"Chiar dacă obosesc la rugăciune, în înfățișarea mea înaintea lui Dumnezeu,

chiar dacă nu-l cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă moțăi, sau nu înțeleg, sau îmi
fug cuvintele rugăciunii, sau trăiesc în mii de întunecimi, sunt sigur că în această
neștiință a mea, în orbecăiala mea, în acest întuneric al meu, Dumnezeu este
prezent, Dumnezeu mă aude, Dumnezeu mă vede, Dumnezeu este de față. Să nu
voiesc eu să mă desfătez de El. Să vreau- ca să zicem așa- să Se desfăteze
Dumnezeu de mine. Să vreau ca Dumnezeu să Se bucure de mine."

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul 

"Chiar dacă obosesc la rugăciune, în înfățișarea mea înaintea lui Dumnezeu,

chiar dacă nu-l cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă moțăi, sau nu înțeleg, sau îmi
fug cuvintele rugăciunii, sau trăiesc în mii de întunecimi, sunt sigur că în această
neștiință a mea, în orbecăiala mea, în acest întuneric al meu, Dumnezeu este
prezent, Dumnezeu mă aude, Dumnezeu mă vede, Dumnezeu este de față. Să nu
voiesc eu să mă desfătez de El. Să vreau- ca să zicem așa- să Se desfăteze
Dumnezeu de mine. Să vreau ca Dumnezeu să Se bucure de mine."

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul 

Așadar, Dumnezeu ne-a dat multe: numele Lui, cuvântul Lui, Sfânta și Dumnezeiasca
Liturghie – Taina Lui cea mare, și toate cele pe care harul Lui le lucrează înlăuntrul nostru.

Un alt mijloc care ne dă tărie este mulțumirea. Când Îi mulțumim lui Dumnezeu necurmat,
mulțumirea aceasta mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru neputința noastră. Cu alte
cuvinte, împlinește lipsurile noastre. Și vine un moment când vrem să-I mulțumim lui
Dumnezeu pentru toate, chiar și pentru fiecare răsuflare pe care ne-o dă. Dar noi nu avem
tăria să-I mulțumim așa cum am vrea și cum I se cuvine. Și atunci vine peste noi o mare
întristare; o întristare care, însă, dă viață și naște pocăință. O pocăință care nu vine din
remușcări pentru anumite păcate concrete, ci din osândirea conștiinței noastre că nu-I putem
mulțumi cum se cuvine unui Dumnezeu ca Acesta, Care ne-a mântuit într-un fel atât de
înfricoșător. Și aceasta naște o pocăință care nu are sfârșit pe pământ.

După cum spune și Apostolul Pavel „Şi pentru acestea, cine e destoinic?”. Iar noi rămânem
acolo întristați – dar nu în sens psihologic, ci duhovnicesc: singura întristare care i se îngăduie
creștinului este aceea de a nu-I putea mulțumi lui Dumnezeu după cum I se cuvine. Și această
întristare alungă toate celelalte întristări psihologice. Cel care Îi mulțumește necurmat lui
Dumnezeu și trăiește slăvindu-L pe Dumnezeu și mulțumindu-I, acela nu va avea niciodată
vreo depresie psihologică.

Este un lucru ieșit din comun. Am văzut oameni tămăduindu-se de depresie severă, fără să
mai aibă nevoie de medicamentele tari pe care le luau, atunci când au început să-I
mulțumească stăruitor lui Dumnezeu pentru toate cele din viața lor.

– Și pentru cele rele, și pentru situațiile grele prin care treceau?

– Da.

https://www.familiaortodoxa.ro/2018/11/04/sa-zidim-biserica-cea-sfanta-a-lui-dumnezeu-inlauntrul-nostru-i/