Căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl lui Mihai Eminescu, născut în ţinutul

Botoşanilor, în anul 1812, a fost un om educat, chiar dacă nu a urmat decât

trei clase.

În perioada istorică respectivă, acest nivel de educație însemna totuşi mult,

avea un scris impecabil, iar pentru acest lucru şi alte calităţi un boier din
zona Sucevei, Costache Balş, l-a și angajat pentru treburi
administrative, devenind chiar mâna dreaptă a acestuia.

S-a căsătorit în anul 1840, cu fiica stolnicului Jurăscu, Raluca, prin urmare
o femeie cu stare materială bună, care i-a adus ca zestre o moşie la
Dorneşti.

“La aşa stare, îmboldit poate de soţia sa Ralu, care avea uşoare fumuri
nobilitare, îi trebuia lui Gh. Eminovici o urcare pe treapta boierească. Şi
iată-l cerând şi căpătând fără îndoială cu bani, de la vodă Mihail Grigore
Sturza, la 12 mai 1841, decretul de căminar”, scrie George Călinescu în
operă dedicată vieţii lui Mihai Eminescu.

Odată intrat în lumea bună şi invitat frecvent la recepţiile boierului Balş, la

care veneau oameni cu o cultură vastă, Gheorghe Eminovici a prins gustul
cititului, formându-şi acasă o bibliotecă generoasă, din care se desfăta în
special în zilele de iarnă.

Soţia i-a dăruit 11 copii, născuţi foarte aproape unul după celălalt, Şerban,
Nicolae, George, Ruxandra, Ilie, Maria, Mihai, Aglaia, Henrieta, Matei,
Vasile.

Moşia răzăşească de la Ipoteşti, aflată la 8 km de Botoşani, avea să o

cumpere în perioada când s-a născut Mihai, pentru acest lucru fiind nevoit
să vândă casa de la Botoşani şi să se împrumute de bani. Cu toate
acestea, a reuşit să-şi sporească averea, îndestulătoare pentru a-şi creşte
odraslele.

Cei care l-au cunoscut ni-l prezintă ca pe un bărbat înalt, foarte puternic, cu
principii sănătoase şi extrem de credincios.

Era însă extrem de autoritar, atât cu subalternii, dar mai ales cu propria
familie, “alergând cu harapnicul călare, vociferând, bătând straşnic la
nevoie, ca pe evreii de la Cătămăreşti, care îi oprise vitele, proferând
înjurături răcoritoare şi patriarhale”.

Gheorghe Eminovici a visat pentru copiii săi să-i vadă pe o treaptă socială
înaltă, dar băieţii şi i-a educat să se ridice pe propriile forţe. Extrem de
conservator, a oprit fetele de la o instruire spirituală, cu excepţia Henrietei,
care învăţase doar abecedarul, considerând că rostul lor este unul casnic,
având însă grijă să le ofere zestre.

Pentru băieţi a gândit că au nevoie de o cultură vastă, nu de avere, astfel

că i-a trimis la studii, la Cernăuţi sau la şcoli înalte din străinătate.

Astfel, pe Şerban îl găsim studiind medicina la Viena, Nicolae dreptul la

Sibiu, Iorgu ştiinţele militare în Prusia, Ilie medicina în şcoala doctorului
Davila din Bucureşti, iar Matei urmează studii politehnice la Praga. 

Mihai nu l-a iubit deloc, ba chiar l-a detestat, iar în perioada vacanţelor lungi
prefera să evite casa părintească.

Într-una dintre scrisorile trimise tatălui său în timpul studenţiei, la Berlin,

poetul avea să-i împărtăşească acest lucru:

"Dacă nu ţi-am scris până-acum, cauza a fost neîncrederea cu care

întâmpini orice voinţă proprie a oricărui din fiii dumitale, neîncredere
augmentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om
care nu caută numaidecât a se chivernisi, după cum o numeşti d-ta, trebuie
să fie un om de nimic. Eşti un părinte nenorocit – adevărat. Dar eşti
nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască şi să-şi măsure paşii
după cum doreşti d-ta".

A fost activ până la sfârşitul vieţii sale, în 1884, când deja soţia şi şase
dintre copii trecuseră pe lumea cealaltă, iar boala se instalase la Mihai şi
Henrieta.

A fost înmormântat lângă bisericuţa din Ipoteşti, comuna Cucorani.