Hazel Gaynor - Ne Vedem În Monaco

Traducere din limba engleză
dorina tĂtĂran
Redactare: Iulia‑Cristiana Stan
Tehnoredactare: Mihaela Ciufu
Design copertă: Dan Mihalache
Ilustrația copertei: foto Grace Kelly © Getty Images; foto peisaj
Monaco © Shutterstock
HAZEL GAYNOR AND HEATHER WEBB,

MEET ME IN MONACO
Copyright © 2019 by Hazel Gaynor and Heather Webb
All rights reserved.
Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin

EDITURII CORINT BOOKS.
LEDA BAZAAR este marcă înregistrată.
ISBN 978-606-793-732-9
ISBN ebook: 978-606-793-866-1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GAYNOR, HAZEL
Ne vedem în Monaco! / Hazel Gaynor & Heather Webb;
trad. din lb. engleză de Dorina Tătăran. ‑ Bucureşti:
Corint Books, 2020
ISBN 978‑606‑793‑732‑9
I. Webb, Heather
II. Tătăran, Dorina (trad.)
821.111
Pentru Grace
Gândul că viața mea avea să fie ca un basm
era de neimaginat.
Prințesa Grace de Monaco
© Getty Images
PARTEA ÎNTÂI
Note de vârf
Impresia inițială pe care o lasă un
parfum; notele la care nasul reacțio‑
nează imediat și care se evaporă repede.
A SOSIT LA CANNES!
Grace Kelly participă pentru prima dată la

un festival de film
Angeline West transmite pentru Herald
mai 1955
După ce Studiourile MGM îi puse seră contractul

de muncă în așteptare, din cauză că a refuzat
să joace în filmul Legea preriei, Grace Kelly a
avut parte de câteva luni interesan te. Dar câș‑
tigarea neașteptată a unui premiu Oscar pentru
rolul ei din O viață pe scenă a readus‑o în gra‑
țiile șefilor de la MGM, iar miss Kelly a fost
declarată încă o dată regina incontestabilă a
Hollywoodului, atunci când a sosit la Cannes, îm‑
preună cu delegația americană specială, la a opta
ediție anuală a festivalului de film.
Coborând din trenul de noapte de la Paris, îm‑
brăcată cu un costum din două piese de o eleganță
reținută și purtând bine‑cunoscutele‑i mănuși
albe și poșeta Hermès preferată, miss Kelly a
fost întâmpinată la Nisa de un roi de fotografi
internaționali și de fani care o adoră. Deși
arăta un pic obosită, după lunga călătorie, a
zâmbit fericită în fața camerelor de filmat și a
semnat răbdătoare autografe, în lumina caldă a
soarelui de mai.
Pe lângă un program foarte aglomerat, plin cu
gale și cu premiere de la festival, miss Kelly a
declarat că speră să aibă timp și pentru un scurt
tur pe uimitoarea Coastă de Azur.
„Uimitoare” este cuvântul potrivit și pen‑
tru miss Kelly. Cea mai strălucitoare stea de
la Hollywood a cucerit deja orașul Cannes, iar
reporterul de față este complet fermecat.
1
SOPHIE
Cannes
mai, 1955
F
iecare parfum are un mister, o poveste a lui. A
fost prima lecție pe care am învățat‑o de la papa.
„Să fii parfumier înseamnă să fii detectiv, Sophie”,
îmi spunea, concentrat la eprubeta cu amestecuri,
în timp ce ținea o pipetă cu ulei de parfum în mână.
Punea dizolvantul și mirosea, amesteca și mirosea, până
când era mulțumit. Abia atunci îmbiba o așa‑numită
mouillette, o fâșie îngustă de hârtie, și mi‑o întindea.
„Ce vezi?” mă întreba.
Pentru că aceea era adevărata întrebare: unde mă
ducea parfumul. Inhalam și, cât ai clipi, eram tran‑
spusă. O notă de iasomie sugera zile lipsite de griji
petrecute în soare. Lemnul afumat invoca o noapte ră‑
coroasă de toamnă și o porție de cassoulet* savurată
* Mâncare tradițională din sudul Franței, considerată ti‑

pic țărănescă, bazată pe combinația de fasole, carne de gâscă
și de miel și șorici (n. red.).
14 H azel G aynor & H eather W ebb
la cină. Mirosul de lut uscat îmi amintea de locuința

noastră din Grasse: o casă din cărămidă, înconjurată
de câmpuri cu floarea‑soarelui și cu lavandă, ale cărei
ferestre erau mereu deschise, pentru ca aerul proaspăt
să inunde toate camerele. Aproape că simțeam pe limbă
gustul prafului de pe pământul ars de soare, amintin‑
du‑mi totodată și de o bucată de hârtie al cărei scris
era pe alocuri șters: telegrama care anunța moartea
tatălui meu.
Firea lui papa nu fusese potrivită pentru război; pe
jumătate om de știință, pe jumătate artist, era un băr‑
bat blând, care nu iubea nimic mai mult decât câm‑
purile parfumate din Provence și darurile pe care i le
ofereau ele pentru parfumurile lui. În ziua în care a
plecat să li se alăture celor care luptau împotriva na‑
ziștilor, eu eram o tânără a cărei feminitate abia îm‑
bobocea. Lavanda era în floare, pictând dealurile în
nuanțe de mov și albastru. A fost ultima dată când
l‑am văzut, o siluetă în orizontul scăldat de soare.
Aceea a fost ziua în care maman a preluat afacerea fa‑
miliei și ziua în care am înțeles pentru prima dată că
viața nu e mereu așa cum îți dorești.
Vestea morții a sosit în primăvara următoare, îm‑
preună cu documentele lui papa și cu obiectele lui per‑
sonale. Praf, sânge, teamă. Mirosul trist al unei vieți
curmate cu cruzime. Ca toate mirosurile, s‑a impreg‑
nat în amintirea mea, unde îl păstram și acum. O amin-
tire. O întrebare fără răspuns despre cum ar fi fost
dacă nu s‑ar fi întâmplat așa.
Ne vedem în M onaco ! 15
Am oftat, am pus dopul unei sticluțe și am așezat‑o

la loc pe tava de pe biroul meu. Venise ora la care tre‑
buia să închidem. M‑am ridicat, m‑am întins și mi‑am
rotit capul dintr‑o parte în alta, încercând să scap de
un cârcel de la gât. Îmi petreceam mare parte din timp
lucrând la noi combinații de arome sau supraveghin‑
du‑i pe cei trei parfumieri care mă ajutau în atelierul
din Grasse; ei lucrau la arome comerciale, care urmau
să fie vândute unor firme de detergenți, în timp ce eu
cream parfumuri rafinate. Parfumurile de lux erau spe-
cialitatea mea. Am expirat obosită. La momentul acela,
aș fi vrut să fiu în Grasse.
Pe durata sezonului turistic, papa insista mereu să
îl însoțesc la micul nostru magazin de pe faleza din
Cannes. Voia ca într‑o zi să devin imaginea parfumu‑
rilor Duval, așa că mă învăța cât de important era să
socializez cu clienții noștri. În ciuda trecutului său
umil, se angaja cu ușurință în conversații politicoase
cu turiștii bogați care veneau și plecau an de an. Deși
dintotdeauna mă simțisem mai confortabil printre
sutele de sticluțe din atelierul nostru sau hoinărind
pe câmpuri, sub imensul cer din sudul țării, pentru a
găsi o aromă nouă, eram nevoită acum – eu, copilul
acela timid – să conduc afacerea. Când era necesar,
îmi jucam destul de bine rolul de mondenă sigură pe
ea. Trebuia să o fac. Nu suportam gândul că l‑aș putea
dezamăgi pe papa.
Îmi petrecusem ultimele săptămâni la Cannes, când
în apartamentul meu din vechiul cartier medieval
Le Suquet, când în butic. Urma să rămân în oraș până

la finele lui august și să fac drumuri ocazionale la ate‑
lierul din Grasse, să văd cum merg treburile. Mai mult
să văd ce face maman. La acest gând, un gust amar
m‑a invadat. Va trebui să o vizitez, mai devreme sau
mai târziu. Și speram ca de acea dată să fie altfel, să
o găsesc fericită și sănătoasă, nu aplecată peste o sti‑
clă pe jumătate golită. Speram același lucru de când
mă știam.
— Natalie, verifici tu rafturile, te rog? am strigat,
în timp ce am luat inelul cu chei și am încuiat ușa care
despărțea partea din față a magazinului de biroul din
spate. E aproape ora închiderii.
Mă dureau picioarele, din cauza pantofilor noi. Iar
capul mă durea pentru că încercam să obțin un par‑
fum nou.
— A mers bine azi, a zis Natalie și și‑a dat după ure‑
che o șuviță din părul lung, ușor încărunțit. Slavă Dom‑
nului că există starurile de cinema bogate! Nu‑mi vine
să cred că l‑am cunoscut pe Bernard Blier! A cumpărat
trei sticluțe pentru femeia care era cu el. Era splendidă!
Entuziasmul ei m‑a făcut să zâmbesc.
— Mi‑ai povestit, da…
Natalie Buzay era frumoasă, elegantă și blândă. Tot
ce nu era mama. Natalie era foarte mândră de munca ei
și de magazin, iar asta se vedea în tot ce făcea. Eram re‑
cunoscătoare pentru ajutorul ei de nădejde; îl cunoscuse
bine pe tata. Ei îi încredința întotdeauna magazinul cât
timp noi lucram în Grasse. Era o vânzătoare excelentă
și adora să stea de vorbă cu starurile de la Hollywood și

cu turiștii înstăriți care intrau în magazin. Cu toate că
îmi plăcea să mă uit la filme vechi, împreună cu vecina
mea mai în vârstă din Grasse, madame Clouet, pe mine
nu mă impresionau faima și bogăția starurilor. Eroii
mei lucrau la marile case de parfumuri: Guerlain, Fra‑
gonard și Molinard.
— Ce păcat că ai fost plecată la masă! a constatat
Natalie, în timp ce curăța rafturile din sticlă, mutând
recipientele câte un pic la stânga sau la dreapta și șter‑
gând praful invizibil, căci totul trebuia să fie perfect.
Întotdeauna ratezi întâlnirile cu numele mari.
— Da, ce păcat, am mormăit, în timp ce mă uitam
prin registru și scoteam facturi din sertar, pe care le
băgam apoi într‑o folie.
Fusese o săptămână lungă și eram dornică să plec
acasă, să mă așez pe balcon, cu o carte și cu un pahar
cu vin. M‑am uitat la ceasul de la mână, sperând să fie
ora șase. M‑am încruntat. Mai aveam un sfert de oră
până la închidere.
Tocmai atunci s‑a deschis ușa din față, lăsând să
pătrundă o briză proaspătă dinspre mare. Fusta mi s‑a
rotit în jurul pulpelor, iar buclele negre mi‑au trecut
peste față. Am bombănit, enervată de felul în care vân‑
tul îmi încâlcea mereu părul.
O femeie înaltă, zveltă, îmbrăcată cu pantaloni trei
sferturi de culoare roz și cu o bluză albă, a închis ușa
după ea. Ochelari de soare mari, fumurii, și o eșarfă
colorată pusă pe cap îi acopereau mare parte din față.
— Ce briză! Îmi amintește un pic de California, a

zis ea, îndreptându‑se repede spre celălalt capăt al
magazinului, departe de geamuri.
Am remarcat eleganța ei și accentul american dis‑
cret. O turistă.
— Bună ziua, madame! a intrat rapid Natalie în
acțiune, trecând lejer la engleza ei cu puternic accent
franțuzesc.
Să lucrezi într‑un oraș care atrăgea atât de mulți
turiști însemna că trebuia să stăpânești bine limba en‑
gleză. Papa fusese foarte ferm în această privință.
— Pot să vă ofer ceva anume? Avem un parfum nou
divin, de curând lansat. Printemps. „Primăvară”. Este
foarte apreciat de americani.
— Mai întâi o să arunc o privire pe aici, mulțumesc!
Femeia a luat o sticlă, a întors‑o și a pus‑o la loc pe
raft, fără să miroasă. A luat alta și a făcut la fel, îna‑
inte să arunce o privire neliniștită peste umăr, spre
ușă. Din spatele tejghelei, o studiam. Nu își dăduse
jos ochelarii de soare, iar comportamentul ei era un
pic ciudat. Parcă se ascundea de cineva. Hainele ei
erau imaculate. Pe braț ținea o poșetă Hermès. Câ‑
teva șuvițe de păr blond îi ieșiseră de sub eșarfă și îi
încadrau tâmplele. La o privire mai atentă, parcă res‑
pira greu.
— Pot să vă ajut, madame? m‑am oferit și am îna‑
intat spre ea.
A tresărit și s‑a întors. Mi‑a zâmbit timid și s‑a
apropiat de tejghea. O aromă de vanilie cu liliac m‑a
învăluit. Un parfum dulceag, cu un buchet floral puter‑

nic și cu o notă de bază de vanilie. Nu prea i se potrivea.
În sfârșit, și‑a dat jos ochelarii de soare.
— Da, de fapt, mă puteți ajuta. Dacă sunteți drăguță.
Răspunsul mi s‑a blocat în gât. Ochii de culoarea
Mediteranei mă fixau, în timp ce eu mă holbam la pie‑
lea albă și la nasul drept, la buzele perfect conturate
și la pomeți… Cunoșteam fața aceea elegantă. O văzu‑
sem de nenumărate ori pe copertele revistelor. O vă‑
zusem pe marele ecran. Era una dintre preferatele lui
madame Clouet.
— Grace Kelly, am șoptit.
Natalie rămăsese perplexă, cu ștergătorul de praf
în aer.
— Da, a răspuns miss Kelly, cu un zâmbet discret,
aruncând o altă privire neliniștită peste umăr. Sunt
Grace, a spus și mi‑a întins mâna acoperită de o mă‑
nușă albă. Hello!
I‑am luat mâna, gândindu‑mă la cât de american
era salutul ei, dar n‑am reușit să‑mi conving buzele
să se miște și să răspundă ceva. Singurul star de la
Hollywood despre care știam până și eu câte ceva – cea
mai frumoasă și mai vestită femeie din lume – stătea
în fața mea. În buticul meu.
— Voiați să mă ajutați? a zis Grace, cu inocență.
Mi‑am dres vocea.
— Da, desigur. Îmi cer scuze. Cum pot să… Ce pot
să fac pentru dumneavoastră, mademoiselle Kelly?
— Te rog, spune‑mi Grace.
Am sesizat sinceritatea din vocea ei și, în ciuda pul‑

sului meu galopând, am reușit să zâmbesc.
— Desigur. Ce pot să fac pentru tine? Grace.
S‑a aplecat mai aproape, parcă pentru a‑mi împăr‑
tăși un secret.
— Sunt urmărită de un fotograf. E foarte insistent.
Credeam că am scăpat de el, dar a reapărut pe pro‑
menadă. M‑am ascuns după un palmier, am traversat
strada în fugă și… ei bine, iată‑mă! Sună mai degrabă
a scenă de film, nu‑i așa?
Ușurarea și iritarea se luptau în ochii ei.
— Cred că am scăpat de el, dar mai există cumva
altă ieșire din magazinul vostru? În caz de nevoie. Pot
fi teribil de insistenți. Englezii sunt cei mai nesuferiți.
Am aprobat.
— Există o ieșire prin spate, dar e foarte aproape de
stradă. S‑ar putea să te vadă, am zis, iar Grace a părut
dezamăgită. Poate, dacă aștepți în biroul meu câteva
minute, o să plece și apoi poți să te strecori afară, am
propus. E bine așa?
— O, da! Mulțumesc! a exclamat, întinzându‑mi
mâna. Mulțumesc foarte mult! Am vrut doar să fac o
plimbare prin acest oraș frumos și de‑a lungul Boule‑
vard de la Croisette. E atât de reconfortant lângă apă!
Am vrut să scap, pentru câteva ore, de nebunia festi‑
valului. Cred că am fost naivă să sper că ar fi posibil.
Era un pic de melancolie în tonul ei, o vulnerabi‑
litate copilărească la care nu m‑aș fi așteptat de la
cineva cu statutul ei.
— Poate că vă tentează să încercați un parfum nou

azi, mademoiselle Kelly? s‑a oferit Natalie, cu farme‑
cul ei obișnuit, strecurându‑se după tejghea.
Deși tonul ei era profesional, mi‑am dat seama ce
urmărea și i‑am aruncat o privire de avertizare. Voia
să bârfească împreună cu prietenele ei, să le spună
cum îi vânduse un parfum lui Grace Kelly, doar că nu
era momentul să facă pe vânzătoarea.
— Poate altă dată, Natalie, am intervenit. Te rog,
Grace, urmează‑mă!
Am pescuit cheile din poșetă, apoi am început să o
caut pe cea potrivită de pe inel. Încercam să îmi domo‑
lesc entuziasmul și agitația, în timp ce parfumul pu‑
ternic al lui Grace îmi irita nasul. Vanilia e o aromă
puternică, generică și reconfortantă, amintindu‑le mul‑
tora de casă. Dar acoperă și nesiguranțe profunde. Papa
considera că cei care folosesc arome pătrunzătoare au,
poate, o personalitate puternică la suprafață, dar ade‑
sea tânjesc după recunoaștere.
„Să fii parfumier înseamnă să fii psiholog.” Aceasta
a fost a doua lecție învățată de la papa. El spunea că
toată lumea are nesiguranțe adânc ascunse și că mulți
oameni își doresc să fie ceva mai mult decât sunt. Sar‑
cina noastră, ca parfumieri, este să scoatem la iveală
acel ceva și să‑i ajutăm să se împlinească. Papa era
foarte priceput la intuirea acestor secrete, dar n‑am
putut să nu mă întreb dacă nu cumva greșise în pri‑
vința vaniliei. Cel puțin în cazul acesta. Mă îndoiam
că impunătoarea Grace Kelly avea vreo nesiguranță.
— De ce nu îmi dai voie, Sophie? s‑a oferit Natalie.

Aș fi bucuroasă să o conduc pe miss Kelly la fotoliul
comod din biroul tău și să o însoțesc la ușa din spate,
când va veni momentul. Știu că îți place să faci un in‑
ventar rapid al rafturilor înainte să pleci.
Deși aș fi vrut să stau mai mult cu miss Kelly, n‑am
prea avut cum să protestez, fără să par ridicolă. Grace
mi‑a întins mâna.
— Mulțumesc. Sophie, nu?
Am aprobat.
— Sophie Duval.
Privirea i s‑a luminat și a zâmbit.
— Ah, Duval. Ești proprietara?
— Da.
— Mulțumesc încă o dată, Sophie! Nu voi uita cât
de drăguță ai fost cu mine.
— Sper ca într‑o bună zi să te întorci în magazinul
nostru în împrejurări mai bune.
— Mi‑ar plăcea foarte mult, a zis, cu ochii albaștri
strălucindu‑i.
În timp ce Natalie o însoțea pe miss Kelly spre birou,
ușa din față s‑a deschis din nou. Un bărbat foarte înalt
a băgat capul pe ușă. A rămas în prag, stând pe ju‑
mătate afară. Purta o pălărie demodată tip homburg
și o jachetă din piele ponosită. Era, evident, îmbrăcat
nepotrivit pentru Riviera. Am observat un aparat de
fotografiat atârnat la pieptul lui. Probabil că era foto‑
graful care o urmărise pe miss Kelly. Mi‑a displăcut
imediat.
— Mă scuzați, monsieur, dar tocmai închidem! am

zis, nesinchisindu‑mă să îmi ascund iritarea din voce.
Redeschidem mâine, la ora nouă.
Într‑o franceză ezitantă, a întrebat dacă Grace
Kelly intrase în magazin. Accentul lui era groaznic.
Vocabularul greșit era aproape comic. Mi‑am strâns
buzele. Englez. Cel mai nesuferit gen de vânător de
știri. Miss Kelly însăși o spusese. Am pufnit și am răs‑
puns în engleză.
— Nu obișnuiesc să le spun străinilor cui am vân‑
dut sau nu parfumuri, monsieur. Nu e în avantajul
afacerii și, sincer, nu e deloc treaba dumneavoastră.
Ochii lui căprui m‑au fixat pentru o clipă, apoi a iz‑
bucnit în râs.
— Ce răspuns tipic franțuzesc!
Am simțit cum căldura îmi urca în obraji. Oare cum
se descurca miss Kelly cu astfel de oameni îngrozitori,
care o deranjau mereu?
— Nu trebuie să îmi spuneți ce a cumpărat, a in‑
sistat el și a luat niște cărți de vizită de pe tejghea, cu
un aer indiferent, apoi s‑a uitat scurt la ele, înainte să
le bage în buzunar. Aș vrea să știu doar dacă a intrat
sau nu aici.
Am ridicat o sprânceană în semn de nedumerire,
nevenindu‑mi să cred că recurgea la tertipuri pentru
a face rost de informație, de parcă aș fi fost secretara
personală a lui miss Kelly.
— Numele meu e Henderson, apropo, a adăugat și a
întins mâna. James. Jim, pentru prieteni.
Văzându‑mi expresia și dându‑și seama că nu îi voi

lua mâna și nu voi divulga nicio informație, și‑a scos pă‑
lăria și și‑a trecut mâna prin păr, astfel încât i s‑a zbur‑
lit în toate direcțiile. Mi‑am mușcat buza, abținându-mă
să nu râd.
— Ideea e, domnișoară, că am o zi dată naibii și,
dacă nu obțin o poză bună cu ea – cu oricine important,
de fapt –, s‑ar putea să nu mai am un serviciu pentru
care să mă întorc acasă, iar pisica va fi foarte dezamă‑
gită de mine. Nu că v‑ar interesa, dar, ei bine, așa stă
treaba, a spus, ținându‑și mâinile întinse în față. Aju‑
tați un englez inutil, vă rog! Merci beaucoup? a încer‑
cat el, privindu‑mă cu capul lăsat într‑o parte.
Brusc, am devenit foarte preocupată să îndrept hârtia
de împachetat și rolele de fundițe de sub casa de marcat.
— Cred că expresia pe care o căutați este s’il vous
plaît. Mă tem că nu vă pot ajuta, monsieur, am adău‑
gat. Dacă sunteți atât de incompetent, mă îndoiesc că
o mică parfumerie vă poate salva.
M‑am uitat spre el. Avea pe față un zâmbet larg.
— Corect. Sunt un fraier ridicol și ar trebui să îmi
văd de drum.
Și‑a atins borul pălăriei, în semn de salut, și s‑a în‑
tors să plece, dar, odată ajuns la ușă, a ezitat.
— De fapt, înainte să plec, pot să întreb cu ce par‑
fum v‑ați dat? E chiar plăcut.
M‑am întors și i‑am întâlnit privirea.
— Este nepoliticos să…
Un bliț puternic m‑a făcut să mă opresc. Orbită de

lumină, mi‑am dus rapid mâna spre ochi.
— Ce faceți?!
A ridicat din umeri.
— Dacă nu pot obține o poză cu Grace Kelly, de ce
să nu am una cu o franțuzoaică furioasă?
Și, astfel, a plecat râzând, în timp ce închidea ușa
după el.
„Franțuzoaică furioasă”? Cum îndrăznea?! În timp
ce întorceam nervoasă plăcuța cu Fermé, l‑am văzut
cum își aprinde o țigară și o ia în josul străzii. Un miros
familiar de piele cu note de rășină plutea în magazin.
În ciuda proastei mele dispoziții, mirosul mi‑a stârnit
amintiri ale unor vremuri mai fericite.
„Să fii parfumier înseamnă să păstrezi amintiri,
Sophie. Fiecare parfum îți va aminti de ceva sau de ci‑
neva.” A treia lecție învățată de la papa.
Abia când m‑am îndreptat spre birou, să o asigur
pe miss Kelly că plecase, mi‑am dat seama de cine îmi
amintea fotograful englez.
James Henderson îmi amintea de papa.
2
JAMES
C
ând am ajuns eu în fața centrului Palais des Festi‑
vals, pe La Croisette, erau deja strânși nenumărați
fotografi de presă. Întârziasem, ca de obicei. Noro‑
cul meu era că și Grace Kelly întârzia. Deja ratasem
o ocazie să o fotografiez și chiar nu‑mi permiteam să
o dau în bară din nou, dacă, într‑adevăr, Grace Kelly
fusese cea pe care o urmărisem ieri până în parfume-
rie. Grație lui mademoiselle Duval, nu voi ști nicio‑
dată sigur. Probabil că ar fi trebuit să o invidiez. Dacă
chiar a ascuns un star de la Hollywood în magazinul
ei înghesuit, a avut de spus o poveste pe cinste la cină.
M‑am întrebat dacă o fi pomenit și de mine.
Am scos din buzunarul hainei una dintre cărțile ei
de vizită. „Sophie Duval, parfumier. Cannes. Grasse.”
Aroganta, frumoasa Sophie Duval. Enervant de fran‑
țuzoaică. Mi‑era imposibil să mi‑o scot din minte! Mi‑
reasma parfumului ei se simțea încă pe cartea de vizită.
Am pus micul dreptunghi de carton la loc în buzunar

și mi‑am croit drum prin îngrămădeală, recunoscător
pentru căldura blândă a soarelui de după‑amiază, după
ploaia de dimineață.
În timp ce dădeam din coate prin mulțime, m‑am uitat
după Teddy Walsh. Promisese să îmi țină loc în față, așa
cum făcea mereu. Era bun cu mine. Poate că întârzia‑
sem, dar nu aveam de gând să renunț la rândul din față
doar pentru că dormisem prea mult. Un eveniment foto‑
grafic ca acela – Festivalul de Film de la Cannes, plin de
staruri strălucitoare de la Hollywood – promitea oportu‑
nitatea de a vedea ceva extraordinar prin obiectiv, ceva
cu care apoi puteai să obții, cât ai clipi, un favor. Toți
făceam aproape orice pentru cea mai bună poză. Mitu‑
iri. False promisiuni. Ponturi și filme de rezervă cerute
sau împrumutate de ici-colo. Așa funcționau lucrurile
în branșa noastră, iar când o actriță celebră de la
Hollywood era în oraș, mizele creșteau și mai mult, în
timp ce principiile noastre se scufundau și mai adânc.
Am ridicat aparatul de fotografiat deasupra capului
și am făcut câteva poze cu mulțimea, la întâmplare, în
timp ce înaintam. Ochiul meu era atras de contrastul
dintre costumele închise la culoare ale ziariștilor și
cerul albastru senin. Culorile și peisajul mă interesau
cu adevărat. Celebritățile, mai puțin. Adevărul era că
aș fi fost mult mai fericit să pozez stâncile, golfurile
și serpentinele înspăimântătoare ale Rivierei, în loc de
blondele platinate. Dar peisajele erau pentru artiști,
iar eu eram doar un amator, un fotograf de presă cu
program de la nouă la cinci, cu facturi de plătit și cu

un editor care îi sufla în ceafă. Asta m‑a făcut să con‑
tinui să îmi croiesc drum până în față, călcându‑i pe
alții pe picioare.
— Hei! Ai grijă, Henderson!
— Dă‑te la o parte, lunganule!
— Le blochezi vederea confraților tăi!
Le‑am ignorat nemulțumirile și insultele. La fel ca
lor, îmi păsa doar de poza care îl va face fericit pe șef
și care îmi va aduce salariul. Primisem un ultim aver‑
tisment, iar Sanders nu era genul care să se răzgân‑
dească. Ori aveam succes în misiunea de la Cannes,
ori mă zbura. Asta era înțelegerea.
Înghesuit în mulțime, mă simțeam înconjurat de un
zid de zgomot, în timp ce blițurile erau testate și fil‑
mele încărcate. Prieteni vechi se salutau unii pe alții,
cu câte o palmă entuziastă pe spate. Mirosul de tutun
atârna de sacouri, iar fumul ieșea din țigările Gauloises
lipite de buze, în timp ce mâinile erau ocupate cu echi‑
pamentul. Mirosul familiar și îngrămădeala m‑au tri‑
mis înapoi direct la cantonamentul din Southampton,
când așteptam să traversăm Canalul, spre plajele din
Normandia, dar am alungat amintirea, cum făceam
mereu, și am înaintat spre mulțimea din față, în timp
ce mirosul grețos de dulceag de loțiune pentru bărbierit
ieftină și de briantină mă amețea.
În cele din urmă, l‑am găsit pe Walsh.
— Salut! am zis și m‑am strecurat lângă el, urmat
de un potop de proteste.
Adevărul era că înălțimea mea nu mă ajuta nicio‑

dată să‑mi fac prieteni.
— Iisuse, Jim! Arăți ca naiba! Ce te‑a lovit?
Am ridicat din umeri, am apucat aparatul lui Walsh
și mi‑am privit reflexia în spatele blițului. Eram nebăr‑
bierit de o zi, iar sub ochi aveam cearcăne întunecate.
Gulerul cămășii era șifonat. Haina mea din piele văzuse
și zile mai bune. Teddy avea dreptate. Arătam groaznic.
— Viața m‑a lovit, Teddy, am glumit și i‑am îna‑
poiat aparatul. Nici tu nu arăți prea bine, trebuie să
o spun.
— E afurisita asta de tuse! Mă ține treaz noaptea.
— Mergi la un medic! Sau lasă-te de fumat!
— Unde ai fost, oricum? a mormăit Walsh, ignorân‑
du‑mi sfaturile, cu o țigară atârnată de buza de jos, în
timp ce ajusta obturatorul aparatului de fotografiat. O
să apară în orice clipă.
— Am sunat‑o pe Emily. E ziua ei. A vrut să îmi
povestească despre noul ei set de chimie. Nu prea am
putut să‑i închid.
Teddy m‑a bătut înțelegător pe umăr; nu mai era
nimic de spus despre asta.
Am schimbat obiectivele și am verificat setările de
distanță și lumina, deschiderea și încadratura, lucru‑
rile obișnuite, pe care le făceam fără să gândim. Asta
era foarte util, pentru că azi mă simțeam oricum un
pic amețit, după prea mult vin rouge ieftin băut seara
trecută. Nici măcar nu îmi plăcea vinul roșu, dar totul
păruse mai acceptabil odată ce ajunsesem la fundul
sticlei. Cel mai mult mă deranja durerea de cap, însă

n‑am mai avut prea mult timp să mă gândesc la asta,
întrucât o mașină americană lucioasă, gri‑închis, a oprit
în apropiere.
În spatele meu, cineva a strigat:
— Gata, băieți! A sosit.
Ușile mașinii s‑au deschis. Vânătoarea a început.
Blițurile au pornit, ca niște gloanțe care ricoșau. Pac!
Pac! Pac! Peste tot în jurul meu se auzeau strigăte.
— Miss Kelly! Miss Kelly! Grace! Pe aici! Aici! Fă‑ne
cu mâna! Cum îți pare Franța?
Ca animalele dresate, toți am răspuns nebuniei mo-
mentului, în speranța că s‑ar putea – doar s‑ar putea –
ca ea să se întoarcă în direcția noastră, iar noi să o
fotografiem.
În afară de Marilyn, Grace Kelly era starul de la
Hollywood pe care toată lumea voia să îl imortalizeze.
Toți ne imaginaserăm cum ar fi să ne vedem pozele
pe coperta Times sau Washington Post. Toți ne scrise‑
serăm în minte discursurile de acceptare a premiului
Pulitzer. O singură fotografie perfectă, dintre sutele pe
care le făcuserăm. O singură captură pe film, iar repu‑
tația norocosului – cariera și viitorul – s‑ar fi schimbat
într‑o clipă. Simplitatea ridicolă a acestui fapt ne făcea
să venim de fiecare dată, din nou și din nou, chiar și
atunci când editorii noștri cu obrajii plini de vinișoare
roșii ne aruncau la gunoi munca și ne amenințau că
mai avem o singură șansă, iar de nu, suntem termi‑
nați. Deși nu îmi mai plăcea vânătoarea ca altădată,
nu puteam nici să renunț ușor. Ca un vânător care își

urmărea prada, eram foarte alert: ochii atenți, urechile
ciulite, mâinile sigure, strânse pe aparat, apoi ținteam
și apăsam pe declanșator.
Doar că de data asta n‑am făcut‑o.
Am rămas blocat.
Când Grace Kelly a coborât din mașină, am reușit
doar să mă holbez la ea. Era ceva în felul în care se
mișca – aproape plutitor –, în felul în care zâmbetul îi
lumina fața, în felul în care își ținea capul înclinat în‑
tr‑un unghi perfect, astfel încât lumina soarelui să îi
cadă pe obraz. Era întruchiparea feminității, deosebit
de fotogenică, iar eu mă simțeam captivat. Voiam să o
studiez. Să o încadrez. Să o luminez. Să mă apropii de
ea. Însă, în momentul meu de ezitare, toți ceilalți au
făcut poze. Până să mă adun și să apăs pe declanșator,
a intrat în clădire și s‑a terminat.
Walsh a fluierat printre dinți.
— Chiar e deosebită, nu‑i așa? Ai prins vreo foto‑
grafie bună?
Mi‑am atârnat aparatul de fotografiat pe umăr,
mi‑am trecut mâinile prin păr și am aprins o țigară.
— N‑am prins absolut nimic.
Walsh a râs, venind lângă mine.
— Poftim? Cum așa? Era chiar acolo!
Am tras prelung din țigară și am eliberat lent fumul
în sus.
— Aparatul mi‑a făcut figuri din nou.
Walsh a dat ochii peste cap. Mă auzise dând vina pe

aparat foarte des în ultima vreme. Mi‑am lăsat capul
pe spate, să eliberez tensiunea din gât și umeri, și am
strâns din ochi, privind spre soare.
— M‑aș putea obișnui cu cerul ăsta albastru, am re‑
marcat. Face ca Anglia să pară al naibii de tristă.
— Anglia chiar este al naibii de tristă.
Walsh s‑a oprit din ce făcea și s‑a uitat la mine.
— E totul în regulă, Jim? Sincer, tu pari al naibii de
trist. Mai mult decât de obicei, vreau să spun.
Am oftat.
— În mare parte, este pentru că mă gândesc la
Emily. Mă simt ca un porc că i‑am ratat ziua de naș‑
tere. Din nou. Se pare că este mare scofală să împli‑
nești zece ani.
— Eu nu mi‑aș face foarte multe griji pentru asta.
Fetele au nevoie de mamele lor. Totul va fi despre ro‑
chițe drăguțe și ceai. Aș zice că e mai bine să le lași pe
ele să se ocupe de asta.
Am zâmbit, dar n‑am fost de acord. Emily nu era ca
alte fetițe de zece ani. Ea prefera să citească povești
despre cercetători și exploratori, în loc să bea ceai din
căni de porțelan și să se joace de‑a prințesa. Ea avea
nevoie de un tată. Iar eu reușeam de minune să mă do‑
vedesc nepotrivit pentru rolul acela.
— Și mai e mica problemă a locului meu de muncă,
am adăugat, schimbând subiectul. Sanders o să explo‑
deze când o să mă înfățișez cu câteva poze neclare cu
ceafa lui Kelly.
Am aruncat țigara pe jos și mi‑am băgat mâinile în

buzunare.
— Presupun că nu vrei să bem ceva repede.
Walsh a ezitat, sfâșiat între grija față de mine și de‑
votamentul pentru profesia lui.
— Îmi pare rău, amice! Nu pot. Trebuie să duc fo‑
tografiile astea la loc sigur. Te prind mai târziu, la
cină. Și ia‑o ușor cu vinul ăla. Prea devii francez! a zis,
apoi și‑a lăsat o mână pe umărul meu. Nu te învino‑
văți pentru Emily! Copiii sunt mult mai iertători decât
adulții. O să te revanșezi.
I‑am fost recunoscător pentru vorbele acelea. Teddy
Walsh îmi era ca un frate, mereu prezent la apel, pre‑
gătit să îmi dea un sfat bun, mereu gata să găsească
partea bună a lucrurilor. În timpul războiului, amân‑
doi văzuserăm lucruri pe care nimeni n‑ar trebui să
le vadă vreodată, cu atât mai puțin tineri plecați de‑
parte de casă pentru prima dată. Teddy era mereu op‑
timist și alegea ce era bun în orice. El trăia fiecare zi
bucurându‑se de ce i se oferea și avea un mod de a se
concentra pe prezent pe care i‑l invidiam. Când eram
în preajma lui, vedeam lucrurile mai clar, mai lim‑
pede, ca printr‑un obiectiv bun. Până și Marjorie (fosta
doamnă Henderson) recunoscuse că Teddy îmi făcea
bine, iar Marjorie nu vorbea prea mult despre latura
bună a cuiva.
Teddy avea dreptate, desigur. Emily mă va ierta.
Chiar dacă aș fi fost la Londra, să o duc în oraș du‑
pă‑amiază ar fi fost complicat. Marjorie ar fi avut grijă
de asta. Totuși, un familiar sentiment de vină mi s‑a

cuibărit în stomac. Viața aceasta de vânător de știri
și de starlete prin lume era un simptom sau o cauză?
Chiar eram un tată rău sau, pur și simplu, mă temeam
să încerc să fiu unul bun? Cu câteva zile în urmă, mă
trezisem în apartamentul meu din Clapham întrebân‑
du‑mă dacă aveam în frigider ceva de mâncat pentru
micul dejun, în timp ce ascultam ploaia bătând în gea‑
muri. Azi‑dimineață, mă trezisem într‑un hotel de pe
litoralul din Cannes, cu soarele sclipind peste apă, în
timp ce mâncam omletă și croasanți. Viața de fotograf
de presă m‑a dus prin unele locuri surprinzătoare, dar
ceea ce a contat și mai mult a fost faptul că m‑a luat de
lângă anumite lucruri. M‑a îndepărtat de umbrele stă‑
ruitoare ale războiului. M‑a îndepărtat de incredibila
harababură în care îmi transformasem căsnicia. La
urma urmei, era mai ușor să mă concentrez pe ceva sau
pe cineva văzut prin obiectiv, decât pe mine însumi.
Dar profesia mea m‑a luat și de lângă singurul lucru de
care îmi păsa cu adevărat. M‑a luat de lângă fiica mea.
În timp ce grămada de ziariști se împrăștia, eu am
rătăcit pe La Croisette, până când m‑am oprit la o tu‑
tungerie să cumpăr o carte poștală. Am luat prânzul
afară, la Hôtel Barrière Le Majestic, și am scris car‑
tea poștală, cât am stat la o țigară Café Crème. Lui
Emily îi plăceau telefoanele mele săptămânale, dar
cel mai mult aștepta cărțile poștale pe care i le trimi‑
team. Le păstra într‑o cutie sub pat, legate cu o pan‑
glică galben‑lămâie.
Am rămas acolo mult timp, privind oamenii, ascul‑

tând gângureala de neînțeles a discuțiilor în franceză,
întrebându‑mă cum de toți păreau să fie mai fericiți,
mai relaxați și mai îndrăgostiți decât oamenii din Lon‑
dra. Aici, oamenii se atingeau, se sărutau, se mângâ‑
iau, fără să le pese cine se uita la ei. Poate că era de
vină vremea. Sau marea, sau vinul ieftin. Poate că era
acel je ne sais quoi franțuzesc, imposibil de definit.
Orice ar fi fost, făcea ca felul meu britanic de a fi să
devină mult mai vizibil. Mă întrebam dacă o persoană
se putea transforma trăind într‑un loc ca acela. Oare
m‑aș putea molipsi de Riviera?
În timp ce mă întrebam cât era de probabil să mă
schimb, devenind mai francez – și în timp ce încercam
să nu mă gândesc cât de urâte vor fi mustrările lui San‑
ders atunci când îi voi spune că ratasem fotografia cu
Grace Kelly –, am văzut peste drum o față cunoscută.
Sophie Duval. Stătea lângă mica arcadă a magazinelor
de modă de la parterul hotelului, chinuindu‑se să își
împiedice fusta suflată de briză să i se ridice peste ge‑
nunchi. Mi‑am împins borul pălăriei și am privit‑o pen‑
tru o clipă, amuzat de iritarea ei. Sau poate că era mai
degrabă supărată, decât iritată, nu îmi dădeam seama.
Oricum ar fi fost, am decis să mă duc la ea și să îmi cer
scuze pentru purtarea cam necioplită de care dădusem
dovadă în magazinul ei. Poate că voi lua o sticlă de par‑
fum pentru Emily, drept cadou întârziat pentru ziua ei.
Lăsând o sumă convenabilă de franci pe masă, mi‑am
apucat aparatul de fotografiat, dar am lovit marginea
scaunului când m‑am ridicat și l‑am răsturnat. Zgo‑

motul i‑a atras atenția domnișoarei Duval. S‑a uitat
spre restaurant, m‑a zărit imediat (era greu să nu mă
observe), mi‑a întors spatele și s‑a îndepărtat repede.
Am urmat‑o, strecurându‑mă printre mesele înghesu‑
ite ale cafenelei, cât de repede mi‑au permis picioarele
mele slăbănoage, dar, până să trec de un cuplu oprit
în fața mea pentru un sărut pasional, a cotit pe o stră‑
duță îngustă și a dispărut.
Nu am cedat atât de ușor. Singurul lucru pe care
îl mai aveam de pierdut era demnitatea și, oricum, ce
fotograf de presă nu tocmai decent avea așa ceva? Am
luat‑o la fugă pe străduțele adormite, cu case cu obloa‑
nele trase, pe urmele mirosului ispititor lăsat de par‑
fumul ei.
3
SOPHIE
S
oarele se vedea la marginea orizontului, trasând o
potecă aurie sclipitoare peste apă, cadoul lui de ră-
mas‑bun, înainte să se retragă în seara aceea. Mi‑ar fi
plăcut să mă așez să privesc spectacolul apusului pentru
o vreme, dar deja întârziasem la cină, iar Lucien avea să
fie iritat. M‑am îndreptat spre Chez Benoît cât de repede
am putut, având în vedere că purtam tocuri. Niciodată
nu intenționam să îl fac pe Lucien să aștepte, dar adesea
mă lăsam absorbită de muncă, învăluită într‑o lume de
arome, de amintiri și de visuri, astfel că pierdeam com‑
plet noțiunea timpului. În ziua aceea, aveam un motiv
anume pentru întârziere. Am zâmbit, amintindu‑mi de
entuziasmul meu când descoperisem ceva special în ate‑
lier, o adevărată tentație a simțurilor. Ambră cenușie
completată cu mosc, să o fixeze, note de tête* – cireșe
* Notă de vârf (n. red.).

uscate și violete, note de coeur* de mimoză și mușchi de

stejar. Cantitatea echilibrată de ingrediente o notasem
în journal de fleurs, agenda în care păstram formule‑
le pentru toate parfumurile Duval. Fusese a lui papa,
înainte să mi‑o transmită. O numise cu afecțiune „car‑
tea lui cu flori”, iar numele îi rămăsese așa. Orice par‑
fumier știe că trebuie să‑și păstreze secrete formulele.
Știință și magie, artă și frumusețe, totul se află acolo,
într‑o fiolă micuță, care într‑o bună zi devine o fru‑
moasă sticlă ce urmează să fie vândută. Noul meu par‑
fum mai avea nevoie de muncă, dar eram aproape, atât
de aproape de a crea ceva de excepție.
Am zâmbit din nou, când m‑am apropiat de ușa res-
taurantului.
— Bonsoir, madame! m‑a salutat ușierul și mi‑a
deschis ușa. Monsieur Marceau vă așteaptă la masa
obișnuită.
— Merci, Jacques! Am întârziat.
Mi‑am dat jos haina, iar el a luat‑o numaidecât.
— O femeie atât de frumoasă ca dumneavoastră nu
întârzie niciodată, madame!
Am râs de farmecul lui destins și am luat‑o printre
mesele rotunde, acoperite cu fețe de masă albe, strălu‑
cind cu totul de la lumina lumânărilor. Muzica suavă
a pianului se amesteca printre râsetele din încăpere.
Mirosurile delicioase venite dinspre bucătărie m‑au
izbit în valuri: friptură de vită, usturoi sălbatic, aroma
sărată a fructelor de mare proaspete. Restaurantul
* Notă de mijloc (n. red.).

preferat din Cannes al lui Lucien devenise repede resta‑

urantul nostru preferat din Cannes. Deși Chez Benoît
era scump, banii nu erau o problemă pentru fiul unui
milionar care deținea o companie imobiliară. Totuși ati‑
tudinea relaxată a lui Lucien față de bani mă făcea une‑
ori să mă simt incomod, pe mine, fiica unui umil artizan.
S‑a ridicat în picioare când m‑am apropiat de masă
și a subliniat că am întârziat, uitându‑se la ceas.
— Dacă nu ai arăta atât de radioasă, m-aș fi supă‑
rat pe tine.
Ne‑am pupat pe obraji. Mi‑a tras scaunul, înainte
ca ospătarul să apuce să o facă.
— De ce ți‑a luat atât timp?
— Scuze! am spus, apoi m‑am așezat, netezindu‑mi
fusta cu flori. Am venit din Grasse.
Abia așteptam să îi spun despre progresul pe care îl
făcusem în după‑amiaza aceea.
— Am așteptat aproape o oră.
A dat pe gât restul de martini și a ridicat un deget
în aer, spre ospătar.
— Suntem gata pentru primul fel și vrem o sticlă
de Pommery.
— Très bien.
Ospătarul s‑a înclinat respectuos, înainte să iasă
din salon. Erau obișnuiți cu gusturile scumpe ale lui
Lucien și cu felul lui pretențios de a fi.
— Mă gândisem să mă duc la altă masă, a zis Lu‑
cien, cu o urmă de veselie în voce. Familia Florent e
lângă fereastra din față.
M‑am întins spre el și l‑am strâns de mână.

— O să mă revanșez față de tine.
— Îmi place cum sună.
Mi‑a făcut cu ochiul, și un zâmbet i s‑a întins peste
față. A venit somelierul, a desfăcut sticla și a turnat
într‑o cupă un pic din lichidul efervescent. M‑am lăsat
pe spate în scaun, în timp ce Lucien a gustat, înainte
să aprobe. Vechimea era acceptabilă. Lucien avea un
gust impecabil și nu ar fi fost de acord cu nimic care nu
era perfect. I‑am zâmbit somelierului, iar acesta a tur‑
nat șampanie în două pahare, apoi a lăsat sticla într‑o
găleată argintie cu gheață, lângă masă.
— Am descoperit ceva, am zis, incapabilă să‑mi re‑
prim entuziasmul pe care îl simțeam din nou, la fel ca
șuvoiul de bule care ieșea din paharul meu.
— Ei bine, dacă din cauza asta ai întârziat, continuă.
— Am început să creez un parfum nou. Cred că ar
putea fi o adevărată revelație, Lucien. S‑ar putea să fie
cel pe care l‑am așteptat.
Am ridicat paharul cu șampanie.
— Minunat. Felicitări!
A ciocnit cu mine.
— Mulțumesc! Au trecut atâția ani… Dacă papa…
Aș vrea…
Am simțit un nod în gât și am înghițit.
— Dacă aș putea măcar să vorbesc cu el despre
asta. El ar înțelege mai bine ca oricine.
— Știu, chérie, a zis Lucien, ridicându‑mi mâna la
buzele lui. Știu.
Tânjeam să îi spun lui Lucien mai multe, să îi ex‑

plic ideile și planurile mele, dar el avea răbdare cu
pasiunea mea doar până la un punct. Era un adevă‑
rat om de afaceri, riguros în a‑și face treaba la timp
aproape ca un chirurg. Considera că lăsam emoțiile să
mă copleșească prea des. Dar deosebirile dintre noi fu‑
seseră calitățile care îl atrăseseră spre mine încă de
la început, și era valabil și pentru mine. Opusurile
se atrag, în fond. Recent, dăduse de înțeles că relația
noastră ar putea deveni mai serioasă în viitorul apro‑
piat și spusese clar că voi fi ocupată să îi întrețin pro‑
prietățile – casa din Cannes, iahtul, apartamentul din
Paris – și să fiu gazda clientelei lui de milionari. Se aș‑
tepta să o las mai moale cu afacerea cu parfumuri și
să îmi fac timp pentru familia noastră. Speram că, în
timp, se va răzgândi. Știa cât de mult însemna Duval
pentru mine. Adesea, Lucien făcea afirmații neaștep‑
tate, ca aceasta, dar, de fapt, mă iubea și mă susținea,
eram sigură de asta.
— Vii cu mine să bem ceva, după petrecerea de mai
târziu? m‑a întrebat, schimbând subiectul. Cu festiva‑
lul de film, abia reușesc să fac față invitațiilor. Grace
Kelly e aici, cu iubitul ei sau cu unul dintre actorii prin‑
cipali. E greu să ții pasul cu ea.
— A, da?
Nu știu de ce, dar nu i‑am spus că fusese în buticul
meu mai devreme.
— Nu știam că are iubit.
S‑a aplecat în față, vorbind pe un ton conspirativ.
— Nu are. Nu oficial. Dar nu poate să‑și ia ochii

de la Jean‑Pierre Aumont. Sunt prin toate ziarele. Ce
convenabil că amândoi sunt aici în același timp. Zvo‑
nurile spun că el e singurul motiv pentru care ea a fost
de acord să vină la Cannes. Pe de altă parte, mai sunt
și zvonurile care spun că deja s‑ar fi logodit cu designe‑
rul de modă Cassini.
S‑a lăsat la loc pe spate, în scaunul îmbrăcat în ca‑
tifea, și a râs ușor.
— Bravo ei, ce să zic! Își folosește frumusețea în
avantajul său.
Lui Lucien îi plăceau toate bârfele și scandalurile
care circulau în timpul festivalului. Prindea viață când
bărcile se înghesuiau în port și nenumărați oameni
fascinanți umpleau barurile și hotelurile din Cannes
și din alte orașe apropiate de pe Coasta de Azur. Poate
că îi plăceau un pic prea mult. Eram uimită de energia
pe care o avea, de nesfârșitele ore pe care le petrecea
prin mulțime, plutind de la o petrecere la alta. Obținea
toate invitațiile necesare, reușea să întâlnească toți
oamenii potriviți. Lucien Marceau fermeca pe oricine
întâlnea. Cu părul negru, nasul acvilin și garderoba
scumpă, făcea impresie mereu. Privirile îl urmăreau
în timp ce se mișca prin vreo încăpere aglomerată, îm‑
brăcat în tricou Lacoste cu dungi și cu o eșarfă legată
cu pricepere la gât sau cu un sacou elegant, care îi sub‑
linia corpul bine făcut. Nu era de mirare că avea atâta
succes în afaceri. Niciodată nu mă deranja că se afla
în centrul petrecerilor, în timp ce eu mă retrăgeam
discret într‑un colț, cu o prietenă sau două, să vorbim

în liniște. Când Lucien era fericit, totul era ușor. Îmi
doream doar să fie un pic mai interesat de lucrurile
care mă făceau fericită și pe mine.
— Sunt obosită în seara asta, chéri, am zis și am
pus jos furculița. Du‑te la petrecere fără mine.
Mi‑a oferit unul dintre zâmbetele lui molipsitoare și
mi‑a pupat mâna.
— Bine, dar mâine seară, pas d’excuses.
Ospătarul a reapărut cu o tavă cu stridii proaspete.
Lucien a stors o felie de lămâie peste fructele de mare
și am mâncat în tăcere, până când a sosit supa‑cremă
de sparanghel.
— La ce te gândești? a întrebat Lucien, rupând o
bucată de baghetă și observându‑mi neatenția. Arăți
de parcă pui la cale un plan de dominare mondială.
Am râs. Gândurile îmi zburaseră la întâlnirea cu
miss Kelly, apoi se opriseră asupra acelui fotograf ener‑
vant, James Henderson. L‑am alungat rapid din minte
și m‑am întors la entuziasmul noii mele descoperiri din
atelier.
— Cred că acest nou parfum ar putea fi începutul a
ceva cu adevărat special. Poate că voi reuși să lansez
o nouă colecție, cum mi‑am dorit mereu. Va trebui să
stau de vorbă cu contabilul, dar…
Lucien mi‑a strâns mâna.
— Mon amour, știi că nu poți să îți permiți asta.
Deja ai cheltuit banii pe care ți i‑am dat acum mai bine
de un an. Știu cât de mult îți place munca ta, dar acest
risc ți‑ar subția prea mult resursele. Gândește‑te la cât
timp ți‑ar lua să îți faci un nume printre marile case
de parfumuri. Ai concura cu cele mai vestite nume din
Paris. Parfumurile tale se vând foarte bine aici, în ma‑
gazinul din Cannes, și în Grasse.
A înmuiat un pic de pâine în supă.
— În plus, trebuie să iei în considerare și problema
mamei tale.
Maman. Am oftat. Ea nu ar fi deloc de acord cu ideea
mea. De fapt, nu îi păsa deloc de Duval. Îi păsa doar
de brandy‑ul ei și, „ocazional”, de câte o mână de do‑
uăzeci‑și‑unu. Viciile ei ne controlaseră viața de când
mă știam. Papa se certase cu ea și o implorase, iar une‑
ori strigase până se scuturaseră geamurile. Se schimba
pentru o vreme, iar el o ierta, dar niciodată nu o ținea
prea mult. Cumva, el reușise să ne țină în viață, și pe
noi, și afacerea. Eu încercam acum să fac la fel, dar încă
nu creasem un parfum care să lanseze Duval la un alt
nivel. Lucien avea dreptate. Nu puteam concura ușor
cu reputația marilor case de parfumuri, chiar dacă am
fi avut fondurile necesare. Totuși, simțeam că, în sfâr‑
șit, eram pe drumul cel bun. Tot ce îmi trebuia era o co‑
lecție nouă, cu un parfum‑vedetă. Atunci, i‑aș fi putut
da lui maman propria alocație și să pun deoparte restul
banilor. Și aș fi putut continua să fac ce îmi plăcea mai
mult, chiar dacă ea s‑ar fi înecat în vin ieftin.
— Acesta ar putea fi, Lucien. Cel pe care îl căutam.
O să discut cu maman. Eu…
— Haide să nu vorbim despre cheltuieli în seara asta,

chérie. Urăsc să te văd necăjită. Probleme financiare,
maman, atâtea întrebări.
Lucien a umplut din nou paharele cu șampanie, ex‑
pediindu‑l din mână pe somelier.
— O să ne strice seara.
S‑a uitat la Rolexul de pe mâna lui.
— Cât de puțin timp a mai rămas!
Buna dispoziție mi s‑a risipit, odată ce visurile mele
s‑au prăbușit sub greutatea realității dificile.
— Da, ai dreptate. S‑o lăsăm așa.
Mi‑a văzut dezamăgirea și mi‑a pupat mâna din nou.
— O să mai vorbim despre asta, promit. Vreau să
aud totul despre idee. Dar mai târziu. După ce o să ai
timp să te gândești la noul tău parfum, să îți pui pe
hârtie ideile. Poate să schițezi un plan. Ce zici?
Am aprobat, acceptând argumentul lui, chiar dacă
latura mea încăpățânată nu era de acord. Am pus cu‑
țitul și furculița pe marginea farfuriei. Brusc, nu îmi
mai era foame.
4
JAMES
S
tarurile de la Hollywood erau greu de prins, dar
apusul de la Cannes era imposibil de ratat. Era mo‑
mentul meu preferat din zi, când totul se transfor‑
ma încet într‑o blândă strălucire roz‑aurie, care făcea
orașul să sclipească. Lumina era prea bună să o ignori
și m‑am bucurat să am o rolă de film nefolosită, pe
care să surprind momentul. Am căutat siluete intere‑
sante, umbre și unghiuri, m‑am concentrat pe felul în
care apa strălucea ca mătasea. Acelea erau momentele
în care mă simțeam cel mai fericit, când fotografiam
peisaje. Ele îmi ofereau tot timpul de care aveam nevo-
ie pentru a obține compoziția perfectă. Oamenii, pe de
altă parte, erau imprevizibili și schimbători. Walsh
îmi tot spunea că aveam un instinct bun pentru fețe
și că ar trebui să fac mai multe portrete, dar nu îl cre‑
deam. Peisajul era locul meu sigur. Îl înțelegeam. Cu
oamenii doar o dădeam în bară, în mod remarcabil.
În timp ce mă plimbam de‑a lungul Boulevard de

la Croisette, aveam impresia că întregul oraș respira.
Totul era relaxat sub briza proaspătă a serii, palmie‑
rii foșneau precum niște fete care dansau hula* și își
scuturau fustele din frunze. Când am trecut pe lângă
buticul Duval, am scos din buzunar una dintre cărțile
de vizită. Parfumul lui Sophie se simțea încă pe hâr‑
tia elegantă. Am dus‑o la nas și am inspirat. Senzual
și feminin. Cu desăvârșire franțuzesc. Eram sigur că
nu era o coincidență că o revăzusem și nu puteam să
nu mă gândesc la privirea ei când o fotografiasem în
magazin. Confuză. Rănită. Vulnerabilă. Unii oameni
aveau un anumit fel de a se exprima, pe care aparatul
îl iubea și îl accentua. Nu eram expert în fotografia de
portret, dar simțeam că domnișoara Duval avea o față
pe care aparatul o iubea. Abia așteptam să mă întorc la
Londra și să developez poza pe care i‑o făcusem. Între
timp, aveam lucruri mult mai importante la care să mă
gândesc. Mai aveam de stat o zi la Cannes. O zi în care
să fotografiez o emblemă a Hollywoodului, altminteri
urma să îmi pierd slujba. Și ce șansă aș mai fi avut să
creez un cămin pentru Emily, dacă se întâmpla asta?
Emily merita ce era mai bun, iar eu eram hotărât să
găsesc o cale de a‑i oferi o viață frumoasă. La urma
urmei, nimic nu se întâmpla din vina ei.
Întors la hotel, am format numărul din camera lui
Walsh. Nu îl văzusem la cină, iar lui Teddy nu îi stătea
* Dans polinezian practicat în Insulele Hawaii (n. red.).

în fire să rateze o masă. Telefonul a sunat de câteva

ori, înainte să răspundă.
— Da…
Vocea lui era adormită, ușor împleticită. Mi‑am în‑
depărtat receptorul de ureche, când el a tușit tare, la
celălalt capăt.
— Walsh? Sunt Jim. Ești beat?
— Sunt bolnav. Vino sus! Trebuie să vorbesc cu tine.
Bătrânul meu zicea că eram cel mai norocos copil pe
care îl știa. Prindeam cele mai bune cărți la partidele
de poker de Crăciun. Găseam bani pe stradă. Nime‑
ream șase la zar, de câte ori aveam nevoie. Pe măsură
ce am înaintat în vârstă, norocul meu parcă s‑a înde‑
părtat, dar asta era pe cale să se schimbe.
— Am fost invitat la un eveniment de presă privat
de mâine, mi‑a explicat Teddy, în timp ce îi puneam un
pahar cu apă și trăgeam draperiile. O favoare din par‑
tea prietenului unui prieten, care lucrează pentru Paris
Match. Jurnalistul pe subiecte cinematografice al re‑
vistei, Pierre Galante, a aranjat o întâlnire între Grace
Kelly și prințul Rainier, la palatul regal din Monaco.
Se pare că Galante, soția lui – Olivia de Havilland – și
redactorul‑șef al Paris Match au pus asta la cale, în
vagonul‑restaurant, mergând cu trenul de la Paris
la Nisa, iar oamenii lui Kelly, de la MGM, au fost de
acord. Deja pot să-mi imaginez titlurile: „Prințul și
regina Hollywoodului”.
M‑am așezat pe un colț al patului.
— Care prinț? Nu am auzit niciodată de el.
— Se pare că nici miss Kelly. Din ce se aude, nu e

prea încântată de idee. Consideră că programul ei este
deja prea încărcat. Presupun că ar prefera să rămână
la Cannes, cu acel tip, Aumont, care pare să se țină
după ea pretutindeni, dar totul e pregătit. Câțiva foto‑
grafi au fost invitați să imortalizeze întâlnirea. Publi‑
citate bună pentru relațiile americano‑franceze și așa
mai departe.
M‑am ridicat entuziasmat și mi‑am dat la o parte
părul de pe frunte.
— Iar tu ești constrâns la pat, cu viroză, deci eu o să
merg în locul tău la palat?
— Exact.
Un zâmbet larg mi s‑a așternut pe față, în timp ce
m‑am întins peste pat și l‑am pupat pe frunte.
— La naiba, te iubesc, Teddy Walsh! Acum, San‑
ders nu va mai avea niciun motiv să mă concedieze.
— Nu o da în bară cu asta, Jim! E un pic ciudat, dar
știi cât de populară e Kelly acum. Ar putea fi o știre
importantă.
— Pe cuvânt de cercetaș! O să fac poza. Îți promit
că nu o s‑o dau în bară.
A dat ochii peste cap și mi‑a făcut semn să plec, cu o
mână obosită, în timp ce un nou acces de tuse l‑a făcut
să respire cu greutate.
— Sigur o să fii bine?
Nu eram obișnuit să îl văd atât de apatic.
— Nu o să mori sau ceva de genul ăsta, nu? Ar tre‑
bui să le anunț pe cameriste, dacă e cazul.
A încercat să zâmbească.
— Nu plănuiesc să mor. O să rezist cel puțin noap‑
tea asta. Acum dispari, da? Mă faci să mă simt mai rău.
*
În dimineața următoare, am ajuns la palat împreună
cu persoana de legătură a lui Walsh de la Paris Match,
un tip scund, cu degete groase și o engleză limitată.
Am călătorit în tăcere, cu micul lui Peugeot 203 lup‑
tându‑se cu serpentinele și cu schimbătorul de viteze
scrâșnind, în timp ce se străduia să țină pasul cu ma‑
șina americană a celor de la MGM, trimisă să o ducă
pe miss Kelly la palat. O însoțeau Pierre Galante și
Olivia de Havilland.
— Starurile de la Hollywood apar în zonă la fel de
des cum sar dopurile sticlelor de șampanie, am zis, atât
pentru mine, cât și pentru companionul meu.
El n‑a comentat nimic. M‑am bucurat să văd că își
ține ochii la drum. Am lăsat geamul în jos și am dat
scaunul în spate, să îmi întind picioarele, atât cât îmi
permitea spațiul mic. Mi‑am fixat privirea pe peisaj și
am încercat să nu mă gândesc la prăpastia ce se căsca
în dreapta noastră. Marea era de un albastru‑viu, mult
sub versantul abrupt. Mirosul de sare și flori de porto‑
cal se întrepătrundea cu cel de tutun, de la țigara mea;
senzația relaxată, de vacanță, pe care mi‑a dat‑o, m‑a
făcut să zâmbesc. Poate că totul va fi în regulă, până la
urmă, grație lui Walsh, și unei duzini de stridii proaste,
și grație lui Grace Kelly și unui prinț.
*
La palat, un asistent ne‑a explicat, oarecum stânjenit,
că Alteța Sa întârzia un pic. S‑a oferit să ne însoțească
într‑un tur al palatului, cât timp așteptam.
Miss Kelly n‑a părut prea impresionată și se tot uita
la ceasul de la mână, dar a reușit să zâmbească politi‑
cos, când a fost prezentată grupului de fotografi și re‑
porteri. A dat mâna cu noi toți, unul după altul.
— James Henderson, presa britanică, am zis, când
mi‑a întins mâna. Jim, pentru prieteni.
— Bună, James! m-a salutat cald, apoi s‑a îndreptat
repede spre tipul de lângă mine, care transpira abundent.
Acesta și‑a șters mâna de rever, înainte să i‑o în‑
tindă. M‑am bucurat în numele ei că purta mănuși
albe lungi.
— Mi s‑a spus că prințul nu va întârzia mult, dom‑
nilor, a zis ea veselă, după ce ne‑a fost prezentată tu‑
turor. Și presupun că un prinț are dreptul să se lase
așteptat! Poate că o să folosim acest timp să facem
niște poze înăuntru?
Perfect profesional, controla lucrurile cu relaxare și
farmec. Mă așteptasem să fie mai rece, călită de mași‑
năria Hollywood. Dar nu era nimic rece la miss Kelly.
Era absolut fermecătoare. Aproape jucăușă, parcă de‑
rutată că se afla la un palat regal în Monaco, la fel ca
noi, ceilalți. Accentul ei american discret și aspectul de
femeie obișnuită erau complet opuse aerelor de staruri
orbitoare acoperite de blănuri și diamante, pe care le
vedeam de obicei. Rochia ei înflorată îmi amintea de
tapetul din camera de zi a mamei, dar, fără îndoială,

era la înălțimea modei pariziene.
I‑am urmat pe ceilalți reporteri și fotografi prin gran-
dioasele încăperi ale palatului. Walsh îmi spusese să
nu atrag atenția asupra mea. „Încearcă să pari mai
degrabă un pic plictisit”, îmi sugerase. „Te pricepi la
asta.” M‑am străduit, dar nu era chiar ușor în astfel
de încăperi ostentative și în prezența unei femei real‑
mente remarcabile.
Dacă nu prea își dorea să fie acolo, miss Kelly nu a
lăsat să se vadă, nici măcar pentru o clipă. A pozat când
și unde i s‑a spus, zâmbetul ei caracteristic luminând fie‑
care încăpere pe care am vizitat‑o, ușurându‑ne treaba.
Am pozat‑o uitându‑se la busturile din marmură și la
arsenalul și la portretele familiei Grimaldi. În fiecare
poziție, și‑a arătat farmecul în fața aparatelor de foto‑
grafiat. Am fost impresionat și chiar amuzat de abili‑
tatea ei de a părea absolut fascinată de atât de multe
obiecte neînsuflețite. La urma urmei, poate că era fe‑
meia perfectă pentru a atinge coarda sensibilă a prin‑
țului. Auzisem că, în cel mai bun caz, el era dificil de
angajat în conversații, iar în cel mai rău caz – la fel de
interesant ca o statuie din marmură.
După câteva poze în bibliotecă, am surprins un
moment cu miss Kelly în timp ce mergea de‑a lungul
balconului, cu razele soarelui pătrunzând printre co‑
lonadele ornate. S‑a oprit pentru o clipă și a pus mâi‑
nile pe balustrada din piatră, privind spre curtea de
dedesubt. Părea extraordinar de familiarizată cu locul,
de parcă îl vizita foarte des. A trebuit să recunosc: în‑

tr‑adevăr, era o actriță bună.
În cele din urmă, s‑a anunțat că sosise prințul și am
fost însoțiți într‑un fel de salon de primire imens, unde
am stat în picioare, stingheri, lângă un șemineu. El nu
mi s‑a părut izbitor de princiar sau măcar arătos. Era
destul de comun, în costumul lui negru. M‑am întrebat
dacă miss Kelly gândea la fel.
Aparatele noastre s‑au declanșat și au zbârnâit
cumva agresiv, în timp ce ei doi au fost prezentați unul
altuia, în mod oficial. Miss Kelly și‑a dat jos mănușa
de pe mâna dreaptă și a făcut o mică reverență. Prin‑
țul a fost groaznic de rigid, s‑a aplecat de mijloc și s‑a
întins să îi ia mâna. Bietul bărbat părea îngrozit, se
temea să facă încă un pas spre ea. Nici măcar nu și‑a
scos ochelarii de soare fumurii, lucru care mi s‑a părut
ciudat pentru o ședință foto și chiar nepoliticos față de
miss Kelly, dar ea nici n‑a clipit și a făcut să pară că
întâlnea prinți în palate în fiecare zi.
— M‑aș duce mai aproape de ea, dacă aș fi în locul
lui, a mormăit cineva în spatele meu, ceea ce m‑a făcut
să râd, apoi să tușesc.
M‑am scuzat, când toți s‑au holbat la mine, pentru
că întrerupsesem momentul. După aceea, mi‑am ținut
capul plecat, brusc, foarte hotărât să reglez butoanele
și setările aparatului.
Când unul dintre fotografi a sugerat că lumina ar
putea fi mai bună afară, Pierre Galante – care părea
să se fi desemnat șef al evenimentului – ne‑a rugat
pe toți să ieșim în grădină, unde cei doi au pozat din

nou rigizi, lângă un gard viu imens. Miss Kelly a făcut
conversație politicoasă cu prințul, relaxându‑l. Ea era
mult mai destinsă în fața aparatelor, propunând poli‑
ticos unde ar trebui ca ei doi să stea, pentru a prinde
cea mai bună lumină și cele mai bune unghiuri. I‑am
urmat, când Rainier i‑a oferit lui miss Kelly un plicti‑
sitor tur al grădinii zoologice a palatului.
— Biata fată! Pare foarte plictisită, am remarcat.
— Nici măcar nu își dorește să fie aici, a șoptit tipul
de lângă mine, în timp ce noi îi urmam, de la o distanță
discretă. A încercat să anuleze de câteva ori. Cred că
ar prefera să fie în altă parte, cu altcineva.
A făcut cu ochiul. Nu m‑am putut împiedica să simt
la fel, iar gândurile mele s‑au întors la Emily. Mi‑am
închipuit‑o trăgându‑mă de mânecă, hotărâtă să‑și
pună întrebarea. „Chiar e prinț, tati? N‑ar trebui să
poarte coroană?”
În cele din urmă, ne‑am adunat la picioarele unor
scări din marmură, pregătindu‑ne pentru ultimele
poze, înainte ca miss Kelly și prințul să coboare împre‑
ună, de acum, pălăvrăgind fericiți și părând mult mai
relaxați.
În timp ce miss Kelly se pregătea să plece, iar noi
ne strângeam echipamentul, un reporter a întrebat‑o
dacă i‑a plăcut întâlnirea. A ezitat o clipă, înainte să
răspundă cu un zâmbet luminos.
— Este un bărbat foarte fermecător.
Diplomație la superlativ.
În timp ce toată lumea își lua rămas‑bun, l‑am ob‑

servat pe Galante pipăindu‑și buzunarele, cu o țigară
neaprinsă între degete.
— Poftim! am strigat și mi‑am golit buzunarele pe
un scaun ornamental din piatră.
I‑am aruncat o cutie cu chibrituri, cum am văzut pe
cineva făcând într‑un film, cândva.
— Merci! a strigat și a aprins un chibrit, înainte să
îmi arunce cutia înapoi.
Miss Kelly a apărut lângă umărul meu, în timp ce
îmi puneam totul înapoi în buzunare.
— Scuzați‑mă! E ciudat, dar vă cunosc de undeva?
Am impresia că ne‑am mai întâlnit.
Sperasem să nu mă recunoască.
— Nu cred.
I‑am oferit unul dintre cele mai fermecătoare zâm‑
bete ale mele. Ea s‑a încruntat un pic.
— Poate că vă confund cu cineva. Scuzele mele!
— Nu e nevoie de scuze. Nu o să vă vină să credeți
de câte ori sunt luat drept Cary Grant.
La asta, a râs.
— Îmi dați voie să întreb ce parfum ați folosit? E
chiar plăcut.
Mi‑am dat seama că simțise parfumul de pe cartea
de vizită, pe care o scosesem din buzunar, încercând să
găsesc chibriturile.
— A, trebuie să fie asta, am zis și i‑am întins car‑
tea de vizită. Este de la o mică parfumerie din Cannes.
Aproape de port.
A dus cartea de vizită la nas, a închis ochii și a in‑

spirat. A zâmbit.
— Da. O știu. Încercam să‑mi amintesc unde era.
Pot să păstrez asta?
— Sigur că da. Mai am.
— Mulțumesc! Mi‑ați fost de ajutor, domnule…
— Henderson. James. Prietenii îmi spun…
— Jim. Așa e. Ei bine, mulțumesc, Jim!
Am urmărit‑o pentru o clipă, în timp ce urca în ma‑
șină, înconjurată de oamenii ei. Praful a zburat de pe
roți, când mașina elegantă a luat‑o din loc. Își făcuse
treaba, petreceri extravagante și iubiți francezi o aș‑
teptau la Cannes. Miss Kelly mă surprinsese. Da, era
în totalitate un star de la Hollywood, dar nu doar atât.
Era caldă și grațioasă. Avea simțul umorului. Iar acum
era și în posesia cărții de vizită a lui Sophie Duval.
Poate că voia să îi mulțumească lui Sophie pentru că
îi oferise un loc unde să se ascundă când o urmărisem.
Indiferent de motiv, evident, domnișoara Duval lăsase
o impresie asupra lui miss Kelly. La fel cum lăsase și
asupra mea.
În timp ce francezul scund și mașina lui Peugeot mă
duceau înapoi la Cannes, am reflectat la cum fusesem
adăugat cu întârziere pe lista celor trimiși la festivalul
de film și la cum nu se aștepta de la mine mai mult decât
să fac o poză bună cu Grace Kelly, pe care să o folosim în
așa fel încât să satisfacem fascinația publicului britanic
pentru ea. După ce petrecusem după‑amiaza în compa‑
nia lui Grace și a lui Rainier, aveam să plec de la Cannes
cu poze pe care doar câțiva fotografi le aveau. Cu sigu‑

ranță, Sanders avea să mă lase în pace acum.
Încurajat de norocul meu din ultima clipă, am decis
să fac un ultim drum la parfumerie, dornic să îi las dom‑
nișoarei Duval o impresie mai bună despre mine. Dacă
reușeam să îi spun că tocmai îi dădusem lui Grace Kelly
cartea ei de vizită, poate că avea să îmi zâmbească.
Întors la hotel, m‑am împrospătat, am ales o cămașă
care nu era chiar atât de șifonată precum celelalte, mi‑am
încoronat ținuta cu pălăria mea preferată tip homburg și
m‑am îndreptat spre butic. Nu eram chiar sigur ce voi
spune odată ce voi ajunge acolo. Nu îmi stătea în fire să
mă scuz, dar poate că fusesem un pic impertinent când o
pozasem pe domnișoara Duval fără să îi cer permisiunea
mai întâi. În mod cert, credea că eram un paparazzo vul‑
gar. Un paparazzo vulgar britanic, pe deasupra. Cel mai
rău soi. Și totuși, dintr‑un motiv inexplicabil, voiam să o
revăd înainte să mă întorc la Londra.
Chiar înainte să ajung la butic, m‑am oprit să îmi
verific aspectul în vitrina unei patiserii din apropiere.
Mi‑am aranjat cravata, mi‑am controlat respirația su‑
flând în palmă și m‑am îndreptat relaxat spre magazin,
doar ca să descopăr pe ușă o plăcuță pe care scria Fermé.
M‑am uitat la ceas. Închis pentru ziua aceea.
Dezumflat, mi‑am băgat mâinile în buzunare și m‑am
întors la hotel. Când venea vorba de Sophie Duval, se
pare că norocul nu era de partea mea.
REGINA HOLLYWOODULUI ÎL ÎNTÂLNEȘTE
PE PRINȚUL DE MONACO
Grace Kelly, într‑o vizită surpriză

la palatul prințului
Într‑adevăr, aceasta este prima dată când Grace

Kelly participă la Festivalul de Film de la Cannes,
însă nu se poate spune că nu profită din plin de
ocazie. Ieri, a dat mâna cu Alteța Sa prințul
Rainier al III‑lea de Monaco, într‑o întâlnire ne‑
convențională, despre care se crede că ar fi fost
aranjată de revista Paris Match împreună cu Studi‑
ourile MGM. Deși reporterul de față n‑a reușit să
obțină o invitație la întâlnirea tête‑à‑tête, care
a avut loc la palatul prințului, în Monaco, surse
spun că a fost vorba mai degrabă de ceva organizat
în pripă și fără nimic remarcabil.
Miss Kelly s‑a asigurat că se întoarce la Cannes
la timp pentru cina de gală organizată în cinstea
ei. Iar reacția ei la întâlnirea cu singuraticul
prinț? „Este un bărbat foarte fermecător.”
Un prinț fermecător, într‑adevăr.
După ce a făcut o impresie foarte bună la pri-
ma ei participare la Festivalul de la Cannes, miss
Kelly va părăsi orașul, pentru a petrece un timp
la Paris, înainte să se întoarcă în America, la
filmările noului ei film, Lebăda, în care va juca
rolul unei prințese, împreună cu actorul principal
Alec Guiness, care îl va juca pe prinț.
5
SOPHIE
D
upă o porție aburindă de midii cu cartofi prăjiți și
un pahar de rosé, m‑am întors încet la magazin, să
mă bucur de soarele care îmi cădea pe față și de
briza ușoară care bătea dinspre apă. Era o zi perfectă
pentru a lua prânzul afară. Mă înviorase, exact cum
îmi dorisem. Maman sunase de câteva ori în timpul
dimineții, dar o evitasem. Familiara senzație de vină
mi‑a dat târcoale oricum, așa cum se întâmpla mereu
când o lăsam pe mama de capul ei. Avea nevoie de cine‑
va care să o binedispună, să îi aleagă hainele, să curețe
după ea, iar eu eram singura care făcea asta. Dar, în
ziua aceea, pur și simplu, nu puteam să dau ochii cu ea.
— M‑am întors! am strigat când am intrat în maga‑
zin. Ar fi trebuit să vii cu mine, Natalie! E o zi minu‑
nată. Am mâncat pe terasă la Maxime.
Natalie mi‑a aruncat o privire de avertizare și a
arătat spre ușa biroului.
— Doamna Duval a venit la tine.

Inima mi s‑a scufundat, la fel și starea mea bună.
Ignorarea telefoanelor nu funcționase, până la urmă.
Maman stătea pleoștită pe scaunul meu din birou, cu
părul ciufulit de vânt sau doar nepieptănat. Am sus‑
pectat că era vorba despre ultima variantă. Era dată cu
un ruj roz‑deschis, care nu i se potrivea deloc cu nuanța
tenului. Hainele îi erau prost asortate și necălcate. Era
opusul meu în toate privințele: zgomotoasă, neglijentă
și veșnic nemulțumită de rostul ei în viață. Deși mereu
fusese o femeie dificilă, de la moartea lui papa, defectele
ei se amplificaseră. O iubeam cumva – la urma urmei,
era mama mea –, dar nu o plăceam și nu reușeam să în‑
țeleg de ce se îndrăgostise papa de ea, el, care fusese un
suflet atât de blând. De câte ori aveam de‑a face cu ea,
mi se punea un nod în stomac.
— De ce nu m‑ai sunat înapoi? a întrebat, între pu‑
păturile pe obraji. Ți‑am spus că era urgent.
Dinspre pielea ei am simțit un iz de soare și iasomie,
ceea ce m‑a dus înapoi pe coasta deluroasă din Grasse.
M‑am văzut iar o copilă îmbrăcată cu rochia mea albă
din bumbac și cu pălărie, fericită printre câmpurile cu
flori. Cel puțin maman avusese bunul‑simț să se dea
cu unul dintre parfumurile noastre. Era o alegere inte‑
resantă, totuși. M‑am întrebat cine își dorise să fie. În
ciuda sensibilității mele când venea vorba de oameni,
adevărata fire a mamei îmi scăpa. Îmbibată în brandy,
își scăpa și sieși.
— Ei bine? a reluat ea, încrucișându‑și brațele.
Am oftat. Cu mama, era întotdeauna ceva urgent.

Ar fi trebuit să îi răspund la telefon. Acum, restul zilei
avea să fie irosit.
— Ce e?
— Michael Lever a sunat din nou. E dispus să își
dubleze oferta, mi‑a explicat ea.
Am făcut ochii mari. Cele cincizeci de hectare de
teren pe care le dețineam în Grasse le atrăseseră aten‑
ția câtorva agenți imobiliari în ultimii ani, dar fusesem
categorică și îi refuzasem. Totuși, oferta aceea însemna
că n‑aș mai fi avut nicio datorie, atât timp cât o țineam
pe mama departe de cazinourile din Monte Carlo. Dar
atunci unde ar crește iasomia noastră, și cuișoarele, și
tuberozele? Imaginea șirurilor de lavandă minunată
culcate la pământ de un plug îmi tăia respirația. Nu
îmi păsa de bani, nu dacă asta însemna să distrugă
tot ce iubeam, toate lucrurile pentru care muncisem o
viață și pentru care se chinuiseră atât de mult, înain‑
tea mea, papa și bunicul meu.
— Nu! am zis categoric. Nu contează ce ofertă are,
răspunsul meu e tot „nu”.
— M‑am săturat să te văd învârtindu‑te în jurul
cozii! a exclamat mama, mijindu‑și ochii. Abia dacă ne
acoperim cheltuielile!
Am strâns din dinți, străduindu‑mă să îmi rețin co‑
mentariile care îmi stăteau pe limbă. Ar fi putut înceta
să ne mai risipească banii pe petrecerile ei nocturne,
în primul rând, iar în al doilea rând ar fi putut lucra.
Să supravegheze fabrica, așa încât să reducem din
cheltuieli, sau să ajute la dezvoltarea unui nou par--

teneriat cu o fabrică de detergenți, ca să pot elimina
asta de pe lista mea cu idei de extindere a mărcii
Duval. Cu noul parfum la care lucram și cu sezonul tu‑
ristic care începea, mi‑ar fi prins bine ajutorul ei. Dar
draga de mama lucra cel mai bine de pe un șezlong, cu
un pahar în mână, dând ordine unei menajere pe care
nu ne‑o permiteam.
— Sunt pe cale să obțin ceva extraordinar, maman.
Tocmai am descoperit o combinație de…
— Ești exact ca tatăl tău, m‑a întrerupt ea, dând
din mână. Plină de idei și promisiuni care nu fac decât
să ne coste și mai mult.
Un val de furie mi‑a urcat în obraji. Tata fusese plin
de speranțe și de năzuințe și crezuse în viitorul nostru,
iar eu eram la fel. Eram visători, eu și papa, dar și har‑
nici și pasionați – calități pe care maman nu putea și
nici nu încercase vreodată să le înțeleagă. Dragostea
ei pentru cărți și pentru grădinărit se ofilise odată cu
băutura, chircindu‑se, la fel ca frunzele de floarea‑soa‑
relui din grădina noastră.
„Și tu ești atât de plină de ranchiună”, am vrut să îi
spun. În schimb, am strâns iar din dinți, încercând să mă
calmez. Întotdeauna scotea tot ce era mai rău din mine.
S‑a auzit clopoțelul atârnat de ușa biroului, apoi
Natalie și‑a ițit capul.
— O să închid eu, a zis ea, discretă, ca de obicei.
Privirea lui maman s‑a îndreptat spre Natalie,
uitându‑se la rochia ei înflorată și la părul argintiu
elegant, care îi atingea umerii. Când s‑a întors din nou

înspre mine, maman avea buzele încleștate, de parcă
mâncase ceva acru. Niciodată nu o plăcuse pe Natalie,
iar antipatia ei crescuse cu anii.
Natalie i‑a zâmbit grațios, în felul ei mereu ferme‑
cător, de parcă nu observase nimic, și a închis ușa bi‑
roului, ca să avem intimitate.
— Mai am nevoie de puțin timp, maman, am zis, în‑
cercând să nu pară că implor. O să îți dovedesc că de
data asta o să meargă, iar apoi nu va mai trebui să vin‑
dem. Sunt foarte aproape.
Și‑a dat ochii peste cap.
— Îți pierzi vremea. Știi la fel de bine ca mine că
piața se diminuează. Acum se fabrică tot mai multe
parfumuri sintetice. În curând, câmpurile noastre cu
flori nu vor mai fi recoltate și vor fi lăsate să putre‑
zească, iar apoi nimeni nu va mai plăti prețul pe care
îl merităm.
Uram să discutăm despre asta, despre probabili‑
tatea ca partea artizanală a industriei să dispară și,
odată cu ea, meșteșugul nostru și toată frumusețea pe
care o oferea lumii. De câte ori asistenții mei de la fa‑
brică abordau subiectul, îi opream repede. Îmi strica
bucuria muncii și îmi frângea puțin câte puțin sufle‑
tul. Nu puteam să îmi închipui o lume formată doar
din chimicale și plastic și mâncare semipreparată.
Totul fals. Chiar nu mai interesa pe nimeni esența na‑
turii, adevărata frumusețe și viața trăită așa cum tre‑
buie? Nu voiam să mă gândesc cum ar fi fost pentru
papa să prindă această lume nouă. Într‑un fel, eram

bucuroasă că nu mai era aici, să vadă.
Mi‑am frecat tâmplele.
— Maman…, am dat să spun, însă a ridicat mâna,
întrerupându‑mă.
— Ai timp, până la sfârșitul anului, să îți creezi noul
parfum și să îl lansezi apoi în primăvară. Deja am vor‑
bit cu Lucien despre asta și a fost de acord. Dacă până
vara viitoare nu vedem vreo creștere a vânzărilor, ne
vom întâlni cu avocatul nostru și cu domnul Lever.
Am zâmbit.
— Până vara viitoare îi voi spune lui Michael Lever
ce poate face cu toate lirele lui britanice.
Cum aveam să mă descurc cu Lucien era o cu totul
altă poveste.
*
Am respirat ușurată odată ce mama a plecat. Aveam
timp să termin câteva lucruri, până să închidem, și
îmi promisesem să nu petrec toată seara muncind. De
câteva luni încercam combinații noi de parfumuri, pe
care mi le notam asiduu. Lucram până la miezul nop‑
ții, până mă dureau tâmplele și începea să mi se pară
că rozmarinul miroase ca pietrișul. Nasul meu avea
nevoie de o pauză. Eu aveam nevoie de o pauză.
Telefonul mi‑a întrerupt gândurile.
Mi‑am șters mâinile de o cârpă, m‑am întins spre
receptor și l‑am sprijinit pe umăr.
— Duval, bună seara!
— Bună seara, se poate, vă rog, să vorbesc cu dom‑

nișoara Sophie Duval?
Un accent american discret a plutit în eter. Am tre‑
sărit. Cunoșteam vocea aceea.
— Oui, eu sunt Sophie Duval. Cu ce vă pot ajuta?
— Sophie, sunt Grace Kelly. Ne‑am cunoscut ieri, când
m‑am refugiat în magazinul tău. Sper că îți amintești.
Cum aș fi putut să uit? Când întâlneai una dintre
cele mai faimoase femei din lume, nu prea aveai cum
să uiți.
— Da, Grace, desigur! Mă bucur să te aud!
— Am în mână cartea ta de vizită, și are un miros
minunat! a exclamat ea, râzând ușor. Desigur, doar
ești parfumier.
Și‑a dres vocea, de parcă și ea era un pic emoționată.
Am încercat să‑mi amintesc când îi dădusem cartea de
vizită. Nu mai țineam minte…
— Scuze, a continuat, nu știu de ce sunt emoțio‑
nată. Câteodată mă simt ca o americancă prostuță în
orașul acesta. Franțuzoaicele arată atât de elegant, în‑
tr‑un mod natural!
Sinceritatea ei m‑a făcut să o plac și mai mult.
— Te sun pentru că sora mea, Lizanne, se căsăto‑
rește în curând și mi‑ar plăcea să îi ofer un cadou spe‑
cial. Unul dintre parfumurile tale de lux ar fi perfect,
cred. Ai vreo sugestie?
Am zâmbit, iar pieptul mi s‑a umflat de mândrie.
— Sunt sigură că pot găsi ceva ce i‑ar plăcea, dar
trebuie să știu câteva detalii despre ea.
Grace a făcut o pauză, parcă gândindu‑se.

— Ei bine, Lizanne este atletică. Afectuoasă și pu‑
ternică. Și un pic sălbatică. E cea mai tânără, așa că
mereu obține ce vrea.
— Poți să îmi spui care sunt câteva dintre prefe‑
rințele ei? Vacanța preferată, hainele preferate, amin‑
tirea preferată, eventual? Amintiri, visuri și dorințe,
toate se împletesc cu parfumul. Din moment ce nu pot
să o văd, trebuie să îmi fac o idee despre cine este, așa
încât să pot alege cât mai bine pentru ea.
— Înțeleg, da. Lizanne a făcut și ea actorie. Este dră-
guță și încrezătoare. Amuzantă. Îi plac puloverele ei
vechi din lână și șosetele groase și să se cuibărească
sub o pătură, cu o carte. Niciodată nu ascunde cine
este, nici pentru un minut. Toți ne dorim să putem fi
mai mult ca ea, a adăugat încet. Ea este favorita.
M‑am întrebat dacă nu cumva detectasem în vocea
ei un pic de rivalitate, ca între surori.
— Știu exact ce i‑ar plăcea, am zis, după un moment
de pauză. Când să te aștept?
— Speram… Ai putea să îl livrezi vineri, la hotelul
Carlton? O să mai fiu aici câteva zile, înainte de finalul
festivalului, apoi voi pleca spre Paris, dar nu voi avea
timp să trec pe la buticul tău. Programul meu este în‑
cărcat cu toate evenimentele de presă.
M‑am jenat că presupusesem că va veni la magazin
să îl ia personal. Desigur că nu venea! Doar era Grace
Kelly.
— O să îl aduc chiar eu!
— Da? a exclamat Grace, care părea, în mod evident,

încântată de propunere. Ar fi minunat! Putem să ne în‑
tâlnim în hol, la ora șapte. Ar fi în regulă așa?
— Perfect! am respirat ușurată, incapabilă să‑mi
ascund entuziasmul.
O voi revedea pe Grace, ba chiar voia unul dintre
parfumurile mele!
— Grozav! Abia aștept.
— Grace, scuze, încă ceva!
— Da?
— Ți‑a dat cineva cartea mea de vizită? Aș vrea să
notez în referințele mele.
Nu‑mi venea să cred că fusesem atât de neglijentă
și nu îi dădusem chiar eu o carte de vizită. A râs ușor.
— Nu o să‑ți vină să crezi, dar ți‑l amintești pe fo‑
tograful acela îngrozitor care m‑a vânat până în ma‑
gazinul tău? James Henderson îl cheamă. A fost la o
ședință foto cu mine și prințul, la palatul din Monaco.
L‑am recunoscut imediat, deși el a făcut pe prostul și
a pretins că nu ne‑am întâlnit niciodată. S‑a dovedit a
fi un tip destul de drăguț. Și‑a golit buzunarele, să dea
cuiva un foc, și am recunoscut parfumul din buticul
tău răspândit de cartea de vizită pe care o avea la el.
Și, voilà, cum s‑ar zice!
Am strâns telefonul un pic mai tare. Fotograful acela
îi dăduse cartea mea de vizită? Cum ajunsese el în pala‑
tul din Monaco? Cu ezitare, am zis:
— Așadar, s‑a dovedit a fi de folos.
— Cred că da, a confirmat ea, râzând.
— Mulțumesc, Grace! Voi fi la hotel vineri, cu par‑

fumul perfect pentru sora ta.
Am închis, vibrând de bucurie. Am sărit la rafturi,
să studiez parfumurile. Lizanne Kelly, după spusele lui
Grace, era o fată băiețoasă, încrezătoare și prietenoasă,
dar care, probabil, nu‑și dădea seama că voia să fie
blândă și feminină uneori, chiar un pic exotică. Mi‑am
trecut mâna peste câteva sticle. Nuit Douce. Acela era.
L‑am împachetat frumos, într‑o cutie neagră elegantă,
legată cu panglică argintie, și l‑am pus în poșeta mea.
Mai târziu, când am plecat de la magazin, m‑am în‑
trebat de ce se arătase James Henderson atât de ama‑
bil, încât să‑i dea cartea mea de vizită, din moment ce
fusesem chiar nepoliticoasă cu el. „Să fii parfumier în‑
seamnă să crezi în magie, Sophie. Trebuie să învățăm
să ne încredem în instinctele noastre, să acceptăm că
nu mereu există o explicație practică și să luăm lucru‑
rile așa cum sunt.” Am zâmbit la amintirea cuvintelor
lui papa, mi‑am pus un șal în jurul umerilor, pentru că
aerul era răcoros, și m‑am îndreptat spre casă, în timp
ce orizontul strălucea iluminat de apusul splendid.
6
JAMES
Londra
S
e spune că cine e obosit de Londra e obosit de viață,
așa că m‑am simțit ușurat să constat că, de îndată
ce am coborât din avion, orașul m‑a recucerit cu
farmecul lui învechit și grandios. Era ceva liniștitor
la burnița tulbure și la stângăcia rigidă cu care pri‑
eteni și rude se salutau unii pe alții. Cu toate că îmi
plăcuse atmosfera relaxată, de viață în aer liber, din
Cannes, revenirea în Londra cea bătrână și stator‑
nică semăna cu momentul în care te întorceai la pu‑
loverul de lână preferat, pe care îl purtai mai degrabă
pentru că era confortabil, nu pentru stil, și care era
primul lucru pe care îl căutai după ce îți dădeai jos
cămașa și cravata, la finalul unei zile de lucru. Da,
la Londra era rece. Da, cerul era mai gri decât un
elefant african, dar era acasă. Și era singurul loc din
lume unde puteam să o văd pe încăpățânata, curioa‑
sa, amuzanta mea fetiță.
Doar că nu puteam chiar să o văd, nu cum ar putea

să își vadă fiica orice tată normal. Chiar dacă aveam
pentru ea o cutie cu bomboane franțuzești deosebite,
nu puteam să o văd pe Emily fără să trebuiască să
parcurg mai întâi un complicat labirint de discuții cu
mama ei. Să ai de‑a face cu Marjorie era ca și cum te‑ai
conversa cu un calendar vorbitor: „Nu azi, James. Deja
avem planuri.” „Duminică? Emily are școala de dumi‑
nică. Ar fi trebuit să știi asta deja.” „Mă tem că sâmbe‑
tele nu sunt potrivite.”
Conversațiile noastre urmau o cale bătătorită. Chiar
în timp ce formam numărul de telefon, știam că pla-
nurile mele de a o vedea pe Emily în după‑amiaza aceea
vor fi imediat năruite.
— Nu poți să apari la ușă, pur și simplu, și să te aș‑
tepți să lăsăm baltă totul, ca să poți tu să petreci timp cu
ea, a turuit Marjorie. Dispari în grabă încolo și încoace…
— Se numesc deplasări, Marge. E treaba mea să
dispar. Știrile au tendința să nu se întâmple în funcție
de programul rigid al lui Emily.
— De aceea ai fost un soț imposibil și un tată pe
care nu te poți baza. Emily are nevoie de rutină și de
stabilitate, James. Nu de încă o carte poștală cu „aș
vrea să fii aici”, trimisă de Dumnezeu știe unde. Sin‑
cer, ești exasperant!
Marjorie Loftus (după numele la care revenise) era
fiica unui avocat, lucru care făcea să fie greu să te cerți
cu ea fără să ai impresia că te afli în boxa martorilor.
O spusese atât de des, încât mă așteptam ca replica
„sincer, ești exasperant” să ajungă să fie scrisă pe pia‑

tra ei funerară, când avea să vină vremea. O iubisem
cândva, deși pentru scurt timp. Mahmureala războiului
duce la decizii și la acțiuni bizare. Poveștile de dragoste
nepotrivite erau inevitabile, la fel și copiii care rezultau
din ele. Desigur că făcusem ce era onorabil și mă căsăto‑
risem cu ea, deși amândoi fuseserăm conștienți că nu va
dura. A fost aproape o ușurare când m‑a părăsit pentru
alt tip. Horace. Harvey. Sau cum l‑o chema.
După o discuție foarte concisă, am căzut de acord, în
cele din urmă, că o pot vedea pe Emily miercuri, după
școală. Eu și bomboanele mai aveam de așteptat un pic.
*
Dimineața de luni a venit cu cer senin și cântec de păsă‑
rele, de parcă Londra sfida afecțiunea mea prostească
pentru griul ei confortabil. M‑am simțit neobișnuit de
vesel mergând spre stația Clapham Common, pregătit
să îmi încep naveta spre Fleet Street. Sanders ajun‑
gea întotdeauna devreme, așa că mă așteptam să fie
deja acolo, nerăbdător să își dea verdictul în privința
fotografiilor pe care le lăsasem, la întoarcerea mea din
Franța, în cutia poștală de la birou. El nu era chiar
genul care să vorbească pe ocolite, iar pozele nu erau,
la urma urmei, chiar ce așteptase. Date fiind împre‑
jurările, nu aveam de ce să fiu vesel, dar Londra pu‑
sese în scenă un spectacol impresionant în dimineața
aceea, ca o dansatoare de vodevil acoperită de paiete și
pene, fluturând din evantai.
Stăteam pe partea dreaptă a scărilor rulante, mul‑

țumit să îmi las gândurile să hoinărească prin Cannes,
în timp ce angajații energici din oraș treceau pe lângă
mine, hotărâți să ajungă la birouri cu un minut sau
două mai devreme. Mi‑am dat seama că – îndrăgostit
fiind de scumpa și bătrâna Londra – nu văzusem su‑
ficient din Coasta de Azur și, mai ales, nu o văzusem
destul pe mademoiselle Duval. La fel ca atunci când
un film rupt se rulează și se oprește la jumătatea unei
poze, mă simțeam păcălit – o poveste rămasă suspen‑
dată ispititor într‑o cameră de proiecție. Voiam să știu
cum se termina.
Mi‑am făcut loc în trenul de pe magistrala Northern,
spre Tottenham Court Road, evitând contactul vizual
cu frumoasa brunetă care a coborât la Waterloo îm‑
preună cu bărbatul care șchiopăta. Am fumat două ți‑
gări Pall Mall, citind peste umeri ziarele altor oameni,
înainte să schimb la magistrala Central, spre est,
către Chancery Lane. Naveta era unul dintre puținele
lucruri previzibile din viața mea. Îmi plăceau micile
curiozități ale rutinei. Era plăcut să mă mișc auto‑
mat, să las picioarele să mă ducă unde era nevoie, în
loc să fiu nevoit să consult documente de călătorie,
hărți și indicatoare stradale imposibil de înțeles, cum
făceam foarte des, când eram în delegații în străină‑
tate. Scuipat afară din stația de metrou, de parcă aș
fi fost o cârtiță oarbă, am fost propulsat pe stradă, în‑
tr‑un tsunami de costume și pălării. Am pornit spre
biroul de pe Fleet Street. Mirosurile familiare de
tutun și lac de mobilă m‑au făcut să zâmbesc, în ciuda

nodului din stomac.
De câte ori mă întorceam din delegație, biroul îmi
părea mai mic, iar viața reporterilor și a secretarelor
parcă era și ea micșorată un pic, în timp ce a mea se
extindea într‑un nor de Gauloises, căței și parfumieri
nervoși. Cum puteau suporta să stea acolo zi după zi?
Unde le era simțul aventurii? Un sendviș cu ou în loc de
obișnuitul pate de ficat era o schimbare suficientă pen‑
tru unii, dar nu și pentru mine. Deveneam agitat dacă
stăteam pe loc prea mult timp, iar cu Teddy la biroul
de lângă mine, probabil că era inevitabil ca viziunea
lui despre viață să nu mi se transmită și mie. În timp
ce eu făceam tot posibilul să uit de război, Teddy pre‑
fera să vorbească despre el. „Faptul că am venit acasă
întregi e un semn”, zicea el, „că viața ar trebui trăită
din plin, nu doar acceptată – ferească Domnul! – și de‑
testată în secret.” Teddy avea un fel de a spune exact
ce era nesecar ca să‑mi atingă conștiința.
— ’Neața, Jim!
— ’Neața, Walsh!
Mi‑am aruncat haina pe spătarul scaunului și am în‑
ceput să îmi verific calendarul programărilor. Era gol.
— În ce toane e? am întrebat, aplecându‑mă într‑o
parte, ca să îl văd pe George „Buldogul” Sanders pa‑
trulând prin biroul lui.
— Proaste, mi‑a șoptit Walsh, tocmai când Sanders
deschidea ușa biroului.
— Henderson! a mugit el peste șirurile de birouri.
M‑am ridicat, uitându‑mă surprins spre Walsh, care

încă arăta groaznic. Stridiile alea stricate chiar îl afec-
taseră. Era vizibil mai slab, avea cearcăne vineții sub
ochi, iar părul îi părea ușor slinos.
— Ești sigur că ar fi trebuit să vii aici? Arăți ca naiba,
și o spun în cel mai drăguț mod posibil!
— Henderson, acum! a strigat Sanders din nou, iar
fața i s‑a înroșit un pic.
Walsh a ridicat din umeri și mi‑a urat baftă. Am in‑
trat în biroul lui Sanders, cât de relaxat am putut.
— ’Neața, șefule!
— Ce naiba s‑a întâmplat cu tine? a lătrat când m‑am
așezat pe scaunul din fața lui, la biroul din lemn de tec
îndeajuns de îngust, încât să îl simt pe Sanders neplă‑
cut de aproape, suficient de aproape, de fapt, cât să îmi
poată trage un pumn.
— Șefu’?
— La Cannes!
Cu Sanders nu știai niciodată dacă întrebarea lui
necesita un răspuns sau dacă trebuia să taci și să îl
lași să vorbească. Am presupus corect. De data aceea,
era ultimul tip.
— Mai întâi, ratezi spectaculos poza valoroasă cu
Kelly sosind la festival, iar apoi îmi dai astea?!
A împins spre mine fotografiile cu Grace Kelly și
prințul Rainier. Eram chiar mândru de ele, mulțumit
că prinsesem câteva dintre cele mai sincere momente de
relaxare dintre cele în care pozaseră: miss Kelly aran‑
jându‑și părul, prințul îndreptându‑și cravata.
— A cui a fost ideea asta imbecilă?

— A editorului de la Paris Match, am explicat. Un
francez strașnic, pe nume Pierre Galante.
Accentul meu franțuzesc exagerat, când i‑am pro‑
nunțat numele, a fost o nepotrivită încercare de a glumi.
Sanders s‑a încruntat, evident, fără chef de glume.
— Soția lui e Olivia de Havilland. Actri…
— Știu cine e.
— Desigur că știi. În fine, se pare că Galante și
de Havilland au pus la cale întâlnirea dintre Kelly și
prinț, după ce au întâlnit‑o în tren, de la Paris la Nisa.
Revista își dorea o abordare a festivalului care să fie
atrăgătoare în Franța, dar și în străinătate. În Ame‑
rica, mai exact. Să profite de vedeta de la Hollywood.
Cam așa ceva.
Sanders și‑a frecat de buze dosul palmei, după ce a
golit o cană de cafea.
— Și cine naiba e acest prinț Raymond? Nu știam
că Franța are un prinț.
— Rainier, l‑am corectat, imitând pronunția pe
care o auzisem în Monaco. Este prințul de Monaco, de
fapt. E principat. Ca Vaticanul, am precizat și am luat
una dintre poze ca să i‑o arăt mai bine. A fost al nai‑
bii de ciudat! După cum zicea tipul care m‑a dus cu
mașina la palat, prințul n‑a mai cunoscut nicio ame‑
ricancă până acum. Cred că n‑avea nici cea mai mică
idee despre ce să îi spună.
M‑am gândit și eu în acea clipă la asistentele din
America pe care le cunoscusem în război. Dacă aș fi
avut câtuși de puțin minte, aș fi cerut‑o de nevastă pe

una dintre ele și m‑aș fi dus acasă la o cină caldă și la
sărutări fierbinți, în loc de resturi de mâncare și frig.
Dar viața mă aruncase într‑o altă direcție.
Sanders însă nu prea mă asculta. Frunzărea iritat
pozele risipite pe biroul lui.
— De ce e îmbrăcată Kelly cu draperiile bunicii?
Arată ridicol. Părul îi stă ca naiba. Până și eu îmi dau
seama, iar eu sunt bărbat.
Am aprins o țigară, oferindu‑i și lui Sanders una, ca
pe o ramură de măslin. A refuzat‑o. Deja știam că dis‑
cuția nu se va termina bine.
— Întâlnirea cu prințul a fost pusă la punct într‑un
timp scurt, am explicat. În dimineața aceea, a fost o
pană de curent la hotelul ei. Nu a putut să‑și aranjeze
părul cum trebuie sau să își calce rochia pe care plănu‑
ise să o poarte. Cam așa ceva.
Sanders a dat din mână, plictisit de dilemele de
modă ale lui miss Kelly.
— Pari să știi al naibii de multe despre ea!
— Sunt un bun ascultător.
A râs sarcastic și s‑a ridicat, iar picioarele scaunu‑
lui au scrâșnit pe podea, strepezindu‑mi dinții.
— Ești plătit să fii un bun fotograf, Jim, nu un bun
ascultător.
A oftat și și‑a trecut mâinile prin păr.
— Și Kelly? A fost impresionată de prințul ăsta?
— Nu cred că putea să îi pese de el mai puțin, sincer
să fiu, șefule. Am avut impresia clară că ar fi preferat
să fie la Cannes, cu actorul acela francez, cu care e ea

prietenoasă. Aumont?
— Și, desigur, nu ai nicio poză cu ea și el?
Am scuturat din cap.
Sanders s‑a aplecat, punând palmele pe birou. Mi‑
rosul rânced de transpirație, de la cămașa‑i care evi‑
dent avea nevoie să fie spălată, mi‑a umezit ochii.
— Iisuse, Jim! Am vrut covor roșu și diamante, bârfe
și glamour hollywoodian, nu aiureala asta formală și
bățoasă, cu un prinț de care n‑a auzit nimeni vreodată.
Arată ca o pereche de ostatici lăsați să se plimbe o zi prin
parc, a constatat, apoi a împins pozele spre mine. Îmi
pare rău, Jim! Nu ești un tip rău sau un fotograf prost,
dar, sincer, nu știu ce e cu tine în ultima vreme. Orice ar
fi, nu mă ajută să vând afurisitele astea de ziare!
A oftat și s‑a lăsat pe scaun. Știam ce urmează.
— O să te plătesc până la finele săptămânii.
Am tras lung din țigară.
— Așadar, gata?
— Gata, a aprobat el.
A sunat telefonul. Mi‑a făcut semn să mă car, ridi‑
când receptorul.
Până aici îmi fusese deci. Nici măcar Grace Kelly
și un prinț nu reușiseră să mă salveze de data asta.
M‑am strecurat înapoi la birou și m‑am lăsat pe scaun.
— Ei bine? m‑a întrebat Walsh, rezemându‑se de
spătarul scaunului, cu stiloul proptit după ureche și cu
talentul și ambiția radiind din el.
Am făcut un gest de tăiere a gâtului.
— Până aici mi‑a fost.

— Pe bune? s‑a mirat, aruncând o privire spre bi‑
roul lui Sanders. Ce a zis?
— Că pozele mele cu Kelly și prințul arată ca o criză
cu ostatici.
Mi‑am dat seama că Walsh ar fi vrut să râdă, dar
era suficient de diplomat să se abțină până mai târziu,
când avea să ajungă la pub.
— Îmi pare rău!
— Și mie.
Zece ani încheiați abrupt. Pur și simplu.
— Poate că e momentul pentru o schimbare. Lucrea-
ză mai mult la chestiile alea artistice cu peisaje, des‑
pre care vorbești mereu. Poate că ți‑a făcut un serviciu.
Am apreciat încercarea de a vedea partea bună din
nenorocirea mea, dar, în toți anii de când îl cunoșteam
pe Sanders, singurele servicii pe care le făcuse fuse‑
seră strict pentru el însuși.
O liniște neobișnuită s‑a lăsat peste birou cât mi‑am
strâns cele câteva lucruri: o poză cu mine și Walsh în
uniformă, o poză cu Emily bebeluș, un exemplar uzat
din Moby Dick, la care citeam de doi ani și nu trecusem
nici de jumătate, un bliț vechi, de la primul meu apa‑
rat de fotografiat de presă. Nu erau prea multe, având
în vedere cât timp petrecusem la ziar.
Am plecat fără să simt nimic. Fără regret. Chiar și
fără portofel, iar apoi a fost cam ciudat când m‑am în‑
tors după el, o clipă mai târziu, și a trebuit să îmi iau
rămas‑bun din nou.
— Vă zic au revoir, nu adio! am spus, repetând cu‑

vintele pe care le folosisem câteva minute mai devreme.
Înainte să închid ușa după mine, deja băteau la ma‑
șinile de scris.
În mod normal, ar fi trebuit să mă duc direct spre Ta‑
misa, cu pietre în buzunare, dar m‑am îndreptat spre
casă, cu un surprinzător sentiment de resemnare. Când
am scotocit prin buzunar după mărunt pentru ziarul
de seară, degetele mele au găsit cartea de vizită a lui
Sophie. Duval era scris cu litere negre italice, pe partea
din față. Eram pe cale să arunc cartea de vizită la coșul
de gunoi, când ultimele rămășițe de parfum și aminti‑
rea expresiei din ochii ei m‑au făcut să mă opresc. Am
băgat bucata de carton la loc în buzunar. Nu eram sătul
de Londra sau de viață. Pur și simplu, eram sătul să
fiu singur.
Apusul din seara aceea a fost la fel de frumos ca pa‑
harul de rosé pe care îl abandonasem într‑un restaurant
din Cannes, să alerg după Grace Kelly, o vânătoare care
mă condusese la o mică parfumerie și la o femeie intere‑
santă, care mă fermecase mai mult decât starurile de la
Hollywood. Și atunci mi‑am amintit. Încă aveam o poză
a domnișoarei Duval, așteptând să fie developată.
7
SOPHIE
Cannes
D
imineața de vineri m-a găsit patrulând prin fața
oglinzii. În ultimele zile mă gândisem la puține lu‑
cruri în afară de întâlnirea cu Grace; ce să spun,
ce să port. Când s‑a lăsat seara, m‑am îndreptat spre
hotelul Carlton, forțându‑mă să fiu calmă și să par re‑
laxată, să fiu încrezătoare în parfumul ales și în mine.
Odată ajunsă înăuntru, am privit în jur, la elegantul
decor cu marmură și lambriuri din lemn, draperii din
catifea și aranjamente florale înmiresmate. Am scanat
fețele turiștilor care se învârteau pe acolo, dar Grace nu
se vedea. Am stat lângă recepție vreo zece minute, dar
tot n‑a apărut. M‑am dezumflat un pic. Poate că uitase.
Mă gândeam să îi mai dau douăzeci de minute – era un
star de cinema, la urma urmei, și avea întâlniri –, iar
dacă nu apărea, aveam să îi las pachetul la recepție.
În timp ce mă uitam în jur, privirea mi s‑a oprit
la restaurant. Poate că a vrut să spună că o voi găsi
acolo? M‑am îndreptat spre podium, unde m‑a întâm‑

pinat maître.
— Bună seara, madame! Aveți rezervare? m‑a între‑
bat, în timp ce își așeza degetul înmănușat pe registru.
— Nu chiar.
Buzele bărbatului s‑au strâns, dar am continuat.
— Mă întâlnesc cu cineva aici. Miss Grace Kelly.
Mă așteaptă.
Și‑a îngustat privirea suspicios, până când sprânce‑
nele i s‑au unit.
— Iar numele dumneavoastră este?
— Sophie Duval. Miss Kelly m‑a rugat să aduc un
cadou pentru nunta surorii ei.
Și‑a trecut degetele ostentativ peste lista de nume
scrise cu grijă în registrul de rezervări, o dată, de două
ori, iar a treia oară fruntea i s‑a încrețit și buzele i s‑au
strâns. În cele din urmă, a zis:
— Îmi pare rău, madame, dar, dacă numele dum‑
neavoastră nu apare pe această listă, nu vă pot lăsa să
intrați. Înțelegeți.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de jenă și dez‑
amăgire. Aveam să las parfumul la recepție și să îmi
văd de treabă. Am scos din poșetă pachețelul elegant.
— Sophie, tu ești?
Grace a apărut de după maître.
— Tocmai mi‑am dat seama că s‑ar putea să nu te
lase să intri, dacă nu ți‑am trecut numele pe listă. Din
fericire, tocmai ai sosit!
A întins o mână acoperită de o mănușă neagră din
mătase, de operă, care se îngusta spre cot.
— Mă bucur să te revăd!

Grace arăta uimitor, într‑o rochie neagră Oleg Cas‑
sini, cu părul perfect coafat, tuns până la bărbie. Eram
bucuroasă că îmbrăcasem una dintre cele mai bune ro‑
chii ale mele, deși nu era nici pe departe la fel de ele‑
gantă ca a ei. Dar cine a fost vreodată la fel de elegantă
ca Grace Kelly?
I‑am luat mâna.
— Plăcerea e a mea, Grace!
Privirea i‑a coborât pe pachetul din mâna mea.
— Acela este pentru mine?
— Cadoul pentru sora ta. Sper să îi placă.
— Sunt sigură că o să‑i placă. Chiar și ambalajul
este frumos!
A luat cutia cu Nuit Douce și și‑a trecut degetele
peste fundița din satin.
— Lui Lizanne o să‑i placă. Referitor la plată, o să tri‑
mit un curier la buticul tău mâine, dacă este în regulă?
— Desigur.
M‑am bucurat când am văzut fața strălucitoare a
lui Grace. Ea era mulțumită, iar eu, în schimb, eram
emoționată. Deși entuziasmul îmi provoca fluturi în
stomac, eram și îngrijorată. Dacă nu îi plăcea parfu‑
mul? Să alegi un parfum pentru altcineva putea fi o
impertinență, mai ales fără să cunoști persoana. Cine
știe cum era, de fapt, acea persoană? Cheia descoperirii
parfumului perfect era să scoți la suprafață natura se‑
cretă a cuiva. Mi‑am alungat din minte îndoiala, mus-
trându‑mă că mă îndoiam de instinctele mele.
— Spune, Sophie, vrei să bei ceva cu noi? mi‑a pro‑

pus Grace. Mi‑ar plăcea foarte mult să îți mulțumesc
pentru că m‑ai ascuns în buticul tău în ziua aceea, iar
acum, pentru asta, a zis, ridicând cutia cu parfumul și
zâmbind încurajator. O, vino! Te rog! Sunt plictisită de
toată vorbăria bărbaților, să fiu sinceră, s‑a aplecat ea
și mi‑a mărturisit cu vocea coborâtă. Mi‑ar prinde bine
o fată cu care să bârfesc.
Am ezitat. Să socializez cu starurile de la Hollywood
era dincolo de nivelul meu de confort, dar n‑am putut
să rezist privirii poznașe a lui Grace.
— Ei bine, dacă e așa, oui, aș fi încântată. Mulțumesc!
— E în regulă, Charles, a zis Grace, îndreptând spre
maître o privire care putea topi gheața. E cu mine.
El s‑a fâstâcit, îndreptându‑și papionul și dându‑se
la o parte.
Am urmat‑o pe Grace, încercând să nu mă holbez
la felul în care rochia ei se legăna în timpul mersului
și să mă concentrez pe frumoasele ferestre aproape în
întregime din sticlă, care dădeau spre sud, spre golf.
Când ne‑am apropiat de masa lui Grace, am tresărit.
Câțiva domni îmbrăcați impecabil, în costume de vară,
râdeau și vorbeau, savurându‑și cocktailurile scumpe
de la renumitul bar Carlton. Se pare că întrerupeam o
întâlnire privată. Regretând impulsivitatea care nu mă
caracteriza, am rămas stingheră la marginea mesei, aș‑
teptând ca Grace să îmi arate unde să mă așez.
— De ce nu stai aici, lângă mine? a propus Grace,
bătând cu palma pe locul de lângă ea, iar eu m‑am
așezat recunoscătoare. Ea este Sophie Duval, a zis și

a gesticulat amplu spre mine. Ea este cea despre care
v‑am spus că m‑a ascuns de fotograful acela enervant.
Are o mică parfumerie, iar creațiile ei sunt, pur și sim‑
plu, divine. Tocmai mi‑a adus un cadou pentru suri‑
oara mea. Cred că ar trebui să îi mulțumesc cum se
cuvine, cu șampanie, ce ziceți?
— În onoarea ta! a zis un domn, luând o înghiți‑
tură din paharul lui cu martini. Aduceți‑i doamnei un
pahar!
Ceilalți au zâmbit și au aprobat, în timp ce un os‑
pătar a pus o cupă de șampanie în fața mea. Grace era
sociabilă și încrezătoare cu prietenii ei, destul de dife‑
rită de femeia blândă pe care o văzusem în magazinul
meu și cu care vorbisem la telefon.
După ce șampania a fost pusă în cupă, s‑a aplecat
spre mine și a zis, șoptind pe un ton conspirativ:
— Lizanne m‑ar omorî să știe că am numit‑o „suri‑
oara mea” în public, mai ales în fața unui director de
studio și a lui Hitch.
A râs jucăuș, iar eu am fost uimită de șarmul ei.
— Nu îi vom spune surorii tale, am răspuns zâmbind.
Apoi am procesat ce spusese.
— Hitch? Adică Alfred Hitchcock?
— Chiar el.
Am scanat fețele celor patru bărbați de la masă. Era
chiar acolo, cu nasul acvilin, chelie, durduliu și jovial,
cu obrajii plini de pete roșii date de băutură și de râs.
Nu‑mi venea să cred. Stăteam alături de lumea bună
de la Hollywood, iar eu nu mă potriveam deloc acolo.

M‑am uitat în jos la rochia mea simplă, albă, din in, le‑
gată la talie cu o eșarfă albastră, la pantofii mei cu toc
eleganți, dar simpli.
Grace a pus sticla cu parfum pe masă.
— Te deranjează dacă îl încerc eu mai întâi? Nu o
să‑i spunem nici asta lui Lizanne!
Mi‑a făcut cu ochiul, într‑un fel jucăuș.
— Te rog! Se numește Nuit Douce. Mirosul evocă
atingerea blândă a unei nopți mediteraneene calde.
Toate ingredientele sunt de pe dealurile din apropiere
de atelierul meu din Grasse. De fapt, este unul dintre
preferatele mele.
Am simțit cum neliniștea mi se risipește, iar picioa‑
rele mi se relaxează, descriindu‑i florile diverse pe care
le cultivam și cum le recoltam. Aceea era lumea mea,
una în care mă mișcam liber și cu încredere.
A deschis cutia cu monogramă și a scos capacul mic
al sticlei dinăuntru. Un zâmbet blând i‑a apărut pe
buze, când a inhalat parfumul. A făcut ochii mari. A
inhalat din nou, mai profund, de data aceea. După o
clipă, a închis ochii.
— Este… este… e perfect. Are ceva aproape… viu.
Simt un iz de mare. Stau sub stele, pe un iaht legat
de un chei din Mediterana, simt mirosul trandafirilor
adus de briză.
A deschis ochii.
— Sophie, tu ai un har!
Capul mi se învârtea de mândrie.
— Ești foarte drăguță! Am crescut printre flori și

parfumuri. Papa m‑a învățat tot ce știu.
— Trebuie să mirosiți! a izbucnit Grace și a pasat
prețioasa sticluță în jurul mesei. Dacă nu cumpărați
ceva de la Duval pentru soțiile și iubitele voastre, îna‑
inte să plecați din Cannes, nu garantez pentru inteli‑
gența voastră!
Toți au râs și au dat sticluța de la unul la altul, apreci‑
ind parfumul cum se cuvine, după ce îl miroseau. Mi‑am
închipuit cât de mândru ar fi fost papa. Ar fi sărbătorit
cu o carafă de rosé, pe terasa dintre câmpurile noastre,
apoi am fi vorbit despre un milion de feluri în care să fo‑
losim oportunitatea aceea, pentru a ne promova numele
și reputația. Mai presus de toate, i‑ar fi plăcut să o cu‑
noască pe Grace. Ea era întruchiparea a tot ce admira el
la cineva: elegantă, blândă, entuziastă.
— Văd pahare goale la toată lumea. Ce ziceți de
încă o sticlă de șampanie?
Un bărbat remarcabil, care fusese prezentat drept
Jean‑Pierre și care nu își lua ochii de la Grace, a făcut
semn spre ospătar.
— Ce idee minunată, dragă! a zis Grace, cu ochii
sclipindu‑i ca bijuteriile. De fapt, de ce nu rămâi să
mănânci cu noi, Sophie? Nu trebuie să pleci repede,
doar dacă nu ai alte planuri, desigur!
Nu aveam planuri. Rar aveam, doar când Lucien in‑
sista să merg cu el la vreo petrecere extravagantă sau
la vreo cină de afaceri. Suna bine să am un program
doar al meu, măcar o dată.
— Ar fi minunat!
De data aceea, nu mi‑am reținut zâmbetul. În timp
ce ospătarul umplea paharul cu Dom Perignon, un val
de bucurie mi‑a urcat în gât și mi‑am reprimat porni‑
rea de a izbucni în râs. Se întâmpla rar să las garda jos
și niciodată nu mă răsfățam cu prea multă șampanie,
dar seara aceea era specială. Deja știam că era o seară
pe care nu o voi uita.
Când Nuit Douce a ajuns la Alfred Hitchcock, sprân‑
ceana i s‑a arcuit a surpriză.
— Ar trebui să te dai cu el la filmări, Gracie. O să ai
nevoie de el, să îl seduci pe prinț. I‑ar prinde bine un
pic de afrodiziac, să îl stârnească.
Grace s‑a aplecat spre mine, să îmi explice.
— Vrea să spună că personajul meu se îndrăgos‑
tește de un prinț, într‑un film în care voi juca mai târ‑
ziu, toamna aceasta. Se numește Lebăda. Dragul de
Hitch nu îl regizează pe acesta, așa că face comentarii
derizorii despre el de câte ori are ocazia. Păcat, sincer!
Este regizorul meu preferat, de departe, a spus și i‑a
făcut cu ochiul. Nu‑ți face griji, Hitch, dragă! O să mă
îmbăiez în el și o să‑l stârnesc pe prinț.
Toți au izbucnit în râs.
— Ei bine, avem parfum destul, dacă o să ai nevoie,
am zis, relaxându‑mă sub influența șampaniei, a compa‑
niei și a minunatelor aprecieri ale muncii mele.
Mă simțeam amețită să am o nouă prietenă în Grace.
Avea un fel natural și elegant de a mă face să mă simt
bine‑venită. Am presupus că făcea asta pentru oricine

ajungea în compania ei.
Ne‑am ospătat cu tocană de pește și chiftele de crab
și cu peștele zilei gătit în stil provensal. În încheiere,
ne‑au servit desertul meu preferat, clafoutis* cu pere
și alune. Când a fost deschisă a șasea sticlă de șampa‑
nie, mă simțeam atât de amețită, că puteam pluti. În‑
cetasem să‑mi fac griji în legătură cu partea mea din
nota de plată și cu faptul că rochia mea nu era creată
de vreun designer sau că eram singura persoană de la
masă care nu avea vreo legătură cu Hollywood. Toți fu‑
seseră atât de drăguți și de amuzanți și plini de viață,
încât uitasem de obișnuita‑mi rezervă și râsesem îm‑
preună cu ei.
— Grace, a fost o seară minunată! am zis și am
strâns‑o de mână. Îți mulțumesc pentru invitație.
— Sper să ținem legătura, mi‑a răspuns zâmbind.
Am impresia că o să mai vreau parfumuri de la tine.
Un alt val de bucurie mi‑a umplut pieptul.
— Mi‑ar plăcea asta foarte mult!
— De fapt, îți dau adresa studioului.
A căutat prin poșetă o bucată de hârtie și un stilou
și a notat repede adresa Studiourilor MGM din Califor‑
nia. Ospătarul a adus nota, iar Hitch a luat‑o repede, a
scos un teanc de bani din portofel și a înapoiat‑o ospă‑
tarului. Am dat la o parte paharul meu cu șampanie,
* Desert tipic din Limousin, zonă centrală a Franței, pen‑

tru care se folosesc diverse fructe de sezon (n. red.).
din care băusem doar jumătate, prea plină să mai pot

lua măcar o picătură. Am fost ușurată că n‑a trebuit să
plătesc partea mea de notă. Masa trebuie să fi costat
sute de franci.
Tocmai atunci am zărit o siluetă familiară, la o masă
din apropierea unei ferestre, în partea din spate a re‑
staurantului. Cunoșteam părul acela negru, ondulat,
forma acelor umeri în sacou. Lucien. Îmi spusese că
avea planuri pentru cina din seara aceea, dar nu men‑
ționase unde sau cu cine. M‑am încruntat, când o fru‑
moasă blondă platinată și‑a pus mâna pe brațul lui. O
înțepătură de gelozie mi‑a stricat cheful de până atunci.
Să mă duc la masa lor? Nu voiam să fac o scenă și, la
fel de bine, putea fi vreo altă verișoară de‑ale lui. Avea
o grămadă.
În clipa aceea, Hitch și‑a dat capul pe spate, râzând
în hohote de vreo remarcă și atrăgându-le atenția altor
clienți din restaurant. Inclusiv a lui Lucien. S‑a întors
să arunce o privire autoritară spre masa americanilor
gălăgioși, când m‑a văzut.
Am fluturat degetele spre el.
Ochii lui s-au făcut mari pentru o clipă, apoi a afișat
cea mai nonșalantă expresie. O văzusem de mii de ori,
când îi saluta pe milionari și pe starurile de cinema
din întreaga lume. Voia să pară degajat și imperturba‑
bil, de parcă era la fel de important ca ei. Într‑un fel,
probabil că era. Am văzut cum s‑a scuzat la masă și s‑a
îndreptat spre mine.
— Sophie? a zis el, ezitând, când și‑a dat seama cu

cine eram. Bună seara tuturor!
— Bună, dragule! El este Lucien Marceau.
Am zâmbit larg, atrăgând o expresie de surpriză
din partea bărbatului care ar fi trebuit să mă cunoască
mai bine ca oricine. Poate că nu zâmbeam suficient de
des sau poate că de vină a fost felul în care mi s‑a îm‑
pleticit un pic limba.
Cei de la masă l‑au salutat pe Lucien, iar el a făcut
conversație politicoasă, un minut sau două, înainte să
îmi ia mâna.
— Văd că aveți o seară frumoasă, dar cred că ar fi
mai bine să o conduc pe micuța doamnă acasă. Îmi dau
seama că ea s‑a distrat mai bine decât mine în seara
asta.
A zâmbit pentru ceilalți, dar am simțit sarcasmul din
vocea lui. Au râs toți, iar eu am roșit. Chiar eram atât
de beată? Mă distrasem, după mult timp, iar la masa
aceea cu nume faimoase nu mă simțisem nici măcar o
dată toantă sau inferioară. Până în clipa aceea. Euforia
pe care o simțisem toată seara a dispărut. Cu obrajii ar‑
zând, am luat mâna lui Lucien și m‑am ridicat, netezin‑
du‑mi fusta.
— Sophie a fost întruchiparea farmecului și un bun
partener de conversație, a zis Grace generoasă. Chiar
cred că petrecerea noastră va fi mai săracă fără ea.
Lucien i‑a zâmbit lui Grace, dar nu mi‑a scăpat sur‑
priza din ochii lui.
— Noapte bună tuturor!
Am forțat cuvintele să iasă, în ciuda limbii împleti‑

cite și a iritării care mă cuprinsese brusc.
— M‑am simțit minunat. Vă mulțumesc încă o dată!
Eu și Grace ne‑am pupat și, simțind încă o urmă de
regret că trebuia să plec, mi‑am luat poșeta. Lucien
m‑a prins de cot și m‑a îndreptat spre ușă.
— Ce faci? a șuierat el. Te îmbeți în fața a jumătate
de Hollywood! Încerci să faci de rușine Duval?
— Doar ți‑am urmat sfatul, am zis și m‑am tras din
strânsoarea lui. Să mă distrez și să uit de responsa‑
bilități, măcar o dată. Presupun că ai vrut să spui să
mă distrez singură, când îți convine ție. Ei bine, poate
că petrecerile tale extenuante nu sunt chiar atât de
plăcute!
Am regretat cuvintele imediat ce le‑am rostit. S‑a
holbat la mine o clipă, uimit, apoi m‑a făcut să ies pe
ușile principale ale hotelului.
— Evident, ai nevoie de somn. Sincer, Sophie, nu
te‑am văzut niciodată așa. Nu știu ce e cu tine.
M‑a însoțit afară, în aerul rece al nopții.
— Ar trebui să te întorci la partenera ta. Ar fi chiar
nepoliticos să o lași să plătească.
— Despre asta e vorba? Nu fi ridicolă! Barbara este
soția unuia dintre cunoscuții de afaceri ai tatălui meu.
M‑a rugat să îi arăt orașul și să o scot la cină, ca pe o
favoare. I te pot prezenta, dacă vrei.
Fața i s‑a îmblânzit.
— Ești frumoasă când ești geloasă, totuși. Știi că te
iubesc doar pe tine.
A întins mâna spre fața mea, dar m‑am ferit, încă

suferind pentru că mă luase de la cina aceea plăcută.
Știam că încerca să mă protejeze, să nu arăt aiurea, și
că eram o prostuță, chiar îngâmfată, dar ceva din ex‑
presia lui – și din felul în care Barbara își pusese mâna
pe brațul lui – m‑a făcut să rămân fermă.
— Plec singură. Noapte bună!
Cu asta, am lăsat un Lucien șocat în fața hotelului
și m‑am îndreptat spre apartamentul meu. Am savu‑
rat liniștea orașului vechi, preferând arhitectura go‑
tică clădirilor noi și ostentative ale lui Lucien, din alte
zone ale orașului. În timp ce urcam străzile acoperite
cu piatră cubică, am revăzut în minte discuțiile pe care
le avusesem cu Grace. Reacția ei la parfum nu putea fi
mai bună. Spusese că aveam un har.
O pătură de stele și sunetul mării m‑au însoțit acasă
în seara aceea. Când am băgat cheia în ușa aparta‑
mentului, ideea unui nou parfum dansa deja prin min‑
tea mea.
POVESTE DE DRAGOSTE PE RIVIERA!
Grace Kelly strălucește la premieră

Preferata tuturor de la Cannes, Grace Kelly, s‑a

bucurat de atenția presei din întreaga lume,
dar ea a avut ochi pentru o singură persoană.
Jean‑Pierre Aumont a fost văzut însoțind‑o pe
miss Kelly la premiera unui film aseară, ținân‑
du‑i fericit capa de blană, în timp ce ea vor‑
bea cu invitații, radiind de eleganță, într‑o
rochie roșie din satin, completată doar de un
șirag simplu de perle și mănuși albe, lungi, cu
broderie anglaise.
În ciuda zvonurilor potrivit cărora miss Kelly
ar avea o relație cu designerul de modă rus Oleg
Cassini, despre care se spune că i‑ar fi tri‑
mis actriței zilnic câte un buchet de tranda-
firi roșii, până când ea ar fi acceptat să ia
cina cu el – și care pretinde că ar fi creato‑
rul „imaginii Grace Kelly” –, se pare că Grace
ar fi căzut pradă farmecelor francezului, sub
cerul înstelat al Rivierei. Se zvonește că vor
merge împreună la Paris, după Cannes.
Nici măcar prințul Rainier al III‑lea de Mo‑
naco, unul dintre cei mai râvniți burlaci ai
lumii, nu pare să fi reușit să îi distragă atenția
lui miss Kelly de la prietenii ei de la Hollywood.
8
JAMES
P
rimăvara, Londra este un loc frumos, chiar și fără
siguranța unui serviciu cu ajutorul căruia să îți
poți plăti facturile. Am sunat câțiva vechi priete‑
ni, sperând că cineva ar putea găsi ceva de lucru pen‑
tru mine, măcar cât să mă ajute să supraviețuiesc.
Am primit obișnuitele răspunsuri: „Îmi pare foarte
rău, bătrâne!” „Ce ghinion teribil!” „Sunt sigur că o
să apară ceva.” Dar un lucru era sigur: până să apară
ceva, nu aveam de lucru și nu aveam noroc. Totuși,
eram minunat de liber, cu o rolă de film neterminată
și cu soarele senin care mă ispitea afară.
Cum isprăvisem de vânat starlete de la Hollywood,
mi‑am îngăduit plăcerea de a ceda pornirilor creative
și m‑am pus să hoinăresc prin zonele verzi ale Londrei.
M‑am învârtit prin Hyde Park și prin Regent’s Park,
fotografiind pomii înfloriți, norii reflectați în lacuri și
siluetele clădirilor turistice. În ultima vreme, fusesem
atât de concentrat să fac „fotografia minutului”, încât

uitasem ce înseamnă să te oprești să admiri frumuse‑
țea lucrurilor obișnuite. Nu era nevoie de rochii couture
sau de o armată de stiliști. Natura chiar știa cum să
facă impresie. La fel ca mugurii copacilor și ca florile
fragede de primăvară, care se iveau din pământ, am
avut un sentiment de renaștere, am simțit că am un
scop. Poate că Sanders chiar îmi făcuse un serviciu.
Poate că de acum voi înceta să sar de la o delegație la
alta și mă voi gândi la ce voiam să fac, de fapt, cu viața
mea. Aveam treizeci și cinci de ani. Viața se scurgea,
iar eu eram în pericol să rămân în urmă.
Dar o dimineață ploioasă, la două zile după ce
Sanders mă concediase abrupt, m‑a ținut înăuntru. Ca
să îmi distrag atenția, cât timp așteptam ca Emily să
termine orele, am decis să mă joc în camera obscură im‑
provizată și să developez unele fotografii recente, să văd
dacă eram la fel de bun pe cât încercasem să mă conving
că eram. Am acoperit fereastra mică de la baie cu o pă‑
tură ecosez și am îndesat ziare în spațiile din jurul to‑
cului. Speram să am propriul studio, într‑o bună zi. La
urma urmei, erau unele avantaje să nu mai fiu căsăto‑
rit cu femeia care considera că pierd „vremea cu chimi‑
calele alea urât mirositoare”. Marjorie nu vedea rostul
fotografiei, al artei. Ea vedea doar timp pierdut și pe‑
reți decorați, fără gust, cu amatorisme. Eu mă imagi‑
nasem adeseori într‑o mansardă din Manhattan. Sau
într‑o casă rustică în Scoția, sau poate că mi se potrivea
o vilă pe dealurile din Monaco.
Am pregătit trei tăvi cu substanțe: revelatorul, baia

de stopare și fixatorul. Pe întuneric, am urmat pașii
procesului, am scos filmul din aparat, derulându‑l cu
grijă și punându‑l în prima tavă. Am estimat timpul de
developare la vreo șapte minute, agitând substanța la
fiecare treizeci de secunde. Am mutat filmul din tavă în
tavă, totul după instinct, până am știut că e gata, apoi
l‑am atârnat pe sfoara de deasupra căzii, la uscat.
Era ceva ce îmi plăcea în mod special la alchimia fo‑
tografiei: magia pe care o simțeai privind cum imagi‑
nea apare de sub lumina slabă; mă fascinase de când
eram copil și stăteam lângă tata, încremenit. Bătrânul
meu fusese primul care îmi trezise dragostea pentru fo‑
tografie. Niciodată nu mă înțelesesem prea bine cu el,
cel puțin nu în felul în care o fac de obicei băieții cu tații
lor, fiind foarte apropiați, cei mai buni prieteni. Bătrâ‑
nul meu fusese mai degrabă un străin care se mutase
în casa noastră și care nu prea știa ce face acolo. Apa‑
ratele de fotografiat și fotografia erau legătura noastră.
Singurul lucru care arăta că eram înrudiți în vreun fel.
Mi‑am întors atenția la ce făceam și am tăiat nega‑
tivul cu Sophie. Un minut în revelator, o cufundare ra‑
pidă în baia de stopare și două minute în fixator. Cu
fiecare etapă, ea devenea mai clară, până când s‑a ivit
complet pe hârtie, iar ceea ce am văzut m‑a făcut să
mă opresc.
Chiar era o fotografie bună.
Foarte bună.
Uimitoare, de fapt.
Lumina era perfectă, filmul alb‑negru aducea un

plus de emoție unui moment care, în realitate, nu era
decât o poză făcută dintr‑un capriciu, atât ca să o ener‑
vez pe ea, cât și să mă amuz. Instinctul de a o poza
se dovedise unul bun. Sophie era frumoasă, dar nu în‑
tr‑un fel obișnuit. Am studiat fotografia câteva minute.
Nu era frumoasă pentru că era perfectă. Era frumoasă
pentru că nu era perfectă. Avea furie în ochii aceia
negri, da, dar era mult mai mult de atât. Confuzie. Su‑
ferință. Îndoială. Pasiune. Ea era un colaj de emoții și
texturi, de lumină și întuneric.
Poate că Walsh avea dreptate, la urma urmei (ca de
obicei). Poate chiar aveam talent pentru portrete. Cu
cât mă uitam mai mult la poză, cu atât îmi doream mai
mult să o cunosc mai bine pe femeia de pe hârtie și să
o fotografiez din nou. Dar cum? O întâlnisem o singură
dată, și nu în cele mai bune împrejurări. Am decis să
îi trimit un exemplar din fotografie, în semn de scuze
pentru insolența mea. Care era cel mai rău lucru care
se putea întâmpla? Să o arunce la coșul de gunoi, iri‑
tată, iar eu să uit de ea.
După ce am făcut câteva copii ale fotografiei, am
mărit una, am mâzgălit data pe spate și am compus o
scrisoare scurtă, la care am adăugat adresa mea și nu‑
mărul de telefon, plin de speranță. Urmând modelul
„Ghidului de viață Teddy Walsh”, m‑am dus direct la
poștă, înainte să mă răzgândesc.
De la poștă, am luat metroul spre Parsons Green și
am ajuns la întâlnirea cu fiica mea, cu o întârziere de
câteva minute. Am sperat ca Emily să mă ierte că rata‑

sem ziua ei de naștere, când va vedea cutia cu bomboane
franțuzești legată cu o panglică galbenă veselă. Era cu‑
loarea ei preferată și o cerusem în mod special, chiar
dacă, fără îndoială, o va interesa doar conținutul cutiei.
Mai mult spre indignarea lui Marjorie, dar și spre încân‑
tarea mea, Emily nu se dădea în vânt după zorzoane și
împopoțonări. Prefera să se cațăre într‑un copac și să‑și
rupă ciorapii, decât să pună fundițe în părul păpușilor.
Stătea la poartă, împingând un vierme cu un băț.
Îndată ce m‑a văzut cotind la colțul străzii, a luat‑o la
fugă spre mine, chițăind de bucurie.
— Tati! Tati! Te‑ai întors!
Am alergat și eu spre ea, cu un imens zâmbet pe
buze, uitând de orice alte lucruri lipsite de importanță.
Cutia cu bomboane a căzut pe jos, când Emily mi s‑a
aruncat în brațe.
Panglica galbenă a ajuns într‑o baltă cu apă de ploaie.
Niciunuia dintre noi nu i‑a păsat.
Eu eram singura surpriză pe care Emily și‑o dorea,
iar ea era cel mai prețios dar.
9
SOPHIE
T
impul petrecut cu Grace și cu prietenii ei aprinsese în
mine o flacără care încă ardea și la două săptămâni
după aceea. Mi‑am dedicat fiecare clipă efortului de
a găsi idei pentru noua linie de parfumuri, inspirată de
Hollywood. Inspirată de Grace Kelly. Voiam să creez
nu doar un parfum nou, ci trei: unul de zi cu zi, poate
unul de seară și unul – cel mai captivant nou parfum al
meu – pentru ocazii speciale. Acela avea să fie încunu-
narea gloriei Duval. Un parfum fără rival. Voiam să îm‑
podobesc noua colecție cu ambalaje frumoase. Singura
problemă era cum. Nu aveam nici cea mai mică idee
asupra modului prin care voi putea să îmi permit asta.
Cu datoriile mele, era dificil să găsesc banii necesari să
fac lucrurile cum trebuia.
M‑am aplecat peste birou, încercând să alung din
minte îndoiala și explicațiile nedorite ale lui Lucien
și replicile furioase ale lui maman. Aveam nevoie de
liniște, ca să pot lucra, și de spațiu, ca să pot respira.

Deocamdată, intenționam să mă concentrez pe crearea
parfumurilor, iar la o soluție pentru costuri aveam să
mă gândesc mai târziu. Am închis ochii și mi‑am ima‑
ginat frumusețea enigmatică a lui Grace, siguranța
și farmecul ei simplu. Și mai era ceva la ea, ceva ce
nu putea fi explicat ușor. Era ca lumina soarelui, sau
ca stelele căzătoare, sau ca sclipirile razelor pe mare,
mereu în mișcare și schimbătoare, ademenitoare și
greu de atins. Totul combinat cu o vulnerabilitate
profundă, pe care o văzusem când se ascunsese în bi‑
roul meu.
Am deschis ochii. Am luat journal de fleurs din ser‑
tarul biroului, o mină de aur cu formule atent notate,
parfumurile lui papa, plus însemnări de‑ale mele,
de‑a lungul anilor, toate consemnate într‑o prețioasă
agendă. Marginile jurnalului erau uzate, iar hârtia
avea să se desprindă în scurt timp. Întotdeauna îmi
purtase noroc și nu puteam să îmi închipui cum ar
fi să lucrez fără el. Și mai prețioase decât formulele
în sine, agenda conținea pagini cu îndrăgitul scris de
mână al lui papa și schițe, însemnări făcute în grabă
și momente care marcau descoperiri, subliniate cu câte
trei linii. Combinația de verbină, vanilie și ghimbir, pe
care o folosise la Délice, primul parfum creat de el pen‑
tru femei mai tinere; apoi, era Ravissant, compus din
violete, mușchi de stejar și scorțișoară, parfumul pe
care îl crease pentru Natalie și care devenise unul din‑
tre cele mai vândute.
Mi‑am trecut blând degetele peste pagini, de parcă

aș fi atins chiar mâna lui papa, să îl asigur că încă păs‑
trez totul. La fel cum nu fusesem gata să trăiesc fără el,
nu eram gata nici să renunț la jurnal. Și totuși, știam
că asta trebuia să fac. Cât de curând, ultimele pagini
urmau să fie acoperite cu cerneală, obligându‑mă să îl
pun la păstrat, într‑un loc vizibil, pe rafturile mele cu
cărți. Deja transcrisesem mare parte dintre formule și
le păstram în dosarele mele. Într‑o bună zi, voi găsi
ceva care să merite să înlocuiască vechea agendă a lui
papa, dar, pentru adolescenta care își privise tatăl ple‑
când la război, jurnalul era ultimul lucru care o lega de
el, și nu suportam să rup acea legătură.
Am înșfăcat un stilou și mi‑am notat repede ideile
pentru parfumul de zi cu zi. Acesta trebuia să fie la fel
de încântător ca femeia care se va da cu el. Fructul lime
și iasomie. Se va numi Lumière d’Étoiles. Lumina ste‑
lelor. Poate că trebuia să fie o apă de toaletă, care să o
facă pe cea care o folosește să se simtă deosebită în fie‑
care zi, nu doar atunci când își dă cu un parfum scump
rezervat ocaziilor speciale. Da, asta era! Abia așteptam
ca a doua zi să merg la atelierul din Grasse și să lucrez
la el. Când va fi gata, voi îmbutelia o mostră și o voi tri‑
mite la Studiourile MGM, cadou pentru Grace. Dacă îi
va plăcea, poate că le va arăta din nou parfumul prie‑
tenilor ei. Mintea mea vibra de entuziasm. Poate că în‑
tâlnirea cu Grace Kelly fusese întâmplarea fericită de
care aveam nevoie.
O bătaie scurtă s‑a auzit în ușa de la intrare, îna‑

inte să se deschidă.
— A venit poșta, a zis Natalie și a pus pe birou un
plic mare. E de la Londra.
— Pe cine cunosc eu la Londra?
Speram să nu fie altă corespondență plictisitoare de
la avocatul lui Michael Lever. L‑am deschis și am scos
o coală mare de hârtie lucioasă. Pe un bilet scris de
mână era trecut: „Sophie Duval. Cannes. Mai 1955.”
Am întors coala și am tresărit când am văzut imaginea
de pe partea cealaltă.
Eram eu.
Aveam buzele întredeschise, de parcă aș fi vrut să
spun ceva. Părul îmi cădea pe umeri în valuri dese și
negre, iar o șuviță ondulată îmi venea peste frunte. Pie‑
lea mea strălucea în poza alb‑negru, iar buzele arătau
pline, senzuale. Șiruri de sticle de parfum luceau în spa-
tele meu, de parcă susțineau razele de soare. Dar în
centrul compoziției erau ochii mei. Plini de furie și de
curiozitate. Era o versiune a mea pe care nu o mai văzu‑
sem, una despre care nici nu știam că exista. Mi‑am dus
mâna la gură, privirea rătăcindu‑mi peste toate trăsă‑
turile și peste jocul de lumini.
— Ia să văd! a cerut Natalie, venind lângă mine, să
se uite peste umăr. Doamne, Sophie, este minunată!
Cine o fi făcut‑o?
— Fotograful acela de presă. Îl mai ții minte pe
englezul înalt care a urmărit‑o pe Grace până în
magazin?
Mi‑am amintit mirosul de piele și de balsam care

rămăsese după plecarea lui, felul relaxat în care își
aprinsese țigara, zâmbetul lui enervant de jucăuș.
— O, da! El! Era chiar atrăgător, nu‑i așa, într‑un
fel foarte britanic!
Știam că Natalie aștepta o reacție, așa că i‑am igno‑
rat remarca.
— A întors obiectivul spre mine chiar înainte să
plece. A fost atât de impertinent!
— Ei bine, cu siguranță, e talentat. E o fotografie
uimitoare. Este și un bilet acolo?
Am întors plicul cu susul în jos și l‑am scuturat. O
coală a căzut pe birou, împreună cu altă poză. Am des‑
păturit hârtia.
Dragă mademoiselle Duval,

Se pare că Grace Kelly nu este singura care dă
foarte bine în poze. De fapt, cred că prefer această
fotografie cu tine în locul oricăreia cu ea. M‑am
gândit că ți‑ar plăcea să o ai. Dacă nu, arunc‑o la
coș. O să fiu doar ușor jignit.
De asemenea, deoarece editorului meu nu i‑a
păsat de pozele pe care i le‑am făcut lui miss Kelly
cu prințul (și, ca urmare, m‑am trezit fără servi‑
ciu), m‑am gândit că s‑ar putea să vrei tu una.
Nu se întâmplă în fiecare zi ca un proprietar să
ascundă în magazin un star de la Hollywood,
nu‑i așa? Știam că era acolo. Doar că nu am vrut
să insist mai mult.
Vreau și să îți cer sfatul în legătură cu parfu‑

mul potrivit pentru o femeie specială din viața
mea. Ceva ușor și subtil, dar feminin. Nimic
prea matur. Nu suport parfumurile acelea de
femei în vârstă. Știi tu, mirosurile acelea flo‑
rale copleșitoare, care îți provoacă o migrenă de
cinci zile.
Mai jos este adresa mea. Nu este nevoie să
răspunzi, dar poate că nu e nevoie nici să nu
răspunzi.
James Henderson (Jim)
Am râs. De ce i‑aș fi recomandat un parfum pentru

iubita sau pentru soția lui sau pentru oricine era? Atât
de încrezut! Poza cu Grace Kelly și prințul Rainier se‑
măna cu cele pe care le văzusem în articolul din Paris
Match despre întâlnirea lor, dar James prinsese alt‑
ceva. Ceva mai personal. Era o anumită expresie în
ochii lui Grace. O privire pe care am recunoscut‑o din
perioada când îl întâlnisem prima dată pe Lucien și
mă îndrăgostisem de farmecul lui.
Natalie și‑a pus mâinile în șolduri.
— Ei bine? O să îi răspunzi acestui Jim?
Am tăcut pentru câteva clipe.
— James. Și nu fi prostuță, Natalie! E un oportu‑
nist, asta e tot.
Am mototolit biletul și l‑am aruncat la coș. Natalie
s‑a întors, pregătită să iasă din birou.
— Sper că nu o să arunci fotografia aia frumoasă!

Mi‑am făcut de lucru cu niște hârtii de pe birou, re‑
cunoscătoare când clopoțelul de la ușă a sunat, iar Na‑
talie a plecat să se ocupe de client. M‑am uitat din nou
la poza cu mine și am luat biletul din coș.
Mai jos este adresa mea. Nu este nevoie să răspunzi,
dar poate că nu e nevoie nici să nu răspunzi.
Am cedat zâmbetului care îmi stătea pe buze.
10
JAMES
Î
n ciuda faptului că Sanders le desconsidera, eu eram
mulțumit de pozele mele cu Grace Kelly și prințul
Rainier. Adevărul e că nu erau chiar tipicele fotografii
glamour la care s‑ar aștepta cineva de la Festivalul de
Film de la Cannes, dar mie tocmai datorită acestui fapt
îmi plăceau mai mult. Erau altfel. Proaspete. Oneste,
într‑un fel în care atât de multe poze ale unor staruri
de film nu erau.
Toată lumea a văzut‑o pe Grace Kelly cea cu dia‑
mante și blănuri, pregătită pentru covorul roșu. Dar
câți au văzut‑o ca pe o femeie tânără, un pic dezori‑
entată, fără să fi trecut prin mâna coafezelor și a cos‑
tumierilor? Cu cât studiam mai bine fotografiile, cu
atât mai mult găseam complet fermecătoare imaginea
de fată obișnuită a lui Grace Kelly. În plus, era ceva
la felul în care ea și Rainier se plimbaseră, vorbiseră
și râseseră, poate chiar flirtaseră un pic. Pozele mele
surprinseseră câteva dintre cele mai intime interac‑

țiuni ale lor: atingerea neintenționată a mâinii, evi‑
denta plăcere care se vedea în expresia de pe fețele lor,
felul relaxat în care își luaseră rămas‑bun, de parcă
nici nu era un rămas‑bun, ci, categoric, un au revoir.
Îmi plăcea sentimentul acela: până ne vom revedea.
Într‑un fel, așa erau și gândurile mele despre Franța.
Deși mă întorsesem la Londra, scurta mea călătorie la
Cannes nu îmi dădea pace, ca o treabă neterminată,
care mă atrăgea înapoi pe Coasta de Azur.
Când a sosit o carte poștală din Franța, sentimen‑
tul a devenit și mai puternic. Sunetul scos de clapa cu‑
tiei de scrisori m‑a trezit dintr‑o ațipeală plăcută de
după‑amiază în care căzusem stând în peticul de soare
de pe canapea. Iată unele dintre avantajele faptului că
nu aveam un loc de muncă!
Grasse, Franța
Domnule Henderson,
Vă mulțumesc pentru poze. Se pare că dum‑
neavoastră și Grace sunteți plini de surprize. Vă
mulțumesc, de asemenea, pentru că i‑ați dat car‑
tea mea de vizită. Este interesată de parfumurile
mele și vă sunt foarte recunoscătoare.
Mă tem că nu am fost deosebit de primitoare
atunci, în acea zi, la magazin. Dacă reveniți la
Cannes, vă rog să îmi faceți o vizită, să vă pot
mulțumi personal. Cât despre recomandarea unui
parfum, dacă soția/iubita/mama dumneavoastră

poate să îmi spună ce arome îi plac, voi putea să o
ajut mai bine.
Sophie Duval
— Soție/iubită/mamă?! am pufnit.
Desigur că sărise la concluzia aceea. Intenționat nu
menționasem că parfumul era pentru fiica mea. In‑
stinctiv, am dus cartea poștală la nas. Se simțea par‑
fumul ei. Am închis ochii, transpus îndată înapoi în
micul ei magazin, cu rafturi din sticlă și oglinzi, împre‑
ună cu șiruri‑șiruri de sticluțe demne de Alice în Țara
Minunilor. Iar acolo, în fața mea, Sophie. Cu ochii ase‑
menea cireșelor înmuiate în coniac. Întrebări și spe‑
ranță înscrise pe fața ei.
— Mi‑a scris, Winston! i‑am strigat motanului, pe
care Marjorie fusese cât se poate de fericită să îl lase cu
mine, pentru că Harvey (Harry?) era alergic la feline.
Winston s‑a întins languros pe pervaz, neimpresionat
de veștile mele. El nu era impresionat de multe lucruri
în afară de farfurioara cu smântână pe care doamna de
la numărul 13 i‑o lăsa vinerea. Norocul lui!
— Chiar mi‑a scris!
Am fost surprins de reacția mea, de cât de mulțumit
eram să știu că Sophie se gândise la mine. Nu doar îmi
scrisese, ci mă invitase să o vizitez. Și eram încântat
că avusesem un rol în a o conduce pe miss Kelly îna‑
poi la ea. Îmi părea că făcusem un lucru decent, chiar
dacă neintenționat. Știam eu că va ieși ceva bun din
delegația mea la Cannes! Locul acela era mult prea

drăguț, ca totul să se rezume la concedierea mea și la
toxiinfecția alimentară a lui Teddy.
Și, pe cât de mult îmi atrăseseră atenția cuvintele
lui Sophie, la fel făcuse și imaginea de pe cartea poș‑
tală. O panoramă de fotografii color cu niște câmpuri
cu flori scăldate de soare – lavandă mov, floarea‑soare‑
lui galbenă și ceva de un roz imposibil –, reunite într‑o
altă imagine centrală, cu turla unei biserici medievale,
peste care erau imprimate cuvintele Grasse, Orașul par-
fumurilor, Coasta de Azur, Franța. Peisaj. Culoare. Stră‑
lucire. Istorie. Tot ce îmi dorisem mereu să fotografiez.

— Winston! Asta e!
Am lovit cu palma în perna de pe canapea, iar pi‑
sica a plecat precipitată de pe pervaz. Cu toate cărțile
poștale pe care i le trimisesem lui Emily de‑a lungul
anilor, niciodată nu îmi trecuse prin minte că cineva
pozase inițial imaginile de pe ele. Litoraluri și zone
montane, pajiști unduite și stânci colțuroase, vechi
sate pescărești și palate impunătoare.
— Asta e! La naiba, asta e!
M‑am îndreptat și mi‑am trecut mâinile prin păr,
am întors cartea poștală, am rotit‑o într‑o parte, uitân‑
du‑mă la scrisul minuscul de‑a lungul marginii stângi:
adresa unui studio de fotografie din Cannes.
Carte poștală. „Florile din Grasse.”

Roux. Foto‑Real. Cie des Arts.
15 rue Meynadier, Cannes.
M‑am spălat și m‑am bărbierit, brusc, nerăbdător

să mă spilcuiesc și să fac ceva cu viața mea. Winston
m‑a privit cu ochi suspicioși tot restul zilei, de parcă
știa deja la ce mă gândeam.
*
Mi‑am trimis a doua zi scrisoarea de intenție către
studioul de fotografie din Cannes: „Fotograf liber‑pro‑
fesionist, în căutare de lucru, pe timp de vară. Dis‑
ponibil pentru a începe imediat. Mostre de fotografii
atașate. Vorbesc fluent franceza…”
Am regretat ultima parte de îndată ce am pus plicul
în cutia poștală, dar era prea târziu. Puteam să învăț
franceza. În cele din urmă.
Răspunsul a venit două săptămâni mai târziu. Teddy
mi l‑a tradus cu amabilitate, la o bere, pe malul Tami‑
sei. Cel puțin atât putea să facă, dacă tot mă încura‑
jase în planul meu de a scrie studioului. Încă nu scăpase
de tuse și, în ciuda insistențelor lui că se simțea foarte
bine, nu eram convins. Pomeții ascuțiți pe care îi avea
când fuseserăm proaspăt recrutați în armata britanică
i se întorseseră, cu o viteză alarmantă, dar, de câte ori
pomeneam de sănătatea lui, îmi spunea să nu mai fac
atâta caz.
— O să fii o soție minunată, într‑o bună zi, a zis cu
vestitu‑i sarcasm. Sau poate că o să ai o nouă carieră
ca asistentă medicală. Jim Nightingale. Sună mai bine,
nu crezi?
I‑am cerut să înceteze cu prostiile și să îmi spună ce
se zicea în scrisoare.
— Spune ceva de genul: „Vino la studio cât de repede

este convenabil pentru tine. Ne‑ar plăcea să te cunoaș‑
tem și să vedem mai multe poze de‑ale tale.”
A pus jos scrisoarea și și‑a luat halba.
— Te duci?
Tăcerea mea a fost singurul răspuns necesar. Deja
mă gândeam cum o să‑i spun lui Emily.
*
Desigur, a vrut să știe de ce trebuia să mă întorc în
Franța atât de curând. Întotdeauna o încurajasem să
întrebe „de ce”, spunându‑i că era cea mai importantă
întrebare, mai mult spre iritarea mamei sale, care nu
avea răbdare pentru nesfârșitele interogatorii ale fii‑
cei ei. Culmea, pentru o fată de avocat.
— Pur și simplu, trebuie, Em. Adulții trebuie să
plece uneori. Să muncească. Și să se gândească.
— De ce nu poți să te gândești în Clapham?
La naiba, era bună puștoaica!
— Pentru că plouă prea mult în Clapham, scumpo,
iar lumina nu e prea bună pentru fotografii. Am ne‑
voie de mai mult soare, ca să facă poze frumoase pen‑
tru cărți poștale. Mai multe flori.
— Au multe flori în Franța?
— O, da! Cresc pe câmpuri imense, într‑un loc nu
mit Grasse. Este foarte drăguț. Cunosc o doamnă acolo,
care transformă petalele în parfumuri.
Emily a fost amuzată de descoperirea că florile
cresc într‑un loc numit Grasse și fascinată de ideea de
a face parfumuri.
— Doamna folosește microscoape și un laborator?

Pot să vin cu tine? Pare foarte frumos acolo.
Era atâta inocență în ochii ei căprui. Atâta dragoste
necondiționată în obrajii ei pistruiați. Am oftat și am
tras‑o în brațele mele. Exagerasem cu florile.
— Știi că mi‑ar plăcea să te iau cu mine, draga mea,
dar ai școală. În plus, e destul de plictisitor să pozezi
câmpuri și alte alea. Iar mâncarea franțuzească poate
fi foarte ciudată. Ei mănâncă picioare de broască, știi?
La asta, s‑a înfiorat.
— Și moluște, am adăugat, știind ce urma.
— Ce sunt moluștele?
Mi‑am dus buzele la urechea ei.
— Melci.
La asta, a țipat, și toate gândurile legate de pleca‑
rea cu mine au fost uitate, din fericire. Nu am putut să
îi spun că, dacă totul mergea bine, voi fi plecat toată
vara. Sau mai mult. În timp ce își legăna picioarele
sub bancă și le arunca pâine rațelor din Regent Park,
mi‑am dat seama că viața poate fi minunat de simplă
și totodată foarte complicată.
Fusesem un copil cât se poate de obișnuit și un elev
la fel. O soție, câțiva copii și un serviciu stabil fusese tot
ce îmi imaginasem pentru viitorul meu, până a venit
războiul, aruncând spre mine cu bombele naziștilor.
Nu doar că ne distruseseră orașele și ne transforma‑
seră casele în moloz, dar ne făcuseră praf și speran‑
țele, și relațiile, și viitorul. Încă auzeam potopul de
împușcături căzând peste noi pe plajele din Norman‑

dia, simțeam pe limbă gustul de sare și scrâșnetul ni‑
sipului printre dinți, când eram întins cu fața în jos
printre dune, acceptându‑mi soarta. Teddy avea drep‑
tate. După ce ai privit moartea în față și ai reușit să
treci de ea, viața capătă alt sens. Devine un privilegiu,
nu un drept. Devii mai conștient de nevoia de a o face
să conteze, în orice fel.
— O să îți scriu, scumpo, am zis relaxat, de parcă
niște cuvinte mâzgălite pe o carte poștală erau un sub‑
stitut acceptabil pentru prezența lângă ea. Și o să te sun.
Emily s‑a înseninat un pic, auzind asta. Discuțiile
noastre telefonice deveniseră ceva ce amândoi aștep‑
tam cu nerăbdare.
— Pot să vorbesc cu mami și cu Creatura să te lase
să mă vizitezi, odată ce mă instalez, am adăugat și am
regretat imediat.
— Îl cheamă Humphrey, a chicotit.
— Știu. Dar Creatură cred că i se potrivește mai
bine, nu‑i așa?
— Chiar pot să te vizitez?
De ce sugerasem măcar ideea aceea habar n‑aveam.
Ar fi fost un coșmar logistic și puteam doar să îmi în‑
chipui consternarea pe care i‑ar provoca‑o lui Marjorie
dacă doar aș pomeni de așa ceva. Totuși, ar fi fost chiar
atât de dificil? Emily creștea. Avea dorul meu de ducă,
dorința de a vedea din lume mai mult decât Clapham
High Street și Piccadilly Circus.
— Poate, am cedat. O să vedem. Iar între timp o

să‑ți trimit o grămadă de cărți poștale, să îți spun unde
sunt și ce fac.
Și cu cine, am adăugat în gând. I‑a plăcut această
idee, mai ales partea cu cărțile poștale, pentru că
ea și cea mai bună prietenă a ei, Winnie Matthews,
începuseră să colecționeze timbre și, cum tatăl lui
Winnie, care lucra la fabrica Tate & Lyle, în zona
Limehouse, sigur nu era genul care să plece ca să
se gândească și să se uite la câmpuri cu flori, Emily
va avea cu ușurință, până la finele anului, cele mai
multe timbre.
I‑am ciufulit părul.
— Vezi, nu e așa rău, nu?
Nu a răspuns, doar și‑a curățat firimiturile de pe
fustă și a întrebat dacă era timpul pentru ceai. Am
mâncat amândoi brioșe lipicioase, am făcut avioane
din șervețele și am inventat nume amuzante pen‑
tru clienții din ceainărie. Era un joc care ne plăcea.
Ignatius Popplewell a făcut‑o pe Emily să râdă cel mai
tare, deși mie mi‑a plăcut de sergentul Rufus Buzby,
numele pe care ea i l‑a dat unui tip cu aspect afec‑
tat, cu o pată de muștar pe cravată. Ceaiul cu Emily
era unul dintre lucrurile de o simplitate perfectă din
viață. Știind că era ultimul, pentru o vreme, am pre‑
țuit acea după‑amiază mai mult ca pe altele. Întorși
în apartament, Emily a distrat pisica, jucându‑se cu
un șiret vechi, în timp ce așteptam ca Horatio să vină
după ea. Pe lângă faptul că îmi furase nevasta și că

era alergic la pisici, nu era nici punctual.
Când a sosit, în sfârșit, a claxonat. Nu voia să inter‑
acționeze cu mine mai mult decât voiam eu să interac‑
ționez cu el.
— Asta e pentru tine, tati, a zis Emily, în timp ce
și‑a luat ghiozdanul și pălăria, apoi a dus mâinile la
spate. Închide ochii și întinde mâinile!
Am făcut cum mi‑a spus. Degetele mele s‑au strâns
în jurul unei hârtii.
— Ce ar putea fi? O prăjitură cu ciocolată?
Emily a chicotit.
— Un ursuleț de pluș? Știu… O perie de păr!
— Tati! Te prostești! Deschide ochii!
Hârtia era plină cu floricele colorate și un soare gal‑
ben imens. Inima mi s‑a umplut de bucurie nesfâr‑
șită – și de regret –, la vederea ei.
— Este minunat, scumpo! Ești sigură că nu te‑a
ajutat nimeni?
I‑am făcut cu ochiul.
— Acum, ai o grămadă de flori și de soare. Poți să
rămâi în Clapham.
Abia mai respiram, când mi‑am pus brațele în jurul
ei și am pupat‑o pe creștet.
— Pa‑pa, tati! a strigat, scoțându‑și capul pe geamul
mașinii și fluturând energic din brațul ei mic și alb.
— Pa, fetiță scumpă, am șoptit și i‑am făcut și eu
cu mâna.
Am urmărit‑o cu privirea și am fluturat brațul,

până când mașina a cotit, apoi m‑am întors înăuntru,
am închis ușa casei, ferecând-o și pe Emily în sigu‑
ranță în locul special pe care îl ocupa în inima mea.
Mai târziu în seara aceea, în timp ce o burniță slabă
bătea în geamuri, am scos vechiul cufăr de sub pat și
am terminat de împachetat. Fie că era destin, fie că
era distracție, Franța îmi pusese o întrebare al cărei
răspuns puteam să îl aflu doar dacă mă duceam înapoi.
11
JAMES
Cannes
iunie
C
ălătoria spre Franța a fost ca toate călătoriile: obo
sitoare. Un tărâm nelocuit, între trecut și viitor. O
lume crepusculară, cu somn prost și interacțiuni
forțate cu alți oameni și o continuă stare de ușoară anxi-
etate legată de sosirea la timp a mijloacelor de trans‑
port: vaporul spre Calais, trenul spre Paris, trenul
spre Cannes. Una dintre marile enigme ale vieții mele
era faptul că, deși nu‑mi plăcea să călătoresc, deplasă-
rile erau o parte absolut necesară a muncii mele. Sau
fuseseră. Și speram să fie din nou.
Zona rurală a Franței se strecura sub acoperirea în‑
tunericului, ca un agent SOE*, în timp ce mă torturam
cu Moby Dick, ușurat ca, în sfârșit, să întorc ultima
* Special Operations Executive, organizație secretă din

Marea Britanie care a fost înființată și a funcționat în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de a destabiliza
Puterile Axei și de a ajuta mișcările locale de rezistență (n. red.).
pagină și să îmi iau rămas‑bun de la Ismail și de la

marea lui balenă albă. Am lăsat cartea în toaleta băr‑
baților, sperând să nu o mai văd vreodată, și am fost bu‑
curos să descopăr în vagonul‑restaurant un exemplar
abandonat din Goana după hoț. Era o lectură plăcută,
mult îmbunătățită de absența balenelor răzbunătoare.
Fundalul acțiunii era Riviera franceză, ceea ce o făcea
să fie modalitatea perfectă de a‑mi distrage atenția cât
parcurgeam distanța rămasă până la destinația mea.
Când am ajuns, în sfârșit, Cannes era exact cum
mi‑l aminteam, poate chiar mai liniștit, fără fastul
și eleganța festivalului de film. Ca o gazdă obosită la
finalul unei petreceri, orașul se descălțase bucuros și
își pusese un pahar cu băutură. Era un loc mult mai
plăcut fără circul de la Hollywood, iar în scurt timp
m‑am relaxat sub căldura lui.
După ce m‑am cazat la o mică pensiune din zona
veche, condusă de micuța și de vârstnica doamnă
Bisset, care cânta operă pentru a‑și trezi oaspeții, am
pornit pe străduțele înguste, spre adresa studioului
foto de pe rue Meynadier. Nu eram prea sigur ce o să
spun odată ce aveam să ajung acolo, dar învățasem că
spontaneitatea era cel mai bun mod de abordare a mul‑
tor situații. Soarele era deja pe cer, iar căldura îmi gâ‑
dila ceafa. Mi‑am făcut vânt cu pălăria și mi‑am șters
sprâncenele cu batista.
Când, în sfârșit, am găsit sediul, am fost întâmpi‑
nat de o plăcuță pe care scria Fermé. Asta începea să
devină obișnuință. M‑am uitat la ceas. Ora unu. Ai
naibii francezi, cu prânzurile lor tihnite! Era o minune

dacă cineva cumpăra sau vindea ceva vreodată.
Dezumflat, încins și hotărât să mă întorc mai târziu,
mi‑am urmat nasul spre magazinul lui Sophie. Intenți‑
onasem să aștept până a doua zi ca să o vizitez, sperând
să‑mi anunț angajarea ca fotograf de cărți poștale la
Foto‑Real, dar nu prea avea rost să amân, dacă tot nu
aveam ce face. Mi‑am verificat rapid reflexia în vitrina
tutungeriei, mi‑am aranjat pălăria, mi‑am îndreptat
gulerul și am adăugat o ridicare din umeri galică.
— Haide, James! am zis către tipul cu aspect șifo‑
nat care se uita la mine. Fă‑o odată! Și încearcă, de
data asta, să nu mai fii măgar.
Un clopoțel a sunat deasupra ușii buticului atunci
când am deschis‑o. Aerul parfumat m‑a izbit imediat.
Domnișoara Duval nu era la tejghea sau prin apropiere.
Am inspectat relaxat un șir de sticluțe lucioase.
— Bonjour? am strigat, cu accentul meu franțuzesc
la fel de ridicol ca întotdeauna. Hello!
M‑am simțit ca un fraier. Poate că ar fi trebuit să o las
pe a doua zi, până la urmă. Eram pe cale să mă întorc și
să mă retrag rapid, când o mișcare dinspre ușa din spa‑
tele tejghelei m‑a făcut să mai aștept un moment. Era
acolo. Să fiu fermecător sau încrezător? Să îmi cer scuze
sau să fac pe bufonul nefericit? Care James Henderson
era necesar pentru a obține un răspuns favorabil?
După cum s‑a dovedit, nu era nevoie să îmi fac griji.
Nu Sophie a apărut de după ușă, ci o doamnă ele‑
gantă, mai în vârstă, cu pomeți incredibili și buze roșii
precum căpșunile coapte. Avea acel aer stilat și dega‑

jat, tipic continentalilor, de care englezoaicele pe care
le cunoșteam nu erau în stare.
A părut un pic surprinsă să mă vadă și a turuit ceva
în franceză. Abia când a terminat i‑am spus politicos
că je ne parle pas français.
— Sophie? Domnișoara Duval? am adăugat, gesti‑
culând întrebător. Je m’appelle James Henderson. Din
Londres. Londra?
Îmi doream cu adevărat să îi fi acordat mai multă
atenție profesorului de franceză din școală.
— Mi‑a scris, am explicat și am scos din buzunar
cartea ei poștală, ca dovadă.
La asta, am primit un zâmbet de recunoaștere.
— Ah! Monsieur Henderson. Très bien.
Femeia a întins o mână albă, cu manichiură fru‑
moasă, și a trecut lejer la o engleză perfectă.
— Eu sunt Natalie. Asistenta lui Sophie. Este ple‑
cată să ia prânzul. Dar trebuie să o așteptați. Va fi în‑
cântată să vă vadă, monsieur.
— Serios?
Natalie a chicotit ușor, fără să îmi dau seama dacă
era sinceră sau sarcastică.
— Vino, vino! a zis și și‑a pus ambele mâini peste
ale mele, de parcă am fi fost cei mai vechi prieteni.
Trebuie să aștepți în birou. Își place pastis*, non?
* Băutură‑aperitiv tradițională din regiunea Provence

(n. red.).
Evident, nu conta dacă îmi plăcea pastis sau nu, pen-

tru că Natalie oricum mi‑a pus un pahar generos, in‑
sistând să mă așez pe scaunul de lângă birou și să mă
simt confortabil. Biroul era mic și ordonat, ca Natalie.
Într‑un dulap încuiat erau fiole cu substanțe colorate.
Vrafurile de funde viu colorate și hârtie de ambalaj în
toate nuanțele posibile mi‑au amintit de magazinul
meu de dulciuri preferat care mă aștepta, în copilărie,
la capătul străzii. Niște formulare cu aspect oficial erau
stivuite ordonat într‑o tavă, pe birou. O poză a lui Grace
Kelly, cu autograf, stătea într‑o ramă argintie lângă o
mașină de scris Remington albastră. Nu puteam să mă
abțin de la a mă tot uita la poză. Miss Kelly era întru-
chiparea eleganței hollywoodiene, într‑o rochie de mă‑
tase lucioasă, mănuși până la cot și cercei cu perle. Fo‑
tografia era tot ce își dorise Sanders de la mine și tot ce
ratasem cu desăvârșire să îi ofer. Lângă ea era poza pe
care le‑o făcusem eu lui Kelly și lui Rainier, în grădinile
palatului. O păstrase, așadar. Dar nu o vedeam pe cea
pe care i‑o făcusem lui Sophie.
— Este de când a câștigat la Premiile Academiei
Americane de Film, a explicat Natalie, observând intere‑
sul meu pentru fotografia cu Grace Kelly. Très, très belle.
A luat poza făcută de mine.
— Nu prea te interesează glamour‑ul hollywoodian,
nu‑i așa?
Am ridicat din umeri.
— Prefer să fotografiez oamenii așa cum sunt ei de
fapt. Sinceri. Necosmetizați. În realitate, adevărata mea
pasiune sunt peisajele.
— Atunci, te afli în locul potrivit. Avem cele mai

frumoase peisaje.
A mai studiat o clipă fotografia cu Grace și Rainier.
— Se plac, cred, a zis și a pus‑o la loc.
— De unde știi?
— O, îmi dau seama! Instinct feminin.
Un zâmbet jucăuș i‑a traversat buzele. Am luat cu
ezitare o înghițitură din pastis.
— Stă mult la prânz? am întrebat, tresărind când
am simțit gustul puternic al anasonului. Și te deran‑
jează dacă fumez cât aștept?
Natalie m‑a asigurat că Sophie nu va mai întârzia
mai mult de zece minute și, da, o deranja dacă fumam.
— Tutunul nu este un prieten al parfumului sau al
poumons.
A gesticulat spre partea de sus a spatelui ei și a in-
halat adânc, înainte să mimeze o tuse severă.
— Ah, plămânii! am tradus.
— Oui. Plămânii. N‑ar trebui să fumezi.
A spus asta cu o siguranță atât de mare și cu o miș‑
care disprețuitoare a degetului, încât aproape că am
fost de acord pe loc să nu mai fumez vreodată. Mi‑am
pus pachetul cu țigări în buzunar și, în timp ce Nata‑
lie s‑a întors în magazin, să se ocupe de un client, am
rămas acolo, așteptând ca un școlar care avea întâlnire
cu dirigintele sau, în acel caz, cu diriginta, și fără să
fiu complet sigur de ce venisem, de fapt.
12
SOPHIE
V
remea frumoasă de iunie a adus mult soare și o briză
caldă, parfumată. Trandafirii și mimozele erau înflo‑
rite, iar mirosul mării se schimba, din sărat și me-
talic, într‑un amestec de plante marine și nisip scăldat
în soare, când valurile măturau țărmul. Totuși, cu toată
vremea bună, eram distrasă și nici în timpul prânzului
cu Lucien, la Café Madeleine, nu am reușit să‑mi alung
proasta dispoziție.
M‑am uitat la vraful de hârtii pe care mi le trimi‑
sese maman din partea lui Michael Lever. Insistase
ca măcar să mă gândesc la propunerea agentului imo‑
biliar, rechinul care era cu ochii pe terenul meu din
Grasse. Și, cu toate că niciodată nu aveam să recunosc
în fața ei, chiar mă uitasem pe schițele ideilor lui de
dezvoltare și îndurasem să văd mostre din campania
publicitară și materialele preliminare de vânzare. Am
fi putut să ne plătim datoriile și să obținem un profit
considerabil, dacă vindeam, iar Lever ar fi făcut o avere

cu proiectul lui de locuințe și hoteluri. Lever era aro‑
gant și parvenit și aveam impresia că nu era genul cel
mai onest. De fapt, duhnea a ceva nu tocmai bun. Nu
aveam de gând să vând averea familiei în curând, nici
peste o sută de ani, nu unui om necinstit, englez pe
deasupra; mai degrabă îmi tăiam brațul drept.
I‑am făcut semn ospătarului să îmi aducă un cock-
tail vodka martini. Nervii mei erau în piuneze.
— Bei? a întrebat Lucien, punând furculița și cuți‑
tul pe farfurie. Dar ai terminat de mâncat. Se pare că
te‑ai molipsit de la prietenii tăi de la Hollywood.
Nu m‑am sinchisit să‑i răspund la comentariu, nici
măcar cu o privire. Știa că eram foarte prudentă în pri‑
vința alcoolului, și aveam toate motivele să fiu, având
în vedere că maman bea încontinuu.
— Trebuie să mai studiez propunerea, am zis. Și nu
am nimic urgent de lucru în după‑amiaza asta, oricum.
Tu du‑te! Știu că ai o întâlnire.
Mi‑a acoperit mâna cu a lui și m‑a strâns blând.
— Bine, dar, Sophie, chiar este o ofertă nemaipome‑
nită! Ar trebui să o iei în considerare.
M‑am încruntat.
— Știu că îți place ideea vânzării, dar nu e chiar
atât de simplu, Lucien.
Și‑a trecut degetul mare peste buza mea de jos.
— Ești adorabilă când faci botic.
M‑am zburlit. Aș fi vrut să nu facă asta, să nu mă tra‑
teze ca pe un copil. A luat nota, a plătit repede și a zis:
— Vrei să te conduc la butic?

— O să citesc această ultimă parte încă o dată.
Du‑te! Nu vreau să te rețin.
A ocolit masa, să mă pupe pe frunte.
— Te las. Ne vedem mâine.
L‑am privit cum își pune pălăria și se îndreaptă spre
ușă, în timp ce ochii celorlalte femei de la mese îl urmă‑
reau. După ce am mai aruncat o privire pe propunere,
am simțit că mi se face greață dacă mă mai uit la ea. Am
lăsat băutura neatinsă, mi‑am luat lucrurile și m‑am în‑
dreptat spre magazin. Am mers pe jos, desfătându‑mă
cu soarele care îmi cădea pe față și încercând să alung
gândurile despre Michael Lever, deocamdată.
Natalie mă aștepta în ușa magazinului. Mi‑a luat
mâna, când am intrat.
— În sfârșit! Credeam că nu te mai întorci. Te aș‑
teaptă cineva în birou!
— Da? Cine? Cineva special? am întrebat, sur‑
prinsă de entuziasmul ei.
— O să vezi.
A zâmbit și mi‑a dat o șuviță de păr după ureche.
— Ce e cu secretomania asta?
Am ocolit tejgheaua și am intrat pe ușa biroului…
și m‑am oprit. Pe scaunul din spatele biroului stătea
un bărbat care studia șirul de fiole cu parfum pe care
le țineam în dulap. Pălăria l‑a dat de gol. S‑a întors și
a ridicat privirea. Am văzut o pereche de ochi căprui
care erau întipăriți în mintea mea.
James Henderson.
— Mademoiselle Duval, a zis el vesel, cu un zâmbet
imens pe buze, în timp ce s‑a ridicat, a ocolit biroul și
a dărâmat fotografia înrămată a lui Grace Kelly, apoi
s‑a fâstâcit un pic, încercând să o pună la loc. Bonjour!
M‑am holbat la el, incapabilă să‑mi revin din șoc.
— Monsieur Henderson!
I‑am scuturat brațul repede, apoi mi‑am retras mâna
în grabă.
— Eu… Ce surpriză! Ce vă aduce la Cannes?
— Dumneavoastră m‑ați invitat aici. Nu vă amin‑
tiți? Și am avut o călătorie dată naibii! Când o traver‑
sezi cu trenul, Franța devine fără capăt.
Eu îl invitasem? Eram sigură că doar pomenisem că
era bine‑venit să treacă pe aici, dacă vreodată avea să
revină la Cannes. A râs, văzând expresia mea uimită.
— V‑am surprins, înțeleg. Chiar nu știți să vă as‑
cundeți sentimentele, domnișoară Duval.
A vrut să mă ocolească, exact când eu m‑am mișcat
în aceeași direcție. Am dat unul peste altul, iar fața
mea a aterizat drept pe pieptul lui. Mirosul de balsam
și piele m‑a izbit și, instinctiv, am inhalat adânc. Dar
mai era ceva ce simțeam pe hainele lui și pe piele, ceva
cald și natural. Ceva doar al lui.
— Hopa!
A zâmbit, cu mâna pe umărul meu.
— Scuze!
Deodată mintea mi‑a fost invadată de o sumedenie de
idei despre parfumurile pe care le‑aș putea crea pornind
de la mirosul lui. Ceva ușor, care să‑i accentueze natu‑

ralețea, sau poate o notă de bază răcoroasă, cum ar fi
cea de iarbă. Da. Da. Când mi‑am dat seama că nu mă
dădusem la o parte din calea lui, am simțit că fața mi se
înroșește și m‑am grăbit să ocolesc biroul.
— Am vrut să vă mulțumesc pentru fotografia mi‑
nunată pe care mi‑ați trimis‑o, am zis, schimbând su‑
biectul, ca să distrag atenția de la acel moment jenant.
Sunteți foarte talentat, domnule Henderson!
— James. Te rog, spune‑mi James!
— Bine, James.
A zâmbit din nou.
— Sună atât de exotic, cu accentul tău. Schames!
Cu o sprânceană ridicată defensiv, am zis:
— Accentul tău e cel exotic.
A zâmbit.
— Cred că e adevărat.
S‑a rezemat relaxat de perete.
— Mă bucur că Grace Kelly te‑a contactat. Sper că nu
te deranjează că i‑am dat cartea ta de vizită. Trebuie să
fi fost groaznic să te trezești că ești solicitată de crème
de la crème de la Hollywood. Extenuant, îmi închipui.
Chiar era dezarmant de fermecător. Am râs încet.
— Ai fost drăguț să îi recomanzi buticul meu. Dacă
pot să te răsplătesc…
— Cred că știu cum, a zis și s‑a îndreptat un pic. Sunt
în Franța pentru un proiect care sper să îmi iasă. Am
fost inspirat de cartea poștală trimisă de tine, de fapt.
— Inspirat?
— Da. Când a sosit cartea ta poștală, mi‑am dat

seama că cineva face pozele de pe toate aceste cărți poș‑
tale pe care oamenii și le trimit unii altora. Povestea
lungă… spusă pe scurt, există un studio de fotografie la
câteva străzi de aici, specializat în peisaje pentru cărți
poștale. I‑am trimis proprietarului, un anume domn
Roux, o scrisoare de intenție. Cum duce lipsă de per‑
sonal, iată‑mă, sperând să fiu angajat pe durata verii!
Am trecut pe acolo, dar era fermé, cum se întâmplă
atât de des în Franța.
Am ignorat înțepătura.
— Știu atelierul, da.
M‑am încruntat.
— Și îmi pare foarte rău că ai fost concediat de la
ziar. E păcat.
A ridicat din umeri.
— Era timpul. Șeful nu aprecia stilul meu.
— Vrei să stai în Franța peste vară?
M‑am uitat la el uimită. Cât de ușor putea să își re‑
facă viața și să se mute, fără să se uite înapoi. Eu n‑aș
fi putut să‑mi părăsesc casa și nici să renunț la crearea
parfumurilor. Eram legată de pământul meu și de par‑
fumeria mea, trebuia să mă ocup de ele, să le prețuiesc
cu fiecare fibră a ființei mele. Dar omul acesta parcă
plutea, fără să atingă vreodată pământul, cel puțin nu
pentru mult timp.
A aprobat.
— Mă întrebam – și te rog să‑mi spui în caz că sar
calul – dacă ai putea să mă ajuți la întâlnirea cu domnul
Roux. Franceza mea e al naibii de proastă. Dacă ai

putea să faci o prezentare, să îi explici cine sunt, ți‑aș fi
veșnic recunoscător. Apoi promit că o să te las în pace
și nu o să te mai deranjez. Doar dacă nu cumva vrei să
o fac. Caz în care poate că am putea bea ceva pe faleză.
Sau nu. Și bat câmpii, așa că o să mă opresc.
Mi‑am făcut de lucru cu niște hârtii de pe birou, în‑
cercând să ascund zâmbetul care îmi stătea pe buze.
— Am câteva întâlniri în după‑amiaza asta, dar
m‑aș bucura să dau un telefon în numele tău. Pot să
mă lipsesc de Natalie pentru o vreme. Poate să te înso‑
țească, dacă el te primește. Așteaptă o clipă.
— Serios? E foarte drăguț din partea ta.
S‑a lăsat la loc în scaun, fără să își ia ochii de la mine.
Mi‑am dres vocea și am luat telefonul, încercând să mă
concentrez pe cifre. Ceva la el mă făcea să uit orice alt‑
ceva. Când am ridicat din nou privirea, mi‑a făcut cu
ochiul și am roșit, dorindu‑mi ca emoțiile să nu fie atât
de evidente pe fața mea. Riscul de a fi Scorpion; un su‑
flet pasional. Când domnul Roux a răspuns la telefon,
deja știam că nu era ultima dată când îl vedeam pe acel
insistent fotograf englez.
13
JAMES
D
upă câte se părea, norocul era din nou de partea
mea. Nu doar că domnișoara Duval l‑a sunat pe
domnul Roux, să îi spună cine eram, dar a aranjat
și ca Natalie să mă însoțească pe post de translator.
— Să nu amânăm, a zis Sophie când a închis telefo‑
nul. Te va primi la ora trei.
Eram atât de uimit de ea – uluit de muzicalita‑
tea accentului ei, ca un carusel cu urcușuri și coborâ‑
șuri; de intensitatea din privirea ei; de felul în care își
aranja părul după ureche, fără să își dea seama –, încât
am uitat să răspund. În minte, o încadram, alegeam cel
mai bun unghi, întrebându‑mă ce obiectiv și ce filtre
aș folosi.
— James?
— Doamne! Scuze! Eram departe. Ora trei? Super.
Très terrifique! Merci. Cred că îți datorez din plin o
băutură.
Apoi, în sfârșit, s‑a relaxat un pic și și‑a permis să

zâmbească.
— Cred că îmi ești foarte dator!
Am stabilit că mă voi întâlni cu Natalie în fața stu‑
dioului, într‑o oră, așa că i‑am mulțumit din nou lui
Sophie și am făcut o plimbare pe promenadă, bucurân‑
du‑mă de soarele care îmi încălzea spatele. Când s‑a
apropiat ora trei, m‑am îndreptat spre studioul dom‑
nului Roux.
— Vite! Vite! m‑a admonestat Natalie, când m‑a
văzut venind agale pe strada pavată cu piatră cubică.
Merde! Ai întârziat.
Mi‑am cerut scuze, am pupat‑o franțuzește pe obraji
și am lăsat‑o bucuros să o ia înainte, când am intrat în
studio. După ce Natalie a vorbit cu femeia cu aer plic‑
tisit de la un birou mic, am aflat că și domnul Roux în‑
târzia. Mi‑a plăcut imediat tipul.
Ne‑am așezat pe o canapea uzată, care stătea în
mijloc, teribil de deformată, și care aproape că ne‑a în‑
ghițit printre pernele din imitație de catifea.
— Pot să le văd? a întrebat Natalie, arătând spre
plicul din poala mea, în care era portofoliul meu.
— Pozele mele?
— Oui.
Natalie a răsfoit pozele, admirând peisajele pe care
le imortalizasem la Cannes, serpentinele care șerpu‑
iau de‑a lungul crestelor și imaginile de prim‑plan cu
Bougainvillea, pe care le luasem la palatul din Monaco.
Era ciudat să mă gândesc că le făcusem cu doar câteva
săptămâni în urmă. Câte se schimbaseră de atunci!

Iată‑mă, într‑un studio de fotografie din Franța, cu
promisiunea unui pahar în compania domnișoarei
Duval, pe care abia îl așteptam, iar dacă următoarele
câteva minute vor decurge bine, poate că voi avea o
nouă slujbă, unde voi putea să fac ceva ce chiar îmi
plăcea.
— Ești foarte bun la peisaje. Florile. Le observi per-
sonalitatea.
— Mulțumesc! Ai ochi bun, Natalie.
— Am fost studentă la arte, înainte să încep să stu‑
diez crearea parfumurilor. Văd că și tu ești student în
oameni mici, a adăugat, când o poză a lui Emily i‑a căzut
în poală. E o încântare!
— Fiica mea, i‑am explicat, am luat poza și am bă‑
gat‑o în buzunar. Emily.
Natalie s‑a uitat la mine cu o sclipire în ochii gri‑des‑
chis. Avea acea frumusețe rară dată de experiență și
maturitate.
— E aici, cu tine? Cu mama ei?
Am tresărit, gândindu‑mă cât de simplu ar fi putut
fi totul.
— Din păcate, nu. Fiica mea e la Londra.
Aș fi vrut să nu fie atât de departe. I‑ar fi plăcut și
ei Franța.
— Dar e și aici, am adăugat, punându‑mi mâna pe
piept, în dreptul inimii.
Aprobând din cap, Natalie m‑a bătut pe genunchi.
— Te va aștepta. Copiii sunt foarte, cum se zice…
S‑a uitat în sus, spre tencuiala de pe tavan, care se

cojea, căutând cuvântul potrivit.
— Răbdători? Înțelegători? Iertători?
A scuturat din cap la fiecare dintre sugestiile mele,
înainte să pocnească din degete victorioasă.
— Loiali. Acesta e cuvântul. Copiii sunt foarte lo‑
iali. Nu renunță ușor la dragostea pentru noi.
Am sperat să aibă dreptate.
— Îți place să o fotografiezi pe miss Kelly, a conti‑
nuat, când a ajuns la pozele pe care le făcusem la palat.
Le-a atins ușor cu o unghie cu manichiură îngrijită.
— Sunt fotografii deosebite. În primul rând, acesta
nu este stilul ei vestimentar obișnuit.
Am zâmbit, amintindu‑mi cât de batjocoritor fusese
Sanders când văzuse rochia înflorată, spunând că se‑
măna cu draperiile bunicii lui.
— Cred că Rainier o place, a continuat Natalie. Vezi?
Felul în care o privește în toate pozele, chiar și atunci
când ea nu e atentă. Poate că e chiar un pic îndrăgos‑
tit de ea.
— A fost impresionat de ea, asta e limpede.
— E dragoste. Sunt sigură.
Mi‑a înapoiat fotografiile, un zâmbet complice înflo‑
rindu‑i în obraji.
— Întotdeauna poți să îți dai seama? Când cineva
e îndrăgostit.
— O, da! E foarte ușor, odată ce înveți semnele.
S‑a aplecat spre mine.
— Îți place un pic de Sophie?
— Ei bine… Doamne, eu…

— Domnul Henderson?
Un tip corpolent a șchiopătat spre noi, salvându‑mă
de presiunea de a răspunde.
— Da. Oui. Bonjour! am mormăit și m‑am ridicat,
apoi am ajutat‑o pe Natalie să se extragă de pe canapea,
înainte să îi întind bărbatului mâna și să mă prezint.
James Henderson. Jim. Mă bucur să vă cunosc.
În timp ce ne strângeam mâinile, Natalie a sporovăit
în franceză, m‑a prezentat și, din puținul pe care îl înțe‑
legeam, a făcut schimb de impresii despre vreme și po‑
sibil despre fiul cuiva. Domnul Roux a părut mulțumit.
— Ești un pic fou, domnule? m‑a întrebat chicotind.
Nebun? Îmi place!
Ne‑a făcut semn să îl urmăm spre o încăpere lumi‑
noasă, cu pereți galben‑canar și o colecție de plante
în ghivece aranjate pe o parte a unui birou vechi. Pe
un perete, un ceas bătea ora greșită. Un câine foarte
mic moțăia pe un fotoliu foarte mare, sub un geam cu
obloanele trase.
— Țigară? a întrebat domnul Roux și a împins spre
mine un pachet.
Am luat una bucuros, sacrificându‑mi plămânii în
favoarea unui viciu împărtășit și ignorând privirea cri‑
tică a lui Natalie. Dacă învățasem ceva din anii în care
lucrasem pentru Sanders, atunci acel lucru era că o
halbă într‑un pub sau o discuție de zece minute despre
crichet, la o țigară, erau la fel de importante ca orice
întâlnire într‑o sală de ședințe. Domnul Roux a dat din
cap aprobator atunci când am aprins țigara și am ți‑

nut‑o între degetul mare și arătător, în felul acela tipic
franțuzesc.
Interviul, dacă asta fusese, s‑a dovedit eficient. S‑a
desfășurat aproape complet într‑o limbă pe care nu
o înțelegeam, dar fotografiile mele au stârnit o serie
de gesturi aprobatoare și o grămadă de exclamații de
genul „foarte frumoase” („très belles”). După ce Natalie
i‑a explicat că eram nerăbdător să găsesc de lucru în
Franța, pentru durata verii, până să apară ceva mai de
viitor în Anglia, m‑am pomenit că dau mâna cu dom‑
nul Roux și că stabilim să încep de luni. Primele mele
sarcini aveau să fie fotografierea orașului vechi din Vi‑
llefranche‑sur‑Mer și a câmpurilor cu flori din Grasse.
Mai încolo, urma să imortalizez festivalul iasomiei.
Am fost de acord, plin de entuziasm, mintea mea vi‑
brând de posibilități.
— Natalie, nu am mașină, am șoptit, când domnul
Roux a ieșit din birou pentru o clipă, să aducă niște
hârtii pe care să le semnez.
— Atunci, aveți noroc, monsieur! Am un scuter
Vespa vechi, care ruginește în garaj, a zis ea și mi‑a
făcut cu ochiul. Zburdam cu el pe Riviera. Este foarte
distractiv!
Mi l‑am închipuit pe Teddy râzând de norocul meu.
Întorși la butic, în timp ce îi mulțumeam, Natalie
mi‑a luat mâinile în ale ei.
— Nu mi‑ai răspuns la întrebare.
— Care întrebare?
Ochii i‑au sclipit amuzați, când mi‑a pus ușor o

mână pe braț.
— Te‑am întrebat dacă îți place Sophie. Oui sau non?
O vedeam pe Sophie prin vitrina din spatele lui
Natalie, discutând relaxată cu un client, cu pasiune
în privire și gesticulând animată. Prindea viață când
vorbea despre creațiile ei, strălucind precum soarele
pe apa din port.
— Oui, Natalie, am șoptit. Très oui.
Râzând de franceza mea groaznică, Natalie a dispărut
în magazin, parfumul familiar al lui Sophie ieșind îna‑
inte ca ușa să se închidă. Am rămas acolo pentru o clipă,
inspirând parfumul, înainte să mă întorc și să pornesc
spre apă, cu un zâmbet pe buze la fel de larg ca Sena și cu‑
prins de o senzație de renaștere, ca un val de parfum bun.
14
SOPHIE
iulie
V
ara pe Coasta de Azur era ca o înțepătură de al‑
bină, o injecție bruscă de acțiune și adrenalină, iar
eu m‑am trezit tânjind după zilele mai calme de
toamnă și iarnă, anotimpurile în care puteam să dis‑
par în atelierul meu din Grasse, fără să mi se simtă
lipsa. Acum, totuși, trebuia să găsesc un echilibru. Era
cel mai ocupat sezon al nostru. Aveam nevoie de cât
mai mulți clienți.
Am ajuns la magazin devreme, preocupată să nu
pierd timpul. Nu se întâmpla des ca magazinul să îmi
dea motive să fiu entuziasmată, dar în ziua aceea era
altfel. De obicei, era vorba despre facturi restante,
scrisori complicate în legătură cu documentele terenu‑
lui și titluri de proprietate de la avocatul lui Lucien,
peste care trebuia să mă uit. Dar o scrisoare venită din
California mi‑a pus sângele în mișcare. Am tăiat plicul
și am despăturit hârtia fină din interior.
Dragă domnișoară Duval,

Vă scriu în numele lui Grace Kelly, care m‑a
rugat să vă anunț că sora ei, Lizanne, adoră par‑
fumul pe care l‑ați ales pentru ea. Atât de mult,
încât miss Kelly ar mai dori o sticlă, pe care să i‑o
trimiteți cât de curând posibil, pentru mama ei.
Am inclus în plic și un cec, să acopere cheltuielile.
Puteți să i‑l trimiteți lui miss Kelly, la Studio-
urile MGM, la adresa de mai sus. Vă transmite
cele mai bune gânduri și dorește să își exprime
sincerele mulțumiri, încă o dată, pentru amabili‑
tatea pe care i‑ați arătat‑o la Cannes.
Cu stimă,
Morgan Hudgins
Agent de presă pentru miss Kelly,
Studiourile MGM
Am citit scrisoarea din nou, trecându‑mi degetele

peste adresă. Studiourile MGM. Hollywood! Maman
n‑o să creadă, iar Natalie o să ia foc! Mie nu‑mi venea
să cred. Grace mai voia un parfum de la mine! Era
ocazia perfectă să îi trimit și o mostră din Lumière
d’Étoiles. Mi s‑a înfiorat pielea pe brațe și pe gât și am
zâmbit gândindu‑mă la norocul pe care îl aveam.
Lumière d’Étoiles, parfumul de zi cu zi din noua mea
colecție, apăruse rapid și ușor, ca un cadou, dar parfu‑
mului pentru ocazii speciale îi lipsea ceva, pentru a‑l
pune în valoare cu adevărat. Îl numisem cu afecțiune
Maison – „Casă” –, până am ajuns să îl cunosc și să îl

înțeleg, să îi memorez notele de vârf, de mijloc și notele
de bază, să mă simt una cu el, la fel ca ritmul respira‑
ției mele. Maison va fi parfumul meu vedetă, cel mai
luxos, piatra de temelie a noii colecții și, speram eu,
piatra de temelie a Duval.
Pe măsură ce testasem Maison în ultimele luni, în‑
cercând ușoare modificări de proporții, pentru a obține
formula potrivită, ajunsesem să fiu frustrată de lipsa
mea de inspirație. Îmi veneau în minte doar arome
și idei comune. Parfumul trebuia să fie senzațional și
unic, la fel și lansarea lui. Pe cât de mult uram să recu‑
nosc, maman avusese dreptate. Parfumurile sintetice
acaparau industria și tot mai puțini oameni erau dis‑
puși să dea banii pe parfumuri autentice, astfel că de‑
venea tot mai scump să le produci. Am simțit familiara
panică urcându‑mi în piept și m‑am întins după jurnal.
Dacă voiam să progresez, aveam nevoie de mai mult
timp în atelierul din Grasse. Nu doar de câteva zile fu‑
rate din când în când, ci de săptămâni la rând.
Când am închis ușa biroului, una dintre fotografiile
lui James mi‑a atras atenția. De la sosirea lui, trecuse
adesea pe la magazin, să ne ceară opinia mie și lui Na‑
talie în legătură cu vreo poză făcută de el sau să ne
spună cât de enervant era pentru francezi un englez
înalt care hoinărea pe Coasta de Azur, cu aparatul de
fotografiat atârnat la gât. Oricum, îl impresionase pe
domnul Roux cu munca lui și îi devenise indispensa‑
bil. Câteva dintre fotografiile lui fuseseră imprimate
și, desigur, nu rezistase să nu scrie câteva rânduri pe

prima carte poștală cu fotografia făcută de el și să mi‑o
trimită. Încă era pe biroul meu.
La fel cum îl impresionase pe domnul Roux, James
îmi făcuse și mie o impresie bună. După ce ne‑am în‑
tâlnit la un pahar, să sărbătorim angajarea lui, ne‑am
văzut și cu alte ocazii, fără niciun motiv, doar pentru
că ne plăcea să ne ținem companie. James mă făcea să
râd, ceea ce, de la moartea lui papa, nu prea se mai în‑
tâmplase. Ca răspuns la faptul că eram în preajma lui
James, îmi renăscuse și mie simțul umorului. Chiar și
Lucien observase. Nu i‑am spus ce sau cine era respon‑
sabil pentru asta.
— Ai venit devreme azi‑dimineață, a zis Natalie și
mi‑a întrerupt gândurile, dând buzna în birou și așe‑
zând pe masă o pain aux raisins* abia coaptă.
S‑a uitat la mine întrebător și și‑a încrucișat bra‑
țele peste bluza verde‑marin.
— Ce e? Ce s‑a întâmplat?
— Ce vrei să spui? am întrebat cu inocență.
— Zâmbetul acela pe fața ta. Nu poți să îmi ascunzi
nimic. Ar trebui să știi asta până acum.
— Vai, Natalie! Nu o să crezi. Uite!
I‑am împins în mâini scrisoarea, iar ea s‑a cocoțat
pe marginea biroului, citind‑o.
— Non! E minunat!
* Produs de patiserie franțuzesc, în formă de melc, care

este mâncat de obicei la micul dejun (n. red.).
Când a terminat de citit, m‑a îmbrățișat cu toată

dragostea și sprijinul unei mame și ne‑am ținut una
de alta pentru o clipă, absorbind senzația de bine care
a umplut camera. Am pălăvrăgit la cafea, țesând sce‑
narii despre starurile de la Hollywood care vor folosi
parfumurile Duval. Numele nostru pe buzele tuturor.
Parfumurile noastre pe pielea tuturor. Un vis pentru
orice casă de parfumuri.
Mai târziu, după ce ne‑am calmat un pic, conver‑
sația s‑a îndreptat către ingredientul care îmi lipsea
pentru Maison și către dorința mea de a petrece mai
mult timp în Grasse.
— Apropo de asta, o să accepți oferta lui James? a
întrebat Natalie.
— Adică să mă întâlnesc azi cu el în Grasse?
— Știi foarte bine că la asta mă refer, a aprobat ea.
— Ei bine, trebuie să merg oricum, deci cred că da,
am zis pe un ton normal, roșind la gândul că îmi făceam
programul cu el.
— Dacă vrei să prinzi autobuzul de dimineață, are
plecarea în douăzeci de minute. Mai bine ai porni!
Natalie m‑a pupat pe obraz.
— Ne vedem luni. Și, încă o dată, felicitări! Sunt
vești minunate. Grace Kelly! Am fost atât de isteață să
propun să o ascundem în birou, nu‑i așa?
*
Mi‑am lipit nasul de geam, în timp ce autobuzul tre‑
cea pe lângă un câmp de floarea‑soarelui, cu obrazul
florilor de un galben‑aprins încununând lujerii verzi și

întinzându-se spre soare. Câmpurile de lavandă înflo‑
rită erau de un mov regal, iar în scurt timp aveau să
fie recoltate, urmate de iasomie. Printre pâlcurile de
copaci risipite peste peisajul deluros creșteau tufe de
fragi. Roșul lor vesel se estompa, pe măsură ce mașina
urca drumul șerpuit spre Grasse. Am pus degetul pe
geam, parcă pentru a atinge câmpul. Roșu, mov, galben
și verde, plus turcoazul mării. Peisajul era plin de cu‑
loare. Frumoasa Provence și Coasta de Azur. Casa mea.
Nu puteam să mă închipui locuind în altă parte.
Odată instalată (și ușurată să descopăr că mama
nu era acasă), mi‑am luat din șopron bicicleta și am
pus într‑un coș un buchet de flori proaspete și câteva
lucruri. Veselă, am apăsat pe soneria mică, legată cu
fundă în carouri roșu cu alb. Înainte să mă îndrept spre
fabrică, unde aranjasem să mă întâlnesc cu James, am
avut timp să trec pe la vecinii mei preferați. Cu sezonul
turistic aglomerat din Cannes, îi neglijasem și mi‑era
dor de ei. Prima mea oprire a fost la brutărie, apoi la
madame Clouet, o văduvă de război, de șaizeci și ceva
de ani, care nu fusese binecuvântată cu copii. Mă cu‑
noștea de când eram mică și îmi plăcea să stau cu ea, să
bârfim ca fetele despre ce se întâmpla prin oraș și des‑
pre dragostea noastră pentru cinema. O dată pe lună, o
însoțeam la Cannes, să vedem cel mai nou film. Nicio-
dată nu era mai fericită ca atunci când ne cuibăream în
scaune, cu mâna ei în a mea, cu zumzetul proiectoru‑
lui în fundal. Am zâmbit când am cotit de pe drumul cu
pietriș. Îi spusesem despre întâlnirea cu Grace Kelly,

dar nu mă crezuse. Chiar și mie abia îmi venea să cred.
În brutărie, aroma pâinii calde umplea aerul. Un
bărbat bine făcut, cu obrajii roșii și șorțul strâns legat
în jurul taliei sale proeminente, se agita după tejghea
și își vindea creațiile delicioase clienților fideli.
— Bună ziua, monsieur Renault! am salutat odată
ce mi‑a venit rândul. Observ că v‑ați neglijat din nou
biata vază.
Am pus apoi într‑o vază de lângă casa de marcat flo‑
rile proaspete pe care le adusesem.
— Acum, magazinul dumneavoastră va arăta la fel
de drăguț precum miroase.
A zâmbit.
— Nu prea te‑am mai văzut, Sophie. Bătrânul
Jacques te‑a pomenit ieri. Așteaptă să terminați par‑
tida aia de șah.
Dragul de Jacques! Celălalt prieten al meu mai în
vârstă. Domnul Jacques avea familie în Paris, dar lo‑
cuia singur în Grasse și, cu toate că în cea mai mare
parte a timpului nu părea să‑i pese de asta, mereu era
fericit să mă vadă. El era următorul pe lista mea. Ade‑
vărul era că, deși pretindeam eu că acești dragi prie‑
teni în vârstă se bazau pe mine, situația era, de fapt,
invers. Ei mă țineau la curent cu tot ce se mai întâm‑
pla prin oraș și, cum toți îl cunoscuseră bine pe papa,
le plăcea să își amintească de vremurile de altădată.
Ei erau legătura mea cu trecutul. Erau parte din pă‑
mântul hrănitor din Grasse, de care eram ferm legată.
— Ce să fie azi, Sophie? Preferata ta, tarte au citron*?

a întrebat vesel domnul Renault.
Am ales o felie de quiche** cu sparanghel, pentru
prânzul de mai târziu, o baghetă cu măsline pentru
Jacques și o pâine rustică rotundă, cu stafide și nuci,
preferata lui madame Clouet.
După cafeaua cu madame Clouet și o vizită scurtă
la Jacques, am pedalat pe deal, spre fabrica de la mar‑
ginea orașului. Abia așteptam să vorbesc cu angajații
mei și să petrec ceva timp în atelierul meu, alături de
Maison. Cât despre James, va fi… ei bine, nu eram si‑
gură cum va fi atunci când îi voi oferi un tur a ceea ce
era inima Duval. Parcă îmi dezgoleam propriul suflet
în fața lui, toate secretele și dorințele mele.
M‑am îndreptat spre intrarea în fabrică și l‑am
găsit pe James acolo deja, o siluetă remarcabilă reze‑
mată relaxat de tocul ușii, pălăria umbrindu‑i fața, cu
mânecile cămășii ridicate până la coate și cu aparatul
atârnat de gât. Întotdeauna arăta de parcă era gata
să pornească într‑un safari. M‑am întrebat dacă purta
vreodată costum și cravată, dar nu reușeam să mi‑l
închipui fără pălăria aceea lipită de cap. Totuși, sus‑
pectam că ar fi arătat foarte bine în vestimentație for‑
mală. Surprinsă de calea pe care o apucaseră gândurile
mele, mi‑am făcut vânt, să‑mi răcoresc fața de căldura
adunată în obraji și de aerul sufocant al după‑amiezii.
* Tartă cu lămâie (n. red.).

** Tartă sărată tradițională, specifică Franței, cu diferite
umpluturi (n. red.).
James a gesticulat amplu, arătând spre ceasul lui

de mână, când m‑a văzut.
— Sunt și eu punctual o dată, a zis zâmbind. Și cred
că tu ai întârziat cinci minute.
— Nu eram sigură că o să‑ți amintești de întâlni‑
rea noastră, i‑am spus, ignorând încercarea lui de a
mă tachina.
— Credeam că e mai mult un aranjament destins,
nu o astfel de întâlnire formală, dar, da, mi‑am amin‑
tit. Și iată‑mă!
Mi‑am ascuns zâmbetul, am scos cheile din coș și
am descuiat ușa, punând o mână pe pălăria mea de
soare cu boruri largi, când o adiere fierbinte a amenin‑
țat să mi‑o zboare. Soarele era necruțător și mă îm‑
brăcasem cu gândul că aveam să petrec o parte din zi
afară, să văd ce făceau muncitorii de pe câmpuri. Erau
atâtea lucruri de rezolvat de fiecare dată când mer‑
geam în Grasse, dar îmi plăceau… munca, procesarea,
crearea.
— Ești gata pentru un tur, monsieur?
— Mais oui, oui.
Am râs.
— Chiar n‑ar trebui să încerci să vorbești franceza.
Îți iese foarte prost.
— Iar tu n‑ar trebui să fii atât de serioasă, mi‑a răs‑
puns, mișcând din sprâncene.
Am dat ochii peste cap, mimând iritarea, dar aveam
un zâmbet pe buze. Privirea mi s‑a mutat pe aparatul
de fotografiat de la gâtul lui.
— Aș prefera să nu faci poze în interior, dar poți

să te plimbi de jur împrejur după aceea și să pozezi ce
vrei pe câmpurile cu flori.
S‑a încruntat scurt, apoi a zis încet.
— Ce faci acolo, înăuntru, arme strict secrete?
— Cam așa ceva, am zis și l‑am condus înăuntru. Un
parfumier poate lucra și ani pentru a obține combinația
perfectă. Amestecurile lui secrete fac parfumul special,
valoros. Dacă ar deveni simple informații la îndemână,
s‑ar pierde acel ceva unic, care le transformă în opere
de artă și pentru care fiecare dintre clienții noștri plă‑
tește bani mulți.
— Desigur. Totul are un preț. Presupun că doar cei
mai bogați își permit să miroasă cel mai bine.
— Cam așa ceva, am recunoscut.
Dacă ar fi știut el ce echilibristică făceam între
ruina financiară și potențialul succes răsunător.
— Bon. Acesta este holul.
M‑am dat înapoi, să admir candelabrul, draperiile
de mătase și gresia de la intrare, cu un model alb‑negru
fermecător și tradițional. Buchete de orhidee și liliac
erau risipite prin vazele din încăpere. Lângă peretele
din celălalt capăt se afla o canapea somptuoasă, de pe
care aveai vedere spre străzile întortocheate și spre
câmpurile și văile de dincolo de ele. Maman îl acuzase
mereu pe papa că era prea extravagant în alegerile lui,
dar el își dorise pentru Duval doar ce era mai bun, iar
eu l‑am admirat pentru asta.
— Am ales să ne stabilim în centrul orașului, pen‑
tru a‑i atrage pe turiști să facă un tur al fabricii și,
normal, pentru a‑i convinge să cumpere parfumurile și

săpunurile noastre. În total, avem opt încăperi, în care
se lucrează din greu, desigur.
Am gesticulat spre recepționeră, care tocmai răs‑
pundea la telefon.
— Suntem la o scară mai mică, dacă ne comparăm
cu unii ca Fragonard și Molinard, dar avem suficient
spațiu. Deocamdată.
James a ridicat întrebător o sprânceană.
— Deocamdată? Plănuiești o extindere?
— Nu se știe niciodată ce îți aduce viitorul.
Am zâmbit. Evident, era impresionat de ceea ce vă‑
zuse deja. Eu eram impresionată de cât de mult conta
pentru mine.
— Iar ea este Juliette, recepționera mea și cea care
rezolvă toate problemele.
— Bună ziua, mademoiselle Duval! a zis Juliette,
cu ochii sclipind spre străinul înalt de lângă mine.
— Mesaje? am întrebat, ignorând interesul ei pen‑
tru James.
— Da. A sunat Michael Lever. Din nou. Și un anume
Eduard Beaumont, de la Beaumont Parfums, și doi agenți
imobiliari din Paris.
Sprâncenele ei foarte subțiri s‑au arcuit suspicioase.
Nu spusesem personalului despre propunerea de cum‑
părare. Nu voiam să își facă griji, dar știam că vorbeau
între ei. Nu erau neloiali, erau doar îngrijorați pentru
viitorul lor. La fel ca mine.
Iritată, am apucat lista de mesaje din mâna lui Juliette.
Evident, maman continuase să vorbească cu agenții, fără
să mă consulte. Cu ei toți pe lângă mine, întrerupân‑

du‑mi gândurile, nu voi reuși niciodată să creez la timp
parfumul meu vedetă.
— Te simți bine? a întrebat James, observând reac‑
ția mea. Ești un pic palidă.
— Mulțumesc pentru compliment, i-am răspuns sec.
Mama și…
Am strâns din buze, nefiind pregătită să dezvălui
toate problemele de familie în mijlocul holului de la fa‑
brică, mai ales nu cuiva care nu înțelegea nimic despre
familia mea sau despre moștenirea pe care încercam
cu disperare să o protejez.
— Rien du tout. Pe aici.
Înghițind nodul de emoții din gât, i‑am făcut semn
lui James să treacă prin ușile duble, pentru a intra în
fabrică. Am parcurs camera de extragere, unde raftu‑
rile din sticlă erau pline cu flori presate în lubrifianți,
pentru a obține uleiurile esențiale. În partea opusă
a încăperii erau încălzite grăsimi animale, în același
scop. I‑am explicat că, după extragere, uleiurile de par‑
fum sunt amestecate și distilate. Am arătat spre cuva
uriașă din cupru, plină cu tot felul de țevi și aparate de
măsurat presiunea.
— Un parfum poate avea sute de ingrediente, de aceea
este foarte important să notezi cu atenție formulele.
Din obișnuință, am băgat mâna în poșeta de umăr,
să verific dacă jurnalul meu era acolo. Când degetele
mele au dat de coperta moale din piele, am scos mâna,
mulțumită.
— Este fascinant! a constatat James, studiind cu

atenție fiecare echipament și mașinărie. Habar n‑aveam
că implică atât de multe procese sau că totul este atât
de precis.
— Este știință și artă. Seamănă un pic cu ce faci tu
în fotografie.
În timp ce vorbeam despre sezoanele de cultivare
și îi răspundeam lui James la întrebările despre felul
în care recoltam florile, am simțit cum frustrarea și
panica se retrăgeau. Voi termina noul parfum, va fi
cel mai diafan, dinamic și expresiv parfum pe care îl
creasem vreodată și voi salva toate acestea, voi salva
Duval. Deja făcusem progrese, iar noua colecție debu‑
tase cu Lumière d’Étoiles. Voi găsi banii pentru finan‑
țare, chiar dacă trebuia să îi cerșesc. Voi vedea apoi
cum mă voi descurca cu maman.
— Lucrezi vreodată la etajul acesta? a întrebat
James, uitându‑se cu atenție la asistenții care supra‑
vegheau mașinăria.
— Nu des, nu. Îmi petrec mare parte din timp în
atelier sau în birou.
A rămas lângă mine pentru o clipă, cât am privit,
iar eu am fost cât se poate de conștientă de prezența
lui. Era ceva ce îmi scăpa la James. Avea o anumită
energie, un aer de potențial nefolosit, ca un vulcan din
care era pe cale să erupă ceva genial. Totuși, deși avea
o siguranță de sine naturală, simțeam că în adânc nu
era mulțumit, de parcă ar fi căutat ceva care să îi vin‑
dece o rană profundă. Combinația de putere și fragi‑
litate era atrăgătoare, iar în mintea mea începea să
prindă contur o formulă: bergamotă, pentru aroma ei

puternică, ambră, pentru sensibilitatea ei aproape ani‑
malică, și mușchi, pentru prospețimea la care mă gân‑
disem mai devreme. Un parfum Duval pentru bărbați.
Am scotocit repede prin geantă după jurnal și am
dat la o pagină goală. În partea de sus am scris iniția‑
lele lui, JH, și am notat cinci ingrediente și câteva tră‑
sături, pentru a‑l descrie. Mulțumită, am închis agenda
și am pus‑o înapoi în geantă.
James m‑a privit atent. Era la doar câțiva centime‑
tri de mine, iar ochii îi străluceau de curiozitate.
— Ce scrii acolo?
Respirația mea s‑a oprit, simțindu‑i apropierea.
— Am avut o sclipire de inspirație. Pentru un par‑
fum de bărbați.
— Și presupun că nu o poți spune.
Și‑a atins nasul, conspirativ.
— Pas de chance!
Am zâmbit. El a ridicat mâinile, mimând că se predă.
— În regulă. Presupun că parfumurile tale sunt ca
o poză nedevelopată. Totul e acolo, dar numai după de‑
velopare imaginea prinde viață și, în sfârșit, vezi ce ai
încercat să imortalizezi când te‑ai uitat prin obiectiv.
Suntem alchimiști, domnișoară Duval. Magicieni!
Am râs de entuziasmul lui. Parcă era papa.
— Așa este.
La următorul spațiu de lucru am arătat spre o fe‑
meie care se mișca încet printre mormane de săpunuri
proaspete.
— Pe mesele acestea sunt ambalate săpunurile și

parfumurile, înainte să fie expuse în magazinul nostru
sau livrate în alte zone ale țării și în lume. Nu avem
o prezență internațională puternică încă, dar avem
unele produse care ajung la Londra și la Amsterdam și
multe în Belgia.
— Arată de parcă există un cod al culorilor sau de
parcă sunt grupate după vreun sistem.
S‑a aplecat, iar fața aproape că i s‑a atins de sticlă.
— Ai ochi bun.
M‑am rușinat de stupiditatea comentariului meu.
Desigur că avea ochi bun! Era fotograf.
— Le împărțim în funcție de anul în care au fost
create și le punem în magazin în funcție de sezon sau
de teme.
— O adevărată procedură.
Apoi s‑a uitat la mine cu o mină serioasă.
— Și tu conduci toate acestea?
Sub privirea lui intensă, m‑am fâțâit de pe un picior
pe altul, fără să îmi dau seama.
— Acum, da. Este dificil, în unele zile. Înainte, tatăl
meu se ocupa de tot, am spus, iar vocea mi s‑a înmuiat.
A murit în timpul războiului, am continuat.
James s‑a încordat pentru un moment, înainte să
aprobe din cap înțelegător.
— Îmi pare rău să aud asta. Prea mulți oameni buni
au murit. Am propriile cicatrici din război.
I‑am studiat fața. Era netedă și fără pete sau alte
imperfecțiuni.
— Nu toate cicatricile sunt fizice, a adăugat.

Neștiind ce să spun – sau de ce mă deschisesem atât
de ușor în fața lui –, am schimbat subiectul.
— Toată producția noastră și ambalarea se fac
manual.
— În mod tradițional.
— Singurul mod, am zis ferm. Trebuie să ne păstrăm
reputația în ce privește calitatea și luxul.
A râs.
— E clar că știi ce îți place.
I‑am întâlnit privirea.
— Desigur că știu.
Ochii lui căprui s‑au făcut ca ambra și mi‑am dat
seama ce își închipuise că voiam să spun.
— Cele mai multe femei știu ce vor, deși adeseori
asta îi surprinde pe bărbații din viața lor.
De obicei, nu eram atât de directă sau de tranșantă.
Judecând după expresia de pe fața lui James, mi‑am
dat seama că îl surprinsesem și pe el, la fel ca pe mine.
Și‑a dres vocea.
— Pare să fie ceva tipic franțuzesc. Este o trăsătură
lăudabilă. Serios, admir ce faci aici, Sophie. Ar trebui
să fii foarte mândră de tine!
Cuvintele lui m‑au emoționat foarte profund, așa
încât n‑am știut ce să zic. De mult timp nimeni nu mă
mai admirase și nu îmi spusese să fiu mândră de munca
mea. Am iuțit ritmul în care mergeam. Am simțit schim‑
barea de atitudine a lui James, în timp ce mergeam. A
devenit mai tăcut, mai serios.
— Iei cina cu mine într‑o zi, Sophie?

— Cina?
— Doar afaceri.
— Afaceri?
Ce era cu mine? Mă purtam ca o școlăriță în preajma
lui, roșind și bâlbâindu‑mă, rămasă fără cuvinte.
— Ce fel de afaceri?
— Aș vrea să discut ceva cu tine. Despre parfumerie.
Umerii mi‑au căzut un pic și mi‑am dat buclele
negre peste umăr, să par nonșalantă. O parte din mine
era dezamăgită că era vorba doar despre afaceri, deși
știam că n‑ar fi trebuit să fiu. Ce ar spune Lucien dacă
ar afla că iau cina cu un alt bărbat? Dar mi‑am amin‑
tit de cina lui cu blonda de la Carlton, în seara în care
mă întâlnisem cu Grace acolo. O însoțise cât fusese în
oraș. Ar fi deci același lucru.
— Très bien, am zis. Cină să fie! O să‑mi verific
programul.
Zâmbetul lui ar fi putut aprinde o mie de lumânări.
— O să‑l verific și eu pe al meu.
SE VOR VEDEA ÎN MONTE CARLO,
ȚINEȚI‑VĂ BINE!
Grace Kelly la premiera Goana după hoț,

la New York
După premiera recentă a celui mai nou film al

lui Alfred Hitchcock la Los Angeles și la Phi‑
ladelphia, starurile au ieșit din nou la rampă
la Paramount Theater, pentru premiera din New
York. Vedetele filmului, Cary Grant (convins
de Hitch să revină și să joace rolul lui John
Robie, hoțul) și actrița principală favorită a
lui Hitch, Grace Kelly (perfectă în rolul lui
Francie), au înfruntat o noapte ploioasă la New
York, pentru a‑i saluta pe cei prezenți, care
cu bucurie s‑au lăsat transpuși în decorul fil‑
mului, pe Riviera franceză cea însorită.
Miss Kelly a strălucit într‑o rochie lungă
creată de Edith Head pentru Studiourile MGM.
Head a creat toate costumele pentru Goana după
hoț și pentru precedentul film în care a jucat
miss Kelly, În spatele ferestrei. De asemenea,
ea a creat uimitoarea rochie turcoaz pe care
miss Kelly a purtat‑o când a primit Oscarul pen-
tru cea mai bună actriță, la cea de‑a douăzeci
și șaptea ediție a Premiilor Academiei Ameri‑
cane de Film din acest an.
Se spune că în timpul filmărilor de anul trecut

pentru Goana după hoț, pe Riviera franceză, miss
Kelly ar fi fost interesată de grădinile pala-
tului din Monaco al prințului, pe care le‑a vă-
zut de pe drumurile de coastă din apropierea mi‑
cului principat. Printr‑o interesantă turnură a
lucrurilor, miss Kelly a fost invitată să vizi‑
teze palatul de către Alteța Sa prințul Rainier
al III‑lea de Monaco atunci când a participat la
Festivalul de Film de la Cannes de anul acesta.
Într‑o scenă memorabilă, personajele lui Kelly
și Grant se opresc pentru un picnic lângă unul
dintre drumurile în serpentină de pe Riviera.
Drumuri care, sincer, l‑au îngrozit pe reporte‑
rul de față!
Miss Kelly și Cary Grant au fost fotografiați
citind ziarul Philadelphia Bulletin, în care
titlul de pe prima pagină este „Orașul vede pre‑
miera mondială a filmului cu Grace Kelly.” Poate
că Bob Hope nu era foarte departe de adevăr când
a glumit, la deschiderea Premiilor Academiei,
spunând că ar trebui să existe un premiu spe‑
cial pentru curaj acordat producătorului care
îndrăznește să nu o distribuie pe Grace Kelly
în filmul lui.
Ea este, într‑adevăr, foarte solicitată, o stea
care strălucește ca nicio alta. Te face să te
întrebi ce va rezerva viitorul pentru această
fată liniștită din Philadelphia, devenită pre‑
ferata Americii.
15
SOPHIE
Grasse
august
Î
n cele din urmă, cina de afaceri cu James a fost sta‑
bilită pentru o seară de vineri, la începutul lui au‑
gust. Eu am propus să mâncăm acasă. Relaxați.
Maman nu avea să fie acolo într‑o seară de vineri, ci
la Cazinoul din Monte Carlo, unde serveau o grămadă
de băutură gratis unui client de‑al casei. Deși poate că
era o nesăbuință să invit un prieten nou acasă – adică,
un prieten bărbat –, nu îmi păsa deloc. Cu Lucien ple‑
cat din oraș pentru o vreme, puteam să fac ce vreau,
măcar o dată.
Era o seară perfectă, chiar mai mult decât ar fi tre‑
buit să fie. Îl priveam pe James de pe cealaltă parte a
mesei, cu paharul cu vin la buze, întrebându‑mă ce ar
spune maman despre englezul acela fermecător. Era
atât de diferit de Lucien, în toate privințele.
La un aperitiv, James și‑a rezumat propunerea de
afaceri, fără rețineri.
— Nu vreau să fiu nepoliticos, Sophie, dar buticul

tău din Cannes arată mai degrabă ca o farmacie, decât
ca un loc care are de‑a face cu florile și câmpiile. E un
pic… steril.
La asta, am ridicat o sprânceană.
— Văd spații goale pe pereți, unde ar putea atârna
un tablou cu un câmp cu lavandă sau o vitrină în
oglindă, unde un colaj de petale de trandafiri și garde‑
nie ar putea adăuga spațiului un pic de culoare. Poți să
îmi spui să îmi văd de treabă, dar chiar cred că ar trebui
să evoci esența fiecărui parfum cu imagini ale florilor
din care e făcut. Ar trebui să expui acest peisaj minu‑
nat pe care îl iubești atât de mult. Nu asta înseamnă, de
fapt, parfumurile tale? Esența Grasse, puterea și fru‑
musețea naturii.
A continuat să vorbească despre spațiul nefolosit
de pe spatele cărților mele de vizită și despre crearea
unor broșuri care să ilustreze ingredientele.
— Ca o carte de rețete, dar despre parfumuri.
Nu a durat mult până să încep să fiu convinsă că
avea dreptate.
— Ești foarte convingător, am remarcat, gândin‑
du‑mă la cât de interesat era James de afacere și cât de
repede înțelesese pasiunea mea pentru peisaj și pentru
tradițiile în jurul cărora, cu atâta grijă, papa constru‑
ise Duval.
Am stat pe terasă, sub platanii înconjurați de ne‑
sfârșitele câmpuri cu iasomie. Albinele zumzăiau în
fundal, iar când s‑a lăsat noaptea, James a observat
sclipirile unor licurici.
— Ai venit în momentul potrivit din an, am zis și

mi‑am întins brațele deasupra capului, într‑un gest
leneș. În curând, licuricii vor dispărea din nou. E prea
secetă pentru ei. Sunt un pic surprinsă că mai e în pe‑
rioada asta vreunul pe aici.
A mai pus câte un pahar de rosé pentru fiecare.
— Ar trebui să meargă în Anglia. Nu li s‑ar părea
secetă acolo.
Am zâmbit.
— Plouă tot timpul?
— Destul de des, da. Nu ai fost niciodată?
— Aș vrea să văd Buckingham Palace, să mă plimb
pe Pall Mall.
— Ești regalistă, deci? Fascinată de regine și de
prințese? a râs el.
Am luat o gură de vin.
— Nu ar trebui să presupui atâtea lucruri. Sunt
fascinată de istorie și tradiție. Așa am fost crescută,
am precizat, apoi m‑am lăsat pe spătarul scaunului.
Și, desigur, fetița din mine s‑a imaginat cândva prin‑
țesă. Nu așa fac toate fetițele?
A ezitat, înainte să ridice paharul spre al meu.
— Iar acum ești Regina Parfumului. Pentru succe‑
sul tău, domnișoară Duval! Pentru adevărații artiști
de peste tot!
Am ciocnit paharul cu al lui, am luat o înghițitură
și m‑am uitat la câmpurile din jur, la culorile care se
schimbau din verde și alb în nuanțe de albastru și ar‑
gintiu, pe măsură ce soarele se cufunda mai jos pe cer.
— Atenția și grija pentru detaliu și devotamentul

atunci când lucrurile nu merg bine sunt cele care deo‑
sebesc un adevărat artist de un amator, am remarcat,
când limba mi s‑a dezlegat, de la căldura pe care vinul
mi‑o răspândea prin vene.
James n‑a zis nimic. Și‑a trecut degetul peste mar‑
ginea paharului, făcându‑l să cânte.
— Acum tu ești tăcut, James. Nu îți stă în fire.
— Am motive să fiu tăcut, uneori. La fel ca oricine.
M‑am întrebat ce sau cine îi ocupa gândurile în mo‑
mentele lui tăcute.
— Lumina de aici e uimitoare, a continuat el. Fac
cele mai bune poze din viața mea. Niciodată nu mi‑am
închipuit că voi locui în altă parte decât la Londra, dar
Provence are ceva încântător. E ca o vrajă.
Am zâmbit, încântată de cuvintele lui mai mult
decât ar fi trebuit.
— Deja te gândești că ți‑ar plăcea ca Provence să
devină casa ta? Te îndrăgostești foarte repede, James.
Cuvintele mele erau o invitație, pe care el a accep-
tat‑o imediat.
— Poate că da, a șoptit și mi‑a luat mâna de pe
masă, ducând‑o la buzele lui.
Ar fi trebuit să îmi retrag mâna, dar nu am făcut‑o.
Când s‑a ridicat și a ocolit masa, trăgându‑mă în pi‑
cioare lângă el, ar fi trebuit să mă opun, dar nu am fă‑
cut‑o. Iar când am văzut dorința din ochii lui, nu l‑am
descurajat, ci m‑am apropiat de el.
Mi‑a cuprins fața în palme și și‑a lipit buzele de ale
mele. Am cedat căldurii și insistenței lor blânde. I‑am
cedat lui, acestui bărbat fermecător pe care îl cunoș‑

team de doar câteva săptămâni, dar pe care simțeam
că îl știu dintotdeauna. Și, pentru un scurt moment fe‑
ricit, am stat sub o pătură de stele, învăluită de par‑
fum de iasomie și de brațele lui, și am devenit o flacără
de lumânare dansând în bătaia brizei, trezită la viață.
Liberă și fericită.
Atât de fericită, încât nu am auzit‑o pe maman când
s‑a întors. Atât de fericită, încât nu i‑am auzit tocurile
răsunând pe dalele de culoarea teracotei de pe terasa
noastră. Atât de fericită, încât, nici măcar atunci când
mi‑a strigat numele și am auzit șocul și furia din vocea
ei, nu mi‑a păsat.
Abia mai târziu, când strigătele și explicațiile au ră‑
sunat peste câmpii, duse de briza caldă, am reușit să
mă gândesc la ce se întâmplase. Iar după ce m‑am gân‑
dit, nu am regretat nici pentru o clipă ce se petrecuse.
Oricine era această nouă Sophie, care coresponda
cu starurile de la Hollywood, râdea și flirta cu englezi
arătoși și se deschidea într‑o clipă, îmi plăcea de ea
mult mai mult decât de Sophie cea care venea devreme
acasă, care se supunea cerințelor mamei ei și care co‑
manda la masă orice lua iubitul ei.
Îmi plăcea această nouă Sophie neașteptat de mult.
16
JAMES
U
ltima dată când fusesem dat afară de mama cuiva
eram un adolescent cu coșuri, de șaptesprezece
ani, mânat de un cocktail alcătuit din hormoni și
whisky ieftin. Nu îmi aminteam numele fetei, dar nu
uitasem cum m‑a pocnit mama ei cu poșeta peste spi-
nare, în timp ce mă alunga ca pe un tăun nedorit.
M‑am trezit că o încasez din nou cu poșeta unei mame,
iar mama lui Sophie țintea mult mai bine decât mama
celeilalte fete.
Mi‑am cerut scuze de la toată lumea, mi‑am luat
pălăria, m‑am aplecat trecând pe sub poarta grădinii
și, cu o durere în coapse, am alergat spre partea din
față a casei, unde parcasem vechea Vespa a lui Nata‑
lie. În timp ce bâjbâiam după chei, le‑am auzit pe cele
două femei strigând, aruncându‑și una alteia acuzații
în franceză. Singurul cuvânt pe care l‑am distins clar
a fost „Lucien”, oricine o fi fost. Tatăl mort, poate. Nu

am mai stat prin preajmă cât să aflu.
Era una dintre serile acelea perfecte de pe Riviera:
luminată de lună și înmiresmată și plină de posibi‑
lități. Am apucat ghidonul Vespei, sperând ca briza
blândă să îmi domolească pasiunea și starea, în timp
ce mergeam pe serpentine, un pic speriat, dar exaltat
de viraje, de drumul în zigzag și de hăul abrupt din
stânga mea. Natalie avea dreptate. Scuterul era, în‑
tr‑adevăr, distractiv. Dar, chiar și așa, cu drumul dis‑
trăgându‑mi atenția, tot nu reușeam să mi‑o scot din
minte pe Sophie. Încă simțeam gustul vinului și al ru‑
jului ei.
— La naiba, Sophie! am exclamat, uitându‑mă cu
frustrare la peisajul care se întuneca. Ești al naibii de
delicioasă!
Am încercat să mă pierd în sunetul vântului, care
îmi șuiera pe la urechi. Nu m‑a ajutat. Poate că era mai
bine că fuseserăm întrerupți. Avea dreptate Sophie.
Mă îndrăgosteam prea repede. Provence și domnișoara
Duval mă seduseseră, îmi învăluiseră gândurile și îmi
coloraseră simțul rațiunii. Oricum, să am sentimente
pentru Sophie nu era logic. Eram prea diferiți, în pri‑
mul rând. Ea era serioasă, concentrată și cultă, cu pi‑
cioarele bine înfipte în pământul francez al moștenirii
ei de familie. Eu nu eram deloc așa. Frivol și ușor de
distras – acestea erau acuzațiile preferate ale lui Mar‑
jorie. Nu o pomenisem pe Emily – nici când avusesem
ocazia perfectă –, nici pe Marjorie și nici Creatura sau
oricare altă complicație care mă aștepta în Anglia.

Cum puteam să am o relație cu Sophie, când ea nu
știa nimic despre mine? În ciuda faptului că pretinse‑
sem că îmi lăsasem viața în Anglia, pe durata verii, lu‑
crurile nu stăteau așa. Era încă acolo, precum o casă
de vară ale cărei camere ședeau acoperite cu cearșa‑
furi pe timpul verii, așteptând ca menajerele să tragă
draperiile și să pregătească întoarcerea familiei. Când
m‑am gândit la încruntarea nedumerită a lui Emily și
la obrajii ei cu pistrui, m‑am întrebat ce căutam eu, de
fapt, în toată povestea asta.
Pe măsură ce urmam luminile de‑a lungul coastei,
drumul a început să coboare spre Cannes, iar serpen‑
tinele au rămas în urma mea. Luna răsărise deasupra
orizontului, ca o perlă suspendată de un lănțișor invi‑
zibil. Aveam nevoie de un duș rece, să uit de domni‑
șoara Duval. Iar a doua zi trebuia să încerc să uit de
sărutul nostru, și de ea, chiar dacă mai simțeam po‑
șeta mamei ei pe spinare.
Însă noaptea nu terminase cu mine încă.
Oprind în fața pensiunii, am văzut‑o pe doamna
Bisset așteptând la ușă. Era târziu, iar de obicei ea se
culca devreme.
— Bună seara, doamnă! am zis. E o noapte fru-
moasă, nu-i așa?
— Aveți o telegramă, monsieur, mi‑a răspuns, în‑
tinzându‑mi îngrijorată un plic. Din Londres. Sper că
nu sunt mauvaises nouvelles. Vești proaste.
I‑am mulțumit și m‑am dus direct în cameră, unde

am citit în liniște mesajul.
JIM. VEȘTI PROASTE, MĂ TEM. SE PARE CĂ LE‑AM SUPRA-

VIEȚUIT NAZIȘTILOR, DOAR CA SĂ‑MI VINĂ DE HAC NENO-
ROCITUL DE CANCER. MI‑AU DAT ȘASE SĂPTĂMÂNI. ȘASE
AFURISITE DE SĂPTĂMÂNI! MI‑AR PLĂCEA SĂ VĂD UN
PRIETEN VECHI. POATE DESCHIDEM STICLA AIA DE
WHISKY PE CARE O ȚII PENTRU OCAZII SPECIALE. SUNT
LA SPITALUL ST. THOMAS. TEDDY.
Doamna Bisset mi‑a scos pașaportul din seif. Lu‑

asem rapid decizia. Aveam să plec spre Londra chiar
în noaptea aceea. Șase săptămâni păreau șase minute
și fiecare dintre clipele petrecute în Franța însemnau
timp în care nu stăteam cu Teddy.
Cu inima în gât și cu mâna tremurându‑mi, m‑am
așezat la birou și i‑am scris domnului Roux. I‑am ex‑
plicat în scrisoare plecarea mea bruscă, i‑am oferit
scuzele mele sincere și l‑am rugat să mă înțeleagă. Ce
altceva puteam să fac? Doamna Bisset m‑a asigurat că
o va duce personal chiar a doua zi.
De la Cannes la Paris și apoi la Calais am călătorit
fără pauză. Am luat primul vapor spre Dover. În timp
ce Franța dispărea în ceața mării, am încercat să în‑
țeleg cum era posibil ca Teddy să moară. În mod ego‑
ist, m‑am gândit că nu va mai fi aici să îmi dea sfaturi
sau să mă îndrume. Să mă gândesc la soția și la co‑
piii lui era, pur și simplu, groaznic. Ștergându‑mi o
lacrimă, mi‑am împăturit batista și am băgat‑o în

buzunar, punând‑o deoparte, pentru altă dată, și pe
Sophie: ochii ei cercetători, catifelarea buzelor, ziua
noastră perfectă împreună, toate acestea puse bine,
într-un buzunar al sufletului. Deocamdată, tot ce
conta era să merg acasă.
17
SOPHIE
D
eși cu o seară în urmă avusesem o ceartă oribilă cu
maman, a doua zi dimineață am rămas să lânce-
zesc în pat, cu un zâmbet pe buze, învăluită într‑o
stare de reverie. O reverie cu mult James în ea.
Sărutul acela.
Cum să mă pot gândi la altceva? Conturul siluetei
lui în lumina lunii și fața lui aplecată spre a mea îmi fă‑
ceau pulsul să galopeze de câte ori îmi aminteam. Dar
la câteva clipe după aceea m‑a cuprins vina. Săruta‑
sem un alt bărbat. Mi‑am tras pătura până la nas și am
închis strâns ochii, ferindu‑mă de strălucirea soarelui,
care scălda încăperea. Cum de îmi dădusem voie să pe‑
trec o zi întreagă și o seară cu James? Afaceri, într‑ade‑
văr! Dacă va afla, Lucien se va înfuria pe mine, apoi îl
va exclude pe James de peste tot din oraș.
Trebuia să mi‑l scot din minte pe domnul Henderson.
M‑am ridicat din pat și m‑am îmbrăcat cu o fus‑
tă‑pantalon ușoară, din bumbac, și cu o bluză, mi‑am
pus apoi pălăria de soare și am luat un coș din stiva din

hambar. Mama era în pat, fără îndoială, revenindu‑și
după o mahmureală cauzată de brandy, și nu aveam de
gând să o deranjez. Aveam nevoie de o plimbare prin
aerul proaspăt al dimineții, pe câmpurile mele, înainte
de sosirea muncitorilor. În felul acela puteam să îmi
limpezesc mintea și să diger lucrurile, înainte de a‑mi
înfrunta responsabilitățile.
Am ieșit din casă, am trecut peste gazonul nostru în‑
gust și am luat‑o pe un drum stâncos, printre câmpuri,
spre trandafirii de dincolo de el. Am simțit mirosul tran‑
dafirilor încă dinainte să‑i văd – parfumul lor elegant și
distinct, ca acela al ploii și al zahărului amestecat cu
esența lor florală. Acesta era perioada mea preferată pe
câmp, printre flori. De la sfârșitul lui iulie până la înce‑
putul lui august, când trandafirii erau deja înfloriți de
câteva săptămâni și începeau de acum să se ofilească.
Părea că florile își păstrează pentru final cel mai pro‑
fund și mai intens parfum al lor. Ca pe un ultim dar,
o ultimă respirație, înainte ca viața să o ia de la capăt.
M‑am gândit din nou la seara trecută, în timp ce
soarele se revărsa peste câmpuri, iar ceafa mi se ume‑
zea de la căldura crescândă. Discuția cu James fusese
plăcută, iar ospățul nostru – roșii cu busuioc, brânză
și vin, fougasse* cu măsline și pain de campagne** –,
deși simplu, fusese rafinat. Mă oprisem în mijlocul unui
* Sortiment de pâine tipică zonei Provence, însoțită de

regulă de măsline, brânză, usturoi sau anșoa (n. red.).
** Sortiment franțuzesc de pâine considerată țărănească,
de obicei mare și de formă rotundă (n. red.).
șir aproape plin cu flori, când mi‑a venit o idee. De‑

sigur! Fermentul din brânză, și din vin, și din pâine.
Asta lipsea din Maison! Esența caldă a fermentului!
Cu entuziasmul gonindu‑mi prin vene, m‑am întors re‑
pede spre casă, cu pasul săltat, fredonând tot drumul
și cu coșul legănându‑se pe brațul meu, veselă la gân‑
dul că voi face niște însemnări în jurnal.
După micul dejun, m‑am îndreptat spre atelier, cu
toată ziua în față, înainte să trebuiască să mă întorc
la Cannes. Un sentiment foarte asemănător cu ferici‑
rea m‑a animat, până mi‑am amintit de mustrările și
de amenințările lui maman. Doar n‑ar fi îndrăznit să‑i
spună lui Lucien de cină și de sărut! Oricât de mult l‑ar
adora pe Lucien, nu ar vrea să pună în pericol relația
mea cu el. În plus, nu era treaba ei. Eu ar trebui să îi
spun, dacă ar fi nevoie, iar eu nu eram sigură că trebuia
să îi spun. Probabil că James avea o grămadă de prie‑
tene, la fel de fermecătoare și de talentate ca el. Și‑ar
pierde repede interesul pentru o parfumeuse care lucra
prea multe ore și căreia îi plăcea liniștea câmpurilor ei
cu trandafiri. Ca să nu mai spunem, o parfumeuse cu
un iubit la care ținea. Îl iubeam pe Lucien, nu?
Orele s‑au scurs, în timp ce am încercat diverse for‑
mule pentru Maison. Adaosul de miros de ferment a
funcționat, dar nu aveam încă procentajul corect al in‑
gredientului. Mai lipsea ceva. Ceva ce nu reușeam să
identific. Mi‑am scos jurnalul și m‑am dus la pagina
pe care începusem să notez ideile pentru noul parfum.
M‑am uitat la componentele pe care le înșirasem deja
și am găsit procentajul pentru fiecare element din for‑

mulă. Am scuturat din cap. Știam că parfumul avea
nevoie de încă un element, pentru a‑i echilibra impe‑
tuozitatea, dar nu eram sigură ce putea fi. Răsfoind
prima secțiune a jurnalului, am revăzut familiarul
scris de mână al lui papa, pe care se străduise să îl facă
foarte clar, pentru ca formulele să fie lizibile. Ochii mi
s‑au încețoșat când mi‑am trecut degetul peste pagină
și mi‑a apărut în minte amintirea primei dăți în care
mi‑a arătat cum să invoc inspirația.
„Trebuie să lași ideea să vină la tine”, îmi spusese
strângându‑mi mâna, în timp ce mă conducea printr‑o
piață în aer liber. „O să apară în capul meu, pur și
simplu?” zisesem, cu ochii pe grămezile de fructe și le‑
gume viu colorate, întrebându‑mă când îl vom găsi pe
bărbatul care vindea dulciuri. „Nu chiar, nu. Trebuie
să ieși în lume, departe de biroul tău și de casă, și să
îți deschizi simțurile. Miroase, ascultă, atinge! Asimi‑
lează experiențele. Ești om de știință, Sophie, aduni
informații. Trebuie să le absorbi pe toate în creier și
în suflet.” Luase o căpșună și o mișcase pe la nasul
meu. „Ceva magic se întâmplă când te deschizi ima‑
ginilor și aromelor din jurul tău. Creezi o amintire.
Acum, de câte ori vei mirosi o căpșună, te vei gândi la
acest moment și la cum te‑a făcut să te simți. Aceasta
este magia pe care o vei insera în parfumurile tale, ma
chérie.” Mă sărutase pe creștet, apoi ne umpluserăm
coșul cu praz și ciuperci, cu plante aromatice proas‑
pete și cu o cutie mare cu măsline. Ajunseserăm acasă
mai devreme decât ne așteptaserăm. Papa observase

mașina Peugeot de culoare verde de pe alee. Mașina
vecinului nostru. Ne grăbiserăm și intraserăm, ca să o
găsim pe mama în brațele lui Antoine Neville. Amân‑
doi erau beți ca niște marinari.
Părinții mei se certaseră toată noaptea, iar eu mă
ascunsesem în camera mea, încercând să nu aud lucru‑
rile oribile pe care maman i le spunea lui papa. Că ea
niciodată nu își dorise copii, că nu îl iubise niciodată,
că se simțea prizoniera fabricii lui și a pământului și a
visurilor lui nesăbuite, potrivit cărora într‑o bună zi
avea să devină celebru, ca Fragonard. Râdea de el. Îl
tachina cu cruzime. În dimineața următoare, își ce‑
ruse scuze de la noi amândoi, mă sărutase pe creștet și
îmi spusese că mă iubea foarte mult. Totuși, în aceeași
seară, băuse din nou, iar strigătele reîncepuseră.
Papa avusese dreptate. Îmi creasem o amintire în
ziua aceea, la piață. Nu mai mâncasem nicio căpșună
de atunci. Am oftat, pe măsură ce amintirea se înde‑
părta, și am luat pipeta, pentru alt test, tocmai când
ușa biroului s‑a deschis. Am tresărit surprinsă.
— Lucien! M‑ai speriat de moarte. Aproape că am
scăpat pipeta.
— Bună ziua și ție, mon amour! a zis Lucien și mi‑a
plasat un sărut pe frunte. M‑a sunat mama ta, mi‑a
spus că ai nevoie de ajutor azi, dar că ești prea ruși‑
nată să îmi spui, așa că am venit să te salvez.
Deci acesta era jocul pe care avea ea de gând să îl
facă, să îl trimită pe iubitul meu, pe care îl venera,
să îl alunge pe nedoritul englez. M‑am foit și am optat

pentru un fel de versiune a adevărului.
— Da, am nevoie de ajutor în magazie, cu împache-
tatul. A trebuit să mai renunț la un angajat săptă‑
mâna trecută.
— Asta e tot? a ridicat el din umeri. Mama ta a
spus‑o de parcă a luat foc casa și se va face scrum, dacă
nu vin imediat.
— Da? Știi doar că poate fi teatrală, am spus cu
vocea stinsă.
Mi‑am concentrat apoi privirea pe eprubeta din
fața mea. Lucien nu a părut să‑mi observe inflexiunea
din voce.
— Cât mai lucrezi azi? Am bilete pentru balet, la
Monte Carlo. M‑am gândit să mâncăm ceva înainte,
poate să facem și niște cumpărături. Aș vrea niște
ochelari de soare noi.
Cumpărături și seara în oraș erau ultimele lucruri
pe care mi le doream. Eram foarte cufundată în ale
mele, pierdută în lumea creației. Dacă mă întreru‑
peam într‑un moment ca acela, atenția mi‑ar fi fost de‑
turnată, cu siguranță, pentru mai multe zile. Lucien
nu ar înțelege niciodată, mai ales după ce venise, chi‑
purile, să mă ajute la ceva despre care eram „prea ru‑
șinată” să îi mărturisesc.
Mi‑am ascuns iritarea sub un zâmbet.
— De ce nu te apuci tu de împachetat, și vin și eu
în câteva minute? O să adun pe aici mai întâi, apoi
putem vorbi despre planurile pentru diseară.
Ignorându‑mă, m‑a luat în brațe.

— Mi‑a fost dor de tine în ultimele săptămâni. Cred
că îți place micuța ta parfumerie mai mult decât îți
place de mine!
Chiar în clipa în care voiam să neg, mi‑am dat seama
că poate intuise un adevăr neplăcut sau, cel puțin, o
parte a lui. Deși nu puteam să aleg între afacerea mea
și sentimentele pentru el. Era o comparație absurdă și
nedreaptă. Mi‑am apăsat buzele pe ale lui, încercând
să evit un răspuns.
S‑a aplecat gemând ușor și m‑a tras mai aproape.
M‑a izbit cât de diferit era parfumul lui de al lui James.
Al lui James era un parfum cald, natural. Lucien avea
un parfum puternic, rece și proaspăt. Am tresărit la
felul în care s‑a lăsat peste mine, cu foame, de parcă
voia să ia ceva din mine. James fusese blând, convin‑
gător și seducător, mai degrabă îmi tentase afecțiu‑
nea, nu pusese stăpânire pe mine.
M‑am tras, simțind prin mine un val de vină. De ce îl
comparam pe iubitul meu, un bărbat pe care îl iubeam,
cu un bărbat pe care îl cunoscusem doar cu câteva luni
în urmă și pe care nici n‑ar fi trebuit să îl sărut?
— Doamne, parcă ai fi flămând!
S‑a uitat la mine, pe sub pleoapele grele.
— Sunt. Mi‑e foame de tine.
A trebuit să mă forțez să nu dau ochii peste cap.
— De câte ori ai folosit replica asta?
— De mai multe ori decât știi tu, a spus el, râzând.
L‑am împins în joacă.
— Mai bine să nu știu!

— Să mergem. Insist să îți lași jucăriile și să ne dis‑
trăm în seara asta.
Jucării? Am ignorat insulta, fără să mă sinchisesc
să îi explic că pentru mine distractiv era să stau în ate‑
lier și să creez parfumuri. Și incitant, și satisfăcător. În
schimb, mi‑am abandonat treaba și am plecat cu el, nu
pentru că am vrut, ci pentru că mintea mea mi‑a spus
că așa era corect. Dar, chiar și atunci când am urcat în
mașina lui Lucien, gândurile mele erau în altă parte.
Fie că voiam sau nu să admit adevărul, el plutea în aer.
Ca un parfum care se evapora de pe piele: notele
de vârf erau primele care dispăreau, lăsând notele de
mijloc să mai zăbovească. În timp ce șerpuiam pe ser‑
pentine, spre Monaco, mă gândeam doar la mirosul de
iasomie care umplea aerul în acea clipă în care James
își pusese buzele peste ale mele.
18
SOPHIE
Cannes
august
M
‑am întors la Cannes luni, distrasă și mai nemul
țumită ca niciodată pentru că plecasem din Grasse.
Evenimentele din weekend – mai întâi James,
apoi Lucien – mă lăsaseră confuză și frustrată. La
birou, am răsfoit tăieturile din ziare și din reviste pe
care mi le lăsase Natalie, în încercarea de a‑mi extinde
cunoștințele despre celebrități, în caz că se mai oprea
vreuna pe la butic, în căutare de refugiu. Am fost
încântată să dau peste pozele cu Grace Kelly făcute
la Cannes, din timpul filmărilor pentru Goana după
hoț, regizat de dragul ei Hitch. I‑am privit zâmbe-
tul, amintindu‑mi cât de drăguță fusese, cât de mult
râseserăm în seara aceea, la hotelul Carlton. Simțisem
că luase naștere un fel de prietenie. Eram cu adevărat
norocoasă pentru că o cunoscusem. Însă nu mai pri-
misem vești de la ea după ce îi trimisesem mostrele
de Lumière d’Étoiles. Speram să nu fi fost în zadar

încrezătoare că îi va plăcea.
Și mai era cineva de la care speram să am vești. Tre‑
cuseră deja aproape trei zile fără o vorbă de la James.
Poate că maman îl speriase de‑a binelea cu mersul ei
clătinat de la alcool și cu strigătele. Am roșit de jenă.
Ce conta, oricum? Eu eram cu Lucien.
— Prânzul azi, la Maxime? a zis Natalie, lăsând un
vraf de chitanțe pe biroul meu.
— Nu mi‑e foame. Du‑te fără mine.
Mi‑a scrutat fața, iar eu m‑am foit pe scaun.
— Pari neliniștită, chérie. Vreo veste de la James?
Am scuturat din cap. Adesea, Natalie se uita la mine
într‑un fel care mă făcea să mă simt expusă, de parcă
putea să vadă prin toate straturile și barierele mele,
până în adâncul inimii, așa cum ar trebui să‑și vadă o
mamă fiica. Voiam să îmi pun capul în poala ei și să îi
spun totul. Confuzia și entuziasmul meu. Vina. Dar nu
trebuia să rostesc toate acestea. Știa deja.
Și‑a pus mâna peste a mea.
— Bien. De ce nu te duci la studioul lui Roux? El ar
putea ști ceva.
Mă privea complice. De ce nu m‑aș fi dus? La urma
urmei, eram o femeie modernă și nu trebuia să aștept
după un bărbat. În plus, James îmi era prieten, iar eu
eram tot mai îngrijorată de tăcerea lui.
— Bună idee! am zis și m‑am ridicat de la birou.
O să merg.
Nu a durat mult până să se rezolve misterul.

Domnul Roux a plescăit, explicându‑mi că James
plecase în grabă înapoi în Anglia, după ce aflase că un
prieten apropiat era pe moarte.
— A plecat, doamnă, a zis el, ridicând din umeri.
Păcat! Făcea les photos magnifiques.
Mi‑am simțit inima grea, mulțumindu‑i pentru tim‑
pul acordat, apoi am ieșit repede din studio. James
plecase. Plecase la Londra, fără măcar să își ia ră‑
mas‑bun. Eram dezamăgită – sufeream pentru că nu
se gândise cel puțin să lase o scrisoare pentru mine,
cum făcuse pentru domnul Roux –, dar am înțeles. Lo‑
ialitatea față de prietenul lui nu m‑a surprins. Părea
exact genul de lucru pe care l‑ar face James.
Cu ochii îndurerați, cu mândria rănită și cu inima
frântă, am ales drumul mai lung înapoi spre maga‑
zin. Hotărâtă să‑mi îngrop dezamăgirea în muncă,
mi‑am aruncat poșeta pe birou și am deschis plicul
de deasupra vrafului de scrisori. Așteptându‑mă la
alte facturi, m‑am oprit când am văzut cuvintele de
pe hârtia dinăuntru. M‑am cocoțat pe marginea biro‑
ului și am citit.
Studiourile MGM
Hollywood, CA 90067
Draga mea Sophie,

Am vrut să îți mulțumesc foarte mult pen‑
tru minunatele pachete care mă așteptau în
studio. Mama e încântată de noua ei sticluță de

Nuit Douce, dar… crede‑mă, Lumière d’Étoiles e
divin! Sincer, nu seamănă cu niciun parfum pe
care l‑am avut până acum. Ai spus că e o mostră,
dar sper că îl produci și în cantitate mare. Ai un
har, dragă Sophie! Trebuie să îl prețuiești.
Nu am uitat lecția ta de la cina din seara
aceea de la Carlton – toate parfumurile au note
de vârf, note de mijloc și note de bază și fiecare
dintre ele se evaporă pe rând, până când rămân
cele care durează cel mai mult. Cu siguranță, Lu‑
mière d’Étoiles este în totalitate o notă durabilă!
După călătoria în frumoasa ta țară, am motive
să cred că lecția despre parfum poate fi valabilă și
în dragoste. Ce observăm mai întâi la o persoană
se transformă în scurt timp în ceva mai de du‑
rată, până când inima devine complet captivată.
Acum, trebuie să te las, înainte să spun prea
multe. La urma urmei, o femeie trebuie să‑și păs‑
treze o parte dintre secrete!
Cu drag,
Grace
Încă o dată, miss Kelly apăruse exact când aveam

nevoie de ea. De parcă ar fi fost chiar lângă mine, îmi
citise gândurile. Privirea mea s‑a îndreptat spre poza
pe care mi‑o făcuse James în ziua aceea în care fusese
la butic. Inima mea și‑a amintit de sărutul nostru.
Am luat imediat decizia.

Am scris o scrisoare scurtă, oferindu‑mi compasi‑
unea și dorindu‑i prietenului său câteva ultime săp‑
tămâni liniștite, am sigilat‑o și am pus‑o cu restul
corespondenței pe care Natalie avea să o ducă la poștă
mai târziu. După ce m‑am gândit mai bine, am așe‑
zat‑o în poșetă, să o duc chiar eu.
La urma urmei, o femeie trebuie să‑și păstreze o
parte dintre secrete.
PARTEA A DOUA
Note de mijloc
Partea principală sau, astfel spus,
sufletul unui parfum; arome care se
simt în timpul procesului de dispersare.
M‑am îndrăgostit de el fără să mă mai gândesc
la nimic altceva.
Grace Kelly
GOANA DUPĂ PRINȚ
Regina Hollywoodului va deveni prințesă!

După întâlnirea dezastruoasă din Monaco, de anul

trecut în luna mai, Alteța Sa prințul Rainier
al III‑lea de Monaco a găsit o mireasă, iar
Grace Kelly și‑a găsit prințul.
Viitoarea prințesă și‑a anunțat logodna‑sur‑
priză la reședința familiei Kelly, din cartierul
East Falls, Philadelphia. Miss Kelly, în vârstă
de douăzeci și șase de ani, a purtat o rochie‑că‑
mașă creată de Branell, din New York, și și‑a
etalat impresionantul inel de logodnă Cartier,
de 10,47 carate, împodobit cu un diamant flancat
de alte două în formă de baghete.
Se pare că cei doi au trecut printr‑o peri‑
oadă de curtare, corespondând pe perioada ulti-
melor luni. Cu puțin timp înainte de Crăciun,
prințul monegasc a sosit în America, iar zvonurile
că ar fi în căutarea unei soții s‑au răspândit
rapid. Atunci când a fost întrebat de un repor‑
ter ce fel de soție i‑ar plăcea, răspunsul lui
a fost: „Nu știu. Cea mai bună.”
Cu siguranță, a găsit la uimitoarea Grace Kelly
ceea ce căuta.
Fericitul cuplu și‑a făcut prima apariție pu-
blică la un bal special organizat în onoarea
lor, pentru a‑și celebra logodna, la hotelul
Waldorf‑Astoria din New York. Seara a avut tema

„Bal imperial – o noapte la Monte Carlo”. Cuplul
a apărut fericit și relaxat și, în ciuda obiecti-
velor băgăcioase ale reporterilor din întreaga
lume și a stării de agitație pe care o simte orice
tânără proaspăt logodită, miss Kelly și‑a păstrat
obișnuita atitudine calmă. De acum, va începe fil-
mările pentru noul ei film, Înalta societate (bazat
pe piesa Poveste din Philadelphia). Miss Kelly
va juca alături de Frank Sinatra și de Bing Crosby.
Prințul o va însoți la Hollywood pentru scurt
timp, înainte să se întoarcă la Monaco.
Încă nu este sigur unde se vor căsători sau ce
impact va avea rolul de prințesă pentru carie-
ra de actriță a lui miss Kelly. La Hollywood se
aude că ea încearcă să găsească o cale de a rezi-
lia contractul cu MGM. Între timp, ceremonia de
decernare a Premiilor Globul de Aur se va ține la
Los Angeles luna viitoare, unde se spune că miss
Kelly va câștiga premiul special Henrietta,
pentru „Cea mai bună actriță”.
Tatăl lui miss Kelly, Jack Kelly, fost meda‑
liat olimpic cu aur și mogul al construcțiilor,
a spus că este foarte fericit pentru fiica lui
și că uniunea celor doi are binecuvântarea lui.
19
JAMES
Londra
ianuarie 1956
B
ietul Teddy n‑a avut parte nici măcar de cele șase
săptămâni care îi fuseseră promise. În cele din
urmă, a fost mai bine că s‑a dus mai repede. Am
plâns ca un copil în acea ultimă seară, spunându‑i că
el a fost fratele pe care nu‑l avusesem. Mi‑am amintit
tot ce mă învățase: cum să îmi repar pușca atunci când
se bloca, cum să pun o rolă de film în aparat și cum să
developez negativele, cum să fac ce îmi doresc în viață,
în loc să aștept ca lucrurile să se întâmple de la sine.
Învățături care îmi salvaseră viața, atât pe câmpul de
luptă, cât și în afara lui. Nu țin minte cât am stat cu
el înainte ca asistenta să îmi spună să mă retrag. Nici
măcar n‑am putut să mă uit la soția lui.
Nu am ieșit din casă mai multe săptămâni, am fost
doar la înmormântare. După aceea, nimic n‑a mai
părut să conteze. Nici câmpurile cu flori din Grasse,
nici serviciul din Cannes, care începuse să‑mi placă.
Nici Sophie Duval, care mă încântase timp de câteva

săptămâni perfecte în Franța. Chiar și Emily a deve‑
nit o responsabilitate pe care nu mi‑o doream cât timp
am fost în doliu. Viața s‑a uscat, ca o vopsea veche care
se desprinde de pe un perete. M‑am simțit pustiit, pe
cât de pierdut poate fi un om, și nu aveam nici cea mai
mică idee cum să mă regăsesc.
*
Londra era foarte rece iarna, de parcă și ea se sim‑
țea la fel de amorțită și goală ca mine. Oamenii bom‑
băneau, ca de obicei: prea cald vara, prea frig iarna.
Eu nu aveam motiv să mă plâng, eram recunoscător
pentru zăpadă și pentru ceața deasă care se rostogolea
dinspre Tamisa și care îmi oferea o scuză să stau în‑
chis în casă. Eram bucuros să hibernez, să întorc spa‑
tele lumii.
Teddy se dusese de aproape cinci luni. Eu conti‑
nuam să îl aștept să apară cu bilete la meci, continuam
să îl caut printre chipurile de pe stradă, în puținele
ocazii când ieșeam. Dar, desigur, nu era acolo.
Pierdut în gânduri, la început, am ignorat soneria
de la ușă. Abia când a sunat lung și insistent, pentru a
cincea oară, m‑am ridicat de pe canapea, hotărât doar
să opresc zgomotul care îmi spărgea timpanul. Ulti‑
mul om pe care mă așteptam să îl văd era Sanders. Nu
știu cine a fost mai surprins: eu, să îl văd pe fostul meu
șef stând la ușa mea, sau el, să mă vadă în pijama, în
toiul după‑amiezii.
— Arăți ca naiba, a zis, pășind înăuntru, fără să aș‑

tepte să îl invit, și scuturându‑și zăpada de pe pantofi.
Ai treizeci de minute să te îmbraci.
Sanders se purta mereu de parcă erai în mijlocul
unei discuții, chiar și atunci când nu mai vorbiseși cu
el de mai bine de șase luni.
— An nou fericit și ție, am mormăit.
Am luat sticla cu lapte de pe prag. Era înghețat,
pentru că stătuse afară de dimineață. Pițigoii albaștri
și măcălendrii îi luaseră mare parte din smântână, lă‑
sându‑și urmele ciocurilor în capacul de folie. Am în‑
chis ușa și l‑am urmat pe Sanders în bucătărie. Deja se
făcuse comod și pusese ceainicul pe foc.
— Iisuse, Jim! a strigat, deși eram, practic, lângă el,
bucătăria mea fiind foarte mică. Parcă ai fi fost tâlhărit!
Am tresărit, observând și eu abia atunci ce dezastru
era în cameră.
— Te‑ar deranja să te întreb ce cauți aici?
Sanders și‑a suflat nasul într‑o batistă ce părea
deja murdară și a pus pe masă ziarul de dimineață,
care a aterizat printre o grămadă de căni nespălate și
pahare de whisky.
— Asta, a zis, arătând grav spre prima pagină. Asta
caut aici.
Am luat ziarul și am citit titlul. Cu litere mari era
scris că Grace Kelly se logodise cu Alteța Sa prințul
Rainier al III‑lea de Monaco.
— Ei bine, ca să vezi! E prințul tău, Raymond! am
pufnit. Actrița devine deci prințesă.
Am lăsat ziarul să cadă la loc pe masă și m‑am dus

să iau o țigară din buzunar, înainte să îmi amintesc că
mă lăsasem de fumat.
— Bravo ei!
— Bravo lui, mai degrabă!
— Mda, cred că ai dreptate. E, într‑adevăr, fru‑
moasă, nu‑i așa?
M‑am așezat și am studiat mai îndeaproape pozele
de logodnă. Fuseseră făcute la casa familiei Kelly, în
Philadelphia.
— N‑au găsit o canapea mai mare, să încapă toți pe
ea? Tatăl ei arată de parcă e gata să cadă de pe colț.
Sanders însă și‑a suflat în mâini, ignorându‑mi
remarca.
— În fine, ce legătură are asta cu mine, de ce vrei
să mă îmbrac? E vreo tradiție, ca toată lumea să se îm‑
brace în costum când se anunță o logodnă regală?
Sanders a luat frunze de ceai dintr‑o cutie și le‑a
pus într‑o cană crăpată.
— Servește‑te, apropo! am adăugat sarcastic.
— Urăsc să o spun, Jim, dar, din cauza acestei afu‑
risite de logodne, am nevoie să te întorci. Ei bine, am
nevoie de pozele tale, ca să fiu mai precis, dar și de
tine. Dacă te simți în stare.
Am râs.
— Să fie vorba despre pozele care arată ca o criză cu
ostatici? l-am întrebat, dar el nici măcar n‑a avut de‑
cența să pară jenat sau conciliant.
— Da. Acelea. Cu logodna asta, pozele tale cu Kelly
și Rainier la palat se dovedesc foarte utile.
A pus jos ceainicul.

— Am folosit‑o pe cea pe care am păstrat‑o, dar
mi‑ar fi de mare folos și celelalte. Te rog, spune‑mi că
nu le‑ai aruncat în Tamisa.
Am oftat lung, profitând de moment, așa cum merita.
— Da, le mai am. Deci asta înseamnă că sunt
reangajat?
Sanders a pus ceai în două căni, vărsând cel puțin
încă una pe masă.
— Ascultă, Jim, o să fiu direct cu tine. Știu că te
chinui, de când Walsh a…
Nici măcar Sanders n‑a putut s‑o spună.
— Mă rog, știu că voi doi erați prieteni buni și că e
o situație de rahat, dar am nevoie de cineva care să se
ocupe de povestea asta dintre Kelly și Rainier, pentru
că lumea e înnebunită după ei. Cum tu i‑ai întâlnit deja,
oarecum, și nu ai altceva mai bun de făcut, aș vrea să
urmărești povestea de acum înainte. Încă nu s‑a stabilit
data nunții, dar se speculează că va fi în primăvară, în
Monaco. Arăți de parcă ți‑ar prinde bine niște soare pe
față. Poți să te întorci de azi după‑amiază. Biroul tău a
fost deja eliberat.
Aproape că m‑am înecat cu ceaiul.
— Azi după‑amiază?
— Presa de la Hollywood e în vrie. Se spune că e cea
mai tare poveste, de când l‑a părăsit Marilyn pe Joe.
Nici măcar scenariștii de la MGM n‑ar fi putut inventa
asta. Am nevoie să te ocupi de poveste.
Parcă îl auzeam pe Teddy râzând de cum se întor‑
cea roata.
Pentru prima dată după multe luni, am simțit o

scânteie de entuziasm. Totul fusese acoperit de moar‑
tea lui Teddy: apetitul meu, dragostea pentru fotogra‑
fie. Ba chiar încetasem să mă gândesc la Sophie pentru
o vreme, până când Emily găsise o poză pe care i‑o fă‑
cusem la butic și ceruse să știe cine era doamna aceea
drăguță. Reacția mea din clipa în care revăzusem fi‑
gura lui Sophie mă surprinsese. Mă pomenisem că îi
spuneam lui Emily totul despre atelierul din Grasse,
amintindu‑mi mult mai multe detalii decât m‑aș fi
așteptat. Emily fusese fascinată. Să descopere că pu‑
teai să lucrezi cu florile, să creezi parfumuri și să tră‑
iești din asta undeva unde soarele strălucea în cea mai
mare parte a anului fusese o revelație pentru mintea
ei tânără. Deja se vedea în ochii ei dorul de ducă. La
urma urmei, nu era foarte diferită de mine, chiar dacă
prefera chimia în locul fotografiei.
Într‑un final, vorbiserăm despre Sophie atât de
mult, încât Emily insistase să îi trimitem o felicitare de
Crăciun. Puseserăm în plic un bilet, prin care îi întin-
deam o ramură de măslin, pentru plecarea mea bruscă
din Franța și pentru că ignorasem scrisoarea de so‑
lidaritate pe care mi‑o trimisese la scurt timp după
aceea. Deși încercasem să o uit, Sophie era o amintire
pe care nu puteam să o șterg, un negativ nedevelopat
complet. Pasiunea pe care o simțisem pentru ea în căl‑
dura Rivierei, lângă o sticlă de rosé, fusese atenuată
de iarna britanică și de sufocanta suferință a doliului,
însă sentimentele mele erau tot acolo.
— Deci? m‑a îmboldit Sanders și m‑a adus înapoi,

turnând iar niște ceai. Ce zici?
Am ridicat o sprânceană, a suspiciune.
— Care e șmecheria?
— Nicio șmecherie. Pentru Dumnezeu, Jim, ești
mai bun decât… asta.
A gesticulat arătând consternat în jur, la vraful de
vase din chiuvetă, la paharele goale de pe masă, la as‑
pectul meu general.
— Ai fost unul dintre cei mai buni fotografi ai mei.
Doar că nu reușeai să urmezi instrucțiunile. Al naibii
de enervant, sincer!
Niciunul dintre noi n‑a zis nimic pentru o clipă, au‑
zindu‑se doar zgomotul făcut de mașinile care treceau
pe stradă și mieunatul tânguitor al lui Winston către
ușa din spate.
— Greșești, de fapt. Sunt unul dintre cei mai buni
fotografi ai tăi.
M‑am ridicat și i‑am scuturat mâna.
— Dă‑mi o oră, să mă împrospătez, și sunt al tău.
Viața mea începea să semene din nou cu linia de
metrou Circle: sfârșitul era și începutul. Pentru Teddy,
dacă nu pentru mine, trebuia să urc în tren, să am
grijă pe unde calc și să văd care va fi stația următoare.
20
SOPHIE
Cannes
februarie
I
arna a adus mistralul pe Coasta de Azur, suflând
dinspre Siberia peste Alpi și trecând peste coasta de
sud. Un frig aspru și trist, cu vânturi care răvășeau
câmpiile goale și măslinii adormiți. În zilele acelea, mă
ascundeam în atelier, iar apoi în casă, lângă foc, as‑
cultând rafalele care șuierau pe la streșini, pierdută în
vreo carte bună.
Odată cu Crăciunul a venit și o surpriză, sub forma
unei scrisori de la James și a unei cărți poștale de la fiica
lui. O fiică de care nu pomenise niciodată. Se pare că și
bărbații aveau secrete de păstrat. Mi‑am dat seama că
James nu se deosebea de mistral, intrase în viața mea
ca o mare forță, răvășind totul, iar apoi plecase de parcă
nici nu existase vreodată. Îmi era dor de el, de cum râ‑
deam cu el, de legătura pe care o creaserăm din clipa în
care o urmărise pe Grace Kelly în magazin. De atunci,
ne trimiseserăm câteva scrisori scurte, dar simțeam că

rămăseseră nespuse atât de multe lucruri.
Ocupată cu noile parfumuri, iarna a trecut repede,
mult mai repede decât aș fi vrut. Am lenevit, cât a ținut
sezonul meu lejer, în loc să stau în atelier și să încerc
noi combinații de parfumuri, să explorez noi posibili‑
tăți și să fac planuri pentru primăvara și vara care
veneau. Sezonul cald din anul acela avea să fie mai
plin ca niciodată. După lansarea noii colecții, va tre‑
bui să vizitez unele magazine, să le conving să vândă
noile mele parfumuri, să trimit mostre tuturor cunos‑
cuților. Poate chiar îi voi cere lui Lucien să găzduiască
o petrecere prin care să marcăm intrarea lor pe piață,
deși latura mea încăpățânată mă îndemna să fac asta
singură, fără niciun ajutor și fără favoruri. Am tastat
cu radiera creionului pe calculator, refăcând costurile,
pentru a suta oară. M‑am încruntat, sprijinindu‑mi
bărbia în palmă, iar gândurile mi s‑au îndreptat spre
ziua judecății. Ziua în care va trebui să semnez actele
cu Michael Lever. Indiferent cum priveam lucrurile,
momentul părea inevitabil.
Poștașul mi‑a întrerupt gândurile când a pus pe bi‑
roul meu trei scrisori.
— Bună ziua, mademoiselle Duval! Sper că aveți o
zi bună.
— Ce avem azi? Alte facturi?
— Nu știu, pentru că nu citesc corespondența oame‑
nilor, dar se pare că a sosit ceva tocmai din California.
Mi‑a făcut cu ochiul.
— California! am zis și m‑am întins nerăbdătoare

spre plicuri.
Începea să devină obișnuință. Am rupt plicul.
Morgan Hudgins
Studiourile MGM
Hollywood, CA 90067
Dragă domnișoară Duval,

Vă scriu în numele lui miss Grace Kelly, de‑
oarece în prezent ea este foarte ocupată cu fil‑
mările pentru următorul ei film, Înalta societate.
După cum, fără îndoială, știți deja, este pe cale
să se căsătorească cu Alteța Sa prințul Rainier
al III‑lea de Monaco.
Ne străduim să punem la punct numeroasele
detalii ale ceremoniei și ale petrecerii, care vor
avea loc în Monaco, în aprilie. Miss Kelly a co‑
mandat cosmetice de la Max Factor, special conce‑
pute pentru această ocazie, și ar dori să comande
și un nou parfum pentru ziua nunții. Sunt încân‑
tat să vă anunț că ar vrea ca Duval să creeze acest
parfum special.
Sperăm că sunteți deschisă propunerii. Dacă
sunteți de acord, vă rog să ne trimiteți o tele‑
gramă de confirmare și câteva mostre. După cum
vă puteți închipui, în caz că veți refuza sau nu veți
reuși să respectați termenul-limită scurt, există
multe alte case de parfumuri care ar dori să aibă
această oportunitate. În situația în care parfu‑

mul dumneavoastră va fi ales, vă vom solicita ex‑
clusivitate până la nuntă, după care miss Kelly
va fi fericită ca parfumul să fie produs la scară
mai largă.
Miss Kelly m‑a rugat în mod aparte să vă
transmit salutările ei și că abia așteaptă să vă
revadă, pe cât de curând, în Monaco.
Cu stimă,
Morgan Hudgins,
Agent de presă pentru miss Kelly,
Studiourile MGM
O comandă pentru nunta lui Grace! Am strigat de

bucurie, am strâns hârtia la piept și imediat am iz‑
bucnit în lacrimi de ușurare. Era exact evenimentul
de care aveam nevoie, ceva ce chiar putea să îmi facă
numele cunoscut și să îmi ajute vânzările. Putea salva
Duval! Draga de Grace! Nu conștientiza cât însemna
pentru mine. Îmi oferea o șansă adevărată – exact la
timp –, iar eu știam care era parfumul perfect. Mai‑
son, parfumul meu de lux, încă nebotezat oficial. Abia
acum vedeam limpede cum se va numi: Coeur de Prin‑
cesse. „Inimă de prințesă”.
Am început să mă plimb de colo până colo prin în‑
căpere, pe măsură ce o mie de gânduri îmi goneau
prin minte. Trebuia să testez formula care se matu‑
rizase în ultimele luni. Ca un vin bun, trebuia să se
sedimenteze, pentru a atinge un echilibru al ingredi‑

entelor. Nu aveam mult timp să îl perfecționez, nunta
fiind în aprilie. Trebuia să lucrez și la parfumul pentru
bărbați. Poate că va fi un parfum pereche pentru prinț?
Debordam de idei.
— Natalie! am strigat, dând buzna în magazin și
punându‑i hârtia în mâini. Nu o să‑ți vină să crezi!
Trebuie să fac un parfum de nuntă! Pentru o prințesă!
Natalie s‑a uitat la mine, apoi a citit repede scri‑
soarea. A râs și și‑a strâns brațele în jurul meu.
— O, Sophie! Este incredibil!
— Nu‑i așa? Este… este…
Incapabilă să vorbesc, am râs, copleșită de bucurie.
— Te sun mai târziu, de la fabrică.
Am pupat‑o pe obraz și am ieșit în aerul răcoros al
după‑amiezii, vântul dând rotocoale în jurul meu și
purtându‑mi gândurile dintr‑o parte în alta, molipsit
parcă de bucuria și de entuziasmul meu.
Mai târziu în seara aceea, întoarsă acasă după ce
petrecusem câteva ore în atelier, mi‑am pus șosetele
mele preferate din lână, un halat vechi și un pahar mic
de pastis. La urma urmei, fusese o zi reușită. Parfumul
bărbătesc progresa și, cu cât mă apropiam mai mult
de găsirea formulei, cu atât mai mult mă gândeam la
James. Totuși, încă nu era gata pentru a fi prezentat
ca parte din noua colecție. Coeur de Princesse, pe de
altă parte, era perfect și în grafic. Urma să îi trimit
săptămâna viitoare o mostră lui Grace. Mă rugam să
îi placă. Dacă va alege parfumul altcuiva, totul va fi

pierdut. Am strâns paharul și am privit focul. Dar asta
nu se va întâmpla.
Mi‑am pescuit jurnalul din poșetă. Cu capul cu‑
fundat în paginile lui, am inspirat adânc. Am sim‑
țit miros de hârtie prăfuită și descompusă și miros
de piele uzată. Am răsfoit primele însemnări ale lui
papa. Parcă îi și vedeam ochii negri plini de entuzi‑
asm, aproape că îi auzeam râsul, când îmi lua mâna și
mă conducea în butic pentru prima dată. „O să punem
rafturi pe peretele acesta, să ne expunem sticluțele”,
zisese, arătând cu mâinile lui lungi și subțiri. Mâini de
domn. „Iar aici vom avea un teanc de frumoase cutii și
pungi de cadouri cu sigla noastră pe ele.” „Unde o să
lucrezi, Papa?” îl întrebasem.
Mă dusese după tejghea și îmi arătase biroul. Bă‑
tuse cu degetele în agenda legată în piele de pe birou și
zisese: „În timpul sezonului turistic, o să îmi înfăptu‑
iesc magia de aici. Dar o să am nevoie de ajutor. Crezi
că mă vei putea ajuta, când vei crește?”
Era tot ce îmi dorisem vreodată, să petrec timp cu
papa, să îi învăț secretele. „Da! Vreau să învăț totul.”
Chicotise, îmi ciufulise părul și mă ridicase pe ge‑
nunchi, mirosul loțiunii sale de bărbierit învăluin‑
du‑mă ca un nor.
În timp ce priveam focul, m‑a izbit amintirea mi‑
rosului lui papa, loțiune combinată cu scorțișoară
și cu aromă de mahon lăcuit. Simțindu‑mă deodată
inspirată, am început să îmi notez ideile. După ce am

decis că reușisem să surprind detaliile acelui miros,
am șoptit:
— Îți mulțumesc, papa!
Parfumul bărbătesc, ultimul din noua mea colecție
de trei, se va numi Mémoire, în onoarea tatălui meu și
a unui alt bărbat care trecuse prin viața mea prea re‑
pede, dar care își lăsase amprenta pour toujours. Pen‑
tru totdeauna.
PRINȚESA MIREASĂ
Febra nunții continuă să acapareze presa mondi‑

ală, în timp ce navigăm tot mai aproape de ziua
în care Grace Kelly se va căsători cu Alteța Sa
prințul Rainier al III‑lea de Monaco. Iar navi‑
găm este cuvântul potrivit, deoarece miss Kelly
va călători către soțul ei – și spre noua viață
de prințesă – cu pachebotul, din New York.
Filmările pentru Înalta societate, peliculă
în care apare alături de Bing Crosby și de Frank
Sinatra, fiind de curând încheiate, miss Kelly
locuiește momentan la New York, în apartamen‑
tul ei cu unsprezece camere de pe Fifth Avenue,
cu vedere spre Central Park. În aceste clipe,
face ultimele pregătiri pentru marea ei zi și
își completează impresionantul trusou de nuntă.
Oliver, îndrăgitul ei pudel, este mereu pe lângă
ea – se spune că o va însoți în lunga călă-
torie peste ocean, împreună cu invitații la nuntă
și cu multe bagaje.
Deja numită cu afecțiune în cercurile de apro-
piați de la Hollywood „Grația Sa”, miss Kelly
va prelua titlul oficial de Alteța Sa prințesa
Grace de Monaco după ce se va căsători cu prin-
țul în vârstă de treizeci și doi de ani, considerat
cel mai râvnit burlac al lumii, în cadrul unei
ceremonii religioase catolice care va avea loc

la Catedrala Saint Nicholas în data de 19 apri‑
lie. Deloc rău, pentru fiica unui fost zidar!
Ceremonia religioasă va fi precedată de una ci‑
vilă, oficiată la palatul regal, în 18 aprilie.
Potrivit zvonurilor, aceasta va fi repetată, pen-
tru a permite camerelor de filmat de la MGM să
imortalizeze întregul spectacol, pentru un mini-
documentar intitulat Nunta din Monaco. Odată
ce se va căsători, miss Kelly va deveni suve‑
ran al principatului – care măsoară doar puțin
peste doi kilometri pătrați – și va locui în
palatul regal, cu vedere spre Monte Carlo.
Într‑un interviu acordat la scurt timp după
anunțarea logodnei, prințul Rainier a confirmat
că viitoarea lui soție „va avea suficiente de
făcut ca prințesă” și că nu își va continua ca‑
riera de actriță. A adăugat că a discutat acest
aspect cu miss Kelly, iar ea a fost de acord. De
asemenea, prințul a interzis rularea vreunui film
cu miss Kelly pe durata ceremoniilor de nuntă.
Nu cunoaștem încă prea multe detalii despre
ceremonie și despre mult așteptata rochie, deși
grupul London Festival Ballet a anunțat că a
fost angajat, pe durata festivităților de nuntă,
pentru șase spectacole. Oficialii din Monaco au
anunțat, de asemenea, că două echipe de fotbal ame-
ricane au fost invitate să joace pe Stade Louis II
din principat, în 17 aprilie, ziua de dinaintea
primei ceremonii oficiale a nunții.
Printr‑o ciudată răsturnare de situație, de‑
butul noii ediții a Festivalului de Film de la
Cannes va fi amânat de pe 10 aprilie până pe 28,
din cauza nunții regale, care va avea loc în zi-
lele de 18 și, respectiv, 19. Miss Kelly și prințul
Rainier s‑au întâlnit pentru prima dată în tim‑

pul festivalului de anul trecut. Dovadă, poate,
a faptului că într‑adevăr există ceea ce se nu‑
mește dragoste la prima vedere. Totuși, unii se
întreabă dacă nu cumva acest mariaj este mai
mult un aranjament politic, decât dragoste ade‑
vărată. Presupun că doar timpul va arăta dacă
este cu adevărat un mariaj de conveniență sau o
uniune construită pe demodata dragoste.
Irecuperabila romantică de față știe ce vari-
antă ar prefera să fie adevărată.
21
SOPHIE
Grasse
martie
Î
n vreme ce eu lucrasem de zor, peisajul de pe Coas‑
ta de Azur căpătase aerul de primăvară. Cireșii și
migdalii înfrunziseră, lăstarii de lăptucă se iviseră
din pământ, primii boboci nerăbdători apăruseră pe
câmpuri, iar orașul începuse să se pregătească pentru
sezonul aglomerat care urma. Instinctiv, simțeam și
eu că vine primăvara, ca niște aripi de fluture care îmi
adiau în inimă.
Am aranjat ca terenurile să fie arate pentru maci,
trandafiri și iasomie, lăsând însă treburile în întregime
în mâinile arendașului pe care familia mea se bazase
încă de când eram eu mică. Fusesem prea îngrijorată
pentru a mai și supraveghea lucrurile. Alergam pe la
toate băncile din Cannes, Nisa și chiar Marseille. Ni‑
meni nu voia să îmi împrumute banii de care aveam
nevoie ca să produc și să lansez noua linie de parfu‑
muri. Spre marea mea jenă, Duval avea prea multe
datorii și un istoric de întârziere la plăți. Cu cât săpam

mai adânc în conturile firmei, cu atât mai mult îmi dă‑
deam seama de amploarea problemei. Modul în care
maman condusese afacerea, înainte să o preiau eu, și
înclinația ei pentru brandy scump ne duseseră în prag
de colaps financiar.
Frustrată și agitată, m‑am plimbat prin fabrică, ad‑
mirând tot ce pusese pe picioare papa și tot ce eu îngriji‑
sem cu atâta drag. Cuvele din cupru, șlefuitorul pentru
săpunuri, rafturile cu sticluțe. Ce se va alege de ele? Ce
se va alege de mine? Să fac parfumuri era tot ce știam.
Am încercat să îmi distrag atenția, urmărind ști‑
rile despre nunta regală. Niciodată nu am citit atât de
multe ziare și reviste. Toată lumea voia să vadă călă‑
toria lui Grace. Editorialele și primele pagini erau de‑
dicate ultimelor ei apariții din New York, unde făcea
pregătirile finale pentru nuntă și pentru noua ei viață
ca prințesă de Monaco. Jurnaliștii din presa de scan‑
dal speculau pe marginea bârfelor: era o căsătorie din
dragoste sau una de conveniență? Am ales să cred
prima versiune. Iar în momentele liniștite din noapte,
când haosul și zarva de peste zi se estompau sub cerul
calm din Provence, îmi permiteam să visez că Grace
va alege parfumul meu, iar norocul se va întoarce de
partea mea.
Am decis să ies din fabrică pentru o plimbare prin
oraș, ca să îmi limpezesc mintea. Aș fi putut să îi fac
o vizită și vecinei mele, madame Clouet. Îi plăcea la
fel de mult ca mie să vorbească despre nunta regală.
Ea nu prea reușea să iasă singură din casă, așa că îi

păstrasem toate tăieturile din ziare cu cele mai re‑
cente detalii și zvonuri.
Chiar în timp ce ieșeam, am auzit sunând telefonul
de pe biroul de la recepție.
— Casa de parfumuri Duval, a răspuns Juliette pe
obișnuitul ei ton vesel. Da, vorbesc engleza. Domni‑
șoara Duval este chiar aici. Un moment, vă rog.
— Cine este? am întrebat în șoaptă, neavând deloc
chef de conversații politicoase.
— Domnul Morgan Hudgins, de la Studiourile MGM,
a șoptit și ea, acoperind receptorul. Din California.
Inima mi‑a urcat în gât și am luat receptorul.
— Bună ziua, aici Sophie Duval!
Zgomotele și pocnetele care trosneau în receptor
acopereau vocea de la celălalt capăt.
— Alo? Mă auziți? Sophie Duval sunt.
Conexiunea și‑a revenit și am reușit să disting vocea
unui bărbat.
— Domnișoară Duval, sunt Morgan Hudgins, agen‑
tul de presă de la MGM al lui miss Kelly. Pentru a eco‑
nomisi timp, ne‑am gândit că este mai bine să vă sun,
în loc să așteptați poșta. Am primit mostra de parfum,
iar miss Kelly o adoră. „Este un parfum absolut divin”,
ca să o citez chiar pe ea. Sunt foarte bucuros să vă
spun că l‑a ales pentru ziua nunții.
Un val de ușurare și de bucurie m‑a înfiorat. Îmi
venea să sar în sus și să strig. În schimb, mi‑am forțat
vocea să rămână calmă.
— O, vai, minunat! Este o veste nemaipomenită. Vă

mulțumesc foarte mult!
Domnul mi‑a dat adresa de livrare și cantitatea de
parfum de care aveau nevoie. Mi‑a explicat că desig‑
nerul rochiei voia să facă niște săculeți din satin îm‑
bibați în Coeur de Princesse, pe care să îi atașeze pe
interiorul rochiei de mireasă a lui miss Kelly. A mai
spus că rochia va sta împachetată în hârtie de mătase
parfumată pe durata lungii călătorii de la New York la
Monaco. Mintea mea galopa, în timp ce el vorbea. Am
notat totul, cu mâna tremurând.
— De asemenea, miss Kelly ar dori să vă trimită o
invitație de două persoane, așa încât să participați la
toate evenimentele din Monaco: la cele din săptămâna
de dinaintea nunții, precum și la ceremonia oficială.
Invitația va fi trimisă prin poștă. Puteți deci să ne spu‑
neți numele însoțitorului dumneavoastră, domnișoară
Duval?
Am ezitat, gândindu‑mă cât de mult i‑ar plăcea lui
Natalie să meargă, dar Lucien ar fi fost furios dacă nu
i‑aș fi oferit ocazia să participe la cea mai prestigioasă
petrecere din lume. Am strâns tare receptorul.
— Lucien Marceau. El va fi însoțitorul meu.
Când am închis, am chiuit, ocolind în fugă biroul, să
o îmbrățișez pe Juliette. Era exact ce aveam nevoie, ce
veste fericită, atât de fericită! Luată prin surprindere
de neobișnuita mea efuziune, Juliette a pufnit în râs.
— Presupun că ai primit vești bune!
— O, vești uimitoare!
I‑am spus despre ce era vorba, înainte să alerg spre

biroul meu și să o sun pe Natalie. A strigat și ea de
bucurie la celălalt capăt și a promis să ne întâlnim la
cină, la Le Lys, pentru a sărbători împreună.
Dar mai era cineva căruia abia așteptam să‑i spun.
Trebuia să îi scriu lui James. Nu conta câte luni tre‑
cuseră de când nu‑l văzusem. El va înțelege cât de
mult însemna asta pentru mine și mă va felicita. La
urma urmei, James o urmărise pe miss Kelly în buti‑
cul meu. James era cel care îi dăduse cartea mea de
vizită. James era cel care declanșase tot acest șir de
întâmplări. Am luat un stilou și am mâzgălit repede
câteva cuvinte.
Dragă James,
Îți mulțumesc pentru scrisoarea recentă și
pentru poza cu Palatul Buckingham. Sunt hotă‑
râtă să vizitez Londra într‑o bună zi și să‑l văd
cu ochii mei!
Am primit niște vești minunate, chiar în
această după‑amiază, și, din moment ce tu ai
jucat un rol important în ceea ce se întâmplă,
am vrut să le împărtășesc cu tine. Grace Kelly a
ales unul dintre noile mele parfumuri – Coeur de
Princesse – pentru nuntă! Cine și‑ar fi imaginat
că ziua aceea când ai urmărit‑o până în buticul
meu va duce la asta? Înseamnă foarte mult pen‑
tru Duval. Cu adevărat, foarte mult.
Ești la curent cu ce se scrie în ziare despre

nuntă? În Monaco este mare agitație. Mă întreb
unde vor găsi spațiul necesar să cazeze toată
presa. Se pare că toată lumea vrea să vadă o iu‑
bire ca‑n basme!
Cu afecțiune,
Sophie
Ca o completare, am pus un post‑scriptum.
P.S. Îți trimit o mostră dintr‑un nou parfum

pentru bărbați la care am lucrat. Mémoire. E
încă în stadiul de dezvoltare, dar are deja note de
tutun și de ceai, printre alte ingrediente „strict
secrete”. Sper să fi prins în el ceva din farmecul
tău britanic inconfundabil.
Am pulverizat apă de colonie și pe scrisoare, am tre‑

cut adresa lui din Londra și am așezat plicul în gră‑
mada de corespondență pregătită de trimis. Abia după
o cină plăcută cu Natalie și o plimbare răcoroasă, dar
exuberantă, sub lumina lunii, mi‑am dat seama că le
spusesem lui Natalie și lui James despre vestea cea
mare, dar încă nu îl sunasem pe Lucien. De fapt, nu
prea mă gândisem la Lucien în ultimele săptămâni. La
fel ca norii care se risipesc din fața lunii, am simțit că
ne îndepărtam și noi unul de altul. Și nu eram foarte
sigură ce simțeam în legătură cu asta.
22
JAMES
New York
aprilie
D
upă ce aproape că îmi venise de hac pe toată durata
lungii ierni londoneze, în primăvară, viața m‑a arun‑
cat direct în Manhattan. Era prima mea vizită în
marele oraș. Haosul din Times Square, panourile lumino‑
ase, zgârie‑norii amețitori și copacii înfloriți din Central
Park mă revigorau. A fost zdruncinătura de care aveam
nevoie. O schimbare de decor. O infuzie de vis american.
Fusesem trimis în America îndată ce se aflase că
Grace Kelly va naviga din New York, spre nunta ei din
Monaco, la bordul S.S. Constitution.
— Va fi o conferință de presă, înainte de îmbarcare!
lătrase Sanders și trântise pe biroul meu un bilet pen‑
tru zborul spre New York. Iar tu o să fii acolo, pentru
evenimentele pregătitoare și pentru plecare. Ai avio‑
nul peste două zile.
De când mă întorsesem la ziar, fusese mult mai înțe‑
legător cu mine și mă trimisese în delegații mai aproape
de casă, dându‑mi astfel răgazul să îmi revin încet. In‑

tenționat sau nu, era de apreciat oricum, dar Sanders
nu era fraier și nu avea să mă lase să lenevesc la infinit.
— O întrebare, șefule? îi zisesem, în timp ce băgam
biletul în buzunarul hainei. Dacă scot niște poze bune,
pot să mă opresc din urmărit prințese prin lume și să
fac ceva mai… important?
Râsese.
— Dacă scoți niște poze bune, poți să faci orice vrei.
Dacă pozele tale vând suficiente ziare, poate că o să
avem cu toții bani să mergem în jurul lumii.
De la anunțarea logodnei, urmărisem îndeaproape
povestea lui Grace Kelly și a lui Rainier. Era imposibil
să nu îi vezi pe primele pagini ale revistelor: la balul
de logodnă ținut în onoarea lor la Waldorf‑Astoria, în
New York, fotografii mai puțin formale cu miss Kelly
în zilele de după logodna‑surpriză, imagini cu fami‑
lia Kelly, la impresionanta lor casă colonială cu două
etaje, de pe Henry Avenue, în East Falls, și poze mult
mai relaxate ale fericitului cuplu, la filmările de la
Hollywood pentru Înalta societate.
Mai mult decât un simplu privitor în trecere, mă sim‑
țeam cumva legat de ei. Fusesem acolo chiar de la în‑
ceput, văzusem prima lor strângere de mână ezitantă,
primele lor interacțiuni neîndemânatice. Se părea că
relația lor se consolidase prin scrisorile pe care și le
trimiseseră de‑a lungul anului, de la prima lor întâl‑
nire, iar eu, mai mult decât alții, înțelegeam ceva din
acea primă scânteie dintre doi oameni complet străini.
O simțisem cu Sophie și, după cum spusese și ea în ul‑

tima scrisoare, dacă nu aș fi urmărit‑o pe Grace Kelly
până în magazinul ei, nu ne‑am fi întâlnit niciodată și
nici Sophie nu ar fi ajuns să creeze un parfum la co‑
mandă pentru cea mai faimoasă femeie din lume. Ciu‑
dat cum ceva născut din principii atât de îndoielnice
putea avea un astfel de sfârșit fericit. Noi trei eram
legați cumva și nu puteam să nu mă întreb unde ar fi
dus drumul acesta, dacă îl urmam.
Totuși, spre deosebire de Rainier, eu nu aveam
un blazon regal cu care să‑mi personalizez scrisorile
și nici pe tata, care să îmi influențeze legăturile sen‑
timentale. Nu aveam nici vreun preot catolic la dis‑
poziția mea, care să mă ajute să‑mi curtez aleasa și
să obțin aprobarea familiei ei. (Se zvonea peste tot că
Jack Kelly mijlocise uniunea fiicei sale cu Rainier prin
preotul prințului, părintele Tucker.) Eu eram doar un
ziarist de duzină cunoscut că întârzia peste tot. Nu era
chiar calificarea necesară pentru a câștiga ușor inima
unei femei. Cu toate acestea, inima mea era acolo unde
era și Sophie.
Am coborât pe Broadway, m‑am oprit la un vânză‑
tor stradal și mi‑am cumpărat un hotdog cu varză mu‑
rată și o cafea slabă, înainte să mă îndrept spre Fifth
Avenue, către clădirea în care era apartamentul lui
Grace. Venea și pleca des în acele ultime zile de pre‑
gătiri și nu era mereu însoțită. Jack Kelly și o pacoste
de agent de presă de la Studiourile MGM aveau mare
grijă de aparițiile în public ale lui Grace, străduindu‑se
să împiedice pe oricine încerca să se apropie prea mult.

La întâlnirile publice, era condusă repede de la mașină
la ușă, fără să se oprească să fluture din mână și să
zâmbească spre camerele de filmat. Pălăriile cu boruri
largi atent selectate, ochelarii de soare mari și eșar‑
fele de păr contribuiau la frustrările pe care le simțea
presa. Era imposibil să îți dai seama dacă era chiar ea
sub toate acele accesorii.
Eram foarte decis să obțin o poză clară cu ea, chiar
dacă nimeni altcineva nu reușea asta. Ea îmi cunoștea
fața, chiar și doar un pic, iar asta, cu siguranță, putea
să îmi ofere un avantaj. Soarta mea se schimbase în
bine și aveam de gând să profit atât timp cât norocul
dura. Pe cât de mult aveam nevoie ca Sanders să creadă
în mine, în aceeași măsură trebuia și să cred eu în mine.
New Yorkul, cu atitudinea lui de „pot să fac orice”, era
locul perfect pentru a începe.
Era o zi mohorâtă și începea să plouă slab. Când am
ajuns în fața clădirii de la numărul 988, doar câțiva zi‑
ariști așteptau acolo. Unii plecaseră cu câteva minute
în urmă, odată ce ploaia amenințase să le strice echi‑
pamentul și să le sporească enervarea. Chiar și eu în‑
cepeam să îmi pierd răbdarea, când, deodată, Grace a
apărut de nicăieri, având brațul plin de trandafiri roșii
cu tulpini lungi. Fără pălărie, fără mănuși, fără eșarfă.
Era chiar acolo, în fața mea, în toată frumusețea ei na‑
turală. Când vântul a suflat dinspre East River și i‑a
răvășit părul blond, a râs, și‑a dat buclele după ureche
și s‑a uitat drept spre mine. Inelul de logodnă imens,
cu diamant Cartier, pe care Rainier îl comandase spe‑

cial pentru ea, nu putea să se vadă mai clar de atât.
— Baftă în ziua cea mare, miss Kelly! am zis, în
timp ce am și tras câteva cadre.
Stăteam atât de aproape de ea, încât nu a trebuit să
strig pentru a‑i atrage atenția, cum făceam de obicei.
— O să fii o mireasă frumoasă. Și o să și miroși
minunat!
— Mulțumesc! a zis, evident surprinsă de remarca
mea neobișnuită.
Pentru o clipă, a părut că vrea să spună mai multe,
dar atenția i‑a fost atrasă de alți câțiva fotografi care
strigau să se întoarcă spre ei și de câțiva trecători care
se opriseră să o admire și să îi ureze noroc.
— Sunteți toți foarte drăguți, a adăugat, înainte să
intre grăbită în clădire și să dispară la fel de repede
cum apăruse.
În vreme ce fotografii își pierdeau răbdarea din
cauza accesului dificil la miss Kelly, jurnaliștii nu mai
găseau superlative pentru a‑i descrie frumusețea. Pre‑
miere de filme. Baluri extravagante. Ieșiri la cumpă‑
rături. Plimbări cu câinii. Oriunde mergea miss Kelly,
venea și presa, descriind fiecare detaliu al hainelor ei
și verificând cu atenție numele fiecărui designer. Când
miss Kelly nu făcea vreun comentariu, designerii aca‑
parau chiar ei articolele din ziare.
Era un soi de nebunie. Nu mai văzusem așa ceva.
Sosisem la New York de doar trei zile și deja mă sim‑
țeam de parcă eram o plută în derivă, aruncată dintr‑o
parte în alta de flux, pe urmele lui miss Kelly, stri‑

gându‑i să se uite încoace sau încolo. Spiritele se în‑
cingeau mai rapid decât se deșira un ciorap agățat și,
pe măsură ce ziua plecării vasului S.S. Constitution se
apropia, tânjeam să o văd dusă pe viitoarea mireasă și
să mă întorc acasă la Emily și la salariul meu.
Moartea lui Teddy mă făcuse să văd lucrurile altfel
și să prețuiesc viața. De când ieșisem din ceața doliu‑
lui, fusesem un tată mult mai bun pentru fiica mea și,
în timp ce o parte din mine era gata să se întoarcă la
domnul Roux și la vânturile calde de vară de pe Ri‑
viera, ca să nu mai vorbim de perspectiva unei alte seri
perfecte cu Sophie – preferabil fără poșeta mamei ei –,
nu puteam să o părăsesc pe Emily pe termen nelimitat.
Uram să plec de lângă ea.
După încă o zi frustrantă prin preajma clădirii în care
locuia miss Kelly, care abia dacă se oprea să salute, nici
atât să mai și răspundă întrebărilor puse de reporteri,
m‑am întors la hotel și m‑am apucat să împachetez pen‑
tru zborul spre casă, bucuros că partea mea de treabă
din acest basm se încheiase. Cel puțin aveam niște poze
bune cu ea, suficient cât să îl potolesc pe Sanders.
— Bună ziua! Cheia dumneavoastră, domnule?
Tânărul plin de acnee de la recepție m‑a iritat cu for‑
malitatea lui inutilă. Urmam aceeași rutină în fiecare
seară. Aș vrea să îmi dea cheia camerei mele? Am avut o
zi bună? Mai era ceva cu ce putea să îl ajute pe domnul?
— Da, te rog. Mulțumesc! i‑am răspuns, zâmbind,
la rândul meu, forțat.
— Și avem o telegramă pentru dumneavoastră.

A căutat prin compartimentele din spatele biroului,
apoi a pus un plic crem pe blatul din marmură.
— Îl mai pot ajuta cu ceva pe domnul?
Am mormăit un „nu” și am adăugat un „mulțumesc”
întârziat, în timp ce mă îndreptam spre lifturi, unde
un portar nerăbdător, cu epoleți și chipiu, a apăsat bu‑
toanele pentru mine, deși puteam foarte bine să fac
asta și singur. Am deschis telegrama.
UN BILET DUS PENTRU S.S. CONSTITUTION, DE LA NEW

YORK LA MONACO.
PLECARE LA AMIAZĂ, 4 APRILIE.
SANDERS.
Am fluierat printre dinți. Cum naiba reușise San‑

ders să facă rost de el?
— Este totul în regulă, domnule?
În timp ce ușile liftului se deschideau, m‑am uitat
la recepționer și i‑am spus:
— Știi ceva, tinere? Sunt pe cale să navighez spre
Monaco cu Grace Kelly, așa că, da, cred că totul este
perfect în regulă!
M‑am grăbit spre cameră, mi‑am aruncat pălăria
și jacheta pe pat și mi‑am pus de pe tava cu băuturi
un whisky sec. Ultimul lucru pe care mi‑l doream era
să prelungesc timpul petrecut departe de Emily, dar
era vorba despre doar câteva săptămâni în plus, iar
aceasta era o extraordinară răsturnare a situației. Nu
doar că voi călători cu miss Kelly spre așa‑zisa nuntă a
secolului, dar voi călători direct spre Sophie. Era mâna

destinului, cu siguranță!
Timp de mai multe săptămâni, ziarele oferiseră tot
felul de detalii despre pachebotul care avea să îi ducă
pe Grace Kelly și pe invitații ei la Monaco. Fotografia‑
sem vasul în Manhattan, căutând să iau cadre cu si‑
lueta lui impresionantă. Nu o dată îmi închipuisem că
urc la bord, iar acum exact asta aveam să fac. Încă o
dată, Sanders – sau poate că miss Kelly – îmi schim‑
base cursul vieții.
I‑am trimis o telegramă lui Marjorie, să îi explic
absența mea prelungită, iar lui Emily un plic cu su‑
veniruri, împreună cu o scurtă scrisoare, în care îi pro‑
miteam să o sun îndată ce aveam să ajung în Monaco.
I‑am trimis și lui Sophie o telegramă impulsivă, îmbol‑
dit fiind de whisky.
NEW YORK. 3 APRILIE 1956
DRAGĂ SOPHIE. FELICITĂRI PENTRU COMANDĂ! MINU-

NATE VEȘTI! SUNT NERĂBDĂTOR SĂ SĂRBĂTORESC CU
TINE PERSONAL. CE ZICI? CĂLĂTORESC CU MISS KELLY
PE CONSTITUTION. NE VEDEM ÎN MONACO, PE 12, CÂND
AJUNG? VOI FI LA RESTAURANTUL RAMPOLDI, LA MONTE
CARLO, LA ORA ȘAPTE SEARA. ÎMI AMINTESC CUM SPUNEAI
CĂ MEREU ȚI‑AI DORIT SĂ MERGI ACOLO. JIM. X
Am pus sărutul ca pe o completare și mi‑am petrecut

prea mult timp imaginându‑mi‑l real. Buzele acelea sen‑
zuale apăsate cu foamete peste ale mele. Căldura res‑
pirației ei pe obrazul meu. Nu mi se mai întâmplase să
mă gândesc atât de mult la o femeie pe care o cunoscu‑

sem atât de puțin. Oricât încercasem să neg, Sophie se
lipise de pielea mea ca unul dintre parfumurile ei rafi‑
nate și, oricât m‑aș fi spălat sau oricât de departe aș fi
fost, nu reușeam să scap de ea. Mai mult ca niciodată,
aș fi avut nevoie de sfatul înțelept al lui Teddy Walsh.
Mi‑am imaginat cum ar fi zis: „Nu-ți mai lua avânt să te
îndrăgostești, fă‑o odată, Jim! Viața e prea scurtă pen‑
tru întrebări și îndoieli.” Nu‑mi plăcea să pun vorbe în
gura unui decedat, dar avea dreptate. Nu aveam niciun
drept să mă aștept ca Sophie să vină să mă vadă în Mo‑
naco, dar am trimis telegrama oricum. Fie va fi acolo, fie
nu. Până atunci, trebuia să uit de ea și să îmi concentrez
gândurile și obiectivul pe tânăra care era gata să facă
cea mai importantă călătorie din viața ei.
În timp ce îmi pregăteam bagajul, mă întrebam cum
se simțea oare miss Kelly în ajunul plecării, știind că
a doua zi își va lua rămas‑bun nu doar de la casa ei, ci,
probabil, inclusiv de la strălucitoarea ei carieră de ac‑
triță. Mulți credeau că logodna se întâmplase prea re‑
pede. Mulți credeau că mariajul nu va dura.
Dar cine putea să spună că dragostea la prima ve‑
dere nu era reală sau că poveștile de dragoste bazate
pe pasiune și cuvinte nu pot să înflorească și să devină
ceva de durată?
Cine putea spune ce însemna dragostea adevărată?
23
SOPHIE
Cannes
D
eși comanda lui Grace stârnise în mine un vârtej de
entuziasm, realitatea problemelor mele financiare
încă mă chinuia și mă simțeam de parcă eram pe
un balansoar. După un mic dejun rapid, cu espresso,
șuncă feliată și un croasant, m‑am îndreptat spre
butic. Mă aflam într‑un impas. Venise momentul să
iau niște decizii serioase în privința banilor.
Am oftat adânc, privind afară, la marea turcoaz. Ră‑
mâneau doar două opțiuni reale: sau să vând terenul,
sau să îl rog pe Lucien să îmi împrumute niște bani. El
își permitea, asta era sigur, dar, de fiecare dată când
mă gândeam la cât îmi dăduse deja, perspectiva de a‑i
cere din nou bani îmi punea un nod în stomac. Mai era
și faptul că în ultima vreme ne văzuserăm mult mai
puțin, pentru că eram amândoi foarte ocupați. Deși fu‑
sese mulțumit să audă că Grace Kelly îmi alesese parfu‑
mul pentru ziua nunții, reacția lui – de surprindere că
ea preferase Duval și nu un nume mai mare – mă cam

descumpănise. De fapt, nu îmi era atât de dor de Lucien
pe cât ar fi trebuit să‑mi fie și poate că – mai mult decât
orice altceva – asta mă făcea reticentă în a‑i cere ajutorul.
— Ai o telegramă, a zis Natalie, zâmbind, când am
închis ușa magazinului. James al tău din nou?
— Nu e James al meu, am zis ușor exasperată, dar
trepidând de fericire pe dinăuntru.
M‑am uitat la adresa de New York. De ce era în
New York?
— Și? a insistat Natalie.
Am citit repede telegrama.
— Se ocupă de nunta lui Grace, pentru ziarul la
care lucrează. E la bordul pachebotului transatlantic
alături de ea, se îndreaptă spre Monaco.
Am băgat telegrama în buzunar, încercând să‑mi
ascund bucuria.
— Vrea să ne întâlnim în Monaco.
Natalie m‑a privit cu atenție. Îi spusesem despre
sărutul cu James și despre schimbul de scrisori de
după aceea. Știa că am sentimente pentru el, în ciuda
relației mele cu Lucien. Eram bucuroasă că mă înțele‑
gea și că era discretă. Încă nu știam ce reacție să am.
Când a văzut că nu spun nimic, a rostit ea întrebarea
din mintea mea.
— Și? O să te întâlnești cu el?
— Eu…
În clipa aceea a sunat telefonul. Am sărit cât colo, la
neașteptata intruziune, am râs și am luat receptorul.
— Duval, bună ziua!

O voce pe care am recunoscut‑o mi‑a schimbat ime‑
diat dispoziția. Era funcționarul de la Banca Națio‑
nală din Paris, filiala din Marseille. În timp ce mi‑a
explicat starea financiară precară a firmei Duval, re‑
laxarea pe care mi‑o dăduse telegrama lui James a dis‑
părut, înlocuită fiind imediat de disperare. Voiau să
îmi lichideze bunurile. Până când am pus jos recep‑
torul, eram deja cuprinsă de greață, nevenindu‑mi să
cred că se ajunsese aici.
— Ce este? a întrebat Natalie, cu ochii mari. Ce ai
pățit, Sophie?
— Vor să își recupereze banii.
Mi‑am lăsat capul în mâini.
— Nu mai am timp, Natalie. Va trebui să vând
terenul.
M‑am uitat la poza lui Kelly, care îi zâmbea prințu‑
lui Rainier, și mi‑am imaginat rochia ei de nuntă par‑
fumată cu Coeur de Princesse. În câteva săptămâni,
o viitoare prințesă va purta parfumul creat de mine.
Oare chiar era prea târziu?
*
Am plecat spre Grasse, la locul care mă susținuse din‑
totdeauna, locul unde mă simțisem mereu în sigu‑
ranță. Am urcat poteca scurtă spre casa cu două etaje
în care crescusem, cu fațada din stuc crăpată pe alo‑
curi, dar cu acoperișul din țiglă roșie încă solid. Câm‑
purile îmbrățișau proprietatea noastră până departe
la orizont, cel mai apropiat vecin fiind la kilometri

buni distanță. Eram cumva izolați, la periferia orașu‑
lui, lucru care mă încântase întotdeauna: aveam sen‑
zația de spațiu, de intimitate.
Dar acum trebuia să renunț la asta. Va trebui să re‑
nunț la tot, de parcă nu era decât o altă proprietate de
vânzare a lui Lucien, un schimb pe franci, lipsit de im‑
portanță, documente semnate și strângeri de mână seci.
M‑am așezat istovită pe treptele care duceau către
ușa din față, în timp ce eram cuprinsă alternativ de
valuri de disperare și furie. Ar fi trebuit să fiu mai ho‑
tărâtă în privința creațiilor mele. Ar fi trebuit să fac
economii la ambalaje. Ar fi trebuit să fac naveta zil‑
nic din Grasse, în loc să plătesc pentru apartamentul
din Cannes în toți acești ani. Cel puțin, acum era plă‑
tit integral.
Proprietatea din Cannes…
Am ridicat privirea și mi‑am șters lacrimile. Îmi ve‑
nise o idee. Locuința din Cannes probabil că valora o
avere acum, când locul devenise un centru de atracție,
mai ales cu festivalul de film, care se organiza deja de
zece ani. Dacă vindeam apartamentul și buticul, pu‑
team salva fabrica și terenurile, căminul meu. Totuși,
dacă închideam magazinul, pierdeam veniturile obți‑
nute din vânzări cu amănuntul. Cum să ajung altfel
la clienți, să vând numele Duval? Și Natalie. Ce să îi
spun? Duval însemna și pentru ea casa ei, cariera ei,
la fel ca pentru mine. Lucra pentru noi de douăzeci și
cinci de ani. Avea gusturi rafinate, mă inspirase când
mă simțisem depășită, fără idei și fără direcție, mă în‑

drumase cu grijă când nu fusesem sigură pe mine. Era
pentru mine ca o mamă, mai mult decât fusese vreo‑
dată propria mamă. Nu puteam să îi întorc, pur și sim‑
plu, spatele, dar părea singurul răspuns posibil.
Și mai era ceva. Papa ar fi urât să o vadă pe Natalie
suferind în vreun fel. Deși nu se vorbise niciodată des‑
pre asta, știam că relația lor mersese dincolo de prie‑
tenie. Îi văzusem împreună, prinși într‑o îmbrățișare
pasională, în birou. Păstrasem secretul în toți anii
aceia, văzând cum zumzăiau ca două albine fericite
unul în preajma altuia, înțelesesem suferința profundă
a lui Natalie, când el nu se întorsese din război. Eram
bucuroasă că papa găsise fericirea adevărată cu o fe‑
meie pe care o iubise și îl admirasem pentru că se stră‑
duise să păstreze aparențele acasă, de dragul femeii cu
care se căsătorise. Pasiunea lui maman pentru brandy
distrusese tot ce era important în viața ei. Am înțeles
de ce papa a căutat refugiu într‑o femeie care îi împăr‑
tășea pasiunile, o femeie care l‑a ajutat să‑și dezvolte
visurile, în loc să i le calce în picioare. L‑am înțeles și
l‑am iertat.
M‑am ridicat și am intrat.
Previzibil, maman era adormită pe șezlong, cu o
sticlă de coniac pe jumătate goală și cu un pahar pe
masa de lângă ea. Am oftat, dorindu‑mi ca totul să fi
fost altfel. O iertasem de multe ori, însă nimic nu se
schimbase. Dacă nu reușea să se ajute singură, cum
puteam să o ajut eu?
Am luat sticla și paharul, am șters masa și am adu‑

nat lucrurile. Pentru mine, procesul de curățare era
important, îndreptam lucrurile. Asta făcusem mereu.
După ce am ajutat‑o pe maman să se pună în pat,
m‑am gândit că îmi rămăsese de făcut un singur lucru.
Obosită, am tras aer în piept și am sunat la bancă, să
mă rog de ei încă o dată. În scurt timp, voi fi cunoscută
drept creatoarea parfumului prințesei. Brusc, întregul
meu viitor atârna de tânăra care traversa Atlanticul.
24
JAMES
S.S. Constitution
O
ceață persistentă și o burniță gri acopereau debar‑
caderul, în timp ce presa se aduna în Pool Café, pe
terasa Constitution. În sfârșit, aveam o conferință
de presă oficială cu viitoarea mireasă, înainte de ple‑
carea de la amiază.
Nu era chiar decorul romantic pe care mi‑l imagina‑
sem, ci mai degrabă o luptă cu echipajele de televizi‑
une, cu fotografii și cu reporterii care se înghesuiau să
prindă un loc bun, sufocați cu toții de mirosul de tutun
și de briantină. Deja simțeam că mi‑era greață, după o
noapte târzie la barul hotelului, iar perspectiva de a fi
pe mare mai bine de o săptămână nu îmi era de ajutor.
Mulțimea s‑a împins înainte, ca un val de neoprit, odată
ce a apărut miss Kelly. Ofițeri ai Poliției din New York
au împins mulțimea înapoi, să îi facă loc, precum Moise
despărțind apele.
Zgomotul era cum nu mai auzisem vreodată, toți îi

strigau să se întoarcă spre ei și se certau unii cu alții,
dacă cineva le stătea în cale. Cel puțin trei încăierări
au izbucnit chiar lângă mine, când frustrările s‑au re‑
vărsat sub forma pumnilor. Potențialele câștiguri de
pe urma acelor poze cu miss Kelly în ultimele ei zile de
celibatară erau imense. Mizele nu fuseseră niciodată
mai mari, iar când ți se bloca vederea nu era chiar mo‑
mentul potrivit să dai din umeri politicos.
M‑am folosit din plin de înălțimea mea și de coate,
protejându‑mi poziția, ca un colonist care cucerește un
loc nou. Timp de aproape o oră, miss Kelly – perfect
calmă și echilibrată – a fluturat din mână răbdătoare
și a zâmbit, răspunzând întrebărilor cretine ale ziariș‑
tilor. Întrebările și răspunsurile s‑au succedat rapid,
până când am fost sigur că biata femeie trebuie să fi
amețit.
— Vom petrece luna de miere pe Mediterana, cu
iahtul prințului. Singurii invitați vor fi pudelul meu,
Oliver, și cei doi câini ai prințului.
— Da, sigur că îl iubesc! Foarte mult.
— Nu, nu am avut timp să mă gândesc la viitorul
carierei mele de actriță. Sunt mult prea entuziasmată
de nuntă.
— Am în bagaj un micuț cadou de nuntă secret pen‑
tru prinț.
— Da. Sperăm să avem o familie numeroasă și, da,
voi deveni monegască după căsătorie, dar voi păstra și
cetățenia americană.
— Nu, nu voi purta o coroană. O tiară, poate.

Și așa mai departe, potopul de întrebări și de răs‑
punsuri a continuat.
— Miss Kelly, am strigat când am avut ocazia, flu‑
turând din mână, să mă vadă. Credeți în dragoste la
prima vedere?
S‑a întors spre mine, surprinsă de întrebarea mea.
Un zâmbet i‑a luminat fața când a răspuns.
— Vai de mine, da! Cred. Categoric, da!
— Păstrați „da”‑urile pentru nuntă, miss Kelly, a
strigat cineva din spatele meu, și am râs toți.
Pentru o femeie care a fost dintotdeauna vestită
pentru atitudinea ei rezervată față de presă, spre deo‑
sebire de alte contemporane ale ei flămânde de publi‑
citate, miss Kelly era acum surprinzător de sociabilă.
Arăta ca orice tânără viitoare mireasă: entuziasmată,
un pic emoționată și strălucitoare. Totuși, cu toate că
era înconjurată de familie și de prieteni, plus de vreo
duzină de ziariști selectați cu grijă, nu am putut să nu
mă gândesc că părea incredibil de singură atunci când
aparatele de fotografiat erau îndreptate spre ea. Nu
era de mirare că își ținea micuțul pudel sub braț.
Am făcut câteva poze din diverse unghiuri și am re‑
ușit să mă târăsc pe o punte superioară, să prind circul
media din perspectiva lui miss Kelly. A fost prima dată
când m‑am aflat pe partea ei. Nu a fost o imagine care
să‑mi placă foarte mult.
— Te face să te întrebi cum reușim să dormim noap‑
tea, nu‑i așa?
M‑am întors și am văzut că vocea din stânga mea

venise de la o femeie cu o privire intensă. Își nota ceva
într‑o agendă:
O haină clasică, de culoare crem, purtată peste

o fustă bej din tweed. Cămașă cu guler tip „Peter
Pan”. Cardigan cu nasturi. Eșarfă albă. Blană gri
ținută pe braț. Eleganță clasică. Stilul inconfun‑
dabil al lui miss Kelly. Haină crem și tocă, pentru
plecare. Presa devine nerăbdătoare.
— O, probabil că scrii pentru paginile de modă, am

zis. Eu abia dacă observ vreodată cu ce e îmbrăcată.
Pentru mine contează doar lumina și unghiurile. Pri‑
virea din ochii ei. Zâmbetul de pe buzele rujate.
Femeia mi‑a întins mâna.
— Angeline West. Sunt jurnalist de modă pentru
Herald. Mărturisesc că sunt obsedată de Grace Kelly,
a spus și mi‑a strâns mâna ferm. Mă îndoiesc că ai
auzit de ziar; suntem mici, din Philadelphia. Mă îndo‑
iesc că ai auzit de mine, de altfel, a zis ea, râzând. Dar
asta este pe cale să se schimbe.
— James Henderson. Fotograf. Lucrez pentru oricine
plătește decent. Deci ești pe cale să obții o promovare?
— Ăsta e planul. Urmăresc povestea lui Grace de
un an. De la Cannes. Scriu articole despre imaginea
Grace Kelly. Chiar nu e nimic nou, a șoptit ea, oftând.
Imaginea clasică a studentei americance. Un pic pru‑
dentă și previzibilă, dacă mă întrebi pe mine, dar cine
sunt eu, să mă îndoiesc de alegerile vestimentare ale

unei viitoare prințese? Cred că, pur și simplu, nu am
mai avut pe nimeni care să‑și expună imaginea atât
de bine, până acum, a spus, apoi a făcut o mică pauză,
cât să‑și tragă sufletul, consultându‑și notițele. Scuze!
a continuat ea. Am tendința să mă las luată de val
când vine vorba despre Grace Kelly. Sunt înnebunită
după ea.
Am râs de entuziasmul ei.
— Cine nu e?
A zâmbit.
— Și suntem aici, domnule Henderson. Chiar în
toiul poveștii. Aproape că o putem atinge. Suntem
martori la istorie, Jim. Pot să îți spun Jim?
— Tocmai ai făcut‑o.
Am refuzat‑o politicos când mi‑a oferit o țigară.
— Nu mă ating de ele. Nu mă mai ating.
— Bravo! a mormăit ea, în timp ce îi ofeream
un chibrit. Încă ții focul la îndemână, pentru orice
eventualitate?
— Obișnuința. Întotdeauna am la mine o cutie cu
chibrituri. E surprinzător cât de des mă ajută să cu‑
nosc pe cineva sau să obțin o întâlnire.
Angeline a dat ochii peste cap.
— Scuze! N‑am vrut să sune așa. Nu insinuam…
A dat din mână.
— Și ce face un jurnalist de modă? Ai despre ce să
scrii? În afară de rochia de nuntă, desigur. Până și eu
știu că ăsta e un subiect.
— Dacă am despre ce să scriu? Pe ce lume trăiești?

Ea este visul oricărui jurnalist de modă!
Și‑a pus agenda într‑o geantă cafenie atârnată de
braț, apoi a continuat:
— Și uite o bârfă drăguță pentru tine. Pantofii de
nuntă – creați de designerul Davis Evins, din New
York – au fost făcuți special cu tocuri joase. Astfel încât
Alteța Sa Pitică să nu fie eclipsat la altar de soția lui!
Detaliile despre rochia de mireasă sunt mai rare decât
dinții de cocoș. Helen Rose va crea ceva uimitor, sunt
sigură de asta.
— Helen Rose?
— Pe bune? În ce văgăună ai stat până acum? De‑
signerul vestimentar al lui miss Kelly, de la Studiou‑
rile MGM. Ea face rochia. E acolo jos, uite! În haină
galbenă. Sau poate că ar trebui să spun galben‑pepene.
— Adică pepene galben?
— Da. E aceeași culoare ca a rochiilor domnișoare‑
lor de onoare. Iar doamna aceea mai în vârstă de lângă
ea este Virginia Darcy, coafeza lui miss Kelly. Tot de la
MGM. Ea îi aranjează părul în ziua cea mare. A ener‑
vat o grămadă de oameni când a primit ea postul. Sper
să nu facă ceva prea pretențios. Un coc elegant ar fi
perfect, nu crezi?
— Mi‑e milă de câine, am zis, nerăbdător să schimb
subiectul de la haine și coafură.
— Ha! E cadou de la Cary Grant, după ce au filmat
Goana după hoț. Îl cheamă Oliver. Nu aș fi deloc sur‑
prinsă dacă ar primi caviar și șampanie la micul dejun.
Grace chiar îl iubește, poate chiar mai mult decât pe

viitorul ei soț. E ținut într‑o cușcă cu aer condiționat,
deasupra apartamentului ei.
— Bietul Rainier! Asta e un pic răutăcios.
Angeline m‑a lovit peste braț în joacă.
— Fii atent, Jim! Îți spun lucruri importante. Îl vezi
pe tipul cu aer oficial, cel din stânga lui Kelly? Pe acela
chiar trebuie să îl cunoști. Este agentul ei de presă de
la studiouri. Hudgins. Trimis să păzească rochia și să
se ocupe de relațiile viitoarei mirese cu presa. Și‑a pe‑
trecut noaptea trecută cu rochia, în camera lui de la
Plaza, zic sursele mele. A refuzat să o scape din ochi.
E împachetată în hârtie de mătase îmbibată în parfu‑
mul cu care se va da în ziua cea mare. Toți încercăm să
aflăm cine a făcut parfumul.
Cu asta, categoric, mi‑a atras atenția.
— Pe bune? De ce?
— Pentru că oricine a creat parfumul este pe cale
să devină faimos. Sper doar să nu fie vreunul dintre
artizanii aceia locali, care fabrică doar câte o sticluță
pe an. Toată lumea o să vrea să miroasă ca miss Kelly.
Stai să vezi!
Mi‑am imaginat cât de mulțumită ar fi Sophie să
știe că oamenii vorbeau despre ea.
— De fapt, am și eu niște bârfe pentru tine, domni‑
șoară West.
— Da? Și, te rog, spune‑mi Angeline. Nu sunt la
cursul de dactilografiere acum.
— Știu cine a făcut parfumul de nuntă.
— Ce? Cum?
Și‑a scos din geantă agenda și stiloul.
— Krigler? Așa presupunem toți.
— Nu e Krigler. E Duval.
— Cine?
— Duval. Din Grasse, Provence. Creatoarea este
Sophie Duval, proprietara.
Angeline nota agitată.
— Nu am auzit de ea. E iubita ta sau așa ceva?
Am râs.
— Din păcate, nu.
— Ei bine, asta chiar e o știre de senzație, Jim. Poți
să îmi spui mai multe?
— Pot, dar nu chiar acum. Se pare că ne pregătim
de plecare.
În timp ce debarcaderul devenea un viespar și toți
cei care nu se îmbarcau erau dați jos de pe pachebot, am
însoțit‑o pe Angeline înapoi la zona conferinței de presă.
— Deci, care e planul tău, Jim? a întrebat ea. Cum
o să faci rost de știrea ta de senzație?
Am pus capacul pe obiectiv, amuzându-mă la gân‑
dul unui plan.
— Când vine vorba despre celebritățile de la
Hollywood, am învățat că cel mai bine este să lași la o
parte orice plan. Singurul meu plan pe durata călăto‑
riei este să nu am rău de mare. Dacă pot să ajung în‑
treg în Monaco și să fac niște poze bune la nuntă, voi
fi un om fericit.
Angeline a ridicat din umeri.

— Mă surprinzi. Am auzit că au fost vreo patru sute
de reporteri și fotografi ale căror cereri de a călători cu
miss Kelly au fost refuzate. Trebuie să profiți de ocazii
ca asta. Strecoară‑te la o petrecere privată. Vorbește
cu domnișoarele de onoare. Fă cunoștință cu tipii de la
MGM. Fii o pacoste! Suntem pe un vas, la urma urmei.
Nu se poate ascunde în prea multe locuri pe‑aici.
Un zâmbet obraznic i‑a apărut pe față, în timp ce își
pudra nasul.
— La ziar, nu sunt cunoscută drept cea mai prie‑
tenoasă persoană, dar nu cu ajutorul prietenilor câș‑
tigi un Pulitzer, a zis, apoi și‑a închis pudriera. Bem
ceva în sala de cocktailuri, la ora cinci, dacă te intere‑
sează. În cinstea viitoarei mirese și pentru o călătorie
reușită.
Fără să aștepte răspuns, s‑a întors și a plecat. Fu‑
sese o surpriză plăcută domnișoara West. Deșteaptă,
sigură pe ea și cu un aer periculos, era una dintre nemi‑
loasele americance ambițioase despre care auzisem, dar
pe care nu le întâlnisem până atunci. Sincer, era cam
înspăimântătoare, dar am presupus că putea fi și un
aliat foarte util.
În timp ce transatlanticul se punea în mișcare, mul‑
țimea de simpatizanți de pe debarcader arunca în aer
cu panglici colorate și striga:
— Baftă, Grace!
Ea le‑a zâmbit cald și a fluturat una dintre clasi‑
cele ei mănuși albe. Momentul a avut un fel de emoție
intensă, toți fiind conștienți că își lua rămas‑bun nu

doar de la fanii care o adorau. Și nu m‑am putut
abține să nu simt că femeia aceasta curajoasă din
Philadelphia va avea nevoie de mai mult noroc decât
cele mai multe mirese.
Învăluiți în ceață, am coborât pe Hudson, iar con‑
turul Manhattanului a dispărut îndată din raza noas‑
tră vizuală, Statuia Libertății urându‑ne bon voyage.
Vremea reflecta starea de spirit sumbră care se lăsase
peste vas. Nu era atmosfera de sărbătoare pe care o
așteptaserăm, ci una de nesiguranță. M‑am întrebat ce
fel de gânduri populau mintea lui miss Kelly, când a
dispărut în apartamentul ei privat, bucuroasă, fără în‑
doială, că spectacolul se terminase pentru moment.
Tot ce puteam face acum noi, toți care călătoream
cu ea, era să o urmăm orbește prin ceața Atlanticului
și să sperăm că de cealaltă parte a oceanului ne aș‑
tepta vreme mai bună.
Gândurile mele s‑au îndreptat spre Sophie. Oare se
gândea la mine în clipa aceea? Va veni la Rampoldi,
cum îi propusesem? Am zâmbit, întorcându‑mă din‑
spre balustradă și îndreptându‑mă spre puntea de jos.
Uneori, cea mai îmbătătoare senzație este cea de aș‑
teptare, iar în clipa aceea totul era posibil.
VINE MIREASA!
Grace Kelly pleacă din New York spre Monaco

Azi, imediat după prânz, Grace Kelly și‑a luat

un rămas‑bun regal de la iubita ei America, iar
S.S. Constitution și‑a început călătoria spre
Monaco. Miss Kelly este însoțită de familia ei și
de o impresionantă mulțime de invitați, inclusiv
prieteni și parteneri de afaceri din industria
de divertisment. Și să nu îl uităm pe îndrăgitul
ei pudel, Oliver, care a fost ținut în brațe
de miss Kelly cât timp a răspuns răbdătoare în‑
trebărilor ziariștilor veniți din întreaga lume
pentru plecarea ei.
La un moment dat, înainte de pornire, îmbul-
zeala creată de cei două sute de reporteri,
fotografi și cameramani de televiziune care se
adunaseră pentru o conferință de presă a devenit
agresivă, iar secretarul de presă al lui miss
Kelly a amenințat că va încheia conferința, dacă
mulțimea nu „se dă în spate, să o lase pe doamnă
să respire”. Actrița blondă a făcut față îmbul‑
zelii frenetice cu obișnuita‑i demnitate calmă
(nu degeaba i se spune „regina de gheață”) și a
spus că se simte flatată de atenție, dar că și‑ar
dori „ca oamenii să fie mai politicoși unii cu
alții.”
În ultima parte a conferinței de presă, tânăra

de douăzeci și șase de ani a devenit un pic sen-
timentală și a recunoscut că era tristă pentru că
pleca de acasă, dar, „ca orice fată”, era „entu-
ziasmată de ideea de a fi căsătorită”.
A fost anunțat faptul că bagajul lui miss Kelly
include douăzeci de cutii cu pălării și o im‑
presionantă diversitate de ținute pentru galele
din săptămâna de dinaintea nunții, ca să nu
mai spunem de trusoul pentru luna de miere pe
Riviera, care va urma după nuntă. Se spune că
hainele sunt în nuanțele preferate ale lui miss
Kelly, bej și albastru, plus câteva rochii de
seară galbene, roz și crem. Se înțelege că miss
Kelly a luat cu ea și nouă ținute din Înalta
societate, care i‑au fost făcute cadou de Stu‑
diourile Metro‑Goldwyn‑Mayer. Dar, desigur,
rochia de mireasă este subiectul cel mai fier‑
binte, când vine vorba despre bagajele de la
bordul S.S. Constitution. Designul rochiei este
un secret bine păzit, totuși știm că este îm‑
pachetată în hârtie de mătase îmbibată într‑un
parfum creat special pentru ziua nunții lui
miss Kelly. Iar casa de parfumuri din spatele
parfumului special? Duval, din Grasse, Franța.
Poate că nu cunoașteți numele casei sau pe
cel al creatoarei parfumului – Sophie Duval –,
însă mă aștept ca în curând mademoiselle Duval
să fie la mare căutare.
Odată ce pachebotul a pornit, miss Kelly le‑a
făcut cu mâna admiratorilor, avându‑i în perma-
nență lângă ea pe punte pe părinții ei. Mai târ‑
ziu, a fost văzută într‑un rar moment de singu‑
rătate, iar reporterul de față se întreabă ce
gânduri trebuie să fi trecut prin mintea tinerei
mirese în timp ce privea cum America – până la

urmă, căminul ei – dispărea în spatele unei pă‑
turi de ceață. Poate că spera că viitorul care
o așteaptă de cealaltă parte a Atlanticului va
fi unul luminos.
Constitution, cu opt sute cincizeci și opt de
pasageri la bord, se îndreaptă spre Algeciras,
se va opri la Genova și la Napoli, apoi va face
ultima oprire în Monaco, în ziua de 12 aprilie,
unde va fi așteptat de iahtul regal aparținând
Alteței Sale.
Un basm adevărat, cum nu s‑a mai văzut.
25
SOPHIE
Cannes
D
upă ce am dat temutul telefon la bancă, timpul s‑a
scurs rapid. Când le‑am spus despre comanda pen‑
tru parfumul de nuntă, au fost de acord ca, până
la finele lunii, să îmi dea banii. Totuși, au retras es‑
timările făcute toamna trecută și au stabilit o serie
nouă de întâlniri. Nu uitasem cum intraseră inspec‑
torii imobiliari mai întâi în buticul din Cannes, apoi
în fabrică și în casa din Grasse, cu carnetele în mâini,
evaluând Duval. Îmi invadaseră casa și se precipi‑
taseră printre șirurile de tufe cu trandafiri, ca niște
furnici negre care se târăsc peste un picnic, în timp ce
eu încercam să îmi păstrez cumpătul. Fusese doar o
măsură de precauție la acel moment, să estimez prețul
proprietăților, pentru cazul în care nu găseam o cale
de a salva Duval. Acum, chiar venise momentul.
În timp ce frunzăream din nou actele, m‑am minu‑
nat încă o dată de cât de mult valora proprietatea în
întregime. În clipa aceasta înțelegeam suma imensă

pe care o oferise Michael Lever pentru câmpurile mele
cu flori. Dar nu putea să le obțină. Mă hotărâsem, ori‑
cât de greu fusese: mai întâi voi vinde buticul și apar‑
tamentul din Cannes. Cu banii obținuți din vânzarea
lor voi ține la distanță creditorii, pentru o vreme, su‑
ficient de mult, cât să văd ce impact va avea comanda
pentru nuntă și cât să îmi lansez noua colecție de par‑
fumuri. Singura decizie pe care trebuia să o mai iau
era când anume să îi spun lui Natalie. Nu știam cum
aveam să o anunț că, după atâția ani, timpul petrecut
la Duval se încheia.
Mi‑am pus poșeta sub braț și am pornit pe chei,
spre micul vapor al lui Lucien, cu inima în gât. Aveam
nevoie de ajutorul lui pentru vânzare – și mi‑ar fi prins
bine un umăr pe care să mă sprijin –, așa că, atunci
când mă invitase pentru un prânz liniștit, nu ezita‑
sem. Poate aveam chiar să facem o plimbare cu barca,
așa încât, pe apă, să îmi limpezesc gândurile. Cu toate
sentimentele acelea confuze, mă simțeam atrasă spre
lucrurile și oamenii pe care îi cunoșteam cel mai bine.
Obișnuința și familiaritatea deveneau importante pen‑
tru mine atunci când tot ceea ce cunoșteam era ame‑
nințat. Ofertele pentru butic veniseră toată dimineața
și, cu toate că acesta era un lucru bun, făcea ca totul să
fie real. Lucrurile se schimbau, și încă repede.
— Lucien? Eu sunt.
A ieșit pe punte, purtând un jerseu într‑o nu‑
anță foarte discretă de mov și o pereche de pantaloni
gri‑deschis, arătând, ca de obicei, splendid. În clipa în

care privirea i‑a căzut pe mine, am izbucnit în plâns.
— Vai, Sophie!
A întins brațele și m‑a tras aproape de el. M‑am
lăsat cuprinsă de mirosul lui proaspăt, în căutarea
confortului de care aveam disperată nevoie. Pentru o
clipă, în ciuda suferinței mele, totul a părut să fie așa
cum trebuie. Eu în brațele lui Lucien, într‑o zi de pri‑
măvară răcoroasă.
L‑am pus la curent cu ultimele noutăți, în timp ce
mi‑am dat jos pantofii și i‑am azvârlit pe podea.
— Am nevoie de un martini tare. O, și am lucrat la
designul unor sticle pentru Coeur de Princesse. Uite!
am exclamat, scoțând din geantă jurnalul.
Lucien a chicotit, m‑a pupat pe frunte și s‑a dus
spre bar, ignorând ce încercam să îi arăt. Pantalonii îi
erau strâmți pe fund, iar dacă aș fi fost într‑o stare de
spirit mai bună, aș fi zis ceva despre asta. În schimb,
m‑am uitat la el tristă. A început să amestece ingredi‑
entele pentru cocktailurile noastre, scuturând bine re‑
cipientul, așa încât gheața zăngănea în interior cu un
sunet metalic.
— Odată ce vei plăti o parte dintre datorii, o să
te simți mai bine, a încercat el să mă convingă. O să
vezi. Iar apoi o să putem vorbi despre ce e de făcut mai
departe.
— Mă bucur că papa nu poate vedea toate astea. Ar
fi fost foarte supărat.
Lucien mi‑a întins paharul.
— Nu ar vrea ca un astfel de stres să apese pe ume‑

rii tăi. Ar vrea să te știe în siguranță și să ai stabilitate
și sunt sigur că ar proceda la fel, ar vinde proprietățile
și s‑ar retrage cu stil.
Am dat pe gât băutura.
— Nu, nu s‑ar retrage. Să creezi parfumuri nu e ca
atunci când lucrezi la bancă, Lucien. Nu te oprești, pur
și simplu, și te apuci de jucat tenis. E parte din sufle‑
tul tău, parte din ceea ce ești. Parfumurile și aromele
lor individuale sunt precum cuvintele – un fel de a mă
exprima. Fără ele, nu am nimic de spus.
— Nu e adevărat, a zis, pregătind pe masa din bu‑
cătărie o tavă cu șuncă, brânzeturi și pâine. Tu în‑
semni mai mult decât munca tatălui tău.
— Dar nu este doar munca lui, am zis, simțindu‑mă
brusc amețită de alcool, căci nu mâncasem de ore bune.
E și a mea acum, am spus și am pus jos paharul. Nu
este vorba numai despre ce a lăsat în urmă tata, ci și
despre tot ce am adăugat eu de la moartea lui. Este
vorba despre arta mea, nu doar despre a lui. Nu știu
cum să te fac să înțelegi…
— Hai să schimbăm subiectul, da? a propus Lucien
și s‑a lăsat pe fotoliul de lângă mine. Să vorbim despre
ceva mai vesel!
M‑a pupat apoi pe nas, ca pentru a încheia discuția
și pentru a începe alta.
— Tata tocmai a semnat un alt contract important.
Cumpără o casă în Toscana, pentru a sărbători. Cred
că asta merită un toast, nu? Poate că o vom prelua noi,
într‑o bună zi. Să locuim acolo împreună, adică, a con‑

tinuat, ridicând paharul și închinând cu mine. Desi‑
gur, mai întâi va trebui să oficializăm lucrurile.
— Mă ceri în căsătorie? am întrebat, fâstâcită de
felul atât de relaxat în care o spusese.
— Acordă‑mi mai mult credit! a exclamat, săru‑
tându‑mi palma. O să ai parte de o cerere în căsătorie
mult mai memorabilă.
Capul îmi vâjâia la ideea de a mă căsători cu Lucien,
de a mă căsători cu oricine, de fapt, așa că am schim‑
bat repede subiectul, revenind la ceea ce mă stresa.
— Tu îți permiți să plătești totul. Banca, datoriile.
Aș putea… aș putea să îți dau banii înapoi. După ce
noua mea colecție va avea succes.
Nu mai aveam timp să fiu mândră. Aveam nevoie
de ajutor.
— Nunta lui Grace îmi va face cunoscut numele și
va duce la creșterea vânzărilor.
S‑a încruntat.
— Poate că da, poate că nu. Și nu este vorba despre
returnarea banilor. Niciodată nu a fost vorba despre
asta. Ideea e că Duval nu reprezintă o investiție bună,
dacă nu poți face față schimbărilor de piață, iar tu,
mon amour, nu poți. Ai un nume destul de cunoscut,
dar nu e de ajuns. Ai nevoie de o putere de cumpărare
și de o reputație la care nu ai ajuns. Chanel, Molinard,
Givenchy. Niciodată nu o să poți concura cu ei. Chiar
dacă îți plătesc eu datoriile sau îți cumpăr proprietă‑
țile, nu va trece mult până vei intra din nou în deficit.
Amândoi știm asta, chérie. În plus, Marceau este încă,

practic, afacerea tatălui meu, nu a mea. Iar el nu ar fi
niciodată de acord să salveze o mică parfumerie.
Cuvintele lui m‑au durut, iar în clipa aceea, pur și
simplu, nu puteam îndura și mai multă durere. M‑am
ridicat și mi‑am luat haina.
— De asta nu ai cum să înțelegi. Niciodată nu sunt
banii tăi. Pentru că tu nu creezi nimic, nu de aici, am
spus, arătând spre inimă. Care e pasiunea ta, Lucien?
Cine ești tu, până la urmă? Un bărbat cu farmec și cu
haine frumoase și cu iahturile tatălui care să îi dove‑
dească valoarea.
M‑am mustrat în gând că fusesem atât de dură, deși,
în adâncul sufletului, știam că, cel puțin parțial, era
adevărat ce spusesem. Lucien se uita la mine de parcă
îl pălmuisem. A tăcut pentru un moment, apoi mi‑a vor‑
bit pe un ton jos și calm:
— Nu o să iau în seamă ce mi‑ai zis, pentru că ești
supărată, dar cred că e timpul să mergi acasă. Odih‑
nește‑te. Te caut mâine.
— Nu te deranja! am spumegat. O să am treabă!
— Încetează cu prostia asta, Sophie! Știi că vreau
doar să fii fericită.
Și cum arăta fericirea mea pentru el, mai exact? Să
am o familie și să mă port ca o soțioară devotată, pe vreo
proprietate imensă din Toscana? Să îl las pe el să decidă
ce reprezintă o afacere bună și ce nu, chiar dacă asta ar
însemna să distrugă o parte din mine? Țâșnind spre ușă,
nici nu m‑am mai sinchisit să o închid după mine.
M‑am plimbat de‑a lungul plajei, învăluită de vân‑

tul răcoros, care îmi usca lacrimile de pe obraji. Notele
de mijloc au rămas plutind în urma notelor de vârf, dar
nici ele nu au rezistat prea mult. În cele din urmă, și ele
s‑au evaporat, lăsând în urmă doar notele esențiale, de
bază. Știam ce mă sprijinea: parfumeria mea.
În timp ce aruncam pietricele în mare, mi‑am ima‑
ginat pachebotul Constitution navigând în zare, cu ro‑
chia de nuntă a lui Grace Kelly la bord, impregnată
cu parfumul meu. Și pe James, ale cărui scrisori amu‑
zante și cuvinte de încurajare mă ajutaseră să mă
mențin la suprafață în aceste ultime luni dificile, când
alții încercau doar să mă facă să mă scufund.
Am inhalat adânc aerul sărat, am pornit‑o spre
La Croisette și am înaintat hotărâtă contra vântului.
*
În dimineața următoare, m‑am trezit amețită și cu ochii
umflați. Când cele întâmplate cu o zi în urmă mi‑au re‑
venit în minte, am oftat. Nu era vina lui Lucien că afa‑
cere mea nu mergea bine. Știusem foarte bine că era
posibil ca amestecarea problemelor financiare cu cele
sentimentale să îmi creeze probleme. Și așa se și în‑
tâmplase. Fusese o idee proastă. Dar comentariile lui
meschine și aluzia aceea la căsătorie! Încă mă simțeam
dezgustată de ele.
M‑am dat jos din pat și am început ușor să mă pre‑
gătesc pentru zi, înainte să pornesc spre magazin.
Trebuia să termin designul pentru sticla parfu‑
mului Coeur de Princesse și să comand încă o serie
de cărți de vizită. Cum urma să stau o săptămână în

Monaco, aveam suficientă vreme să le împart. Nu prea
mă încânta însă perspectiva de a‑mi petrece timpul
vânzând și concentrându‑mă pe promovare, în loc să
mă ascund în atelierul meu și să lucrez.
Totuși, în mai puțin de o săptămână, aveam să fiu
în Monaco, în mijlocul festivităților de nuntă, iar par‑
fumul meu avea să plutească spre altar, odată cu prin‑
țesa. În mai puțin de o săptămână, și James avea să
fie în Monaco. Inima mea trepida, gândindu‑mă la te‑
legrama lui. „Ne vedem în Monaco, pe 12, când ajung?
Voi fi la restaurantul Rampoldi, la Monte Carlo, la ora
șapte seara. Îmi amintesc cum spuneai că mereu ți‑ai
dorit să mergi acolo.”
Am oftat absentă și am intrat în butic. N‑ar fi tre‑
buit să mă gândesc la James atât de des, dar nu pu‑
team să mă abțin. Îmi plăcea de el. Îmi plăcea foarte
mult. De fapt, îmi plăcea suficient de mult, încât hotă‑
râsem deja că mă voi întâlni cu el la Rampoldi, doar să
îl salut. Ce putea fi rău în asta? Totuși, Lucien va fi cu
mine în Monaco. Stomacul mi s‑a strâns la gândul că
cei doi vor fi în același loc.
— De ce oftezi din greu, chérie? a întrebat Natalie
și m‑a urmat în birou, cu brațele pline cu flori de pus
în vază.
Când nu am răspuns, a pus jos florile și mi‑a ridicat
bărbia, obligându‑mă să o privesc în ochi.
— Ei bine?
Am simțit cum pereții se prăbușesc peste mine.
— Mă tot gândesc la James.

M‑am lăsat pe scaun.
— Poftim, acum știi!
Un zâmbet i‑a înflorit pe față.
— E un bărbat grozav, Sophie. Talentat, deștept, iar
dincolo de exteriorul lui oarecum dur, cred că este un
om blând.
Am aprobat și m‑am uitat în jos, la mâini.
— Dar Lucien? Mă simt atât de vinovată.
— Întâi de toate, nu ești logodită sau măritată cu
Lucien, așa că ești o femeie liberă. Doar l‑ai sărutat pe
James. O dată. Nu ai niciun motiv să te dojenești, dar,
dacă tu crezi că ai sentimente pentru el, poate că e tim‑
pul să iei niște decizii.
— Dar ce să îi spun lui Lucien? El va fi însoțitorul
meu la toate evenimentele legate de nunta lui Grace.
— Rien, a zis, încrucișându‑și brațele. Nu îi spui
nimic, până nu ești sigură ce simți.
— Simt că Lucien nu crede în mine, i‑am mărturi‑
sit, mușcându‑mi buza. Când am adus vorba despre
un alt împrumut, a zis că tatăl lui nu ar fi niciodată de
acord să riște într‑o astfel de afacere slabă. Ne‑am cer‑
tat ieri. Încă sunt furioasă.
Am ridicat privirea spre Natalie, pregătindu‑mă să
îi spun despre vânzarea proprietăților din Cannes, dar
am amuțit când mi‑a cuprins mâinile.
— Trebuie să îți urmezi inima. Dacă nu ești sigură
de relația cu Lucien, nu ignora ce simți doar pentru că
te sperie. O să regreți.
Poate că deja aveam regrete. Mi‑am amintit de cei

doi ani pe care îi petrecusem cu Lucien. La început, cel
puțin, ne plăcuse faptul că erau atât de multe deosebiri
între noi și că frecvent ne doream lucruri diferite. Apoi
mi‑am amintit cum mă privise James chiar înainte să
ne sărutăm. Cu adorație și cu tandrețe. Niciodată nu
îl văzusem pe Lucien să mă privească așa. Dacă regre‑
tam ceva, atunci era faptul că adeseori luasem asupra
mea vina pentru ce lipsea relației noastre, mă învinu‑
isem că nu eram capabilă să îi inspir lui Lucien dăru‑
ire adevărată, că niciodată nu îl mulțumeam pe deplin.
— Natalie, am spus, trăgând de o scamă de pe
bluză. Pot să te întreb despre… tine și papa?
— L‑am iubit foarte mult, a zis încet.
— Dar el te‑a iubit?
A aprobat din cap, iar în privirea ei citeam că se lă‑
sase cuprinsă de amintiri.
— Sophie, o cunosc pe mama ta… Îmi pare rău că…
— Niciodată să nu îți pară rău că l‑ai iubit așa cum
merita să fie iubit. El și maman n‑ar fi trebuit să se că‑
sătorească niciodată. Nici măcar după moartea lui ea
nu l‑a prețuit. Nici pe el, nici ce i‑a oferit. Nici măcar
pe mine.
— Te iubește în felul ei, a zis Natalie și mi‑a dat la o
parte de pe ochi o șuviță. Doar că încearcă să își rezolve
o problemă de suflet punând, pur și simplu, un bandaj
pe ea. Până când nu va înțelege că nu astfel se rezolvă,
va rămâne așa cum este acum. Înrăită, singură.
— Și beată.
Natalie m‑a tras în brațele ei.
— Trebuie să prindem fericirea cu ambele mâini, să
o ținem strâns și să ne‑o facem scut în fața lumii, a zis,
apoi m‑a sărutat pe frunte. Nu te gândi prea mult. Ur‑
mează‑ți instinctele! Ele te vor îndruma.
Deși simțeam o oarecare ușurare pentru că îmi îm‑
părtășisem sentimentele cu Natalie, aveam și senzația
că sunt ca un acrobat care merge pe sârmă, oscilând
mereu între succes și eșec, între fericire și mâhnire.
Oftând, m‑am întins după poșetă.
— Cred că ar trebui să ne apucăm de treabă. Spu‑
ne‑mi ce crezi despre designul acestor sticle.
M‑am uitat în geantă, după jurnal, unde schițasem
idei pentru mai multe modele de recipiente, și m‑am
oprit. Nu era acolo. M‑am încruntat și am scotocit din
nou prin poșetă. Unde îl pusesem? Am început să caut
frenetic prin birou.
— Natalie? Mi‑ai văzut jurnalul?
— Nu! a strigat ea de la tejghea.
— Eram sigură că îl am la mine. Mă duc la aparta‑
ment, să văd dacă e acolo.
Vocea mea era calmă, dar o urmă de îngrijorare mi
se insinua în inimă. La apartament, am verificat dula‑
purile din bucătărie și biroul. Constatând că tot nu dau
de el, am căutat mai în detaliu, pe sub pat și în spatele
pernelor, chiar și pe lângă cadă. Poate că nu îl căutasem
bine prin butic. Tot mai panicată, m‑am întors repede
la magazin și am căutat din nou prin fiecare colț, prin
fiecare sertar. Cu fiecare minut care trecea, neliniștea

mea atingea un nou nivel. Mâinile începuseră să‑mi tre‑
mure. Toate formulele noastre prețioase! Însemnările
lui papa. Unde era? Unde îl văzusem ultima dată?
Am luat cheile și m‑am îndreptat spre iahtul lui
Lucien, refăcând în minte drumul meu de cu o zi în
urmă. Luasem jurnalul cu mine la prânz. Poate că îmi
căzuse acolo și alunecase sub canapeaua din cabină.
Am luat‑o la fugă pe La Croisette, ignorând durerea de
picioare pe care o simțeam din cauza tocurilor. Auzeam
doar cum îmi bubuia inima. Formula pentru Coeur de
Princesse era în jurnal. Nu puteam lăsa pe nimeni să
pună mâna pe ea. Era secretul meu, viitorul meu. Am
alergat mai repede. Până să ajung la barca lui Lucien,
rochia îmi era leoarcă de transpirație, iar inima mi se
zbătea în piept.
Am pășit peste frânghie, iar apoi pe barcă și, fără
să mă opresc, am bătut insistent la ușa cabinei. Nu
a răspuns nimeni. Respirația mi s‑a precipitat când
am bătut din nou, mai tare. Tot niciun răspuns. Dieu,
unde naiba era când aveam nevoie de el? Am lovit tare
apoi în ușă, strigându‑l pe Lucien. Am căutat printre
chei, până am dat de cea de rezervă pe care mi‑o dă‑
duse el, și am descuiat ușa, dorindu‑mi ca mâinile să
mi se oprească din tremurat.
Mirosul de piele și de metal rece m‑a învăluit, o ră‑
mășiță din apa de colonie a lui Lucien. M‑am uitat în‑
nebunită pe toate blaturile și prin toate dulapurile.
M‑am ghemuit și am căutat sub canapea și sub fotolii,
răvășind totul în panica mea. Mi‑am amintit că scose‑

sem jurnalul din geantă, ca să îi arăt lui Lucien desig‑
nul sticlei, dar nu îmi aminteam ce făcusem cu el după
aceea. Îl luase el? După cearta noastră, o apucasem
pe promenadă, iar apoi mă dusesem direct la aparta‑
ment. Am simțit un bolovan în stomac. Categoric, jur‑
nalul nu era acolo, dar, atunci, unde era?
Dezamăgită și neajutorată, m‑am întors la butic.
M‑am rugat să apară, ca prin minune, de undeva, pen‑
tru că alternativa era prea groaznică să mă gândesc
la ea: nu doar că pierdusem formula complexă pentru
Coeur de Princesse și formulele tuturor celorlalte par‑
fumuri noi, dar nu mai aveam nici parte din istoria
Duval și ultima bucățică din papa.
26
JAMES
C
u țărmul american rămas în urmă, Atlanticul gri
era tot ce vedeam în jur. Nu mă simțeam tocmai
în elementul meu în apă (parțial, din cauza unei
obsesii cam nesănătoase față de soarta pachebotului
Titanic), așa că m‑am bucurat când am fost chemați
pentru exercițiul obligatoriu cu bărcile de salvare.
Eddie O’Reilly, un irlandez‑american morocănos,
care arăta de parcă văzuse fundul prea multor pahare
de whisky, m‑a însoțit de la cabina în care fuseserăm
repartizați. Deja se amuzase teribil pe seama încercă‑
rilor mele eșuate de a‑mi poziționa picioarele în așa
fel, încât să‑mi încapă în micul pat suprapus.
— Dacă aduni laolaltă o sută de fotografi de presă, iese
tămbălău, a constatat el, în timp ce mergeam pe nesfâr‑
șitele coridoare. Dacă‑i înghesui pe toți pe un pachebot
care traversează Atlanticul, chiar nu se știe ce se poate
întâmpla, a spus, apoi a fluierat teatral printre dinți.
— Ce vrei să spui? am întrebat și m‑am aplecat, ca

să evit să mă dau cu capul de pragul de sus al unei uși
joase.
— Adică, dacă Jack Kelly nu organizează evenimente
de presă cu tânăra Grace, s‑ar putea dezlănțui iadul.
Toți vrem o poveste, iar ei nu ne‑o dau încă.
Odată ajunși la locul de apel, am fost surprins să îi
văd acolo și pe însoțitorii lui Kelly. Presupusesem că
ei erau scutiți de așa ceva. Era răcoare pe punte și toți
erau nerăbdători să se întoarcă înăuntru cât mai re‑
pede posibil.
— Cel puțin ne oferă șansa să mai facem câteva poze
cu ea, am mormăit, frecându‑mi palmele, încercând să
le încălzesc, ca să îmi pot regla aparatul.
Eddie nu era impresionat.
— Cine vrea să o vadă pe cea mai frumoasă femeie
din lume strânsă într‑o vestă de salvare urâtă, ca pe
un curcan de Crăciun?
Știa el ce știa. Nici măcar maiestuoasa Grace Kelly,
cu celebrii ei ochelari de soare și cu eșarfa de păr, nu
putea să arate bine în nailonul acela portocaliu‑aprins.
Am irosit o jumătate de rolă de film, oricum, în spe‑
ranța că Sanders va prefera să primească orice în loc
de nimic.
În timp ce formalitățile se încheiau și ni se mai per‑
mitea să tragem câteva cadre, pudelul lui miss Kelly a
devenit agitat din cauza blițurilor și a strigătelor noas‑
tre către Grace. A țâșnit din brațele ei și a luat‑o la
fugă pe punte. Ea a țipat și s‑a luat după el. În timp
ce toți ceilalți stăteau și priveau tragedia în desfășu‑

rare, eu am alergat după ei și l‑am placat pe câine ca
la rugbi, plonjând impresionant. Miss Kelly s-a arătat
foarte recunoscătoare să îl aibă din nou în siguranță
în brațele ei.
— Mulțumesc foarte mult! a exclamat, în timp ce
câinele îi lingea bucuros fața și o făcea să chicotească.
E un animăluț atât de drăguț! Nu‑i așa, Oliver, dra‑
gule? Da, ești! Mulțumesc! a spus, întorcându‑și din
nou atenția către mine. Nici nu pot să mă gândesc ce aș
fi făcut dacă i se întâmpla ceva.
— Cu plăcere, am zis și mi‑am aranjat pălăria și
jacheta. De mulți ani nu mai executasem un placaj ca
acesta. Sincer, mă bucur să constat că încă mai pot.
— Ai fost foarte curajos. Și foarte rapid!
Mi‑a zâmbit într‑un fel care m‑a făcut să înțeleg cât
de norocos era prințul Rainier. Mi‑am imaginat cum
trebuia să fie să te trezești cu zâmbetul acela în fie‑
care dimineață. Cu fața aceea. Cu ochii aceia. Am avut
nevoie de toată stăpânirea de sine, ca să nu îndrept
obiectivul spre ea și să încerc să îi surprind de aproape
frumusețea.
— Vai, și ți‑ai rupt pantalonii! Sper că nu te‑ai lovit!
Mi‑am netezit hainele.
— Nimic rupt. Am sacrificat o pereche de pantofi
Oxford, dar mai bine asta, decât să sacrificăm fericirea
dumneavoastră, miss Kelly.
Habar n‑aveam că puteam fi atât de lingușitor.
— Presupun că toți trebuie să facem sacrificii uneori.
Zâmbetul ei s‑a estompat când a zis asta, de parcă

gândurile o duseseră departe de puntea Constitution,
iar acum era în cu totul altă parte.
— Presupun că da, am admis.
M‑a studiat, zâmbind discret. Avea un zâmbet care
te trăgea direct în străfundurile ochilor ei albaștri ca
gheața.
— Te cunosc, nu‑i așa? Nu ne‑am mai întâlnit în
Monaco? La palat? Da!
Având în vedere hoardele de reporteri de pe vas, ca
să nu mai spun de sutele pe care le întâlnise recent, am
fost surprins că mă ținuse minte și totodată m‑am sim‑
țit ușurat că uitase cum am urmărit‑o prin Cannes – iar
dacă își amintise, a fost totuși suficient de elegantă,
încât să nu pomenească de asta. Am întins o mână.
— Așa e. James Henderson. Jim, pentru prieteni.
Henderson pentru adversari.
Mi‑a strâns mâna surprinzător de ferm.
— Despre care sunt sigură că nu pot fi mulți.
— Ați fi surprinsă!
A râs veselă.
— Deci ai fost acolo când l‑am întâlnit prima dată pe
Rainier, iar acum ești aici, navigând cu mine spre nunta
noastră! Îți amintești rochia aceea oribilă din tafta? m‑a
întrebat, scuturând din cap, ușor jenată. Fusese o pană
de curent la Carlton în dimineața aceea și… în fine, nu
cred că mai contează acum. Cred că mă iubește foarte
mult, dacă nu l‑am pus pe fugă cu felul în care arătam
în ziua aceea.
— Dragostea e oarbă, miss Kelly. Și, oricum, ați ară‑

tat perfect adorabil. Ca întotdeauna.
Râsul acela, din nou. Cristal pur.
— Tu mi‑ai dat cartea de vizită, nu‑i așa? A parfu‑
meriei. Duval.
Am zâmbit.
— Da. Sophie mi‑e prietenă.
Auzind numele lui Sophie, s‑a luminat.
— E prietena ta? Dar e minunat! Parfumul pe care
l‑a creat pentru mine este extraordinar. L‑a numit
Coeur de Princesse. Inimă de prințesă. Pur și simplu,
perfect!
Mi‑am imaginat fața lui Sophie, pe ea aplecată peste
fiolele mici și peste sticluțele din atelierul ei din Grasse,
cu o concentrație intensă pe chip, privind prin ochelari.
Aproape că am simțit mirosul de vanilie și mosc, și flori
de portocal, și acea delicată aromă de trandafiri care
plutea prin părul ei, de parcă înfloriseră acolo.
— Mă tem că nu ne‑am văzut de ceva timp, i‑am
explicat, încercând să nu accentuez prietenia mea cu
ea, care, sincer să fiu, atârna de cel mai fragil fir de
ață. Am avut parte de circumstanțe dificile. O poveste
lungă. Sper să o văd în Monaco, de fapt.
Miss Kelly s‑a gândit o clipă.
— Serios? Ei bine, e minunat că vă veți revedea. În
ce cabină stai, Jim?
— 156. Nu chiar sub punte, dar n‑aș fi tocmai fericit
dacă am da peste un iceberg.
La asta, a zâmbit.
— Atunci, să sperăm că nu o să dăm peste unul. Îți

va fi trimis un pachet. Ți‑aș fi foarte recunoscătoare
dacă i l‑ai da lui Sophie, când te întâlnești cu ea. Un
mic semn de mulțumire. Speram să o întâlnesc perso‑
nal, dar nu sunt sigură că voi avea timp odată ce voi
ajunge acolo. Lucrurile au devenit un pic agitate.
— Ca și făcut!
În timp ce se îndepărta, s‑a întors să se uite peste
umăr și al naibii să fiu dacă lumina nu a fost perfectă,
când un zâmbet care putea să eclipseze Luna i‑a dan‑
sat pe buzele acelea de un roșu‑căpșună!
— Vino cu noi la un pahar, înainte de cină, da, Jim?
a adăugat. Puntea de la clasa întâi. Șapte și jumătate.
Un semn de mulțumire din partea mea și a lui Oliver.
Nu a așteptat un răspuns. Probabil, când ești pe
cale să devii prințesă, nu e nevoie să o faci.
27
SOPHIE
Grasse
D
upă patruzeci și opt de ore în care am căutat peste tot
și am verificat inclusiv la unii potențiali cumpără
tori care se opriseră pe la butic în ziua în care
dispăruse, tot nu găsisem jurnalul. Îl întrebasem și pe
Lucien dacă nu îl luase din greșeală, dar nu îl văzuse.
Pur și simplu, dispăruse. Suferința m‑a izbit în val‑
uri, simțindu‑mă de parcă îl pierdusem pe papa din
nou. Toate însemnările lui valoroase, dispărute. Chiar
dacă, din fericire, transcrisesem mare parte dintre
formule, în paginile acelea fusese esența lui papa, iar
acest lucru nu putea fi înlocuit.
Aș fi vrut să mă ascund la cinema cu madame Clouet
și să mă pierd în închipuiri, pentru a mai uita de aceste
gânduri, însă, în schimb, m‑am îndreptat spre casă,
preocupată să văd ce face maman. Tocmai când des‑
chideam ușa, din camera de zi răzbăteau ultimele acor‑
duri din L’Homme et L’Enfant, al lui Constantine.
— Am venit! am strigat, lăsând cheile pe masă.

— Unde ai fost? mi‑a tăiat‑o, privindu‑mă cu duș‑
mănie, când am pășit în încăpere. Nu știu nimic de
tine de câteva zile.
— Știi că începe sezonul aglomerat, i‑am explicat.
Vin cât de des pot.
„Cât de des suport”, am adăugat în gând. Am in‑
trat în bucătărie și, rezemată de frigiderul deschis, am
scotocit până am găsit niște brânză și pui. Am luat o
bucată de pâine de pe dulap și am dus farfuria cu mân‑
care pe masa din camera de zi.
— Ai mâncat? am întrebat, privind‑o cum alunecă
pe scaunul din fața mea.
Niciodată nu știam ce să îi spun. Uneori, parcă locu‑
iam cu o străină, și încă una pe care nu prea o plăceam.
— Nu mi‑e foame, a fluturat ea din mână.
Niciodată nu îi era. Doar de băutură era flămândă.
— Ești tăcută. Ce s‑a întâmplat? a întrebat, privin‑
du‑mă cu coada ochiului.
— Nimic, am mormăit cu gura plină de pâine.
Am evitat subiectul jurnalului pierdut, ezitând să
împart vestea cu ea. Parcă și auzeam bine‑cunoscute‑
le‑i critici despre responsabilitate și m‑aș fi enervat să
ascult o predică de la femeia care niciodată nu fusese
responsabilă pentru ceva în viața ei.
— Această nouă colecție de parfumuri o să ne bage
și mai adânc în datorii, știi, a zis, răsturnând pe masă,
când s‑a aplecat spre mine, o parte din băutura din
pahar. Și totuși, nici nu te gândești să accepți o sumă
imensă pentru teren, ca să putem trăi confortabil.
Am cântărit dacă merita sau nu să vorbesc cu ea

despre asta.
— Încerc să salvez afacerea, maman. Sursa noastră
de venit. Moștenirea lui papa. Dar tu așa faci mereu,
nu‑i așa? „Asta nu o să funcționeze.” „Trebuie să mergi
mai departe.” „Asta e o pierdere de vreme.” Mereu îmi
respingi ideile.
„Mereu m‑ai respins pe mine”, m‑am gândit. „Încă
de la început.” Simțeam că avea gust de rumeguș
mâncarea. De ce devenise totul atât de dificil, de ce
mersese totul oribil de prost? Maman s‑a ridicat de pe
scaun.
— Îți resping ideile? Tu m‑ai respins! Tu și tatăl tău!
A trecut în revistă înjurăturile ei preferate, apoi, in‑
coerentă, a început cu obișnuitele insulte la adresa lui
papa. Fața i s‑a înroșit și a scuturat pumnul spre mine.
— Ești beată. Du‑te la culcare, maman.
— Spun lucruri adevărate.
— Te rog, nu vreau să ne certăm, am zis, închizând
ochii pentru o clipă. Du‑te la culcare.
— Dacă nu ai fi fost atât de incompetentă, nu ar fi
dispărut jurnalul cu noile formule, a bălmăjit ea.
— Ce? am strigat, mijind ochii. De unde știi că a
dispărut jurnalul?
S‑a clătinat un pic.
— Ei bine… Lucien a sunat azi‑dimineață. A zis că
ești supărată din cauza asta.
Maman era o mincinoasă foarte nepricepută, întot‑
deauna fusese așa. Am privit‑o împleticindu‑se spre
bucătărie, înainte să întreb de ce sunase Lucien.
— Ce a zis, mai exact?

— Voia… să discute cu tine. Se întreba dacă ești
aici, pentru că n‑a dat de tine la magazin.
Vocea a trădat‑o.
— Am vorbit despre viitorul vostru împreună, dacă
vrei să știi. Chiar te iubește, Sophie.
Am strâns din dinți, de frustrare.
— Aș aprecia dacă voi doi nu ați mai vorbi despre
viitorul meu în absența mea.
M‑am ridicat de la masă și mi‑am pus farfuria în
chiuvetă.
— Îmi place Lucien, a insistat maman. Nu îmi vor‑
bește de sus, ca tine.
Nici nu fusese nevoit să îi suporte bețiile, ani la rând.
— Mi‑ai dat o grămadă de motive să vorbesc așa cu
tine! am ripostat.
— Uneori, nu înțeleg ce vede Lucien la tine, Sophie.
Un bărbat ca el poate avea pe cineva mai bun.
Uimită de vorbele ei, m‑am holbat la ea fără să pot
scoate un cuvânt, apoi mi‑am luat geanta și am plecat,
trântind ușa după mine.
*
Sătulă să fiu tratată mereu ca un copil, l‑am chemat pe
Lucien în apartamentul meu din Cannes, insistând să
anuleze orice prânz de afaceri plănuise, pentru că tre‑
buia să vorbim.
— În primul rând, aș prefera să nu discuți cu maman
despre treburile mele! am spumegat, în timp ce puneam
pe masă o cafea espresso și o café crème. Dacă voiam să

îi spun despre jurnal, aș fi făcut‑o eu.
Mi‑a cuprins palmele între ale lui.
— Îmi cer scuze. Credeam că i‑ai spus deja. Nu
m‑am gândit.
— Nu, nu te‑ai gândit. Și aș mai vrea să nu vorbești
despre viitorul nostru cu ea. Abia dacă ai vorbit cu mine
despre asta.
A sunat telefonul și am pus jos cafeaua.
— Sper să nu fie ea. Chiar nu am chef să vorbesc
din nou cu ea.
Am ridicat receptorul și am descoperit că nu era
maman, ci un reporter de la Paris Match. Am fost sur‑
prinsă să aflu că se răspândise vestea despre parfumul
lui Grace. Deși mă temeam să nu se transforme în una
dintre bârfele acelea jalnice și mă simțeam un pic ne‑
plăcut pentru că mă sunase acasă, am fost de acord să
îi dau un scurt interviu. Duval avea nevoie de toată pro‑
movarea posibilă, iar eu aveam nevoie de ceva pozitiv
de care să mă agăț. Trebuia să cred că noul parfum,
Coeur de Princesse, avea să atragă atenția asupra casei
Duval și că va ajuta la lansarea noii colecții.
După ce am răspuns tuturor întrebărilor venite din
partea reporterului, am închis și m‑am uitat la Lucien,
care stătea tăcut la masă, cu ochii albaștri ațintiți la
mine. Nu îmi scăpase faptul că ascultase fiecare cuvânt.
— Ce a fost asta?
Mi‑am luat privirea de la el, uitându‑mă pe fereas‑
tra care dădea spre port.
— Un reporter de la Paris Match vrea să prezinte

Duval în revistă. Nu e minunat?
Am zâmbit și am strâns cana de cafea în palme.
Lucien a ridicat spre mine o sprânceană.
— Crezi că e înțelept să vorbești cu reporterii, având
în vedere planul tău de a închide buticul? E un fel de
publicitate falsă, nu? În plus, să îți afișezi numele prin
revistele de bârfă nu va face decât să alunge potențialii
cumpărători. Nu are niciun sens, Sophie.
Am trântit cana, împrăștind cafeaua pe masă.
— Știi ce nu are sens? Faptul că tu nu înțelegi cât de
important este pentru mine. Faptul că tu nu înțelegi cât
de mult îmi doresc să lupt pentru toată munca mea. Și
tu ești om de afaceri. De ce nu pricepi că e la fel – mun‑
cesc din greu să îmi apăr sursa de venit, poate chiar să
o extind!
— Pentru că nu e același lucru, a răspuns cu severi
tate. Ca bărbat, e de așteptat să lucrez din greu. Este
responsabilitatea mea să fac rost de bani pentru noi,
pentru viitorul nostru. Tu nu ai aceste responsabili‑
tăți. Tu nu trebuie să muncești deloc. Sincer, nu știu
de ce nu accepți imediat oferta lui Lever. E destul de
evident că administrarea Duval te‑a obosit prea mult.
M‑a înfuriat și mai mult a doua lui aluzie la mariaj.
Sincronizarea lui era groaznică și mă îndoiam de in‑
tențiile lui reale. Lui Lucien îi plăcea atenția pe care
frecvent o primea, fiind unul dintre cei mai râvniți
burlaci de pe Coasta de Azur. Poate că eram prea dife‑
riți, la urma urmei, poate că eram ca două trenuri ale
căror drumuri se intersectează pentru o bucată scurtă,

înainte să o apuce rapid în direcții opuse.
L‑am fixat cu o privire de gheață.
— După doi ani împreună, nu mă cunoști deloc,
nu‑i așa?
Lăsându‑l să se gândească singur la un răspuns,
m‑am dus în dormitor, am închis ușa și m‑am întins pe
pat, privind amorțită în tavan. Inima îmi era grea din
nou, la gândul că cineva îmi răsfoia jurnalul, privind
cu indiferență însemnările atât de dragi mie, ajun‑
gând la pagina unde îmi scrisesem ideile pentru notele
de bază, de mijloc și de vârf ale parfumului conceput
pentru Grace. Grace Kelly! Scrisesem numele și subli‑
niasem de trei ori! Prințesa Grace de Monaco! Iar de‑
desubt un alt cuvânt.
James.
*
Mai trebuia să fac un singur lucru, înainte să plec spre
Monaco, pentru nuntă. Trebuia să îi spun lui Natalie
despre vânzarea proprietăților din Cannes. Nu mai
puteam să amân. Când am ajuns la butic, simțeam că
am un bolovan în stomac. Natalie era deja la tejghea,
pregătind lucrurile pentru ziua care începea. Era dră‑
guță, așa cum stătea în lumina dimineții.
— Bonjour! a exclamat când am deschis ușa.
Figura ei zâmbitoare și veselă era prima care mă în‑
tâmpina în cele mai multe zile. Chiar și atunci când pe‑
treceam noaptea cu Lucien, el pleca, de obicei, la birou
cu mult înainte să mă trezesc. M‑am oprit pentru un
moment în ușă. Mirosul buticului m‑a izbit, de parcă

l‑aș fi simțit pentru prima dată: ienupăr și vanilie, o
urmă de verbină. Mi‑a atins sufletul. Sub impresia fa‑
miliarității și nostalgiei pe care mi le provoca acel loc,
am simțit cum hotărârea mi se clatină.
— Am să îți spun ceva, Natalie! am izbucnit. Și…
îmi pare rău. E cel mai greu lucru pe care a trebuit să
îl fac vreodată.
Fără o vorbă, a întins mâinile și m‑a îmbrățișat. Am
căzut în brațele ei și am rămas așa mult timp. Când
ne‑am depărtat, am văzut lacrimi în ochii ei.
— Așteptam să îmi spui, fata mea dragă.
Am început să plâng incontrolabil.
— Trebuie să vând buticul! Și apartamentul!
— Știu. Însă nu e vina ta, a zis încet. Ai făcut tot ce
ai putut.
— Ce ar zice papa? I‑am pierdut jurnalul și aproape
că i‑am distrus moștenirea. Ar putea urma fabrica.
Lacrimile îmi șiroiau pe obraji.
— Mon amour…, a șoptit Natalie și m‑a luat în
brațe. Întotdeauna ai trăit în umbra tatălui tău. Dar
nu trebuie să faci asta. Ești un parfumier foarte talen‑
tat, Sophie. De fapt, cred că ești chiar mai bună decât a
fost tatăl tău vreodată. Știa și el asta, a mai zis și mi‑a
șters o lacrimă de pe obraz. Mi‑a spus‑o de multe ori.
— Da?
A aprobat din cap.
— De asta te împingea de la spate atât de tare.
Te‑a învățat tot ce știa. Acum, trebuie să construiești
propria moștenire, chérie. Vezi, ăsta e un lucru bun.

Niciodată nu prea ți‑au plăcut gălăgia și agitația din
Cannes, nu‑i așa? m‑a întrebat zâmbind, întrucât știa
că avea dreptate. Poate că ar trebui să călătorești în
locuri noi, să ai experiențe noi, pe care să le incluzi în
parfumurile tale. Eu cred în abilitățile tale, la fel cum
a crezut și tatăl tău. Și cum crede acum și faimoasa ta
prietenă Grace Kelly, a spus, așezându‑și palmele pe
fața mea. Ar trebui să crezi și tu.
Avea dreptate.
— Îți mulțumesc, Natalie! Pentru tot.
Am rămas tăcute o clipă, înainte ca ea să continue:
— Nu‑ți face griji pentru mine. Am economisit de‑a
lungul anilor. Pot să mă retrag sau poate că o să lucrez
într‑un alt magazin micuț, din port. Pot să fac ce vreau.
Și pentru mine este un lucru bun. Vom lua prânzul îm‑
preună și ne vom plimba pe La Croisette. Iar dacă vei
avea nevoie de mine la fabrică sau dacă vei mai des‑
chide un magazin, voi fi alături de tine la fiecare pas.
— Je t’aime, am zis, cu toată sinceritatea.
— Știu, mi‑a răspuns, ștergându‑mi blând fața cu o
batistă, înainte să mă pupe pe ambii obraji. Acum tre‑
buie să te bucuri de nuntă! Iar după ce se va termina,
ne vom ocupa împreună de butic și de apartament. Îți
vom muta lucrurile în Grasse. Ce zici?
Am îmbrățișat‑o puternic.
— Nu știu ce m‑aș face fără tine.
— Sper să nu trebuiască să afli niciodată!
28
JAMES
N
u povestisem nimănui despre invitația lui Grace,
dar desigur că ceilalți tipi voiau toți să știe de ce mă
dichiseam cu sacou și cravată. Sau cel puțin încer‑
cam. Nu era ușor, din cauza tangajului. Stomacul meu
era într‑o continuă agitație, iar zilele rămase din călăto‑
rie deja îmi păreau luni.
— Te întâlnești din nou cu ziarista aia americancă,
nu? a întrebat Eddie și m‑a înghiontit entuziasmat. Ai
grijă! Are o reputație. O să te mănânce ca pe un mic dejun.
Am râs, fericit să îl las să creadă ce voia, atâta timp
cât nu afla unde mergeam de fapt. Nimeni nu îl place
pe elevul popular, pe cel care se furișează printre elite,
fără să‑și invite colegii să i se alăture, iar mie nu îmi
convenea să îmi petrec restul călătoriei fiind văzut ca
preferatul profesorilor.
Oricât de mult mă durea, mi‑am lăsat aparatul
de fotografiat în cabină. Îi câștigasem încrederea lui
miss Kelly. Ultimul lucru pe care mi‑l doream era

să stric asta.
Ignorând chiorăitul stomacului, m‑am îndreptat în‑
crezător spre puntea de la clasa întâi și am luat două
martini de la un ospătar aflat în trecere, îmbrăcat ca
un pinguin. Pe unul l‑am dat pe gât imediat și i‑am și
întins înapoi chelnerului paharul gol, înainte să mă
duc țintă spre miss Kelly, cu celălalt pahar ținut ferm
în mână. Nu puteam să nu mă întreb ce ar crede des‑
pre asta Marjorie și Creatura și ce ar zice Emily despre
doamnele elegante. Fără îndoială, ar fi mai interesată
de camera motoarelor și l‑ar încolți pe bietul căpitan
cu nesfârșite întrebări despre construcția navei. Dar
cel mai mult mi‑am imaginat ce ar fi zis Sophie dacă
ar fi fost acolo, cu brațul ei împletit blând cu al meu,
în timp ce am fi intrat împreună, îmbrăcați elegant.
Și‑ar fi aplecat ușor capul spre mine și mi‑ar fi șoptit
ceva amuzant.
Visul meu cu ochii deschiși s‑a încheiat brusc atunci
când miss Kelly și‑a făcut apariția la serată. Era scli‑
pitoare într‑o rochie de cocktail de un albastru‑verzui.
M‑am gândit pentru o clipă la Angeline West și la cât
de energic și‑ar fi notat fiecare detaliu al rochiei lui
miss Kelly: lungă până la călcâie, mulată perfect.
Am așteptat o vreme, în timp ce ea a fost luată în în‑
tâmpinare de oaspeți, apoi mi‑am ales momentul per‑
fect în care să ies de după un palmier mare în ghiveci,
în spatele căruia încercasem să rămân neobservat.
— Miss Kelly! Sunteți radiantă.

— Jim! Ai reușit să vii.
Mi‑a întins o mână înmănușată, înainte să se în‑
toarcă spre Jack Kelly, care stătea lângă noi, alături
de un grup de bărbați cu aspect important.
— Tăticule, el este crescătorul de prepelicari de
Weimar despre care îți povesteam.
S‑a uitat la mine cu emfază. Am încercat să‑mi as‑
cund uimirea și oroarea atunci când am dat mâna cu
Jack Kelly. Nu știam absolut nimic despre câini, da‑
rămite să îi cresc. Nici măcar despre pisici nu știam
multe, deși aveam una.
— Mă bucur să cunosc încă un pasionat de câini de
vânătoare, a zis el răspicat. Nu‑mi plac câinii ăia mici.
Pudelii și alții ca ei.
— Tăticule! a exclamat Grace și l‑a lovit jucăuș peste
mână. O să te audă Oliver!
Mi‑a făcut cu ochiul și s‑a scuzat pentru o clipă,
lăsându‑mă cu tatăl ei. Era un bărbat impozant și
nu tocmai abordabil. M‑am gândit să îi gâdil orgo‑
liul și l‑am întrebat despre succesul lui olimpic, iar
asta l‑a înmuiat un pic. Băutura mă ajutase să îmi
sporesc încrederea în mine și, spre surprinderea mea,
am fost aproape convingător vorbind despre crește‑
rea câinilor.
Seara a trecut repede, în vreme ce eram prezentat
diverșilor prieteni și invitați: un amestec eclectic de
îndrăgiți ai Hollywoodului, vechi prieteni din școală
de‑ai lui Grace, colegi de afaceri influenți de‑ai lui

Jack Kelly, mătuși agitate și verișoare timide. Decise‑
sem că era mai bine să plec înainte să abuzez de ospi‑
talitate sau să mă dau în vileag, așa că am fost bucuros
când miss Kelly m‑a abordat să îmi spună că și ea voia
să se fofileze.
— Nu știu cum e pentru tine, Jim, dar pe mine mă
extenuează evenimentele astea sociale. Mă voi retrage
în apartamentul meu, ca să citesc în liniște o carte
bună, mi‑a mărturisit, apoi a scos din poșeta ei de
seară o cutie mică îmbrăcată în catifea și un plic sigi‑
lat. M‑am gândit că ar fi mai simplu să ți le dau perso‑
nal, decât să ți le trimit la cabină. Nu sunt mare lucru,
dar sper să îi placă lui Sophie. Ți‑aș fi veșnic recunos‑
cătoare dacă ai putea să i le dai când vă întâlniți.
— Desigur! am spus și am luat obiectele, pe care
le‑am și ascuns în buzunarul sacoului. Va fi încântată!
Va fi mai mult decât încântată. Zâmbetul pe care îl
văzusem în seara în care ne sărutaserăm pe terasă îi
va umple buzele, iar ochii îi vor dansa de entuziasm.
Mi‑am închipuit-o din nou lângă mine. Ce ar purta la
un cocktail cu Grace Kelly? Albastru‑profund, poate,
să îi scoată în evidență părul negru. Am închis un ochi,
închipuindu‑mi‑o și imaginându‑mi că o fotografiam.
— Jim? James?
Am deschis ochiul.
Miss Kelly îmi zâmbea amuzată, cu capul ușor aple‑
cat într‑o parte.
— Am impresia că visezi cu ochii deschiși la made‑

moiselle Duval!
Am tușit încurcat și am răspuns mormăind ceva
despre câinii de Weimar, care făceau pui grozavi. Nu
s‑a lăsat păcălită.
— Nu te învinuiesc. Atât de frumoasă și de talen‑
tată! Sper să își găsească adevărata fericire, la fel ca
mine, a zis, înroșindu‑se ușor de îndrăzneala destăinu‑
irii. Mă tem că am băut un pic prea multă șampanie.
Scuză‑mă!
Am privit‑o îndepărtându‑se, mi‑am terminat bău‑
tura și am ieșit discret, fără să atrag atenția asupra
mea. Nu aveam o poză cu Grace Kelly, dar aveam ceva
care să‑i aducă zâmbetul pe buze lui Sophie. Iar asta
valora mai mult decât o sută de fotografii.
*
S‑a dovedit că un vas mare putea ascunde foarte bine o
viitoare prințesă. Sau, mai degrabă, tatăl ei și compli‑
cele de la Studiourile MGM puteau să o ascundă foarte
bine. La o zi după ce ne văzuserăm, parcă dispăruse
de tot.
Nu s‑au dat niciun fel de detalii despre programul
ei pe durata călătoriei, nici nu s‑a pomenit despre vreo
conferință de presă suplimentară. Miss Kelly și câi‑
nele erau ascunși în apartamentul ei de lux, în timp
ce noi stăteam îngrămădiți și câte patru într‑o cabină,
îmbrâncindu‑ne pentru spațiul în care să ne stivuim
bagajele și să ne îndesăm picioarele, suferind când de
rău de mare, când de neliniște. Dar cel mai mult eram

plictisiți.
— Îmi vine să‑l pocnesc pe tâmpitul ăla de la MGM
direct în moaca aia perfect bronzată, am mormăit,
trântindu‑mă pe pat, cu mâinile sub cap și cu picioa‑
rele atârnate peste margine.
— Cel puțin nu suntem încuiați în spitalul pachebo‑
tului, a glumit Eddie. Am auzit că acolo dorm agenții
de presă ai lui Kelly.
— Mă îndoiesc că se numără printre ei și Howell
Conant. Presupun că el doarme în apartamentul cel
mai luxos al vasului, am zis.
Conant avea acces exclusiv la fiecare mișcare a lui
Kelly. Ca urmare, noi, ceilalți, nu prea îl plăceam.
— Va trebui să ne încercăm norocul să dăm de ei,
a zis Eddie, oftând, apoi s‑a urcat în patul de deasu‑
pra mea, făcând salteaua să se adâncească alarmant.
E un pachebot, pentru Dumnezeu! Nu poate fi foarte
departe de noi.
Dar, evident, putea.
O stare sumbră s‑a așternut peste Constitution
după acea primă zi. Reporterii și fotografii dădeau târ‑
coale ca lunetiștii, ascunzându‑se pe la colțuri și pân‑
dind, obsedați să obțină o poză cu miss Kelly sau să
afle vreo bârfă care să le umple rubricile. Jurnaliștii
nerăbdători născoceau titluri senzaționale despre o vi‑
itoare mireasă nefericită ascunsă în măruntaiele vasu‑
lui, în timp ce naviga neputincioasă spre noua ei viață
controlată de un prinț morocănos. Auzisem că unii

pasageri care nu făceau parte din anturajul lui miss
Kelly erau dați afară din cabinele lor de la clasa întâi
și repartizați în cabine obișnuite, pentru a le face loc
invitaților la nunta regală.
Un cuplu foarte nemulțumit, din Long Island, care
sărbătorea nunta de rubin, le oferea niște știri exce‑
lente reporterilor, iar aceștia din urmă exagerau în ar‑
ticolele lor furia celor doi soți: „Nunta secolului ne‑a
ruinat luna de miere!” Multe alte titluri similare erau
transmise, bazându‑se că ziarele vor ajunge pe tarabe
cu mult înainte de sosirea noastră în principat.
Un fotograf de presă frustrat se poate împrieteni
ușor cu un ospătar plictisit căruia îi place whisky‑ul
cât de cât bun. În scurt timp, am aflat despre existența
unor pasaje secrete prin cabinele pachebotului, care
puteau să îmi înlesnească o ședință foto, realizată pe
ascuns, a cinelor elegante ale lui Kelly cu căpitanul.
Auziserăm cu toții că Jack Kelly plătea factura pentru
această croazieră bizară. Nu făcuse un secret din fap‑
tul că, fiind scutit de cheltuielile de nuntă (prințul și
MGM se ocupau de asta), acoperea el în întregime cos‑
turile tuturor pentru călătoria spre Monaco, inclusiv
mâncarea și băutura. Dar ocaziile de a face fotografii
erau sporadice.
După cină, miss Kelly prefera să se retragă politi‑
cos într‑o oarecare intimitate cu prietenii ei apropiați
și cu familia. În acele momente, se refugia în „camera
tatuajelor”, situată în măruntaiele vasului, unde,

aflată departe de obiectivele noastre băgăcioase, își
azvârlea cât colo pantofii, își punea ochelarii de citit
și juca șarade până târziu. Cine putea să o învinuiască
pentru că își dorea să mai rămână un pic, doar un pic,
fata obișnuită de care toți ne îndrăgostiserăm?
Ca niște inamici de război ascunși în tranșee – presa
și anturajul lui Kelly –, ne toleram unii pe alții, în timp
ce pachebotul înainta, iar prințul și întregul Monaco
așteptau sosirea noastră.
29
SOPHIE
De la Cap‑d’Ail la Monaco
D
eși, pe de‑o parte, voiam ca timpul să stea în loc,
pe de alta mă simțeam entuziasmată de apropierea
nunții și de gândul de a‑i revedea pe Grace și pe
James. Așa că m‑am bucurat când a venit ziua să plec
spre Monaco. Simțeam deja că în Cannes mă sufocam.
Viitorul meu era în altă parte.
Am împachetat în două geamantane haine pentru
diversele evenimente premergătoare nunții și pentru
ziua cea mare. În una dintre valize aveam haine de
seară și pantofi cu toc; în alta, diverse cardigane, pan‑
taloni de zi și eșarfe. Al treilea geamantan, mai mic,
era plin cu mostre prețioase din Coeur de Princesse,
Lumière d’Étoiles și Mémoire, fiecare dintre ele puse
în punguțe delicate legate cu panglică aurie. Dezbătu‑
sem în minte dacă să iau sau nu cu mine și săpunuri
făcute de Duval, având în vedere că erau foarte popu‑
lare. În final decisesem să iau câteva cu rozmarin, cu
flori de portocal și cu liliac, așa încât să îi farmec com‑

plet pe jurnaliști cu creațiile noastre.
Ultima ținută pe care am împachetat‑o, pe care urma
să o port la gala de la Operă la care mergeam însoțită
de Lucien, a fost o rochie de bal albastră, din șifon, asor‑
tată cu mănuși albe. Am înfășurat‑o cu grijă în hârtie
de mătase și am pus‑o deasupra celorlalte haine, lângă
o rochie care se oprea deasupra gleznelor. Voiam să arăt
cât mai bine. Nu pentru Lucien, ci pentru Grace și pen‑
tru Duval.
În ciuda faptului că ne certaserăm, decisesem să în‑
drept lucrurile cu Lucien, de dragul aparențelor. Dar
amândoi știam că ceva se schimbase între noi. Ceva
iremediabil. Simțeam pământul de sub picioare insta‑
bil, de parcă umblam desculță pe o plajă cu pietricele.
Știam deja ce voi face în legătură cu Lucien, dar aceea
era o problemă de rezolvat după nuntă. Deocamdată,
voiam să mă bucur de momentele petrecute în Monaco
și să mă concentrez pe promovarea numelui Duval.
În clipa în care am închis și ultimul geamantan,
mi‑am amintit că urma să mă întâlnesc la Rampoldi cu
James. Natalie mă asigurase că restaurantul era ușor
de găsit, în apropiere de piața din preajma Cazinoului.
Am închis ochii, amintindu‑mi parfumul lui James,
râsul lui, felul foarte atent în care mă asculta. Am re‑
văzut în minte fiecare detaliu al momentelor petrecute
împreună. Dacă aș fi putut să închid într‑o sticluță
timpul nostru împreună, ca pe un parfum fin, și să eli‑
berez apoi toate amintirile calde cu o simplă atingere
pe piele! Trecuseră atâtea luni de când nu‑l mai văzu‑

sem pe James și, cu toate că îmi făceam griji, știam că
întâlnirea aceasta era exact ce îmi trebuia.
Am urcat cu valizele într‑un taxi și am început călă‑
toria spre Cap‑d’Ail, un oraș din estul Franței, în apro‑
piere de Monaco. O prietenă fusese de acord să mă lase
să stau în casa ei de vacanță în săptămâna aceea, așa
încât să fiu aproape de festivități, fără să fie nevoie
să plătesc o factură de hotel uriașă. Ar fi fost imposi‑
bil de găsit camere în Monaco, oricum, dat fiind nu‑
mărul mare de admiratori și de ziariști care năvăleau
din întreaga lume în principat. Știrile recente spuneau
că erau așteptați mii de jurnaliști și de fotografi, plus
simpatizanți, și că va fi un adevărat delir la sosirea lui
miss Kelly. Acceptasem să îl însoțesc pe Lucien la o pe‑
trecere pe iahtul lui, în port, pentru a sărbători eveni‑
mentul. Habar n‑aveam cum voi reuși să mă întorc în
oraș ca să mă întâlnesc cu James.
Odată ce taxiul a oprit pe aleea clădirii unde era
apartamentul din Cap‑d’Ail, am dus, grăbită, bagajele
în casă, mi‑am prins în jurul părului o eșarfă din mă‑
tase, mi‑am pus ochelarii de soare și am urcat din nou
în mașină. Trebuia să ajung în principat, pentru un in‑
terviu cu un jurnalist monegasc.
Cum ajunsesem cu o jumătate de oră mai devreme,
am decis să examinez cu atenție standul de ziare din‑
tr‑o tutungerie din apropierea locului de întâlnire. Am
răsfoit mai multe ziare și reviste, dintre care am ales
trei în care erau articole despre Grace și prințul Rainier
și un exemplar din Paris Match. Am sărit direct la un

articol despre nuntă, scris de Marc Milan, reporterul
care mă intervievase în dimineața în care Lucien ve‑
nise în apartamentul meu din Cannes. Era un arti‑
col pe trei pagini, cu detalii despre evenimentele care
urmau să aibă loc în Monaco, înainte de nuntă: câteva
cine festive, unele private, altele doar cu invitație; o
gală de operă, un eveniment la clubul sportiv, ceremo‑
nia civilă și cea religioasă, plus recepția. Potrivit arti‑
colului, Grace abia aștepta să i se alăture noii ei familii
din Monaco și nu regreta că lăsa în urmă Hollywoodul,
contrar celor spuse într‑un alt articol pe care îl citisem
și în care se vorbea despre regretul ei că își încheia ca‑
riera de actriță. Era reconfortant să văd și această ver‑
siune a poveștii, în care inima era mai presus de orice.
Am devorat detaliile despre rochie, despre petrecere și
despre flori, iar apoi am văzut numele Duval. Cu sufle‑
tul cât un purice, am citit:
Duval are un bun renume de parfumerie de lux în

Grasse și la Cannes. Casa de parfumuri a fost înfi-
ințată de Victor Duval, fiul unui fermier local.
Duval a fost omorât de naziști în al Doilea Război
Mondial, torturat, se crede, pentru că făcea parte
din Rezistență. În prezent, afacerea este con‑
dusă de fiica lui Duval, sofisticata creatoare de
parfumuri Sophie Duval. Deși parfumurile Duval
sunt unice – și, evident, demne de o prințesă –,
Jeanne Duval a confirmat recent că, în ciuda efor-
turilor fiicei sale, parfumeria, aflată într‑o
situație financiară delicată, ar putea să își
închidă ușile. Se pare că nunta secolului a apărut

exact la timp. Fără să își dea seama, prințesa
de Monaco s‑ar putea să fi salvat de la închidere
această mică afacere de familie.
Am dus mâna la gură. Reporterul nu menționase

aproape nimic din ce îi spusesem la telefon. Nimic des‑
pre noua colecție, despre istoria noastră sau despre
ce mă inspirase. Nimic despre cum avusesem ocazia
să descopăr că Grace era o femeie minunată și o ade‑
vărată muză. Intenționat evitasem întrebările despre
papa și despre afacere, dar, evident, reporterul o gă‑
sise dispusă pe maman să vorbească, iar acum împăr‑
tășise cea mai mare umilință a mea cu toată Franța.
Furioasă pe amândoi, am aruncat revista la coș.
Cu orgoliul rănit, am năvălit în brasserie, cu scopul
precis de a da peste vreun jurnalist, hotărâtă să în‑
drept lucrurile.
30
JAMES
C
ălătoria noastră continua, dar relațiile dintre echipa
lui miss Kelly și presă nu se îmbunătățeau. Petre‑
ceam lungi ore plictisitoare așteptând următoarea
dată când era posibil să o vedem. Adeseori se dovedea
a fi doar un zvon nefondat. Eram decis să nu mă las în‑
vins de vreun agent de presă caraghios de la Hollywood.
Grație unui tânăr binevoitor, pe nume Ralph, care
lucra pe vas și despre care descoperisem că avea o slă‑
biciune pentru țigările Camel, pe care nu avea bani
să și le cumpere, m‑am ales cu un loc pe puntea de la
clasa întâi, de unde puteam vedea în interiorul cabinei
lui Grace. Ralph mi‑a spus că lui Grace îi plăcea să ci‑
tească ziarele la micul dejun, însă mi‑a pus în vedere
că trebuia să fiu rapid, pentru că oamenii ei verificau
mereu la ferestre, așa încât alți doi fotografi fuseseră
deja reclamați căpitanului și amenințați că li se vor
confisca aparatele de fotografiat.
— Nu ne pot face asta. Oare pot? am întrebat.

— Pot face orice vor, domnule. E vasul căpitanului
și suntem în ape internaționale, așa că se aplică regu‑
lile lui, până ajungem în Monaco.
I‑am dat un pachet întreg de Camel și i‑am spus să
o șteargă, înainte să ne vadă cineva.
Era departe de slujba pe care mi‑o imaginasem când
intrasem în biroul lui Sanders, pe vremea când eram
un tânăr încrezut, de douăzeci și cinci de ani. Pe atunci,
nu aveam deloc experiență, doar un plic plin cu poze pe
care le făcusem în timpul războiului și suficientă în‑
credere, neîntemeiată pe nimic, încât să cred că pot fi
la fel de bun ca un fotograf profesionist. Nu îmi închi‑
puisem că voi ajunge la umilința de a mă furișa pe o
casă de scară insalubră, să spionez o tânără în timp
ce lua micul dejun. Unde era arta în asta? Unde era
sentimentul de împlinire? Mândria? Nunta regală mă
transforma rapid într‑un paparazzo. Mă simțeam la fel
de murdar precum cocktailul dirty martini* al Angeli‑
nei West. (Pentru că o întâlnisem la acel eveniment de
la ora cinci, despre care îmi spusese la prima noastră
întâlnire pe mare, acum știam că aceea era băutura ei
preferată. Mai știam și că rezista la băutură mai mult
decât cei mai mulți bărbați.) În ciuda oricăror înclinații
artistice pe care le manifestasem cândva, aici eram un
oarecare și o sută de alți indivizi puteau să îmi ia locul
* Joc de cuvinte bazat pe traducerea literală a denumirii

cocktailului – „martini murdar” (n. red.).
cât ai clipi. Dar trebuia să îmi fac treaba. Să dovedesc

că meritam această a doua șansă oferită de Sanders.
Să dovedesc că eram bun de ceva.
Mi‑am ridicat privirea spre cer.
„Știu că nu pare în regulă, Teddy, dar, Hristoase,
chiar și tu te‑ai strădui să obții o poză bună, în condi‑
țiile astea!” m‑am gândit eu.
Din fericire, lumina dimineții era perfectă, suficient
de puternică, dar fără strălucirea de la amiază. M‑am
ghemuit după o barcă de salvare, privind cum miss
Kelly stătea cu spatele spre mine, cu brațele încru‑
cișate, vorbind cu cineva din încăpere. Eram atât de
aproape, încât, atunci când s‑a întins peste umăr, ca
să se scarpine la ceafă, i‑am putut vedea limpede părul
legat într‑o coadă și brățările prinse la încheietura
mâinii. Poate că simțea că sunt acolo.
Am așteptat o jumătate de oră, cu picioarele amor‑
țite în aceeași poziție, până când, în sfârșit, a luat zia‑
rul și s‑a așezat pe un scaun lângă geam, însă unghiul
meu nu era bun. Trebuia să îmi schimb locul, ca să
pot prinde ceva. Merita riscul. M‑am ridicat, am potri‑
vit aparatul și tocmai eram pe cale să apăs pe butonul
de declanșare, când, neîndemânatic, am lovit cu picio‑
rul într‑o găleată, iar prostănacul de câine al lui miss
Kelly a început să latre speriat, dându‑mă de gol. Ea a
ridicat imediat ziarul, să își acopere fața, iar poza s‑a
dus naibii. Nu aveam să aflu niciodată dacă a știut sau
nu că eram acolo. Îmi plăcea să cred că a știut.
*
În după‑amiaza aceea, s‑a răspândit printre noi zvo‑
nul că unii ziariști își permiteau prea multe libertăți,
iar Jack Kelly făcuse plângere oficială. Hudgins, agen‑
tul de presă de la MGM, a convocat o ședință de ur‑
gență, ținută într‑o cameră prea încinsă de sub punte,
unde spiritele s‑au aprins și mai mult și s‑a strigat.
— În curând, miss Kelly va deveni prințesă. Tre‑
buie să își păstreze demnitatea, a insistat Hudgins.
Faptul că este spionată la orice oră din zi este stresant
pentru ea și, sincer, domnilor, este inacceptabil!
— Dar nu ne oferiți deloc acces la ea! s‑a plâns ci‑
neva. Este pe cale să devină cea mai cunoscută femeie
din lume. Trebuie să ne dați ceva. Cooperați cu noi,
pentru numele lui Dumnezeu!
— Chiar și o poză pe zi ar fi mai bine decât nimic! a
strigat altcineva din spate.
O voce a șoptit la umărul meu:
— Tu ai fost, James, nu‑i așa?
Când m‑am întors, am văzut‑o pe Angeline West.
Am ridicat mâinile, mimând că mă predau. Angeline a
țâțâit și a zâmbit.
— Bravo ție! Trebuia să‑i constrângă cineva.
Hudgins a continuat să pălăvrăgească, până a în‑
cheiat cu un anunț neașteptat:
— Ca amintire a călătoriei, se va ține zilnic o șe‑
dință foto, în cadrul căreia veți avea acces, pentru scurt
timp, la miss Kelly. Veți putea fotografia ce doriți. În
restul timpului, vă rugăm să îi respectați intimitatea.

Ne‑am înțeles?
Am mormăit toți aprobator, știind totuși că nu vom
respecta învoiala, dacă se va ivi vreo ocazie de a face
o poză bună, cu ajutorul căreia să devenim faimoși
în branșă.
— E foarte simplu, vedeți, a adăugat Hudgins.
Dacă nu puteți să vă conformați, va trebui să părăsiți
pachebotul.
— O să navigăm pe o scândură? a strigat cineva din
spate, la care toți am izbucnit în râs.
Am crezut că Hudgins va exploda.
*
Între ședințele foto, din ce în ce mai rare și tot mai re‑
gizate, în care ne desfătam urmărind‑o pe miss Kelly
distrându‑se împreună cu nepoții ei cu jocuri de so‑
cietate, eu mă amuzam luând prânzul cu domnișoara
West și gândindu‑mă la întâlnirea mea cu Sophie. În‑
cercasem să mi‑o scot din minte, dar numele ei s‑a ivit
neașteptat la o salată Waldorf, când am întrebat‑o pe
Angeline dacă avusese noroc să obțină detalii despre
rochia de mireasă.
— Nu prea. Toată lumea e dezamăgitor de loială și
cu buzele cusute! Am auzit câte ceva despre rochiile
pe care Kelly le‑a purtat la cinele formale de pe vas și
despre unele rochii pe care le are în trusou. În afară
de asta, alegerile ei vestimentare – dacă le poți numi
așa – par să fie o diversitate de pantaloni și pulovere
bune pentru plimbat câinele și pentru jocuri practicate

pe punte. Totul e atât de… bej.
— Bej?
— Da. Atât de plictisitor, în comparație cu ce ar putea
purta! Toți designerii americani pe care i‑ar putea arăta
lumii…
A scuturat din cap frustrată și a tras un fum lung
din țigară.
— Nu poți descrie pantalonii și puloverele bej în prea
multe feluri. Mănușile: albe. Ciorapii: fără cusături.
Geanta: Hermès. Plictisitor. Toți ne străduim să scriem
ceva interesant în articole, iar ea ne oferă foarte puțin.
Am încercat să descriu hainele domnișoarelor de onoare
și ale mamei ei. Nu tocmai apogeul modei americane!
I‑am înțeles frustrarea.
— Cel puțin am reușit să pun mâna pe o mostră a
parfumului de nuntă creat de femeia cu care tu nu ai o
relație! a zis, zâmbindu‑mi larg. Ce părere ai?
S‑a aplecat, înclinând gâtul, astfel încât să pot inhala
parfumul de pe pielea ei. Am închis ochii, încercând să
mă concentrez cât mai bine pe parfum și pe creatoarea
lui. M‑a dus cu gândul la o terasă luminată de stele, la un
sărut prelungit, la ochi pasionali, sub sprâncene furioase.
— E drăguț, nu? am remarcat, apoi m‑am retras de
lângă Angeline.
— Drăguț?! E superb! Nu seamănă cu nimic din ce
am mai mirosit. Coeur de Princesse. Inimă de prin‑
țesă. Nimeni nu știe nimic despre creatoarea lui, a in‑
sistat Angeline. Toți mor să afle cine a fost sursa care
mi‑a dezvăluit parfumierul regal. Crezi că ai putea

aranja pentru mine un interviu cu domnișoara Duval,
odată ce ajungem în Monaco?
A mâzgălit pe o foaie de agendă numele hotelului ei
și mi l‑a dat.
— Aici mă va găsi.
Am terminat de mestecat o frunză de salată și am
luat o înghițitură mare de martini.
— Nu văd de ce nu. Doar dacă nu va fi unde sper eu
să fie când vom ajunge. Atunci ar putea fi dificil.
Angeline a ridicat paharul, închinând în semn de
recunoștință și baftă.
— Bonne chance, monsieur! Sper că merită.
Angeline avea un fel de a mă face să mă deschid ca
o stridie – sau poate că era din cauza alcoolului. La
sfârșitul prânzului, nu mai erau multe lucruri pe care
să nu le știe despre viața mea. Marjorie și Creatura,
Emily, Sanders. Dar mare parte din discuție s‑a învâr‑
tit în jurul lui Sophie.
— Ai o poveste fascinantă, a zis Angeline, când am
cerut nota și ne‑am îndreptat spre ultima conferință
de presă. Mă simt cumva legată de tine și de această
Sophie Duval. Sunteți cu adevărat iubiți predestinați.
— N‑aș merge atât de departe. Ne‑am sărutat o
dată, iar pentru asta am fost pocnit peste spate cu po‑
șeta de mamei ei. Restul conversațiilor s‑a petrecut
prin scrisori.
— Exact așa s‑a îndrăgostit Grace de prințul ei, a
observat Angeline, privindu‑mă printre gene. Sfatul
meu, domnule Henderson, este să îi spui femeii întoc‑

mai ce simți. Desigur, ai fost pe aproape de câteva ori.
Poate că nu ai să îi oferi un palat, dar ești foarte ferme‑
cător și nu arăți deloc rău. Ar fi o fraieră să te refuze.
Avea dreptate, desigur. Nu aveam nimic de pier‑
dut dacă îi spuneam totul lui Sophie. În timp ce vasul
traversa Atlanticul, iar noi ne apropiam de Monaco,
mi‑am dat seama că erau îngrozitor de multe lucruri
despre care voiam să vorbesc. Însă nu cu tovarășa mea
de călătorie, ci cu Sophie.
Când a început conferința de presă, am studiat‑o pe
miss Kelly prin obiectiv. Ea își încercase norocul cu un
bărbat pe care abia dacă îl cunoștea, renunțase la tot
pentru dragoste și pentru fericire adevărată. Nu puteam
decât să o admir. Când privirea i s-a oprit asupra obiec‑
tivului meu, am simțit că vedea dincolo de el, direct în
sufletul meu, de parcă soarta ei era legată de a mea. Am
apăsat pe declanșator. A clipit, a zâmbit, ne‑a mulțumit
tuturor și a dispărut, înconjurată de oamenii ei.
Un pic mai târziu, rămas singur pe punte, am savu‑
rat singurătatea și briza și, în sfârșit, am înțeles de ce
eram pe vasul acela. Grace Patricia Kelly mă condu‑
sese cândva la Sophie. Acum, mă conducea înapoi la ea.
31
SOPHIE
Monaco
Î
n ziua sosirii lui Grace în Monaco era o vreme răco‑
roasă, dar asta nu mi‑a afectat dispoziția. Abia
așteptam să mă alătur miilor de curioși care, în scurt
timp, aveau să își salute prințesa. Ca într‑un basm,
urma să o aștepte și prințul ei. Să traversezi lumea
pentru a fi cu bărbatul pe care îl iubești era extraor‑
dinar de romantic. Mă simțeam recunoscătoare să fac
parte dintr‑un moment special ca acela.
M‑am uitat la ceas și am aruncat câteva lucruri în
geantă. Cum Constitution era programat să sosească
la ora zece, nu aveam prea mult timp la dispoziție. Tre‑
buia să mă întâlnesc cu Lucien în portul din Cap‑d’Ail,
la opt și jumătate, de unde urma să navigăm o distanță
scurtă spre Monaco și să găsim un loc din care să avem
vedere bună de pe iahtul lui. Mi‑era groază de urmă‑
toarele câteva ore, în care aveam să joc în mascarada
cuplului fericit, când noi eram departe de asta, și să
socializez cu îngrozitorii lui amici de afaceri. Dar me‑

rita să suport asta, de dragul a tot ce urma. M‑am înfi‑
orat la gândul că o voi revedea pe Grace și la ideea că
voi participa la recepția din seara următoare, alături
de membrii familiei regale din Monaco și de invitații
de la Hollywood. Dar cel mai mult așteptam întâlni‑
rea cu James. Mă întrebam încontinuu cum va fi să îl
revăd. Tot ce se întâmpla în rest era un fel de aperitiv
dinaintea felului principal.
Înainte să plec din apartament, am ieșit pe balcon,
care dădea spre port și spre orizontul Mediteranei.
M‑am întrebat ce se întâmpla pe Constitution în clipa
aceea. Oare era îngrijorată Grace de reacția oameni‑
lor din Monaco? Era agitată pentru că se căsătorea cu
omul iubit, în timp ce toată lumea era cu ochii pe ei?
Căsătoria nu era ceva care să mă fi atras vreodată, în
ciuda faptului că asta se aștepta de la mine și de la
toate tinerele. Doar aveam nevoie de un bărbat care să
ne întrețină, nu? Însă eu nu aveam. Papa mă învățase
ce înseamnă să gândesc și să acționez și singură, iar
viața mă învățase să trăiesc pe picioarele mele.
M‑am rezemat de balustradă. Panorama, de obicei
uimitoare, era învăluită acum într‑o ușoară ceață de
aprilie, în vreme ce o briză slabă trecea peste apă și
îmi sufla buclele peste față. Tremurând, am intrat în
cameră și am închis ușa, mi‑am pus haina albă din
lână și am parcurs pe jos distanța scurtă până în port,
bucuroasă că hamalul de la apartament îmi va duce
numeroasele bagaje.
Am zărit imediat La Mathilde și, la scurt timp, am

auzit și muzica venind dinspre ambarcațiune. Lucien
își botezase iahtul după mama lui, un gest emoționant,
pe de o parte, și o critică la adresa tatălui său, pe de
alta. Tatăl său își numise propriul iaht L’Adele, după
amanta lui. Nu înțelegeam felul în care se comporta
familia Marceau, dar nu era chiar un lucru neobișnuit
să ai o amantă, când dispuneai de banii lor. Poate că și
Mathilde avea amant. Niciodată nu păruse să îi pese
că soțul ei cheltuia bani cu altă femeie. M‑am gândit
la draga de Natalie și la cât de fericit îl făcuse pe papa.
Uneori, relațiile nu se conformau așteptărilor. Inima e
guvernată de haos și de pasiune și are multe nevoi. La
urma urmei, există multe feluri de dragoste.
— Pământ! a strigat Lucien când m‑a zărit, sărind
de pe barcă pe doc, cu părul negru fluturând în bătaia
brizei. Urcă și să plecăm! Începe deja să se aglomereze
golful, a spus el.
I‑am dat mâna. În câteva secunde, un ospătar mi‑a
adus un pahar cu șampanie și imediat m‑am pomenit
că mă învârteam printre cunoștințele lui Lucien, pe
care le recunoșteam doar vag. Toată lumea purta caș‑
mir și mătase și zâmbea. Totul se desfășura pe un fun‑
dal de jazz. În timp ce iahtul ieșea din golf și urma linia
coastei, eu mi‑am găsit un loc liniștit pe punte și mi‑am
concentrat atenția asupra peisajului. În scurt timp,
s‑au ivit la orizont Monaco și palatul prințului, situat
pe dealul Monaco‑Ville. Familia Grimaldi guverna din
vestita clădire roz încă din secolul al XIII‑lea. Unele
părți ale clădirii arătau și acum ca o fortăreață medi‑

evală, iar altele dovedeau o diversitate arhitecturală
conferită de fiecare epocă în care fuseseră adăugate.
Era atâta istorie acolo, iar acum fiica unui fost zidar
avea să transforme palatul în căminul ei.
Mi‑am pus mâna streașină la ochi și m‑am uitat spre
apă – sute de bărci începuseră să se adune în zona Port
Hercules. Deasupra roiau avioane cu elice și elicoptere,
în vreme ce mulțimile de admiratori se vedeau în zare,
ca niște puncte, de‑a lungul portului. Astfel, urma ca
Grace să fie întâmpinată de bun venit de pe mare, din
aer și de pe uscat. Pe măsură ce toată lumea aștepta în
amfiteatrul natural al falezei stâncoase care înconjura
porturile din Monaco, energia pulsa în atmosferă.
Privind spectacolul în desfășurare, două întrebări
îmi tot reveneau în minte: cum să îi spun lui Lucien
că relația noastră se terminase și, dacă lucrurile mer‑
geau bine cu James, ce aveam să fac atunci când venea
momentul ca el să plece din nou?
M‑am uitat spre marea albastră, căutând răspun‑
surile în adâncurile ei, dar gândurile mi‑au fost între‑
rupte când s‑a ivit grațios impresionantul iaht regal
al prințului Rainier. Deo Juvante II. Au izbucnit ova‑
țiile, de pe mica flotă adunată acolo, urmate de o emo‑
ționantă audiție a Hymne Monégasque, imnul oficial
al Principatului Monaco. Cincisprezece minute mai
târziu, am zărit la orizont S.S. Constitution. Uriașul
vas transatlantic urma să ancoreze în golf, pentru a
transfera prețioasa încărcătură pe iahtul prințului.
Sosiseră, în sfârșit. Grace – și James –, într‑un final,

aici! Am zâmbit larg, cu inima galopându‑mi în piept.
Din mulțime s‑au auzit și mai multe ovații și diverse
cântece americane, unul după altul, interpretate de
orchestrele sosite și ele în întâmpinare, melodiile lor
vesele acompaniind perfect evenimentul. De îndată ce
Constitution s‑a oprit, echipajul a aruncat ancora, iar
pachebotul s‑a înclinat ușor, pe măsură ce invitații la
nunta regală au apărut la balustradă, salutând.
S‑a făcut liniște în mulțime.
O ușă s‑a deschis, iar Grace Kelly a pășit pe punte,
elegantă, purtând o haină bleumarin și o pălărie albă cu
bor larg. În acel moment, de deasupra, dintr‑un avion,
au fost aruncate garoafe roșii și albe, care au plutit ca
niște confetti. Grace a zâmbit și a făcut cu mâna.
Oamenii din mulțime au ovaționat din nou. Eu
mi‑am dus mâinile la gură și am strigat:
— Bienvenue, Grace!
Nu‑mi stătea deloc în fire o astfel de manifestare. Am
râs de buna mea dispoziție. Poate că dragostea chiar
putea învinge orice dacă îți găseai persoana potrivită
cu care să îți împlinești visul. Am fluturat veselă din
mâini, până m‑au durut brațele, deși ea nu avea cum
să mă vadă.
Cu un câine mic negru în brațe, Grace a traversat
pasarela care ducea la iahtul prințului. Odată ajunsă
în siguranță la bord, prințul Rainier a luat-o de mână
și împreună s‑au întors să salute poporul. Mulțimea
a ovaționat bucuroasă din nou, iar eu nu m‑am putut
abține și m‑am alăturat festivităților. Câteva minute

mai târziu, iahtul regal s‑a îndreptat spre țărm și, ast‑
fel, l‑am pierdut din raza mea vizuală. În scurt timp,
aveau să debarce și sărbătoarea urma să înceapă.
Iar James mă aștepta cât de curând.
Am dat pe gât șampania, de parcă muream de sete,
și m‑am uitat spre Lucien. Trebuia să cobor de pe
barca aceea afurisită.
— Când ancorăm? l‑am întrebat.
S‑a întins după un amuse‑bouche*, de pe tava unui
ospătar aflat în trecere, apoi mi‑a răspuns:
— O, cândva după prânz, dacă reușim să ieșim din‑
tre bărci, dar petrecerea va ține toată ziua. Avem o
mulțime de oaspeți care vin și pleacă. De ce întrebi?
— Trebuie să rezolv ceva în Monaco‑Ville. O întâl‑
nire cu alt reporter.
— Iar reporteri? Aș vrea să nu mergi, Sophie. Ei nu
au în vedere binele tău, știi doar.
Mi‑am amintit de cele citite în Paris Match. Poate
că avea dreptate, dar am refuzat să recunosc, mai ales
că aveam alte planuri.
— E ultimul. Nimeni nu va mai fi interesat să scrie
sau să citească altceva decât despre Grace Kelly, acum,
că e aici.
— Presupun că nu prea pot să te țin ostatică, nu?
s‑a resemnat el, oftând.
A râs, dar parcă era cumva obosit. Obosit de noi.
* „Încântare a gurii”, aperitiv de mici dimensiuni.

— Înainte să pleci, salută‑l pe Michael Lever, bine?

A întrebat de tine. E aici, la bar.
Michael Lever, roșu la față de la prea multă șam‑
panie, vorbea cu femeia aceea îngrozitoare, Barbara
Andrews. Desigur, Lucien o invitase și pe ea. Am ezi‑
tat. Nu aveam nimic de vorbit cu oamenii aceia, nimic
în comun. Dar Michael Lever mă zărise. Mi‑a făcut cu
mâna și a afișat, îndreptându‑se spre mine, zâmbetul
încordat pe care i‑l cunoșteam.
— Domnișoară Duval, ce plăcere să te revăd! a ex‑
clamat și m‑a sărutat pe ambii obraji, iar pielea mi s‑a
înfiorat de dezgust. Și încă în această zi! A fost un ade‑
vărat spectacol, nu‑i așa?
— Într‑adevăr, am zis, cu buzele tensionate. Nici
nu‑mi pot imagina emoțiile prin care trece Grace. O
nouă casă. Un nou soț. O nouă viață.
În timp ce vorbeam cu el despre lucrurile astea, m‑am
gândit cât de minunat suna totul.
— Ceva vechi. Ceva nou, a adăugat Lever. Nu putem
să ne agățăm mereu de trecut, nu‑i așa? Uneori, tre‑
buie să mergem înainte, a completat, apoi s‑a aplecat,
până când gura lui a fost neplăcut de aproape de ure‑
chea mea. Am auzit că ai decis să vinzi proprietățile
din Cannes. Știam eu că ești fată deșteaptă, Sophie.
Oferta mea pentru proprietatea din Grasse este gene‑
roasă. Sunt convins că vei lua decizia corectă, a zis și a
ridicat paharul în semn de toast, însă eu l‑am ignorat,
așezându‑l pe al meu pe masă.
— Dacă mă scuzi, trebuie să plec. Distracție plăcută!
M‑am întors pe călcâie, fumegând. Nu mai puteam

să suport niciun minut adunătura de prieteni prefă‑
cuți și încrezuți ai lui Lucien.
— Sophie! a strigat Lucien, apoi m‑a prins de braț
și m‑a răsucit, trăgându‑mă dur într‑o parte, să nu ne
audă ceilalți. Ce e cu tine? Ai fost oribil de nepoliti‑
coasă cu Michael.
— Ce caută aici omul acesta, Lucien? Tocmai azi?
Știi cât nu îmi place!
— Ți‑a făcut o ofertă incredibil de generoasă. Și se
poartă doar profesionist și cinstit cu tine.
— Și e stăruitor și nu pricepe cuvântul „nu”.
— Tot despre tatăl tău e vorba? a întrebat el, oftând,
în mod evident, iritat. Încă fierbi din cauză că ai pier‑
dut jurnalul acela, nu‑i așa? Pentru Dumnezeu! E tim‑
pul să te desprinzi de trecut, Sophie. Vezi‑ți de viață!
Nu s‑a sinchisit să‑și ascundă exasperarea din voce,
dar s‑a înmuiat când un cunoscut a trecut pe lângă
noi. M‑a pupat pe cap, cum ar face un tată cu un copil.
— Du‑te! Ocupă‑te de nenorocitele alea de ultime
interviuri. Ne vedem la petrecerea de mâine. Și, te rog,
fii într‑o dispoziție mai receptivă!
Furioasă pe tonul lui condescendent, mi‑am croit
drum prin mulțime, disperată să plec și să iau aer pe
punte. Eram conștientă însă că de realitatea a ce urma
nu puteam scap – aveam să pierd totul: frumosul meu
apartament, buticul și pe Natalie.
În timp ce ne apropiam de port și acostam, am arun‑
cat o ultimă privire spre Lucien și am pășit pe pasarelă.
UN BUN VENIT DEMN DE O PRINȚESĂ
Grace Kelly a sosit în Monaco,

în toiul petrecerilor
După o călătorie de opt zile, pachebotul trans-

atlantic S.S. Constitution a sosit azi în Monaco,
aducând‑o pe adorata viitoare mireasă, care a
lăcrimat la vederea primirii călduroase pe care
i‑au făcut‑o monegascii.
La ora zece, de pe Constitution a fost coborâ-
tă o pasarelă spre iahtul regal, Deo Juvante II.
Urmată îndeaproape de domnișoarele de onoare și
cu iubitul ei pudel strâns la piept, miss Kelly –
îmbrăcată cu o rochie bleumarin, o haină albastră
din tafta tivită cu alb și etalând o pălărie albă
cu boruri mari, din organdi și dantelă elveți‑
ană – a coborât încet de pe vas, pășind către o
nouă viață. În timp ce Alteța Sa prințul Rainier
al III‑lea i-a cuprins brațul miresei lui, avio-
nul particular al magnatului Aristotel Onassis
a planat și a acoperit Port Hercules cu o cascadă
de garoafe roșii și albe. Constitution a salutat,
la fel și sutele de iahturi și alte bărci mici
adunate în golf. Zgomotul a fost amplificat de
ecoul creat de faleză și de miile de spectatori
înșirați pe marginea ei. Reporterul de față n‑a
mai auzit și n‑a mai văzut așa ceva niciodată.
Până la ceremonie, miss Kelly, familia ei și

invitații vor locui la palat. Se spune că miss
Kelly și familia Grimaldi vor lua prânzul îm‑
preună azi, lucru care s‑ar putea dovedi un pic
ciudat, întrucât părinții prințului Rainier,
prințul Pierre de Polignac și prințesa Charlotte,
sunt divorțați și se zvonește că există animo‑
zități între ei. Vai, de‑aș fi o muscă pe pe‑
retele palatului!
Printr‑o neașteptată răsturnare de situație,
recent, prințul Rainier a fost de acord să le
permită echipajelor americane de televiziune și
fotografilor de presă să filmeze și să facă poze
la ceremonia de nuntă din catedrală. Înainte,
se arătase ferm împotriva intruziunii presei,
temându‑se că evenimentul va fi „vulgarizat de
reclame neadecvate.”
În zilele următoare, cuplul regal va găzdui
un număr amețitor de gale și dineuri, înainte de
momentul nunții secolului. Pregătiți‑vă, doam-
nelor și domnilor! Ne așteaptă un adevărat tur
de forță!
32
JAMES
Monaco
P
e măsură ce ne apropiam, Monaco îmi părea diferit.
Un țărm înalt, în tonuri aurii, acoperit de copaci și
tufișuri, se înălța sub forma unei potcoave, presărat
cu case cu acoperiș cărămiziu și cu impresionante vile
stil art déco. Mi‑am îndreptat obiectivul spre cascada
de case și hoteluri de pe dealul stâncos. Arătau ușor
obosite, ca o femeie a cărei frumusețe se estompase cu
vârsta. Era și răcoare, soarele fiind temporar ascuns
după norii presărați pe cerul capricios. Nu semăna cu
Riviera scăldată de soare, de un albastru‑profund, pe
care o știam și pe care o anticipasem. Am rămas lângă
balustradă, în timp ce Constitution a încetinit și, în
cele din urmă, a aruncat ancora în golf. Ajunseserăm,
în sfârșit.
— Acesta este? a întrebat Angeline West, care stă‑
tea lângă mine.
I‑am simțit dezamăgirea în cuvinte.
— Mă așteptam mai degrabă la ceva mai asemănă‑

tor cu Beverly Hills decât cu Compton. Arată de parcă
i‑ar prinde bine o zugrăveală.
— Bun venit în Monaco! am râs. Pariez că ești bu‑
curoasă că nu tu te măriți cu prințul!
M‑am întrebat la ce se gândea miss Kelly în timp ce
își vedea noua casă. Dar poate că viitorul ca prințesă
compensa aspectul obosit al principatului.
— Biata femeie! a zis Angeline, dând glas gânduri‑
lor mele. Pariez că vrea să facă stânga‑împrejur și să se
întoarcă în Philadelphia. Palatul e la fel de neîngrijit?
— Nu chiar. Dar nu e nici ca Chateau Marmont, din
cât îmi amintesc.
În scurt timp, vasul nostru a fost înconjurat de o flotă
de bărci cu motor și de iahturi, în timp ce fotografi dis‑
perați încercau să surprindă primele imagini cu Grace
Kelly. Fusesem atât de prins în resentimentele ziariști‑
lor de la bord, încât nu apreciasem cât de norocos fuse‑
sem să călătoresc pe același pachebot cu ea. Vorbisem
cu ea, schimbasem mai mult decât simple amabilități
și, pe măsură ce priveam la haosul din jurul meu, m‑a
izbit faptul că eram chiar privilegiat. Întotdeauna voi
avea cele opt zile cu miss Kelly. Întotdeauna îi voi putea
spune povestea asta lui Emily și nepoților cu care ea
m‑ar putea binecuvântata într‑o bună zi.
— Știi, Angeline, nu e chiar o viață rea, nu? Să navi‑
ghezi până în Monaco împreună cu o viitoare prințesă.
— Presupun că am avut și zile mai rele! a comentat
ea, râzând.
Urale puternice s‑au auzit din jurul portului în clipa

în care a apărut Grace Kelly, purtând o pălărie imensă
și ochelari de soare, care îi acopereau fața cu totul. Am
izbucnit în râs.
— Ei bine, cine își alege o astfel de vestimentație,
categoric, nu vrea să‑și vadă fața prin toate ziarele de
mâine. Cu acel sombrero care îi acoperă chipul, ne va
fi imposibil să îi facem o poză bună.
— Lumină bună, totuși, pentru fotograful oficial, a
constatat Angeline.
Avea dreptate. Aproape la fel de mare ca o umbrelă
specială folosită la fotografiat, pălăria aceea arunca
pe fața lui miss Kelly o lumină perfectă pentru cadre
luate de aproape și o proteja de orice umbre nedorite.
— Îl ajută pe Howell Conant. Nu prea ne ajută pe
noi, ceilalți.
Am privit cum miss Kelly a urcat în ambarcațiu‑
nea ce urma să o traverseze spre iahtul prințului, apoi
am văzut cum a trecut peste pasarela dintre cele două
bărci, cu câinele încă în brațe.
— Și, cu asta, gata. Trece de la viața de actriță la
viața de prințesă, a zis Angeline, în timp ce mâzgălea
notițe despre vestimentație. Fie este incredibil de cu‑
rajoasă, fie incredibil de naivă. Cred că doar timpul ne
va lămuri.
Cuvintele ei s‑au suprapus pe propriile‑mi gân‑
duri. Fusesem curajos sau naiv, cerându‑i lui Sophie
să ne întâlnim? În cele din urmă, fericitul cuplu s‑a
reunit cu o strângere de mână lipsită cu desăvârșire
de romantism. Nu era îmbrățișarea senzuală pe care

toate obiectivele fotografice și toate stilourile reporte‑
rilor o așteptau. Doar o strângere de mână îngreunată
de insistența lui miss Kelly de a se agăța de afurisitul
ăla de câine.
Iahtul prințului a străbătut apoi golful, escortat de
poliția din Monaco și de nenumărate bărci de agre‑
ment, ducându‑i pe invitați în port. Nu mai puteam să
îi văd clar, dar știam că au debarcat auzind claxoanele
și salvele de tun care salutau sosirea lor.
— Asta e, deci, am mormăit. Spectacolul s‑a termi‑
nat, oameni buni.
În timp ce așteptam barca să ne ducă în port, mi‑am
întors obiectivul spre peisajul din jur și m‑am oprit
asupra clădirii pe care am recunoscut‑o ca fiind Opera
din Monte Carlo. Angeline m‑a împins ușor cu umărul
și a întins mâna.
— Îmi pare bine că te‑am cunoscut, Jim! M‑ai aju‑
tat să simt că opt zile au trecut ca opt ore, mi‑a zis ea,
zâmbind. Auzi, ai promis că nu o să uiți de interviul cu
domnișoara Duval, da?
Am pipăit buzunarul în care pusesem hârtia cu nu‑
mele hotelului la care va sta Angeline.
— Nu o să uit. Pe cuvânt de cercetaș.
— Du‑te la ea, James! O să vină. Va fi acolo, te va
aștepta. Dacă nu, poți să mă suni oricând!
Am râs amândoi, iar ea s‑a îndreptat spre puntea de
jos, pregătită să coboare. Eu am mai rămas o clipă. Spe‑
ram ca Angeline să aibă dreptate. Deși nu înțelegeam
de ce aveam sentimente atât de puternice pentru o fe‑

meie pe care abia o cunoșteam, speram, mai mult ca
orice, ca Sophie să mă aștepte la Rampoldi. Mi‑am ima‑
ginat‑o stând la o masă pe terasă, cu buclele ei de onix
în jurul umerilor, curgând peste rochia crem, ținându‑și
picioarele zvelte încrucișate, bătând nerăbdătoare cu
vârful pantofului în piciorul mesei. Am văzut‑o ridicân‑
du‑și privirea, iar când ochii ni s‑au întâlnit, m‑am oprit
și doar am zâmbit, pentru că chiar venise și era atât de
frumoasă. Atât de… Sophie.
33
SOPHIE
P
ulsul îmi bubuia în urechi, în timp ce îmi croiam
drum printre localnicii și turiștii care umpleau
străzile înguste din jurul portului, încercând cu
toții să mai păstreze atmosfera mult după ce parada
oficială de automobile trecuse. Reporterii și fotografii
se înghesuiau peste tot, iar muzicienii se adunaseră pe
la toate colțurile. Oamenii petreceau pe punțile iahtu‑
rilor din port și pe toate balcoanele și verandele hotelu‑
rilor și apartamentelor scumpe. Monaco, deși mic, îi
oferise viitoarei sale prințese o primire impresionantă.
Dar, în ciuda atmosferei de carnaval, nu reușeam
să scap de proasta dispoziție. Mă simțeam sufocată de
tacticile de afaceri agresive ale lui Michael Lever și
de puterea autoritară și de influența lui Lucien asu‑
pra mea. Eram agitată și nesigură pe mine, mă îndo‑
iam de decizia de a‑l întâlni pe James, mă îndoiam
de atractivitatea noilor mele parfumuri, mă îndoiam
de succesul lui Duval. Încă mă deranja profund că

pierdusem jurnalul. Dispariția lui mă dezrădăcinase
într‑un fel. Atât de multe se întâmplaseră în ultima
vreme, încât abia mai știam cine eram și ce voiam.
Străzile șerpuite din Monte Carlo m‑au purtat de
ici‑colo. M‑am plimbat agale prin piața din preajma Ca‑
zinoului, apoi am stat o vreme în parcuri, în tot acest
timp încercând să regăsesc drumul spre mine, până
când, în cele din urmă, a sosit ora întâlnirii.
Când am ajuns la Rampoldi, deja se lăsa seara; soa‑
rele era jos, la orizont. Sunetul mării se împletea cu
râsetele. Liliacul parfuma aerul din jur. Era ceva fer‑
mecător în lăsarea serii în micul meu colț de lume, mai
ales când aerul răcoros îmi acoperea pielea și toate mi‑
rosurile îmi invadau simțurile. Am inspirat calm și am
expirat, alungând gândurile la Lucien și la prietenii lui
jalnici și la jurnalul dispărut. Îmi doream să savurez
festivitățile de nuntă și compania lui James, nu să fiu
neliniștită și ursuză. M‑am așezat la o masă, pe terasa
de afară. Un ospătar a venit de la o masă la alta, să
aprindă lumânările și să împrospăteze vazele cu tran‑
dafiri roșii și albi, pentru această ocazie specială.
Dar de băutură nu m‑am atins când mi‑a adus‑o.
băteam nerăbdătoare cu piciorul pe sub masă. Pe mă‑
sură ce minutele treceau, mă întrebam dacă James va
veni. M‑am uitat la ceas. A întârziat zece minute, apoi
douăzeci, apoi aproape o oră. Poate că fusese prins în
mulțime sau poate că încurcase ora întâlnirii? Poate că
hotărâse că nu vrea să mă vadă, până la urmă. Acum,
întreaga poveste părea nesăbuită, să mă întâlnesc cu

un bărbat pe care nu îl cunoșteam prea bine. Totuși,
eram acolo, acordându‑i încredere, lăsându‑mi inima
să se joace cu mine. Până să îl întâlnesc pe James, mă
ghidasem, în privința relațiilor, doar după rațiune. De
această dată, aveam o senzație complet diferită. Inima
era cea care conta.
Cât am așteptat, m‑am luptat cu conștiința. Tre‑
buia să îi spun lui James despre Lucien, dar nu părea
cel mai bun moment și era posibil să strice orice șansă
de a se întâmpla ceva între noi. Am luat o înghițitură
de martini, dorindu‑mi să fiu fumătoare, să am ce face
cât așteptam. În schimb, am făcut singurul lucru care
mereu mă calma. Am luat o bucată de hârtie, să notez
câte ceva. „Să fii parfumier înseamnă să păstrezi amin‑
tiri, Sophie. Fiecare parfum îți va aminti de ceva sau
de cineva.” Papa îmi spusese mereu că un parfumier
bun surprinde fiecare emoție – nu doar dragostea, ci și
pierderile, regretul, durerea. „Fiecare sentiment are un
parfum al lui. Fiecare experiență ne poate învăța ceva.”
Ce miros ar reprezenta dezamăgirea și regretul, pro‑
misiunile încălcate? Am mâzgălit și am schițat: ploaie
de toamnă și piatră, crizanteme uscate, o lumânare
stinsă, tăciunii dintr‑un foc. În cele din urmă, dacă
James nu va veni, cel puțin voi exprima aceste senti‑
mente într‑un nou parfum.
Tocmai când eram pe cale să cer nota și să plec,
am auzit un fluierat slab plutind spre mine. O pălă‑
rie familiară părea să danseze deasupra mulțimii, în
timp ce posesorul ei se apropia. S‑au ivit niște umeri

lați și cureaua unui aparat de fotografiat atârnată pe
o parte. I‑am zărit părul șaten și ciufulit și nasul în‑
covoiat, care fusese fracturat în război. Era mai ară‑
tos decât îmi aminteam, mai înalt. Inima mea galopa,
în timp ce el venea spre mine, tot numai zâmbet. S‑a
oprit când privirea ni s‑a întâlnit, iar în clipa aceea
parcă viața mea a început din nou.
După alți câțiva pași, iată‑l lângă mine! S‑a aplecat
de parcă ar fi vrut să mă ridice, în schimb, mi‑a luat
mâna blând și mi‑a dus‑o la buzele lui.
— Sophie mademoiselle Duval. Enchanté! Ce bine
arăți.
Am râs amândoi de felul în care încurcase vorbele.
— Bună, James!
Cu sufletul la gură, l‑am pupat pe obraji. Am sim‑
țit mirosul de colonie, iar privirea mi s‑a îndreptat spre
ochii lui blânzi, ca de chihlimbar, ca un armagnac* bun.
— Te‑ai parfumat cu ea! Cu apa de colonie.
— Desigur. Mémoire, a răspuns el, zâmbind. Nu fo‑
loseam niciodată apă de colonie, totuși tu ai reușit să
faci ceva care să îmi placă. Am primit mai multe com‑
plimente decât îți poți imagina.
— Mi‑am imaginat o grămadă de lucruri, m‑am po‑
menit spunând, apoi am roșit.
— Serios? a zis el, privindu‑mă intens și zâmbind.
Era atât de aproape de mine, iar pulsul o luase la
goană.
* Tip de brandy franțuzesc făcut din vin alb (n. red.).

— Vrei să stai jos? Haide să comandăm! Trebuie să

îți fie foame.
— Să luăm cina sună minunat, a zis, cuprinzân‑
du‑mi și cealaltă mână și ținându‑mi‑le pe amândouă
la piept. Dar, mai întâi, trebuie să fac ceva.
S‑a aplecat și mai aproape, iar buzele lui le‑au găsit
pe ale mele. Mi‑a tăiat respirația, m‑am topit în el, în
sărutul lui blând, dar persistent, în timp ce cu mâna
îmi cuprinsese fața, iar eu am uitat de toate, până când
lumea din jurul nostru a dispărut. Nimic nu mai conta,
în afară de senzația buzelor lui pe ale mele. Abia în
clipa aceea mi‑am dat voie să recunosc cât de mult tân‑
jisem după momentul acela.
Și‑a rezemat apoi fruntea de a mea, iar respirația
lui mi-a gâdilat obrazul.
— Scuze, dar m‑am gândit că ar trebui să terminăm
ce am început în Grasse.
Am râs ușor, iar el s‑a așezat pe locul din fața mea.
— Nu e nevoie de scuze, l‑am asigurat, trecându‑mi
vârfurile degetelor peste buze.
— Bun. Atunci, mâncăm ceva, scumpo? Fromage de
melci? Moules marinate? Bonbons avec frites?
Am râs din nou și i‑am împins brațul în joacă, bucu‑
rându‑mă în sinea mea de cuvântul afectuos.
— Văd că franceza ta s‑a îmbunătățit.
— Din păcate, nu.
A pus jos meniul și m‑a privit, în timp ce îmi lua
mâna cu delicatețe.
— Dar nu se poate spune același lucru despre tine.

Mereu ai fost atât de frumoasă?
*
Două ore mai târziu, vorbiserăm despre toate detaliile
călătoriei de la New York și despre săptămâna de con‑
ferințe de presă și de petreceri care urma. Ne‑am des‑
fătaserăm cu melci, biban de mare cu fenicul și cu un
platou cu brânzeturi și fructe, însoțit de un Bordeaux
bun. Eram ușor amețită de la vin și radiam de fericire.
Ce ușor era să fiu eu însămi cu James. Nu trebuia să
mă prefac, nu îmi doream să fiu în altă parte, nu mă
simțeam captivă sau neînțeleasă. Adevărata Sophie
Duval ieșise la suprafață și nu mă temeam să o împart
cu bărbatul acela minunat.
— Am ceva pentru tine, a spus și a băgat mâna în
buzunar, de unde a scos o cutiuță mică din catifea nea‑
gră și un plic. Grace m‑a rugat să ți le dau.
— Grace? m‑am minunat eu.
— Cred că e un mare fan al tău!
Am zâmbit, încântată că Grace îmi trimisese un cadou
și un bilet. Am tăiat plicul folosind cuțitul meu de masă
și am scos o felicitare simplă, crem, pe fața căreia scria,
în litere aurii, „Mulțumesc”. Înăuntru am citit:
Draga mea Sophie,
Sper că vei accepta acest mic dar, ca amintire a

felului în care ne‑am cunoscut și drept mulțumire
pentru parfumul extraordinar pe care l‑ai creat

pentru nunta mea.
Ești un adevărat talent, Sophie, și îți doresc tot
succesul din lume cu afacerea ta. Sper să ne reve‑
dem, chiar dacă scurt, în săptămâna ce vine. Mă
așteaptă multe evenimente. M‑am asigurat însă
că tu și partenerul tău veți fi invitați la gala de la
Operă și la ceremonia cununiei, ținută la catedrală.
Coeur de Princesse va fi acel ceva nou al meu.
Sunt o tradițională irecuperabilă și teribil de su‑
perstițioasă, dar fiecare mireasă are nevoie de
un pic de noroc, nu‑i așa?
Cu drag,
Grace
Am deschis cutiuța, nerăbdătoare să văd cadoul.

Înăuntru, pe o bucată de catifea, stătea o broșă în
formă de floare de nu‑mă‑uita. Am tras aer în piept.
— E minunată! Cât de drăguț din partea lui Grace!
I‑am arătat lui James bijuteria delicată, înainte
să mi‑o prind de rochie. Abia așteptam să o revăd pe
Grace, chiar și de la distanță, și speram să îi pot mul‑
țumi personal pentru tot ce făcuse pentru mine și pen‑
tru numele Duval.
— Vei participa la unele evenimente, fără îndoială,
domnișoară parfumier regal, și presupun că vei avea
nevoie de un partener? S‑ar putea să fiu disponibil.
Am simțit că îmi îngheață zâmbetul. Cum puteam să
îi spun că pe invitații eram trecută împreună cu Lucien?
— Dar vei fi prea ocupat să fotografiezi la toate ga‑

lele și dineurile, am zis eu, agățându‑mă de o scuză.
Nu de asta ești aici?
— Ai dreptate, a admis el, ridicându‑și mâinile în
semn de capitulare. Totuși, știi ce se spune despre
muncă și iar muncă, fără distracție.
Mi‑a făcut cu ochiul și a pus vin în pahare. În timp
ce mâncam, m‑a întrebat despre afacere.
— Înflorește, presupun. Toată lumea va dori să mi‑
roasă ca prințesa.
Dispoziția mea s‑a schimbat un pic. Am pus jos cu‑
țitul și furculița.
— Nu chiar. Lucrurile au fost dificile în ultima vreme.
Și am pierdut ceva foarte important pentru mine. Ții
minte jurnalul meu?
S‑a gândit o clipă și a zis:
— Agenda aceea ponosită, în care aveai scrise toate
formulele parfumurilor?
Cum reușea să spună astfel de lucruri și să mă facă
să zâmbesc, în timp ce Lucien mă făcea doar să mă
zburlesc?
— Da. Agenda aceea pononsită.
— Îmi pare rău! Știu că era importantă pentru tine.
— De fapt, aș prefera să nu vorbim despre asta
chiar acum, dacă e în regulă. Nu vreau să stric seara.
— Altă dată, atunci, a zis și mi‑a dus mâna la bu‑
zele lui. Va exista o altă dată, sper? Mâine, de exem‑
plu, a propus el, în timp ce i‑a făcut semn ospătarului
să aducă nota.
Eu am tăcut, încercând să trag de timp. Nu știam

ce să zic.
— Ah, scuză-mă! Te‑am făcut să te simți prost, a
constatat el, observând tăcerea mea.
— Nu, doar că…
— Nu trebuie să‑mi explici nimic. Haide! Să facem
o plimbare. E o seară plăcută și sunt fericit să fiu din
nou pe uscat.
Deși eram bucuroasă că prelungeam seara un pic,
nu știam dacă era bine. Mi l‑am imaginat pe Lucien, și
vina m‑a cuprins deodată. Am studiat fața lui James,
ochii lui aurii și nasul strâmb, linia bărbiei. Buzele lui.
— Oui, am zis, în cele din urmă. O plimbare sună
perfect.
Ne‑am luat hainele și am pornit pe lângă clădirea
Cazinoului, prin grădina tropicală luxuriantă și apoi
spre un loc cu vedere către golf. Bărcile umpleau por‑
tul și luminile sclipeau pe apă. Steaguri roșii și albe
fluturau în bătaia brizei, deasupra capetelor noastre.
Când a început să cadă o ploaie ușoară, James m‑a
luat de mână și m‑a tras lângă el. Fără o vorbă, ne‑am
găsit unul pe altul în întuneric. Nu am putut să mă
opun. Când sărutul a devenit mai profund, lumea din
jur a dispărut, odată cu toate grijile mele.
PLOAIA DIN MONACO VESTEȘTE O NOUĂ DOMNIE
Vremea urâtă incomodează festivitățile

de nuntă
Se pare că zeul vremii nu a aflat că săptămâna

aceasta are loc o nuntă importantă în Monaco,
pentru că, de la sosirea lui miss Kelly, ploaia
nu s‑a mai oprit. Totuși, spectacolul trebuie
să continue, iar vremea dezamăgitoare nu poate
strica buna dispoziție a celor nerăbdători să
vadă nunta secolului.
Deși vremea urâtă a distrus aranjamentele flo-
rale și i‑a împrăștiat pe localnici și pe cei
aproximativ zece mii de vizitatori, în Monaco se
simte încă un aer de sărbătoare. În timp ce toți
așteptăm festivitățile de nuntă, există multe
alte evenimente care să o țină pe mireasă ocupată.
Grace are un program agitat, plin cu dineuri și
petreceri târzii, în multe dintre locurile re‑
prezentative din Monte Carlo, inclusiv la Cazi‑
nou și la clubul sportiv. Mulțimi de fotografi
așteaptă de ore în șir în ploaie, străduindu‑se
să surprindă un moment cu miss Kelly și numero‑
șii ei prieteni din lumea filmului, însă, spre
dezamăgirea noastră, oaspeții ies în grabă de
la evenimente și urcă în limuzine, protejați de
umbrele mari.
Cea mai recentă alegere a lui miss Kelly în pri-

vința ținutei de seară a fost o rochie bufantă
strălucitoare, de un verde‑lămâie, asortată cu
un elegant mantou de blană de nurcă. Atunci când
vine vorba despre modă, nici măcar ploaia nu
poate strica stilul prințesei.
34
JAMES
D
upă seara cu Sophie, m‑am trezit bine dispus în
dimineața următoare. Când eram cu ea, totul părea
perfect. Era interesantă și abia așteptam să o des-
copăr și mai mult. Am făcut un duș rece, derulând seara
în minte, din nou și din nou. Parfumul de pe gâtul ei,
pe care îl simțisem când o sărutasem, felul în care îmi
atinsese urechea cu buzele și îmi evitase întrebările,
preferând să vorbim despre viața mea în Anglia, în loc
să ne concentrăm pe familia și pe afacerea ei. Evident,
era preocupată de ceva mai grav decât jurnalul pierdut,
dar spusese că discuția poate aștepta. Deocamdată.
Îi povestisem totul despre Emily, îi arătasem nume‑
roasele poze cu ea, pe care le țineam în portofel. Îi ex‑
plicasem chiar și situația cu Marjorie și cu Creatura,
glumind, ca de obicei, pentru a face ca situația să pară
mai ușoară. Adevărul era că îi invidiam pentru vacanța
lor împreună în Scoția. Îi invidiam pentru amintirile
pe care și le creau cu Emily. De multe ori, îmi imagi‑

nam cum ar fi fost să mă retrag într‑o căsuță izolată,
lângă un lac sau lângă un castel vechi, înconjurat de
pini și ierburi sălbatice. Era ceva eliberator în spațiile
deschise și în crestele munților. Peisajul din Scoția se‑
măna pe alocuri cu Riviera. Speram totuși să nu fi vor‑
bit prea mult despre Emily.
Când am ajuns în cameră, cei de la recepția hote‑
lului m‑au anunțat că îmi vor face legătura pentru un
apel de lungă distanță.
— Tăticule! Sunt eu, Emily! Te sun din Scoția!
M‑am lăsat pe pat, atât de mulțumit să îi aud vocea
exuberantă.
— Scumpo! O, ce mă bucur să te aud! Te distrezi?
L‑ai găsit pe monstrul din Loch Ness?
Inima mi s‑a topit când a început să‑mi vorbească
despre lacurile și castelele pe care le văzuse. Pentru
câteva clipe, n‑a mai contat nimic. Lumea mea s‑a
redus la vocea iubitei mele fetițe și mi‑am azvârlit cât
colo pantofii, m‑am întins pe pat și am zâmbit, conti‑
nuând să pălăvrăgim.
— Mâine mergem într‑o excursie lungă cu mașina,
sus, pe munte. Mami spune că s‑ar putea să ne oprim
la un picnic, dacă vremea se îmbunătățește.
Cunoșteam drumurile acelea de munte antrenante,
felul în care șerpuiau și făceau să ți se strângă stoma‑
cul. Cunoșteam impulsul acela de a opri mașina la fie‑
care cotitură, pentru a savura panorama, temându‑te
să nu o găsești acoperită de ceață la întoarcere. I‑am
urat distracție plăcută și i‑am spus să facă multe poze.
— O să vin acasă peste câteva zile, scumpo. Când se

termină nunta.
Am închis, dorindu‑mi ca viața să fie mereu la fel
de simplă ca la zece ani, și am decis să mă asigur că
viața lui Emily va fi mereu plină de monștri de poveste
și picnicuri pe drumuri de munte. Ea era jurnalul meu
pierdut, o parte din mine fără de care nu puteam să
trăiesc.
*
După ce am făcut un duș și m‑am îmbrăcat, mi‑am ve‑
rificat aparatul de fotografiat și am pornit spre clădirea
școlii, unde Rainier dăduse dispoziție să se amenajeze
centrul de presă. S‑a văzut destul de repede că nici
prințul, nici oamenii lui nu aveau experiență în ceea
ce privește nevoile presei. În ciuda șirurilor lucioase
de mașini de scris noi și a unor cabine telefonice, locul
era înghesuit și înăbușitor și deja se simțea duhoarea
de transpirație și de tutun. În plus, la ce bun tot acel
echipament nou, dacă nu aveam nimic de transmis și
niciunul dintre eroii principali ai poveștii nu era dis‑
pus să se lase fotografiat?
Discutam și ne agitam, presându‑i pe cei de la MGM
să ne ofere informații: „Când vom avea ocazia să vedem
din nou cuplul?” „Este programată vreo ședință foto ofi‑
cială?” „Miss Kelly va rămâne ascunsă până la ceremo‑
nia civilă?” „E adevărat că se simte extenuată?”
După acea primă conferință de presă de la New
York atât de haotică, nemulțumirile din partea presei
se înmulțeau, de data aceasta sub cerul schimbător al

principatului. Mai erau cinci zile până la ceremonia ci‑
vilă, care urma să aibă loc în sala tronului din palat.
Șase zile până la principalul eveniment, care se ținea
la Catedrala Saint Nicholas. Aproape o săptămână în
care neobosiții reporteri și fotografi puteau să vâneze
frânturi de informații sau orice urmă de scandal care
să facă valuri în lume, iar pe cititori să‑i facă să se bu‑
lucească spre chioșcurile cu ziare. Între timp, părerile
și zvonurile umpleau golul, jurnaliștii agitându‑se să
răspundă la cererea publicului, care voia noutăți des‑
pre miss Kelly și prințul ei. „E adevărat că prima ale‑
gere a lui Rainier fusese Marilyn?” „Părintele Tucker,
preotul lui, chiar o preferase pe angelica miss Kelly?”
Speculațiile și scandalurile erau singurele instru‑
mente la dispoziția ziariștilor.
Nici măcar programul încărcat cu recepții, gale, di‑
neuri, balet și festivități nu ne ajuta prea mult, întrucât
presa nu avea acces la aceste evenimente private, rezer‑
vate pentru familiile și prietenii apropiați ai cuplului.
Fotografii se ascundeau după colțuri și se înghesu‑
iau să prindă un loc bun pe trotuarele înguste din Mo‑
naco, în fața clădirilor în care invitații se înfruptau cu
homari și caviar. Vestea că din camera de hotel a uneia
dintre domnișoarele de onoare se furaseră bijuterii în
valoare de mii de dolari ne‑a oferit ceva interesant de
transmis. Era o muncă urâtă, care te făcea irascibil și,
încă o dată, m‑am trezit tânjind să mă întorc la pei‑
saje, la fotografiile cu marea, cu câmpiile înflorite, la
bisericile rustice din Provence și la străzile întorto‑

cheate pavate cu piatră. M‑am pomenit gândindu‑mă
cum aș putea să fac să trăiesc în Franța și cum aș putea
să o conving pe Marjorie să o lase pe Emily cu mine.
În orele lungi dintre evenimentele oficiale, ziariș‑
tii se retrăgeau în barurile și cazinourile din Monaco,
făcând schimb de nemulțumiri, țigări și ponturi des‑
pre berea scumpă din Franța. Eram la fel de agitați
și de furioși precum cerul amenințător de deasupra
principatului.
— Ai scos ceva bun până acum? m‑a întrebat Eddie
O’Reilly și și‑a tras un scaun la o cafenea de stradă,
unde a mai comandat câte o bere pentru amândoi.
— Nimic. Cu cât se termină mai repede nunta asta,
cu atât mai bine.
Mi‑am întins brațele deasupra capului.
— M‑am săturat de afurisita de Grace Kelly.
A râs.
— Te așteaptă cineva special acasă?
— Întâmplător, da. Fiica mea.
În clipa în care ospătarul ne‑a pus berile pe masă,
lângă noi a izbucnit o ceartă. Cineva s‑a împleticit în
spate și a dărâmat tot, trimițându‑l pe O’Reilly, cu tot
cu aparat, pe trotuar.
— Tâmpit bezmetic! L‑ai făcut praf! a strigat el și
s‑a ridicat în picioare, clătinându‑se, apoi s‑a îndrep‑
tat spre tipul care dăduse peste el.
Acesta doar i‑a zâmbit, lățit pe jos. Am pus pe masă
o bancnotă de zece franci.
— Hai să plecăm de aici. Oricum, nu cred că e genul

de local unde ar veni miss Kelly.
Ne‑am îngrămădit apoi după mașinile care îi trans‑
portau pe Kelly și pe Rainier la și de la numeroasele
lor întâlniri. Am făcut poze la nimereală, blițurile lu‑
minând frenetic, în timp ce șoferii claxonau nervoși,
iar o unitate de agenți de securitate încerca să ne dea
la o parte, ca să le facă lor loc. Departe de a fi fericiți
pentru ei, am început să fim enervați de miss Kelly și
de prințul ei.
Eram bucuros să am mai multe lucruri cu care să
îmi ocup timpul, nu doar cu viitoarea ceremonie de
nuntă. Emily și Sophie concurau pentru atenția mea,
în momentele în care așteptam în fața vreunei clădiri.
Emily nu era niciodată departe de gândurile mele,
ivindu‑se constant în mintea mea, iar Sophie mă in‑
triga tot mai mult, de fiecare dată când ne întâlneam,
intrându‑mi deja la inimă. Și iată dilema mea: cum să
combin responsabilitățile de tată cu sentimentele pen‑
tru Sophie?
În timp ce Monaco se pregătea pentru marea nuntă,
eu și Sophie găseam intimitate oriunde puteam, soli‑
citând o masă în spate, în restaurante, unde lumina
slabă și fumul de țigară ne ofereau un fel de barieră
între noi și orașul înnebunit de așteptarea nunții. Ne
țineam de mâini în timp ce vorbeam, ne atingeam pi‑
cioarele, în timpul cinelor. Ne sărutam între felurile
de mâncare și dansam târziu în noapte, pierduți în rit‑
mul seducător al muzicii și al plăcerii date de faptul
că eram atât de aproape unul de altul. Dar lucrurile

nu mergeau mai departe. Aveam senzația că Sophie
nu‑mi spunea ceva. Nu știam din cauza a ce sau a cui,
dar nu voiam să o forțez. Avea o delicatețe care merita
respectul meu.
— Dansezi bine, James, mi‑a șoptit, simțindu‑i res‑
pirația caldă pe gât. Pentru un englez.
— Iar tu miroși adorabil, i‑am răspuns și am în‑
chis ochii, trecându‑mi mâinile de‑a lungul spatelui ei.
Pentru o franțuzoaică.
Râdeam la fel de mult pe cât vorbeam, dansam cât
de mult puteam, ne despărțeam fără tragere de inimă,
atunci când întâlnirile programate ne‑o cereau. Și în
permanență exista în ochii lui Sophie o tristețe de care
nu reușeam să o scap.
— Aș vrea să îmi spui ce te preocupă, am zis, în
timp ce o ajutam să‑și îmbrace haina, nemaiputând să
tac. Îmi dau seama că e ceva.
— Ești mult prea iscoditor, a remarcat ea, zâmbind.
Un adevărat ziarist. Mereu în căutarea unei povești
acolo unde nu există.
— Dar intuiția nu mă înșală niciodată, am spus, cu‑
prinzându‑i chipul între palme. Am niște urechi numai
bune să asculte. O problemă împărtășită cu cineva…
Sophie s‑a ridicat pe vârfuri și m‑a sărutat pe buze.
— Ești drăguț că îți faci griji, dar nu e cazul, a zis
ea. Pot să am grijă de mine.
Însă eu îmi făceam griji. Cu adevărat, Sophie era
primul lucru bun care mi se întâmpla de mult timp și
nu eram pregătit să o las să‑mi scape. Cine știe unde

putea să ne ducă povestea aceasta? Un singur lucru
era sigur: ea niciodată nu și‑ar fi părăsit îndrăgitele
câmpuri cu flori și afacerea, nici prietenii și vecinii din
Grasse. Și nici nu voiam să o facă.
Poate că asta o neliniștea. Poate, la fel ca mine, nu‑
măra zilele până la nuntă, nu pentru că abia aștepta
să sărbătorească uniunea lui Grace Kelly cu prințul
ei, ci pentru că uniunea aceea ar fi marcat despărțirea
noastră. Dacă mă întorceam în Anglia, ce se întâmpla
cu noi?
FĂRĂ APARATE DE FOTOGRAFIAT
LA CEREMONIA CIVILĂ
Prințul pune piciorul în prag

și interzice prezența presei
Ca urmare a relațiilor încordate dintre prinț

și presă, cameramanii nu vor avea acces în sala
tronului din palat, la ceremonia de nuntă din
18 aprilie. Prințul va permite ca doar trei fo‑
tografi oficiali să imortalizeze evenimentul.
Se pare că modul în care presa i‑a hărțuit con-
tinuu pe prinț și pe miss Kelly a condus către
această reacție. Cuplul a fost criticat din nou
atunci când a interzis presei accesul la prânzul
pe care prințul și consoarta sa l‑au luat la sora
acestuia, Antoinette, la vila ei din apropierea
satului Eze. Pe drumul de întoarcere, un grup de
fotografi a format un fel de blocaj, pentru a îm-
piedica mașina cuplului să treacă. Se spune că
unul dintre fotografi s‑ar fi întins pe drum,
în fața mașinii. În ciuda vremii urâte și a stre-
sului cauzat de aceste fricțiuni dintre prinț și
presă, miss Kelly reușește încă să zâmbească,
în rarele ocazii când fotografii izbutesc să o
surprindă. Se spune că cei doi sunt foarte feri-
ciți în așteptarea nunții!
Comentând relația viitorului său ginere cu pre-

sa, Jack Kelly a spus: „Presupun că prințul va
trebui să se obișnuiască, în timp, cu asta.”
Iar acestea nu sunt singurele vești proaste!
Hoții oportuniști au dat lovitura de trei ori,
în timpul festivităților de nuntă din Monaco, și
au reușit să o șteargă cu o pradă în valoare de
150 000 de dolari. În cel mai recent incident,
au furat tablouri, în valoare de 95 000 de dolari,
din apartamentul unui medic rus. La începutul
acestei săptămâni, au furat bijuterii în valoare
de 55 000 de dolari de la câteva invitate la nuntă,
care erau cazate la Hôtel de Paris, una dintre
ele fiind domnișoară de onoare pentru miss Kelly.
Se pare că nici măcar o nuntă regală nu decurge
fără probleme. Să sperăm că totul se va rezolva
până la ziua cea mare și că doar fericitul cuplu
își va fura sărutări.
35
SOPHIE
Î
n următoarele zile am plutit, alternând între soli-
tudinea apartamentului din frumosul Cap‑d’Ail și
zumzetul barurilor și restaurantelor din Monaco,
fără să simt vreo clipă că picioarele mele atingeau
pământul. Febra nunții mă prinsese, cu tot romantis‑
mul ei și cu promisiunile pentru eternitate. Sau poate
că era datorită lui James. În timpul petrecut cu el
aveam senzația că sunt cu adevărat privită și ascul‑
tată. Înțeleasă. Chiar și în localurile aglomerate din
Monaco mă făcea să mă simt de parcă eram singura
persoană din încăpere, singura persoană cu care el își
dorea să fie. Mă rog, aproape singura. Un lucru era
sigur: își adora fetița, iar datorită acestui lucru îmi
plăcea de el și mai mult.
Proaspăta mea fericire mă acapara. Totuși, în ciuda
sărutărilor lui James și a privirii sale calde, care alun‑
gau aproape orice alt gând din mintea mea, mai erau
câteva lucruri foarte dificile pe care trebuia să le fac.

În cele din urmă, eram bucuroasă că îi spusesem lui
Natalie că voi vinde buticul din Cannes. Era aproape
o ușurare. Faptul că închideam ușa acelui capitol îmi
oferea mai mult timp să lucrez în atelierul din Grasse,
unde îmi plăcea să stau mai mult decât oriunde, iar
vânzările puteau fi coordonate dintr‑un magazin mai
mic, de la fabrică. Singurul lucru negativ era să lo‑
cuiesc cu maman, dar și acela se putea rezolva. Spe‑
ram să găsesc un apartament mic în Grasse atunci
când – dacă – situația financiară avea să îmi permită.
Stăteam pe balconul din Cap‑d’Ail, bucurându‑mă
de priveliștea munților din depărtare, recunoscătoare
că vremea rea luase o pauză. Punctele aurii, albe și
portocalii dovedeau cât de mulți oameni își constru‑
iseră casele acolo, pe țărmul stâncos. Mă uimea cum
de nu se rostogoleau în mare toate acele clădiri. Une‑
ori, și eu mă simțeam de parcă mă prăvăleam de la
o mare înălțime, renunțând la atât de multe și câști‑
gând foarte multe, în același timp.
Zgomotul produs de un scuter m‑a smuls din gân‑
duri. M‑am ridicat și m‑am aplecat peste balustrada din
fier, la timp să îl văd pe cel care îl conducea că oprește
în parcare. Inima mea a luat‑o la goană, când l‑am recu‑
noscut pe James că iese din umbră și îmi face cu mâna.
— M‑am gândit că am putea da o tură. Ce zici?
Am râs, i‑am spus să mă lase un minut, mi‑am luat
eșarfa și ochelarii de soare și am coborât în fugă. L‑am
salutat cu un sărut rapid pe fiecare obraz, să nu mă vadă
nimeni, dar buzele lui le‑au găsit pe ale mele și n‑am

putut să mă opun. M‑am uitat la el, la zâmbetul lui fer‑
mecător și la nasul coroiat, la țepii mici de pe bărbie. Îmi
venea să îi iau fața în palme, să îi acopăr fiecare centi‑
metru cu sărutări. Să îi spun ce însemna el pentru mine.
— Te simți bine? m‑a întrebat și și‑a pus brațul pe
după umărul meu.
Am expirat, nici nu îmi dădusem seama că îmi ți‑
neam respirația.
— Acum, da. Unde mergem?
— Cui îi pasă! Hai să urmăm drumul.
Am râs și am urcat pe scuter în spatele lui.
Ne‑am îndepărtat de oraș și am luat‑o spre un mic
bistro din Saint‑Antoine. Ne‑am răsfățat cu un prânz
minunat, cu supă‑cremă de legume și vită înăbușită,
ca să alungăm răcoarea care plutea în aerul de primă‑
vară. După masă, am hoinărit mână în mână pe fru‑
moasa plajă sălbatică, pe lângă stânci și valuri care se
spărgeau de ele, fericiți și surprinși de ceea ce înflorise
atât de firesc între noi.
— Nu știu cum ai reușit, Sophie, dar m‑ai făcut să
vreau să stau într‑un singur loc, pentru prima dată în
viață. Să îmi înfig picioarele în pământ.
— Ca iarba? l‑am tachinat, provocându‑i râsul acela
contagios.
Orele au trecut, iar nouă nu ne venea să ne despărțim.
— Mai vrei la o plimbare? a întrebat și mi‑a frecat
mâinile între ale lui. Am putea privi apusul.
— Ești un romantic, monsieur!
Am oftat, cu o oboseală fericită.

— E o idee bună.
Ne‑am învârtit pe serpentinele de pe stânci, până
când lumina rozalie a apusului a luminat dealurile.
Când am oprit, ne‑am cățărat pe o stâncă din apropi‑
ere și am privit cum lumina se schimba din auriu în
violaceu.
— Așteaptă aici!
James a sărit în picioare, a scotocit prin coșul mic
de pe scuter și s‑a întors cu un zâmbet timid pe față.
S‑a așezat pe jos, lângă mine.
— Am ceva pentru tine. M‑a făcut să mă gândesc la
tine imediat și…
Și‑a dres vocea, de parcă era emoționat.
— Sper să îți placă, a zis și mi‑a pus în mână un jur‑
nal frumos, legat în piele gri.
Copertele moi aveau încrustate un model de flori,
iar sub ele erau desenate literele SD. Mi‑am trecut
mâna peste piele, simțindu‑i crestăturile. L‑am des‑
chis și am răsfoit câteva dintre paginile fine, cu par‑
fum de violete. În interior, James scrisese:
Pentru viitorul casei de parfumuri Duval. S, i pentru noi.

James
— E un jurnal nou, pentru parfumurile tale, mi‑a

explicat. Știu că nu îl poate înlocui pe al tatălui tău,
dar am sperat că cel puțin…
I‑am acoperit gura cu a mea, într‑un sărut înflăcă‑

rat, cu inima plutindu‑mi sub cerul înserării. I‑am sim‑
țit zâmbetul sub buzele mele și m‑am tras să inspir,
simțind un nod de emoții în gât. Mi‑am reprimat lacri‑
mile de recunoștință și fericire.
— E perfect. Totul e perfect, am spus, gesticulând în
jur, la peisajul care îți tăia respirația. Tu ești perfect.
James m‑a fixat cu privirea.
— Cred că, în timp, poți să îți salvezi parfumeria și
chiar să o extinzi. Știu că poți. M‑am gândit că acesta
poate fi un bun început.
— Este. Este un început foarte bun.
Am stat tăcuți o vreme, cu capul meu pe umărul lui.
— Imaginează‑ți că nu ai fi urmărit‑o pe Grace Kelly
în ziua aceea. Și nu aș fi ascuns‑o de tine, fotograf rău!
am spus zâmbind, însă tonul meu a devenit imediat
mai serios. Nu ne‑am fi întâlnit, am zis, uitându‑mă
în ochii lui și pierzându‑mă în adâncimile lor aurii. Nu
te‑aș fi cunoscut niciodată.
— Adică, până la urmă, e un lucru bun că sunt un
ticălos insistent?
Am râs și l‑am lovit peste braț, în joacă. Mi‑a prins
mâna în a lui și mi‑a tras blând fața mai aproape, până
când nasurile ni s‑au atins. Parfumul lui plăcut m‑a
învăluit. Cu voce răgușită, a zis:
— Vino cu mine, Sophie! Înapoi la hotel…
Deși știam că lucrurile ar putea merge mai departe
și că încă eram într‑o relație cu Lucien – chiar dacă în
sufletul meu ieșisem deja din ea –, nu puteam să mă

gândesc la altceva decât să fiu cu James.
În mai puțin de o oră, eram înapoi la hotelul lui din
Monaco. M‑am așezat pe șezlong, în timp ce James a
turnat băutură în pahare, dar nu ne‑am atins de ea.
Când privirile ni s‑au întâlnit, un val de căldură mi‑a
învăluit pielea. Blând, James m‑a tras în brațe. Ne‑am
îmbrățișat și ne‑am pierdut într‑un sărut pasional,
până am simțit că nu mai avem aer. Mâinile lui s‑au
împletit în părul meu, apoi au alunecat spre umeri și în
jos, pe spate. Pe sub cămașa lui, am atins cu degetele o
porțiune denivelată de piele.
— O cicatrice, a explicat el în șoaptă. Din război.
Și‑a scos cămașa peste cap și mi‑a arătat dâra de
carne deformată de pe piept. Mi‑am pus buzele pe ea
și l‑am sărutat pe toată cicatricea. M‑am dus apoi spre
umăr, spre gât, sărutându‑l peste tot și făcându‑l să
geamă de plăcere. Când am ajuns în dreptul buzelor
lui, m‑a cuprins flămând și a început să mă sărute.
— Pot? m‑a întrebat odată ce a ajuns la fermoarul
rochiei mele.
— Te rog, am aprobat, plină de dorință.
A zâmbit și a continuat încet. Când rochia și lenje‑
ria mi‑au alunecat pe podea, s‑a oprit.
— Ești atât de frumoasă, Sophie! Ți‑a spus cineva
vreodată asta?
Și‑a plimbat apoi degetele pe pântecul meu și mi‑a
mângâiat curbele. Mă înfioram la atingerea lui. Nu
mai puteam gândi nimic, nu mai puteam vorbi, doar

un oftat mi‑a ieșit de pe buze.
M‑a ridicat în brațe și m‑a așezat pe pat, apoi m‑a
acoperit cu sărutări, lăsând în urmă o dâră de foc. Când
corpul lui l‑a învăluit pe al meu, și‑a pus fața pe gâtul
meu și mi‑a șoptit:
— Sophie, e o nebunie, dar m‑am îndrăgostit de tine.
Am simțit cum ceva în mine se dezlănțuie. I‑am în‑
chis vorbele în inimă, ca pe o prețioasă bijuterie într‑o
cutie de catifea. Totuși, nu am reușit să rostesc același
cuvinte. Nu puteam până când nu lămuream lucrurile
cu Lucien.
În întunericul în care ne‑am regăsit, i‑am răspuns
cu sărutări, cuvintele fiind deja de prisos.
36
JAMES
S
ophie Lauren Duval însemna perfecțiune. Simți-
sem – sperasem – că era ceva mai mult dincolo de
acel prim sărut nesigur, pe terasa mamei ei, dar nu
îmi imaginasem cât de mult.
Am făcut dragoste înainte de micul dejun și după
aceea, prea flămânzi unul de altul ca să lăsăm croa‑
sanții proaspeți și cafeaua bună să ne distragă pentru
mult timp. Exista o nechibzuință în dorința noastră, o
pasiune animată de atmosfera de așteptare și roman‑
tism care traversa orașul ca o furtună cu fulgere. Dar
era mai mult decât o capitulare în fața atracției re‑
ciproce evidente și a nevoilor fizice. Am vorbit toată
dimineața, ne‑am pus întrebări despre familie și prie‑
teni. Ne‑am delectat cu procesul blând al descoperirii
reciproce, bucată cu bucată, la fel cum arheologii dau
la o parte, cu grijă, straturi de piatră și de nisip. Era
evident pentru amândoi că o legătură mai mult decât
fizică se dezvoltase între noi, după acea primă întâl‑

nire neașteptată din buticul lui Sophie. În ciuda com‑
plicațiilor date de circumstanțe și de distanță, care ne
ținuseră despărțiți, ceva înflorise cu încăpățânare.
Prin cuvinte schimbate în câteva scrisori simple,
în anul care trecuse, legătura noastră prinsese rădă‑
cini. Procesul lent al scrisului și timpul de care cuvin‑
tele noastre avuseseră nevoie ca să ajungă de la unul la
altul dăduseră viață sentimentelor, în loc să le descura‑
jeze. Povestea noastră de dragoste nu era una constru‑
ită pe sărutări furate și haine smulse de pe corp. Era o
poveste clădită pe răbdare și pe un ciudat simț al des‑
tinului. Precum aroma ce plutește în aer după un par‑
fum sau precum o fotografie care devine clară încetul
cu încetul, în camera obscură, ne agățaserăm amândoi
de cele mai mici fragmente din celălalt. Nu avea nicio
noimă și totuși era cel mai firesc lucru din lume.
— Mereu ești atât de năvalnică, domnișoară Duval?
am întrebat, în timp ce stăteam întinși îmbrățișați, in‑
diferenți la nebunia pregătirilor de nuntă de dincolo
de ferestre – panouri și steaguri ridicate, aranjamente
florale în culorile monegasce, străzi mai curate ca
niciodată și vitrinele magazinelor decorate în cinstea
prințului și a miresei lui.
Sophie s‑a ridicat sprijinită pe coate.
— Sincer?
— Sincer.
— Niciodată. Sunt mult prea cu picioarele pe pă‑
mânt, încât să fac ceva atât de imprevizibil.
— Sau erotic?
Am făcut cu ochiul, bucurându‑mă de roșeața su‑
bită de pe gâtul ei și de buzele pline, care i s‑au curbat
într‑un zâmbet.
— Ești o femeie extraordinară, care mă duce pe dru‑
muri greșite. Un biet străin rătăcit, care abia vorbește
limba locală. Ar trebui să îți fie rușine, mademoiselle!
A râs în felul acela ușor răgușit, foarte atrăgător, pe
care i‑l cunoșteam deja.
— James, încetează!
— Niciodată! Ești mult prea delicioasă.
Am tras‑o în brațele mele și am ținut‑o într‑un fel
în care nu ținusem niciodată pe nimeni. Așadar, așa te
simțeai când erai îndrăgostit. Nu doar când iubeai pe
cineva, ci când îl iubeai cu disperare și nechibzuință.
Ce simțisem pentru Marjorie păruse mai degrabă da‑
torie sau obligație. O idee de dragoste. Cu Sophie era
altfel. Era dragoste pură și nefiltrată. Extraordinară.
Am făcut dragoste a treia oară, încet și senzual, sa‑
vurând fiecare parte delicioasă a celuilalt, până când
amândoi ne‑am simțit satisfăcuți și extenuați.
— Cină diseară? am întrebat, ajutând‑o să își în‑
cheie fermoarul rochiei și sărutând‑o pe spate și pe
gât, în timp ce ea își ținea ridicat părul și își băga pi‑
cioarele în pantofi. Sau ești ocupată să iei cina cu fami‑
lia regală? am tachinat‑o.
S‑a clătinat un pic pe tocuri, iar eu am ținut‑o de braț,
să o sprijin. În ciuda priceperii ei în afaceri și a exterio-
rului dur, Sophie avea o fragilitate, o vulnerabilitate
pe care nu și‑o arăta des. Am simțit că putea fi rănită

ușor, iar eu, cu siguranță, nu aveam de gând să o fac
vreodată să sufere.
S‑a întors și m‑a pupat cu afecțiune pe nas.
— Dacă promiți să încerci melcii, atunci, da. Ar fi
minunat să ne vedem la cină.
— Pentru dumneavoastră, mademoiselle, aș mânca
o grădină plină cu melci.
A râs, dar am văzut o ușoară încruntare. Observam
aceste mici detalii la ea: alunița mică de sub urechea
stângă, forma ochilor ei, felul în care își ferea privirea
când îi spuneam cât de frumoasă era. Ca umbrele miș‑
cătoare, observam și schimbările ei de dispoziție.
— Ești sigură? Știu că totul se întâmplă repede.
I‑am dat după ureche o șuviță.
— Pari foarte îngrijorată.
M‑a privit în ochi.
— Da, James. Sunt sigură. Sunt doar câteva lucruri
pe care trebuie să le îndrept. Legate de muncă.
Și‑a luat poșeta și mi‑a atins ușor obrazul.
— Ne vedem mai târziu.
Am strigat după ea, în timp ce se îndepărta pe holul
hotelului:
— Nu uita să o suni pe Angeline West. Era chiar ne‑
răbdătoare să stea de vorbă cu tine. I‑am dat cuvântul
meu de cercetaș.
A zâmbit și mi‑a trimis un pupic, înainte să intre
în lift, lăsând în urmă parfumul ei și un nebun îndră‑
gostit de ea. Am stat o vreme întins pe cearșafurile
mototolite, o briză ușoară pătrunzând prin ușa des‑

chisă a balconului, în timp ce revedeam în gând cele
întâmplate noaptea trecută. Era aproape prea bine ca
să fie adevărat, ea era aproape prea bună, încât să fie
adevărată. M‑am întrebat care era șmecheria, pentru
că, deși fusesem norocos în ultima vreme, nu îmi venea
să cred că soarta îmi scosese în cale o astfel de femeie
minunată. Voiam să spun cuiva despre ea. Sau, mai
degrabă, voiam să îi spun lui Teddy. Parcă și auzeam
surpriza din vocea lui: „Tu? Jim Henderson? Îndrăgos‑
tit? N‑am crezut că o să apuc ziua asta!”
Promisese că va fi cavalerul meu de onoare, când
avea să vină momentul, la fel cum eu fusesem al lui. El
fusese singurul care mă întrebase dacă eram sigur în
privința căsătoriei cu Marjorie. „Nu trebuie să faci asta,
Jim”, îmi zisese. Dar o făcusem, pentru că Marjorie era
însărcinată cu bebelușul nostru, iar eu eram suficient
de decent, încât să fac ceea ce era onorabil de făcut.
Nu regretam. Nicio clipă. Pentru că, în ciuda fap‑
tului că eu și Marjorie stricaserăm totul, o aveam pe
Emily, care merita osteneala noastră și care făcea cât
o mie de „da”‑uri rostite cu ezitare într‑o biserică an‑
glicană rece.
DEMNĂ DE O PRINȚESĂ.
DETALII DESPRE ROCHIA DE MIREASĂ
ȘI DESPRE PARFUMIERUL REGAL
Rochia lui Grace Kelly va străluci

Astăzi au fost făcute publice desene ale celor

două rochii de nuntă create pentru Grace Kelly
de Helen Rose, de la Studiourile MGM. Pentru cere-
monia civilă, care se va ține în sala tronului,
prințesa va purta o uimitoare rochie din dantela
Alençon (supranumită adesea „regina dantelei”),
într‑o nuanță de roz‑prăfuit, pusă peste tafta cu
mătase roz. Mantaua are un mic guler și se leagă
la gât cu un șnur de mătase.
Mult așteptata rochie de mireasă pentru cere-
monia catolică din Catedrala Saint Nicholas este
absolut extraordinară. Este descrisă ca fiind
„în stil regal, creată după model renascentist”.
De culoarea fildeșului, rochia și vălul sunt făcu-
te din aproape douăzeci și trei de metri de tafta
cu mătase, nouăzeci de metri de plasă din mă‑
tase și două sute șaptezeci de metri de dantelă
franțuzească Val. Mii de perle decorează vălul,
iar rochia în formă de clopot are trei jupoane din
crep și tafta. Nu e de mirare că a fost nevoie
de un pachebot transatlantic să o aducă aici!
Creatorii de modă francezi sunt furioși.

Mulți speraseră că miss Kelly va alege un de‑
signer francez pentru rochie, dar cine o poate
învinui că și‑a pus toată încrederea în femeia
care a îmbrăcat‑o pentru filmări atâția ani?
Se spune că, după nuntă, rochia va fi expusă în
Muzeul de Artă din Philadelphia.
De asemenea, recent, s‑a aflat că femeia miste-
rioasă din spatele parfumului creat special pen‑
tru nunta prințesei Grace este parfumierul local
Sophie Duval. Într‑un interviu recent, domnișoara
Duval a explicat cum a cunoscut‑o pe miss Kelly
anul trecut, când starul era la Cannes pentru fes-
tivalul de film. „Un fotograf britanic a urmă‑
rit‑o până în buticul meu”, a explicat ea, râzând
la amintirea aceea. „Am legat un fel de priete-
nie, după aceea.”
De obicei fidelă casei de parfumuri germane
Krigler și curtată de renumita casă de parfumuri
Lancôme – care s‑a oferit și să creeze un parfum
special pentru nuntă –, miss Kelly a surprins
alegând‑o pe relativ necunoscuta Sophie Duval pen-
tru a‑i crea parfumul de nuntă.
„Această afacere de familie a fost înființată
cu mulți ani în urmă și are o tradiție de cel puțin
două generații”, a explicat domnișoara Duval.
„Sunt foarte mândră ca numele Duval să fie asociat
cu o prințesă și îi sunt foarte recunoscătoare
lui Grace pentru că a avut încredere în mine.”
Coeur de Princesse este creat din iasomie, una
dintre florile reprezentative din Grasse (ală‑
turi de tuberoză, lavandă și violete), locul unde
își are sediul casa Duval. Compoziția exactă
rămâne un secret bine păzit, dar fără îndoială
că cei șase sute de invitați care se vor aduna
în Catedrala Saint Nicholas din Monaco își

vor aminti mirosul mulți ani de acum înainte.
Însăși rochia de mireasă are mici buzunare de mă‑
tase ascunse care au fost îmbibate cu parfumul.
Domnișoara Duval a spus că se simte onorată că
a primit invitație pentru ceremonia religioasă
din catedrală, dar nu a dezvăluit dacă, pe durata
slujbei, va avea pe cineva special la brațul ei.
Mica suprafață, de puțin peste doi kilometri
pătrați, a Principatului Monaco este plină până
la refuz. În clipa aceasta, se prea poate ca Monaco
să fie cea mai populată țară din lume.
După neîntreruptele tensiuni dintre presă și
prinț, o dispoziție mai veselă a revenit în Monaco,
împreună cu mult așteptata întoarcere a soarelui.
Artificiile de seara trecută au luminat între‑
gul Monaco‑Ville, iar navele britanice și ame‑
ricane din port au tras propriile salve.
Doamnelor și domnilor, ocupați‑vă locurile!
Spectacolul este pe cale să înceapă!
37
JAMES
D
upă mai multe zile de ostilități între prinț și presă,
Hudgins și gașca lui de la MGM au făcut o ulti‑
mă încercare de a restabili o relație civilizată.
S‑a anunțat că cincizeci de fotografi vor avea acces la
repetițiile pentru nuntă și, din aproape două mii de
jurnaliști câți erau în Monaco, două duzini vor primi
acces în Catedrala Saint Nicholas, la ceremonia nunții.
Am fost foarte uimit când în camera mea a fost tri‑
mis un mesaj prin care eram informat că mă număram
printre cei câțiva privilegiați.
În atenția lui James Henderson. London Daily.
Aveți anexat permisul de acces la repetițiile

de nuntă de astăzi. Să fiți acolo la ora zece și ju‑
mătate. Aveți anexat și permisul de acces la eve‑
nimentul principal. Lui miss Kelly trebuie să îi
mulțumiți. V-a recunoscut numele pe listă și a

insistat să fiți inclus.
Hudgins
M‑am făcut așadar prezentabil pentru ședința foto a

repetiției de nuntă. Privindu‑mă în oglindă, în timp ce
îmi îndreptam cravata, m-am gândit că mai erau câteva
zile și aveam să las în urmă toate acestea. Pe de‑o parte,
eram gata să merg acasă, la Emily, dar, pe de alta, aș
fi vrut să rămân cu Sophie. Viața devenise foarte com‑
plicată. Mi‑am verificat aparatul de fotografiat și m‑am
întrebat cum voi reuși să rezolv situația.
Când m‑am îndreptat spre catedrală, am trecut pe
lângă iahturi scumpe ancorate în port și mașini sport
elegante parcate în fața hotelurilor opulente. Am urcat
spre Monaco‑Ville, printre șiruri de clădiri acoperite
cu stuc auriu și mărginite de palmieri și flori exotice.
Pe străduțele înguste se simțea mirosul de trandafiri
și de caprifoi. Monaco era plăcut, mai ales în lumina
soarelui, dar cele care mă atrăgeau cu adevărat erau
câmpiile întinse din Grasse și orașele medievale de pe
dealuri.
Impresionanta Catedrală Saint Nicholas era poziți‑
onată mai sus și dădea spre Port de Fontvieille. Am ad‑
mirat coloanele și construcția albă pe niveluri. M‑am
uitat după unghiuri interesante, atras de arhitectura
clădirii și de felul în care lumina era filtrată printre
frunzele palmierilor de la baza scărilor.
Când am intrat prin ușile imense, lumina și căldura

soarelui de dimineață au dispărut, iar întunericul tăcut
al interiorului, care dădea o anume sobrietate momen‑
tului, m‑a învăluit. Până și nepoatele și nepoții lui miss
Kelly simțiseră schimbarea de atmosferă și se opri-
seră din neobosita pălăvrăgeală și fâțâială, stând acum
să fie instruiți cu privire la rolurile pe care le jucau în
ziua nunții.
— Parcă e înmormântare, nu o nuntă.
M‑am întors spre vocea din stânga mea. Angeline,
pregătită cu agenda și stiloul.
— Biata femeie pare extenuată, a șoptit ea. Nu e
de mirare că poartă mereu ochelari de soare. Pariez că
sub ei are cearcăne gigantice.
Miss Kelly, îmbrăcată cu un costum bej, purtând
una dintre pălăriile acelea groaznice în formă de tur‑
ban și mănuși albe scurte, se ocupa de repetiție, îndru‑
mându‑i pe toți cu încrederea și priceperea unei femei
care se pregătise mulți ani pentru asta. Prințul era în
fundal, vorbind cu subalternii lui.
— Totuși, pentru prima dată de când am ajuns aici,
o văd relaxată, a continuat Angeline.
— E lumea ei, nu‑i așa? am fost eu de acord. Și se
vede: repetă, îndrumă, revizuiește totul.
Angeline a detectat oboseala din vocea mea și m‑a
bătut pe braț încurajator.
— Încă două zile, Jim. Aproape am terminat, apoi
ne putem întoarce cu toții la realitate.
Am luat o mulțime de cadre, mulțumit că, în sfârșit,

obțineam niște fotografii bune cu miss Kelly.
— Și, apropo, a zis Angeline apropiindu‑se un pic.
Mulțumesc pentru ajutor în aranjarea interviului cu
domnișoara Duval! E o încântare. Atât de isteață și to‑
tuși modestă în privința talentelor ei ca nas. Le nez.
Amuzant nume, dacă te gândești! Și… oh là là! Ce fru‑
musețe! Sper că faci… cum să zic… progrese?
Mi‑a făcut cu ochiul sugestiv. I‑am răspuns la fel.
În clipa în care repetițiile s‑au terminat, unul din‑
tre fotografi a rugat‑o pe miss Kelly să își dea jos oche‑
larii de soare.
— Oferă‑ne faimosul tău zâmbet, Grace! Un ultim
zâmbet ca femeie necăsătorită!
Ea s‑a uitat spre Rainier, căutând aprobarea lui, și
imediat la Hudgins, care a confirmat din cap, apoi Grace
și‑a scos ochelarii și a zâmbit spre noi toți. De data asta,
eram pregătit.
— Vă mulțumesc pentru răbdare, domnilor! a zis
ea. Știu că a fost un pic dificil. Acum, dacă mă scuzați,
trebuie să mă pregătesc pentru o zi mare.
După strigătele de „Baftă, Grace!”, invitații s‑au ri‑
sipit prin mașinile care îi așteptau, iar noi ne‑am în‑
dreptat spre ușile mari ale catedralei.
— Vei fi la ceremonia civilă de mâine? m-a întrebat
Angeline, în timp ce coboram treptele catedralei.
— Nu, dar am acces la evenimentul principal și o
să mă înghesui pentru o poziție bună în fața Operei, la
gala de mâine seară. Tu?
— Ce norocos ești! Sper să găsesc drumul spre gră‑

dina unde are loc petrecerea, după ceremonia civilă de
mâine. Monegascii ăștia ar face bine să îmi ofere ceva
bun despre care să scriu. Stilul vestimentar de până
acum a fost foarte dezamăgitor.
La capătul scărilor, mi‑a scuturat mâna.
— Trebuie să plec. Baftă! Nu uita, ai o singură șansă!
Știam că se referise la fotografiile cu Grace, însă pe
mine m‑a făcut să mă gândesc la altceva. Deja știam
că aveam intenții serioase cu Sophie. Eram nerăbdă‑
tor să văd unde ar putea merge lucrurile, dincolo de o
săptămână romantică de petreceri și o nuntă regală.
Dar, mai întâi, trebuia să aflu ce îmi ascundea. Sophie
era ca un cadou, însă presimțeam că mă așteptau mai
multe straturi de ambalaj, până să ajung la ce căutam.
ÎN URMA CEREMONIEI CIVILE,
TÂNĂRA VEDETĂ DEVINE PRINȚESĂ
Prințesa Grace primește titlurile regale

Dragostea a plutit în aer în această diminea-

ță, la Palatul Grimaldi, când Alteța Sa prințul
Rainier al III‑lea și Grace Kelly au zis „da” și
au fost declarați căsătoriți oficial, în sala
tronului din palatul regal, în fața familiei, a
prietenilor apropiați și a unor demnitari, însu-
mând aproape o sută de persoane.
Formalitățile au durat doar patruzeci de mi‑
nute, timp în care cuplul și‑a menținut o expre-
sie serioasă, cu un aer agitat și emoționat. Cele
o sută patruzeci de titluri oficiale ale Alteței
Sale au fost citite cu voce tare. Acum, Grace este
de două ori prințesă, de patru ori ducesă, de nouă
ori baroană, de opt ori contesă și de o sută un‑
sprezece ori Lady. După ceremonie (care a fost
repetată, așa încât să le permită cameramanilor
de la MGM să înregistreze formalitățile, pentru
documentarul lor special, Nunta din Monaco), mii
de monegasci au trecut pe lângă carabinierii prin-
țului, în uniformele lor albe și coifurile cu pene,
și prin porțile palatului, în grădini, pentru a‑l
felicita pe monarhul lor și pentru a‑i ura, în mod
oficial, bun venit prințesei. Îmbrăcați cu cele
mai bune haine, oamenii au băut șampanie, iar

atmosfera a fost una de sărbătoare. Trandafiri
roșii și crini albi, florile reprezentative pen-
tru Monaco, se puteau vedea la reverul fiecărui
participant.
Când prințul și prințesa au apărut la balcon,
pentru a‑și saluta oaspeții, sute de becuri s‑au
aprins, iar din mulțime a erupt un vuiet de voci.
Cuplul se va căsători din nou mâine, în fața a
șase sute de invitați, într‑o ceremonie catolică
ținută la Catedrala Saint Nicholas. Petrecerea
va continua seara, la cea mai extravagantă dintre
festivități, gala de la Operă, descrisă de cunos-
cuți drept „cel mai mare eveniment de la Ben‑Hur
încoace sau de la cucerirea Vestului”.
38
SOPHIE
Z
iua ceremoniei civile a trecut într‑un vârtej de
știri trâmbițate la radio și la televiziune. Eu încer‑
cam să‑mi distrag atenția în apartamentul din
Cap‑d’Ail. Era aproape palpabilă ușurarea că totul de‑
cursese bine. Urma sărbătorirea de seara, la Operă,
eveniment la care eram invitată cu Lucien. A doua zi
era marele eveniment al ceremoniei religioase din cate-
drală. Aveam de gând ca după acel moment să încetez
să trăiesc în trecut și să îmi înfrunt viitorul.
M‑am uitat la ceas. Era timpul să mă pregătesc.
Mi‑am scos rochia din dulap, mi‑am aranjat părul și
m‑am machiat și, la final, mi‑am pus colierul și brățara,
gândindu‑mă că și prințesa Grace trecea prin același
ritual chiar în acele clipe. După o săptămână plină de
evenimente, probabil că era extenuată. La gândul că voi
petrece seara cu Lucien, și eu mă simțeam la fel.
La șase și jumătate seara, a apărut la apartament

cu mașina lui Mercedes argintie. Mi s‑a strâns sto‑
macul. De la sosirea lui Grace în Monaco, îi evitasem
telefoanele și nici nu îl văzusem. Însă el fusese prea
ocupat să se distreze, așa că abia dacă observase. Ori‑
cum, pentru mine nu era deloc plăcut să fiu prinsă
între doi bărbați. Voiam să se termine această poveste
cât mai curând.
M‑am așezat pe locul din față al mașinii și mi‑am
mai verificat o dată machiajul în oglinda de poșetă, iar
Lucien m‑a sărutat pe obraz. Am observat pielea ușor
violacee de sub ochii mei, dovadă a unei lungi nopți de
dragoste senzuală. Abia dacă pusesem geană pe geană
în orele de după plecarea lui James. Îl iubeam. Însă
vina și teama îmi reprimaseră dorința de a‑i spune
asta. Am zâmbit în oglinda mică, amintindu‑mi‑l aple‑
cat deasupra patului, cu aparatul de fotografiat în
mână. Mă fotografiase într‑un halat de mătase, cu
părul ciufulit. Îmi spusese că eram cea mai frumoasă
femeie pe care o văzuse vreodată. Râsesem și arunca‑
sem cu o pernă în el, dezechilibrându‑l.
M‑am uitat la profilul perfect al lui Lucien. Nici
urmă de nas coroiat. Nicio cicatrice de război. Cândva,
îmi plăcuse ideea de a iubi un bărbat ca Lucien, dar nu
mă mai păcăleam. Deși nu avea să fie ușor să mă pre‑
fac fericită lângă el în seara aceea, îi datoram măcar
atât. Mai târziu, când gala se va termina, îi voi spune
că vreau să pun capăt relației noastre. Cu un oftat, am
închis oglinda și mi‑am aranjat decolteul rochiei.
— De ce oftezi? Nu aștepți cu nerăbdare seara asta?

m‑a întrebat Lucien, uitându‑se atent la rochia mea,
apoi a pornit motorul. Arăți bine, dar speram că o să
porți rochia roșie. Era mai potrivită.
M‑am uitat la el uimită și surprinsă că înainte nu ob‑
servasem cât de des îmi „sugera” că aș putea face lucru‑
rile mai bine sau că aș putea arăta mai bine, totul după
placul lui, bineînțeles. Niciodată nu părea să conteze ce
îi spuneam. De fapt, uneori, nici nu observa că îi zise‑
sem ceva, așa că m‑am resemnat să îl întreb scurt:
— Să mă schimb?
Am văzut cum i s‑a încordat maxilarul.
— Desigur că nu, a spus, zâmbind tensionat. Uită
că am zis ceva! Să nu stricăm seara, chérie!
Mi‑a prins posesiv genunchiul, apoi și‑a pus mâna
la loc pe volan, conducând pe serpentine.
— Aș vrea ca seara asta să fie specială.
Mi‑am netezit rochia albastră, bucuroasă că mă
răzgândisem în ultima clipă și o luasem pe aceea, în
loc de cea roșie. Lucien avea dreptate în privința unui
lucru. Nu trebuia să stricăm seara. Nu voiam să fac o
scenă sau să stric acea ocazie deosebită. Grace fusese
mult prea drăguță să ne invite.
Lucien mi‑a dus mâna la buzele lui, iar eu m‑am în‑
fiorat când am simțit în aer mirosul de alcool.
— Poți să încetinești? Ai băut.
— Nu‑ți face griji. Doar un scotch.
De câte ori coteam pe vreo serpentină, îmi mușcam
buzele. În timp ce ne apropiam de aleea circulară a
clubului sportiv, numeroase mașini și o sumedenie de

pietoni au umplut străzile, așa că, din fericire, am în‑
cetinit și noi. Norii amenințau să stârnească ploaia în
orice clipă – în mod cert, nu era cea mai bună vreme
pentru rochii și tocuri. M‑am uitat pe geam, spre mare.
Deși era seară, faleza strălucea de la lumina Cazinou‑
lui, a hotelurilor de lux și a felinarelor frumoase de pe
stradă. Și de la altceva.
Pâlpâitul blițurilor.
Presa invadase Cazinoul și piața din fața noastră.
James spusese că va fi și el acolo, să își fericească șeful
cu o grămadă de fotografii. Inima mi‑a tresărit un pic,
când mi l‑am imaginat în mulțimea de fotografi, croin‑
du‑și drum în față. Speram doar să fie prea ocupat
pentru a mă observa la brațul altui bărbat. Unui băr‑
bat de care voiam cu disperare să scap. Mi‑am dorit să
plouă, ca să am o scuză să intru repede.
Un vacarm teribil a umplut aerul. Mulțimea de cu‑
rioși se adunase în fața clădirii, mulți strigau, alții
țipau de încântare, alții le bârfeau pe femeile fru‑
moase îmbrăcate în rochii de bal, care se îndreptau
spre intrare.
— Vrei să ne strecurăm pe la intrarea din spate?
am propus. E haos aici.
Însă Lucien nici n‑a vrut să audă de așa ceva. Acesta
era momentul în care putea fi văzut în preajma fami‑
liei regale.
— Nu fi caraghioasă! Și haosul face parte din spec‑
tacol, Sophie!
Mi‑am dorit să fi rămas ascunsă în apartamentul

meu din Cannes sau în Grasse. Nu‑mi plăcea haosul,
nu aveam nevoie de spectacol. Îmi închipuiam presiu‑
nea pe care trebuia să o simtă Grace – prințesa Grace –,
ca să nu mai vorbim de oboseală. Atâția oameni care să
vrea să te vadă mereu, să fie aproape de tine. M‑am în‑
fiorat la gândul că viața mea privată ar ajunge în mij‑
locul atenției, să fie scrutată încontinuu de public. I‑am
admirat curajul și rezistența.
— Am ajuns, mon amour, a zis Lucien și a oprit ma‑
șina, aruncând cheile unui valet.
Am coborât, cu inima bubuindu‑mi. M‑a învăluit
aerul rece al nopții, umed de la ploaia care stătea să
cadă. Mi‑am pus șalul în jurul umerilor goi. Îmi sim‑
țeam stomacul fremătând de emoție. Erau atâția oa‑
meni! M‑am uitat spre intrare, unde se afla un șir de
carabinieri cu peruci albe și livrele.
Mi‑am ținut capul plecat, în timp ce Lucien îmi spri‑
jinea cotul, și m‑am lăsat condusă spre ușă. S‑a oprit
într‑o zonă de la baza scărilor, unde era întins un cor‑
don, în spatele căruia se adunaseră sute de fotografi
de presă și de privitori. Briza sărată mi‑a înfășurat ro‑
chia albastră în jurul gleznelor.
— Monsieur Marceau! a strigat un fotograf. Cine e
frumoasa doamnă de la brațul dumneavoastră?
Un altul a fluierat tare, încercând să‑i atragă aten‑
ția lui Lucien.
— Am auzit că petrecerea dumneavoastră pentru
Grace a fost un succes. Veți participa la nuntă?
Lucien le‑a ignorat întrebările și a fluturat din mână.

Numeroase blițuri s‑au declanșat. M‑a iritat felul în
care savura atenția. Era un monden bogat și arătos și
rar trecea câte o lună fără ca Lucien sau Marceau se‑
nior să nu fie menționați prin ziare. M‑am gândit la
ironia sorții: mie nu îmi plăceau presa și fotografii de
presă, dar unul dintre ei îmi furase inima.
Lucien m‑a atins pe braț și m‑a tras mai aproape.
— Ce e? am întrebat și m‑am îndepărtat ușor, încer-
când cu disperare să îmi feresc chipul de mulțime.
Primele picături mari de ploaie au început să cadă,
stropindu‑mi rochia. Nu avea să fie o ploaie ușoară, ci
o adevărată răpăială, la fel cum se întâmplase toată
săptămâna.
— Să intrăm. Începe să plouă.
Dar Lucien mi‑a ignorat pretextul și m‑a pupat pe
obraz, cu un gest galant.
— Sophie, mai întâi, am să îți spun ceva, chiar aici,
în această zi romantică dedicată dragostei.
A scos din sacou o cutie de catifea.
— Aș vrea să duc iubirea noastră cu un pas înainte,
a continuat. Este timpul. Ce zici: te căsătorești cu mine?
Inima îmi galopa. Blițurile sclipeau în jurul nostru,
iar întunericul era alungat de luminile insistente.
„Nu. Nu, Lucien! Nu aici, nu acum!”
Tot ce îmi doream era să fug departe de presă.
— Lucien! am șuierat. Nu face asta. Nu aici…
Am încercat să îl împing spre ușă, dar degeaba. S‑a
opus și s‑a sprijinit de mine.
— Știu că e un pic ostentativ, dar logodnica mea va

avea parte doar de ce este mai bun.
A deschis cutia din catifea, rotind-o pe toate păr‑
țile. Și mai multe blițuri s‑au declanșat, în timp ce el
prezenta inelul mare cu diamant, mai mult de dragul
aparatelor de fotografiat, decât pentru mine. Undeva
în mulțime am auzit o voce spunând:
— Regardez! Dragostea plutește în aer în Monaco.
O cerere în căsătorie. Ce romantic!
— Sărută‑o! Să vedem un sărut, monsieur!
— A zis „da”?
În câteva secunde, și mai multe obiective s‑au în‑
tors spre noi. Lucien le‑a arătat cel mai bun zâmbet
al lui, și‑a pus brațul liber în jurul meu și m‑a sărutat
prelung și cu foc. Am simțit un val de greață, gândin‑
du‑mă la spectacolul pe care îl dădea. Plănuise să se
întâmple totul acolo, în fața presei. Făcea orice să eclip‑
seze familia regală. L‑am împins și m‑am îndreptat.
— Ce faci? am strigat printre dinți și am oferit către
obiective un zâmbet fals, care, cu siguranță, arăta ca
o grimasă.
A râs, mi‑a luat mâna și mi-a împins inelul pe
deget. Prea uimită să protestez, am rămas împietrită
ca o statuie, încercând să îmi găsesc cuvintele.
„Nu e bine! Nimic nu e bine!”
În clipa aceea, cerul s‑a deschis și a început să cadă
ploaia.
Lucien mi‑a strâns mâna sub brațul lui. Cu gura
uscată, m‑am lăsat condusă spre ușă. Când Lucien a
pășit înăuntru, m‑am uitat peste umăr la spectacolul de

afară. Toată lumea – cu excepția presei – se ferea din
calea ploii. Totuși, privirea mi s‑a oprit, atrasă ca un
magnet, pe o singură persoană din învălmășeală. Niște
umeri largi și o pălărie familiară, cu ploaia șiroind de
pe borurile ei.
Când și‑a ridicat chipul din spatele obiectivului, i‑am
întâlnit ochii frumoși și tulburați ai lui James.
— Scumpo, vino! a zis Lucien, atingându‑mă insis‑
tent pe braț. Le‑am oferit fotografilor mai mult decât
suficient.
Scârbită și uimită de întorsătura lucrurilor, l‑am
urmat înăuntru, fără vlagă, cu chipul cutremurat al
lui James în minte.
39
SOPHIE
Î
n timp ce toată lumea își ocupa locurile pentru spec‑
tacol, m‑a cuprins un val de greață. Mi‑am acoperit
gura cu mâna, inelul cu diamant sclipind sub lumină,
o amintire neplăcută a ceea ce se aștepta Lucien să fiu.
M‑am tras de lângă el, simțind nevoia de aer.
— Ce mai e acum? m‑a întrebat, pe un ton iritat. Nu
îți place inelul? Pot înlocui piatra cu altceva, dacă vrei…
— Mă supără stomacul.
Am închis ochii scurt, încercând să alung din minte
gândul la expresia lui James și să îmi controlez panica
tot mai mare.
— Trebuie să spun că sperasem la o reacție mai
plină de entuziasm, Sophie, a zis Lucien, cu o grimasă
încordată. Credeam că o să fii fericită datorită inelu‑
lui. Și cu toată publicitatea adusă numelui Duval.
Am scuturat din cap. Cum putea să nu mă înțeleagă
chiar deloc? Mi‑am înghițit replica. Deja ne dăduse‑
răm suficient în spectacol.
— O să vorbim despre asta mai târziu.

— Nu ai fost în apele tale în ultima vreme. Poate că
o să plecăm. O excursie la Roma sau în Grecia.
M‑a pupat pe frunte și m‑a condus, prin intrarea ele‑
gantă a clădirii, spre locurile noastre. Mi‑am îndreptat
privirea spre cortina distinsă care încadra scena. Sune‑
tele orchestrei care își acorda instrumentele s‑au ames‑
tecat cu murmurul de voci, când toată lumea s‑a așezat,
pregătindu‑se de spectacol. Dar, înainte ca luminile să
se stingă, m‑am ridicat să merg la toaletă. Nu mai pu‑
team sta acolo, să mă prefac, niciun minut.
— Unde pleci? a șoptit Lucien surprins.
— La toaletă.
— Foarte bine. Dar grăbește‑te, astfel o să ratezi în‑
ceputul! a zis tăios.
„Ce domn!”
M‑am ascuns într‑o cabină goală și am încuiat ușa,
în timp ce lacrimi de frustrare și furie amenințau să
izbucnească. Mi‑am reprimat un suspin și mi‑am apă‑
sat fruntea de ușă. Ce trebuia să fac acum? Cum să‑l
conving pe James că cererea în căsătorie a lui Lucien
nu însemna nimic pentru mine? Ar fi trebuit să îi măr‑
turisesc lui James mai curând. Ar fi trebuit să închei
relația cu Lucien mai repede. Stricasem totul.
Am înghețat când am auzit ușa deschizându‑se. Un
nor de parfum splendid a umplut aerul. Un parfum pe
care îl cunoșteam atât de bine, încât aș fi putut enu‑
mera oricând lista aromelor care îl compuneau: fructe
de pădure, mosc, iasomie. Parfumul lui Grace, Coeur
de Princesse.
Mi‑am șters lacrimile și m‑am adunat, pregătin‑

du‑mă să‑i mulțumesc lui Grace pentru invitație, dar
sunetul unor pași și alte câteva voci m‑au făcut să ezit.
Mi‑am ținut respirația, în timp ce ele chicoteau și pă‑
lăvrăgeau ca școlărițele. M‑am uitat prin ușa întredes‑
chisă. Domnișoarele ei de onoare.
— O, Gracie, totul a fost atât de frumos și de elegant!
a zis una dintre femei. Dar trebuie să fii extenuată!
— Sunt, a admis Grace, dându‑se cu ruj. Atât de mulți
oameni cu care să te întâlnești și cărora să le mulțu‑
mești, dar nu am de ce să mă plâng. Uneori, îmi vine
greu să cred că toate astea sunt pentru biata de mine!
O altă femeie s‑a lovit cu șoldurile de Grace, în joacă,
și au râs împleticindu‑se câțiva pași.
— Biata de tine, da, chiar așa! Vedetă Hollywood.
Prințesă de Monaco! E de vis, serios, Gracie! Chiar de
vis. Oricum, în câteva zile, o să fii în luna de miere, de‑
parte de noi toți.
— Ai dreptate. Abia aștept luna de miere. Să fim
singuri pe iaht o să fie ca în rai. Știi, mai târziu, o să
evadăm spre dealuri, cu mașina lui Rainier. A zis că
vrea să privească răsăritul și să îmi arate cât de fru‑
mos este totul în lumina dimineții. „O să‑ți arăt princi‑
patul tău”, așa a zis! Dar nu spuneți nimănui! Vrem să
fie secret. Nenorociții din presă vor strica totul, dacă
se află.
Domnișoarele de onoare au pălăvrăgit în continu‑
are despre flori și despre invitați, în timp ce eu aveam
senzația neplăcută că spionam. Totuși, în clipa aceea,
când simțeam că totul se prăbușea ca un castel de

nisip, m‑am bucurat să fac parte din lumea lor fericită.
Era un cadou, într‑un moment de disperare.
— Ies imediat, a zis Grace, iar celelalte s‑au întors
la spectacol. Am nevoie doar de o clipă.
Am rămas nemișcată, privind‑o pe Grace cum în‑
chide ochii și trage aer în piept, de parcă încerca să se
calmeze, să își găsească echilibrul. Rochia ei de bal albă
ajungea până la podea, iar sutele de paiete și de perle
sclipeau în lumină. Peste talie, purta centura regală în
roșu cu alb, în vreme ce la gât avea un colier superb cu
diamante, iar pe cap, o tiară strălucitoare. Chiar era o
prințesă.
Încet, am deschis ușa cabinei.
— Bună, Grace… Alteța Voastră.
— Sophie! a strigat, întorcându‑se dinspre oglindă
cu o expresie de surpriză pe față. Dumnezeule! Cum
m‑ai speriat!
A înaintat și mi‑a luat mâinile în ale ei.
— Ai fost înăuntru tot timpul?
M‑am uitat în jos, să îmi ascund jena.
— Eu… oui, am fost. Am avut nevoie să mă adun o
clipă, apoi voi ați dat buzna aici vorbind și nu am vrut
să vă întrerup. Îmi pare foarte rău! Nu am îndrăznit
să mă amestec.
A zâmbit.
— Nu îți face probleme. Toate avem nevoie de o bârfă
cu prietenele, în baie, nu‑i așa? Mai ales într‑o zi ca asta!
A oftat un pic. Avea cearcăne vizibile.
— Sunt atât de bucuroasă că te văd, chiar și pentru

un moment scurt. Săptămâna asta, nu am cum să pe‑
trec destul timp cu nimeni. De aceea a trebuit să fur o
clipă cu domnișoarele mele de onoare. Te simți bine?
m‑a întrebat, plecându‑și capul într‑o parte. Pari puțin
supărată.
Rostind acestea, mi-a atins piatra prețioasă de pe
deget. S‑a tras înapoi și mi‑a ridicat mâna.
— Doamne! Ce frumusețe! Se pare că nu sunt sin‑
gura care sărbătorește.
— Nu e… eu nu…, am încercat eu să‑mi găsesc cu-
vintele, uitându-mă indiferentă la diamant.
Observându-mi expresia, Grace mi‑a strâns mâna
cu mulă blândețe.
— Nu vreau să fiu indiscretă, dar dă‑mi voie să
spun un lucru. Avem o singură șansă la dragoste ade‑
vărată. O viață întreagă petrecută în doi înseamnă
prea mult dacă ești cu persoana nepotrivită. Adeseori,
bărbații au impresia că ei iau toate deciziile, dar eu
cred că femeile pot face orice își pun în minte. Urmea‑
ză‑ți inima, Sophie!
— Mulțumesc! am exclamat, simțind că pot să zâm‑
besc din nou. O să țin minte asta.
S‑a aplecat mai aproape de mine.
— Îl simți?
— Coeur de Princesse. Desigur! L‑aș recunoaște ori‑
unde. Nu pot să îți spun ce bucuroasă sunt că îți place.
— Îl ador! mi‑a mărturisit, zâmbind larg. Toată
lumea îl adoră!
Deodată, m‑am simțit cuprinsă de recunoștință, ui‑

tând pentru o clipă de neliniștea și regretul care mă
chinuiseră.
— Îți mulțumesc, Grace! Îți mulțumesc că mi‑ai
ales parfumul. Și îți mulțumesc pentru invitație. Ai
fost atât de darnică! Dacă ai ști măcar ce a însemnat
pentru parfumeria mea…
— Orice pentru o prietenă.
Ochii îi străluceau la fel de intens ca miile de paiete
de pe rochia ei. Eram fascinată de ea.
— Sper că e în regulă să te numesc astfel? Prietenă?
O să am nevoie de alte prietene, odată ce mă stabilesc
pe Coasta de Azur. Nu cunosc pe nimeni aici, în afară
de Rainier, și mă simt un pic ca peștele pe uscat. Ar în‑
semna mult pentru mine să ținem legătura. Poate că
ne vom întâlni la o bârfă în baie, din când în când!
M‑am holbat la ea, surprinsă că își recunoștea slă-
biciunile în fața mea. Îndrăzneață, frumoasă, talen‑
tată… Încă îmi aminteam parfumul puternic de vani‑
lie pe care îl purtase în ziua în care o cunoscusem. Un
parfum care masca nesiguranțele și care sugera că cea
care îl folosea tânjea după recunoaștere. Când creasem
Coeur de Princess, făcusem exact ce mă învățase papa:
dădusem naștere unui parfum care o completa, care o
înălța, care reflecta cine trebuia ea să fie. Și eram mân‑
dră. I‑am întors zâmbetul.
— Mi‑ar plăcea foarte mult! Însă, acum, cred că ți
se simte lipsa înăuntru.
— Cred că da.
M‑a pupat pe ambii obraji.

— Sper să te bucuri de seara asta. Și nu uita ce
am zis!
Am aprobat, iar când ea s‑a întors spre ușă, am arun‑
cat o ultimă privire spre femeia uimitoare care fusese
atât de curajoasă, încât să lase în urmă totul, pentru
a‑și urma inima. M‑am întrebat dacă eu aș fi capabilă să
renunț la atât de multe pentru bărbatul iubit. Nu știam
încă. Singurul lucru pe care îl știam cu certitudine era
că nu mai puteam purta nicio clipă inelul de la Lucien.
În timp ce mă întorceam la locul meu, o senzație de
curaj și de încredere îmi vibra prin vene. Mi‑am scos
inelul de pe deget. Când am ajuns la Lucien, am rămas
în picioare. S‑a uitat la mine.
— Ce faci? Stai jos! Începe spectacolul.
— Știu cât de mult îți place să atragi atenția asupra
ta, așa că, poftim! am zis, punându‑i inelul în poală. Ni‑
ciodată nu mi‑au plăcut lucrurile țipătoare, după cum
bine știi. Și nu îmi plac prietenii tăi. Nu sunt drăguți
cu mine. Nu îmi place lumea ta, Lucien! Nu e locul meu
acolo. Răspunsul meu e „nu”. Nu mă voi căsători cu
tine. Poate că reporterii pot adăuga asta în titlurile lor.
Prea uluit să vorbească, a rămas cu gura căscată,
iar eu m‑am întors pe călcâie și am plecat, cu capul
sus, încercând cu disperare să îmi rețin lacrimile și să
îmi mențin echilibrul.
Abia când am trecut de foaier, mi‑am ridicat poa‑
lele rochiei și am luat‑o la fugă prin ploaie. Trebuia să
îl găsesc pe James. Trebuia să îi explic totul, înainte să

fie prea târziu. Poate că deja era.
Am năvălit printre ziariști, iar rochia mi s‑a udat
imediat și mi s‑a lipit de piele. Nu l‑am zărit nicăieri.
Cuprinsă de panică, am întrebat dacă îl văzuse cineva.
— James Henderson? Englez? Foarte înalt? Era aici
mai devreme.
Dar tot ce am primit drept răspuns au fost ridicări
din umeri indiferente.
— Cel mai probabil a făcut ceea ce e firesc pe vre‑
mea asta, domnișoară, și s‑a dus acasă. Vă sugerez să
faceți la fel.
Dar nu puteam să renunț atât de ușor. M‑am îndrep‑
tat spre hotel. Dacă nu era acolo, îi voi lăsa un bilet. Îi
voi spune totul. La urma urmei, așa ne îndrăgostise‑
răm: prin intermediul cuvintelor. Nu puteam decât să
sper că le voi găsi pe cele potrivite pentru a‑l face să
înțeleagă.
ÎN MONACO, DRAGOSTEA PLUTEȘTE ÎN AER
Magnat local al imobiliarelor face

o cerere în căsătorie la Operă
Celibatarele de pe Coasta de Azur sunt triste

precum cerul din Monaco în seara asta, după ce
omul de afaceri Lucien Marceau a profitat de
ocazie să o ceară în căsătorie pe iubita lui
din ultimii doi ani, pe treptele Operei, în
fața a sute de fotografi. Sophie Duval, par‑
fumierul care a fost ales să creeze parfumul
pentru nunta prințesei, a părut mai degrabă
șocată. Cuplul a fugit înăuntru, când cerurile
s‑au deschis, fără să ofere declarații după
eveniment.
Invitații au sosit pe ploaie, arătând magni‑
fic, cu bijuterii și rochii de bal, la un eve‑
niment menit să sărbătorească nunta civilă a
prințului și a prințesei. Creații de la Balmain
până la Dior au stârnit reacții de admirație
în rândul curioșilor adunați acolo, dar per‑
soana pe care ei voiau să o vadă, de fapt, era
noua lor prințesă, care a ales pentru această
ocazie o rochie Lanvin, din organza și mă‑
tase, de culoarea fildeșului, cu talie înaltă,
ornată cu mii de paiete, perle și pietre de
Rin, creată de Antonio Castillo pentru casa de
modă pariziană. De asemenea, a purtat o tiară

strălucitoare și un colier cu diamante. Dar poate
că cea mai importantă parte a ținutei a fost
brâul roșu cu alb al Ordinului monegasc de
Saint Charles, care i‑a fost oferit de prinț,
mai devreme, în aceeași zi. Acest brâu i‑a dat fos-
tei actrițe aerul regal.
40
JAMES
M
onsieur? La fel?
— M‑am holbat la barman, în timp ce mă legă-
nam pe scaun, urându‑l în gând, pe el și pe toți
francezii cu accent seducător și atrăgători. Mi‑am trân-
tit portofelul pe bar.
— Sigur. Nu te opri, am bolborosit, fluturând paha‑
rul gol. Nu așa zic în filme?
Chiar mă simțeam ca într‑un film, unde acțiunile și
deciziile îmi erau dictate de altcineva.
— Ești fotograf, non? a zis el, gesticulând spre apa‑
ratul meu. Vânezi prințesa?
Am aprobat. Abia dacă mai știam ce sau pe cine
vânam. A șters tejgheaua barului cu mișcări scurte
și sigure, în timp ce în fundal un pianist cânta ceva
enervant de vesel. Totul la Hôtel de Paris era animat.
Chiar și prin ceața băuturii îmi dădeam seama că ar fi
fost mai bine dacă găseam un bar sordid în care să îmi
înec necazurile, dar Monte Carlo nu avea așa ceva, iar

cel mai scump hotel din oraș fusese primul loc care îmi
ieșise în cale după ce plecasem de la Operă.
Ultimele câteva ore îmi erau neclare.
Kelly și Rainier sosiseră la scurt timp după micul
spectacol al lui Sophie, dar intraseră repede, fără măcar
să se uite spre fotografi, primind mulțumirile noastre
sub forma unui val de huiduieli și resentimente. Eu
am stat înlemnit în fața Operei, împreună cu ceilalți
din presă, toți uzi până la piele, grație binecuvânta‑
tei averse. Ne ghemuiserăm, sperând să obținem cadre
mai bune cu noua prințesă la finalul evenimentului.
Nu știam unde să mă duc în altă parte. Să stau afară
în ploaie părea lucrul potrivit, din moment ce singura
persoană cu care voiam să fiu era înăuntru, la bra‑
țul altui bărbat. Cel puțin, când se uitase peste umăr,
avusese decența să pară că se simțea vinovată.
Înfrigurat și furios, îmi descărcasem unele frustrări
pe Hudgins, spunându‑i exact ce credeam despre Alte‑
țele Lor și nunta lor mizerabilă. Hudgins doar râsese
în felul lui impertinent, tipic pentru Hollywood.
— Ce mai e acum, Henderson? De obicei te plângi de
ceva. Monte Carlo e prea umed pentru tine, nu‑i așa?
Sau poate că berea e prea rece. Nu o să găsești o halbă
de bere caldă aici!
— Asta e problema mea! îi strigasem, arătând spre
mulțime.
Cineva îmi spusese că presa depășise ca număr ar‑
mata monegască. Chiar părea posibil.
— Nu e de mirare că facem figuri. Ținuți aici ca

oile sau ca vitele la rodeo sau ce naiba faceți voi acolo,
la fermele voastre. Suntem o mie de oameni de presă
acum în Monaco, într‑un spațiu de doi kilometri pă‑
trați, toți încercând să fotografiem niște inși pe care
nu reușim dracului să îi vedem vreodată! E o masca‑
radă! Dacă s‑ar fi oprit măcar un minut, să zâmbească,
am fi avut ceva la finalul zilei de lucru.
— Ești un amator, Jim, zisese Hudgins, bătându‑mă,
cu un aer superior, pe spate. Nu meriți zâmbetul unui
prinț și al prințesei lui.
Nu situația presei era ceea ce mă enerva cu adevărat.
Eram rănit și confuz. Hudgins fusese doar nefericitul
care o încasase. În final, huiduiserăm când plecaseră de
la eveniment. Ea își ținuse capul plecat, să nu o plouă.
Rainier mersese cu spatele la noi, iar oamenii lui îi aco‑
periseră pe amândoi cu umbrelele bine plasate. Atmo‑
sfera fusese la fel de morocănoasă ca vremea.
— Du‑te acasă, Grace! îi strigase cineva.
Mă pomenisem împins înainte. Furia se dezlănțu‑
ise în mulțime și, inevitabil, se împărțiseră și pumni,
iar un polițist izbise de pământ cu aparatul cuiva,
spărgându‑l. Nu prea puteam să‑l învinuiesc pe indi‑
vid pentru că se întorsese spre atacator și îl mușcase
de braț.
— Animale! Câini! strigase polițistul mușcat, în timp
ce bărbatul era târât la o mașină și băgat înăuntru.
Stătusem și privisem, cu aparatul atârnat pe umăr,
în timp ce ploaia șiroia de pe borul pălăriei mele.
Eram leoarcă și trist. Nunta secolului părea să devină

cel mai mare fiasco.
În final, n‑am mai așteptat‑o pe Sophie, deși o parte
din mine voia să o vadă stânjenită, când aveam să o în‑
frunt. Ce rost avea? Era cu el acum. Lucien. Îi auzisem
strigându‑i numele. Același Lucien la care făcuse refe‑
rire mama lui Sophie, după ce mă pocnise cu poșeta. El
era ceea ce îmi ascunsese Sophie în tot acest timp.
— O seară proastă, non? a zis barmanul, în timp ce
lustruia un pahar, ridicându‑l în lumină din când în
când, ca să vadă dacă mai avea urme de degete.
— Oui, am oftat. Cea mai rea. Très terrible. Merde!
M‑am uitat pe fundul paharului și am rotit gheața,
ca un jucător pe cale să‑și încerce norocul la masa de ru‑
letă. Unde îmi era norocul? Evident, nu cu Sophie. Indi‑
ferent de câte ori revedeam în minte scena, nu puteam
să înțeleg. Nu avea sens. Făcuserăm dragoste, în timp
ce priviserăm soarele răsărind peste Monaco. Ne îmbră‑
țișaserăm la capătul serpentinelor care duceau către ve‑
chiul sat La Turbie. Parfumul ei se simțea încă pe perna
mea. Iar acum era logodită cu alt bărbat. „Monsieur
Marceau!” strigaseră. Evident, era un nume aici. Iar eu?
Un nimeni. Cum puteam să concurez?
— Ce știți despre un anume domn Marceau? am în‑
trebat și am fluturat paharul gol spre barman. Un tip
arătos. Bronzat până la Dumnezeu. Arată de parcă ar
mânca lingouri de aur la micul dejun.
Louis, după cum mă informa ecusonul lui că îl chema,
a zâmbit mucalit.
— Aha. Monsieur Marceau e problema.

S‑a aplecat peste bar, păstrând tonul jos.
— Are, într-adevăr, mulți dușmani, dar are și bani,
și prieteni la palat.
Și‑a săltat mâinile, cu o ridicare din umeri tipic fran-
țuzească, de parcă spunea: „Ce‑ai de gând să faci în
privința asta?”
— Ce v‑a făcut? O afacere proastă?
— Mi‑a furat fata, asta a făcut.
Fata mea. Era pentru prima dată când mă gândeam
la Sophie ca fiind a mea. Nu de parcă ar fi fost propri‑
etatea mea, cum devenise miss Kelly proprietatea co‑
roanei monegasce, ci fata mea, în sensul de prietena
mea, iubita mea, totul.
Mi‑am plecat umerii când furia a cedat locul resem‑
nării. Mă păcălise în tot acest timp? Dar de ce? Poate că
totul fusese un joc. Poate că miss Kelly nu era singura
actriță talentată din oraș. „Vai, James! Atinge‑mă din
nou acolo, James! Mă faci să râd, James!” Iar eu, ca un
fraier, răspunsesem la tot, la fel cum saliva câinele lui
Pavlov, în timp ce acest domn Marceau își bătuse joc de
mine, fără măcar să știe că existam. O logodnă cât se
poate de publică era exact genul de poveste pe care și‑o
doreau directorii ziarelor. Poveste de dragoste. Dramă.
Sophie și Lucien le oferiseră de toate.
Louis a pus paharul cu whisky în fața mea.
— Salut, monsieur! Probabil că nu merită suferința
dumneavoastră. Cele mai multe nu merită.
— Salut! am zis, ridicând paharul spre el. Am cre‑

zut că ea merită totul.
Am dat pe gât whisky‑ul, savurând senzația de căl‑
dură pe care mi‑o dădea. Tot ce simțeam era confuzia
din capul meu. Orice altceva era învăluit în amorțeală.
Am lăsat prea mulți bani pe bar, mi‑am băgat un braț
în mâneca jachetei și m‑am împleticit afară, lovin‑
du‑mă de o plantă stupidă și scuzându‑mă generos, în
timp ce o puneam la loc pe soclul ei grecesc.
În cele din urmă, ploaia se oprise, iar peste Monaco
se lăsase o briză răcoroasă. Mergând spre port, m‑am
clătinat și am sughițat. Clădirile și felinarele stradale
erau împodobite în culorile principatului, roșu și alb,
gata pentru ziua cea mare, deși plouase atât de mult,
încât culorile se contopeau. Fiecare lampadar avea în
vârf o coroană aurită și pancarte pe care se împleteau
literele R și G. Peste tot erau petreceri. Jazzul și muzica
de pian pluteau în aer prin ferestrele deschise ale ba‑
rurilor și ale restaurantelor din hoteluri. Râsete și cân‑
tece. Clinchet de porțelan și de cristal. Toate îmi păreau
golite de sens. De parcă tot orașul râdea de mine.
Am găsit o bancă liberă și m‑am așezat pentru o
vreme, mulțumit că eram singur. Portul arăta foarte
frumos noaptea, luminile care sclipeau conferindu‑i o
notă de magie. În vârful stâncilor, palatul însuși, ilu‑
minat de reflectoare, oferea o imagine splendidă. Poate
că eram un amator, dar încă puteam să văd frumuse‑
țea acolo unde alții nu o observau. Parțial din obișnu‑
ință, parțial din încăpățânare, am ridicat aparatul și
am simțit un fel de consolare privind siluetele clădirilor

în luminile care ba erau clare, ba erau neclare, în timp
ce încercam să‑mi țin mâinile nemișcate. Apoi, m‑am
întors spre apă, fixându‑mi obiectivul pe un pescar sin‑
guratic, care își arunca plasa în întuneric, așteptând
răbdător să vadă dacă va avea noroc. În chipul lui obo‑
sit și tăbăcit m‑am regăsit pe mine. Singur, debusolat,
așteptând să văd ce va ieși la suprafață.
— Să te ia naiba, Sophie, am mormăit. La dracu,
te‑am iubit! am strigat apoi spre stele.
Am rămas așezat acolo mult timp, pierdut în agonia
a ceea ce ar fi putut să fie și a ceea ce nici măcar nu fu‑
sese al meu vreodată. Nu îmi păsa de nunta de a doua
zi. Nu îmi păsa de nimic din toate acelea. Singurul
lucru – singura persoană – de care îmi păsa era Emily.
Ce idiot fusesem să cred că aș fi putut trăi în acel
decor de film perfect, plin de milionari și de prinți! Nu
acolo era locul meu, ci în bătrâna Londra cea tristă și
gri, cu bețivii ei dubioși și cu vremea imprevizibilă, ală‑
turi de o pisică ce mă trata cu disprețul pe care îl meri‑
tam. Dar, mai ales, locul meu era lângă Emily. Oriunde
era ea trebuia să fiu și eu. Ce naiba conta a cui poză
ajungea pe prima pagină? Petrecusem prea mult timp
uitându‑mă prin obiectiv la viețile altora. Era timpul
să încep să mă uit la propria‑mi viață.
Parcă o și auzeam pe Emily chiuind de încântare, când
îmi sărea în brațe și își împletea picioarele în jurul meu.
Basmul se terminase.
Era timpul să plec acasă.
41
SOPHIE
Z
iua ceremoniei din catedrală a sosit cu primele raze
de soare din ultima săptămână, totuși, în ciuda di‑
mineții senine și a ocaziei vesele, nu reușeam să
fiu fericită. Mă simțeam amorțită și confuză. O parte
din mine era ușurată, iar o altă parte, deznădăjduită,
în timp ce revedeam încontinuu întâmplările serii. Nu
îmi venea să cred că îi înapoiasem lui Lucien inelul,
dar nu regretam deloc. Nu îmi stătea în fire să fiu atât
de impulsivă, atât de hotărâtă, însă, fie că intenționa-
se asta, fie că nu, ceva din ce spusese Grace chiar mă
influențase. „Cred că femeile pot face orice își pun
minte. Urmează‑ți inima, Sophie!” Nu voi uita nicio‑
dată expresia de șoc și de furie din ochii lui Lucien.
Era o expresie, acum îmi dădeam seama, pe care o
văzusem de multe ori când lucrurile nu mergeau cum
voia el. Îmi părea rău doar că îmi luase atât de mult
să fac ce trebuia și că îl indusesem în eroare pe James.
Îl căutasem prin ploaie mai bine de o oră, peste tot

pe unde mă gândisem că ar putea fi, dar parcă fusese
înghițit de noapte. Nu era nici la hotel, așa că am făcut
singurul lucru posibil și i‑am lăsat un bilet. Îl scrise‑
sem cu degetele tremurânde. „Vă rog să vă asigurați
că ajunge la el”, îl rugasem pe portar, luându‑i mâinile
în ale mele. „Este foarte important, vă rog.” Mă asigu‑
rase că i‑l va înmâna personal și îmi chemase un taxi,
care să mă ducă înapoi la apartament, spunând: „Sun‑
teți leoarcă, madame. O să vă îmbolnăviți, dacă nu vă
încălziți și nu vă uscați în scurt timp.”
În clipa aceea nu prea îmi păsa.
Abia când am ajuns înapoi în apartamentul din
Cap‑d’Ail și mi‑am dat jos rochia udă, rupând o cusă‑
tură, în frustrarea mea, mi‑am permis să cedez emo‑
țiilor. Am plâns pentru jurnalul rătăcit, pentru papa,
pentru proprietatea pe care eram forțată să o vând,
pentru că pierdusem vremea cu bărbatul nepotrivit.
Cel mai mult am plâns pentru James și pentru sufe‑
rința pe care ne‑o provocasem amândurora.
Privirea mi‑a căzut pe jurnalul pe care mi‑l dăduse,
pe florile frumos incrustate pe copertă. L‑am deschis
la mesajul din interior. Pentru viitorul casei de parfu‑
muri Duval. Și pentru noi. James.
Mai aveam o șansă să îndrept lucrurile și să salvez
posibilul nostru viitor împreună. El va fi la nuntă, tre‑
buia să fie. Slujba lui depindea de asta. Nu îmi păsa
că și Lucien va fi acolo. Nu îmi păsa de inevitabilele
șoapte și bârfe care mă vor însoți. Voiam doar să mă
explic în fața lui James. Să îi cer iertare pentru greșe‑

lile pe care le făcusem.
M‑am îmbrăcat cu un sacou roz‑prăfuit, din crep, și
cu o fustă, mi‑am așezat o capă pe umeri și toca peste
coc. În ton cu stilul prințesei, mi‑am pus ochelarii de
soare, înainte să ies din apartament, bucuroasă să îmi
ascund în spatele lor ochii umflați de plâns.
Am luat autobuzul spre Monaco, nerăbdătoare să
plec din apartament înainte de momentul pe care îl sta‑
bilisem anterior cu Lucien să mă ia. Am presupus că nu
va veni, dar nu voiam să fiu acolo, în caz că totuși apă‑
rea. Încă o ceartă era ultimul lucru de care aveam ne‑
voie. În timp ce alți călători bârfeau și chicoteau ca un
stol de grauri, foarte entuziasmați de nuntă, eu stăteam
singură și tăcută în partea din spate a autobuzului, pri‑
vind apele albastre ale Mediteranei licărind în lumina
soarelui și întrebându‑mă ce va aduce ziua aceea.
De la Place de la Visitation, din Monaco‑Ville, am
parcurs pe jos mica distanță până la catedrală, pe lângă
clădirile colorate, care mărgineau străduțele înguste,
cu steagurile lor monegasce arborate și cu ghivece cu
flori roșii și albe la fiecare geam. Atmosfera era fes‑
tivă, iar decorul, atât de frumos, încât am simțit că sta‑
rea mi se schimbă ușor, când am ajuns la catedrală, a
cărei fațadă albă era scăldată în soare. Un covor roșu și
o marchiză albă fuseseră pregătite pentru eveniment.
O gardă de onoare, formată din Compagnie des Carabi‑
niers du Prince și din reprezentanți ai Marinei ameri‑
cane și ai Organizației americane a cercetașilor, aștepta
să sosească familia regală și invitații lor. Formalită‑

țile, deși exuberante, erau respectuoase și elegante.
M‑am minunat din nou de faptul că fusesem invitată
la un eveniment atât de impresionant, care includea
familii regale europene, milionari, diplomați și staruri
de cinema.
Am privit cum soseau tot mai mulți invitați, care
pășeau gătiți pe covorul roșu, dar atenția mea era con‑
centrată pe ziariști. Am scrutat fiecare chip din zona
de dincolo de cordon, am studiat fiecare bărbat cu apa‑
rat de fotografiat, dar nu l‑am zărit nicăieri pe James.
Cu siguranță, nici măcar el nu putea să întârzie azi.
Unde era? Cu inima în gât, m‑am îndemnat să fiu op‑
timistă. Va veni. Trebuia să vină. Exact cum un par‑
fum avea nevoie de timp să se așeze pe piele, știam că
trebuia să aștept răbdătoare să văd ce mai rămăsese
din relația noastră.
În ciuda emoțiilor și a agitației mele, mi‑am ținut
capul sus, în timp ce așteptam să fiu repartizată.
Când, în sfârșit, mi‑a venit rândul, am urmat escorta
în catedrală, pășind cu pantofii mei de satin pe covorul
roșu și moale. Mi‑am ocupat locul lângă o coloană din
marmură, aproape de zona din spate, mi‑am pus po‑
șeta în poală și mi‑am netezit mănușile. M‑am simțit
ușurată să constat că locul de lângă mine era gol. Nici
urmă de Lucien. M‑am foit și m‑am uitat spre invita‑
ții deja așezați: o diversitate uimitoare de staruri de
la Hollywood, șefi de state, monegasci celebri și mem‑
bri ai familiei Kelly. Cameramanii de la MGM erau
aliniați lângă ziduri, de fiecare parte a naosului, cu o

învălmășeală de cabluri la picioarele lor și cu camerele
de filmat fixate pe cele două tronuri aurite din altar.
Era o ironie a sorții că, pentru această femeie care de‑
venise celebră în fața camerelor, mariajul care o lua
din lumea filmelor constituia și ultima ei peliculă.
Clopotele catedralei au bătut ora. Timpul continua
să se scurgă.
În timp ce invitații din stânga mea erau scăldați în
soare, așteptându‑și prințesa, eu eram în umbră, aș‑
teptându‑mi viitorul.
42
JAMES
S
oarele strălucitor, o imensă mahmureală și o neînce‑
tată bătaie în ușa camerei de hotel m‑au trezit.
— Bine. Vin. Vin! am strigat cu vocea răgușită de
prea multe țigări și cu toate bunele mele intenții pră-
bușite sub influența cantității prea mari de whisky.
M‑am chinuit să cobor din pat, îmbrăcat cum mă
trântisem, și am strâns din ochi, din cauza luminii care
pătrundea prin draperiile trase.
— A murit cineva? am întrebat când am deschis
ușa. Arde?
Portarul a fost un pic surprins de aspectul meu.
— Bună dimineața, monsieur! A venit acest plic pen-
tru dumneavoastră, aseară târziu.
Parfumul a trădat imediat expeditorul.
— Tânăra doamnă care l‑a lăsat era foarte necăjită,
ca să nu mai spun că era leoarcă.
Am băgat plicul în buzunar și am râs.
— Bun. Merita.
Portarul încă stătea în ușă. Părul grizonant și ri‑
durile din jurul ochilor îi dădeau un aer de seriozitate.
— A insistat să vi‑l înmânez personal. Desigur, nu
este treaba mea dacă îl citiți sau nu, dar doamna părea
teribil de supărată.
M‑am simțit de parcă mă certa tata.
— Da. Mulțumesc! Am înțeles. Altceva?
— Nu, monsieur. Asta este tot.
S‑a întors să plece.
— Monsieur va participa la nunta de azi?
— Da, monsieur va participa la nuntă.
Mi‑am frecat fruntea și mi‑am dorit să nu se mai în‑
vârtă camera.
— Dacă monsieur își poate reveni din cea mai rea
mahmureală din viața lui.
— Este o zi foarte fericită în Monaco. O zi în care să
te îndrăgostești, non? Nu o zi în care să te prăbușești.
Am oftat.
— O să citesc scrisoarea.
— Bon. Să vă bucurați de sărbătoare, monsieur!
I‑am dat câțiva franci pentru deranj și pentru sfa‑
tul necerut și am închis ușa. Era șapte și jumătate.
Trebuia să ajung la catedrală până la nouă; invitaților
li se spusese să își ocupe locurile cel târziu la nouă și
jumătate.
Am scos plicul din buzunar și l‑am pus pe birou. Pe
de o parte, eram curios să văd ce avusese de spus Sophie,
dar, pe de altă parte, eram hotărât să mă încăpățânez să

o ignor, să las nunta să treacă și să plec acasă.
Evenimentele din noaptea trecută erau învăluite în
ceață, însă exista o scenă anume pe care nu puteam să
mi‑o scot din minte. Felul în care el o aplecase să o să‑
rute. Felul în care ea se uitase peste umăr, privirea ei
întâlnind‑o pe a mea, când se grăbiseră să intre în clă‑
direa Operei.
— Nu sunt chiar atât de norocos, la urma urmei,
nu, Walsh? am mormăit, în timp ce îmi dădeam cu apă
pe față și îmi priveam chipul în oglindă.
Arătam la fel de rău precum mă simțeam.
După o cafea tare, a început să mi se limpezească un
pic capul. M‑am așezat pe pat și am făcut ce știusem,
din clipa în care portarul îmi pusese plicul în mână,
că voi face. L‑am deschis. Trebuia să știu ce explicație
putea exista pentru cele întâmplate. Sunetele claxoa‑
nelor de pe stradă, care marcau sărbătoarea, și muzica
aceea care se auzea de pe străzi s‑au retras în fundal,
când am citit cuvintele lui Sophie.
Dragul meu James,

Îmi pare foarte rău! Nici măcar nu știu de
unde să încep, dar te rog să mă crezi când spun că
nu mă așteptam la cererea în căsătorie și că nici
nu mi‑am dorit‑o. Am fost furioasă pe Lucien și
i‑am înapoiat imediat inelul de logodnă. Poate să
îl arunce în mare, din partea mea. Nu valorează
nimic pentru mine, dar ar însemna totul pen‑

tru inima mea dacă tu ai găsi o cale să mă ierți.
Te‑am căutat peste tot. Unde ai plecat?
Relația mea cu Lucien este – a fost – compli‑
cată. Te rog să mă crezi când îți spun că se ter‑
minase cu mult înainte de seara aceea, cu mult
înainte de sosirea ta în Monaco, dar Lucien nu
este obișnuit să i se spună „nu” și avea nevoie
de cineva la brațul lui la nuntă, de dragul apa‑
rențelor. Am simțit că îi datorez măcar atât, îna‑
inte să ne despărțim. Sunt și alte motive pentru
care am rămas cu el. Lucien are interese de afa‑
ceri cu Duval, iar eu trebuie să îi înapoiez bani,
dacă vreau să fiu vreodată cu adevărat eliberată
față de el. M‑am lăsat să cred că am nevoie de
influența lui, dar acum îmi dau seama că nu am
nevoie de nimic de la el. Toți facem greșeli, iar
Lucien Marceau a fost greșeala mea. Îmi doresc
doar să îți fi explicat toate acestea cu mult îna‑
inte de seara asta. Meriți ceva mai bun, iar acum
doar eu sunt vinovată pentru că am stricat totul.
Sper să te văd la catedrală, dar, dacă nu ne
vedem, o să fiu la turnul cu ceas al Cazinoului, la
opt seara. Ne întâlnim acolo? Chiar dacă nu mă
poți ierta, te rog, lasă‑mă să‑ți spun personal ce
simt pentru tine.
Papa m‑a învățat că, pentru a fi parfumier,
trebuie să păstrezi amintiri. Și fiecare parfum
are puterea de a ne aminti de ceva sau de cineva.
Tu ești în toate amintirile mele din ultimul an.

Ești parte din povestea mea, James; notele care
durează cel mai mult. Nu te voi uita niciodată.
Sophie
Am lăsat scrisoarea jos și m‑am întins pe pat, ui‑

tându‑mă la tavan. M‑am gândit la jurnalul pe care îl
alesesem pentru Sophie și la apusul în nuanțe rozalii
din clipa în care i‑l dădusem. La hârtia parfumată cu
model de violete din care îl despacheta ea atunci. „Ziua
de azi va avea mereu parfum de violete”, zisese ea, du‑
când agenda la nas. Știusem că niciodată nu îl va în‑
locui pe cel pierdut, dar sperasem că o va încuraja să
meargă înainte, să se lupte cu marii comercianți care
amenințau să îi cumpere afacerea. „Ziua de azi va avea
mereu parfum de violete.”
Am luat hârtia pe care îmi scrisese și i‑am simțit
parfumul.
— Atunci, ziua de azi despre ce va fi, Sophie? Care
vor fi amintirile de care ne vom agăța?
Cu câteva zile în urmă, crezusem că ea va face parte
din viitorul meu. Dar totul se schimbase atât de re‑
pede. Acum, trebuia să decid dacă voi merge să mă în‑
tâlnesc cu ea la ceasul din turn și dacă mai voiam ca
viitorul meu să o includă sau nu.
Dar, mai întâi, o nuntă. Voi lua decizia mai târziu.
Aproape că terminasem de bărbierit, când o nouă
bătaie vijelioasă în ușă m‑a întrerupt.
— Măi să fie! am mormăit. Ce mai e acum? Nu pot

să am o clipă de liniște?
Am luat un prosop și m‑am șters deasupra buzei de
sus, în timp ce am deschis ușa. Administratorul hote‑
lului stătea palid pe hol. Imediat mi-am dat seama că
ceva nu era în regulă.
— Monsieur, îmi pare foarte rău!
A scuturat din cap și mi‑a întins o hârtie cu blazo‑
nul hotelului pe ea.
— Un mesaj urgent, de la un spital din Scoția. A
avut loc un accident.
Cu mintea galopând, am citit mesajul mâzgălit.
Spitalul St. Andrew. Inverness. Trei pasageri

au fost răniți într‑un accident de mașină. James
Henderson este cea mai apropiată rudă în viață.
Vă rugăm să‑l contactați de extremă urgență.
Prosopul mi‑a căzut din mână, iar numele ei mi s‑a

rostogolit de pe buze:
— Emily!
43
SOPHIE
C
ând liniștea s‑a așternut peste adunarea din cate‑
drală, am mai admirat o dată decorul. Nasul meu
de parfumier a fost atras de cascadele de flori albe
atârnate de candelabre și de coșurile de deasupra noas-
tră, un amestec decadent de crini, gura‑leului și liliac.
Parfumul lor se combina cu cel al numeroaselor lumâ-
nări de pe stâlpi, ale căror flăcări dansau în aștep-
tarea miresei. Mi‑am dus încheietura la nas și am
inspirat lung, savurând parfumul care mă condusese
aici, în această minunată catedrală, la acest eveniment
deosebit. „Ceva nou”, zisese ea. În orice clipă, Grace
Patricia Kelly va înainta pe culoar, sub ochii lumii, și
o va face purtând un parfum Duval. Parfumul meu.
Coeur de Princesse. Aș fi vrut doar ca papa să fie aici,
să împartă acest moment cu mine. Mi l‑am închipuit pe
locul de lângă mine și am zâmbit.
Muzica gravă de orgă a început, iar adunarea s‑a

ridicat în picioare. Fetele care aduceau florile și dom‑
nișoarele de onoare, în rochiile lor din satin și șifon
galben, deschideau alaiul, cu chipurile iluminate de
bucurie. Odată ce și‑au ocupat locurile la altar, muzica
s‑a schimbat și, în sfârșit, Grace și‑a făcut intrarea.
Toți ochii și toate camerele de filmat erau fixate pe
uimitoarea ei rochie, în timp ce tatăl ei o escorta spre
capătul culoarului: o fustă‑clopot din tafta, de culoarea
fildeșului, un brâu care îi accentua talia grațioasă, un
guler brodat și mâneci la fel. Perlele mici de pe corsaj
sclipeau la lumina lumânărilor, în timp ce vălul din
dantelă îi cădea într‑o cascadă elegantă, de pe o tocă
decorată cu mărgele. Era extraordinară. Întotdeauna
fusese, desigur, dar în ziua aceea avea un alt aer. Ceva
regal și rafinat. Era ziua în care lăsa în urmă viața de
vedetă de la Hollywood și făcea istorie, ca prima prin‑
țesă americană. Pentru o clipă, am uitat de problemele
mele și am zâmbit pentru noua mea prietenă. Cât de
splendidă era, cât de splendid era totul!
La altar, John Kelly și‑a sărutat fiica pe obraz și s‑a
așezat pe locul lui. Au răsunat trompetele, anunțând
sosirea prințului Rainier. Era remarcabil, într‑o haină
militară neagră, decorată cu medalii și cu eșarfa roșu
cu alb a Ordinului monegasc de Saint Charles. Când
a îngenuncheat în fața lui Dumnezeu, a țării, a pre‑
otului și a milioanelor de oameni care îl priveau din
lumea întreagă, Rainier s‑a uitat neliniștit spre mi‑
reasa lui. M‑am întrebat la ce se gândeau amândoi în
clipa aceea, apogeul unei neașteptate povești de dra‑

goste de doar un an și a unei frenetice sărbătoriri de o
săptămână, în Monaco.
M‑am întrebat dacă James se gândea și el la mine
în clipa aceea.
Ceremonia a fost cu desăvârșire elegantă, sobră și
regală. Când s‑a încheiat, Alteța Sa prințesa Grace
de Monaco a străbătut culoarul alături de prințul ei,
până afară, pe scările catedralei, iar apoi au urcat în‑
tr‑o mașină Rolls‑Royce crem cu negru. Am reușit să
zăresc partea din spate a mașinii, când a cotit și a por‑
nit într‑o procesiune pe străzile din Monaco. Fericitul
cuplu și‑a salutat poporul și s‑a întors în grădinile de
la palat, pentru prânz.
— Mult noroc, Grace, am șoptit, deși mă îndoiam că
avea nevoie.
Un viitor lung și fericit i se întindea în față, la fel ca
panorama vastei Mediterane, cu care se va trezi în fie‑
care zi. În timp ce participanții la nuntă se împrăștiau,
m‑am plimbat prin mulțime, căutând singurul chip pe
care tânjeam să îl văd. Cei mai mulți fotografi și repor‑
teri se îndreptaseră deja spre recepția de la palat. Încă
nici urmă de James. Cuprinsă de îndoială și de frică,
m‑am chinuit să rămân calmă. Cel puțin va fi la Cazi‑
nou mai târziu, nu? Trebuia să fie.
Mi‑am netezit fusta și am parcurs pe jos scurta dis‑
tanță până la palat. Abia așteptam să se facă ora opt.
44
JAMES
Din Monaco în Scot,ia
T
otul a devenit învăluit în ceață de când am sunat la
spitalul din Scoția și am aflat veștile devastatoare.
Marjorie și Humphrey muriseră pe loc în accident,
iar Emily era în stare foarte gravă. Detaliile au fost su‑
mare, dar asistenta m‑a informat că mașina lor ieșise
de pe drum pe un versant abrupt, într‑o zonă izolată
din regiunea Highland. Deși a vorbit calm, m‑a îndem‑
nat să mă grăbesc.
Era insuportabil să fiu atât de departe. Cumva, am
împachetat și am făcut aranjamentele pentru călăto‑
rie. Cumva, i‑am lăsat un bilet lui Sophie, la portar.
Orice plănuise să îmi spună la ceasul din turn, orice vi‑
itor ne‑ar fi așteptat, toate erau șterse cu fiecare rând
panicat pe care îl mâzgăleam pe hârtie.
Am părăsit Monaco în mai puțin de o oră, steagurile
aniversare și panașurile regale care decorau străzile
fluturând în semn de rămas‑bun. De data aceea, nu
era doar un au revoir. De data aceea, spuneam adio.

Următorul zbor disponibil din Nisa era abia a doua
zi, așa că am luat trenul spre nord, la Paris, de unde
aveam să zbor spre Edinburgh.
În timp ce priveam peisajul francez derulându‑se
prea încet, mi‑am amintit de ultima dată când călători‑
sem din Franța spre Anglia, lăsând totul baltă, ca să fiu
alături de Eddy. Simțeam din nou neputința și dispera‑
rea de atunci, însă înzecit. Mi‑am lipit obrazul de geam,
am închis ochii și m‑am rugat. Am promis să nu o mai
părăsesc niciodată pe Emily, doar să o ajute Dumnezeu
să treacă de asta. De ce nu putea să meargă mai repede
afurisitul de tren?
Am dormit în reprize, bântuit fiind de imagini de
coșmar ale unui corp rănit, azvârlit peste un versant
presărat cu buruieni. Fetița mea. Tot ce aveam pe
lume. Iar acum, că mama ei era moartă, eu eram tot ce
avea Emily pe lume.
TREI NUNȚI, O SINGURĂ PRINȚESĂ
Monaco o salută pe Alteța Sa prințesa Grace

Astăzi, la ora zece dimineața, Grace Kelly, o fată

din Philadelphia, s‑a măritat cu bărbatul visu-
rilor ei, Rainier Louis Henri Maxence Bertrand
Grimaldi de Monaco. Al treilea într‑o serie de
ceremonii, evenimentul de azi a avut loc la
Catedrala Saint Nicholas, din Monaco, biserica
de un alb-prăfuit din vârful Le Rocher, Stânca,
așa cum îi spun localnicii cu afecțiune, unde au
fost construite cu secole în urmă și palatul,
și locașul lui de închinăciune. Ceremonia a fost
una foarte formală, cu mare pompă, așa cum se cu-
vine unei familii regale.
În timp ce primele două ceremonii (una civilă,
care s‑a ținut de două ori) au fost menite să în‑
deplinească obligațiile contractuale din Monaco
și contractul lui Kelly cu Studiourile Metro‑
Goldwyn‑Mayer, ceremonia de azi din biserica
romano‑catolică a fost marea ocazie pe care am aș‑
teptat‑o cu toții. A fost urmărită de aproximativ
treizeci de milioane de telespectatori din în‑
treaga lume. Drepturi exclusive de a filma nunta
le‑au fost conferite Studiourilor ca parte a
deciziei lui miss Kelly de a pune capăt contrac‑
tului său de șapte ani cu Metro‑Goldwyn‑Mayer.
Alteța Sa a trecut peste toate cele trei eve‑
nimente cu calm și voioșie, dar nu este deloc
surprinzător faptul că, în final, emoțiile au
copleșit‑o. Faimoasa „prințesă de gheață” a
scăpat câteva lacrimi vizibile în timpul cere‑

moniei de șaptezeci de minute, care s‑a ținut
în limbile latină și franceză.
Prințesa Grace i‑a surprins pe admiratori într‑o
capodoperă din peau de soie* și dantelă, creată
de Helen Rose, de la MGM, la care au lucrat trei
duzini de croitorese, timp de șase săptămâni.
Prințul Rainier avea o alură cu adevărat regală,
în uniformă militară monegască. La ceremonie au
participat șase sute de invitați, inclusiv sta-
ruri de cinema, precum Ava Gardner și Cary Grant,
și magnatul Aristotel Onassis.
După ceremonie, cuplul s‑a plimbat prin Monaco
într‑o mașină Rolls‑Royce, pentru a‑și saluta pu-
blicul. Cei mai mulți oameni se strânseseră însă
la oficiul poștal, unde se vindea un timbru spe‑
cial, având cuplul regal drept emblemă.
Prințul și prințesa s‑au întors la palat, unde
prietenii și familia au luat un prânz ușor și au
băut șampanie, până după‑amiază târziu. Când a
venit momentul să taie tortul, prințul Rainier
și‑a scos sabia, mai mult pentru deliciul oaspe-
ților. Tortul cu șase etaje reprezenta o replică
a palatului, făcută din vată de zahăr, și ilus‑
tra scene din istoria monegască. Pot să vă spun
cu bucurie că a fost la fel de gustos pe cât de
arătos.
După recepția de la palat, proaspăt căsători‑
ții se vor îmbarca pe iahtul regal Deo Juvante II,
pentru o lună de miere mediteraneeană. Se spune
că vor fi însoțiți de Oliver, iubitul pudel al
prințesei Grace.
Noi, cei de la Herald, îi transmitem sincere fe‑
licitări adoratului cuplu. Le dorim o îndelungată
și fericită viață împreună!
* Literal, „piele de mătase”, un material din mătase de

lux, moale și cu aspect satinat (n. red.).
45
SOPHIE
D
eși m‑am simțit ciudat să fiu singură la un astfel
de eveniment, fără Lucien lângă mine, care să mă
împingă încoace și încolo, a fost bine. Nu aveam
nevoie de nimeni să vorbească în numele meu. Aveam
propria voce și, în scurt timp, am început să mă plimb
prin curtea interioară a palatului, vorbind cu ceilalți
invitați.
După formalitățile rigide ale ceremoniei din cate‑
drală, atmosfera părea acum veselă și relaxată. Me‑
sele erau acoperite cu fețe de in, iar pe ele fuseseră
așezate flori, veselă și tacâmuri. Ospătarii ne serveau
și ne umpleau încontinuu paharele cu șampanie. Când
au sosit Grace și Rainier, toată lumea a aplaudat și
a ovaționat, iar orchestra a început să cânte. Cuplul
regal și‑a salutat invitații cu zâmbete radiante. Săp‑
tămâna agitată, plină de evenimente, se apropia de
final, iar ei erau îndrăgostiți nebunește și aveau în
față restul vieții să se descopere unul pe celălalt. Nu

puteam decât să fiu fericită pentru ei.
Când s‑a deschis marele bufet, mi‑am umplut farfu‑
ria cu somon afumat, homar rece și caviar, dar m‑am
uitat la ele absentă, apetitul meu fiind inhibat de în‑
grijorare. În câteva ore, trecusem de la o ușoară stare
de neliniște la anxietate, și de la speranță la disperare.
Poate că James simțea că lucrurile dintre noi nu pu‑
teau fi reparate, în ciuda a ce îi scrisesem. Absența lui
de la nuntă spunea multe.
Am pus jos farfuria, cu intenția de a pleca și de a mă
îndrepta spre hotelul lui James, să mai încerc o dată
să dau de el, dar o femeie îmbrăcată într‑o rochie din
satin albastru‑cicoare m‑a bătut pe umăr.
— Scuzați‑mă, dar sunteți Sophie Duval?
— Da.
Am zâmbit și i‑am luat mâna, în timp ce s‑a prezentat.
— Eu sunt Janice Carmichael, de la magazinul Car‑
michael, din New York, a spus și mi‑a întins o carte de
vizită. O reporteră, Angeline West, mi‑a atras aten‑
ția că sunteți aici. Parfumurile dumneavoastră sunt
încântătoare, domnișoară Duval. Grace miroase divin,
exact ca prințesa menită să devină. Mă întreb dacă ac‑
ceptați comenzi? Aș vrea să încerc unele dintre mos‑
trele dumneavoastră, poate chiar să creăm o colecție
de parfumuri unice pentru magazinul nostru.
Auzind aprecierile, mi‑am mai revenit.
— Vă mulțumesc, sunteți foarte drăguță! A fost o
onoare să creez parfumul pentru Grace. Întâmplător,
lucrez la o nouă colecție de parfumuri, inclusiv o versi‑

une a Coeur de Princesse. Aș fi încântată să vă trimit
mostre.
Janice a aprobat.
— Minunat. Recent, am preluat conducerea depar‑
tamentului de cosmetice din magazinul nostru. Vom
face unele modificări. Ne îndreptăm mai mult înspre
haute couture, ca să spunem așa. Ador ideea de a găz‑
dui în magazin creațiile unui parfumier francez!
Am planificat să ne întâlnim la Cannes, peste câ‑
teva zile, înainte ca domnișoara Carmichael să plece
spre New York. Mi‑a crescut inima de mândrie. Mun‑
cisem atât de mult și din greu ca Duval să fie un nume
recunoscut, iar acum, în sfârșit, se întâmpla. Un alt
lucru în privința căruia Lucien și maman se înșela‑
seră. Păruse că succesul îmi era inaccesibil, dar, prin
prietenia mea cu Grace, mi se oferise încă o șansă și
un pic de magie.
Am decis să rămân pe toată durata recepției.
Când petrecerea s‑a apropiat de final, Grace s‑a
strecurat să se schimbe într‑un costum gri, de zi, și
o pălărie albă, iar cuplul a salutat de la balcon, pre‑
gătindu‑se să plece în luna de miere, la bordul iahtu‑
lui regal. M‑am pomenit în rândul din față al mulțimii
care trecea pe sub un val de confetti. Grace n‑a avut
timp să se oprească, dar, când s‑a uitat la mine cu ochii
aceia albaștri, și‑a dus mâna la inimă și a murmurat:
„Mulțumesc. Să fii fericită!”
Era un rămas‑bun perfect.
Sub soarele care apunea, m‑am îndreptat spre cea‑

sul din turn, sperând să îl găsesc pe James acolo. Nici
nu îmi puteam închipui cum ar fi fost să nu vină.
După ce am așteptat o oră, am acceptat însă faptul
că nu va veni. Am decis totuși să încerc la hotel, pen‑
tru ultima dată.
Din fericire, portarul care mă ajutase cu o seară în
urmă era la recepție.
— Excusez‑moi, monsieur! Caut pe cineva care stă
la acest hotel. James Henderson. Am fost aici aseară.
Îngrijorarea i‑a umplut ochii, a ieșit de după tej‑
ghea și m‑a dus într‑o parte.
— Îmi amintesc de dumneavoastră, madame, a spus,
dregându‑și vocea. Mă tem că monsieur Henderson a
plecat, în grabă, azi‑dimineață devreme. Cred că se în‑
drepta spre aeroport.
Mi‑am simțit inima grea.
— Spre aeroport?
M‑am străduit să îmi rețin disperarea și am pornit
spre ușă.
— Așteptați! Sunteți Sophie Duval? m-a întrebat el,
venind după mine.
Am aprobat, amorțită, iar el s‑a dus înapoi la recep‑
ție și s‑a întors cu un plic.
— A lăsat asta pentru dumneavoastră.
Inima îmi bătea nebunește când am luat plicul și
m‑am împleticit spre ușa hotelului. Cu mâinile tremu‑
rând, l‑am desfăcut și am citit mesajul.
Sophie,
A avut loc un accident de mașină, în Scoția.
Emily este rănită grav. Mama ei e moartă. Îmi
pare rău, dar trebuie să plec.
James
Nu reușeam să înțeleg, nu‑mi venea să cred ce ci‑

team. Mintea îmi galopa, trecând de la suferința pen‑
tru James la o stranie ușurare, când mi‑am dat seama
că nu plecase din cauza mea. Dar, indiferent de ce îmi
trecea mie prin minte, unul dintre marile adevăruri
ale vieții era acolo, negru pe alb: cele mai fericite zile
ale unora înseamnă cele mai mari tristeți ale altora.
Am spus în gând o rugăciune pentru fetița lui James
și pentru el, imaginându‑mi‑l gonind cu inima frântă
de îngrijorare.
M‑am întors la Cap‑d’Ail, în timp ce noaptea se lăsa
blând peste dealurile din Monaco, încheind o zi de bu‑
curie și dragoste. Chiar și după toate cele întâmplate,
am simțit cum un alt adevăr mă umplea de încredere
și de un fel de liniște. Și anume că, orice se va întâm‑
pla, orice rezerva viitorul pentru mine și pentru Duval,
voi face totul singură.
Poate că James fusese sortit să facă parte din viața
mea doar pentru scurt timp, fiind doar un imbold care
să mă scoată din relația cu Lucien. Mereu îi voi fi recu‑
noscătoare pentru asta și voi privi timpul petrecut cu
el ca pe un dar.
„Să fii parfumier înseamnă să păstrezi amintiri,

Sophie. Fiecare parfum îți va aminti de ceva sau de
cineva.”
Poate că deja adunasem toate amintirile pe care îmi
era dat să le am cu James, iar, dacă era așa, trebuia să
le prețuiesc: zâmbetul lui, râsul lui, încrederea lui în
mine. Chiar dacă el nu era menit să facă parte din vii‑
torul meu, îmi arătase drumul spre el, iar pentru asta
nu îl voi uita niciodată.
*
Odată ce nunta se încheiase și James se întorsese în
Anglia, în acele împrejurări teribile, mi‑am găsit con‑
solare în locul unde mereu fusesem cel mai fericită.
M‑am întors la atelierul din Grasse. Peisajul familiar
al îndrăgitelor clădiri vechi, al dealurilor înverzite și al
cerului senin de primăvară m‑a ajutat să îmi potolesc
suferința. Am căutat să‑mi distrag atenția pe câm‑
purile cu flori și am lucrat multe ore în șir, ca să‑mi
umplu zilele, adeseori, adormind la birou.
Apoi, a sosit ziua în care am știut că totul va fi bine.
M‑am trezit devreme. În timp ce îmi beam cafeaua,
mi‑am trecut mâna peste coperta din piele moale a nou‑
lui jurnal, l‑am deschis la prima pagină albă și am scris
sus data. Muncisem din greu să mă ridic la așteptările
lui papa, să fiu tot ce își dorise el să fiu. Acum, era tim‑
pul să cred în talentul meu și să fac primul pas spre re‑
inventare. Grace îmi oferise atât de mult, iar, mai nou,
odată cu interesul manifestat de Janice Carmichael,
din America, se întrezărea speranță la orizont.
Când mâna mi s‑a oprit peste pagină, un val de

amintiri mi‑a umplut mintea: mâinile lui James pe
fața mea, un cer de dimineață somnoros, care exploda
în culori, în timp ce noi îl priveam de pe dealurile în‑
verzite, mirosul de rouă și izul de minerale de pe stân‑
cile din jurul nostru, dulceață de piersici pe pâine, în
pat, în una dintre dimineți.
Am notat frenetic primele indicii ale notelor de
bază, de mijloc și de vârf.
Lever du Soleil. „Răsărit”.
Un nou început.
PARTEA A TREIA
Note de bază
Note care se impun când celelalte s‑au
evaporat; miresme care se difuzează
lent, în timp. Notele care durează
cel mai mult.
Evit să privesc în urmă. Prefer să am
amintiri frumoase, decât regrete.
Grace Kelly
46
SOPHIE
Grasse
septembrie 1982
A
desea, papa îmi spunea că veștile triste invocă amin‑
tiri fericite. Ziua de azi mi‑a adus cea mai tristă
veste. Stau pe terasa casei vechi și, în timp ce privesc
cum soarele se retrage, mă gândesc la mare parte din
viața mea. Cel mai mult îmi revin în minte oamenii pe
care i‑am cunoscut și momentele fericite pe care le‑am
împărțit. Amintiri.
Lângă mine, peretele de care îmi sprijineam bicicle-
ta. Încă pot să simt vibrațiile prin brațe, ca atunci când
mergeam cu bicicleta pe piatra cubică și pe hârtoapele
de pe străduțe, pot să îmi aud soneria, în timp ce salu‑
tam pe unul sau pe altul, fluturând din mână, sau alun‑
gam vreo pisică leneșă care îmi stătea în cale.
Acum, înțeleg lucrurile din trecut, văd totul mai
clar. Fără cine știe ce familie proprie, mi‑am creat una
alături de madame Clouet, Jacques, monsieur Renault,
scumpa Natalie și toți cei care au lucrat neobosiți aici,
cu mine. Mulți dintre ei nu mai sunt în viață, desigur.

În locul patiseriei, se află acum un magazin de pantofi.
Vechiul cinematograf, unde mă uitam uimită la frumoa‑
sele staruri de pe ecran, a devenit restaurant. Singurele
stele la care mă uit acum sunt cele de pe cer. Ele apar ca
prin magie, una câte una, până când sunt cu milioanele.
Aerul are o aromă de iasomie și de piatră rece, iar
eu inspir adânc, savurând parfumurile nopții, mirosu‑
rile naturale ale iubitei mele Provence. Acestea sunt
momentele în care tânjesc să am pe cineva lângă mine,
cineva cu care să împărtășesc astfel de plăceri liniștite,
clipele când mă întreb ce fel de mamă și soție aș fi fost,
dacă viața ar fi luat o altă turnură. Mă mai întreb dacă
am fost o fiică bună. Cu siguranță, am încercat. Am
făcut tot ce am putut, am avut grijă de o mamă care a
fost autodistructivă și care aproape că m‑a distrus și pe
mine și tot ce am iubit. Dacă ea ar fi fost altfel… Dacă
aș fi avut o fiică, i‑aș fi înțeles mai bine străduința?
Atâtea întrebări. Amintiri și regrete. Toate sunt pur‑
tate de stele.
Iau journal de fleurs de lângă mine și inspir miro‑
sul de hârtie veche. Dragul papa, cuprins în fiecare
pagină! Răsfoiesc spre sfârșitul jurnalului și zâmbesc
citind primele mele idei pentru Coeur de Princesse. În
cele din urmă, găsisem jurnalul, la scurt timp după
nuntă. Era ascuns în spatele unei perne, în casa din
Grasse, sau mai degrabă lăsat acolo din greșeală, de
maman. După cum îmi era obiceiul, am păstrat biletul
pe care îl găsisem în el.
Madame Duval,
Iată‑l! Într‑un final, a fost destul de ușor să
fac rost de el (un martini tare a fost de folos), dar
Sophie îl va căuta, în clipa în care va observa că
lipsește. Va fi greu pentru ea, însă amândoi știm
că trebuie să se desprindă de trecut. Apoi, putem
să ne concentrăm pe construirea unui nou viitor
pentru Duval.
Aștept cu nerăbdare să ne revedem!
Lucien
În liniștea serii, pare aproape imposibil că o ast‑

fel de furie și resentimente au putut tulbura vreodată
această bătrână și tăcută casă. Vorbe crude și acuzații
aruncate în jur ca niște pietricele azvârlite de valuri.
Iubitul meu și mama mea au crezut că mă pot împie‑
dica să creez noi parfumuri și că, în disperarea mea și
fără sprijinul însemnărilor lui papa, voi renunța, voi
ceda, astfel încât să poată profita ei doi.
M‑au subestimat.
Zâmbesc, deși cândva fusesem foarte înverșunată
de toate acestea. Aromele trecutului sunt capturate
în timp, ca într‑o sticluță cu parfum, iar eu nu‑mi pot
aminti lucrurile la fel de clar ca altădată. Așa cum se
întâmplă în cazul rănilor vechi, durerea trădării s‑a
estompat. În ciuda a tot ce a fost, mi‑e dor de maman,
într‑un fel. Aș vrea ca ea să fi văzut succesul meu.
Apoi, gândurile mi se îndreaptă spre James. Nicio‑
dată nu am încetat să mă gândesc la el. Numele lui îmi
aduce un alt zâmbet pe buze. Au rămas atâtea lucruri

nespuse. Atât de multe întrebări care încă mai plutesc
în aer. Ce s‑ar fi întâmplat, dacă ar fi venit la ceasul
din turn? A primit vreodată scrisoarea pe care i‑am tri‑
mis‑o la scurt timp după accidentul fiicei lui? Oare ea
și‑a revenit? Era fericit? Se gândea vreodată la mine și
își punea aceleași întrebări? Dar nu este momentul să
caut răspunsuri. Este doar timpul pentru amintiri.
Iau o înghițitură de vin și savurez aromele plăcute.
Sunt recunoscătoare că gustul și faimosul meu nas sunt
la fel de ascuțite ca întotdeauna, că încă mă mai pot
bucura de plăceri și de succesul pe care ele mi‑l aduc.
Duval prosperă, la fel și eu. Singura mea îngrijorare
este că nu știu cine va îndrăgi Duval când eu nu voi
mai fi. O întrebare potrivită pentru o zi care m‑a întris‑
tat atât de tare, și nu doar pe mine, ci întregul Monaco.
Lacrimile îmi înțeapă ochii, în timp ce aranjez le‑
gătura de scrisori din poală, un mic muzeu al cores‑
pondenței purtate de‑a lungul anilor și, totodată, o
amintire intimă a unei prințese pe care doar câțiva
privilegiați au cunoscut‑o ca prietenă. Cuvintele ei
sunt parcă și mai emoționante acum.
„Draga mea Sophie…”
Astfel își începea fiecare scrisoare. Chiar de la în‑
ceput m‑a tratat ca pe un egal, ca pe una dintre cele
mai bune prietene. Așa trata pe toată lumea. Coroana
și brâul au făcut‑o prințesă, dar în sufletul ei a rămas
mereu Grace Kelly, o fată irlandezo‑americană cre‑
dincioasă din Philadelphia, care și‑a iubit familia și
care a știut ce înseamnă să ai prieteni la care să poți

apela. Sper că a știut și ce era ea pentru mine, cât de
mult conta. I‑am spus‑o destul de des în răspunsurile
mele și cu numeroasele ocazii în care ne‑am întâlnit și
ne‑am împărtășit speranțele și grijile ori părerile des‑
pre vreo vestimentație sau vreun parfum.
Răsfoiesc unele tăieturi vechi din ziare și rătăcesc
printre amintirile unor momente fericite. Apoi, iau zia‑
rul de dimineață și citesc din nou știrea. Tot nu înțeleg
titlul. Pur și simplu, nu pot să cred că draga noastră
prințesă Grace nu mai este.
PRINȚESA GRACE A MURIT
Prințul și întregul Monaco, în doliu

Angeline West, corespondență specială
pentru Le Figaro
15 septembrie 1982
Alteța Sa prințesa Grace de Monaco a murit în spi‑

tal noaptea trecută, după ce a fost grav rănită
într‑un oribil accident de mașină, pe dealurile
din apropierea casei sale. Fiica sa, prințesa
Stephanie, în vârstă de șaptesprezece ani, care
se afla în mașină în timpul accidentului, a fost
externată din spital azi. În accident, prințesa,
în vârstă de cincizeci și doi de ani, și‑a frac‑
turat un femur, clavicula și trei coaste, când
frânele Roverului ei, se pare, ar fi cedat, iar
mașina a plonjat în gol. Un purtător de cuvânt
de la palatul din Monte Carlo a anunțat că fru‑
moasa fostă vedetă de film a murit din cauza
unei hemoragii cerebrale. „Din păcate, este ade-
vărat”, a zis el. „Prințesa este moartă.”
Condoleanțele au venit din întreaga lume. De
la Londra, un purtător de cuvânt al Palatului
Buckingham a spus: „Sunt sigur că regina și alți
membri ai familiei regale vor fi șocați și întris-
tați de veste.” Iar de la Washington, președintele
Ronald Reagan și soția lui, Nancy, și-au transmis
condoleanțele. „Ca americancă, prințesa Grace
a conferit calitate și eleganță artei cinemato-

grafice și întotdeauna a adus importante contri-
buții breslei.” Numeroși foști colegi de platou
ai prințesei au fost devastați de vestea morții
ei. La New York, un purtător de cuvânt al lui Frank
Sinatra, care a jucat cu ea în Înalta societate,
a zis: „Împreună cu restul lumii, suntem uimiți,
șocați și complet copleșiți de durere, la aflarea
veștii. Grace a fost o femeie blândă, minunată,
o adevărată prințesă, încă din clipa în care s‑a
născut. Încă nu ne vine să credem. Avem inima ală-
turi de soțul ei, de copiii ei și de familia ei de
aici, din Statele Unite.”
Sentimentul este împărtășit de noi toți.
Corpul prințesei va fi depus la Capela Ardent,
de la palatul Grimaldi, iar înmormântarea va avea
loc în 18 septembrie, la Catedrala Saint Nicholas,
din Monaco, unde s‑a căsătorit cu prințul ei,
într‑un moment foarte fericit, în aprilie 1956.
O placă funerară din marmură, cu flori proas‑
pete, va marca odihna ei veșnică în catedrală.
Rita Gam, una dintre domnișoarele de onoare și
cea mai bună prietenă a lui Grace, a spus următoa‑
rele despre tranziția remarcabilei ei prietene
de la statutul de star de cinema la îndrăgita
prințesă de Monaco: „Ultima dată când am văzut‑o
pe Grace a fost în imaginația mea, când se afla pe
iaht, navigând pe Mediterana, după nuntă. Atunci
mi‑am dat seama că Grace Kelly nu mai exista.
Grace Kelly era o amintire. Exista doar prin‑
țesa Grace de Monaco.”
Prințesa Grace însăși a zis odată: „Aș vrea
să fiu ținută minte ca o persoană care a făcut
lucruri folositoare și care a fost bună și afec‑
tuoasă. Aș vrea să rămân în amintirea oamenilor
drept o persoană corectă și care a făcut tot ce

a putut pentru a‑i ajuta pe alții.”
Cu siguranță, asta a făcut.
Ca un ultim gest pentru femeia pe care a iu‑
bit‑o din tot sufletul, prințul Rainier a cerut
să fie înmormântat alături de prințesă, atunci
când va veni momentul. Se spune că suferința lui
este de neconsolat.
47
JAMES
Monaco
septembrie 1982
Î
mbarcat în trenul TGV din Paris, îmi sprijin capul
de geam și mă uit la poza din mâna mea. Privirea mi
se oprește pe cadrul atât de cunoscut: Grace Kelly la
palatul regal, cu viitorul ei ca prințesă așteptând‑o între
zidurile istorice, cu viața ei de star de la Hollywood înde‑
părtându‑se deja spre dealurile din zare. Întorc poza. Pe
spate, câteva cuvinte. „Grace și Rainier. Prima întâlnire.
Mai, 1955. Monte Carlo. JH.” Zâmbesc pentru o clipă,
amintindu‑mi fața lui Sanders în ziua în care a văzut
pozele acelea, apoi îmi revine în minte motivul pentru
care sunt în Franța, iar zâmbetul mi se estompează.
Privirea mea rătăcește dincolo de fereastră. Mă uit
la peisajul care se schimbă, de la văile verzi și podgo‑
riile din Loara, la dealurile din Auvergne. Când apar
hectarele de livezi cu măslini și pământul stâncos, știu
că am ajuns aproape de Provence, iar inima mea tre‑
sare, în semn de răspuns. Întotdeauna mi‑am dorit să
vizitez Provence în perioada asta a anului, când căl‑

dura intensă a verii a plecat odată cu turiștii, iar satele
și orașele revin la rutina lor liniștită, în vreme ce gol‑
fulețele sclipesc în tonuri de turcoaz și cobalt. Atracția
pe care am simțit‑o cândva pentru Coasta de Azur mă
îmboldește din nou. Îmi doresc doar să o fi vizitat în
împrejurări mai bune.
În timp ce trenul huruie, închid ochii și mă gân‑
desc la tot ce am renunțat pentru a rămâne la Londra.
M‑am descurcat cumva, străduindu‑mă să umplu golul,
să fiu pentru Emily și mamă, și tată. I-am făcut un
tort aniversar în fiecare an, i-am oblojit genunchii ju‑
liți și i-am șters fruntea transpirată de febră. Nu a fost
mereu ușor, dar niciodată nu m‑am plâns. Am făcut o
învoială: dacă Emily supraviețuia, nu o voi mai părăsi
niciodată. Și nu am părăsit‑o până când nu a crescut
și nu a avut propria viață și propria familie. Chiar și
acum, îmi pare greu să fiu departe de ea.
Emily insistase să vin. „Du‑te, tată. Prințesa Grace
a fost specială pentru tine. Îmi povesteai mereu des‑
pre ea, îți amintești?” Prințesa Grace fusese în centrul
poveștilor mele de‑a lungul anilor, dar o altă femeie se
ascunsese în inima mea în tot acest timp.
Mă uit din nou la fotografie și îmi amintesc ce săp‑
tămână nebună petrecuserăm în Monaco și cât de fer‑
mecător fusese totul, cât de fermecătoare era ea.
Sophie Duval.
Crezuserăm că avem tot timpul din lume.
Ce naivi fuseserăm.
*
Monaco s‑a schimbat mult în anii de când n‑am mai
fost aici, dar transformarea se vede cel mai bine în at‑
mosferă. Mulțimile vesele, steagurile roșu cu alb, sal‑
vele festive ale tunului – toate lucrurile pe care mi le
amintesc din săptămâna aceea a nunții –, totul e redus
la tăcere acum. Toți sunt în doliu, vorbesc în șoapte
pline de respect, înțelegându‑și unii altora suferința.
Dar lacrimile mele nu sunt doar pentru o prințesă.
Sunt pentru ce și pentru cine am lăsat în urmă.
Mă plimb pe străzile înguste, cu case ale căror
obloane sunt trase, apoi trec printr‑o piață din Font‑
vieille, unde mirosul trandafirilor, al florilor de porto‑
cali și al mimozelor umple aerul. Mă gândesc la felul în
care Sophie ar scoate parfumul din petalele lor. „Sun‑
tem alchimiști, domnișoară Duval. Magicieni!” Îmi
amintesc de scrisorile pe care i le‑am scris în lunile din
timpul recuperării lui Emily. Faptul că am scris, așter‑
nând totul pe hârtie, m‑a ajutat. Nu le‑am trimis nici‑
odată, desigur. Ce rost avea? Sophie era în Franța. Eu
eram în Anglia. Împrejurările ne aduseseră împreună
sub briza răcoroasă a falezei din Cannes și ne despăr‑
țiseră brutal, ca o furtună de iarnă. Viața mersese îna‑
inte, la fel trebuia să facem și noi.
Înghit greu, când mă apropii de porțile palatului,
un palpabil sentiment al pierderii plutind cu briza
caldă de septembrie. Mă alătur unui lung șir de oa‑
meni îndoliați, salutându‑i din cap pe cei din jurul
meu, în timp ce așteptăm cu toții să ne luăm ră‑

mas‑bun de la prințesă.
Clopotele catedralei bat întristate.
O reamintire a faptului că viața ne poate fi smulsă
foarte ușor.
O reamintire a faptului că trebuie să o trăim atâta
vreme cât putem.
48
SOPHIE
Monaco
C
oborând din mașină, simt aerul proaspăt. Briza
care freamătă printre frunzele palmierilor și care
îmi flutură poalele fustei este plină cu amintiri: apă
sărată și salve de tun, șampanie și căpșuni, Coeur de
Princesse. Totul e încă aici, de parcă și zidurile acestui
vestit palat roz își amintesc de vremuri mai bune, mai
fericite. Îmi întind mănușile, îmi aranjez pălăria și mă
aplec să mă văd în oglinda mașinii. Adaug un pic de
ruj. Vreau să arăt foarte bine, pentru ea.
Îmi pun sacoul în jurul umerilor și mă înscriu în
șirul care se întinde până dincolo de porțile palatului.
Nimeni nu vorbește. Așteptăm într‑o tăcere respectu‑
oasă, fiecare cu suferința și cu gândurile lui.
În aceste clipe în care toți suntem cuprinși de amin‑
tiri, revăd în minte o altă zi, când am stat aici aștep-
tând răbdătoare, întrebându‑mă dacă James va veni.
Clopotele catedralei sunaseră atât de vesel și de încre-
zător atunci, pentru a sărbători o prințesă. Un zâmbet
mă încearcă, retrăind acele zile preafericite, într‑un

oraș plin de dragoste. Las să îmi scape un oftat pre‑
lung, eliberând o parte din tensiunea umerilor. E difi‑
cil să fiu aici. Să îmi amintesc.
Trece o oră, în care înaintăm doar un pic.
Îmi ridic mâna la reverul hainei, răsucind broșa, să
o aranjez. O floare de nu‑mă‑uita, frumos lucrată în
ceramică smălțuită. „O amintire”, scrisese ea. „O amin‑
tire a felului în care ne‑am cunoscut.” Toate cuvintele
ei aveau o încărcătură specială acum. Toate replicile
ei din filme. Toată înțelepciunea pe care a oferit‑o în
nenumăratele interviuri pe care le‑a dat de‑a lungul
anilor. Dar cuvintele pe care mi le amintesc mai bine
decât pe oricare altele sunt cele pe care mi le‑a șoptit
în ziua de dinaintea nunții ei. „Cred că femeile pot face
orice își pun în minte.”
Am purtat cu mine aceste cuvinte, în ultimii ani,
mi‑am ales propriul drum, am luat propriile decizii.
Nu a fost mereu ușor, iar de multe ori m‑am simțit sin‑
gură, dar mereu am privit înainte, niciodată înapoi.
Clopotele catedralei mai sună o dată.
Șirul înaintează.
Pășesc înăuntru.
*
Mă apropii de sicriu, cu pași ezitanți. Vreau să o văd și
nu vreau. Nu așa.
Parcă doarme. Nicio urmă pe fața ei, niciun semn vi‑
zibil al accidentului violent care i‑a luat viața. Prințesa
de Monaco. Îndrăgita Hollywoodului. Soție. Mamă. O

femeie din al cărei cerc de prieteni de încredere și sfă‑
tuitori am făcut parte.
Oricât de mult mă uit la sicriul din abanos, descope‑
rit până la mijloc, pentru a le permite supușilor ei să‑i
ofere un ultim omagiu, nu îmi vine să cred. Nimănui
nu‑i vine să creadă. Nu e logic. Îmi las capul în jos și
spun o rugăciune, în timp ce trec încet, incapabilă să
asociez încremenirea tulburătoare de acum cu femeia
plină de viață pe care o știam. Și totuși, e la fel cum era
în viață: frumoasă, elegantă, senină.
Orhideele care îi mărginesc sicriul umplu aerul cu
parfumul lor delicat, un miros floral clasic, cu o urmă
de vanilie și lămâie. Închid ochii și inspir, vizualizând
pagina din jurnalul meu: „Orhidee, pentru dragoste,
frumusețe și putere. Imposibil de distilat, pentru a‑i
capta mireasma.” Dragoste. Frumusețe. Putere. Tot ce
întruchipase prințesa Grace.
Îmi înăbuș un suspin, privind pentru ultima dată.
Rochia ei albă, cu guler înalt din dantelă, îmi amin‑
tește de cea pe care a purtat‑o în ziua nunții. Nu a
existat vreodată o mireasă mai frumoasă, iar eu am
fost acolo și am văzut‑o. Un zâmbet îmi apare pe buze,
la acea amintire, în ciuda lacrimilor care îmi șiroiesc
pe obraji. Ce dar îmi oferise viața în clipa în care miss
Kelly intrase în buticul meu din Cannes! Cum ar fi
putut vreuna dintre noi să știe ce însemnătate va avea
în viitorul nostru acea săptămână amețitoare? Ea, o
viitoare prințesă. Eu, o tânără neliniștită, în pragul a
ceva remarcabil. Proveneam din lumi atât de deosebite

și totuși, dând la o parte aceste lucruri, s‑a dovedit că
noi nu eram deloc diferite.
Îmi fac cruce, spun o rugăciune în gând și înaintez.
Foșnetul pașilor celor veniți să o jelească răsună
în spațiile impunătoare din măreața catedrală, iar li‑
niștea se întrepătrunde cu suspinele, cu durerea su‑
ferinței noastre colective și cu sunetul tulburător al
clopotelor din turnul palatului din secolul al XIII‑lea,
care bat pentru a marca durerea țării.
În timp ce aștept răbdătoare să semnez în regis‑
trul de condoleanțe, mă gândesc la ce voi scrie, la cum
pot exprima adecvat ceea ce vreau să spun: că am cu‑
noscut‑o, că am admirat‑o și am ținut la ea, că am
înțeles‑o într‑un fel în care puțini au înțeles‑o. Însă
gândurile îmi sunt întrerupte când iau stiloul și citesc
mesajele celor din fața mea. Unul anume mă face să
mă opresc.
„Au revoir, scumpă prințesă. James Henderson.”
Simt un fior pe piele.
E aici?
Mă întrebasem dacă va veni. Mă întrebasem, dar
nu îmi permisesem să cred. Trecuse atât de mult timp…
Las jos stiloul, îmi ridic privirea și scrutez încăpe‑
rea de la dreapta la stânga, căutându‑l în marea de
chipuri. Și iată‑l, rezemându‑se relaxat de un stâlp din
marmură, cu pălăria sub braț. Zâmbește ezitant, aple‑
cându‑și capul într‑o parte, de parcă m‑ar încadra în
una dintre fotografiile lui.
Mâna îmi zboară la gură și mă îndrept spre el.

— James!
Inima îmi galopează, chiar și după atâția ani. Îmi
rostește numele. Un singur cuvânt.
— Sophie.
— Dar… Ai venit… Ești aici…
N‑are nicio noimă ce spun. După toate momentele
în care îmi imaginasem cum ar fi fost să îl revăd, iată‑l!
— A trebuit să îmi iau rămas‑bun. Nu pot să cred că
nu mai e printre noi.
Scutur din cap.
— Nimeni nu poate. Și? Ți‑ai luat rămas‑bun?
— I‑am spus au revoir. Mereu am urât să spun adio,
Sophie. Tu știi asta mai bine ca oricine.
Ne uităm unul la altul, pentru o clipă. Este exact
cum mi‑l amintesc. Câteva riduri în jurul ochilor arată
anii care au trecut, dar zâmbetul e același, nasul co‑
roiat, ochii de chihlimbar, calzi ca un brandy. Și un
parfum familiar plutește în aerul dintre noi. Tutun și
piele. Mémoire.
— Arăți bine, zice el. Foarte bine.
Zâmbește văzând încântarea care probabil că mi se
citește în ochi.
— Și tu, James. Nu ai îmbătrânit deloc.
— Și minți foarte bine, dar accept bucuros toate fla‑
tările. Sunt cam rare în ultima vreme.
Mă privește într‑un fel în care nimeni n‑a mai reu‑
șit vreodată, la fel cum făcea cu ani în urmă.
— Te grăbești?
— Nu, spun, scuturând din cap. Tu?

Zâmbește discret. Nu este nici momentul, nici locul
pentru zâmbetul lui larg.
— Atunci, ai timp pentru o cafea? Sau o felie de
tort? Ambele, poate? Nu știu ce simți tu, dar eu aș pre‑
fera să nu fiu singur. Mi‑ar prinde bine o companie
care să mă înveselească.
— Ar fi frumos, aprob eu.
Afară, în grădinile palatului care cândva fuseseră
martorele unor festivități fericite, lumina strălucitoare
a soarelui alungă răcoarea din capelă și simt cum oa‑
sele mi se relaxează, în timp ce acest bărbat fermecă‑
tor, adorabil, pe care l‑am iubit jumătate de viață, e
din nou lângă mine. Observ cum privirea îi fuge la de‑
getul meu inelar, cum zâmbește când vede că nu este
nicio verighetă pe el. Mă bucur să văd că nici el nu are.
— Desigur, habar n‑am unde am putea găsi cafea și
tort, adaugă el.
— Nici eu. Hai să ne urmăm nasurile.
Îmi întinde brațul.
— Mergem, madame? Enchanté.
Râd ușor. Franceza lui e teribilă, ca întotdeauna.
Brațul meu se împletește cu al lui, anii devin ieri și
părăsim palatul împreună, într‑o tăcere respectuoasă,
fericiți să hoinărim pe străduțele din Monaco, mulțu‑
miți să ne lăsăm duși de ele, în timp ce ne regăsim.
NUNTĂ PE RIVIERA,
PENTRU UN CUPLU CARE S‑A CUNOSCUT
PRINTR‑O PRINȚESĂ
Doi îndrăgostiți regăsiți se căsătoresc

Angeline West transmite pentru Le Figaro
octombrie 1982
Astăzi, Sophie Duval, renumit parfumier fran‑

cez, și James Henderson, fotograf câștigător a
numeroase premii, s‑au căsătorit printr‑o slujbă
religioasă discretă, în Grasse, Franța. Câțiva
prieteni apropiați din zonă și fiica domnului
Henderson, împreună cu soțul ei și cu cei patru
copii, au fost și ei prezenți.
Cuplul a dedicat slujba amintirii Alteței
Sale prințesa Grace de Monaco, pentru că, spun
cei doi îndrăgostiți, ea a fost cea care i‑a
adus împreună pentru prima dată, într‑o serie
de evenimente neprevăzute. Se pare că desti-
nul celor doi s-a împletit cu povestea de dra‑
goste dintre tânăra Grace Kelly și prințul
Rainier al III‑lea, care a culminat în „nunta
secolului”, în Monaco, în aprilie 1956. Prin‑
țesa Grace a angajat‑o pe, în acele vremuri,
relativ necunoscuta creatoare de parfumuri
pentru a‑i concepe special pentru eveniment o
aromă unică.
Sophie Duval a mărturisit adeseori că, prin
șansa pe care i-a acordat-o, prințesa Grace a
salvat de la ruină afacerea familiei sale.
Fericitul cuplu va locui în casa din Grasse a
familiei Duval, plănuind să îmbătrânească scan-
dalos împreună.
Mulțumiri
Î
i suntem foarte recunoscătoare agentei noastre,
minunata și înțeleapta Michelle Brower, fără de care
nu ne‑am fi cunoscut. Aportul ei creativ și îndruma-
rea ei au însemnat enorm. Îi mulțumim editoarei noas-
tre de la William Morrow, Lucia Macro, al cărei sprijin
ne‑a ajutat să facem față unor proiecte livrești inte‑
resante, dar dificile: am petrecut momente minunate
lucrând cu tine! Întregii echipe de la William Morrow,
vă mulțumim pentru munca voastră minunată și pen‑
tru că ați transformat cuvintele noastre într‑o carte
pe care cititorii pot să o țină în mână. Mulțumiri spe‑
ciale se îndreaptă către Mumtaz Mustafa și Diahann
Sturge, pentru uimitorul design interior și exterior.
Cartea noastră nu ar fi existat fără multele ore de
redactare și fără reacțiile oneste din partea genialilor
noștri parteneri critici și din partea colegilor. Îi trimi‑
tem mulțumiri speciale, o îmbrățișare strânsă și un
Aperol lui Kris Waldherr și surorii lui Hazel, Helen.

Le suntem foarte recunoscătoare și tuturor bloggeri‑
lor, grupurilor de discuții, librarilor și fanilor noștri,
care ne‑au susținut și care au împărtășit dragostea
pentru carte, cu atâta altruism. Mulțumiri speciale
scriitoarelor de la Tall Poppy și cititorilor Bloom; lui
Andrea Katz, de la Great Thoughts, Great Readers; lui
Amy Bruno, de la Passages to the Past; lui Barbara
Khan, de la Baer Books; lui Sharlene Moore și Bobbi
Dumas, de la Romance of Reading; lui Susan Peterson,
de la Sue’s Booking Agency; lui Kristy Barrett și Tonni
Callan, de la Novel Bee; lui Cathy Lamb, Laura Drake
și Barbara Claypool White, de la Reader’s Coffee‑
house; lui Mairéad Hearne, de la Swirl and Thread;
lui Margaret Madden, de la Bleach House; lui Barbara
Bos, de la Women Writers, Women’s Books; celor de
la Women’s Fiction Writers Association of America;
lui Jenny Collins Belk, Nita Haddad, Davida Chazan
și multor, multor altora. Mulțumirile și recunoștința
noastră sunt fără sfârșit!
Familiilor și prietenilor noștri, al căror sprijin ne‑a
ajutat în momentele dificile și care ne‑au gătit cina,
ne‑au ajutat copiii la teme și ne‑au scos în oraș, pentru
câte un vin sau un gin de urgență: vă mulțumim. Vă
iubim, nu am fi făcut nimic fără voi!
În cele din urmă, ție, cititor drag. Tu ești motivul
pentru care facem totul. Îți mulțumim din adâncul su‑
fletelor noastre. Pe curând! H&H
Pentru comenzi şi informaţii, contactaţi:
GRUPUL EDITORIAL CORINT
Departamentul de Vânzări
Str. Mihai Eminescu nr. 54A, sector 1, Bucureşti, cod poştal 010517
Tel./Fax: 021.319.47.97; 021.319.48.20
Depozit
Str. Gării nr. 11, Mogoșoaia, jud. Ilfov
Tel.: 0758.053.416
E‑mail: vanzari@edituracorint.ro
Magazin virtual: www.edituracorint.ro
ISBN: 978-606-793-732-9
Format: 16/54x84;
Coli tipo: 26
Tiparul executat la:

Hazel Gaynor - Ne Vedem În Monaco

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Hazel Gaynor - Ne Vedem În Monaco

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traducere din limba engleză

HAZEL GAYNOR AND HEATHER WEBB,

Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Grace Kelly participă pentru prima dată la

După ce Studiourile MGM îi puse­ seră contractul

* Mâncare tradițională din sudul Franței, considerată ti‑

la cină. Mirosul de lut uscat îmi amintea de locuința

Am oftat, am pus dopul unei sticluțe și am așezat‑o

Le Suquet, când în butic. Urma să rămân în oraș până

și adora să stea de vorbă cu starurile de la Hollywood și

— Ce briză! Îmi amintește un pic de California, a

învăluit. Un parfum dulceag, cu un buchet floral puter‑

Am sesizat sinceritatea din vocea ei și, în ciuda pul‑

— Poate că vă tentează să încercați un parfum nou

— De ce nu îmi dai voie, Sophie? s‑a oferit Natalie.

— Mă scuzați, monsieur, dar tocmai închidem! am

Văzându‑mi expresia și dându‑și seama că nu îi voi

Un bliț puternic m‑a făcut să mă opresc. Orbită de

Am pus micul dreptunghi de carton la loc în buzunar

program de la nouă la cinci, cu facturi de plătit și cu

Adevărul era că înălțimea mea nu mă ajuta nicio‑

sticlei. Cel mai mult mă deranja durerea de cap, însă

nu puteam nici să renunț ușor. Ca un vânător care își

Walsh a dat ochii peste cap. Mă auzise dând vina pe

Am aruncat țigara pe jos și mi‑am băgat mâinile în

de asta. Totuși, un familiar sentiment de vină mi s‑a

Am rămas acolo mult timp, privind oamenii, ascul‑

scaunului când m‑am ridicat și l‑am răsturnat. Zgo‑

* Notă de vârf (n. red.).

uscate și violete, note de coeur* de mimoză și mușchi de

* Notă de mijloc (n. red.).

preferat din Cannes al lui Lucien devenise repede resta‑

M‑am întins spre el și l‑am strâns de mână.

Tânjeam să îi spun lui Lucien mai multe, să îi ex‑

— Nu are. Nu oficial. Dar nu poate să‑și ia ochii

discret într‑un colț, cu o prietenă sau două, să vorbim

— Haide să nu vorbim despre cheltuieli în seara asta,

În timp ce mă plimbam de‑a lungul Boulevard de

* Dans polinezian practicat în Insulele Hawaii (n. red.).

în fire să rateze o masă. Telefonul a sunat de câteva

— Se pare că nici miss Kelly. Din ce se aude, nu e

tapetul din camera de zi a mamei, dar, fără îndoială,

de parcă îl vizita foarte des. A trebuit să recunosc: în‑

pe toți să ieșim în grădină, unde cei doi au pozat din

În timp ce toată lumea își lua rămas‑bun, l‑am ob‑

A dus cartea de vizită la nas, a închis ochii și a in‑

cu poze pe care doar câțiva fotografi le aveau. Cu sigu‑

Grace Kelly, într‑o vizită surpriză

Într‑adevăr, aceasta este prima dată când Grace

— Doamna Duval a venit la tine.

Am oftat. Cu mama, era întotdeauna ceva urgent.

cheltuieli, sau să ajute la dezvoltarea unui nou par-­-

elegant, care îi atingea umerii. Când s‑a întors din nou

papa să prindă această lume nouă. Într‑un fel, eram

— Bună seara, se poate, vă rog, să vorbesc cu dom‑

Grace a făcut o pauză, parcă gândindu‑se.

— Da? a exclamat Grace, care părea, în mod evident,

— Mulțumesc, Grace! Voi fi la hotel vineri, cu par‑

Doar că nu puteam chiar să o văd, nu cum ar putea

„sincer, ești exasperant” să ajungă să fie scrisă pe pia‑

Stăteam pe partea dreaptă a scărilor rulante, mul‑

tutun și lac de mobilă m‑au făcut să zâmbesc, în ciuda

După ce Studiourile MGM îi puse seră contractul

cheltuieli, sau să ajute la dezvoltarea unui nou par--