naturalness hypothesis – Koch,
1998). Prima teorie susține că mediile de comunicare au grade diferită dintr-o trăsătură numită
„bogăție”, care le face conductori mai mult sau mai puțin eficienți ai informației/cunoștințelor. Cea
mai „bogată” modalitate de comunicare este cea care poate purta conținut non-verbal (sau indici
31
non-verbali), oferi feedback rapid (aproape instant), cea în cadrul căreia se poate utiliza limbaj
natural și cea care reduce aproape de minimum echivocitatea (ambiguitatea, dublul sens, confuzia).
Unele medii de comunicare pot fi, astfel, superioare celui clasic, față în față, având mai multe astfel
de calități, o „bogăție” mai mare (Ex. o conversație într-un apel video de grup, în care se observă
simultan expresiile faciale ale tuturor interlocutorilor, fără a fi nevoie să comutăm privirea).

Cealaltă teorie are în centru „naturalețea media” – abilitatea mijloacelor de comunicare de a

susține comunicarea sincronă din același loc, utilizând expresii faciale, limbajul corpului și
vorbirea. Orice mijloc care se îndepărtează de comunicarea „naturală” (fie prin suprastimulare sau
substimulare) pune presiune asupra creierului. Elementele cheie ale naturaleței media sunt:
1. Membrii din interacțiune să se vadă și să se audă reciproc;
2. Sincronie – măsura în care persoanele pot schimba repede/instant stimuli de comunicare;
3. Abilitatea de a transmite și observa expresii faciale;
4. Abilitatea de a transmite și observa posturi;
5. Abilitatea de a transmite și asculta vorbe/cuvinte.

Modificările de naturalețe a mediului de comunicare pot afecta efortul cognitiv depus pentru
acel schimb de informații, pot modifica ambiguitatea comunicării sau activarea fiziologică
(arousal). E nevoie să ne concentrăm mai mult pentru a transmite și înțelege un mesaj dacă nu avem
indicii verbale, non-verbale, paraverbale sau un context anterior, iar dacă nu o facem, claritatea
mesajului are de suferit. În ceea ce privește arousalul, acesta scade atunci când naturalețea mediului
de comunicare este mai scăzută (ex. trimiterea unui email ne va activa fiziologic mai puțin decât o
conversație față în față, dacă toate celelalte aspecte rămân constante – interlocutor, mesaj etc.). Spre
deosebire de cealaltă ipoteză, naturalețea media consideră că mediul de comunicare optim este cel
față în față.

Patologie

Comportamentul alimentar

1. Obezitate.
Obţinerea hranei a fost o problemă adaptativă fundamentală pentru strămoşii noştri în EEA.
Consumarea a cât mai multă hrană odată obţinută era o strategie adaptativă în EEA. În mediul post
EEA, accesul la hrană este mai simplu şi mai facil (ex: nu mai trebuie să vânăm, ci mergem la
magazin şi frigider!). Această combinaţie poate duce la apariţia obezităţii.

2. Anorexia Nervosa.
Anorexia – individul refuză să menţină un minimum de greutate normală – a fost asociată cu
mecanisme evolutive. Astfel, în EEA, în cursul perioadelor dificile, când hrana era puţină, nu era
adaptativ să mănânci tot ceea ce era disponibil, căci trebuiau făcute rezerve şi hrana se distribuia
întregului grup. Prin urmare, capacitatea de „a nu mânca” putea fi importantă pentru supravieţuire
într-o astfel de perioadă şi, trăind în grupuri sociale, este posibil ca ea să fi fost întărită de grup.
Aşadar, amorsele sociale sunt importante pentru comportamentul alimentar. În consecinţă, dacă în
mediul post EEA apar mesaje din partea grupului social de referinţă de a mânca mai puţin, poate fi
amorsată anorexia nervoasă.

Într-o societate în care semnalele clasice pot fi falsificate (ex. machiaj, operații estetice,
editare foto, filtre), o siluetă bine întreținută (forma de clepsidră) poate să sugereze tinerețe, adică
fertilitate. Ba mai mult, dacă aceste mesaje sunt trimise în cutiile de rezonanță reprezentate de
rețelele de socializare și mass-media, impactul acestora poate să crească, mai ales în cazul
persoanelor aflate la începutul perioadei de reproducere (adolescență și perioada de adult tânăr).

32
 3. Bulimia Nervoasă.
Bulimia – mâncatul compulsiv şi metodele compensatorii inadecvate pentru a preveni luatul
în greutate (ex: tip purgare) - implică un mecanism similar celui din anorexia nervoasă (stimularea
mecanismului de a mânca mai puţin), dar aici presiunea grupului spre a mânca mai puţin se exprimă
prin mâncatul compulsiv asociat cu metode compensatorii de tip purgare (ex: autoprovocarea de
vărsături, utilizarea de laxative etc.) şi non-purgare (ex: post sau exerciţii excesive).

Autismul.
Autismul este o tulburare de dezvoltare care apare de obicei în primele luni după naştere
(aproximativ primele 30 de luni), caracterizată prin trei clase de simptome: (1) afectare socială; (2)
afectarea comunicării; (3) repertoriu restrâns de activităţi şi interese. Aceste simptome se manifestă
din cauza faptului că structura cognitivă de „citire a minţii” este afectată în cazul acestor copii.
„Citirea minţii” (vezi şi Gaviţa, 2006) se referă la abilitatea de a face inferenţe referitoare la
intenţiile, dorinţele, emoţiile, credinţele şi atitudinile celorlalţi, observând comportamentul lor în
situaţii specifice. Altfel spus, ipoteza evoluţionistă este că structura cognitivă de citire a minţii este
fundamentală în interacţiunile umane şi, în consecinţă, ea este rezultatul unui proces evolutiv. În
cazul copiilor suferinzi de autism, această structură este afectată.

Tulburările de personalitate
Tulburările de personalitate sunt considerate efectul unor structuri cognitive adaptative
pentru EEA (prin strategiile generate favorizau rezolvarea unor probleme adaptative) care produc
probleme în mediul post EEA. Aceste probleme apar din cauza nepotrivirii dintre mediile EEA şi
post EEA şi/sau din cauza afectării respectivelor structurilor cognitive (ex: supraactivare).

Anxietatea
Spre deosebire de frică (pe care o simțim la confruntarea cu un stimul perceput drept
amenințător), anxietatea reprezintă o teamă anticipativă – uneori justificată, alteori nu. Aceasta
presupune modificări cognitive (îngrijorări, lipsă de încredere), emoționale (teamă, iritabilitate),
fiziologice (tahicardie, agitație, gură uscată, transpirație etc.) și comportamentale (evitare). Unii
autori (Andrews & Thompson, 2009; Nateson et al., 2011) explică anxietatea drept o adaptare.
Astfel, am fi mai înclinați să evităm problemele (evitarea fiind strategia comportamentală de bază),
să fim mai analitici, pregătind mai multe planuri de acțiune și să fim mai precauți în interacțiunile
cu ceilalți, respectiv în explorarea mediului.

Date fiind costurile asociate cu anxietatea, explicația mai rezonabilă (Meacham &
Bergstrom, 2016) ar fi că dispoziția negativă ar putea să reprezinte o adaptare, nu anxietatea de
nivel clinic. Mecanismul prin care apare și anxietatea ar fi cel pentru care s-a selectat, spun acești
autori (Meacham & Bergstrom, 2016). Acesta ne ajută în mod normal, dar este predispus la erori
atunci când primește anumiți stimuli din mediu. Formele de psihopatologie sunt, de fapt, variante
funcționale, justificate, însă duse la extrem (precauție persistentă și accentuată). Astfel, chiar și
aceste forme extreme pot reprezenta adaptări în unele cazuri, mediul fiind cel care modulează
expresia genelor (ex. susceptibilitatea diferențiată în cazul alelei 5- HTT LPR, transportorul
serotoninei, când o alelă poate duce la avantaj mai mare sau psihopatologie, în funcție de mediu).
Mai precis, mecanismul ar fi unul modulat de rezultatele explorării mediului și ar fi bazat pe
învățare. Dacă experiențele timpurii sunt nefaste, însă sunt urmate de succes, anxietatea nu va
apărea sau va dispărea în timp. În cazul în care mediul pare periculos în mod constant, atunci
strategia cea mai adaptativă ar fi evitarea explorării lui. În această situație, poate să fie vorba despre
un mediu într-adevăr periculos sau despre erori de eșantionare (ex. atunci când cineva susține un
discurs și are ghinionul unui public cu mulți oameni nepoliticoși și care fac gălăgie ar putea
contribui la dezvoltarea anxietății de vorbit în public, deși nu toți oamenii sunt nepoliticoși). Soluția
expunerilor repetate vine să regleze problema erorilor de eșantionare (ex. ținând discursul de mai
multe ori, șansele de a avea și un public politicos sau înțelegător sunt mai mari).

33
 III. ANEXE

ANEXA 3.1 Bibliografia completă a cursului

Bibliografie obligatorie

APsyA (2000). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (fourth edition revised). American
Psychiatric Association: Washington.
Buss, D.M. (Ed.)(2005). The handbook of evolutionary psychology. New York: Wiley.
Buss, D.M., Haselton, M.G., Shackelford, T.K., Bleske, A.L., & Wakefield, J.C. (1998). Adaptations,
exaptations, and spandrels. American Psychologist, 53, 533-548.
Buss, D.M., Hawley, P. (2011). The Evolution of Personality and Individual Differences. Oxford University
Press.
David, D.M. (2019) – Evolutionary Psychology: The New Science of the Mind (6th ed.). New York, NY:
Routlege.
David, D. (2003). Castele de nisip; Ştiinţă şi pseudoştiinţă în psihopatologie. Bucureşti: Editura Tritonic.
David, D., Benga, O, Rusu, A.S. (2007). Fundamente de Psihologie Evolutionista si Consiliere Genetica.
Integrari ale psihologiei si biologiei. Editura Polirom.

Bibliografie facultativă

Andrews, P. W., & Thomson Jr, J. A. (2009). The bright side of being blue: Depression as an
adaptation for analyzing complex problems. Psychol Rev, 116(3), 620-654.
Archer, J. (1996). Sex differences in social behavior. Are the social role and evolutionary
explanations compatible? American Psychologist, 51, 909-917.
Austin, M.P., Ross, M., Murray, C., O’Caroll, R.E., Ebmeier, K.P. & Goodwin, G.M. (1992).
Cognitive function in major depression. Journal of Affective Disorders, 25, 21-30.
Beck, A.T. (1976). Cognitive therapy for emotional disorders. New York: International University
Press.
Beck, A.T., Rush, A.J., Shaw, B.F., & Emery, G. (1979). Cognitive therapy of depression. New
York: Guilford Press.
Boloşiu, H.D. (1990). Semiologie medicală. Cluj-Napoca: Medex.
Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss. London: Hogarth Press.
Bering, J. M., & Parker, B. D. (2006). Children's attributions of intentions to an invisible agent.
Developmental Psychology, 42(2), 253.
Bressler, E. R., & Balshine, S. (2006). The influence of humor on desirability. Evolution and Human
Behavior, 27(1), 29-39.
Bulbulia, J. (2004). The cognitive and evolutionary psychology of religion. Biology and philosophy,
19(5), 655-686.
Buss, D. M. (1998). Psychological sex differences: Origins through sexual selection. În Clinchy,
B.M. & Norem, J. K. (Eds.), The Gender and Psychology Reader. New York: New York University
Press.
Buss, D.M. (2001). Human nature and culture: an evolutionary psychological perspective. Journal of
Personality, 69, 955-978.
Buss, D. M., & Reeve, H. K. (2003). Evolutionary psychology and developmental dynamics:
comment on Lickliter and Honeycutt (2003).
Buss, D.M., Larsen, R., Westen, D., & Semmelroth, J. (1992). Sex differences in jealousy:
Evolution, physiology, and psychology. Psychological Science, 3, 251-255.
Byrne, R.W., & Whiten, A. (1988). Machiavellian Intelligence: Social Expertise and the Evolution
of Intellect in Monkeys, Apes and Humans. Oxford: Oxford University Press.
Campbell, D.T. (1997). From evolutionary epistemology via selection theory to a sociology of
scientific validity. Evolution and Cognition, 3, 5-38.
Caporael, L.R. (2001). Evolutionary psychology: toward a unifying theory and a hybrid science.
Annual Review of Psychology, 52, 607-628.
Chomsky, N. (1968). Language and Mind. New York: Harcourt, Brace and World.

34
Cosmides, L., & Tooby, J. (1987). From evolution to behavior: Evolutionary psychology as the
missing link. În J. Dupre (Ed.), The latest on the best: Essays on evolution and optimality.
Cambridge, MA: The MIT Press.
Cosmides, L., & Tooby, J. (1992). Cognitive adaptations for social exchange. În J. H. Barkow, L.
Cosmides,
J. Tooby (Eds.). (1992). The Adapted Mind: Evolutionary Psychology and the Generation of
Culture. New York, NY: Oxford University Press.
Cosmides, L., & Tooby, J. (2000). Evolutionary psychology and the emotions. În M. Lewis
& J.M.
Haviland-Jones (Eds.), Handbook of Emotions, 2nd edition (pp. 91-115). New York: Guilford Press.
Coyne, J. (1976). Depression and the Response in Others. Journal of Abnormal Psychology, 85, 186-
193.
Daft, R. L., & Lengel, R. H. (1986). Organizational information requirements, media richness and
structural design. Management science, 32(5), 554-571.
David, D. (2000). Prelucrări inconştiente de informaţie. Contaminarea psihologică în mass-media,
practica
clinică şi juridică. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
David, D. (2006). Metodologia cercetării clinice. Fundamente. Iaşi: Editura Polirom.
David, D., Szentagotai, A., Kallay, E., & Macavei, B. (2005). A synopsis of rational emotive
behavior therapy: Fundamental and applied research. Journal of Rational-Emotive and Cognitive-
behavior Therapy, 23, 175-221.
Ellis, A. (1962). Reason and emotion in psychotherapy. Secaucus, NJ: Citadel.
Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy (re. ed.). Secaucus, NJ: Birscj Lane.
Gangestad, S., & Buss, D. (1993). Pathogen prevalence and human mate preferences.
Ethology and Sociobiology, 14, 89-96.
Gilbert, P., & Allan, S. (1998). The role of defeat and entrapment (arrested flight) in depression: an
exploration of an evolutionary view. Psychological Medicine, 28, 585–598.
Gleitman, H. (1992). Basic Psychology, 3rd edition. New York: W.W. Norton & Co.
Hone, L. S., Hurwitz, W., & Lieberman, D. (2015). Sex differences in preferences for humor: A
replication, modification, and extension. Evolutionary Psychology, 13(1), 147470491501300110.
Guthrie, S.: 1993, Faces in the Clouds: A New Theory of Religion, Oxford University Press, New
York
Hall, D. L., Cohen, A. B., Meyer, K. K., Varley, A. H., & Brewer, G. A. (2015). Costly signaling
increases trust, even across religious affiliations. Psychological science, 26(9), 1368-1376.
Kaplan, H.I., şi Sadock, B.J. (1998). Kaplan and Sadock’s Synopsis of Psychiatry: Behavioral
Sciences, Clinical Psychiatry, 8th Edition. Baltimore: Williams and Wilkins.
Kirsch, I. (1990). Changing expectations. A key to effective psychotherapy. Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole Publishing Comp.
Kobayashi, J., Sales, B. D., Becker, J. V., Figueredo, A. J., & Kaplan, M. S. (1995). Perceived
parental deviance, parent-child bonding, child abuse, and child sexual aggression. Sexual Abuse: A
Journal of Research and Treatment, 7(1), 25-44.
Kock N (1998) Can communication medium limitations foster better group outcomes? An action
research study. Inf Manage 34:295–305
Lopreato, J., & Crippen, T. A. (1999). The crisis in sociology: the need for Darwin. Transaction
Publishers.
Maynard Smith, J., & Szathmary, E. (1995). The major transitions in evolution. New York:
Freeman.
McCullough, M. E., Swartwout, P., Shaver, J. H., Carter, E. C., & Sosis, R. (2016). Christian
religious badges instill trust in Christian and non-Christian perceivers. Psychology of Religion and
Spirituality, 8(2), 149-163.
Meacham, F., & T. Bergstrom, C. (2016). Adaptive behavior can produce maladaptive anxiety due
to individual differences in experience. Evolution, medicine, and public health, 2016(1), 270-285.
Monroe, S.M., & Steiner, S.C. (1986). Social support and psychopathology: Interrelations with
pre-existing disorder, stress, and personality. Journal of Abnormal Psychology, 95, 29-39.
McKibbin, W. F., Shackelford, T. K., Miner, E. J., Bates, V. M., & Liddle, J. R. (2011). Individual
differences in women’s rape avoidance behaviors. Archives of Sexual Behavior, 40(2), 343-349.
Nesse, R.M. (2000). Is depression an adaptation? Archives of General Psychiatry, 57, 14-20.
Nettle, D. (2004). Evolutionary origins of depression: a review and reformulation. Journal of
Affective Disorders, 81, 91-102.
Pollet, T. V., & Nettle, D. (2009). Partner wealth predicts self-reported orgasm frequency in a
sample of Chinese women. Evolution and Human Behavior, 30(2), 146-151.
35
Newton, G., & Bailey, P. (2006). Meet the ancestors. What fossils and genetics tell us about human
evolution. http://genome.wellcome.ac.uk
OMS (1992). International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems.
WHO: Geneva.
Orians, G.H. (1986). An ecological and evolutionary approach to landscape aesthetics. In E. C.
Penning-Rowsell & D. Lowenthal (Eds.) Landscape meanings and values. London: Allen & Unwin.
Pelusi, N.M. (2003). Evolutionary psychology and Rational Emotive Behavior Therapy. În W.
Dryden (Ed.), Rational Emotive Behavior Therapy. Theoretical developments. New York: Brunner-
Routledge.
Pichot, P. (1967). Les tests mentaux PUF (Que Sais-je?). Paris: Presses Universitaires De France.
Pietrzak, R. H., Laird, J. D., Stevens, D. A., & Thompson, N. S. (2002). Sex differences in human
jealousy: A coordinated study of forced-choice, continuous rating-scale, and physiological responses
on the same subjects. Evolution and Human Behavior, 23(2), 83-94.
Pinker, S. (1994). The Language Instinct. New York: William Morrow.
Pretzer, J. L., & Beck, A. T. (1996). A cognitive theory of personality disorders. În J. F. Clarkin, &
M. F. Lenzenweger (Eds.), Major Theories of Personality Disorder. New York: Guilford.
Price, M.E. (2005). Punitive sentiment among the Shuar and in industrialized societies: cross-
cultural similarities. Evolution and Human Behavior, 26, 279-287.
Price, R.H., & Lynn, S.J. (1981). Abnormal psychology in the human context. Illinois: The Dorsey
Press.
Profet, M. (1992). Pregnancy sickness as adaptation: a deterrent to maternal ingestion of teratogens.
in Barkow JH, Cosmides L, & Tooby J (Eds): The Adapted Mind. Evolutionary Psychology and the
Generation of Culture. New York: Oxford University Press.
Reich, G. (2003). Depression and couples relationship. Psychotherapeutics, 48, 2 – 14.
Rusu, A. S., & Bencic, A. (2007). Choosing a mate in Romania: A cognitive evolutionary
psychological investigation of personal advertisements market. Journal of Cognitive & Behavioral
Psychotherapies, 7(1).
Sefcek, J.A., Brumbach, B.H., Vasquez, G., & Miller, G.F. (sub tipar). The evolutionary psychology
of human mate choice: how ecology, genes, fertility, and fashion influence our mating behavior. To
appear in Kauth, M.R., (Ed.). On the Evolution of Sexual Attraction [Special Issue]. Journal of
Psychology & Human Sexuality.
Selye, H. (1976). The stress of life. New York: McGraw-Hill.

Siegert, R.J., & Ward, T. (2002). Clinical Psychology and Evolutionary Psychology: Toward a
dialogue. Review of General Psychology, 6, 235-259.
Singh, D. (2006). Universal allure of the hourglass figure: an evolutionary theory of female physical
attractiveness. Clinics in Plastic Surgery, 33(3), 359-370.
Stein, D.J. (2006). Evolutionary theory, psychiatry, and psychopharmacology. Progress in Neuro-
Psychopharmacology & Biological Psychiatry, 30, 766-773.
Robert, T. (1972). Parental investment and sexual selection. Sexual Selection & the Descent of Man,
Aldine de Gruyter, New York, 136-179.
USDHHS (1999). Mental health: A report of the surgeon general-Executive Summary. Rockville,
MD: U.S. Department of Health and Human services, Substance Abuse and Mental Health Services
Health, National Institute of Mental Health.
Wakefield, J.C. (1999). Evolutionary versus prototype analyses of the concept of disorder.
Journal of Abnormal Psychology, 3, 374-399.
Wason, P.C. (1966). Reasoning. În B.M. Foss (Ed.), New Horizons in Psychology. Harmondsworth,
UK: Penguin.
Watson, P.J., & Andrews, P.W. (2002). Toward a revised evolutionary adaptationist analysis of
depression: The social navigation hypothesis. Journal of Affective Disorders, 72, 1-14.
Williams, G. W., & Nesse, R. M. (1991). The dawn of Darwinian medicine. Quarterly Review of
Biology, 66, 1-22.
Wilson, D.R. (1998). Evolutionary epidemiology and manic-depression. British Journal of Medical
Psychology, 71, 375-396.
Wilson, E.O. (1975). Sociobiology. Cambridge, MA: Belknap Press.
Wilson, M., & Daly, M. (1985). Competitiveness, risk taking, and violence: The young male
syndrome. Ethology and sociobiology, 6(1), 59-73.
Wimsatt, W. (1999) Generativity, entrenchment, evolution, and innateness: Philosophy,
evolutionary biology, and conceptual foundations of science. În V.H. Hardcastle (Ed.), Where
Biology Meets Psychology: Philosophical Essays, pp. 139-179. Cambridge, MA: MIT Press.
36
Yerkes, R.M., & Dodson, J.D. (1908). The Relation of Strength of Stimulus to Rapidity of Habit-
Formation. Journal of Comparative Neurology and Psychology, 18, 459-482.

37
 Anexa 3.2. Glosar

Psihologia evoluționistă = disciplina care studiază structurile cognitive care formează arhitectura
minţii umane, structuri care sunt rezultat al procesului evolutiv, adică au fost elaborate prin
selecţie naturală, pentru a rezolva probleme adaptative cu care s-au confruntat strămoşii noştri în
mediul adaptării evoluţioniste (environment of evolutionary adaptedness; EEA)

Adaptare = caracter complex, care a rezolvat probleme adaptative în mediu EEA, și constituie
o caracteristică a speciei, care se dezvoltă fără efort conștient, în absența unei instruiri formale

Artefact = un produs secundar al evoluției, care a apărut pentru că din întâmplare a fost asociat cu
o adaptare; nu influențează direct sau indirect reproducerea

Exaptarea = selecția naturală a acționat asupra unei adaptări anterioare; susține direct sau
indirect reproducerea în prezent

Fitness = totalitatea succesului reproductiv al unui organism

Mediul EEA = Mediul adaptării evoluționiste; termenul propus de John Bowbly (1969) şi
operaţionalizat ca un compozit statistic al mediilor în care strămoşii noştri s-au confruntat cu
probleme adaptative. Se referă la totalitatea presiunilor de selecție care au condus la apariția
adaptărilor existente astăzi la specia umană

Spandrel = rezultatul unui proces de selecție naturală care a acționat asupra unui artefact și
ajută direct sau indirect reproducerea în prezent

Zgomotul/efectele întâmplătoare = nu este legat de adaptare, pot fi produse de mutații care

nu influențează reproducerea

38
 Anexa 3.3. Scurtă biografie a titularului de curs
Lect. Univ. Dr. Roxana Oltean este psiholog sub supervizare în psihologie clinică și psihoterapie,
atestat de Colegiul Psihologilor din România (www.copsi.ro) și de Institutul Albert Ellis, SUA
(http://albertellis.org/). Roxana este absolventă a școlii clujene de psihologie, licențiată în psihologie (2011),
absolventă a masteratului de “Psihologie Clinică, Consiliere Psihologică și Psihoterapie” (2013) și a Școlii
Doctorale “Psihodiagnostic și Intervenții Psihologice Validate Științific” (2017). Domeniile sale de
competență sunt psihologia clinică, aplicațiile psihologiei cognitive în psihologie clinică și psihoterapie,
consilierea genetică și psihologia evoluționistă.

39