G2 Diaspora

GC Migrația forțată: refugiu, evacuare, deportare
#G30. DEPORTAREA EVREILOR DIN BUCOVINA DE NORD ȘI BASARABIA

SUB OCUPAȚIE SOVIETICĂ
G30.01. – EVREI DEPORTAȚI ÎN URSS ÎN TIMPUL OCUPAȚIILOR BUCOVINEI

ȘI BASARABIEI (1940-1941)
Conform evaluărilor Institutului Central de Statistică, 278.943 evrei au fost incluși în populația U.R.S.S., în
timpul ocupației de catre U.R.S.S. a Basarabiei și a Bucovinei de nord. Dintre aceștia, un anumit număr au
fost deportați sau s-au retras cu sovieticii în adâncul URSS, fie odată cu marea deportare din 12-13 iunie
1941, fie odată cu retragerea armatei din cele două regiuni (în jurul datei de 1 iulie 1941).
Câteva detalii desprindem din scrisoarea adresată la 15 noiembrie 1942 de Menfred Reifer din Cernăuți (fost
membru al Paramentului român), către Comitetul RELICO din Geneva (vezi #G31.07.1) în care relatează: în
iunie 1941 bolșevicii au deportat forțat figurile reprezentative ale evreilor – proprietari de pământ, de
fabrici, avocați, medici, comercianți, reprezentanți ai evreilor, ... și le-au confiscat bunurile. Cei mai sever
afectați au fost Sioniștii, care erau văzuți pe bună dreptate ca cei mai mari dușmani ai bolșevismului.
Etichetați „criminali politici” ei au fost deportați, separați de familii și plasați în zone în care li se interzice
contactul cu lumea de afară. Majoritatea acestor nefericiți sunt în regiunea Novosibirsk. Am primit o
cantitate limitată de informații doar de la așa-numiții „ne-politici”, prin Crucea Roșie de la Geneva. Ei
cereau bani, îmbrăcăminte și mâncare. Dar ei nu sunt singurii de care trebuie avut grijă; „politicii”, care
nu au voie să trimită scrisori sunt primii și în primul rând în nevoia de a fi îngrijiți. Totul trebuie făcut în
America pentru a-i ajuta pe acești nefericiți cât de repede se poate. Eu am scăpat de deportare doar printr-
un miracol (era bolnav cardiac), mai ales că infamul GPU m-a vizat special ca un fost legislator
evreu.Ultima și singura veste care a ajuns la mine de la deportatul dr. Theodor Weitzelberger- fostul
președinte în funcție al organizației sioniste din Bucovina – este sumbră. Mesajul nu a parvenit direct de la
el, ci prin intermediului unui „Comite de secours”, via Crucea Roșie428.
Fig. G30.01:
Documente poștale directe: Una dintre primele corespondențe circulate între URSS și România (15
septembrie 1944), expediată de un evreu basarabean deportat în Karaganda
Carte poștală sovietică (cu

francatura suplimentară
desprinsă) scrisă în limba rusă
de pe adresa Sev. Kaz. SSR,
gor. Karaganda, șahta 33/34,
ul. Pratocinaia 3, kv. 6,
Berladskoi A429, către un
anume Ițicovici, de la Școala
Izraelită Română din Iași.
Cartare KARAGANDA la 15
septembrie 1944, cenzura
sovietică (probabil din Alma-
Ata), cenzura română externă
la SCCE Gara de Nord
(ștampila CENZURAT 10),
sosire IASI la 20 ianuarie 1945.
Din textul de pe verso rezultă
că expeditorul era originar din
Basarabia, iar fiul său era
deportat în Krasnodar.
428
Jürgen Matthäus – Jewish Responses to Persecution, vol. III, 1941-1942, AltaMira Press 2013, pag. 105-106. După cum aflăm
din Fig. G30.03, dr. Weisselberger se găsea deportat în satul Ilovo, regiunea Novosibiirsk!!
429
Republica Sovietică a Kazahstanului de Nord, orașul Karaganda, Mina 33/34, str. Pratocinaia nr. 3, apartamentul 6, de la
Berladski A. Posibila asociere cu alt basarabean aflat (temporar) la muncă în mină în Karaganda, Alexandru Bârlădeanu, se oprește
aici; în 1944 el funcționa deja ca propagandist la Moscova.
278
Evreii în timpul administrației sovietice în Basarabia și Bucovina (1940-1941, 1944...) #G30
Documente poștale directe, respectiv corespondențe de la deportați (care, iată, în anii 1941-1944 par a se
limita doar la cei considerați „ne-politici” și doar prin intermediul Crucii Roșii Geneva) sunt foarte rare, una
poate fi văzută în Fig. G30.01, imediat după restabilirea comunicației poștale dintre România și URSS. În
acest caz apartenența expeditorului la valul de deportări din 1941 nu este 100% sigură, în condițiile în care
sovieticii au mai deportat evrei chiar și în primăvara anului 1944, odată cu ocuparea Transnistriei (dintre cei
considerați colaboratori ai autorităților române, respectiv mulți conducători ai comunităților din ghetouri).
Documente poștale indirecte: Evrei bucovineni solicitând informații despre rudele deportate de sovietici în
anul 1941, de la Crucea Roșie din Geneva
Fig. 30.02: Corespondență

adresată de fapt Comisiei
RELICO Geneva
Carte poştală expediată de

Rosa Blum, Czernowitz,
Războieni 35K către
Internationale Rote Kreuz,
Abt(eilung) f(ur)
Kriegsbetroffene Juden, Genf
(se referă la RELICO, vezi
mai jos). Cartare CERNAUTI
la 14 mai 1943, cenzura
externă română (ștampila
CENZURAT 8 și matricola
114), sosire GENEVE la 1
aprilie 1943 (a doua zi este
luată în evidența CICR).
Din textul în germană: Caut informații despre Isidor Blum, născut la 15 apri1ie 1907 în Cernăuți, de meserie
Likörmeister. Cu ocazia retragerii rușilor din Cernăuți, numitul a fost luat cu ei la 1 iulie 1941.
Fig. 30.03:
Corespondență către CICR
Geneva referitoare la liderii
Sioniști bucovineni
deportați în URSS
Carte poştală expediată de

Adolf Heitner430, Cernăuți, str.
Mircea Vodă No. 5 către
Internationale Gesselschaft
vom Roten Kreuz, Genf.
Cartare CERNAUTI la 29
iunie 1942, cenzura externă
română (ștampila
98), sosire GENEVE la 9 iulie
1942 (a doua zi este luată în
evidența CICR, conform
ștampilei-numerator).
Solicitarea a primit numărul
DR 853 și se pare că i s-a
răspuns la 15 iulie 1942.
Din textul în germană: Vă rog să o anunțați pe fiica mea deportată Rosa Klinger, care locuiește împreună cu
băiețelul ei Igo în satul Lușnikovo431, raion Pondina, oblast Novosibiirski, că aparținătorii sunt sănătoși și că Dr.
Teodor Weisselberger se găsește în satul Ilovo, raion Wasenganski, oblast Novosibiirsk.
430
Posibil să fie vorba de comerciantul Adolf Heitner, decorat de Regele Carol în 27 mai 1934 cu Ordinul Meritul Comerțului și
Industriei Clasa I, pe când era șef al firmei Gartenlaub & Heitner și proprietar la Fabricii de Sticlă F. Fischer din Putna
431
Azi Lushniki / Лушники. Novosibirsk Oblast, Rusia, cod poștal 633631.
279
G30.02. – EVREI ÎNROLAȚI ÎN ARMATA ROȘIE DUPĂ OCUPAREA

TRANSNISTRIEI, BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD
După cum am amintit și în altă parte, reocuparea Transnistriei de către sovietici nu a însemnat sfârșitul
suferințelor pentru toți evreii deportați acolo. Granița cu România a fost închisă și mulți, câteva mii, tineri
evrei au fost luați cu forța și înrolați în Armata Sovietică. Același lucru s-a întâmplat în teritoriile proaspăt
cucerite din nordul Bucovinei și Basarabia. În Fig. G30.04 este ilustrată o corespondență militară sovietică
care confirmă informațiile istorice, permițându-ne să deschidem un nou capitol în istoria poștală
Fig. 30.04: Corespondență

de la un evreu cernăuțean
înrolat în Armata Roșie
Carte poştală sovietică scrisă

în limba română, expediată
de Zlogover Mihail Lazarovici,
Stalingrad, Poșta Militară nr.
10826432 către Bucovina de
Nord, oraș Cernăuți, raion
Stalin, str. Șevcenco nr. 9,
tov. Zlogover Alina. Cartare
STALINGRAD la 4 iunie
1944, cenzura militară
svietică cu nr. 14589, sosire
CERNĂUȚI la 1 iulie 1944.
Din texte: (Stalingrad, 3 iunie 1944). Azi s-a împlinit o săptămână de când am sosit aici (așadar 27 mai 1944),
îmi merge foarte bine, mâncare e bine și suficient. Sunt după cum vezi cu dl. Rossler împreună, chiar la o singură
companie și grupă. Ce se aude la voi, cum vă merge vouă (...) unde lucrează Erna, ce este cu ai noștri din
Transnistria, te rog să nu-ți faci grije de mine căci mie îmi merge bine. (Stalingrad, 4 iunie 1944) Paul este tot
aici însă la o altă companie. În rest text similar.
C/1: Primul volum

cronologic a apărut
în iunie 2019
(Corespondența
prizonierilor de
război, 1915-1918)
și poate fi procurat
de la autor.
432
Este vorba de 42-й запасный стрелковый полк (Regimentul 42 Pușcași în Rezervă), în subordinea 15-й запасной
стрелковой бригады (Brigada 15 Pușcași de Rezervă) care se afla cel puțin din ianuarie 1944 în regiunea Stalingrad. Conform
arhivelor sovietice (OBD-Memorial), Злоговер Михаил Лазарович (Лазаревич), având gradul militar красноармеец (soldat în
Armata Roșie), înrolat ca cetățean sovietic la unitatea militară 42 зсп, a fost dat dispărut sau decedat cândva între 1 octombrie 1944
– 6 aprilie 1945, https://obd-memorial.ru/html/info.htm?id=1991085570
280
Corespondența evreilor români din și cu diaspora europeană #G31
G31. REFLECTAREA HOLOCAUSTULUI EUROPEAN ÎN

CORESPONDENȚA EVREILOR ROMÂNI
Au fost numeroși evreii din diverse state ale Europei stabiliți în România (unii chiar naturalizați înainte de
apariția legislației antisemite) care, evident, aveau numeroase rude răspândite în diaspora. Analiza
corespondenței cu aceștia poate oferi surprize deosebite, uneori fiind ultime semne de viață primite sau
trimise de victimele Holocaustului central și est-european. Depistarea lor este necesară nu doar pentru a
identifica situații sau rute poștale rare, ci mai ales pentru a salva de la distrugere și uitare documente istorice
evocatoare ale tragediei unei popor, tragedie atât de greu de înțeles și conceput în zilele noastre încât poate fi
ușor subiectul minimalizării și chiar negării...
G31.01. – CORESPONDENȚA CU EVREI ÎN GHETOURI ȘI LAGĂRE DIN

GERMANIA
G31.01.1. – Ghetoul Theresienstadt

(azi Terezin, Cehia)
Theresienstadt a fost unul din marile centre implicat în exterminarea – directă sau indirectă – a evreilor
central-europeni. Principalul său rol era acela de punct de colectare și de tranzit, în care erau adunați evreii
din Austria, Germania (fosta Cehoslovacia) și alte țări și apoi erau trimiși în transporturi bine organizate
către lagărele de exterminare din Polonia. Ghetoul a fost înființat la 24 noiembrie 1941 printr-un prim
transport de evrei cehi, urmați în iunie 1942 de cei din Austria și Germania iar din 1943 de evrei danezi și
olandezi. Alimentarea ghetoului s-a făcut prin numeroase transporturi nominalizate prin cifre sau litere,
cuprinzând de la 1 la 2.081 persoane fiecare433. Dintr-un total de 141.000 evrei care au trecut prin gheto până
la 20 aprilie 1945, nu mai puțin de 88.196 au fost deportați în lagăre de concentrare și de exterminare după o
perioadă variată de așteptare (între 9 ianuarie 1942 – 28 octombrie 1944). Ghetoul avea o autoadministrație
evreiască, care a avut un rol important și controversat în selecția deportaților. În final, 33.521 persoane au
murit la Theresienstadt din cauza condițiilor precare de viață în ghetou, iar 19.000 au supraviețuit (la care se
adaugă doar 4.000 supraviețuitori dintre cei
deportați în lagăre de concentrare). Populația
maximă a fost atinsă la 18 septembrie 1942, cu
58.491 persoane.
Muzeul Ghetoului Theresienstadt (Terezin)

(fotografie personală, septembrie 2009)
În Fig. G31.01 poate fi văzută o corespondență

adresată, de rude sau prieteni neidentificați din
România, unui evreu din Klatovy sosit la
Theresienstadt-Bauschovitz (azi Bohušovice, este
vorba de gara unde debarcau transporturile pentru
gheto) cu numărul de ordine 503 din transportul
Ce (transport plecat la 30 noiembrie 1942 din Klatovy cu 619 evrei, din care doar 35 au supraviețuit
războiului după ce au fost deportați la Auschwitz la 20 ianuarie 1943 cu transportul Cq, Trenul Da 101 –
total 2.000 persoane). Este cunoscut un Rudolf Lederer care a sosit și a plecat cu transporturile amintite,
fiind omorât la Auschwitz, dar acesta avea numărul de ordine 425 și nu 503, astfel încât este foarte probabil
ca destinatarul acestei corespondențe, cu același nume, să fi fost unul din cei 35 supraviețuitori ai
transportului Ce (de altfel, probabil că el este acel Dr. Rudolf Lederer, autor al unor memorii depuse în
arhivele Holocaustului despre Klatovy, Terezin și Auschwitz).
Pentru a încerca să imaginăm puțin atmosfera acelor timpuri, iată cum este descrisă plecarea Transportului
Ce pe site-ul organizației Yad Vashem:
433
Vezi lista integrală a transporturilor spre și de la Terezin, la adresa http://www.porges.net/Terezin/TransportsToFromTerezin.html
281
La 29 noiembrie 1942 deportații au fost aduși în clădirea unei școli din Klatovy, care servea drept punct de
adunare. Câțiva membri ai Comunității Evreiești din Praga, Secția Transporturi, a sosit pentru măsuri
administrative, conform ordinelor primite de la Oficiul Central pentru Imigrarea Evreilor: au pregătit listele
deportaților și au înregistrat proprietățile lor. Douăzeci bărbați au fost selectați pentru a aduna bagajele
deportaților (având în medie 50 kilograme) și a le duce în gară la un vagon de marfă, sub supravegherea
poliției cehești. A doua zi, deportații au fost duși la gară, păziți de trei SS-iști, 10 polițiști cehi și un grup de
angajați de la Comunitatea Evreiască din Praga (care însoțeau toate transporturile din Protectorat).
Transportul Ce a plecat din Klatovy la 30 noiembrie 1942 cu direcția ghetoului Theresienstadt, fiind format
din 619 evrei, locuitori din Klatovy, Kdyne, Svihov, Kolovec și Domazalice. La sosirea în gara Bauschovitz /
Bohusovice, deportații au fost debarcați și forțați să parcurgă pe jos cei 3 kilometri până la Theresienstadt.
Fig. G31.01:
Carte poștală scrisă la 17
decembrie 1942 de prieteni
evrei din România pe adresa
lui Dr. Rudolf Lederer,
Tr(ansport) Nr. Ce 503,
Theresienstadt-Bauschovitz,
Protektorat Bohmen. Cartare
BUCURESTI la 22 februarie,
cenzura externă la SCCE Gara
de Nord (număr matricol 164),
cenzura germană din Viena
(ștampilă rulou roșie). Sosit aici
în jur de 1 decembrie 1942,
numărul Ce #503 va fi
deportat la Auschwitz la 20
ianuarie 1943, dar va
supraviețui.
Dacă despre destinatarul corespondenței de mai sus există date că ar fi unul dintre puținii supraviețuitori ai
transporturilor către Auschwitz, în cazul destinatarei corespondenței din Fig. G31.02 realitatea e tristă,
deportată la vârsta de 76 ani din domiciliul săi vienez în ghetoul Theresienstadt cu Transportul 37 (sau
IV/8), ea va deceda la doar patru luni după sosire, de epuizare sau boală.
Fig. G31.02:
Carte poștală expediată Prin
Avion din București de B.
Groag, pe adresa unei rude din
Viena, deportată la
Theresienstadt, vezi adresa:
Frau Regine Groag aus Wien,
Theresienstadt / Protektorat/.
Cartare BANEASA *
AEROGARA, cenzura externă
la SCCE Gara de Nord
(matricol 148), cenzura
germană din Viena (ștampilă
rulou roșie). La sosire în
ghetou, corespondența este
notată cu creionul Verst(orben)
30.XII.42 (Decedată), ceea ce
corespunde cu informația
istorică434 (sursa Web).
434
Regine Groag, născută la 13 noiembrie 1866, a locuit la adresa Schwarzinergasse 2/5, Viena 2, deportată la 20 august 1942 din
Wiena la Theresienstadt cu Transportul 37 (având numărul de ordine #823 din 1.000 și 76 ani la data respectivă!), decedată la
Theresienstadt în 30 decembrie 1942 (cauza morții este notată „murdered”), cf. Yad Vashem.
282
Iată descrierea Transportului 37 de pe același site al organizației Yad Vashem:

Șase paznici în uniformă din Schutzpolizei au păzit începând cu ora 11.30 grupul de deportați în gara
Aspangbahnhof din Viena. Transportul nr. 37435 a plecat în seara de 20 august 1942 cu trenul Da 504 și a
ajuns la Theresienstadt în 21 august la ora 7:19 dimineața (fiind considerat aici Transportul IV/8).
Majoritatea celor 1.000 evrei din transport (numit de altfel chiar așa, Alterstransport), erau în vârstă: 806
deportați aveau mai mult de 61 ani, vârsta medie fiind de 69 ani. Trenul și-a urmat ruta prin Nordbahnhof
(Viena), Floridsdorf, Jedlersdorf, Stockerau, Absdorf-Hippersdorf, Gmuend, Tabor, Praga. Ajunși în gara
Bohusovice, evreii sunt debarcați și forțați să parcurgă pe jos cei 3 kilometri până la Theresienstadt. Mulți
dintre deportații în vârstă vor deceda de foame sau boli în lunile de vară ale anului 1942. Alții au fost deportați
în octombrie 1942 din gheto la Treblinka, unde au fost uciși.
O altă categorie de documente istorico-poștale sunt cele în care informația rezultă efectiv din lectura
textului, coroborat cu datele de arhivă ce se pot obține referitor la expeditor / destinatar. Un astfel de caz este
cel ilustrat în Fig. G31.03 care, în esență, este o corespondență târzie (din vara anului 1944) expediată de un
evreu venit din Cehia și naturalizat în România în anii 1920 către un evreu emigrat antebelic din Cehia în
Elveția, prin care primul cere disperat informații despre numeroasa sa familie (7 persoane), rămasă în
Cehoslovacia, despre care ar fi auzit că este în viață la Theresienstadt, lucru pe care nu poate să-l creadă,
ceea ce dovedește că în România se știa destul de bine care era soarta coreligionarilor din Europa Centrală...
Pentru început câteva cuvinte despre corespondenți:
 Jacques Eiser (Jakob, Jacob), evreu născut la 20 iunie 1871 în Rajec, decedat la 29 octombrie 1947 în
București. În mai 1905 era contabil al societăţii „The Putna Forests & Saw Mills Company LTD” din Londra,
cu sediul secundar la Focşani. Pe timpul ocupației germane a României (1916-1918) ar fi avut o atitudine
necorespunzătoare (suspectat fiind că este agent al Siguranței, cel puțin așa rezultă din portretul negativ de la
pagina 193 din cartea Porcii, vol. III, de Arhibald). În 1920 este numit director general al S.A. Domuc
București („pentru industria forestieră”). A primit cetăţenia română în 8 februarie 1924 şi, împreună cu Olga
Elena Eiser (născută Austerlitz), locuia din 1908 în Bucureşti, strada Lascăr Catargi nr. 11. În 1924 este numit
și director general al Societății Carpatina Brezoi (care se ocupă tot de exploatare forestieră) și locuiește în
București pe str. Paleologu nr. 22436. Prin 1928 cumnatul său, Otto Austerlitz (fost director central la aceeași
societate, parte în mai multe dosare penale), părăsește România, neobținând cetățenia, ceea ce îi va fi în final
fatal. Ambii sunt batjocoriți în acei ani de publicațiile naționaliste antisemite (Înfrățirea Românească, organ al
Ligii Apărării Naționale Creștine LANC) cu epitete gen jidani spanioli, talmudiști, jidan impertinent, canalie
semită, ș.a., datorită faptului că au blocat ascensiunea la conducerea Carpatinei a afaceriștilor locali, „buni
români”, moșneni ai locului. După anul 1929, Eiser nu mai apare cu funcții de conducere, în 1937 locuia în
București din nou pe str. Lascăr Catargi nr. 11. În octombrie 1941 Centrul Național de Românizare confiscă
Ferma Olga din Colentina, str. Regina Maria nr. 156, fosta proprietate a soților Eiser, iar în decembrie 1943
(ironia sorții!) autoritatea britanică din Palestina confiscă proprietatea soților din Saqiya, Jaffa, Palestina, ca
bun inamic (ei fiind evrei cetățeni români).
 Guido Glass, evreu născut în 1876 la Prostějov, decedat în 1971 la Lausanne, emigrat în Elveția înainte de
război, a servit se pare, ca intermediar în procurarea de informații din Theresienstadt, profitând de relațiile sale
(fratele său locuia în ghetou), trimițând la cerere și pachete prin Crucea Roșie coreligionarilor aflați în nevoie.
Sunt cunoscute mai multe corespondențe adresate lui, mai ales din Protectorat (dar și din Spania...), unele
scrise utilizând evident un cod437. Un comerciant american de istorie poștală consideră pe Glass ca proprietar
al unei așa numite undercover address, ceea ce este prea pretențios spus, deoarece el nu a intermediat mesaje
(în genul P.O.Box 506 din Lisabona), ci a intermediat informații, în măsura în care acestea erau primite de la
prietenii și rudele rămase sub ocupație nazistă. Soția lui Guido se numea Mariska Glass-Munteanu438, născută
Seligmann, păstrând așadar numele primului soț Victor (Győző) Munteanu (Goldberg). Este așadar evident că
familia Glass avea legături cu România, poate și direct cu Eiser, legături care deocamdată nu sunt lămurite.
435
În listele ghetoului Theresienstadt, transportul are numărul IV/8, cifra romană IV referindu-se la Viena.
436
Ionela Nițu, Dan Ovidiu Pintilie – Societatea Forestieră „Carpatina” Brezoi și evenimentele din 19 ianuarie 1947, în Buridava
nr. XII/2, Râmnicu Vâlcea 2015, pag. 111-131
437
Iată textul unei cărți poștale expediate de Max Sternschuss din Theresienstadt la 20 iunie 1944 (primită în Lausanne de-abia la 17
octombrie): Iubitul meu fiu (corespondenții nu erau rude, evident), Ultima ta veste a fost din decembrie 1943. Noi între timp am
primit deseori sardine. De ce nu scrii? Noi suntem sănătoși și ne merge bine. Te sărută al tău Tati, Max Sternschuss. Oare ce erau
„sardinele” primite de „tăticul” Max?
438
Nici familia ei din Ungaria nu a fost ocolită, a avut o soră, Irén Siklós, născută Seligman în 1897 la Budapesta și ucisă în 30
aprilie 1945 în lagărul Bergen Belsen, și un frate Janos Géza Seligmann, născut în 1901 la Budapesta și decedat în martie 1945,
probabil în condiții similare.
283
Fig. G31.03:
Corespondență de
solicitare informații
despre familia aflată la
Theresienstadt
Carte poștală recomandată

expediată de (vezi parafa de
adresă) Jacques Eiser,
București 4, Fund. Sf.
Ștefan 5,, către Gen. Dir.
Ing. Guido Glass, 15, av.
Juste Olivier, Lausanne,
Elveția. Cartare
BUCURESTI 4 * RECOM.
PREZENTATE la 3 iunie
1944, cenzura externă
SCCE (CENZURAT 3 și
numeral ilizibil).
Iată textul: Dragă Guido ! Am confirmat primirea cărții tale poștale din 23/2 prin cartea mea din 20/3, care a
fost trimisă recomandat, deoarece corespondența în străinătate se poate trimite de aici doar în acest fel. De
atunci au trecut aproape 2 ½ luni și sunt foarte afectat că nu am mai primit nici un semn de viață de la tine.
Dacă poate nu-ți convine această corespondență, atunci trebuie să o sistezi și dacă nu primesc un răspuns de la
tine nici la această carte poștală, aș vedea aceasta ca dorința ta și aș trage consecințele. Azi aș dori să-ți
comunic că surorii mele din Lugoj i s-a transmis, prin intermediul unei Doamne care a fost în Rajec și a aflat
acolo de la o familie (de evrei) care a rămas în oraș /a rămas acolo probabil datorită schimbării de religie /
vestea că familia mea ar fi fost în Thereseienstadt, în viață și sănătoși. Am mai auzit o astfel de știre înainte, însă
nu am crezut-o astfel cum nici acum nu pot să o cred o singură secundă. Totuși, dacă-ți este posibil și nu e prea
mult, te-aș ruga să te interesezi prin familia ta din Th(eresienstadt) sau din alte părți, dacă familia mea se află
cu adevărat în Th(eresienstadt) și cum pot să le dau de veste (la acea dată, toți erau morți de cca. 2 ani). Este
vorba de : Mama mea, Frau Jeanette Eiser în vârstă de 83 ani; sora mea, Frieda Lipschner, născ. Eiser, cu soțul
său Dr. Ludwig Lipscher și fiul lor Georg Lipscher ; toți aceștia din Rajec-nad-Rajcankou. Apoi fratele meu
Sigmund Eiser și soția sa Alice, din Bratislava ; și în fine cumnata Ida Schnabl născ. Austerlitz (sora soției mele
de suflet), ultima ședere la Fam. Lichtenstein în Subianske-Teplice.
Dispunând de cele două biografii și de textul corespondenței, să apelăm acum la extraordinara bază de date a
Institutului Yad Vashem din Ierusalim, păstrătorul memoriei Holocastului, și să aflăm soarta familiei lui
Jacques Eiser, în care toate cele șapte persoane enumerate sunt exterminate în 1942:
- Mama Jeanette Eiser, născută Kohn în 9 mai 1861 în Nosice, Slovacia, ucisă în 1942 la Auschwitz la 81 ani;
- Sora Frieda Lipscher (fiica Jeanettei, soția lui Ludovit), născută Eiser la 9 iunie 1890 în Rajec, ucisă în
august 1942 la Auschwitz la 52 ani.
- Cumnatul Dr. Lajos Ludwig Lipscher „Ludovit”, născut la 14 octombrie 1887 în Dlhe Pole, notar în Rajce,
deportat din Zilina la 24 aprilie 1942 cu numărul #607 din transport, mort în aprilie la Auschwitz de
„epuizare”, la 55 ani.
- Nepotul Juraj Sigmund Lipscher439 (zis și Georg Zigmund), născut în 28 august 1924 la Rajec, deportat din
Zilina la 24 aprilie 1942, ucis la Auschwitz în același aprilie la 18 ani.
- Cumnata Ida Schnabl (sora soției Olga), născută Austerlitz la 17 februarie 1889, fără detalii, dar se știe că nu
a supraviețuit nici ea, nici fratele Otto Austerlitz.
- Fratele Sigmund Eiser440, născut în 28 decembrie 1872 la Rajec, comerciant din Bratislava, deportat la
Majdanek, mort la 15 iunie 1942, la 70 ani;
- Cumnata Alice Eliza Eiser, născută Schvartz la 1 martie 1883 în Trnava, deportată din Bratislava și ucisă la
Auschwitz.
439
Fratele său, Ladislav Laszlo Lipscher a fost singurul din familie care a supraviețuit, a emigrat după război în Elveția și a depus
mărturii privind sorta familiei pentru arhiva Yad Vashem în 1989.
440
El este probabil acel Sigmund Eiser, reprezentant al Societății S.A. „Lotru” pentru exploatarea de păduri din Brezoi
(precursoarea Carpatinei), care a cumpărat suprafețe mari de teren în munții Puru și Petrimanu, de la familia Magheru.
284
De cealaltă parte, fratele lui Guido Glass, Karel Glass (născut la 9 aprilie 1871) a fost deportat cu numărul
#421 din cei 900 evrei care constituiau Transportul AAg din Olomouc la Theresienstadt în 30 iunie 1942,
ghetou din care scrie mai multe cărți poștale fratelui din Lausanne, aflate în colecții muzeale sau la vânzare
pe internet (servind, se pare, drept sursă de informații din ghetou). Din păcate, acesta din urmă nu și-a putut
ajuta cu nimic fratele, Karel fiind ucis în ghetoul Terezin la 4 septembrie 1943. Iată așadar tragice destine
care nu trebuie uitate, în care familii întregi sunt anihilate, dispărând oameni de valoare, unii cu aport
considerabil la viața economică sau culturală a țărilor lor de origine sau de adopție, dar „fără valoare
umană” în șablonul aberantei purități rasiale. În fine, am dat aici un exemplu despre cum văd eu
valorificarea complexă a corespondențelor de istorie poștală, căpătând astfel valența documentelor istorice
autentice.
Revenind la Theresienstadt, mai trebuie adăugat în final că în Mica Fortăreață austro-ungară de peste râu
(Malá pevnost / Kleine Festung), a fost înființată o închisoare a Gestapo-ului încă din 1940, fără legătură cu
ghetoul, iar orașul fortificat va fi transformat în bază militară a Wehrmachtului, din 1941.
G31.02. – CORESPONDENȚA CU EVREI ÎN LAGĂRE DE PRIZONIERI DIN

GERMANIA
În toate cazurile cunoscute până în prezent, evreii din lagărele germane au familii în România, cu care
corespondează. Cum din Vechiul Regat nu a fost deportat nici un evreu în Germania, cu atât mai puțin în
lagăre de prizonieri, rezultă logic că toți aceștia au ajuns acolo în calitate de membri combatanți ai unei
armate inamice Germaniei (cel mai probabil Occidentală – Franceză ori Britanică, în cazul unor studenți
aflați la studii acolo și înrolați voluntar, eventual Sovietică, Iugoslavă sau Poloneză). Nu am găsit
confirmarea pentru nici unul dintre cele câteva cazuri cunoscute, așa încât apartenența prizonierilor rămâne
totuși o necunoscută.
Fig. G31.04:

aprilie 1942 de părinți
(Grupper, str. Golești 45,
Brăila) către fiul lor, prizonier
într-un lagăr german: Med.
Lieut. Ch. Grupper,
Gefangenennummer 571,
Arb(eit) Kom(mando) 532/C,
Stalag XII, Deutschland.
Cartare BRAILA în aceeași zi,
de Nord (ștampilă rulou neagră
și număr matricol 55), cenzura
germană din Viena (ștampilă
rulou roșie). Ștampilă de
îndrumare Kriegsgefangenen
Post. Notația cu creionul
Bolchen confirmă localizarea
prizonierului, vezi mai jos.
Cel mai cunoscut membru al familiei evreești Grupper era Conrad G. Grupper, președinte al Bursei Brăila în
1932 și consul de Panama din 1933, proprietar al societății G&F Grupper S.A. Comision și exportator de cereale.
Dar nimic nu confirmă legătura cu destinatarul acestei corespondențe și nici modul cum a ajuns acesta
prizonier (foarte probabil ca ofițer al armatei franceze). Este vorba de fapt de Stalag XII F, localizat între mai
1941 – octombrie 1943 în Bolchen (azi Boulay, Moselle, Franța) unde, la 1 aprilie 1942, se găseau 19.140
prizonieri (din care 10.797 francezi, 4.623 iugoslavi, 2.924 sovietici, 758 polonezi și 38 belgieni), majoritatea
– 15.865 – lucrând în Arbeitkommandos,
Alte două exemple sunt ilustrate sumar mai jos, făcând parte din baza de date imagistică, și nu din colecție:
285
Fig. G31.05: Carte poștală expediată de familia din Fig. G31.06: Carte poștală expediată de prieteni din
Constanța către prizonierul Joseph Ismaeli, București către prizonierul Natanson Leo,
Gefangenennummer 5532, M-Stammlager VIII B, E. 358, Gefangenummer 98254, Kdo 6006, Stalag X C,
Deutschland. Cartare CONSTANTA la 4 iulie 1942, cenzuri Deutschland. Cartare BUCURESTI la 12 septembrie
română și germană. Cu creion albastru, probabil numărul 1941, cenzuri română și germană (sursa: Horst Scherrer
real al comandoului de muncă, E453 (sursa: web 2005). 2002).
G31.03. – CORESPONDENȚA CU EVREI ÎN LAGĂRE DE INTERNARE DIN

ITALIA
Scurt istoric. Un decret din 7 septembrie 1938 prevede expulzarea evreilor străini, intrați în țară după 1
ianuarie 1919. Dar de-abia în mai 1940 este avansată ideea Ducelui de a înființa lagăre de concentrare și
pentru evrei, astfel că internarea, care era inițial eminamente legată de siguranța internă, capătă de-acum o
notă antisemită. La 8 iunie 1940 sunt emise indicațiile privind taberele de concentrare și localitățile de
internare, acestea din urmă fiind deja stabilite în majoritate în Italia de sud, având în total o capacitate de
9.500 locuri. La 15 iunie sosește ordinul de arestare și internare a evreilor străini aparținând statelor care
fac politică rasială, și a evreilor apatrizi cu vârste între 18 și 60 ani. În octombrie 1940 sunt deja 4.251
internați străini, din care 1.839 ariani și 2.412 evrei (din care 1.373 sunt italieni). La sfârșitul lui 1942 evreii
străini sunt 5.636 (2.139 în tabere și 3.497 internați liberi), după ce au sosit 2.200 evrei din zonele ocupate
de italieni din Slovenia, Dalmația, Albania, Dodecanez și Libia, iar în aprilie-mai 1943 ajung la 6.386 (din
care cei din fosta Iugoslavie sunt 2.800-2.900). La 8 septembrie 1943 evreii din sud vor fi eliberați, dar în
nord mai sunt 400 evrei străini în lagăre de concentrare și 2.500-2.600 internați în comune din Italia nordică,
iar 1.000-1.100 în comune din Italia Centrală.
Așadar existau două categorii de deținere în cazul evreilor străini:

- Internare în regim liber în sate desemnate (internamento libero), în care internații (de multe ori în
familii compacte) locuiesc în case particulare, dar se supun unui regim strict de disciplină și mișcare,
fiind supravegheați de poliția locală.
- Internare în lagăre / tabere de concentrare (campi di concentramento), cu un regim mult mai sever
corespunzător acestor instituții, cu cazare în barăci sau clădiri mari, împrejmuite și păzite.
G31.03.1. – Evrei internați în regim liber în Provincia ASTI441

(Regiunea Piedmont, nord-vestul Italiei)
La 30 octombrie 1941 prefectul de Asti (nordul Italiei) este informat de iminenta sosire a cca. 200 evrei, o
mică parte din cei 5.000 refugiați provenind din Croația, Dalmația și Slovenia, ocupate de trupele italiene în
primăvara 1941. Localitățile în care vor fi aceștia internați în regim liber sunt: Agliano, Antignano, Asti,
Canelli, Castelnuovo Don Bosco, Cocconato, Mombercelli, Montechiaro, Montiglio, Nizza Monferrato
(vezi Fig. G31.07), San Damiano și Villanova. În decembrie 1941 sunt 227 evrei internați în provincie, din
care 190 din Dalmația, 26 din lagărul Ferramonti și 2 din Ljubliana. La 30 octombrie 1942 internații evrei
străini sunt 377, iar alți 19 sunt anunțați, ceea ce depășește posibilitățile provinciei de cazare. La 30
noiembrie 1942 sunt 388, și alte zeci pe drum. În iarna 1942/1943 sunt recenzați 423 evrei străini, aproape
toți regrupați în nuclee familiale mai mult sau mai puțin numeroase. Majoritatea provin din Iugoslavia (330),
ceilalți din Germania, Polonia, Cehoslovacia, România și Austria. Începând cu 17 februarie 1943 și până în
441
Nicoletta Fasano – Il rifugio precario: gli ebrei stranieri internati a Asti (1941-1945), ..., pag. 173-192.
286
luna mai, o parte din evreii străini din provincia Asti vor fi transferați în grupuri mici în sud (11 la 17
februarie, 59 la 11 mai, 24 la 10 iunie, în total 95 față de 250 ceruți de prefect).
După 8 septembrie 1943. La 13 octombrie 1943 reușesc să fugă toți cei 46 evrei internați la Canelli și cei 11
din Agliano. La 1 decembrie 1943 se ordonă arestarea tuturor evreilor de pe teritoriul R.S.I., dar dintre cei
din provincia Asti, majoritatea au reușit să fugă, astfel că doar 14 vor fi deportați în Germania, din care 6 vor
supraviețui (dar Filipo Hirsch nu e printre ei).
Fig. G31.07:
februarie 1943 de o ramură a
familiei din Cernăuți
(supraviețuitori ai deportărilor)
către Klara și Filipo Hirsch, Via
Mario Tacca 3, Nizza-
Monferrato, Prov. Asti, Italia.
Cartare CERNAUTI la 20 IAN
942 (dată greșită), cenzura
externă la SCCE Gara de Nord
(ștampila CENZURAT și număr
matricol 109), sosire (pe verso)
ASTI la 2 martie 1943. Înainte
de a fi livrată destinatarului, se
aplică la poliție ștampila bi-
lineară POSTA DI
INTERNATO / CIVILE DI
GUERRA și rotundă R.
QUESTURA DI ASTI *
UFFICIO ...?.
Nu putem ști originea familiei Klara și Filipo (Philipp) Hirsch, ei pot proveni din România (care este, conform
bibliografiei, un loc de origine pentru câțiva internați), dar pot fi și refugiați din Slovenia, având doar legături
de rudenie în România (de gradul II se pare, verișori /unchi-mătușă). Varianta a doua este susținută de o
corespondență scrisă în germană, primită de Hirsch la 13 iunie 1942 la Nizza, de la rude/prieteni din satul
Lesno Brdo, Horjul (lângă Ljubljana)442.
În comuna Nizza Monferrato va fi publicat la 12 iulie 1942 un regulament care aduce următoarele obligații
capilor de familie internate: Trebuie să revină acasă seara la începutul camuflajului oficial, nu se admite
nici o toleranță, chiar minimă, de întârziere. Nu trebuie pentru nici un motiv să se întovărășească cu ariani,
să se întrețină cu ariani în oficiile publice, să umble pe stradă cu ariani. Nu trebuie să predea lecții de
limba germană arianilor, cu excepția eventualelor autorizări.
G31.03.2. – Evrei internați în lagărul de concentrare ARBE, Iugoslavia ocupată443

(Provincia Fiume, azi insula RAB, Croația)
Situat în zona de azi a Spitalului de Psihiatrie din satul Kampor (Campora de atunci), lagărul a funcționat
din 27 iunie 1942 până la 11 septembrie 1943 și a concentrat între 10.000-15.000 deținuți croați, sloveni și
evrei, cu un maxim de 8.260 internați în octombrie 1942. A fost un lagăr dur pentru slavi, care au avut o
mortalitate crescută din cauza lipsei hranei și condițiilor igienico-sanitare, în schimb se consideră că
internarea celor 3.500 evrei, fugiți de ustașii croați, a avut un caracter salvator, ei evitând în final deportarea
în lagărele de exterminare din Germania. Cazarea se făcea inițial în 1.000 corturi militare de câte șapte
locuri; din toamnă au început construcția barăcilor din lemn, iar până la final au fost construite trei
lagăre/sectoare, Nr. 1 și 2 pentru cei reprimați (slavi), Nr. 3 pentru cei protejați444 (mai ales evrei, dar și
sârbi).
442
Los Angeles Museum of the Holocaust, ID-ul piesei RG-112.34. Expeditoarea, Fanny Penft putea fi membră a grupului de 40
copii și tineri refugiați din Germania și Austria, suprinși în Slovenia de ocupația italiană, și care au locuit în castelul de vânătoare din
Lesno Brdo din 4 iulie 1941 până în 16 iulie 1942, după care, datorită intensificării acțiunilor partizanilor în zona satului, au fost
mutați în Villa Emma din Nonantola, Italia, supraviețuind războiului.
443
Arbe – campo di concentramento, pe pagina I campi fascisti, http://campifascisti.it/scheda_campo.php?id_campo=35, accesat 16
august 2020.
444
În bibliografia menționată împărțirea este prezentată diferit, lagărele 1 și pe de o parte și nr. 2 pentru evrei. Dar în același loc se
menționează: în primăvara lui 1943 încep lucrările lagărului 3, destinat să primească evreii deja internați în lagărul Kraljevica și în
287
„Sectorul protejat” al evreilor din Arbe

(sursa: www.campifascisti.it)
Din noiembrie 1942 numărul

internaților începe să scadă, având loc
primele transferuri. Între 27
noiembrie – 3 decembrie 1942 o mare
parte a femeilor și copiilor (865 femei
și 864 copii) au fost transferați în
lagărul Gonars, totalul scăzând la
6.577 în 16 decembrie 1942 și la
2.856 la 1 februarie 1943.
Fig. 31.08. Plic scutit de taxte (fiind marcat POSTA INTERNATI CIVILI DI GUERRA), expediat de Internata civile di
guerra Anna Weiss, Campo concentr(amento) I(internati) C(ivili), settore 3, baracca 48. Arbe (Prov. Fiume), adresată
spre Elena Bodor, Timișoara. Scrisoarea inclusă era în limba maghiară. Plicul poartă ștampila administrativă a lagărului,
TO
foarte slab imprimată pe avers (... CONCEN INTERNATI CIVILI... ), cenzura italiană din Roma (ștampilă CENSURA
POSTA ESTERA * IV pe etichetă de închidere VERIFICATO PER CENSURA), cenzura română la SCCE Gara de Nord
(număr matricol 192), sosire TIMISOARA la 24 mai 1943.
G31.04. – CORESPONDENȚA CU EVREI ÎN LAGĂRE DE INTERNARE DIN

UNGARIA
Situația evreilor în Ungaria 1939-1945. Dintr-o populație de 14.5 milioane trăind în Ungaria, majoritatea
celor 825.000 evrei se considerau fideli și mândri unguri de religie israelită, fiind bine asimilați. În ciuda
situației europene a soluției finale aplicată în tot mai multe țări, ei se simțeau în siguranță în țara condusă de
Miklós Horthy și asta cu toate că nu erau ocoliți de represiune: după începutul războiului cu URSS, aproape
20.000 evrei au fost omorâți în 1941 lângă Kamenec-Podolski sau în nordul Serbiei ocupate, iar peste 40.000
evrei și-ar fi pierdut viața direct sau indirect, lucrând în companiile de muncă de pe front (vezi #G41). Însă
doar schimbarea de regim din martie 1944, cu ocupația țării de armata germană susținută de guvernul
extremist fascist al lui Döme Sztójay va aduce cu sine și distrugerea sistematică a evreimii maghiare, astfel
că, până la sfârșitul războiului, 600.000 evrei maghiari își vor fi pierdut viața în Holocaust.
Istoricul lagărelor de internare în Ungaria. Instituția internării a fost readusă în sistemul juridic maghiar
în 1939 și, în același timp, lagărele de internare. Legea din 1939 prevedea: (1) Ministerul poate dispune ca
persoanele a căror ședere într-o anumită municipalitate sau în anumite părți ale țării este în detrimentul
ordinii publice și securității publice sau altor interese publice importante, sau dăunătoare unor motive
economice (...) pot fi plasate sub supravegherea poliției sau, după caz, în custodia poliției, fie la locul de
reședință, fie în altă parte a țării. (2) Persoanelor plasate în custodia poliției în baza acestei secțiuni li se
poate cere să lucreze în conformitate cu abilitățile lor.
alte localități din Dalmația. Acest detaliu, coroborat cu adresa din plicul ilustrat, sugerează că lagărul pentru evrei avea totuși
numărul 3.
288
Cel mai cunoscut lagăr - care a funcționat o perioadă destul de lungă - a fost în Kistarcsa, aproape de
Budapesta (aici au ajuns și români din Ardealul cedat, vezi #G44), apoi lagărul de internare și / sau auxiliar
din Sárvár, Ricsei, Mosonmagyaróvár, Barcs, și cele de pe străzile Magdolna și Páva din Budapesta. După
ocupația germană din 19 martie 1944, a existat un lagăr de internare în Bácstopolya și la Budapesta la
centrul de formare a profesorilor evrei de pe strada Rökk Szilárd nr. 25, apoi după lovitura de stat din 15
octombrie 1944, în Cetatea Csillag a fortăreței Komárom.
Cei internați din motive politice trebuiau să fie plasați și păziți separat de ceilalți internați, lucru ce s-a
întâmplat doar la Budapesta și la Nagykanizsa. Persoanele internate nu putea telefona sau trimite telegrame,
iar corespondența era sub controlul poliției.
G31.04.1. – Evrei internați în lagărul de concentrare NAGYKANIZSA

(comitatul Zala, 1944-1945)
Lagărul a fost amenajat în fosta fabrică de cafea nagykanizsai Kávégyár (Csengery út 88.) care a găzduit
între anii 1939-1941 refugiații militari polonezi, fiind transformat în lagăr de internați politici între anii
1941-1945 (cu o populație probabilă de 500-1.000 persoane). Conform altor surse, în 1944 o tabără de
internare ar fi funcționat în fostul han Kvártélyház (Erzsébet tér 9). Rezidenții vor fi cetățenii străini
suspecți, deținuți politici, evrei fără acte doveditoare ale cetățeniei ungare și infractori economici
(„speculanți” pe piața neagră). Sursele maghiare adaugă martorii lui Iehova și țiganii la aceste categorii, de
asemenea sunt referiri la două lagăre Nagykanizsa I și Nagykanizsa II ca funcționând în primăvara anului
1944 (posibil să fie vorba de lagăr și de ghetoul orașului format în jurul sinagogii). La 29 aprilie 1944 SS-ul
local a desfășurat o selecție în gheto și în lagărul de internare, în urma căreia circa 800 bărbați între 16-60
ani din lagăr au fost deportați a doua zi la Auschwitz, unde au ajuns la 2 mai 1944 (a fost prima deportare
din Ungaria). Ceilalți (din gheto) au fost transportați în 17-18 mai 1944, în conjuncție cu lichidarea
ghetoului Nagykanizsa. În total, 2.700 evrei au fost deportați din Nagykanizsa la Auschwitz în mai 1944,
dintre care doar 300 au mai revenit în oraș (azi, în 2020, mai trăiesc 40 dintre ei).
Fig. G31.09:

scrisă de Iréne Somló către o
rudă din lagărul de internare
din Ungaria: Somló Imre,
Internáló tábor Nagy Kanizsa,
Zala megye, Ungaria. Cartare
TIMISOARA la 1 martie 1944,
de Nord (ștampila CENZURAT
8 și număr matricol 101),
cenzura lagărului la sosire (cu
ștampila Ellenerizte / M. kir.
Rendőr..., urmată de
semnătura polițistului-cenzor).
G31.05. – CORESPONDENȚA CU EVREI REFUGIAȚI SAU INTERNAȚI ÎN

FRANȚA
Un număr mare de evrei români se aflau în Franța, majoritatea la studii universitare, alții profesând în
diverse domenii. Este o falsă impresie că în liniștita și civilizata Franță, evreii ar fi fost scutiți de neplăceri,
din contra, regimul colaboraționist francez a fost unul care a impus cu mare silință legile antisemite,
ajungând la performanța neegalată de a aresta și concentra atât evreii din teritoriul ocupat de germani (ceea
ce era de înțeles) cât și pe cei din așa numita Zonă Liberă a Franței, care erau apoi predați germanilor în zona
ocupată. Represiunea a fost îndreptată în cvasitotalitate contra evreilor străini (așadar fără cetățenie), în
schimb evreii francezi, naturalizați, nu au avut în general de suferit. De aceea toate corespondențele evreilor
289
români cu rudele lor din Franța trebuie examinate cu mare atenție, din moment ce, practic, majoritatea nu
aveau cetățenie (chira dacă locuiau de mulți ani în Franța), fiind considerați evrei străini și supuși în
principiu arestării și deportării în Germania, astfel încât în spatele fiecărei corespondențe se ascunde un
destin, uneori fericit în final (pentru cei care au reușit să se ascundă până la sfârșitul războiului sau să scape
în neutra Elveție), alteori dramatic (pentru cei deportați în lagăre germane, dintre care un mare număr și-au
pierdut viața). Pentru identificarea acestor destine trebuie consultate multe surse arhivistice sau biografice,
dar odată făcut acest lucru, o corespondență poștală altfel banală se poate transforma într-un document
istoric de primă importanță.
Situația evreilor în Franța 1940-1944. Evreii din Franța erau împărțiți în două grupe, cei nativi, care aveau
cetățenia franceză (israeliții) și cei străini, emigrați din Europa de Est către sfârșitul secolului XIX, sau din
Germania în anii 1930, aceștia din urmă fiind considerați imigranți sau evrei străini. În mai 1940, se adaugă
la aceștia cca. 40.000 evrei fugiți din țările vest-europene ocupate de Germania (Belgia, Olanda,
Luxemburg), numărul total al evreilor în Franța ajungând la începutul ocupației la cca. 350.000, mai mult de
jumătate din ei fiind apatrizi. O prăpastie se va deschide între evreii nativi (fideli statului și inițial protejați
de acesta) și cei străini.
După ocuparea și împărțirea țării, milioane de francezi s-au refugiat în zona liberă din sud, inclusiv mulți
evrei. Dar cu timpul, și în Franța Liberă autoritățile de la Vichy au adoptat propria atitudine dură antisemită,
fără vreo presiune explicită din partea germanilor. Au impus o cotă de participare evreiască în diverse
sectoare de activitate (evreii au fost scoși din administrația publică, iar medicii și avocații au primit
interdicție de a profesa). În octombrie 1940 a fost publicat Statutul Evreilor, alcătuit pe baze rasiale; evreii
și-au pierdut drepturile civile și proprietățile, fiind dați afară din servicii. Ca urmare, mii de evrei străini au
fost trimiși la muncă forțată sau deținuți în lagăre pe întreg teritoriul, în ambele zone, majoritatea fiind
localizate în sudul Franței unde, la începutul anului 1941 se afla un maxim de 40.000 evrei internați. În vara
1941 acțiunea de internare a evreilor străini se intensifică, fiind trimiși în lagăre de detenție; primul val de
arestări are loc la 14 mai 1941 (3.747 bărbați evrei străini fiind internați în lagărele Pithiviers și Beaune-la-
Rolande), urmat de al doilea val la 20-21 august 1941, când 4.232 evrei bărbați, francezi și străini, sunt duși
în lagărul Drancy.
Planurile de deportare a evreilor în lagărele de concentrare din Europa de Est au început să se materializeze
în 1942; la 27 martie 1942 pleacă primul transport de evrei spre lagărele de exterminare, în iunie alte patru
trenuri sunt îndreptate spre Auschwitz; în final, vor fi 79 transporturi până la 17 august 1944. Ca urmare, mii
de evrei au căutat imediat refugiu în Zona Liberă sau încercând să ajungă în Elveția. Circa 3.000 evrei străini
au decedat în lagăre conduse de francezi, 1.200 au fost asasinați de poliția germană sau de complicii
francezi, iar în 1942 aceștia din urmă au depășit așteptarea germanilor când au decis deportarea inclusiv a
copiilor în lagărele germane.
În Zona Liberă, începând cu luna august 1942 evreii străini sau apatrizi deportați după armistițiu în tabere de
refugiați din sud-vestul țării (de exemplu Gurs), sunt rearestați și deportați în lagăre din zona ocupată, apoi
în lagăre de exterminare din Germania și Polonia.
La 8 noiembrie 1942 germanii preiau controlul sudului Franței, dar administrația de la Vichy continuă
serviciul sub supraveghere germană. Acum situația evreilor de deteriorează din nou, în sensul în care încep
să fie deportați în Est și evrei cu cetățenie franceză, astfel încât acum întreaga populație evreiască din țară
era în principiu expusă deportării în lagărele de exterminare din Estul Europei. În iunie 1943, lagărul francez
Drancy este preluat de SS, devenind similar oricărui alt lagăr de concentrare din Germania. În final, 75-
78.000 evrei (25% din populația evreiască totală) dintre care 11.000 copii și 55.000 străini, au fost deportați
și predați lagărelor de concentrare germane (Auschwitz, Buchenwald, Kaunas, Majdanek, Sobibor și Reval).
Între aceștia, și un mic număr de evrei români, ale căror urme poștal-istorice suntem datori să le căutăm. Din
cei deportați, vor supraviețui doar 3%!
Persecuția evreilor va sfârși doar odată cu eliberarea țării, în august 1944. Rata generală de supraviețuire a
evreilor francezi a fost totuși ridicată (comparativ cu alte zone), circa ¾ din populația inițială supraviețuind
(90% dintre evreii nativi și 60% dintre evreii străini, mai ales mulțumită operațiunilor de ajutorare și
presiunii opiniei publice) iar ¼ a pierit, mai ales datorită colaborării voluntare cu politica rasială a
Germaniei.
290
Să urmărim mai jos dezvoltarea câtorva corespondențe de la acești eroi sau martiri evrei români, azi uitați
sau desconsiderați pe criterii politice (dar onorați cu întreg respectul în Franța), parte a unui proces firesc de
recuperare a memoriei:
G31.05.1. – Evrei români deportați, victime ale lagărelor de exterminare Germane
Leonidas GOLDENBERG – martir victimă a lagărului Auschwitz
Introducere: Istoricul evreilor refugiați pe platoul Vivarais-Lignon.

În condițiile de fervoare antisemită a Geuvernului de la Vichy, pe platoul muntos Vivarais-Lignon din
Franța de sud-centru au existat câteva sate totalizând 9-10.000 săteni munteni, a căror istorie hughenotă
marcată de persecuții religioase din partea statului i-au îndrumat probabil să-și riște viețile pentru a adăposti
în secret și ghida spre neutra Elveție între 3.500-5.000 evrei refugiați aici din întreaga Franță. Centrul acestei
oaze a refugiului a fost localitatea Le Chambon-sur-Lignon alături de alte 12 parohii protestante din jur., în
primul rând Tence și Fay-sur-Lignon. Organizată de pastori reformați (André și Daniel Trocmé, Edouard
Theis), cu sprijinul Crucii Roșii elvețiene, a Quakerilor și Congreționaliștilor americani, Guvernului suedez,
asociațiilor evanghelice și evreiești, întreaga suflare a satelor a participat la ajutorul evreilor aflați în
necesitate; profitând de izolarea regiunii, case de refugiu au fost stabilite în ferme, hoteluri, case private,
două dintre cele mai cunoscute fiind Les Grillons (casă de refugiu pentru copii) și La Maison des Roches
(clădire izolată la doi kilometri sud-est de Chambon, între actuala șosea D103 și calea ferată, fostul Hotel
des Roches, transformată în februarie 1942 în Le Foyer universitaire des Roches, casă de refugiu pentru
studenți). Cea din urmă clădire dispunea de 30 camere, unde erau găzduiți bărbați tineri, majoritatea studenți
evrei străini, mulți fugiți din lagărele franceze din sud.
Fig. G31.10:
Carte poștală Par Avion

(francatura desprinsă)
expediată de mama din
România fiului său, pe adresa
gazdei, învățătoarea Mme
Franc Institutrice445 pour Mr:
Léonidas, Lorette (Loire),
France. Cartare BANEASA *
AEROGARA la 19 ianuarie
1943, cenzura română
(ștampila rulou neagră și
număr matricol 40), cenzura
germană din Viena (ștampila
rulou roșie), sosire LORETTE *
LOIRE la 11 febuarie 1943, de
unde este redirijată spre noua
adresă: Mr. Goldenberg, Hôtel
du Commerce, Roche-la-
Molière.
Textele corespondențelor sunt dominate de disperarea mamei care nu are vești de la fiul său, în condițiile
cunoscute de toți ale prigoanei antisemite din Franța: Copilul meu adorat, de o lună n-am mai primit nimic de
la tine. Pe tine te enervează că-ți scriu mereu și mereu aceleași lucruri, că suntem disperați că n-avem știri.
Totuși, gândește-te, fii înțelegător pentru noi – gândește-te la grija noastră nebună pentru tine. Mai gândește-te
că din păcate avem prea multe și adevărate motive ca să fim atât de îngrijorați – nu e o exagerare a noastră și
așa cum e situația, tot am fi mai calmi și răbdători dacă am primi odată pe săptămână sau măcar odată la două
săptămâni, câteva rânduri de la tine. Am vrut să-ți telegrafiem, dar nu se poate. Dacă poți tu, fă-o.... Să le trimiți
recomandat, ca să fie sigur că le primim, căci nu putem să ne închipuim altceva decât că poșta ta se pierde, asta
e consolarea noastră (17 ianuarie 1943) Desigur că iar ai să fii plictisit de văicărelile noastre că se împlinește
iar o lună de la primirea ultimei tale cărți poștale, pe noi ne distruge raritatea scrisorilor tale. Până la urmă,
dată fiind soarta lui Leonidas, toate aceste neliniști au fost triste premoniții...
445
Alegerea gazdei nu era probabil întâmplătoare. Învățătoarea Julienne Franc, era căsătorită din 1940 cu un nume cunoscut al
sindicalismului francez: Félix Franc (1916-2013), prizonier în mai multe lagăre din Germania (31 mai 1940 – aprilie 1945), după
război învățător în Lorette, primar socialist în Lorette (1977-1989), consilier general, autor de cărți, militant SNI, etc, detalii în filmul
biografic Félix Franc, l'errance d'une vie (2001) și pe site-ul mișcării sindicale https://maitron.fr/spip.php?article23699&id_mot=
(accesat 1 ianuarie 2022).
291
În noiembrie 1942, întreaga regiune a fost ocupată de germani, iar în mai 1943 un refugiat antinazist este
arestat de Feldgendarmerie. Era un semnal că locurile nu mai erau atât de sigure în noua situație, astfel că
unii studenți au ales să-și petreacă nopțile în fermele din jur. La ora 6:30 din 29 iunie 1943 s-a produs
inevitabilul: La Maison des Roches este înconjurată de Gestapo, toți locatarii sunt interogați, după care 18
studenți (14 străini și 4 francezi) împreună cu Daniel Trocmé, sunt încărcați în camioane; toți vor fi deportați
în Germania - șapte au supraviețuit, despre șase nu se mai știe nimic, Daniel Trocmé a murit în camera de
gazare de la Majdanek la 4 aprilie 1944, iar 5 studenți au murit la Auschwitz (George Marx din Luxemburg,
Jacques Balter din Paris, Herbert Wollstein din Herne, Charles Stern din Antwerpen și evreul român
Leonidas Goldenberg din București; singurul român din toată această istorie)446. Povestea celui din urmă o
vom relata mai jos, ajutându-ne de corespondențe adresate de familia din România în diverse locuri ale
refugiului său. De menționat că satul Chambon va fi unul dintre cele două localități europene care au primit
distincția israeliană Drepți între Națiuni, alături de 40 locuitori ai săi.
Scurtă biografie a bucureșteanului Leonidas Goldenberg
Născut la 1 iunie 1921, evreul bucureștean ajunge în Franța pentru a urma studii superioare. După ocuparea
Franței din iunie 1940, evreii străni sunt persecutați chiar și în zona rămasă liberă, sub autoritatea
Guvernului de la Vichy. Date despre peregrinările studentului putem afla doar din setul de corespondențe
păstrat până azi. În 1941, studenții evrei străini erau deja îndepărtați din facultăți, iar schimbările de domicilii
ascund probabil o realitate tristă – printre altele evreii nu aveau dreptul de a locui decât în domicilii
obligatorii sui-generis, înființate de autorități în diverse hoteluri rechiziționate. Încă nu putem înțelege pe
deplin semnificația peregrinării sale pe la diverse adrese; în mai – iunie 1941 Leonidas locuia la Hôtel des
Alpes, 45, Avenue Felix Viollet, Grenoble (Isere), apoi la Hôtel de la Bastille, 27, Avenue Félix Viollet, Grenoble
(Isere). La sfârșitul lui noiembrie 1941 se mutase deja la Hotel de Montresor (Indre et Loire, satul Montresor
avea la acea dată 564 locuitori, se află la 560 km nord-vest de Grenoble). O perioadă va locui în gazdă la
învățătoarea Julienne Franc, din Lorette (vezi Fig. G31.10, comună cu cca. 4.000 locuitori la 430 km sud-est
de Montresor), pentru ca, în februarie 1943, să se fi mutat la Hôtel du Commerce, Roche-la-Molière (30 km
vest de Lorette). Ultima localitate de refugiu, Chambon-sur-Lignon, acolo unde Leonidas a fost arestat de
Gestapo la 29 iunie 1943, se află la 60 km mai spre sud.
Ajunși la închisoarea Moulins, la 12 iulie 1943 cinci dintre cei 18 tineri, cunoscuți a fi evrei (între care și
românul Leonidas), au fost permanent separați de grup și apoi trimiși într-un lagăr de tranzit la Beaune-la-
Rolande iar apoi transferați la Drancy, imediat la nord de Paris, La 18 iulie 1943, ora 09:30 A.M., cei cinci au
fost încărcați în gara Paris-Bobigny într-un tren numit Transportul 57, îngrămădiți câte 60 pe vagon, cu alți
995 bărbați, femei și copii și debarcați pe peronul KL Auschwitz Birkenau447. Leonidas va avea numărul de
ordine 384 din 1000 în cadrul transportului (inocent numit oficial 1. Ostarbeitertransport), vezi extrasul de
mai jos (2715 fiind probabil numărul său de ordine în închisoarea Drancy)448 Din transportul de 1.000
persoane, din care 137 copii, vor supraviețui doar 43 evrei, din care 16 femei. Aici se încheie firul vieții celor
cinci studenți, între care probabil singurul român refugiat pe platou.
Leon EISINGER – mort în lagărul Kaunas, Lituania
Și alți evrei români cu rezidență în Franța și-au găsit sfârșitul în lagăre de concentrare germane, unde au
sosit cu unul din cele 79 transporturi de la Drancy, astfel de exemplu inginerul Leon Eisinger, de la care
este cunoscută corespondență poștală (vezi Fig. G31.11). Născut la 13 mai 1903 în Mahala (Cernăuți), Leon
446
Patrick Henry – Daniel`s Choice: Daniel Tocmé (1912-1944), The French Review (S.U.A.), vol. 74, No. 4, martie 2001
447
Maggie Paxson – The Plateau, Penguin 2019, pag. 191, 200.
448
Deportation list Nr. 57: Transport from 18.7.1943 from Drancy to Auschwitz, Arolsen Archives.
292
a fost deportat la 15 mai 1944 din lagărul Drancy cu Transportul 73 alături de alți 877 bărbați evrei449; ei
erau destinați organizației Todt, dar în final au ajuns la Kovno (Lituania, azi Kaunas), unde trenul a fost
împărțit în două, jumătate rămânând în Lituania, restul plecând spre Reval (Estonia, azi Tallin). A fost
singurul transport care a ajuns în țările Baltice, din motive încă necunoscute; în 1945 mai erau doar 22
supraviețuitori, dar Leon nu se număra printre ei...
Fig. G31.11:
Carte poștală expediată de
familia din Cernăuți spre Leon
Eisinger, Sucrerie de Bresles,
France. Cartare CERNAUTI la
30 octombrie 1939, cenzura
franceză din Beauvais:
OUVERT * PAR LAUTORITE
MILITAIRE / BB36.
Din text: Luni întregi n-ai
scris acasă, mama e distrusă
despre faptul acesta. Unde
stai? Unde lucrezi? Să ne scri
despre situația în care te
găsești. Scrisoarele pot fi și în
limba engleză, franceză sau
română. Lucrezi acum la
fabrica de zahăr? Cetățenia
franceză ai obținut-o sau nu?
Fig. G31.12:
Plic recomandat expediat de

E. Herbst, str. Tabora 10,
Cernăuți către Carol Herbst,
43, rue David-Johnston,
Bordeaux (Gironde), France.
Cartare CERNAUTI la 7 aprilie
1942, cenzura externă SCCE
(CENZURAT 2 pe verso și
numeralul 87), cenzura
roșie pe etichetă de închidere),
sosire BORDEAUX *
GIRONDE la 24 aprilie 1942.
Bucovineanul Carol HERBST – un catolic deportat și ucis la Auschwitz
O soartă tragică a avut și familia Herbst, evrei originari din Cernăuți și domiciliați în Bordeaux. Gedeau Herbst
(născut la 29 iulie 1909 în Cernăuți), domiciliat pe strada Croix Blanche nr. 43, Bordeaux, a fost primul
deportat cu transportul din 26 august 1942, care a ajuns la Auschwitz prin Pithiviers (trei luni înainte de
ocuparea Zonei Libere de către germani). I-a urmat Grete Herbst (născută la 29 noiembrie 1910 în Cernăuți),
domiciliată la aceeași adresă Croix Blanche nr. 43, Bordeaux, deportată prin lagărul de tranzit Pithiviers cu
convoiul nr. 35 din 21 septembrie 1942450 (este singura din cei trei confirmată ca decedată la Auschwitz).
Ultimul, Carol Herbst (născut la 11 august 1922 în Cernăuți), domiciliat pe str. David Johnston nr. 43 (probabil
noul nume al străzii Croix Blanche, vezi Fig. G31.12), a fost arestat pe stradă în aprilie 1943. A fost apoi
449
Iată care erau ceilalți evrei români din acest transport: Abramovici Isaac (n. 09.11.1914, Pitești), Almuly Lionel (n. 16.05.1908,
București), Barias Moise (n. 29.06.1910, Roman), pentru detalii vezi http://www.convoi73.org/index1.html, accesat 11 iunie 2021.
450
http://www.ajpn.org/arrestation-1-33063.html
293
introdus într-un convoi pentru lagărul de tranzit Drancy la 8 iunie 1943. Ajuns aici va protesta, susținând că
are un dosar în lucru la prefectura Bordeaux, prin care dovedea că nu este evreu (fiind probabil botezat
catolic). Conducerea lagărului Drancy va scrie la Bodeaux pentru verificare. Prefectul Maurice Papon451
primește scrisoarea la 12 iunie, și trimite o telegramă la 19 iunie lagărului Drancy pentru „a amâna toate
măsurile. Caz litigios / contestat”. Dar catolicul Herbst va fi totuși deportat la Auschwitz, pe un drum fără
întoarcere. Nefericitul caz al lui Carol Herbst va fi unul principal în demontarea apărării lui Papon, prin care
acesta afirmase a fi salvat 130 evrei de la deportare prin radierea lor de pe liste. Or, din cei 130 doar unul
era cu adevărat evreu, iar Herbst (ca și mulți alții) fusese pus pe lista de ne-evrei nu de el, ci de precedenta
administrație din Bordeaux, a prefectului Allype, care a făcut demersuri pe lângă Comisariatul problemelor
evreiești pentru a atesta că Herbst era catolic.
G31.05.2. – Evrei români decedați, eroi ai Rezistenței franceze
Litman NADLER – căzut în fața plutonului de execuție
Situația evreilor străini în zona Toulouse. Foarte puțini înainte de război, evreii vor sosi din Spania
începând cu 1936, fiind plasați după 1939 în lagărele din zonă. Un alt mare flux de refugiați va sosi din
Zoma ocupată după partajarea din vara 1940. La 5 august 1942 Guvernul de la Vichy soslicită deportarea în
zona ocupată a tuturor evreilor străini (textual: "Israélites allemands, autrichiens, tchèques, polonais,
estoniens, lituaniens, lettons, dantzigois, sarrois, soviétiques et réfugiés russes entrés en France après le 1er
janvier 1936", cei români nefiind precizați expres probabil datorită numnărului foarte redus). Razii sunt
astfel efectuate în Zona Liberă în zilele de 26-27-28 august 1942, familiile de evrei fiind transportate la
Drancy și apoi deportate la Auschwitz. Din noiembrie 1942, zona de sud este ocupată de germani. În
Toulouse nu au fost lupte, dar rezistența (inclusiv sionistă, de exemplu "Armée Juive" , formată în ianuarie
1942) se dezvoltă puternic în regiune. Trupele germane vor părăsi orașul la 19 august 1944.
Fig. G31.13:

Haim Nadler, Războieni No. 3,
Botoșani către fratele său
Litman Nadler, Etudiant en
Medecine, Rue Mage 4,
Toulouse, France. Cartare
BOTOSANI la 27 ianuarie
1942, cenzura externă la
SCCE Gara de Nord (matricola
cenzorului 38), cenzură
rulou roșie).
Analizând corespondența aparent banală din Fig. G31.13, descoperim o altă poveste dramatică de viață
legată de evreii români aflați la studii în Franța. Este o carte poștală trimisă de fratele din România
studentului în medicină Litman Nadler, în Toulouse (așadar în Zona Liberă, a Guvernului de la Vichy)
plină de reproșuri față de lipsa aparentă de interes a tânărului pentru viitorul său: Nu-ți fac intrarea cu
sănătatea, că azi a ajuns pe planul al doilea. Întâi vin a-ți scrie că tatăl tău a plătit Dlui Moisescu datoria
451
Maurice Papon (1910-2007), secretar general al poliției din Bordeaux în timpul războiului, calitate în care a participat la
deportarea a 1.690 evrei în lagărul de la Drancy. După război s-a remarcat prin acțiuni de mână forte în războiul din Algeria
(torturarea insurgenților) și în lupta cu FLN-ul algerian (masacrul demonstranților din Paris în 1961, pentru care de Gaulle îi acordă
Legiunea de Onoare), membru al cercurilor puterii până în 1981 când rolul său în deportarea evreilor devine public. Condamnat la
10 ani pentru crime împotriva umanității în 1998, eliberat prematur din închisoare în 2002, pentru probleme de sănătate.
294
de 30.000 lei iar ție ți-a trimis prin Crucea Roșie 20.000 lei. Să ști că a vândut blana, docarele, sania și ți-a
trimis banii. Acuma a început a vinde lucrurile din casă pentru a-și putea ține zilele de azi pe mâine. Chiria
casei n-o poate plăti decât lunar. Trebuie să ști că surorile tale n-au nici o meserie ca să-și poată câștiga
existența, eu nu pot să fac nimic și dacă vom ieși din iarnă nu știu pe ce meleaguri ne va mai arunca soarta.
De aceea vin pe această cale să-ți fac cunoscut că tu vei fi acela care vei avea răspunderea morală și
materială în cazul când surorile tale nu se pot mărita. Mă doare mult când aud că alții de seama ta sunt
oameni, iar tu pe lângă că ai sărăcit (pe) tatăl tău, astăzi i-am spus să-ți scrie o c.p. și mi-a spus că el nu
mai poate să-ți scrie. Nouă să nu ne mai scri de bani, că-i păcat de timbre. Tot azi am primit o c.p de la
Moisescu cerându-mi restul de 7.500. Nici nu avem de unde îi da. Pot să-ți jur. Credeam că tu vei deveni om
și ne vei salva. Dar vedem că Dzeu va trebui să ne ajute. Al tău frate care îți dorește mult noroc. Să te
gândești la părinții tăi bolnavi și surorile tale care sunt tare necăjite.
Botoșeneanul Litman NADLER, erou al Rezistenței Franceze
Născut la 29 iulie 1911 în Botoșani, era fiul comerciantului David Nadler și a Rachelei
Gălățanu, având două surori – Sofi Grimberg-Nadler și Coca, un frate Haïm și un frate
vitreg. Muzician, pianist de jazz, Litman (numit ocazional și David) a studiat medicina
la Toulouse între 1936-1941. Deși era prezentat drept „doctor” de unele surse, nu se
cunoaște urma vreunei teze de licență, aș încât este probabil că și-a întrerupt studiile
înainte de absolvire. Unii biografi consideră întreruperea datorită originii evreești (și
a excluderii din facultate datorită numerus clausus din 1941), dar poate fi vorba și de
lipsă de interes pentru viitorul său, ceea ce ar explica și marea supărare și dezmăgire
a familiei din România, rezultată din corespondența de mai sus. Litman avea probabil
deja alte preocupări, posibil dintre cele care i-au adus un prematur și dramatic
sfârșit, dar pe de altă parte l-au înscris în paginile istoriei. Se pare că s-a alăturat Rezistenței încă din
facultate, având alias „Docteur Madeleine”, îngrijind clandestinii și ajutându-i să treacă dincolo de Pirinei.
Cumva Litman a scăpat de raziile poliției Vichy-ste din august 1942, alăturându-se Rezistenței locale. Dar în
final este denunțat și arestat de Gestapo la adresa sa de pe str. Mage în 24 iunie 1944, fiind internat la
Toulouse, probabil în închisoarea Saint-Michel. Îmbarcat la 3 iulie 1944, alături de 650 membri ai
Rezistenței452, la bordul unui tren spre Germania, va fi deținut începând cu 12 iulie într-o sinagogă din
Bordeaux, alături de alți deținuți, după ce trenul fusese mitraliat de Rezistență la 4 iulie în zona Parcoul-
Médillac și silit să revină la Bordeaux. Alături de alți 9 deținuți a fost selectat ca represalii pentru o așa-zisă
tentitivă de evadare, condus la Fort du Hâ și executat fără proces în tabăra militară de la Souge, la 1 august
1944, de către Feldgendarmerie, jandarmii francezi refuzând să participe la execuție (trenul fantomă cu
restul deținuților va pleca la 9 august și va ajunge la Dachau în 29/30 august 1944, aproape două luni după
plecare). Cadavrul i-a fost trimis la Toulouse și înhumat la 13 octombrie alături de alți doi martiri maquisarzi,
ocazie cu care o ceremonie comună s-a desfășurat în Piața Capitoliului, ca omagiu pentru toți cei cinci
„rezistenți toulousani” recunoscuți ca atare. La 25 octombrie 1944, după Eliberare, șeful regional al Mișcării
de Eliberare Națională (MLN) îl va declara membru al grupului453. Uitată timp de 75 ani, povestea sa a fost
dezvelită de unica sa fiică, Monique Clastres, odată ce aceasta a aflat numele tatălui său biologic (detaliu
ținut secret de mama sa) și a făcut cercetările necesare în Franța, România și Israel. Prin decizia din 7
decembrie 2018, botoșeneanul Litman Nadler a fost recunoscut oficial „Mort Pour la France”, primind și
Medalia Rezistenței în 2020.
Aron Moise HERȘCU – mort pentru Franța
Aron Moise Idide Herșcu (alias Maurice), născut la 27 septembrie 1911 la Târgu Frumos, diplomat la
Faculății de Medicină din Paris - Descartes, membru confirmat al F.F.I. (Forțele Franceze de Interior,
numele Rezistenței franceze în faza terminală a războiului), a decedat la 25 noiembrie 1944 în Spitalul
Clairvivre din Salagnac (Dordogne), din cauza unei maladii neprecizate.
452
Printre care mai existau 3 alți evrei români: Michel Edelstein (născut la 16 mai 1892 în Galați, eliberat la 29 aprilie 1945 din
Dachau), Philippe Hecht (născut la 20 ianuarie 1905 în Cernăuți, evadat la 18 august 1944 în Sorgues, în timpul transportului) și
Emile Vajda (născut la 4 mai 1919 în Oradea, eliberat la 29 aprilie 1945 din Dachau)
453
Detalii pe site-urile https://fusilles-40-44.maitron.fr/spip.php?article169242, https://www.fusilles-souge.asso.fr/nadler-litman-
souge/, http://www.ajpn.org/personne-Litman-Nadler-7937.html, https://fnapog.fr/2020/12/16/litman-adler-le-resistant-oublie-enfin-
rehabilite/, accesate 10 iunie 2021.
295
Fig. G31.14:

expediată de familia din
România (Ididi Herșcovici, str.
Avram Iancu 41, Târgu
Frumos, un exemplu de
familie ne-evacuată dintr-un
oraș nereședință, vezi
#G27.15.1) către Dr. M,
Herșcu, La Bachellerie
(Dordogne), Franța. Cartare
TARGU-FRUMOS la 18
externă (ștampilă mecnaică
neagră), cenzura germană din
Viena (ștampilă manuală
roșie).
Din text: Nu pot pricepe de ce nu primim poștă de la voi. Sunt 4 săptămâni decând n-am primit nimic. Vă rog
să-mi scrieți cât mai des posibil, căci suntem foarte îngrijorați din cauza tăcerii voastre.
Consilierul local Charles ZIEGLER – mort pentru Franța
Despre Charles Ziegler nu am reușit să aflu prea multe. S-a născut la Budapesta în 12 mai 1896, de aceea în
documente apare drept maghiar. În realitate, după 1918 a devenit cetățean al României, având chiar rude în
București, după cum rezultă din Fig. G31.15. Probabil era naturalizat francez, locuind de mulți ani în Franța.
El apare în documente doar în 1944, ca interpret (Dolmetscher) al Primăriei din Avon (departamentul Seine
et Marne, aproape de Paris). Aici face parte din grupul de rezistență al Consiliului Municipal Avon, condus de
însuși primarul Rémy Dumoncel, membru din octombrie 1941 al rețelei de informații Vélite Thermopyles,
(subordonată Franței Libere a generalului de Gaulle). Grupul îi ajuta pe rezistenți, prizonieri evadați, pe cei
care refuzau să presteze muncă obligatorie, dar susținea financiar mai ales pe scriitorii evrei în relație cu
editura Tallandier (care era interziși la publicare), le procura acte false și îi adăpostea într-o casă conspirativă
din Douzillac (Dordogne) de unde le organiza fuga spre sudul Franței. Charles Ziegler procura Ausweis-uri
false ștampilate la Kommandatura locală, destinate prizonierilor evadați. Iată ce putem găsi în publicațiile din
Avon referitoare la eroul nostru: Atunci când Statul Major General al Mareșalului Rommel este parțial
instalat în Avon și Fontainebleau, Charles ZIEGLER va fi un agent obscur dar eficient al rețelei locale de
rezistență. El va reuși să afle informații despre mișcările de trupe ale armatei germane și diverse previziuni
care vor fi transmise către B.C.R.A. (organizație de spionaj gaullist) și autorităților britanice de la Londra. De
asemenea, cunoștințele sale despre limbile țărilor din Europa de Est și statutul său de maghiar din naștere îi
vor permite relații mai ușoare cu reprezentanți ai armatei germane. Va fi la curent și cu anumite denunțuri.
Va întâlni la "Kommandantur" milițieni și colaboratori francezi ai gestapo și aceștia nu se vor feri de el.
Ziegler va cunoaște astfel nume de pe listele suspecților pe care gestapo-ul se pregătește să-i aresteze. Va
permite multor patrioți să se salveze, să se ascundă și să scape de arestare și deportare. El va putea uneori
să-i prevină doar cu câteva ore înainte sosirea poliției la domiciliul lor. Astfel, Charles ZIEGLER își asumă tot
mai multe riscuri personale. Din 1944, autoritățile de ocupație și gestapoul încep să aibă îndoieli cu privire la
activitățile sale reale. Charles ZIEGLER va fi suspectat și arestat de două ori de gestapo. Va ieși singur și
nevătămat din prima arestare. Primarul, Rémy Dumoncel va pleda cazul său în fața gestapo-ului din Melun și
va reuși să obțină eliberarea la a doua arestare454. Grupul de rezistenți va fi decimat prin arestări succesive,
primul fiind Léon Guéneau (responsabil al cantinei școlare) în 3 mai 1943, Paul Mathéry (secretarul Primăriei
care se ocupa de falsificarea documentelor) la 15 ianuarie 1944, Lucien Canus (responsabil cu
aprovizionarea) la 29 februarie 1944. La 4 mai 1944 vor fi arestați restul, primarul Rémy Dumoncel,
adjunctul primarului Aristide Roux, contabilul Etienne Chalut-Natal și Charles Ziegler; încarcerați în
închisoarea Fontainebleau, transferați apoi în lagărul de la Compiègne, ei vor fi deportați în lagărul german
din Neuengamme, de unde nu se vor mai întoarce. Charles Ziegler (care se pare că a trecut și prin Dachau)
454
Magazine municipal 72, https://fr.readkong.com/page/avon-ville-touristique-supplement-9692476, accesat 25 noiembrie 2021
296
va muri la 29 aprilie 1945 în lagărul Sandbostel. Câte un copac a fost plantat în Pădurea Martirilor din
Ierusalem pentru evreii Roux, Guéneau, Camus și
Ziegler, iar creștinii Dumoncel și Mathéry au fost
decretați de Yad Vashem Drepți între Popoare.
Brasarda lui Charles Ziegler, interpret la Primăria Avon455.
Fig. G31.15:

Ioana Gheorghe Zalyc,
București către Charles Ziegler,
12 Rue du 14 Juillet, Avon,
S(eine) et M(arne), France.
Cartare BUCURESTI la 25
externă română Gara de Nord
(ștampilă mecanică neagră,
numeral 75), cenzura germană
din Viena (ștampilă mecanică
roșie).
G31.05.3. – Evrei români supraviețuitori, unii membri ai Rezistenței franceze
Nu toți evreii români din Franța au avut un sfârșit nefericit, există și exemple de salvare, printr-un cumul de
șansă și ajutor din partea semenilor (Franța se deosebea fundamental din acest punct de vedere de Europa de
Est, unde un antisemitism bine înrădăcinat a făcut ca populația locală să-i ajute doar în mod excepțional pe
vecinii lor evrei). Un astfel de caz descoperim plecând de la piesa din Fig. G31.16, o frumoasă
corespondență circulată dus-întors pe un formular al Crucii Roșii, prin care fiul supraviețuitor își instruiește
părinții din România asupra formalităților de emigrare și reîntregire a familiei.
Medicul bucovinean Marcel AUSLÄNDER, maquisard în Forez456
Născut la 25 februarie 1909 în Cernăuți (motiv pentru care în bibliografia franceză este prezentat drept
austriac naturalizat și nu român), Marcel a emigrat de timpuriu în Franța, urmând studiile Facultății de
Medicină din Paris, susținând teza de doctorat în medicină în 1935 (La révision utérine post-partum.
Pronostic et indications, teză tipărită la Librăriile Lipschutz în același an). Va profesa ca medic în localitatea
Andrézieux la nord de Saint Etienne (așadar în sudul proviniciei Forez). Ocupația germană și divizarea țării
din 1940 vor conduce la un exod al populației din zona ocupată spre Loire, în zona liberă. Printre ei, cam 1%
erau evrei, numărul lor crescând în regiunea Loire de la 600 (în 1939) la 1.980 (30 august 1941), 2.081
(cândva în 1942) și 1.800 (în 28 august 1942). Singura evaluare a evreilor români este cea din Montbrison
(principala localitate a regiunii) din 29 septembrie 1941, unde se găseau 5 evrei originari din România457 (trei
bărbați și două femei, din cei 290 evrei străini și 1.100 francezi aflați în întreg departamentul). Legea din 2
iunie 1941 exclude evreii (cu unele excepții) de la profesiile liberale – experți, arhitecți, avocați, medici, astfel
încât Marcel trebuie să-și abandoneze profesia exercitată la Andrézieux, iar cuplul pierde și naționalitatea
455
Păstrată la arhiva municipală Avon, sursa imaginii: https://www.cercleshoah.org/spip.php?article302, accesat 25 noiembrie 2021
456
Provincie istorică a Franței, corespunzătoare părții centrale a departamentului Loire de azi, plus părți din departamentele Haute-
Loire și Puy-de-Dôme (imediat la nord de platoul Lignon, amintit mai sus). A făcut parte din Zona Liberă până în noiembrie 1942.
457
Familia Avran la Montbrison, familia dr. Marcel și Gerta (născută Weiss) Ausländer la Andrézieux și Rosette Buran la Saint-
Julien-la-Vêtre.
297
franceză (se pare așadar că ambii erau naturalizați). Marcel se alătură Rezistenței încă din 1941, în grupul
„Liberation” (sub odinele lui Ferdinand Bonis), fiind însărcinat cu propaganda. Evreii străini sunt
supravegheați, dar nu există manifestări ostile până în august 1942, când încep raziile anti-evreiești în Zona
liberă și sute de evrei sunt deportați pentru gazare în lagărele germane. După ocuparea zonei de către
germani în noiembrie 1942, familia Ausländer, locuind acum în Saint-Bonnet-le-Château și aflată în pericol,
se ascunde la Paul Pasqualini, director al fabricii de hârtie Valfuret din Saint-Etienne, și responsabil al
Comitetului de conducere al mișcării maquisarde „93”. La 9 octombrie 1943 Pasqualini, trădat de un agent
dublu, este arestat de Abwehr, dar mai are timpul să faciliteze fuga în marele parc al fabricii pentru opt
persoane, între care cei doi Ausländer (Pasqualini va fi deportat la Mauthausen, Buchenwald și Flossenburg,
va supraviețui în stare critică, fiind îngrijit de Marcel după repatrierea din mai 1945; va primi titlul de „Drept
între Popoare” în 1999). După fuga de la Valfuret, cei doi vor fi ajutați și ascunși de un pacient al doctorului,
apicultorul Aimé Thévenet, din Estivareilles, în apartamentul de deasupra școlii unde soția sa era
învățătoare. Astfel, Marcel și Gertie vor scăpa de deportare și de o moarte aproape sigură (330 evrei vor fi
deportați din departamentul Loire, doar ceva mai mulți de 50 supraviețuind).
Fig. G31.16: Formular lal Crucii Roșii Române, completat la 15 iunie 1945 de tatăl Ausländer Idel, Bacău pe adresa lui
Dr. Ausländer Marcel, Andrezieux, Loire, France (Noi suntem la Bacău, România, vrem să venim la voi, cum credeți, am
putea? Părinții). Poartă două ștampile ale SNCRR (una la plecare, una la sosire), ștampila Crucii Roșii Elvețiene din
Geneva cu data 27 iunie 1945 – tur, și 23 octombrie 1945 – retur, ștampila Crucii Roșii Franceze și a oficiului poștal ST.
ETIENNE * LOIRE la 2 octombrie 1945. Răspunsul lui Marcel este datat 5 octombrie 1945 (Multă muncă medicină. Vă
facem să veniți Franța. Cereți pașapoarte. Faceți cerere Consulat francez pentru a merge la copiii francezi)
În primăvara (septembrie?) anului 1944 Marcel se alătură maquis-ului pe culmea Baracuchet (în Groupe
Ange, în calitate de combatant și medic), în timp de Gertie rămâne ascunsă la familia Aimé și Andrée
Thévenet. După eliberarea orașului Saint-Etienne, Gertie se va întoarce acasă, urmată de Marcel458După cum
vedem în formularul din Fig. G31.16, în octombrie 1945 Marcel își reluase postul de medic în Andrézieux, și
își chema părinții (scăpați și ei de deportările din Cernăuți, locuind după război în Bacău) să li se alăture în
Franța. În schimb, din familia soției Gerta (decedată la vârsta de 100 ani, în 3 mai 2014, la Paris), nu a
supraviețuit nimeni Holocaustului.
458
Gérard Aventurier – Les Juifs dans le Forez en 1940-1944, capitol în volumul Résistance et Déportation dans le Forez,
Montbrison 2010, pag. 51-78; http://www.ajpn.org/juste-Aime-Thevenet-2649.html, accesat 10 iunie 2021.
298
Medicul băcăuan Marc SOBELMAN – denaturalizat și înrolat în F.F.C.
Născut la Bacău în 23 iunie 1896, emigrat în Franța probabil după primul război mondial, Marc Sobelman a
absolvit acolo medicina, publicând teza sa de doctorat în anul 1925 ca extern al spitalelor din Paris
(Contribution à l’étude des syndrornes de puberté précoce, 83 pagini imprimate la editura A. Legrand). A fost
naturalizat francez prin decret la 8 aprilie 1928. După ocuparea Franței, și-a pierdut cetățenia prin
denaturalizare urmare a decretului din 14 iunie 1941, cu recurs respins la 29 decembrie 1941. Acesta nu era
doar un simplu fapt administrativ, ci o măsură care putea face diferența între viață și moarte, întrucât evreii
străini, care nu erau apărați de cetățenia franceză, erau practic sortiți arestării, internării și eventual
deportării fără drum de întoarcere în lagărele de exterminare din Germania. Sobelman a scăpat de acest
destin, refugiindu-se în Franța neocupată (vezi Fig. G31.17), iar apoi înrolându-se în F.F.C. (Forces Françaises
Combattantes, în rețeaua Nestor, grupul Buckmaster, secția F a S.O.E.), fiind onorat după război, prin
decretul din 31 martie 1947, cu acordarea medaliei L’ordre de la Libèration.
Fig. G31.17:
Plic Par Avion fără indicații

asupra expeditorului,
adresat către Marc
Sobelman, Beziers, Rue
Dehes 10, Herault, Franța
neocupată. Cartare
BANEASA *AEROGARA la
1 noiembrie 1941, cenzura
externă la SCCE Gara de
Nord (ștampila rulou neagră,
matricola cenzorului 39),
cenzură germană din Viena
(ștampila roșie pe etichetă
închidere).
Un alt medic evreu român, Julius Aschenazi (de această dată din Iași), și-a făcut datoria față de statul
francez înrolându-se în 1939-1940 într-unul din regimentele pe care Legiunea Străină le punea la dispoziția
străinilor, fiind refugiat în sud după ocupație și participând la Rezistență într-o măsură încă neelucidată.
Medicul ieșean Julius ASCHENAZI – înrolat în Legiunea Străină
Ortografiat în diverse forme (Jules Askenazi, Julius Askenasi), s-a născut la 8 noiembrie 1907 în Galați și a
murit în 1993 lângă Paris. A fost căsătorit cu Therese Weiss (născută 1910 la Iași, fiica fotografului regal
Zaharia Weiss). A publicat lucrarea de doctorat în medicină în anul 1937 la Paris (Contribution des juifs à la
fondation des écoles de medecine en France au moyen-age). Se pare că locuia în capitală, întrucât în anii
1939-1940 a fost înrolat în Regimentul nr. 3 de Marș al Voluntarilor Străini (3e RMVE, dizolvat la 12 august
1940), prin centrul de încorporare Versailles. Faptul dovedește că la acel moment, Aschenazi nu era
naturalizat francez, avea încă cetățenia română. Ceea ce, începând cu anii 1941-1942 îl va plasa în categoria
celor amenințați în orice clipă de arestare, internare și deportare în lagărele morții din Polonia. Se va refugia
în zona (încă) liberă, în departamentul Ardèche. Cel puțin la sfârșitul anului 1943, ca și în ianuarie 1946, este
confirmat ca medic domiciliat în satul Annonay. Începutul anului 1944 îl va găsi însă refugiat 25 kilometri mai
spre sud, în satul Saint-Felicien, învecinat spre vest cu salvatorul platou Vivarais, de care am amintit mai sus.
Valul represaliilor ajunge și aici, la 4 februarie 1944 sunt operate arestări la Saint-Felicien și în satul apropiat
Bozas (unde este arestat și rezistentul evreu Léon Lucien Levy Bruhl - a nu se confunda cu marele filozof -, în
schimb părinții acestuia sunt ajutați în circumstanțe neclare de Aschenazi). Această perioadă coincide cu cea
a scrierii corespondenței din Fig. G31.18, care, probabil nu l-a mai găsit pe destinatar în refugiul, acum
nesigur, din Saint-Felicien. Oricum, zona va avea o istorie interesantă, profund legată de activitatea
Rezistenței (de care Aschenazi nu era străin, fără a avea date concrete deocamdată), Annonay va fi printre
299
primele localități eliberate de forțele interne ale maquis-ului la 6 iunie 1944, reocupată de germani la 19
iunie, definitiv eliberată în 28 august 1944 (Saint-Felicien fiind un cuib de rezistență al partizanilor din FTP).
Fig. G31.18:

socrul Weiss (Studioul Artei
Fotografice / Zaharia Weiss /
Piața Unirei) către ginerele
Docteur I. Askenasi, St.
Felicien (Ardeche), France.
Cartare IASI la 1 martie
1944, cenzura română
externă (ștampila
134), trece prin cenzura
Ag). Din text rezultă
neliniștea părinților care nu
mai avea vești de două luni
despre copiii lor.
Liceanul bucureștean André SANDREA – salvat de la moarte cu acte false și mită
O situație cu totul neobișnuită întregește imaginea corespondenței din Fig. G31.18. Detalii aflăm
întâmplător dintr-un volum de memorii a scriitoarei proletcultiste Maria Banuș, expeditorii cărții poștale
dovedindu-se a-i fi veri; iată ce scrie în jurnal la intrarea datată 8 noiembrie 1943: Ne întâlnim la expoziție cu
văru-meu, Sandu… E alert și bine dispus. Nu i se văd pe față urmele furtunii prin care a trecut. Băiatul lui,
trimis la Paris să urmeze ultimele clase de liceu, a fost prins de război acolo. Ridicat de nemți, în timpul unei
razii, a fost internat în lagărul de tranzit de la Drancy. Cel mai bun prieten al lui, băiatul cunoscutului ziarist
Emil Fagure459, tot bucureștean, a fost deportat în Germania și nu s-a mai întors. Băiatul lui Sandu a scăpat.
Nu știe nimeni, afară de mama-mare, cum l-a salvat Sandu. A obținut de la un preot un certificat de botez,
antedatat, desigur. De la un medic, o adeverință că circumciderea pruncului Andrei Sandrea a fost efectuată
ca urmare a unei infecții, și nicidecum ca un act ritual, religios.
-- Cred, zice mama-mare, cu ancestrală experiență, că Sandu trebuie să fi împins, prin prietenii lui de la Paris,
mulți bani unor ofițeri nemți. Altfel nu scăpa, cu toate certificatele și paracertificatele lui.
Vorbim (cu Sandu) despre băiat. Stă la un hotel din Paris. Speră că va scăpa în curând de toate necazurile,
deși e încă ținut sub observație (…) În jurul lui Sandu e un halou lejer, de bună dispoiziție și spirit, chiar atunci
când se lasă din zbor, pentru o clipă, la tranzitul morții de la Drancy… Știe că suntem de stânga. El e prudent,
complezent în toate direcțiile, desigur cu simpatii pentru anglo-americani…460 Din păcate nu am aflat
identitatea exactă a acestui Sandu (teoretic al trebui să se numească Alexandru Sandrea), doar faptul că
lucra în sistemul bancar din București și, iată, avea suficienți prieteni în Paris și resurse încât să-și întoarcă
fiul de pe drumul morții din lagărul de triere Drancy (de unde evreii străini din Franța erau trimiși la
Auschwitz). În august 1944 Andrei Sandrea locuia tot în hotel, după cum vedem în Fig. G31.19, iar după
război un anume André Sandrea va primi o bursă specială din partea Académie de Paris: Bourse
d’enseignement supérieur accordées pour faits de guerre (1945-1958). Să fie aceasta compensație pentru
persecuțiile din război, sau tânărul elev avusese și alte merite în timpul Ocupației... Ulterior, o persoană cu
același nume (Dr. André Sandrea, de la laboratorul de geologie aplicată, Universitatea Pierre-et-Marie-Curie)
va avea repetate publicații științifice din domeniul mineralogiei (1949-1975).
459
Într-adevăr René Fagure, născut la 7 iulie 1924 în București, figurează decedat în lagărul Auschwitz la data de 16 februarie
1943. Numele său apare pe placa comemorativă instalată la 7 ianuarie 1950 în curtea Colegiului Cusset (lângă Vichy), unde era elev.
Prin Decretul din 27 mai 2017, pe actele sale de deces se adaugă mențiunea „Mort în deportare”.
460
Maria Banuș - Însemnările mele. Vol. I. 1927-1944, Ed. Polirom București, 2014.
300
Fig. G31.19:

expediată de Sandrea,
București, str. Popa Soare
24 către André Sandrea,
Hotel St. Pierre, 89. Rue de
Reuilly, Paris XIIe, France.
august 1944, cenzura
externă la SCCE Gara de
Nord (ștampila CENZURAT
9, matricola cenzorului
170), cenzură germană din
Viena (ștampila roșie).
Din textul scris de mamă: Am crezut că deoarece au sosit cele 2 c.p dupe o lipsă de 3 luni de știri din partea ta,
vor continua să sosească și altele, dar de 2 săptămâni n-am mai primit nimic. Tata a îngrijit de tine, cred că
vezi pe Mica S., care poate să-ți confirme acest lucru. Altfel cum o mai duci, iubitul meu? Ești sănătos și
prevăzător?, văd că pe noi ne sfătuiești să ne adăpostim în timpul bombardamentelor, dar tu o faci? Sunt
destul de îngrijorată și în direcția asta de tine, căci te știu cam prea curios și fără teamă. Alimentează-te te rog
cumsecare, e foarte important să nu slăbești prea mult (...) Tata e sănătos, nu-l văd toată ziua, lucrează afară
la Băneasa, după cum știi.
G31.05.4. – Evrei cetățeni români, repatriați din Franța (1 martie 1944)
A mai existat o categorie de evrei de origine română, pentru care coșmarul războiului s-a terminat cu bine
înainte de vreme, este vorba de cei care au cerut repatrierea și au reușit să revină în România. În aprilie 1943
Poliția de siguranță și SD-ul german din Paris sunt încunoștințate despre „noi înțelegeri diplomatice”,
conform cărora evreii români doritori puteau să ceară repatrierea în România. Cei deja închiși în lagăre
rămâneau acolo până la definitivarea tratativelor, nemaifiind în schimb permisă arestarea altor evrei români
doar pe considerente etnice. Dar de-abia la 12 noiembrie 1943 Legația română de la Vichy comunica spre
știința „israeliților români” ca cei doritori de repatriere să se adreseze Legației până la 25 noiembrie 1943,
trimițând actele necesare și precizând locul unde doreau să se instaleze în România. La 13 noiembrie
Eichmann transmite românilor solicitarea ca listele de doritori să fie întocmite până la 1 decembrie 1943,
stabilind perioada de repatriere până maxim la 31 decembrie 1943. Evreii români care nu erau pretabili
repatrierii sau nu se încadrau în termene, urmau să fie supuși măsurilor de deportare. La acel moment, 40 –
70 evrei români se aflau închiși în lagărul Drancy, ultima stație înaintea deportării în Germania (ceea ce
însemna de obicei o moarte sigură), majoritatea lor neîndeplinind criteriile necesare de naționalitate. În final
este stabilită de români o listă cu 144 bărbați și capi de familie (cuprinzând cel puțin 223 bărbați, femei și
copii). La 3 decembrie 1943, Consulatul general român din Lyon reamintește directorului poliției germane
din localitate că subiecții români a căror naționalitate este perfect stabilită nu pot fi obiectul vreunei măsuri
de constrângere pe timpul întregii perioade necesare îndeplinirii formalităților necesare acestei repatrieri,
poziție luată la vestea continuării arestărilor printre evreii români. În final data plecării va fi amânată, la 28
februarie 1944 lista primului transport de repatriați conținea numele a 64 evrei (între care și Carol Cervino,
vezi Fig. G31.20, de la care se cunoaște corespondență ce merită să fie urmărită și catalogată), ce trebuiau să
se prezinte pentru plecare la Moulins în data de 1 martie 1944. Nu știm dacă transportul a plecat la data
prevăzută și dacă au mai existat și alte transporturi de evrei repatriați din Franța461. Știm încă că expeditorul
plicului a sosit cu bine în România, va absolvi facultatea în 1946 primind legitimația de liberă practică la 25
septembrie 1946, având domiciliul la adresa părinților, str. Berzei nr. 14A, București. În schimb, prin
Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 vor fi naționalizate trei apartamente de pe str. Berzei nr. 16A de la
arhitectul Carol Cervino și șapte apartamente de pe str. Berzei nr. 14B și 16A de la Cervino Regina...
461
Letters, correspondence and name lists of Jews of Romanian citizenship who should be returned to their home country 24.4.1943
- 17.3.1944, Arolsen Archives la adresa https://collections.arolsen-archives.org/en/archive/1-1-9-1_2868001/?p=1.
301
Fig. G31.20: plic recomandat Par Avion expediat de Capitan Al. Cervino, București fiului său, studentul în arhitectură
Charles Cervino, Clermont Ferrand, Franța Liberă. Cartare BUCURESTI * C.AVION la 8 mai 1943, cenzura externă
(CENZURAT 8 și matricola 4), cenzura germană din Viena (ștampila roșie pe etichetă de închidere), tranzit prin Elveția
atestat de ștampila vamală Lyon (CENTRE DOUANIER / DE LYON / ADMIS SANS VISITE)
G31.06. – CORESPONDENȚA CU EVREI REFUGIAȚI SAU INTERNAȚI ÎN

ELVEȚIA
G31.06.2. – Evrei români refugiați, imigranți ilegali în Elveția
Fig. G31.22: Corespondența

unui evreu român aflat în
pericol de deportare în
Franța, ulterior refugiat în
Elveția

scrisă de S(elma) Erliman,
Place du Jardin Public, Souillac
(Lot) către rude din România:
Nelly Wechsler, str. Col. Lanza
11, Iași. Cartare SOUILLAC la
20 iulie 1942, cenzura germană
Viena (ștampilă mecanică
roșie), cenzura externă la
SCCE Gara de Nord (ștampila
mecanică rulou – eroarea cu
stemă inversată, și număr
matricol 137), sosire IASI la 11
august 1942
Identificarea acestor situații presupune o cercetare destul de amănunțită, din fericire resursele on-line ne
ajută și aici, Arhivele de Stat din Geneva au publicat în format PDF lista tuturor celor care s-au înregistrat la
granița geneveză (cea cu Franța, singura accesibilă în anii 1940-1944), cu menționarea numelui, datei
nașterii și a cetățeniei (din păcate, data intrării în Elveția nu este indicată). Această listă este esențială pentru
depistarea cetățenilor români care au reușit să se refugieze în Elveția, plecând din Franța, cvasitotalitatea
acestora fiind evrei. Un exemplu, al familiei Erliman (Erlihman) din Souillac este ilustrat (Fig. G31.22)
printr-o corespondență expediată din Franța la 20 iulie 1942 rudelor din România; din text se subînțelege o
atmosferă sumbră, singura mângâiere fiind veștile primite prin poștă de la rude: Mă necăjesc mult când
rămân atâta timp fără vești și părinții care îmi scriu așa de rar. Nu vă așteptați la scrisori de la mine, c.p.
(cărțile poștale) trec mai repede (de cenzură) și vă rog să faceți la fel. N-am nimic nou. Ducem aceiași viață
calmă la evenimentele exterioare. Zilnic așteptăm vești de la Ida și zilele fără scrisori de la ea sunt zile cu
nervi pentru noi... Starea noastră de spirit și moralul, cum îl presupuneți. Facem un efort pentru a fi calmi, e
singura soluție. Sănătatea ne este bună și Jacques continuă să lucreze... Sunt cu gândul la voi dragii mei și
nu mă pot detașa de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Faptul că suntem fără vești de la Coca și ceilalți, ne
302
întristează mult. Putem avea oare speranțe bune? Selma. Atmosfera apăsătoare este în legătură cu începutul
persecuțiilor și deportărilor din Zona Liberă (vezi mai sus situația din Franța). Evreii din Souillac vor avea
curând o soartă tristă. La 2 septembrie 1942 (43 zile după scrierea cărții poștale), autoritățile de la Vichy
vor preda germanilor 38 evrei străini din departamentul Lot, dintre care 10 rezidenți din Souillac (5
polonezi, 3 belgieni, 2 letoni). Vor fi duși la Septfonds, iar de acolo, cu Transportul 30 spre lagărul de
exterminare Auschwitz. Pe lista deportaților nu apare nici un Erliman (un singur român a fost deportat,
Jankiel Lewin din satul Cahors), ceea ce înseamnă că, în scurtul răgaz dintre scrierea cărții poștale și
deportare, ei au părăsit satul și departamentul, trecând granița clandestin în Elveția. Într-adevăr, consultând
lista amintintă a intrărilor prin granița Genevei, întâlnim câțiva Erlimani, dintre care:
 Abraham Erliman, născut 17 octombrie 1894, cetățean român;
 Selman (Selma) Erliman, născută 16 martie 1892, fără cetățenie – fostă cetățenie română.
Nu rezultă cine ar fi putut fi Jacques (Iacob), amintit în text, dar există șanse maxime ca identificarea să fie
pozitivă; în acest caz urmărirea altor piese din aceeași corespondență poate oferi informații suplimentare.
G31.06.1. – Evrei români, imigranți legali în Elveția
Fig. G31.21: Corespondența

unui evreu supraviețuitor din
Cernăuți cu fiul său, refugiat
și internat în Elveția

scrisă de Dr. Max Wittner462,
Cernăuți, strada Vasile Vodă
Lupu no. 1 către fiul său: Victor
Wittner, Zürich-2, (Hotel)
Engematthof, Helveția. Cartare
CERNAUTI III la 20 mai 1943,
de Nord (ștampila CENZURAT
9 și număr matricol 170), sosire
ZURICH la 20 mai 1943 (pe
verso).
Din textul în limba română: Îți confirm primirea revistei Annabelle și supliment din Bund cu poezia a ta frumoasă.
Majoritatea corespondențelor provin de la evrei intrați legal în

Elveția înainte de începerea războiului (cum era și Guido Glass),
situație aparent puțin interesantă, atât filatelic (corespondența cu
Elveția este în general banală), cât și documentar, totuși piesele
merită identificate deoarece în spatele fiecăruia se poate afla o
poveste de viață aparte, ca de exemplu lui Victor Wittner 463
(ilustrat în dreapta alături de tatăl său Max Wittner), vezi Fig.
G31.21. Chiar dacă legal sosiți în țară, unii evrei străini erau
supuși unui regim de internare, așa cum este cazul aici.
462
Wittner Max (17 noiembrie 1867 Dorohoi - ? Cernăuți), medic și publicist în Cernăuți. În perioada interbelică, a devenit medic-
șef al Direcției Căilor Ferate de Stat din Cernăuți, a avut și activitate publicistică locală, inclusiv „Impresii de călătorie în Palestina și
Egipt” în 1927, vezi detalii la https://www.bukowina-portal.de/de/ct/188-Max-Wittner. Prin poziția sa, a reușit să evite deportarea în
Transnistria în octombrie 1941.
463
Wittner Victor (1 martie 1896 Herța – 27 octombrie 1949 Viena), fiul medicului evreu Max Wittner din Cernăuți. După 1918 a
activat în Viena ca scriitor și critic de teatru. Din 1928 locuiește în Berlin unde a fost redactor, iar între ianuarie 1930 – mari 1933
redactor-șef al revistei de cultură Der Querschnitt. Magazin der aktuellen Ewigkeitswerte (Ullstein-Verlag). În 1932 comedia sa Ein
Herr Herbst este jucată la Deutschen Volkstheater din Viena. Instalarea nazismului în Germania în 1933 îi va compromite cariera și
viitorul, imediat revine la Viena unde trăiește în sărăcie. După anexarea Austriei în 1938 fuge la Praga și de aici în Elveția, unde va fi
inițial internat și va trăi în diverse stabilimente pentru refugiați în Zürich (presupun că și Hotelul Engematthof era unul dintre ele).
Scrie pentru diverse publicații elvețiene, dar va primi permis de muncă de-abia în 1945!, iar din 1947 revine pentru scurte perioade
în Viena unde decedează în 1949. În 1958 o străduță din Wien-Essling a fost botezată Viktor-Wittner-Gasse.
303
G31.07. – CORESPONDENȚA INSTITUȚIILOR SAU PERSOANELOR IMPLICATE

ÎN AJUTORAREA EVREILOR
Acest subiect este doar schițat în rândurile de mai jos, nu există deocamdată suficientă informație pentru a-l
dezvolta la nivelul, de exemplu, la care a fost descris sprijinul european pentru prizonierii de război români
sau din România între 1916-1918 (volumul C/1).
G31.07.1. – RELICO, Elveția (1939-1947)
Fig. G31.23: Corespondență

464
timpurie de la Horia Carp către
RELICO
Plic expediat de (vezi verso) Horia

Carp, Intrarea Ceauș Radu 6,
București către Comité pour
l'assistance à la population juive
frappée par la guerre, 52 rue des
Paques, Geneva, Elveția (corect:
Geneva 52, Rue de Paquis 247).
septembrie 1940.
Una dintre instituțiile de sprijin din anii războiului era numită în franceză Comité pour l'assistance à la
population juive frappée par la guerre, în germană Komittee Zur Hilfeleistung für Kriegsbetrofene Jüdische
Bevölkerung, iar în engleză Relief Committee for the Warstricken Jewish Population (de unde provine
acronimul sub care este cunoscut, RELICO). Aceasta depindea de Congresul Evreiesc Mondial, și și-a
început acțiunile caritabile în septembrie 1939 în toate țările ocupate de Germania, sub conducerea dr. Adolf
Henryk (Abraham) Silberschein (fost deputat al Dietei poloneze). Reprezenta puntea de legătură a
Congresului cu CICR (Crucea Roșie Geneva). Principala comunitate ajutată a fost cea poloneză, fie prin
acțiuni directe de informații și ajutor în Polonia ocupată, fie în străinătate, în acest scop înființat filiale în
statele baltice, Cehoslovacia, Ungaria și România (unde se adresa evreilor refugiați din Polonia). Comitetul a
fost activ până în 1947. Cvasitotalitatea corespondențelor spre RELICO provine din zonele ocupate ale
Poloniei (mai ales pe imprimate pre-tipărite prin care se confirmau primirile pachetelor de alimente trimise
de Comitet), originea din România e cu totul aparte, vezi în Fig. G31.24 un exemplu; alte două
corespondențe sunt ilustrate în baza de date a institutului Yad Vashem din Ierusalim, fiind scrise pe cărți
poștale, astfel că putem cunoaște și conținutul lor. Trimise din Huși la 12 noiembrie 1940, respectiv Rădăuți
la 10 noiembrie 1940, ambele se referă la un anunț în ziarul sionist Renașterea noastră referitor la emigrarea
evreilor în Santo Domingo, Republica Dominicană: vă informăm că suntem câteva familii, care fiind de
acord de a pleca la San-Domingo, aceste familii se compun din: agricultor, meseriaș și comerciant. Iată
așadar un obiectiv pe care istoria oficială a RELICO nu-l mai consemnează465...
464
Horia Carp (1869 Hârlău – 1943), ziarist, scriitor, traducător și politician, a fost cel mai popular ziarist evreu din timpul său.
Sionist, a lucrat pentru Jewish National Fund, publicând Ereț Israel, un ziar propagandistic prin care colecta fonduri pentru
cumpărări de pământ în Palestina. Arestat și torturat în timpul Rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941), a reușit apoi să emigreze
în Palestina, stabilindu-se la Ierusalim, unde i s-a alăturat și fiul său, cunoscutul Matatias Carp, autorul trilogiei Cartea Neagră.
Este înhumat la Kfar Barukh, un orășel agricol înființat de emigranți evrei din România în 1924. Vezi și
https://yivoencyclopedia.org/article.aspx/Carp_Horia, accesată 20 noiembrie 2021
465
Conform Yad Vashem, adevăratul destinatar al acestor 2 cărți poștale ar fi fost de fapt Dr. Solomon Abramovici Trone (1872-
1969), inginer evreu născut în Lituania, comunist, participant la Revoluția rusească din 1905, emigrant în SUA din 1916, director al
General Electrics din 1931, pion al electrificării din URSS din anii 1930, ghid turistic al scriitorilor Ilf și Petrov prin SUA în 1935,
agent de recrutare al Asociației de Strămutare în Republica Dominicană DORSA 1939-1940 (prin care căuta emigranți evrei
europeni pentru colonia agricolă Sosua din singura țară care accepta și solicita imigranți evrei în acele momente tragice, ajutor primit
304
G31.07.2. – JOINT DISTRIBUTION COMITTEE, JDC (1914...)
American Jewish Joint Distribution Committee (cunoscută pe scurt ca JDC sau The Joint), cu sediul
central în New York, organizație independentă, non-politică americană de ajutorare dedicată furnizării atât
de ajutor de urgență, cât și de asistență pe termen lung evreilor și comunităților evreiești din întreaga lume în
afara Americii de Nord. JDC a fost fondată în 1914 la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial
pentru a trimite ajutor evreilor din Palestina și Europa de Est care erau în pericol de înfometare. După 1933
aria de acțiune s-a extins asupra Germaniei (dar ascensiunea nazismului va determina mutarea centralei
pentru Europa din Berlin, unde se afla din 1922, la Paris), susținând și imigrația a circa 100.000 evrei
germani până în 1939, majoritar în Palestina. După intrarea SUA în război în decembrie 1941, JDC va
continua să funcționeze underground în țările devenite inamice, iar centrala europeană s-a mutat la Lisabona.
În anii 1944-1947 (cel puțin) evreii din URSS au fost ajutați mai ales prin intermediul centralei din Teheran,
(vezi Fig. G31.24, cazul unui evreu supraviețuitor din Hotinul ocupat de sovietici). Între 1945-1950 se va
îngriji de cca. 200.000 evrei din lagăre de refugiați și DP (vezi #G35-37) și în plus va acționa oficial în estul
Europei, inclusiv în România și Ungaria pentru aproximativ 4 ani (JDC va fi expulzată de noile regimuri
comuniste din Polonia, România și Bulgaria în 1949, din Cehoslovacia în 1950 și din Ungaria în 1953
(continuând activitatea doar în Iugoslavia). Va fi re-primită în Polonia între 1957-1967 (apoi din nou din
1981), în România din 1967, în Ungaria din 1980, în Cehoslovacia din 1981 și în URSS din 1988.
Fig. G31.24. Corespondența

unui evreu supraviețuitor
din Hotin, cu sediul din
Teheran al JDC
Carte poştală sovietică

francată 110 kopeici, scrisă la
4 iulie 1946 de evreul Atlman
Abraham, din Hotin, str. Lenin
101 către Ameriken Djointon
Distribiușen Kommitti
Teheran (India), căsuța
poștală 167. Expediția și
cartarea se face însă din
Cernăuți / Tchernivizi, tranzit
ODESSA-POST la 12 iulie
1944, ștampilă administrativă
a JDC Teheran (peste
eticheta de recomandare) cu
textul: PASSED IN... /
CARDINDEX No.../ ON...
Teheranul a fost placa turnantă pentru ajutorul acordat de americanii de la JDC, mai ales către evreii polonezi
aflați în URSS. În acest caz este vorba de un evreu basarabean, supraviețuitor al deportărilor din 1941
operate de administrația română. Iată textul: Cu respect fam. Altman vă informează că am primit cele 2
pachete trimise în decembrie '45 cu numerele T3125/1812 și T3128/1819. Pentru asta vă suntem
recunoscători. În caz că puteți, trimiteți doar haine. Cu închinăciune, fam. Altman.
G31.07.3. – Alfred Schwarzbaum, Elveția
Alfred (Alf) Schwarzbaum s-a născut în 1896 în Sosnowiec (Polonia), s-a mutat apoi la Bedzin, unde a
devenit om de afaceri și și-a întemeiat o familie. După ocuparea Poloniei, în noiembrie 1939 a fost închis
câteva săptămâni la Myslowice și interogat de Gestapo. După eliberare, și-a folosit cunoștințele și banii
pentru a obține vize pentru Elveția, unde s-a stablit (la Lausanne) în aprilie 1940. A început imediat să-și
ajute coreliginarii, trimițând alimente, îmbrăcăminte, bani și acte în beneficiul evreilor din Polonia, a vizitat
taberele de refugiați din Elveția și a corespondat cu persoane aflate sub dominație nazistă. A procurat și
pașapoarte (probabil la acestea spera și familia Cukierman), ceea ce i-a adus neplăceri cu poliția elvețiană,
care se temea de încălcarea neutralității. Alfred Schwarzbaum colabora și cu RELICO, dar și Guido Glass,
din același oraș, pe care l-am amintit mai sus (vezi Fig. G31.03). În 1945 a emigrat în Palestina și a decedat
nesperat de la sângerosul dictator local Trujillo), consilier economic al Guomindang (P.C. Chinez) în 1940, consilier al președintelui
indian Nehru 1949, etc. Complexa sa activitate a făcut obiectul unei cărți recente (2019), David Evans - The man who sold
tomorrow: the true story of Dr. Solomon Trone, the world's greatest and most successful and perhaps only revolutionary salesman.
305
în 1990. Aflată azi în colecția autorului, cartea poștală din Fig. G31.24 este reprodusă, alături de alte două
similiare, în „The Alfred Schwarzbaum Collection” (= o colecție de 6.000 piese, inclusiv multe
corespondențe rare din getouri, donate arhivelor GFH - The Ghetto Fighters' House Archives, din Israel), pe
adresa https://portal.ehri-project.eu/units/il-002806-schwarzbaum_coll
Fig. G31.24A. O cerere de

ajutor a unui polonez evreu
din Slatina.
Carte poştală recomandată

expediată de refugiatul evreu-
polonez Ing. Br(onislaw)
Cukierman, Casa Polonă,
Slatina-Olt către Alf.
Szwarcbaum din Lausanne,
Elveția. Cartare SLATINA la
10 martie 1942, cenzura
română SCCE Bucureşti
(CENZURAT 2 și numeral
29). Sosire LAUSANNE la 21
martie 1942 (pe verso). În
text sunt rezumate încercările
inginerului și ale soției sale
de a intra în contact scris cu
binefăcătorul din Elveția.
G31.07.4. – Inspecțiile Crucii Roșii Elvețiene
În luna mai 1943, timp de 15 zile, delegația Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR), compusă din
Edouard Chapuisat466 și David de Traz, s-a aflat pentru prima dată România, vizitând 5 lagăre pentru
prizonieri și un spital. Au avut întâlniri la cel mai înalt nivel, intersându-se și de posiblitatea de organizare a
unor acțiuni de ajutor pentru evrei, vizitând în zilele de 22 și 23 mai 1943 ghetourile model din Tiraspol și
Odesa, fapt documentat și de corespondența din Fig. G31.25.
Fig. G31.25: Corespondență

olografă expediată de
Edouard Chapuisat în timpul
vizitei la Odesa
Carte poștală „Duca Vodă„ 12

Lei cu francatură suplimentară
60 lei, scrisă la 23 mai 1943 și
expediată expres-recomandat
de Ed. Chapuisat, Hotel
Londra, Odessa către Laurent
Chapuisat, Geneva, Elveția.
Cartare ODESA *
RECOMANDATE la 25 mai
1943, eticheta de îndrumare
CENZURA BUC-NORD,
cenzura externă la București
(ștampila CENZURAT 8 și
matricola 5), etichetă Expres
elvețiană, sosire GENEVE *
TELEGRAPHE (verso) la 2
iunie 1943.
Din text (franceză): La sfârșitul săptămânii voi pleca de la București la Sofia.
466
Ėdouard Chapuisat (1874-1955), jurist şi jurnalist elveţian. Membru onorific al Academiei române; membru al Comitetului
Internaţional al Crucii Roşii (1938-1955); vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (1946-1947). A îndeplinit
diferite însărcinări din partea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în perioada celui de-al doilea război mondial în Slovacia,
România, Ucraina, Bulgaria şi Croaţia.
306

G2 Diaspora

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

G2 Diaspora

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GC Migrația forțată: refugiu, evacuare, deportare

#G30. DEPORTAREA EVREILOR DIN BUCOVINA DE NORD ȘI BASARABIA

G30.01. – EVREI DEPORTAȚI ÎN URSS ÎN TIMPUL OCUPAȚIILOR BUCOVINEI

Carte poștală sovietică (cu

Fig. 30.02: Corespondență

Carte poştală expediată de

Carte poştală expediată de

G30.02. – EVREI ÎNROLAȚI ÎN ARMATA ROȘIE DUPĂ OCUPAREA

Fig. 30.04: Corespondență

Carte poştală sovietică scrisă

C/1: Primul volum

G31. REFLECTAREA HOLOCAUSTULUI EUROPEAN ÎN

G31.01. – CORESPONDENȚA CU EVREI ÎN GHETOURI ȘI LAGĂRE DIN

G31.01.1. – Ghetoul Theresienstadt

Muzeul Ghetoului Theresienstadt (Terezin)

În Fig. G31.01 poate fi văzută o corespondență

Iată descrierea Transportului 37 de pe același site al organizației Yad Vashem:

Carte poștală recomandată

G31.02. – CORESPONDENȚA CU EVREI ÎN LAGĂRE DE PRIZONIERI DIN

Carte poștală scrisă la 10

G31.03. – CORESPONDENȚA CU EVREI ÎN LAGĂRE DE INTERNARE DIN

Așadar existau două categorii de deținere în cazul evreilor străini:

G31.03.1. – Evrei internați în regim liber în Provincia ASTI441

G31.03.2. – Evrei internați în lagărul de concentrare ARBE, Iugoslavia ocupată443

„Sectorul protejat” al evreilor din Arbe

Din noiembrie 1942 numărul

G31.04. – CORESPONDENȚA CU EVREI ÎN LAGĂRE DE INTERNARE DIN

G31.04.1. – Evrei internați în lagărul de concentrare NAGYKANIZSA

Carte poștală recomandată

G31.05. – CORESPONDENȚA CU EVREI REFUGIAȚI SAU INTERNAȚI ÎN

G31.05.1. – Evrei români deportați, victime ale lagărelor de exterminare Germane

Leonidas GOLDENBERG – martir victimă a lagărului Auschwitz

Introducere: Istoricul evreilor refugiați pe platoul Vivarais-Lignon.

Carte poștală Par Avion

Scurtă biografie a bucureșteanului Leonidas Goldenberg

Leon EISINGER – mort în lagărul Kaunas, Lituania

Plic recomandat expediat de

Bucovineanul Carol HERBST – un catolic deportat și ucis la Auschwitz

G31.05.2. – Evrei români decedați, eroi ai Rezistenței franceze

Litman NADLER – căzut în fața plutonului de execuție

Carte poștală expediată de

Botoșeneanul Litman NADLER, erou al Rezistenței Franceze

Aron Moise HERȘCU – mort pentru Franța

Carte poștală recomandată

Consilierul local Charles ZIEGLER – mort pentru Franța

Brasarda lui Charles Ziegler, interpret la Primăria Avon455.

Carte poștală expediată de

G31.05.3. – Evrei români supraviețuitori, unii membri ai Rezistenței franceze

Medicul bucovinean Marcel AUSLÄNDER, maquisard în Forez456

Medicul băcăuan Marc SOBELMAN – denaturalizat și înrolat în F.F.C.

Plic Par Avion fără indicații

Medicul ieșean Julius ASCHENAZI – înrolat în Legiunea Străină

Carte poștală expediată de

Liceanul bucureștean André SANDREA – salvat de la moarte cu acte false și mită

Carte poștală recomandată

G31.05.4. – Evrei cetățeni români, repatriați din Franța (1 martie 1944)

G31.06. – CORESPONDENȚA CU EVREI REFUGIAȚI SAU INTERNAȚI ÎN

G31.06.2. – Evrei români refugiați, imigranți ilegali în Elveția

Fig. G31.22: Corespondența

Carte poștală recomandată

G31.06.1. – Evrei români, imigranți legali în Elveția

Fig. G31.21: Corespondența

Carte poștală recomandată

Majoritatea corespondențelor provin de la evrei intrați legal în