Pe Tâmpa se spune că te poți trezi nas în nas cu o mulțime de animale sălbatice: urși, vulpi,

porci mistreți. Adevărul e că n-am văzut așa ceva, deși am vizitat-o în toate anotimpurile și la toate
orele, până și la miezul nopții, la un An Nou. O singură dată am zărit totuși un pui de mistreț, care
părea foarte speriat, mai speriat ca noi, și alerga buf-buf greoi și totuși precipitat. De râși nici
măcar vechii brașoveni nu pomeneau, cred că erau pură legendă, ca să atragă turiștii. În schimb, am
dat adesea de veverițe, șerpi, fluturi și tot soiuri de păsări foarte rapide.
Am intrat cu toții în peșteră, dar n-a fost nevoie de lumânări ca să vedem că se înfundă bine
de tot numai după câțiva metri. Înăuntru era rece și am văzut o pătură zdrențuită. Sigur nu era a
ursului. Am ieșit rapid și iar am ținut „consiliu”. Exista posibilitatea ca tunelul să plece de undeva,
din apropiere.
- Apucați-vă să căutați!
N-am prea înțeles ce am de făcut, dar m-am băgat și eu în niște tufișuri dese, pierzându-i pe
ceilalți din ochi. Mi-am făcut zgârâieturi pe brațe și pe picioare, n-am găsit nimic, așa că am ieșit și
m-am așezat să mă odihnesc pe un mic scaun de stâncă netedă, încălzit de soare. Priveam în jur cu
emoția aia pe care o ai când simți că se va întâmpla ceva important. Presimțirea asta nu m-a
dezamăgit niciodată. Nici acum.
Lângă mine era o șopârlă maronie, parcă ofilită, care stătea la soare pe un scaun de piatră
asemănător cu al meu; pentru ea era mai degrabă pat, pesemne. Părea cufundată în somn. M-am
dus să o văd de aproape, dar când am atins-o cu umbra mea a șfichiuit-o dintr-odată ca un bici,
desenând printre scurtele ierburi S-uri culcate, cu o iuțeală de nedescris. Se vede că nu dormea. Am
mers și eu după ea, imaginându-mi cum ar fi să pot și eu să mă mișc în S-uri rapide, am pierdut-o
din ochi, apoi am regăsit-o sub o altă piatră și, la un moment dat, într-un loc neobișnuit de plat, am
pierdut-o de tot. Acolo unde a dispărut, era un fel de vizuină sau, de ce nu, o gaură de tunel. I-am
strigat imediat pe ceilalți și au venit într-un suflet, dar n-au fost chiar atât de bucuroși pe cât îmi
doream. (Ioana Pârvulescu, Inocenții)