Universitatea București

Facultatea de Științe Politice

Specializarea Studii de Securitate

Primăvara Arabă

Lect. univ. dr. Carp Radu

Student:
Alexandra-Bianca Bălan
Anul III

-2022-

SUMAR

1
1. Preambul
2. Orientul Mijlociu - definire, arie geografică
3. Islam, islamism – istorie, definiție și concept
3Primăvara arabă
3.1 Tunisia - considerente geografice și declanșarea Revoluția Iasomiei
3.2 Egiptul - considerente geografice și declanșarea Revoltei împotriva „Faraonului”
3.3 Libia - considerente geografice și declanșarea revoltei împotriva lui Muammar
al-Gaddafi
3.4 Yemen - considerente geografice și declanșarea revoltei împotriva lui Saleh
3.5 Siria - considerente geografice și declanșarea revoltei împotriva lui Assad
4. Orientul Mijlociu între geopolitică și religie - concluzii
5. Bibliografie
6. Webografie

2
 1. Preambul

Orientul Mijlociu a existat de la începuturile omenirii, iar această regiune este cunoscută
ca fiind cea mai zbuciumată regiune a lumii, unde există mereu conflicte pentru că este
amplasată strategic, la intersecția celor trei locuri sfinte ale iudaismului, creștinismului și
islamului, dar și pentru că la începutul secolului al XX-lea s-a descoperit că este o regiune bogată
în petrol. Evoluția Orientului Mijlociu și al islamismului, evoluția regiunii după „Primăvara
arabă”, precum și interesele comune pentru Orientul Mijlociu ale celor mai mari puteri mondiale:
Rusia, Statele Unite ale Americii și China, consider că sunt subiecte de actualitate. Acestea se
confirmă prin conflictele din Orientul Mijlociu de după anul 2011, care nu au încetat, prin
migrația populației, care este tot mai îngrozită de conflictele care nu se mai sfârșesc, dar și prin
resursele de petrol care încă stârnesc interesul altor popoare mai puternice decât țările aflate în
Orient chiar și în secolul al XXI-lea.

2. Orientul Mijlociu - definire, arie geografică

În timpul vieții și morții lui Iisus Hristos, cea mai mare parte a Orientului Mijlociu se afla
sub stăpânirea Imperiului Roman, ceea ce a însemnat faptul că această regiune reprezenta
punctul de convergență dintre Imperiul Roman, Imperiul Persan și triburile din deșerturile arabe
care constituiau o confederație comercială fără lider.1

Arthur Goldschmidt Jr. și Ibrahim Al-Marashi au ajuns la concluzia că mulți istorici și

jurnaliști abandonează ideea de a da o definiție termenului de Orient Mijlociu deoarece nu toată
lumea este de acord cu semnificația lui din punct de vedere geografic. „Niciun loc de pe pământ
nu este mai «mijlociu» decât orice alt loc.

Ceea ce pentru Franța și Italia este „Est” este echivalentul punctului cardinal „Vest”
pentru India și China. În mod logic, putem spune „Asia de Sud-Vest”, dar acest lucru pune
Egiptul, și partea europeană a Turcei în afara ariei acestei regiuni. Odată ce luăm în considerare

1
Lewis Bernard, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariția creștinismului până în prezent, București, Editura
Polirom, 2014, Disponibil la: https://books.google.ro/books?
id=byyTDwAAQBAJ&pg=PT242&dq=orientul+mijlociu&hl=en&sa=X&ved=2ahUKEwjr-
6Lc25HuAhXEpIsKHW9kBGcQ6AEwAXoECAMQAg#v=onepage&q=orientul%20mijlociu&f=false Data
accesării: 10.01.2021.

3
geografia fizică și culturală a Europei, Asiei și Africii, viziunea noastră asupra lumii tradiționale
se va prăbuși.”2

Din punct de vedere geografic, Orientul Mijlociu este intersecția naturală a Africii și
Eurasiei. Aceasta este și „țara celor șapte mări”. Este situat pe Marea Mediterană, de la sudul
Ucrainei până la Marea Neagră, Bosfor, Marea Marmara, Dardanele și Marea Egee. În momente
diferite, zona dintre Delta Nilului și Peninsula Sinai a fost ajustată pentru a facilita transportul
maritim între Marea Mediterană și Marea Roșie, care la rândul său a devenit o autostradă către
Asia și Africa de Est.3

3. Islam, islamism – istorie, definiție și concept

Religia reprezintă un cod moral pe care trebuie să-l respecte fiecare apartenent. Însă
acesta diferă de la o cultură la alta, dar elementul comun este iubirea și pacea în lume. Pentru
populația Orientului Mijlociu, islamul nu mai este considerat doar o credință și o venerare în
Dumnezeu, ci chiar un mod de viață pentru cei ce cred în acesta.

Termenul „islam” desenează religia monoteistă care are la bază Coranul și al cărui profet
este Muhammad. Religia islamică se referă la întreaga civilizație introdusă într-un cadru
legislativ unic, cu structuri politice specifice,c u tradiții sociale și morale, toate acestea
evidențiindu-se prin extinderea semnificației cuvântului „islam”.

Cuvântul are la bază verbul arab aslama care înseamnă „a se supune”, „a se dărui în
întregime”- de aici, în Coran, „a se încredința întru totul lui Dumnezeu”, o atitudine considerată
specifică unui adevărat credincios. Din punct de vedere al islamului, religia musulmanilor nu
face decât să restituie - prin Coran - ultima revelație adresată întregii umanități, și anume,
puritatea originară a unei credințe pe care musulmanii o consideră că ar fi fost modificată și
trădată de către creștini și evrei.4

2
Arthur Goldschmidt Jr., Ibrahim Al-Marashi, A Concise History of the Middle East, New York and London ,
Editura Routledge, Taylor and Francis Group, 2019, p. 14.
3
Goldschmidt, Arthur Jr., Ibrahim Al-Marashi, A Concise History of the Middle East, New York and London
Editura Routledge, Taylor and Francis Group, New York and London, 2019, p. 16.
4
Anghelescu, Nadia,  Introducere în Islam, București, Ed. Enciclopedică, 1993, pp. 17-24.

4
 Așadar, islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu revelat
profetului Mohammad prin mijlocirea arhanghelului Gavril. Această religie s-a născut la Mecca,
în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d.Chr. Deși islamul recunoaște că religiile monoteiste
au apărut înaintea lui, acesta se declară că provine din credința lui Avraam și că este continuarea
iudaismului și a creștinismului pe care le confirmă și le completează.

Comunitatea islamică acordă o importanță deosebită legăturilor de familie și coeziunii

realizate între membrii aceleiași familii, extrapolate la nivelul întregii comunități de credință. Cei
cinci stâlpi ai islamului, sau obligațiile de cult ale musulmanului, reprezintă pivoții în jurul
cărora gravitează întreaga conștiință a credinței islamice: 1. shahada (profesiunea de credință); 2.
șalat (rugăciunea); 3. zakat (dania); 4. șawm (postul din luna ramadan) 5. hajj (pelerinajul
comunitar la Mecca). Plecând de la aceste obligații individuale, interesele musulmane converg
spre un anume fel de solidarizare indestructibilă. Similaritatea eforturilor, coeziunea crezului,
tăria de caracter cu care sunt urmate prescripțiile își găsesc resorturi intime în viața de familie a
musulmanilor. O importanță deosebită este acordată legăturilor de solidaritate care unesc pe
membrii aceleiași familii, pe soți între ei și pe copii alături de părinți. Deprinderea acestui
sentiment de apartenență religioasă ține comunitatea strâns unită în orizontul idealurilor islamice.
Conștiința apartenenței își are mediul de germinație și cultivare în relația de interdependență
dintre soți. Cu privire la acest aspect, Jean Delumeau remarca faptul că soții musulmani sunt
determinați să creadă că raporturile statornicite între ei creează legături a căror rupere
echivalează cu o violență comisă împotriva naturii. 5

Credința unică în islamism, practicile rituale unice și întregul comportament reglementat

în cele mai mici detalii îi fac pe musulmanii de pretutindeni să nască o problemă care se află în
centrul dezbaterilor din lumea Orientului Mijlociu de astăzi - relația dintre religie, pe de o parte,
și puterea politică, statul și civilizația materială, pe de altă parte.

5
Soheib Bencheikh El Hocine, Marile religii: iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi budhismul,
București, Orizonturi, 2007, pp. 122-157.

5
 Această problemă între cele două domenii a apărut în momentul în care este descoperită
funcția de calif care la început nu părea a avea ceva sacru, dar care ulterior a fost sacralizat, atât
prin credințele populare, cât și prin acțiunile „savanților”. Plenitudinea acestei relații dintre
religie și pătură politică s-a analizat în mod diferit în diverse perioade ale istoriei islamismului și
în diferite zone ale Imperiului Islamic, deoarece această problemă era influențată de diversele
grupuri etnice care veneau în acest imperiu cu propriile lor tradiții de organizare, cu propriile lor
instituții, dar, în același timp, voiau să participe la puterea centrală pe care o marcau cu amprenta
lor specifică. Unul dintre exemplele cele mai elocvente în această privință este influența persană
care se exercită asupra puterii centrale, asupra întregii administrații a Imperiului Islamic în
perioada califatului abbasid.
Nu putem analiza lumea musulmană fără a prezenta „jihadul”. Ei bine, acesta constituie o
parte integrantă a concepţiei de apărare a islamului. Înţelesul primar, iniţial al cuvântului jihad
este: a se strădui din toate puterile, a se lupta.

Se spune că face jihad, despre cineva care depune eforturi fizice şi intelectuale deosebite
sau despre cineva care îşi dedică toată avuţia sa în numele lui Allah. Dar, în realitate, după şaria,
adică după jurisprudenţa islamică, acest cuvânt se foloseşte doar pentru a exprima lupta dusă
pentru numele lui Allah şi împotriva duşmanilor islamului care recurg la forţă. Fiecare musulman
are îndatorirea de a accepta, în orice clipă, sacrificiul suprem în numele lui Allah şi în apărarea
islamului. O comunitate se consideră eliberată de această îndatorire doar prin participare la jihad
a unei părţi din musulmani, aparţinând comunităţii respective. În caz contrar, adică în cazul că
nimeni din comunitatea respectivă nu participă la jihad, vina aparţine întregii comunităţi. Dacă o
ţară islamică este victima agresiunii din partea unei puteri islamice, atunci toţi cetăţenii, fără
excepţie, ai ţării respective au datoria să participe la jihad.

În caz că ţara islamică este victimă a agresiunii și nu deţine suficientă forţă pentru a
respinge agresiunea, atunci datoria sfântă a ţărilor musulmane vecine este de a sări în ajutorul
acestei ţări. Şi, dacă nici în acest caz duşmanul nu a fost respins, atunci, musulmanii din întreaga
lume trebuie să se mobilizeze împotriva agresorului.

Jihadul nu este singurul act legat de islam care generază conflicte, atât în Orientul
Mijlociu, cât și în întreaga lume. Între aceşti mullah-i pot exista relaţii conflictuale, care pot
genera chiar lupte armate, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, în Afghanistan sau Pakistan. În 1992,

6
de exemplu, Afghanistanul era „împărţit“ în şapte facţiuni mujahedine iar „hoţia şi răpirile erau
lucruri comune, în special între triburile sălbatice ce nu cunoşteau nicio lege din trecătoarea
Khyber [care face trecerea spre Pakistan]”6.

4. Primăvara arabă

Primăvara arabă este denumirea oficială și populară a valului revoluţionar de proteste și

demonstrații atât cu caracter violent, cât și non-violent care a început în lumea arabă, în luna
decembrie a anului 2010.
Valul revoluționar al democratizării lumii arabe, care a început în Tunisia, se transformă
treptat, în opinia specialiștilor, într-o „iarnă arabă”, provocând un efect paradoxal, în multe țări
arabe care au traversat valul de contestări împotriva autocrațiilor („primăvara arabă”), tocmai
ridicarea la putere a grupărilor islamiste și reîntoarcerea la islamismul politic7.
Primăvara arabă, ca fenomen revoluționar (de la sfârșitul lui 2010 și începutul lui 2011,
cu reale continuări și în prezent), s-a caracterizat prin efectul de domino pe care l-a avut în multe
țări din lumea arabă: demonstrații, mase necontrolate și spontane de tineri, în special, care s-au
angajat în manifestări masive, dar pașnice împotriva guvernelor și autocrațiilor, fără însă ca
solicitările lor să aibă vreo conotație religioasă, fără ca să se ceară, de pildă, reîntoarcerea la
Sharia. Dimpotrivă, cererile demonstranților au vizat implementarea unei democrații reale,
sfârșitul regimurilor corupte, locuri de muncă pentru tineri și reformă economică - în sensul
înlăturării discrepanțelor dintre săraci și bogați. Pe acest fundal, grupările islamiste au intervenit
în acest proces, introducând dimensiunea religioasă, însușindu-și rezultatele revoluțiilor din
țările arabe, ceea ce a reprezentat un șoc pentru regiunea arabă ca atare, dar și pentru
comunitatea internațională. În loc de mai multă libertate și de implementarea democrației arabe
reale, lumea și înșăși participanții la valul revoluționar s-au văzut în fața unui proces de
înghețare a speranțelor democratizării lumii arabe, prin ascensiunea la putere a islamiștilor 8.
Agenda politică a islamiștilor, ajunși la putere în țările arabe confruntate cu valul revoluționar,

6
Margolis, Eric S., War At The Top Of The World, New York, Roli Books, 2001, p. 8.
7
Samir Yousif, The failure of democracy under Islamism, 7 september 2012, Open Democracy,
www.opendemocracy.net/samir-yousif/failure-of-democracy-under-islamism
8
Samir Yousif, The failure of democracy under Islamism, 7 september 2012, Open Democracy,
www.opendemocracy.net/samir-yousif/failure-of-democracy-under-islamism

7
arată un nivel formal - în care se pretinde că „totul a revenit la normal” - și un nivel profund, care
atinge realitățile din aceste state, - problemele fundamentale pentru care regimurile autocratice
arabe au căzut și care au rămas nerezolvate.
Grupările islamiste de la putere (Egipt și Tunisia, de pildă) nu oferă soluții și alternative
viabile în ceea ce privește problemele sărăciei cronice, lipsei locurilor de muncă, subdezvoltării,
accesului populației la educație (inclusiv în condiții de egalitate între sexe), corupției care
afectează în continuare nivelul politic, slăbiciunii statului, în general, în aceste zone.
O serie de factori, în opinia specialiștilor, au concurat la venirea la putere a grupărilor
islamiste9, pe fondul „primăverii arabe”, proces ce a fost definit ca fiind „înghețarea
democratizării în țările arabe” sau chiar „o iarnă arabă”. Acești factori pot fi identificați cu
ușurință: o mobilizare puternică a islamiștilor; voința acestora de a se implica în valul
revoluționar inițial, pornit în țările arabe, și care nu avea dimensiune religioasă; susținerea
financiară considerabilă, oferită acestora de state precum Arabia Saudită sau Qatar, pentru a
păstra un status-quo regional favorabil intereselor acestora; participarea publică scăzută la
alegerile din 2011; nivelul înalt de analfabetism și de sărăcie, dar și capitalismul corupt;
participarea la alegeri a tuturor susținătorilor grupărilor islamiste, în vreme ce partidele seculare
nu au avut aceeași influență asupra susținătorilor lor, nereușind o mobilizare electorală similară
cu a islamiștilor10. S-a ajuns astfel ca, prin deținerea de către islamiști a majorității locurilor în
parlamente sau prin formarea guvernelor, multe din țările arabe să se confrunte, în loc de o
continuare a democratizării lor (adică de aliniere a acestor țări la democrațiile secolului al XXI-
lea, echivalentă cu o intrare a lumii arabe în Prima Lume, cea postmodernă 11), cu un fenomen
contrar, al înghețării procesului de democratizare (iarna arabă”) și de reislamizare a acestora.

4.1 Tunisia - considerente geografice și declanșarea Revoluția Iasomiei

Tunisia, oficial Republica Tunisiană, o țară situată în nordul Africii, în extremitatea estică
a Maghrebului, se învecinează cu Algeria în vest și Libia în est, circa 98% din

9
Anne-Marie Delcambre, Islamul, trad. de Beatrice Stanciu, Ed. CNI Coresi, București, 1999, pg. 80-82.
10
Samir Yousif, The failure of democracy under Islamism, 7 september 2012, Open Democracy,
www.opendemocracy.net/samir-yousif/failure-of-democracy-under-islamism
11
Parag Khanna, Lumea A Doua. Imperii și influență în noua ordine globală, trad. de Doris Mironescu, Polirom,
Iași, 2008, pg. 22-23

8
numărul populației sunt arabi și berberi asimilați de arabi, 98% din populație sunt musulmani,
1%creștini, 1% evrei și alte religii.12
Această mișcare a început inițial în Tunisia, când cetățenii țării au decanșat o mișcare de
protest împotiva săraciei, corupției și a represiunii politice ce a determinat demiterea liderului
tunisian Zine El Abidine Ben Ali, aceasta mișcare fiind cunoscută în presă sub denumirea de
Revoluția Jasmine, revoluție ce a influențat ulterior și alte state arabe, dar și nord-africane.
Pe 14 ianuarie 2011, în urma mişcărilor de stradă, guvernul tunisian a căzut şi
preşedintele Zine El Abidine Ben Ali a fugit în Arabia Saudită, după ce Franţa şi Malta
refuzaseră să îi ofere azil politic. Revoluţia Iasomiei crease un precedent neaşteptat în regiune.13
Revoluția din Tunisia a avut multe cauze, de la corupția 14 prezidențială și lipsa libertății
de exprimare, până la șomajul care a culminat cu autoincendierea tânărului Mohamed Bouazizi,
însă „dezinhibatorul” sutelor de mii de oameni, care au ieșit pe străzi, a fost foamea - mâncarea
tot mai puțină și mai scumpă - poate principala cauză istorică a revoluțiilor.

4.2 Egiptul - considerente geografice și declanșarea Revoltei împotriva „Faraonului”

Egiptul este o țară arabă din nordul Africii și din Orientul Mijlociu, limitată la nord
de Marea Mediterană, la est de Fâșia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba (prin intermediul căruia are
contact cu Iordania și cu Arabia Saudită) și de Marea Roșie, la sud de Sudaniar, la vest de
Libia. Rolul important pe care îl are Egiptul în geopolitică vine de la poziția sa strategică, ca
punte terestră între Africa șiAsia și ca punct de trecere între Marea Mediterană și Oceanul Indian.
La scurt timp după manifestările revoluționare din Tunisia care au dus la schimbarea
regimului de 23 de ani al lui Zine El Abidine Ben Ali, Egiptul este molipsit, iar data de 25
ianuarie 2011 marchează debutul manifestaţiilor care vor mobiliza sute de mii de persoane, mai
ales în Piaţa Tahrir din Cairo. Pe 11 februarie, Hosni Mubarak, aflat la conducerea ţării de
aproximativ 30 de ani, predă puterea armatei - după 18 zile și aproape 850 de civili ucişi - care

12
Wright, John W. The New York Times Almanac 2011, New York, Editura Penguin Reference, 2010, p. 700.
13
Traci, Lilia, Tunisia: a treia noapte de proteste, peste 300 de arestări, București, Agerpres, Disponibil la:
[https://www.agerpres.ro/mondorama/2018/01/11/tunisia-a-treia-noapte-de-proteste-peste-300-de-arestari--34546
Data accesării: 12.01.2021.
14
Spencer, Richard, Tunisia Riots: Reform or Be Overthrown, US Tells Arab States Amid Fresh Riots, Editura The
Telegraph, 2011. Disponibil la: http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/tunisia/
8258077/Tunisia-riots-Reform-or-be-overthrown-US-tells-Arab-states-amid-fresh-riots.html. Data accesării:
12.01.2021. 

9
dizolvă Parlamentul și suspendă Constituția, promițând să organizeze primele alegeri libere ale
națiunii în decurs de șase luni. Cu toate acestea, protestele egiptenilor au continuat pe tot
parcursul anului 2011, aceștia acuzând armata că încearcă să-și conserve privilegiile. Fostul
preşedinte este judecat, pe data de 3 august pentru reprimarea revoltei şi corupţie.15
Revolta din Egipt a fost supranumită și  Revoluția Web-ului, pentru că „generația
blogurilor, a Facebook și a Twitter este cea care a dat foc pulberii și a dus la căderea Liderului
(Mubarak)”, sublinia  La Repubblica. De asemenea, presa guvernamentală din Egipt a numit
evenimentele din ultimele zile „Revoluția tinerilor”. Tinerii au crezut că toți reprezentanții
fostului regim nu mai trebuie să fie la guvernare deoarece sunt  precum stejarii bătrâni la umbra
cărora nu poate să crească niciun alt lider în opoziție, aceștia din urmă fiind adesea expulzați sau
înlăturați. Tinerii au vrut schimbare și se pare că au obținut-o.16

4.3 Libia - considerente geografice și declanșarea revoltei împotriva lui Muammar

al-Gaddafi

Libia, cu numele oficial Republica Libia, este o țară din nordul Africii, are frontieră cu
Marea Mediterană  la nord, la vest cuTunisia și Algeria, la sud-vest cu Nigerul, la sud cu Ciadul,
iar la sud-est și est cu Egiptul și Sudanul. Nativii libieni sunt în principal
berberi, berberi arabizați și turci, etnici „puri" arabi care sunt, în principal, triburile de beduini
din deșert și tuaregi.17

Începutul protestelor din Libia poate fi considerată manifestația din 14 ianuarie, de la

Bayda. A doua zi, protestele antiguvernamentale au izbucnit la Benghazi, al doilea oraș ca
mărime din Libia, care a intrat sub controlul rebelilor în cateva zile.
Proteste faţă de regimul colonelului Muammar Kadhafi izbucnesc la jumătatea lui
februarie, în estul ţării. Contestarea, reprimată violent, se transformă în război civil. În martie,
15
Egypt marks seventh anniversary of Arab Spring uprising. În: Al Jazeera. Disponibil la:
[http://www.aljazeera.com/news/2018/01/egypt-marks-seventh-anniversary-arab-spring-uprising-
180125072839691.html]. Data accesării: 12.01.2021.
16
„Hosni Mubarak acquitted over 2011 protester killings”, În: Al Jazeera. Disponibil la:,
[http://www.aljazeera.com/news/2017/03/hosni-mubarak-acquitted-2011-protester-killings-
170302152023669.html]. Data accesării: 12.01.2021.
17
Mumbere, Daniel, Gaddafi's son Saif al-Islam to run for Libya president in 2018, Africa News, Disponibil la:,
[http://www.africanews.com/2017/12/19/gaddafi-s-son-saif-al-islam-to-run-for-libya-president-in-2018/]. Data
accesării: 12.01.2021

10
este lansată o operaţiune de către o coaliție formată din Franța, Marea Britanie și SUA care a
intervenit aerian, sub mandat ONU, a cărei comandă este preluată ulterior de către
NATO, bombardând forțele loiale dictatorului Moammar Gaddafi. Alte 27 de state, printre care
și România, s-au alăturat coaliției. Luptele au fost grele și au culminat, în 23 august, cu căderea
capitalei. Rebelii cuceresc Tripoli în august. Liderul îndepărtat de la putere este ucis la 20
octombrie, în cursul unor confruntări la Sirt, ultimul său fief. Conflictul s-a soldat cu peste
30.000 de morţi, potrivit Consiliului Naţional de Tranziţie.18
Cu ceva timp înainte de izbucnirea Revoluției Iasomiei, „colonelul” a cerut naționalizarea
industriei petroliere și petrolifere (companiile petroliere din SUA, Anglia, Canada, Spania, Italia,
Olanda). Motivația lui Gaddafi era: prețul scăzut al barilului de petrol, prea mulți bani care se
scurgeau afară din țară, faptul că astfel se alimenta corupția, mita şi conturile clasei politice și
administrației. Modul propus de distribuire a banilor: o parte merge la buna funcționare a statului
şi cea mai mare parte ar fi urmat să fie împărțită direct poporului libian. Printre altele, era
propusă și dezmembrarea Guvernului. Consecințele unei asemenea decizii erau semnificative.19

4.4 Yemen - considerente geografice și declanșarea revoltei împotriva lui Saleh

Yemen este un stat situat în sud-vestul Peninsulei Arabe, cu ieşire la Marea Roşie şi la
Oceanul Indian (Marea Arabiei) și care controlează o strâmtoare de importanţă stategică, numită
Babel Mandeb, care face legătura între Marea Roșie - Canalul Suez - Europa și Oceanul Indian -
Marea Arabiei - India.
Pe 27 de ianuarie 2011, în multe orașe yemenite au început protestele antiregim. Dacă la
început protestatarii cereau condiții de viață mai bune, foarte curând ei au început să ceară
demisia președintelui Ali Abdullah Saleh, aflat la putere din 1978. Sub presiunea manifestărilor,

18
Abdulkader, Assad, UN envoy to Libya says National Conference preparations underway, În: The Lybia
Observer. Disponibil la: [https://www.libyaobserver.ly/news/un-envoy-libya-says-national-conference-preparations-
underway]. Data accesării: 12.01.2021.
19
Profile: Libya's military strongman Khalifa Haftar, BBC. Disponibil la:, [http://www.bbc.com/news/world-africa-
27492354]. Data accesării: 12.01.2021.

11
Ali Abdullah Saleh a promis că nu va mai candida la un nou mandat prezidențial, în 2013, însă
promisiunea sa nu a potolit spiritele.20
Saleh a început să-și trimită trupele împotriva manifestanților, ceea ce a stârnit rezistența
tribală, care s-a angajat în lupte dure cu forțele de securitate. Saleh a pretins că a acceptat o
înțelegere mediată de Consiliul de Cooperare din Golf privind cedarea puterii, doar pentru a se
răzgândi în ultima clipă. De trei ori s-a repetat acest episod, de fiecare dată Saleh renunțând în
ultima clipă. La 3 iunie, în urma unei încercări de asasinat, a fost nevoit să se refugieze în Arabia
Saudită, grav rănit.
În țară, în lipsa sa, luptele între forțele de securitate și cele tribale au continuat. Revenirea
lui Saleh în Yemen, la 23 septembrie, a dat forțe proaspete luptei. În fine, Saleh a semnat, o lună
mai târziu, înțelegerea mediată de țările din Golf, punând capăt regimului său de 33 de ani.21

4.5 Siria - considerente geografice și declanșarea revoltei împotriva lui Assad

Siria este situată în regiunea supranumită „Cornul Abundenței", care formează un arc
adânc începând din Irak , trecând pe la confluența fluviilor Tigru și Eufrat, cuprinzând teritoriul
Siriei centrale și al Israelului și continuând până în Valea Nilului, în Egipt.
Manifestațiile au început în Siria la sfârșitul lunii ianuarie, în anul 2011. Se cereau
reforme politice și drepturi civile,  precum și încheierea stării de urgență. La 6 martie, în Daraa,
forțele siriene de securitate au arestat 15 copii pentru că scriau sloganuri antiregim pe ziduri și i-
au torturat. Oamenii au ieșit în stradă, protestând împotriva regimului președintelui Bashar al-
Assad. Inițial în Daraa, în sud, manifestațiile s-au răspândit încet, încet în mai toate orășele
siriene. Data de 15 martie este considerată a fi cea mai importantă: zeci de mii de sirieni s-au
strâns în capitala Damasc, în Alep, al-Hasakah, Daraa, Deir ez-Zor și Hama. Guvernul a răspuns
cu brutalități de nedescris. Președintele Bashar al-Assad se agață de putere și își trimite armata să
măcelarească oamenii, iar comunitatea internațională are, deocamdată, prea puțină voință pentru
a interveni în Siria ca și în Libia, cu toate că peste 4000 de civili au fost omorâți.

20
Cockburn, Patrick, Epoca jihadului. Statul Islamic si marele razboi pentru Orientul Mijlociu, Iași, Polirom, 2019,
pp. 282- 288.
21
Chican, Dumitru, Primăvara arabă între factorul intern și contextul global, Baia Mare, Proema, 2017, pp. 225-
227.

12
 Majoritatea statelor arabe, atinse de revolte, erau nişte regimuri autoritar-dictatoriale, cu
lideri aflaţi la putere de mulţi ani, ajunşi acolo eventual în urma unor lovituri de stat. Pentru
occidentali, revoltele sociale opuneau o democraţie ca a lor unor regimuri despotice. Însă, după
cum a început deja să se vadă, din Egipt, Tunisa şi Libia, nu democraţia liberală îi animă pe
revoluţionari, ci altceva. Acest altceva le scapă analiştilor şi politicienilor occidentali care s-au
grăbit să îi sprijine împotriva vechilor regimuri.
După opt ani, nu a rămas mare lucru din sloganul „Pleacă!”. Ben Ali beneficiază de „un
exil aurit”, Saif al-Islam, fiul lui Gaddafi, se pregăteşte să devină liderul Libiei, Mubarak a fost
achitat în justiţie, iar Bashar al-Assad se află încă la putere. Din acest punct de vedere,
„Primăvara arabă” pare un semi-eşec sau o semi-împlinire a dorinţelor revoluţionarilor, totul
depinde de încrederea şi optimismul pe care le investim în acest fenomen.

5. Orientul Mijlociu între geopolitică și religie – concluzii

Lumea arabă și, implicit, întreaga regiune a Orientului Mijlociu, după șase ani de
„primăvară arabă” este aceeași scenă pe a cărui spațiu terestru, maritim și aerian, dar mai ales
geopolitic continuă confruntarea dură dintre ambiții, strategii și diversități.
Spațiul geostrategic arab, al cărui morfologie a fost subliniată de evoluțiile care au avut
loc pe toate palierele sale politice, economice, cuturale, statale, instituționale etc., prezintă cel
puțin trei coodonate ale noii identități postrevoluționare:
a) instaurarea unei acute lipse de comunicare și relaționare între regimurile arabe și
societate – pe de o parte – și profunde clivaje apărute între componentele politice,
etnice, tribale pe care „primăvara arabă” nu a făcut decât să le adâncească;
b) permeabilitatea societății arabe care a devenit nesigură pe propriile capacități și,
implicit, deschisă ingerințelor străine;
c) aprofundarea crizei identitare, de apartenență la cetățenia, unitatea religioasă și
naționalitatea arabă și înlocuirea cu apartența de sânge, trib și familie ceea ce face ca
Islamul să devină o sursă a fenomenului extremist radical.
Apariția unor grupuri de forțe de influență, în această parte a lumii, și instabilitatea ridică
probleme majore în a gândi un tablou sustenabil și rezonabil pentru Orientul Mijlociu în viitorul
apropiat.

13
 La 50 de ani de la cel de al Doilea Război Mondial, arabii continuă să se întrebe retoric
dacă sunt sau nu condamnați la a nu înțelege contemporaneitatea, dacă regimurile dictatoriale
sunt mai bune sau mai puțin bune decât monarhiile absolute, dacă între egalitatea de șanse și
resurse este un dat, un înscris în Coran sau o iluzie la schimbări și la curgerea timpului.
Astăzi, Orientul Mijlociu a devenit „curtea din spate” a noilor competiții în care se
stabilește viitoarea ordine mondială o curte în care surâsul diplomatic face casă bună cu invectiva
și cu lupta politică și militară pentru interese care nu au de-a face cu aspirațiile celor care în
„primăvara arabă” au coborât în stradă și în spațiul public cerându-și dreptul la libertate,
democrație, trai decent și demnitate pentru că prezentul demonstrează că toate aceste au fost doar
sintagme și slogane.

14
 Bibliografie

1. Anghelescu, Nadia,  Introducere în Islam, București, Editura Enciclopedică, 1993.

2. Anne-Marie Delcambre, Islamul, București, Coresi, 1999.
3. Armstrong, Karen, O istorie a lui Dumnezeu, Editura Cartea Românească, 2011.
4. Beck, Glenn, Islamism. Planul secret de creare a califatului, București, Corint, 2016.
5. Benachenhou, Abdelhamid, Islamul, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știintă, 2016.
6. Chican, Dumitru, Peterliceanu, Emanuel, Noul Orient Mijlociu intre “primavara araba”
si “haosul constructiv”, Baia Mare, Proema, 2017.
7. Chican, Dumitru, Primăvara arabă între factorul intern și contextul global, Baia Mare,
Proema, 2017.
8. Cioroianu, Adrian, Epoca de aur a incertitudinii, București, Curtea Veche, 2011.
9. Cockburn, Patrick, Epoca jihadului. Statul Islamic si marele razboi pentru Orientul
Mijlociu, Iași, Polirom, 2019.
10. El Hocine, Soheib Bencheikh, Marile religii: iudaismul, creştinismul, islamismul,
hinduismul şi budhismul, București, Orizonturi, 2007.
11. Friedman, George. Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, București,
Litera, 2009. Apud: Adrian Cioroianu, Epoca de aur a incertitudinii, București, Curtea
Veche, 2011.
12. Goldschmidt, Arthur Jr., Ibrahim Al-Marashi, A Concise History of the Middle East, New
York and London Editura Routledge, Taylor and Francis Group, New York and London,
2019.
13. Kennedy, Paul, American Grand Strategy, Today and Tomorrow: Learning from the
European Experience. London, Yale University Press, 1991.
14. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, ALL, 1998.
15. Lewis Bernard, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariția creștinismului până în
prezent, București, Polirom, 2014.
16. Malhebe, Michel, Enciclopedia Religiilor- Volumul II, București, Nemira Publishing
House, 2013.
17. Mansfield, Peter, O istorie a Orientului Mijlociu, București, Humanitas, 2015.
18. Margolis, Eric S., War At The Top Of The World, New York, Roli Books, 2001.
19. Parag, Khanna, Lumea A Doua. Imperii și influență în noua ordine globală, trad. de
Doris Mironescu, Iași, Polirom, 2008.
20. Wright, John W. The New York Times Almanac 2011, New York, Penguin Reference,
2010.

15
 Webografie

1. Abdulkader, Assad, UN envoy to Libya says National Conference preparations

underway, În: The Lybia Observer. Disponibil la: [https://www.libyaobserver.ly/news/un-
envoy-libya-says-national-conference-preparations-underway]. Data accesării:
12.01.2021.
2. Arakelyan, L., Russian foreign policy in Eurasia: National interests and regional
integration. Routledge, 2017. Apud: Abdulrahman Al-Fawwaz, Russian intervention in
the Middle East: Political and Economic Dimensions. În : Journal of Studies in Social
Sciences, vol. 17, nr. 2, 2018, p. 119. Disponibil la: file:///C:/Users/i7/Desktop/1765-
3377-1-PB.pdf. Data accesării: 12.01.2021.
3. Blumenthal, Dan, Providing Arms: China and the Middle East. În: Middle East
Quarterly, nr 12(2), 2005. Disponibil la:
http://www.silkroadstudies.org/new/docs/CEF/Quarterly/November_2006.pdf. Data
accesării: 12.01.2021.
4. Chomsky, N., Achcar, G., Shalom, S.R., Perilous Power: The Middle East and US
Foreign Policy Dialogues on Terror, Democracy, War, and Justice. Routledge, 2015.
Apud: Abdulrahman Al-Fawwaz, Russian intervention in the Middle East: Political and
Economic Dimensions. În: Journal of Studies in Social Sciences, vol. 17, nr. 2, 2018, p.
122. Disponibil la: file:///C:/Users/i7/Desktop/1765-3377-1-PB.pdf. Data accesării:
12.01.2021.
5. Dannreuther, R., Russia and the Arab Spring: supporting the counter-revolution.Journal
of European Integration, 37(1), 2015, Apud: Abdulrahman Al-Fawwaz, Russian
intervention in the Middle East: Political and Economic Dimensions. În: Journal of
Studies in Social Sciences, vol. 17, nr. 2, 2018. Disponibil la:
file:///C:/Users/i7/Desktop/1765-3377-1-PB.pdf. Data accesării: 12.01.2021.
6. Egypt marks seventh anniversary of Arab Spring uprising. În: Al Jazeera. Disponibil la:
[http://www.aljazeera.com/news/2018/01/egypt-marks-seventh-anniversary-arab-spring-
uprising-180125072839691.html]. Data accesării: 12.01.2021.
7. Hosni Mubarak acquitted over 2011 protester killings, În: Al Jazeera. Disponibil la:,
[http://www.aljazeera.com/news/2017/03/hosni-mubarak-acquitted-2011-protester-
killings-170302152023669.html]. Data accesării: 12.01.2021.
8. Laqueur, W.Z.,The Middle East in Transition: Studies in Contemporary History.
Routledge, 2016. Apud: Abdulrahman Al-Fawwaz, Russian intervention in the Middle
East: Political and Economic Dimensions. În: Journal of Studies in Social Sciences, vol.
17, nr. 2, 2018, p. 120. Disponibil la: file:///C:/Users/i7/Desktop/1765-3377-1-PB.pdf .
Data accesării: 12.01.2021.
9. Lewis Bernard, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariția creștinismului până în prezent,
București, Editura Polirom, 2014, Disponibil la: https://books.google.ro/books?
id=byyTDwAAQBAJ&pg=PT242&dq=orientul+mijlociu&hl=en&sa=X&ved=2ahUKE
wjr-6Lc25HuAhXEpIsKHW9kBGcQ6AEwAXoECAMQAg#v=onepage&q=orientul
%20mijlociu&f=false Data accesării: 10.01.2021.

16
10. Mumbere, Daniel, Gaddafi's son Saif al-Islam to run for Libya president in 2018, Africa
News, Disponibil la: [http://www.africanews.com/2017/12/19/gaddafi-s-son-saif-al-
islam-to-run-for-libya-president-in-2018/]. Data accesării: 12.01.202.
11. Nichifor, Rodica, Războiul din Irak o perspectiva alternativa, p. 135. Disponibil la:
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Interesul%20marilor%20puteri%20in
%20orientul%20mijlociu_0.pdf. Data accesării: 12.01.2021
12. Profile: Libya's military strongman Khalifa Haftar, BBC. Disponibil la:
[http://www.bbc.com/news/world-africa-27492354]. Data accesării: 12.01.2021.
13. Samir Yousif, The failure of democracy under Islamism, 7 september 2012, Open
Democracy. Disponibil la: www.opendemocracy.net/samir-yousif/failure-of-democracy-
under-islamism Data accesării: 12.01.2021
14. Sladden, J., Wasser, B., Connable, B. and Grand-Clement, S., Russian strategy in the
Middle East, 2017. Apud: Abdulrahman Al-Fawwaz, Russian intervention in the Middle
East: Political and Economic Dimensions. În : Journal of Studies in Social Sciences, vol.
17, nr. 2, 2018, p. 119. Disponibil la: file:///C:/Users/i7/Desktop/1765-3377-1-PB.pdf.
Data accesării: 12.01.2021.
15. Sorin Florea, De ce există petrol în Orientul Mijlociu?. Disponibil la:
https://www.shtiu.ro/de-ce-exista-petrol-in-orientul-mijlociu-18346.html. Data accesării:
10.01.2021.
16. Spencer, Richard, Tunisia Riots: Reform or Be Overthrown, US Tells Arab States Amid
Fresh Riots, Editura The Telegraph, 2011. Disponibil la:
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/tunisia/8258077/
Tunisia-riots-Reform-or-be-overthrown-US-tells-Arab-states-amid-fresh-riots.html. Data
accesării: 12.01.2021. 
17. Strecker Downs, Ericka, China’s Quest for Energy Security, Santa Monica, RAND, 2000.
Disponibil la: http://www.washtimes.com/upi/20060123-095346-7569r.htm. Data
accesării: 12.01.2021.
18. The National Security Strategy of the United States of America. Disponibil la:
http://www.strategicstudiesinstitute.army.mil/pdffiles/nss.pdf. Data accesării: 12.01.2021.
19. Traci, Lilia, Tunisia: a treia noapte de proteste, peste 300 de arestări, București,
Agerpres, Disponibil la: [https://www.agerpres.ro/mondorama/2018/01/11/tunisia-a-treia-
noapte-de-proteste-peste-300-de-arestari--34546 Data accesării: 12.01.2021.
20. Wheeler, G.E., Russia and the Middle East.International Affairs (Royal Institute of
International Affairs 1944-), 1959, pp. 295-304, Apud: Abdulrahman Al-Fawwaz,
Russian intervention in the Middle East: Political and Economic Dimensions. În: Journal
of Studies in Social Sciences, vol. 17, nr. 2, 2018, p. 119. Disponibil la:
file:///C:/Users/i7/Desktop/1765-3377-1-PB.pdf. Data accesării: 12.01.2021.

17