Uită de griji, începe să trăiești

Tehnicile demonstrate ale lui Dale Carnegie au ajutat milioane de

oameni să adopte o atitudine nouă care duce la siguranță și fericire,
arătându-le cum să scape pentru totdeauna de obiceiul de a se
îngrijora.

• Închide ușile de fier care dau spre trecut și spre viitor. Trăiește
în compartimente etanșe de o zi.
• Privește partea amuzantă a vieții.
• Ocupă-ți timpul. O persoană îngrijorată trebuie să se cufunde
cu totul într-o activitate.
• Analizează datele: care sunt șansele, conform teoriei
probabilităților, ca evenimentul de care îți faci griji să aibă loc
vreodată?
• Dă-ți mereu toată silința.
• Vezi care sunt avantajele situației personale – nu necazurile.
• Uită de tine, interesându-te de ceilalți. Fă în fiecare zi o faptă
bună, care va așterne un zâmbet pe chipul cuiva.

Sfaturile practice și pline de inspirație ale lui Dale Carnegie sunt la

fel de eficiente astăzi ca atunci când au fost scrise. Acum poți să te
alături milioanelor de oameni care au învățat cum să pună capăt
grijilor și să înceapă să trăiască!
 How to Stop Worrying and Start Living
Copyright © 1944, 1945, 1946, 1947, 1948 by Dale Carnegie. Copyright renewed.
Copyright © 1984 by Donna Dale Carnegie and Dorothy Carnegie
Originally published by Simon & Schuster, Inc.

© 2020 Editura ACT și Politon pentru prezenta ediție românească

Editura ACT și Politon

Str. Înclinată, nr. 129, Sector 5, București, România, C.P. 050202.
tel: 0723 150 590, e-mail: office@actsipoliton.ro
www.actsipoliton.ro/blog

Traducător: Dana Dobre

Redactor: Ines Simionescu
Editor: Camelia Zara
Tehnoredactor: Teodora Vlădescu
Coperta: Marian Iordache
Copyright Manager: Andrei Popa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CARNEGIE, DALE
 Uită de griji,

începe să trăieşti / Dale Carnegie; trad.: Dana Dobre. - Bucureşti: ACT şi Politon, 2020
ISBN 978-606-913-600-3
I. Dobre, Dana (trad.)
159.9

AVERTISMENT: Distribuirea, copierea sau piratarea în orice fel a acestei cărți nu este
pedepsită numai prin lege, dar contravine și tuturor normelor și principiilor etice și
sănătoase pe care un astfel de titlu le promovează. Ce fel de efect va avea energia pe
care vreți să o transmiteți mai departe, dacă aceasta vine prin furt, ilegalitate și lipsă de
respect față de autor și față de toți cei care au contribuit la crearea acestei cărți, astfel ca
ea să ajungă la dumneavoastră? Împărtășiți cu ceilalți informațiile importante, valorile și
lecțiile pe care le-ați aflat din acest material, într-un mod corect și responsabil.
 DALE
CARNEGIE

UITĂ DE GRIJI,
ÎNCEPE SĂ TRĂIEȘTI
(ediție revizuită)

Traducere din limba engleză de

Dana Dobre

2020
Această carte este dedicată unui om care nu are nevoie să o
citească
– LOWELL THOMAS
 Vreau să îi mulțumesc din adâncul inimii drei Villa Stiles pentru tot
ceea ce a făcut ca să mă ajute în pregătirea acestei cărți și a celei
intitulate How to Win Friends and Influence People
(Cum să vă faceți prieteni și să deveniți influenți*)

* Carte apărută sub acest titlu la Editura Curtea Veche, București, 2018. (n.tr.)
 CUPRINS
PREFAȚĂ
Cum a fost scrisă această carte și de ce
Nouă sugestii despre cum să profiți la maximum de această carte

PARTEA ÎNTÂI
ADEVĂRURI ESENȚIALE PE CARE AR TREBUI SĂ LE ȘTII DESPRE ÎNGRIJORARE
1. Trăiește în „compartimente etanșe de o zi”
2. O formulă magică pentru a scăpa de griji
3. Ce ai putea păți din cauza grijilor

PARTEA A DOUA
TEHNICI DE BAZĂ ÎN ANALIZAREA GRIJILOR
4. Cum să analizezi și să rezolvi problemele legate de griji
5. Cum să elimini 50% din grijile legate de afaceri

PARTEA A TREIA
CUM SĂ DISTRUGI OBICEIUL DE A TE ÎNGRIJORA ÎNAINTE CA ACESTA SĂ TE DISTRUGĂ PE TINE
6. Cum să îți alungi grijile din minte
7. Nu te lăsa doborât de cărăbuși
8. O lege care te va scăpa de multe griji
9. Cooperează cu inevitabilul
10. Plasează grijilor tale o comandă „stop-pierderi”
11. Nu încerca să tai rumeguș cu fierăstrăul

PARTEA A PATRA
ȘAPTE MODURI DE A CULTIVA O ATITUDINE MENTALĂ CARE ÎȚI VA ADUCE PACE ȘI FERICIRE
12. Șapte cuvinte care îți pot transforma viața
13. Marele preț al răzbunării
14. Dacă faci acest lucru, nu va mai trebui să te îngrijorezi niciodată din cauza
nerecunoștinței
15. Ai da tot ce ai pe un milion de dolari?
16. Descoperă-te și fii tu însuți: amintește-ți că nu mai este nimeni ca tine pe lume
17. Dacă ai o lămâie, fă o limonadă
18. Cum să te vindeci de depresie în paisprezece zile

PARTEA A CINCEA
MODALITATEA PERFECTĂ DE A ÎNVINGE GRIJILE
19. Cum și-au învins grijile mama și tata

PARTEA A ȘASEA
CUM SĂ NU ÎȚI MAI FACI GRIJI DIN CAUZA CRITICILOR
20. Ține minte că nimeni nu lovește un câine mort
21. Fă acest lucru – iar criticile nu te vor afecta
22. Lucruri prostești pe care le-am făcut

PARTEA A ȘAPTEA
ȘASE MODURI DE A PREVENI OBOSEALA ȘI GRIJILE ȘI DE A-ȚI MENȚINE ENERGIA ȘI BUNA
DISPOZIȚIE LA UN NIVEL ÎNALT
23. Cum să câștigi o oră în plus pe zi
24. Ce anume te obosește și ce poți să faci în această privință
25. Cum să eviți oboseala și să arăți mereu tânăr!
26. Patru bune deprinderi de lucru care te vor ajuta să previi oboseala și îngrijorarea
27. Cum să alungi plictiseala care duce la oboseală, îngrijorare și resentimente
28. Cum să nu ne facem griji din cauza insomniei

PARTEA A OPTA
„CUM AM ÎNVINS GRIJILE”
Șase necazuri mari care m-au lovit deodată
de C. I. BLACKWOOD
Mă pot transforma într-un optimist debordant în decurs de o oră
de ROGER W. BABSON
Cum am scăpat de complexul de inferioritate
de ELMER THOMAS
Am trăit în Grădina lui Allah
de R.V.C. BODLEY
Cinci metode pe care le-am folosit ca să-mi alung grijile
de WILLIAM LYON PHELPS
Am rezistat ieri. Pot rezista și astăzi
de DOROTHY DIX
Nu credeam că mai văd zorile
de J.C. PENNEY
Mă duc la sală să dau în sacul de box sau fac o plimbare în natură
de col. EDDIE EAGEN
Eram „tipul distrus de la Virginia Tech”
de JIM BIRDSALL
Trăiesc după această frază
de dr. JOSEPH R. SIZOO
Am ajuns pe culmile disperării și am supraviețuit
de TED ERICKSEN
Am fost unul dintre cei mai mari nătărăi din lume
de PERCY H. WHITING
Am încercat mereu să îmi păstrez liberă calea de aprovizionare
de GENE AUTRY
Am auzit un glas în India
de E. STANLEY JONES
Când mi-a bătut șeriful la ușă
de HOMER CROY

Cel mai dur adversar cu care m-am luptat a fost îngrijorarea

de JACK DEMPSEY
M-am rugat lui Dumnezeu să nu ajung la orfelinat
de KATHLEEN HALTER
Stomacul mi se răsucea ca o tornadă
de CAMERON SHIPP
Am învățat să nu îmi mai fac griji privind-o pe soția mea cum spală vasele
de reverendul WILLIAM WOOD
Am găsit răspunsul
de DEL HUGHES
Timpul rezolvă multe lucruri!
de LOUIS T. MONTANT, JR.
Am fost avertizat să nu vorbesc și să nu mișc un deget
de JOSEPH L. RYAN
Mă detașez complet de probleme
de ORDWAY TEAD
Dacă nu aș fi încetat să îmi fac griji, aș fi ajuns de mult în mormânt
de CONNIE MACK
Am scăpat de ulcer și de îngrijorare schimbându-mi slujba și atitudinea mentală
de ARDEN W. SHARPE
Acum mă uit după lumina verde
de JOSEPH M. COTTER
Cum a câștigat John D. Rockefeller 45 de ani de viață
Mă sinucideam lent, pentru că nu știam să mă relaxez
de PAUL SAMPSON
Mi s-a întâmplat un adevărat miracol
de Dna JOHN BURGER
Cum a învins grijile Benjamin Franklin
Am fost atât de îngrijorată, încât nu am mâncat hrană solidă timp de 18 zile
de KATHRYNE HOLCOMBE FARMER
 Prefață
Cum a fost scrisă această carte și de ce

În 1909, eram unul dintre cei mai nefericiți tineri din New York.
Vindeam autocamioane ca să-mi câștig existența. Nu știam cum
funcționează un autocamion. Și asta nu era tot: nici nu voiam să știu.
Îmi detestam slujba. Detestam faptul că trăiam într-o cameră
mobilată ieftin de pe strada West 56 – o cameră infestată cu
gândaci. Îmi amintesc și acum că aveam câteva cravate agățate pe
pereți, și, într-o dimineață, când am întins mâna să iau una curată,
gândacii s-au răspândit în toate direcțiile. Detestam faptul că eram
nevoit să mănânc în restaurante ieftine și murdare care erau
probabil și ele infestate cu gândaci.
Mă întorceam în fiecare seară acasă, în camera mea solitară, cu o
durere de cap însoțită de greață – o durere provocată și întreținută
de dezamăgire, îngrijorare, amărăciune și revoltă. Mă revoltam
pentru că visurile nutrite în timpul facultății se transformaseră în
coșmaruri. Asta era viața? Asta era aventura vieții pe care abia o
așteptasem? Doar asta avea să însemne viața pentru mine – să
muncesc într-un loc pe care îl detestam, să trăiesc cu gândacii, să
mănânc o mâncare dezgustătoare – și fără nicio speranță de
viitor?... Tânjeam să am timp liber în care să citesc și să scriu cărțile
pe care visasem să le scriu în zilele de facultate.
Știam că am multe de câștigat și nimic de pierdut dacă renunț la
slujba pe care o detestam. Nu mă interesa să câștig bani din plin, ci
să trăiesc din plin. Pe scurt, ajunsesem la Rubicon – acel moment
hotărâtor cu care se confruntă majoritatea tinerilor atunci când își
încep viața. Așa că am luat decizia – iar acea decizie mi-a schimbat
complet viitorul. A făcut ca viața mea să fie plină de satisfacții, iar eu
să fiu fericit, depășindu-mi cele mai utopice aspirații.
 Decizia mea a fost următoarea: să renunț la slujba pe care o
disprețuiam; și, de vreme ce îmi petrecusem cinci ani studiind la
State Teachers College din Warrensburg, Missouri, pregătindu-mă
să devin profesor, aveam să îmi câștig existența ținând cursuri
pentru adulți la școlile serale. Astfel, aș fi fost liber în timpul zilei,
când puteam să citesc, să-mi pregătesc cursurile, să scriu romane și
povestiri. Îmi doream „să trăiesc pentru a scrie și să scriu pentru a
trăi”.
Dar ce materie să le predau adulților la seral? Privind înapoi și
evaluându-mi formarea din facultate, mi-am dat seama că pregătirea
și experiența pe care le aveam în ce privește vorbitul în public
avuseseră mai multă valoare practică în afaceri – și în viață – decât
toate celelalte lucruri pe care le studiasem la universitate, luate la un
loc. De ce? Pentru că mă scăpaseră de timiditate și de lipsa
încrederii în sine și îmi oferiseră curajul și siguranța de a interacționa
cu oamenii. În plus, mă ajutaseră să înțeleg că în frunte ajunge de
obicei omul care poate să se ridice și să spună ce gândește.
Mi-am depus candidatura pentru un post de profesor de public
speaking la cursurile serale de la Universitatea Columbia și
Universitatea New York, dar cei de acolo au decis că pot să se
descurce și fără ajutorul meu.
Am fost dezamăgit atunci – dar acum îi mulțumesc lui Dumnezeu
că m-au refuzat, deoarece am început să predau în școlile serale
YMCA**, unde a trebuit să demonstrez că obțin rezultate concrete, și
să o demonstrez rapid. Ce mai provocare a fost! Adulții aceia nu
veneau la cursurile mele pentru că voiau credite universitare sau
prestigiu social. Veneau dintr-un singur motiv: doreau să își rezolve
problemele. Voiau să se poată ridica în picioare și să spună câteva
cuvinte la o întâlnire de afaceri fără să leșine de emoții. Agenții de
vânzări voiau să poată face o vizită unui client dificil fără să fie
nevoiți să se plimbe de trei ori în jurul clădirii pentru a prinde curaj.
Voiau să dobândească siguranță și încredere în sine. Voiau să
reușească în afaceri. Voiau să aibă mai mulți bani pentru familia lor.
Și, întrucât își plăteau taxa în rate – și nu mai achitau dacă nu
obțineau rezultate –, iar eu nu aveam un salariu fix, ci primeam un
procent din profit, trebuia să fiu pragmatic dacă voiam să mănânc.
 Pe atunci aveam impresia că eram dezavantajat, dar acum îmi
dau seama că obțineam o instruire neprețuită. Trebuia să îmi
motivez studenții. Trebuia să îi ajut să își rezolve problemele. Trebuia
să fac fiecare lecție atât de interesantă, încât să-și dorească să vină
în continuare.
Era o muncă palpitantă. Îmi plăcea. Am fost surprins de cât de
repede și-au dezvoltat acești oameni de afaceri încrederea în sine și
de cât de repede au obținut, mulți dintre ei, o promovare și un salariu
mai bun. Cursurile aveau un succes care depășea cu mult cele mai
optimiste speranțe ale mele. După trei semestre, cei de la YMCA,
care refuzaseră să mă plătească cu 5 dolari pe seară, îmi dădeau
acum 30 de dolari pe seară, în baza procentului. La început, am
predat doar arta de a vorbi în public, dar pe măsură ce au trecut anii,
mi-am dat seama că oamenii aveau nevoie și de capacitatea de a-și
face prieteni și de a-i influența pe ceilalți. Și, pentru că nu am găsit
un manual adecvat despre relațiile umane, am scris eu unul. Dar nu
l-am scris în modul obișnuit. A crescut și a evoluat din experiențele
adulților de la aceste cursuri. L-am intitulat Cum să vă faceți prieteni
și să deveniți influenți.
Deoarece a fost scris exclusiv ca manual pentru cursurile mele
destinate adulților și deoarece mai scrisesem încă patru cărți despre
care nu auzise nimeni, nici nu am visat că se va vinde atât de bine:
sunt probabil unul dintre cei mai surprinși scriitori în viață.
Pe măsură ce au trecut anii, am realizat că o altă mare problemă a
adulților era îngrijorarea. Majoritatea cursanților mei erau oameni de
afaceri – directori executivi, agenți de vânzări, ingineri, contabili: un
eșantion reprezentativ al tuturor meseriilor și profesiilor – și cei mai
mulți dintre ei aveau probleme! Erau și femei la cursuri – femei de
afaceri și casnice. Și ele aveau probleme! Era clar că aveam nevoie
de un manual despre cum să învingi grijile – așa că am încercat încă
o dată să găsesc unul. M-am dus la marea Bibliotecă Publică din
New York, de la intersecția dintre Fifth Avenue și strada 42, și am
descoperit, spre surprinderea mea, că această bibliotecă avea doar
22 de cărți enumerate la titlul ÎNGRIJORARE. Am mai remarcat
totodată, spre amuzamentul meu, că erau o sută optzeci și nouă de
cărți la categoria VIERMI. Erau de aproape nouă ori mai multe cărți
despre viermi decât despre îngrijorare! Incredibil, nu? Deoarece
îngrijorarea este una dintre cele mai mari probleme cu care se
confruntă omenirea, ai crede, nu-i așa, că fiecare liceu și fiecare
facultate din țară ar ține un curs despre „Cum să nu îți mai faci griji”.
Cu toate acestea, dacă există un curs cu acest subiect la vreo
facultate din țară, eu nu am auzit niciodată de el. Nu e de mirare că
David Seabury a spus următoarele în cartea lui How to Worry
Successfully (Cum să te îngrijorezi cu succes): „Ajungem la
maturitate la fel de puțin pregătiți pentru presiunile experienței ca un
șoarece de bibliotecă pus să facă balet”.
Rezultatul? Mai mult de jumătate dintre paturile de spital sunt
ocupate de oameni cu tulburări emoționale și pe fond nervos.
Am răsfoit aceste 22 de cărți despre îngrijorare care stăteau pe
rafturile Bibliotecii Publice din New York și am cumpărat toate cărțile
despre îngrijorare pe care le-am găsit; totuși, nu am descoperit nici
măcar una pe care să o pot folosi ca manual la cursul meu pentru
adulți. Așa că m-am hotărât să scriu eu una.
Am început să mă pregătesc pentru scrierea acestei cărți în urmă
cu șapte ani. Cum? Citind ce au scris filosofii din toate epocile
despre îngrijorare. Am citit totodată sute de biografii, de la cea a lui
Confucius și până la cea a lui Churchill. Am intervievat nenumărați
oameni celebri provenind din diferite pături sociale, cum ar fi Jack
Dempsey, generalul Omar Bradley, generalul Mark Clark, Henry
Ford, Eleanor Roosevelt și Dorothy Dix. Iar acesta a fost doar
începutul.
Am mai făcut ceva care era mult mai important decât interviurile și
lecturile. Am lucrat timp de cinci ani într-un laborator pentru
învingerea îngrijorărilor – laborator care a avut loc la cursurile
noastre pentru adulți. Din câte știu, a fost primul și singurul laborator
de acest fel din lume. Iată ce am făcut: le-am dat cursanților o serie
de reguli despre cum să nu se mai îngrijoreze și i-am rugat să le
aplice în viața de zi cu zi, după care să vorbească în fața clasei
despre rezultatele obținute. Alții au relatat despre tehnici pe care le
folosiseră în trecut.
Ca urmare a acestei experiențe, presupun că am ascultat mai
multe discursuri despre „Cum mi-am învins îngrijorarea” decât
oricare altă persoană care a trăit vreodată pe acest Pământ. În plus,
am citit sute de alte discursuri despre acest subiect – discursuri care
mi-au fost trimise prin poștă –, și care câștigaseră premii la cursurile
noastre ținute în toată lumea. Așa că această carte nu a ieșit dintr-un
turn de fildeș. Și nu este nici o prelegere academică despre cum ar
putea fi învinsă îngrijorarea. Am încercat să scriu o lucrare
interesantă, plină de dinamism, concisă și documentată despre cum
au învins îngrijorarea mii de adulți. Un lucru este cert: această carte
este practică. Poți să te apuci cu hotărâre de ea.
„Știința”, a spus filosoful francez Valéry, „reprezintă un ansamblu
de rețete de succes”. Asta este și cartea de față: un ansamblu de
rețete de succes, testate de-a lungul timpului, care îți vor elibera
viața de griji. Însă te avertizez: nu vei găsi nimic nou în ea, dar vei
găsi multe lucruri care, în general, nu sunt puse în practică. Și, când
vine vorba de asta, nu trebuie să ni se spună nimic nou. Știm deja
destul pentru a trăi o viață perfectă. Am citit cu toții regula de aur și
Predica de pe Munte. Problema noastră nu este ignoranța, ci lipsa
de acțiune. Scopul cărții este să sublinieze din nou, să ilustreze, să
simplifice, să împrospăteze și să elogieze multe adevăruri străvechi
fundamentale – să îți dea un ghiont și să te determine să faci ceva în
legătură cu aplicarea lor.
Nu ai luat această carte pentru a citi despre cum a fost scrisă.
Cauți acțiune. Așadar, să începem. Citește, te rog, partea întâi și
partea a doua, și dacă până atunci nu simți că ai dobândit o putere și
o inspirație nouă de a pune capăt grijilor și de a te bucura de viață,
atunci arunc-o. Nu îți este de ajutor.
DALE CARNEGIE

** Young Men’s Christian Association (YMCA – Asociația Creștină a Tinerilor) este o

fundație ce a luat ființă la Londra în anul 1844 la inițiativa lui George Williams și a fost
creată ca un suport pentru tinerii muncitori britanici care veneau din mediul rural în capitală
pentru a-și găsi un loc de muncă. (n.ed.)
 Nouă sugestii despre cum să profiți la
maximum de această carte

1. Dacă vrei să profiți la maximum de această carte, există o

cerință indispensabilă, un lucru esențial, infinit mai important decât
orice regulă sau tehnică. Dacă nu îndeplinești această condiție
fundamentală, nici măcar o mie de reguli pentru studiu nu îți vor fi de
folos. Și, dacă ai această înzestrare esențială, atunci poți să faci
minuni fără să citești niciun sfat despre cum să profiți la maximum de
o carte.
Care este această cerință magică? Doar asta: o dorință puternică
și profundă de a învăța, o hotărâre fermă să nu îți mai faci griji și să
începi să trăiești.
Cum poți să nutrești o astfel de dorință? Reamintindu-ți în
permanență cât de importante sunt pentru tine aceste principii.
Imaginează-ți cum te vor ajuta să trăiești o viață mai bogată și mai
fericită. Spune-ți tot timpul: „Liniștea mea sufletească, fericirea mea,
sănătatea mea și poate chiar și venitul meu, pe termen lung, depind
în mare măsură de aplicarea adevărurilor străvechi, evidente și
eterne prezentate în această carte”.
2. Mai întâi, citește rapid fiecare capitol, pentru a-ți face o imagine
de ansamblu asupra lui. Apoi vei fi probabil tentat să treci imediat la
următorul. Nu face asta. În afară de cazul în care citești doar de
dragul distracției. Dar dacă citești pentru că vrei să nu îți mai faci griji
și să începi să trăiești, atunci întoarce-te și recitește fiecare capitol în
detaliu. Pe termen lung, asta va însemna timp economisit și
rezultate.
3. Oprește-te de mai multe ori din lectură pentru a reflecta la ce
citești. Întreabă-te cum și când poți să pui în practică fiecare
sugestie. Citind în acest fel, te va ajuta mult mai mult decât dacă te
grăbești ca un ogar care fugărește un iepure.
 4. Citește cu un creion roșu în mână, un pix cu pastă roșie ori un
stilou cu cerneală roșie; și atunci când dai peste o sugestie pe care
crezi că o poți folosi, trage o linie în dreptul ei. Dacă este o sugestie
de patru stele, atunci subliniază fiecare propoziție sau marcheaz-o
cu „xxxx”. Însemnarea și sublinierea într-o carte o fac mult mai
interesantă și mult mai ușor de revăzut rapid.
5. Cunosc o femeie care a fost șef de birou într-o mare companie
de asigurări timp de 15 ani. Citește în fiecare lună toate contractele
de asigurări pe care le încheie compania ei. Da, citește aceleași
contracte, lună de lună, an de an. De ce? Întrucât experiența i-a
arătat că acesta este singurul mod în care poate să își păstreze clar
în minte clauzele.
Am petrecut aproape doi ani scriind o carte despre vorbirea în
public; și, cu toate acestea, descopăr că trebuie să mă întorc din
când în când la ea pentru a-mi aminti ce am scris acolo. Este
surprinzător cât de repede uităm.
Așadar, dacă vrei să obții un beneficiu real și de durată de pe
urma acestei cărți, nu îți imagina că va fi suficient să o răsfoiești o
dată. După o lectură detaliată, ar trebui să petreci în fiecare lună
câteva ore pentru a o recapitula. Ține-o în fiecare zi pe birou, în fața
ta. Uită-te des prin ea. Continuă să te gândești permanent la
nenumăratele posibilități de îmbunătățire aflate încă la orizont. Nu
uita că folosirea acestor principii poate deveni ceva obișnuit și
automat numai printr-un efort constant și hotărât de recapitulare și
punere în practică. Nu există altă modalitate.
6. Bernard Shaw a remarcat cândva: „Dacă predai ceva unui om,
nu va învăța niciodată”. Shaw avea dreptate. Învățarea este un
proces activ. Învățăm ceva doar făcând. Așa că, dacă vrei să
stăpânești perfect principiile pe care le studiezi în această carte, fă
ceva în legătură cu ele. Aplică aceste reguli cu fiecare ocazie. În caz
contrar, le vei uita repede. Numai cunoștințele folosite îți rămân
întipărite în minte.
Probabil că ți se va părea dificil să pui tot timpul în practică aceste
sugestii. Știu asta, pentru că eu am scris cartea, și totuși și mie mi se
pare deseori dificil să aplic tot ce am recomandat aici. Prin urmare,
în timp ce citești, ține minte că nu încerci doar să obții informații, ci
să îți formezi obișnuințe noi. A, da, încerci un mod nou de viață.
Pentru asta e nevoie de timp, perseverență și dedicare zilnică.
Așadar, consultă des aceste pagini. Privește-le ca pe un ghid
practic pentru a învinge îngrijorarea; și, atunci când te confrunți cu o
problemă supărătoare, nu te agita. Nu face ceea ce îți vine firesc, din
impuls. De obicei este greșit. Întoarce-te la aceste pagini și recitește
paragrafele pe care le-ai subliniat. Încearcă apoi aceste noi
modalități și vei vedea cum fac minuni.
7. Oferă membrilor familiei câte 25 de cenți ori de câte ori te
surprind că încalci unul dintre principiile prezentate în această carte.
Te vor face să renunți!
8. Te rog să mergi la pagina 282 a cărții și să citești cum H.P.
Howell, bancher pe Wall Street, și bătrânul Benjamin Franklin și-au
corectat greșelile. De ce nu folosești tehnicile lor pentru a verifica
cum aplici tu principiile discutate în această carte? Dacă faci asta,
vor rezulta două lucruri:
În primul rând, vei vedea că ești implicat într-un proces educativ
fascinant și neprețuit.
În al doilea rând, vei descoperi că propria capacitate de a nu-ți mai
face griji și de a începe să trăiești va crește și se va întinde ca un
dafin verde.
9. Ține un jurnal – un jurnal în care să îți notezi triumful în ce
privește aplicarea acestor principii. Fii precis. Dă nume, date,
rezultate. Ținând evidența astfel, te va inspira să depui eforturi mai
mari; și cât de fascinante vor fi aceste însemnări atunci când vei da
peste ele într-o seară, mulți ani de acum încolo!
 Pe scurt
Nouă sugestii ca să profiți la maximum de această carte

1.1. Dezvoltă-ți dorința profundă și convingătoare de a învăța

bine principiile pentru a învinge îngrijorarea.
2.2. Citește de două ori fiecare capitol înainte de a trece la
următorul.
3.3. Pe măsură ce citești, oprește-te frecvent pentru a te întreba
cum poți să pui în practică fiecare sugestie.
4.4. Subliniază fiecare idee importantă.
5.5. Recapitulează această carte în fiecare lună.
6.6. Aplică aceste principii cu fiecare ocazie. Folosește cartea ca
pe un ghid practic care să te ajute în rezolvarea problemelor
zilnice.
7.7. Fă din învățare un joc activ, oferind unui prieten 25 de cenți
ori de câte ori te surprinde încălcând unul dintre aceste
principii.
8.8. Verifică în fiecare săptămână progresul pe care l-ai
înregistrat. Întreabă-te ce greșeli ai făcut, ce îmbunătățiri, ce
lecții ai învățat pentru viitor.
9.9. Ține un jurnal în care arăți cum și când ai pus principiile în
practică.
 PARTEA ÎNTÂI
ADEVĂRURI ESENȚIALE PE CARE AR
TREBUI SĂ LE ȘTII DESPRE
ÎNGRIJORARE
 1
Trăiește în „compartimente etanșe de o
zi”

În primăvara anului 1871, un tânăr a luat o carte și a citit 23 de

cuvinte care au avut o influență profundă asupra viitorului său. Era
student la medicină și își făcea practica la Spitalul General din
Montréal, și era îngrijorat că nu va trece examenul final, îngrijorat că
nu știa ce să facă, unde să meargă, cum să își deschidă un cabinet,
cum să își câștige existența.
Cele 23 de cuvinte pe care acest tânăr student la medicină le-a
citit în 1871 l-au ajutat să devină unul dintre cei mai renumiți doctori
din generația sa. El a întemeiat celebra Școală de Medicină Johns
Hopkins. A devenit șeful catedrei de medicină la Oxford – cea mai
înaltă distincție care poate fi acordată unui medic din Imperiul
Britanic. A fost făcut cavaler de către regele Angliei. Când a murit,
au fost necesare două volume uriașe care cuprindeau 1.466 de
pagini pentru a spune povestea vieții sale.
Numele lui era sir William Osler. Iată cele douăzeci și trei de
cuvinte pe care le-a citit în primăvara anului 1871 – douăzeci și trei
de cuvinte din scrierile lui Thomas Carlyle care l-au ajutat să ducă o
viață lipsită de griji: Principala noastră sarcină nu este să vedem
ceea ce abia se zărește în depărtare, ci să facem ce ne stă clar la
îndemână.
Patruzeci și doi de ani mai târziu, într-o seară blândă de
primăvară, când lalelele înfloreau în campus, acest om, sir William
Osler, le vorbea studenților de la Universitatea Yale. Le-a spus că,
despre un om ca el, care fusese profesor la patru universități și
scrisese o carte de succes, se credea că ar avea „un creier special”.
A declarat că nu este adevărat. A spus că prietenii săi apropiați știau
că are un creier „dintre cele mai mediocre”.
Care era, atunci, secretul succesului său? A declarat că acesta se
datora faptului că trăia în „compartimente etanșe de o zi”. Ce voia să
spună prin asta? Cu câteva luni înainte să ia cuvântul la Yale, sir
William Osler traversase Atlanticul pe un pachebot impunător, unde
căpitanul, stând pe punte, apăsa pe un buton și, cât ai bate din
palme, se auzea zăngănitul unor mecanisme și diverse porțiuni ale
navei erau izolate imediat unele de celelalte – izolate în
compartimente etanșe. „Fiecare dintre voi”, le-a spus dr. Osler acelor
studenți de la Yale, „reprezintă o structură mult mai uimitoare decât
acel pachebot impunător, și a pornit într-o călătorie mai lungă. Ceea
ce vă recomand este să învățați să controlați mecanismul astfel încât
să trăiți în «compartimente etanșe de o zi», modalitatea cea mai
certă de a vă garanta siguranța în călătorie. Urcați pe punte și aveți
grijă ca măcar pereții despărțitori principali să fie în stare bună de
funcționare. Apăsați un buton și ascultați cum ușile de fier vă
izolează de Trecut, la fiecare nivel al vieții voastre – zilele trecute
care au murit. Apăsați alt buton și izolați, printr-o cortină metalică,
Viitorul – zilele următoare, nenăscute. Atunci sunteți în siguranță –
pentru ziua de azi!... Debarasați-vă de trecut! Dați voie trecutului
mort să își îngroape morții... Izolați zilele trecute, care au luminat
drumul neghiobilor către o moarte cenușie... Povara zilei de mâine,
adăugată la cea a zilei de ieri, purtată astăzi, îi face și pe cei mai
puternici să se clatine. Izolați și viitorul la fel de etanș ca trecutul...
Viitorul este astăzi... Ziua de mâine nu există. Ziua izbăvirii omului
este acum. Risipa de energie, supărarea, frământările urmăresc
pașii omului neliniștit în privința viitorului... Închideți, deci, ermetic
pereții despărțitori de la provă și pupă și pregătiți-vă să cultivați
obișnuința unei vieți cu «compartimente etanșe de o zi»”.
A spus oare dr. Osler că nu ar trebui să facem niciun efort ca să
ne pregătim pentru ziua de mâine? Nu. În niciun caz. Dar a continuat
discursul spunând că cel mai bun mod posibil pentru a ne pregăti în
vederea zilei de mâine este să ne concentrăm toată inteligența și tot
entuziasmul pentru a ne face excelent munca astăzi. Este singurul
mod în care ne putem pregăti pentru viitor.
 Sir William Osler i-a îndemnat pe studenții de la Yale să-și înceapă
ziua cu rugăciunea lui Iisus: „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o
nouă astăzi”***.
Ține minte că această rugăciune cere pâine numai pentru ziua de
astăzi. Nu se plânge de pâinea veche pe care a trebuit să o mâncăm
ieri; și nu spune: „O, Doamne, nu prea a plouat în ultima vreme și s-
ar putea să fie iar secetă – și atunci cum o să fac rost de pâine la
toamnă – sau să presupunem că îmi pierd slujba – o, Doamne, cum
o să îmi câștig pâinea atunci?”.
Nu, rugăciunea aceasta ne învață cum să cerem pâine doar
pentru ziua de astăzi. Pâinea de astăzi este singura pâine pe care o
putem mânca.
Cu ani în urmă, un filosof sărac rătăcea printr-un ținut stâncos,
unde oamenilor le era greu să își câștige existența. Într-o zi, pe un
deal, mai mulți oameni s-au strâns în jurul lui și el a ținut probabil cel
mai citat discurs din toate timpurile. Acest discurs conține douăzeci
și unu de cuvinte care au avut răsunet de-a lungul secolelor: „Nu vă
îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale.
Ajunge zilei răutatea ei”****.
Mulți oameni au respins cuvintele lui Iisus: „Nu vă îngrijiți de ziua
de mâine”. Le-au respins considerându-le un îndemn la perfecțiune,
o mostră de misticism. „Trebuie să mă îngrijorez pentru ziua de
mâine”, spun ei. „Trebuie să mă asigur că îmi protejez familia.
Trebuie să pun bani deoparte pentru bătrânețe. Trebuie să fac
planuri și să mă pregătesc să merg înainte.”
Sigur! Bineînțeles că trebuie. Adevărul este că aceste cuvinte ale
lui Iisus, traduse în urmă cu peste trei sute de ani, nu mai înseamnă
astăzi ceea ce însemnau pe vremea domniei regelui Iacob I. În urmă
cu trei sute de ani, cuvântul a se îngriji însemna frecvent neliniște.
Variantele moderne ale Bibliei îl citează mai exact pe Iisus ca
spunând: „Nu vă neliniștiți pentru ziua de mâine”.
Gândiți-vă, firește, la ziua de mâine, da, gândiți-vă cu atenție,
faceți planuri și pregătiți-vă. Dar nu vă neliniștiți.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comandanții noștri au
făcut planuri pentru ziua de mâine, dar nu și-au permis să fie
neliniștiți. „Am pus la dispoziție cel mai bun echipament celor mai
buni oameni pe care îi avem”, a spus amiralul Ernest J. King, care a
comandat Marina Statelor Unite, „și le-am dat cea mai serioasă
misiune. Asta e tot ce pot să fac. Dacă s-a scufundat o navă”, a
continuat amiralul King, „nu pot să o mai ridic la suprafață. Dacă e să
se scufunde, nu pot să o opresc. Pot să îmi folosesc mult mai bine
timpul lucrând la problema zilei de mâine, decât să mă frământ în
privința celei de ieri. În afară de asta, dacă aș lăsa aceste lucruri să
mă afecteze, nu aș rezista mult.”
Pe timp de război sau pe timp de pace, principala diferență dintre
gândurile bune și cele rele este următoarea: gândurile bune se
concentrează pe cauze și efecte și duc la planuri logice și
constructive; gândurile rele duc frecvent la tensiune și căderi
nervoase.
Am avut privilegiul să îi iau un interviu lui Arthur Hays Sulzberger,
director (1935-1961) al unuia dintre cele mai renumite ziare din
lume, The New York Times. Dl Sulzberger mi-a spus că, atunci când
al Doilea Război Mondial mătura Europa, era atât de șocat, atât de
îngrijorat în privința viitorului, încât îi era aproape imposibil să mai
doarmă. Se ridica des din pat în toiul nopții, lua o pânză și tuburi cu
vopsea, se uita în oglindă și încerca să își facă autoportretul. Nu știa
nimic despre pictură, dar picta oricum, ca să își ia gândul de la griji.
Dl Sulzberger mi-a spus că nu a putut niciodată să își alunge grijile și
să își găsească liniștea până când nu a adoptat ca motto 6 cuvinte
dintr-un imn bisericesc: Un pas mi-e de ajuns.

Călăuzește-mă, Lumină blândă...

Ferește-mă pe unde merg: nu cer să văd
Priveliștea din depărtare; e suficient un pas să întrevăd.

Aproximativ în aceeași perioadă, un tânăr în uniformă – undeva în

Europa – învăța aceeași lecție. Numele lui era Ted Bengermino, din
Baltimore, Maryland – și își făcuse atâtea griji, încât ajunsese să
sufere de un sindrom posttraumatic de toată frumusețea.
„În aprilie 1945”, a scris Ted Bengermino, „mi-am făcut atâtea griji
încât m-am îmbolnăvit de ceea ce medicii numesc «colon spastic» –
o boală care îmi producea dureri intense. Dacă războiul nu s-ar fi
sfârșit atunci când s-a sfârșit, sunt sigur că aș fi suferit o cădere
fizică totală. Eram epuizat complet. Eram subofițer la serviciul
mortuar al Diviziei de infanterie 94. Treaba mea era să ajut la
întocmirea și păstrarea arhivelor cu toți soldații căzuți în misiune,
dispăruți și spitalizați. Trebuia, de asemenea, să ajut la deshumarea
cadavrelor, atât ale soldaților aliați, cât și ale inamicilor, care
fuseseră omorâți și îngropați în grabă în toiul luptei, în morminte de
mică adâncime. Trebuia să adun efectele personale ale acestor
oameni și să am grijă să fie trimise înapoi părinților sau celor mai
apropiate rude care le-ar prețui foarte mult. Mi-era în permanență
teamă că am putea face greșeli penibile sau grave. Mă întrebam
dacă voi rezista sau nu până la capăt. Îmi făceam griji dacă voi mai
trăi suficient cât să îmi țin în brațe singurul copil – un fiu de 16 luni,
pe care nu îl văzusem niciodată. Eram atât de îngrijorat și de
epuizat, încât am slăbit 15 kilograme. Eram atât de agitat încât
aproape că îmi pierdusem mințile. M-am uitat la mâinile mele. Erau
aproape numai piele și os. Eram îngrozit de gândul că voi ajunge
acasă o epavă. Am cedat nervos și am plâns în hohote ca un copil.
Eram atât de zdruncinat, încât îmi dădeau lacrimile de fiecare dată
când mă aflam singur. Am avut o perioadă, imediat după ce a
început Ofensiva din Ardeni, în care am plâns atât de des, încât
aproape că am renunțat la speranța că voi mai fi vreodată o ființă
omenească normală.
Am ajuns într-un dispensar al Armatei. Un medic militar mi-a dat
un sfat care mi-a schimbat complet viața. După ce mi-a făcut un
control amănunțit, m-a informat că problemele mele erau de natură
mentală. «Ted», mi-a spus el, «vreau să te gândești la viața ta ca la
o clepsidră. Știi că sunt mii de fire de nisip în partea de sus; și toate
trec încet și regulat prin gâtul îngust de la mijloc. Nimic din ce am
putea face nu determină trecerea a mai mult de un fir de nisip prin
gâtul îngust, fără a deteriora clepsidra. Noi suntem ca această
clepsidră. De dimineață, avem impresia că sunt sute de sarcini pe
care trebuie să le îndeplinim în ziua aceea, dar dacă nu le luăm pe
rând și nu le lăsăm să treacă de-a lungul zilei, încet și regulat, așa
cum trec firele de nisip prin gâtul îngust al clepsidrei, atunci ne vom
distruge structura fizică și mentală».
 Aplic această filosofie din ziua aceea memorabilă în care medicul
militar mi-a împărtășit-o. «Câte un fir de nisip pe rând... Câte o
sarcină pe rând». Acest sfat m-a salvat și fizic, și mental în timpul
războiului și mi-a fost de ajutor și în funcția actuală de director de
relații publice și publicitate la Adcrafters Printing & Offset Co., Inc.
Am descoperit că în afaceri apar aceleași probleme care apăreau și
în timpul războiului: trebuie făcute o mulțime de lucruri deodată – iar
timpul este mereu prea puțin. Stocurile sunt pe terminate. Avem de
întocmit formulare noi, trebuie să facem alte acorduri pentru mărfuri,
să ne ocupăm de schimbările de adrese, de închiderea și
deschiderea unor reprezentanțe și așa mai departe. În loc să devin
încordat și nervos, îmi amintesc de vorbele medicului. «Câte un fir
de nisip pe rând. Câte o sarcină pe rând.» Repetându-mi întruna
aceste cuvinte, îmi îndeplinesc sarcinile mai eficient și îmi fac treaba
fără sentimentul de confuzie și zăpăceală care aproape că m-a
distrus pe câmpul de luptă”.
Una dintre cele mai cutremurătoare observații cu privire la modul
nostru actual de viață este aceea că, în orice moment, jumătate din
paturile de spital sunt rezervate pacienților cu tulburări nervoase,
pacienți care s-au prăbușit sub povara zdrobitoare a zilelor
acumulate de ieri și a zilelor înfricoșătoare de mâine. Și totuși, cei
mai mulți dintre acești oameni ar fi putut să evite spitalele – ar fi
putut să ducă o viață fericită și utilă – dacă ar fi dat ascultare
cuvintelor lui Iisus: „Nu vă neliniștiți în privința zilei de mâine”; sau
cuvintelor lui sir William Osler: „Trăiți în compartimente etanșe de o
zi”.
Chiar în această clipă ne aflăm în punctul de întâlnire a două
eternități: trecutul vast care a durat o veșnicie, și viitorul care face un
salt „până la cea din urmă slovă-n cartea vieții”*****. Nu avem cum să
trăim în niciuna dintre aceste eternități – nici măcar o fracțiune de
secundă. Dar, tot încercând să facem asta, ajungem să ne distrugem
și corpul, și mintea. Așa că hai să ne mulțumim să trăim singurele
ore pe care le putem trăi: de acum și până la culcare. „Oricine poate
să își ducă povara, oricât de grea, până la căderea nopții”, a scris
Robert Louis Stevenson. „Oricine poate să își facă treaba, oricât de
grea, timp de o zi. Oricine poate să trăiască plăcut, cu răbdare,
iubire, puritate până la apusul soarelui. Și asta este tot ceea ce
înseamnă cu adevărat viața.”
Da, doar asta ne cere viața; dar dna E.K. Shields din Saginaw,
Michigan, ajunsese la disperare – în pragul sinuciderii chiar – înainte
să învețe să trăiască doar până la ora de culcare. „În 1937 mi-am
pierdut soțul”, a început să-mi povestească dna Shields. „Eram
foarte deprimată – și rămăsesem aproape fără niciun ban. I-am scris
fostului meu angajator, dl Leon Roach, de la compania Roach-
Fowler din Kansas City, și mi-am reluat vechea slujbă, aceea de a
vinde enciclopedii consiliilor școlare din sate și orașe mici. Îmi
vândusem mașina cu doi ani în urmă, atunci când s-a îmbolnăvit
soțul meu; dar până la urmă am reușit să strâng suficienți bani de
avans pentru o mașină la mâna a doua și am început să vând din
nou cărți.
Am crezut că, dacă îmi reiau drumurile, îmi va alina depresia; dar
faptul că mergeam singură cu mașina și mâncam singură a fost
aproape mai mult decât puteam suporta. Din unele zone nu
obțineam niciun profit și mi-a fost greu să plătesc ratele mașinii, așa
mici cum erau.
În primăvara anului 1938, mă ocupam de zona Versailles,
Missouri. Școlile erau sărace, drumurile proaste; eram atât de
singură și descurajată încât, la un moment dat, chiar m-am gândit la
sinucidere. Părea că succesul era ceva imposibil de obținut. Nu
aveam pentru ce să mai trăiesc. Îmi era groază să mă trezesc în
fiecare dimineață și să dau piept cu viața. Îmi era teamă de toate
cele: că nu voi putea să plătesc ratele mașinii; că nu voi putea să
plătesc chiria pentru cameră; că nu voi avea ce să mănânc. Îmi era
teamă că sănătatea mi se duce de râpă și că nu am bani pentru
doctor. Numai gândul că sora mea ar fi profund îndurerată și că nu
am destui bani să îmi plătesc cheltuielile de înmormântare a fost cel
care m-a împiedicat să nu mă sinucid.
Apoi, într-o zi, am citit un articol care m-a scos din deznădejdea
mea și mi-a dat curajul să trăiesc în continuare. Nu voi înceta
niciodată să fiu recunoscătoare pentru o propoziție plină de inspirație
din acel articol. Aceasta spunea: «Fiecare zi reprezintă o viață nouă
pentru omul înțelept». Am scris acea propoziție și mi-am lipit-o pe
parbrizul mașinii, unde o vedeam tot timpul când conduceam. Am
descoperit că nu era foarte greu să trăiești câte o zi, pe rând. Am
învățat să uit zilele de ieri și să nu mă mai gândesc la zilele de
mâine. În fiecare dimineață îmi spuneam: «Astăzi începi o viață
nouă».
Am reușit să îmi depășesc frica de singurătate, frica de sărăcie.
Acum sunt fericită și am destul succes, am mult entuziasm și
dragoste de viață. Acum știu că nu îmi va mai fi niciodată frică,
indiferent ce îmi oferă viață. Știu că nu trebuie să mă tem de viitor.
Știu că pot să trăiesc câte o zi pe rând – și că «fiecare zi reprezintă o
viață nouă pentru omul înțelept»”.
Cine crezi că a scris aceste versuri:

Fericit este omul, doar el fericit,

Care poate să spună că pe ziua de azi s-a înstăpânit:
El care poate să spună sigur de sine:
„Dă ce-ai mai rău, căci am trăit azi, zi de mâine”.

Aceste cuvinte par moderne, nu-i așa? Și, cu toate acestea, au

fost scrise cu treizeci de ani înainte de nașterea lui Hristos, de către
poetul roman Horațiu.
Unul dintre cele mai tragice lucruri pe care le știu despre natura
omenească este acela că amânăm cu toții să trăim. Visăm la o
grădină magică de trandafiri aflată dincolo de orizont – în loc să ne
bucurăm de trandafirii care înfloresc astăzi sub fereastra noastră.
De ce suntem atât de neghiobi – atât de tragic de neghiobi?
„Cât de ciudată este mica noastră procesiune a vieții!”, a scris
Stephen Leacock. „Copilul spune: «Când o să fiu băiat mare». Dar
ce înseamnă asta? Băiatul mare spune: «Când o să mă maturizez».
Apoi, adult fiind, spune: «Când o să mă căsătoresc». Dar ce
înseamnă, la urma urmei, să fii căsătorit? Gândul se schimbă în:
«Când voi putea să ies la pensie». Și apoi, când vine pensionarea,
se uită înapoi la peisajul traversat; peste el pare să bată un vânt
rece; l-a ratat, cumva, pe tot și e pierdut. Viața, aflăm prea târziu,
constă în acțiunea de a trăi, în țesătura fiecărei zile și fiecărei ore.”
Regretatul Edward S. Evans din Detroit aproape că a murit din
cauza grijilor înainte să afle că viața „constă în acțiunea de a trăi, în
țesătura fiecărei zile și fiecărei ore”. Crescut în sărăcie, Edward a
câștigat primii bani vânzând ziare, apoi a lucrat ca vânzător într-o
băcănie. Mai târziu, având șapte persoane care depindeau de el
pentru a-și duce traiul, și-a luat o slujbă de asistent bibliotecar. Așa
mic cum era salariul, îi era teamă să renunțe. Au trecut opt ani până
și-a adunat curajul să înceapă ceva pe cont propriu. Dar, odată ce a
început, a transformat o investiție de 55 de dolari împrumutați într-o
afacere proprie care i-a adus 20.000 de dolari pe an.
Apoi a urmat un îngheț, un îngheț distrugător. A girat un împrumut
mare pentru un prieten – iar prietenul a dat faliment. Peste acest
dezastru a venit rapid altul: banca la care își avea toți banii s-a
prăbușit. Nu numai că a pierdut fiecare cent pe care îl avea, dar s-a
afundat și într-o datorie de 16.000 de dolari. Nervii nu-l mai țineau.
„Nu mai puteam să dorm și să mănânc”, mi-a spus. „M-am
îmbolnăvit în mod straniu. Grijile, doar ele”, a zis el, „mi-au adus
boala aceasta. Într-o zi, când mă plimbam pe stradă, am leșinat și
am căzut pe trotuar. Nu am mai putut să merg. Am căzut la pat și mi-
au apărut erupții pe tot corpul. Erupțiile m-au cuprins și pe dinăuntru,
astfel încât era o agonie și să stau în pat. Eram mai slăbit pe zi ce
trece. În cele din urmă, medicul mi-a spus că mai am doar două
săptămâni de trăit. Am fost șocat. Mi-am scris testamentul și apoi am
stat în pat, așteptându-mi sfârșitul. Acum nu mai aveam de ce să mă
chinui sau să îmi mai fac griji. Am renunțat, m-am relaxat și am
adormit. Nu mai dormisem două ore la rând de săptămâni bune; dar
acum că problemele mele lumești se apropiau de sfârșit, am dormit
ca un prunc. Oboseala mea epuizantă a început să dispară. Mi-am
recăpătat pofta de mâncare. Am luat în greutate.
Câteva săptămâni mai târziu, am putut să merg în cârje. Șase
săptămâni mai târziu, eram capabil să muncesc. Înainte câștigam
20.000 de dolari pe an, dar acum mă bucuram să obțin o slujbă cu
30 de dolari pe săptămână. Am obținut un loc de muncă unde
vindeam piedici de pus în spatele roților de automobile atunci când
sunt transportate. Acum îmi învățasem lecția. Să nu îmi mai fac griji
– să nu mai regret ce s-a întâmplat în trecut –, să nu îmi mai fie
groază de viitor. Mi-am concentrat tot timpul, energia și entuziasmul
în vânzarea acelor piedici”.
 Edward S. Evans s-a ridicat repede. În câțiva ani, era președintele
companiei – compania Evans Products. A fost cotată la Bursa din
New York timp de mulți ani. Dacă zbori vreodată deasupra
Groenlandei, s-ar putea să aterizezi pe Evans Field – un aerodrom
numit în onoarea lui. Cu toate acestea, Edward nu ar fi obținut
niciodată aceste victorii dacă nu ar fi învățat să trăiască în
compartimente etanșe de o zi.
Amintește-ți ce a spus Regina Albă: „Regula este: marmeladă
mâine și marmeladă ieri, dar niciodată marmeladă azi”******.
Majoritatea suntem așa – ne frământăm pentru marmelada de ieri și
ne facem griji pentru marmelada de mâine – în loc să întindem pe
pâine un strat gros din marmelada de astăzi, chiar acum.
Chiar și marele filosof francez Montaigne a făcut această
greșeală. „Viața mea a fost plină de necazuri îngrozitoare, dintre
care majoritatea nu s-au întâmplat niciodată”, a spus el. La fel și
viața mea – la fel și a ta.
„Ia aminte”, a spus Dante, „că ziua asta-n veci n-o să mai vie!”*******
Viața trece cu o viteză incredibilă. Gonim prin spațiu cu o viteză de
30 de kilometri pe secundă. Ziua de astăzi este bunul nostru cel mai
de preț. Este singurul nostru bun cert.
Aceasta este filosofia lui Lowell Thomas. Am petrecut recent un
weekend la ferma lui și am observat că avea Psalmul 117:24 înrămat
și atârnat pe perete în studioul de emisie, unde putea să îl vadă tot
timpul:

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,

Să ne bucurăm și să ne veselim întru ea.

Scriitorul John Ruskin avea pe birou o simplă piatră pe care era

cioplit un singur cuvânt: ASTĂZI. Și, deși eu nu am o bucată de
piatră pe biroul meu, am o poezie lipită pe oglindă, acolo unde pot să
o văd când mă bărbieresc dimineața – o poezie pe care sir William
Osler o păstra mereu pe biroul lui – scrisă de celebrul dramaturg
indian Kalidasa********:

SALUTARE ZORILOR
 Privește această zi!
Căci ea e viața, însăși esența vieții.
În scurtul ei răgaz
Stau toate adevărurile și realitățile existenței tale:
Fericirea de a crește
Gloria acțiunii
Splendoarea frumuseții,
Căci ziua de ieri nu e decât un vis
Iar ziua de mâine nu e decât viziune,
Dar ziua de azi, trăită bine, face din fiecare zi de ieri un vis de
fericire
Și din fiecare zi de mâine o viziune a speranței.
Așteaptă, așadar, cu nerăbdare ziua asta!
Aceasta este salutarea zorilor.

Așadar, primul lucru pe care ar trebui să îl știi despre griji este

acesta: dacă vrei să le ții departe de viața ta, fă ce a făcut sir William
Osler:

Închide ușile de fier care dau spre trecut și viitor. Trăiește în

compartimente etanșe de o zi.

Ce-ar fi să îți pui aceste întrebări și să îți notezi răspunsurile?

1. 1. Am tendința să amân să trăiesc în prezent și să mă îngrijorez

în privința viitorului sau să tânjesc după o „grădină magică de
trandafiri” aflată dincolo de orizont?
2. 2. Îmi amărăsc câteodată prezentul regretând lucruri care s-au
întâmplat în trecut și care s-au terminat?
3. 3. Mă trezesc dimineața hotărât să „trăiesc ziua” – să profit la
maximum de aceste 24 de ore?
4. 4. Pot să obțin mai mult de la viață „trăind în compartimente
etanșe de o zi”?
5. 5. Când voi începe să fac asta? Săptămâna viitoare?...
Mâine?... Astăzi?
*** Matei 6:11. (n.tr.)
**** Matei 6:34 (n.tr.)
***** Citat din Macbeth (Actul V, scena V), W. Shakespeare, traducere de Adolphe Stern.
(n.ed.)
****** Lewis Carroll, Alice în Ţara din Oglindă, traducere de Mirella Acsente, Editura
Corint, Bucureşti, 2003, p. 66. (n.tr.)
******* Divina Comedie, cantul XXII, versul 84, traducere de George Coșbuc, Editura
Polirom, 2000. (n.ed.)
******** Potrivit lucrării Respectfully Quoted: A Dictionary of Quotations, de James H.
Billington, publicată de Biblioteca Congresului Statelor Unite în 2010 (p. 210), autorul
poeziei este necunoscut, aceasta fiind doar atribuită de mai multe surse lui Kalidasa. (n.tr.)
 2
O formulă magică pentru a scăpa de griji

Ai vrea o rețetă rapidă, care nu dă greș, pentru a face față situațiilor

în care te îngrijorezi – o tehnică pe care poți începe să o folosești
imediat, înainte să citești mai departe?
Dă-mi voie atunci să îți vorbesc despre metoda elaborată de Willis
H. Carrier, un inginer strălucit care a lansat industria aerului
condiționat și care a condus corporația Carrier din Syracuse, New
York, celebră în toată lumea. Este una dintre cele mai bune tehnici
pe care le-am auzit pentru rezolvarea problemelor legate de
îngrijorare și am obținut-o direct de la dl Carrier în persoană, într-o zi
când luam prânzul împreună la Clubul inginerilor din New York.
„Când eram tânăr”, a început domnul Carrier, „am lucrat pentru
compania Buffalo Forge, din Buffalo, New York. Mi s-a dat sarcina să
instalez un dispozitiv pentru epurarea gazelor într-un utilaj al
companiei Pittsburgh Plate Glass, din Crystal City, Missouri – un
utilaj în valoare de milioane de dolari. Rolul instalației era să elimine
impuritățile din gaz, astfel încât să poată fi ars fără să deterioreze
motoarele. Această metodă de epurare a gazului era nouă. Mai
fusese încercată o singură dată, și în condiții diferite. După ce mi-am
făcut treaba în Crystal City, au apărut dificultăți neprevăzute. A
funcționat într-un fel, dar nu suficient pentru a satisface garanția
oferită de noi.
Am fost năucit de eșecul meu. A fost aproape ca și cum cineva mi-
ar fi dat cu ceva în cap. Stomacul, viscerele au început să mi se
răscolească. Mi-am făcut atâtea griji o perioadă, încât nu am mai
putut să dorm.
În cele din urmă, rațiunea mi-a reamintit că îngrijorarea nu mă
ducea nicăieri, așa că am găsit o cale de a mă ocupa de problemă
fără să îmi mai fac griji. A funcționat de minune. Folosesc aceeași
tehnică anti-îngrijorare de mai bine de 30 de ani. Este simplă. O
poate folosi oricine. Constă în trei pași:
Pasul I. Am analizat situația cu sinceritate și fără teamă și m-am
întrebat care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla ca
urmare a acestui eșec. Nimeni nu avea să mă trimită la închisoare
sau să mă împuște. Asta era sigur. Într-adevăr, exista și posibilitatea
să îmi pierd serviciul; și mai exista posibilitatea ca angajatorii mei să
fie nevoiți să scoată aparatura și să piardă cei 20.000 de dolari pe
care îi investiserăm.
Pasul II. După ce mi-am dat seama care era cel mai rău lucru care
se putea întâmpla, mi-am propus să-l accept, dacă era cazul. Mi-am
spus: nereușita aceasta va reprezenta o lovitură pentru reputația
mea și ar putea însemna pierderea slujbei, dar dacă va fi așa, pot să
îmi găsesc oricând alt serviciu. Situația ar putea fi mult mai rea. Iar
în ceea ce îi privește pe angajatorii mei – ei bine, își dau și ei seama
că încercăm o metodă nouă de epurare a gazului și, dacă această
experiență îi costă 20.000 de dolari, pot să o suporte. Pot să treacă
cheltuiala în contul de cercetare, deoarece este un experiment.
După ce m-am gândit la cel mai rău lucru care se putea întâmpla
și mi-am propus să-l accept, dacă era nevoie, s-a întâmplat ceva
foarte important: m-am relaxat imediat și am avut o senzație de
liniște pe care nu o mai simțisem de zile bune.
Pasul III. Din acel moment, mi-am dedicat cu calm timpul și
energia pentru a îmbunătăți situația cea mai rea pe care o
acceptasem deja în sufletul meu.
Am încercat să găsesc moduri și mijloace prin care aș fi putut să
reduc din pierderea celor 20.000 de dolari cu care ne confruntam.
Am făcut mai multe teste și până la urmă mi-am dat seama că, dacă
mai cheltuiam 5.000 de dolari pentru un echipament suplimentar,
problema noastră s-ar fi rezolvat. Am făcut asta și, în loc ca firma să
piardă 20.000 de dolari, am câștigat 15.000.
Probabil că nu aș fi reușit acest lucru dacă mi-aș fi făcut în
continuare griji, deoarece una dintre trăsăturile cele mai rele ale
îngrijorării este aceea că ne distruge capacitatea de concentrare.
Atunci când ne facem griji, mintea sare de la un gând la altul și ne
pierdem toată puterea de decizie. Dar când ne străduim să dăm
piept cu ce e mai rău și să acceptăm asta în minte, eliminăm apoi
toate închipuirile vagi și ne punem într-o poziție din care putem să ne
concentrăm la problemă.
Acest incident pe care l-am relatat s-a întâmplat în urmă cu mulți
ani. A funcționat atât de bine, încât îl folosesc mereu de atunci; și, ca
urmare, viața mea a fost aproape lipsită de griji.”
Așadar, de ce este formula magică a lui Willis H. Carrier atât de
valoroasă și de practică din punct de vedere psihologic? Pentru că
ne smulge din norii cenușii prin care bâjbâim când ne orbește
îngrijorarea. Ne readuce ferm cu picioarele pe pământ. Știm unde ne
situăm. Și, dacă nu avem pământ solid sub noi, cum Dumnezeu
putem spera vreodată să găsim o soluție?
Profesorul William James, părintele psihologiei aplicate, a murit în
1910, dar dacă ar mai fi astăzi în viață și ar auzi această formulă
pentru a înfrunta cea mai rea situație, ar aproba-o din toată inima.
De unde știu asta? Pentru că le-a spus studenților săi: „Fiți dispuși
să acceptați... Fiți dispuși să acceptați”, le-a zis el, pentru că „...
acceptarea a ceea ce s-a întâmplat este primul pas în depășirea
consecințelor oricărui necaz”.
Aceeași idee a fost exprimată de Lin Yu-tang în cartea sa de
succes, The Importance of Living (Importanța de a trăi). „Adevărata
liniște sufletească”, a spus acest filosof chinez, „vine din acceptarea
a ceea ce este mai rău. Cred că, din punct de vedere psihologic,
înseamnă o eliberare de energie.”
Exact asta este! Din punct de vedere psihologic, înseamnă o
eliberare nouă de energie! Atunci când am acceptat ce e mai rău, nu
mai avem nimic de pierdut. Și asta înseamnă automat că avem
numai de câștigat! „După ce am acceptat ce era mai rău”, a povestit
Willis H. Carrier, „m-am relaxat imediat și am avut o senzație de
liniște pe care nu o mai simțisem de zile bune. Din acel moment am
putut să gândesc”.
Este logic, nu? Cu toate acestea, milioane de oameni și-au distrus
viața cu frământări pline de furie pentru că au refuzat să accepte cea
mai rea situație; au refuzat să încerce să o îmbunătățească; au
refuzat să salveze ce se putea din ruine. În loc să încerce să repare
situația, s-au angajat într-o „dispută amară și violentă cu experiența”
– și au ajuns victime ale acelei înspăimântătoare fixații cunoscută
sub numele de melancolie.
Ai vrea să vezi cum cineva a adoptat formula magică a lui Willis H.
Carrier și aplicat-o propriilor probleme? Ei bine, iată exemplul unui
comerciant de petrol din New York, care mi-a fost student la cursuri.
„Cineva mă șantaja!”, a început acesta. „Nu credeam că este
posibil – credeam că nu se poate întâmpla decât în filme –, dar
cineva mă șantaja efectiv! Iată ce s-a întâmplat: compania petrolieră
pe care o conduceam avea un număr de camioane de transport și
un număr de șoferi. Pe atunci erau în vigoare reglementările de
război, și cantitatea de petrol pe care o puteam livra oricărui client
era raționalizată. Eu nu am știut, dar se pare că anumiți șoferi livrau
mai puțin petrol clienților noștri obișnuiți și revindeau apoi cantitatea
rămasă unor clienți ai lor.
Prima bănuială pe care am avut-o în legătură cu aceste tranzacții
ilegale a fost atunci când un om care se dădea drept inspector
guvernamental a venit să mă vadă într-o zi și mi-a cerut bani ca să-și
țină gura. Avea documente doveditoare cu privire la ce făceau șoferii
noștri și m-a amenințat că va înmâna aceste dovezi la biroul
procurorului districtual dacă nu scoteam banii.
Știam, bineînțeles, că nu am de ce să mă îngrijorez – cel puțin eu,
personal. Mai știam însă că legea spunea că o firmă este
responsabilă pentru acțiunile angajaților săi. Și mai mult, știam că, în
situația în care cazul ajungea în instanță și era expus în ziare,
publicitatea negativă avea să îmi distrugă afacerea. Și eram mândru
de afacerea mea – fusese fondată de tatăl meu în urmă cu 24 de
ani.
Eram atât de îngrijorat că am început să mă simt rău! Nu am mai
putut să mănânc și să dorm trei zile și trei nopți. Mă tot învârteam în
cerc ca un nebun. Ar trebui oare să-i dau banii acestui om – cinci mii
de dolari – sau să îi spun să îi dea drumul și să facă ce știa el mai
bine? În orice direcție aș fi ales să acționez, totul se sfârșea într-un
coșmar.
Apoi, într-o seară de duminică, am luat din întâmplare cărțulia
despre Cum să pui capăt grijilor pe care o primisem la cursul despre
vorbirea în public ținut de Carnegie. Am început să o citesc și am dat
peste povestea lui Willis H. Carrier. «Vezi care e situația cea mai
rea», scria acolo. Așa că m-am întrebat: «Care este cel mai rău lucru
care se poate întâmpla dacă refuz să dau banii și șantajiștii aceștia
înmânează actele procurorului districtual?».
Răspunsul la întrebare era: «Afacerea mea va da faliment –
acesta este cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Nu am cum să
merg la închisoare. Tot ce se poate întâmpla este că voi fi distrus de
publicitate».
Apoi mi-am zis: «În regulă, afacerea este distrusă. Accept asta în
sufletul meu. Ce se întâmplă în continuare?».
Păi, cu afacerea distrusă, voi fi nevoit probabil să îmi caut o slujbă.
Nu era ceva rău. Știam foarte multe despre petrol – erau câteva
firme care s-ar bucura să mă angajeze... am început să mă simt mai
bine. Starea depresivă în care mă aflam de trei zile și trei nopți a
început să se risipească puțin. Emoțiile mi s-au potolit... Și, spre
surprinderea mea, am putut să gândesc.
Acum aveam mintea destul de limpede ca să dau piept cu Pasul III
– să ameliorez cea mai rea situație. În timp ce mă gândeam la
soluții, mi s-a înfățișat o perspectivă cu totul nouă. Dacă i-aș fi
povestit avocatului meu întreaga situație, ar fi putut să găsească o
cale la care eu nu mă gândisem. Știu că sună prostește să spun că
nu-mi trecuse prin cap înainte – dar atunci nu gândeam; nu făcusem
decât să mă îngrijorez! M-am hotărât imediat să mă întâlnesc cu
avocatul meu la prima oră a dimineții – apoi m-am dus la culcare și
am dormit buștean!
Cum s-a sfârșit? Ei bine, în dimineața următoare avocatul mi-a
spus să merg la procurorul districtual și să îi spun adevărul. Exact
asta am făcut. Când am terminat, am fost surprins să-l aud pe
procuror spunându-mi că escrocheria aceasta cu șantajul avea loc
de mai multe luni și că bărbatul care se dădea drept «agent
guvernamental» era un escroc căutat de poliție. Ce ușurare să aud
toate acestea după ce mă chinuisem timp de trei zile și trei nopți,
întrebându-mă dacă ar trebui să îi dau 5.000 de dolari acelui
șarlatan profesionist!
Experiența asta m-a învățat o lecție pe care n-o voi uita. Acum, ori
de câte ori mă confrunt cu o problemă presantă care amenință să
mă îngrijoreze, îi aplic ceea ce eu numesc «formula bătrânului Willis
H. Carrier.»”
Crezi că Willis H. Carrier a avut necazuri? Ascultă la mine: nu ai
auzit încă nimic. Iată povestea lui Earl P. Haney din Winchester,
Massachusetts. Este exact așa cum mi-a spus-o el pe 17 noiembrie
1948, la Hotelul Statler din Boston.
„În anii 1920”, a spus el, „îmi făceam atât de multe griji, încât
mucoasa stomacului a început să-mi fie roasă de ulcer. Într-o
noapte, am avut o hemoragie îngrozitoare. Am fost dus de urgență la
un spital ce ținea de Facultatea de Medicină a Universității
Northwestern din Chicago. De la 80 de kilograme ajunsesem la 40.
Eram atât de bolnav, că nu aveam voie nici măcar să-mi ridic o
mână. Trei medici, printre care un specialist celebru în ulcer, au spus
că starea mea era „incurabilă”. Am supraviețuit cu pudră alcalină și,
la fiecare oră, cu câte o jumătate de lingură de lapte și jumătate cu
smântână. În fiecare seară și dimineață, o asistentă îmi introducea
un tub de cauciuc până în stomac și mi-l golea prin pompare.
Asta a durat luni de zile... În cele din urmă, mi-am zis: «Uite ce e,
Earl Haney, dacă nu te mai așteaptă nimic decât o moarte lentă, ai
face bine să profiți la maximum de puținul timp care ți-a mai rămas.
Ți-ai dorit întotdeauna să călătorești prin toată lumea înainte să mori;
așa că, dacă e să o faci, va trebui să o faci acum».
Când le-am spus medicilor că intenționam să plec în lume și să-mi
golesc singur stomacul de două ori pe zi, au fost șocați. Imposibil!
Nu mai auziseră de așa ceva. M-au avertizat că, dacă plec, voi muri
pe drum și voi fi aruncat în mare. «Ba nu», le-am răspuns eu. «Le-
am promis rudelor că voi fi îngropat pe pământul familiei, din Broken
Bow, Nebraska. Așa că o să îmi iau sicriul cu mine.»
Am comandat un sicriu, l-am dus la bordul vasului și am dat apoi
dispoziții companiei de navigație ca – în eventualitatea în care
muream – să îmi pună cadavrul în camera frigorifică și să îl țină
acolo până când vasul se întorcea acasă. Mi-am început călătoria
plin de energia bătrânului Omar:

Să dăm pe vin avutul ce n-a fost cheltuit,

’Nainte ca-n țărână și-n noapte să intrăm.
 Căci țărnă în țărână, prieteni o să stăm,
Fără de vin și vise și – fără de sfârșit...********

Din momentul în care am urcat la bordul navei S.S. President

Adams în Los Angeles și m-am îndreptat spre Orient, m-am simțit
mai bine. Am renunțat treptat la pudra alcalină și la pompa
stomacală. Curând, mâncam tot felul de alimente – chiar și
amestecuri și combinații locale ciudate, despre care medicii ar fi
spus clar că m-ar fi omorât. Pe măsură ce au trecut săptămânile, am
fumat chiar trabucuri și am băut cocteiluri cu whisky. M-am distrat
mai mult decât mă distrasem în ani de zile! Am dat peste musoni și
taifunuri care ar fi trebui să mă bage în sicriu, fie și numai din cauza
fricii – dar m-am distrat de minune în toată acea aventură.
Am participat la jocuri la bordul navei, am cântat, mi-am făcut
prieteni noi, am stat treaz până spre dimineață. Când am ajuns în
China și India, mi-am dat seama că problemele de afaceri cu care
mă confruntasem acasă erau un fleac în comparație cu sărăcia și
foametea din Orient. Am lăsat toate grijile zadarnice și m-am simțit
bine. Când m-am întors în America, pusesem la loc cele 40 de
kilograme pierdute și aproape că uitasem că am avut vreodată ulcer.
În viața mea nu mă simțisem mai bine. M-am întors la treabă și nu
am mai fost bolnav nicio zi de atunci.”
Earl P. Haney mi-a spus că acum realizează că folosea fără să își
dea seama chiar aceleași principii la care recurgea Willis H. Carrier
pentru a-și învinge grijile.
„În primul rând mi-am pus întrebarea: «Care este cel mai rău lucru
care mi s-ar putea întâmpla?». Răspunsul a fost să mor.
În al doilea rând, m-am pregătit să accept moartea. Trebuia. Nu
aveam de ales. Medicii îmi spuseseră că nu mai aveam nicio
speranță.
În al treilea rând, am încercat să îmbunătățesc situația bucurându-
mă la maximum de viață în puținul timp care îmi mai rămăsese...
Dacă aș fi continuat să îmi fac griji după ce m-am îmbarcat pe vas,
nu mă îndoiesc că m-aș fi întors în coșciug. Dar m-am relaxat – și
am uitat de toate necazurile. Și această liniște sufletească mi-a oferit
o nouă explozie de energie care mi-a salvat viața.”
 Regula nr. 2 este, așadar, aceasta: dacă ai o problemă care te
îngrijorează, pune în practică formula magică a lui Willis H. Carrier,
făcând aceste trei lucruri:

1. 1. Adresează-ți întrebarea: „Care este cel mai rău lucru care se

poate întâmpla?”
2. 2. Pregătește-te să accepți situația dacă nu ai încotro.
3. 3. Apoi începe cu calm să îmbunătățești cea mai rea dintre
situații.

******** Omar Khayyam, Rubaiyatele lui Omar Khayyam, traducere de George Popa,
Editura Timpul, Iaşi, p. 88. (n.tr.)
 3
Ce ai putea păți din cauza grijilor

Cei care nu știu să combată grijile, mor de tineri.

– Dr. ALEXIS CARREL

Cu mulți ani în urmă, într-o seară, un vecin a sunat la ușă și a

început să ne recomande insistent mie și familiei mele să ne
vaccinăm împotriva variolei. Era numai unul dintre miile de voluntari
care sunau pe la uși prin tot New Yorkul. Oamenii speriați stăteau
ore în șir la coadă pentru a fi vaccinați. Punctele de vaccinare erau
deschise nu numai în toate spitalele, ci și la stațiile de pompieri,
secțiile de poliție și în marile fabrici. Peste 2.000 de doctori și
asistente medicale lucrau cu înfrigurare zi și noapte, vaccinând
mulțimile. Cauza acestei întregi agitații? Opt oameni din New York
aveau variolă – și doi muriseră. Două decese la o populație de
aproape opt milioane de locuitori.
Am trăit în New York foarte mulți ani și nimeni nu a sunat până
acum la ușă să mă avertizeze de boala pe fond nervos provocată de
griji – o boală care, în aceeași perioadă, provocase de zece mii de
ori mai multe daune decât variola.
Nu a sunat nimeni la ușa mea să mă avertizeze că o persoană din
zece, dintre cele care trăiesc în Statele Unite, va suferi o cădere
nervoasă – pricinuită în majoritatea cazurilor de îngrijorare și
conflicte emoționale. Așa că scriu acest capitol pentru a-ți suna la
ușă și a te avertiza.
Marele câștigător al Premiului Nobel pentru medicină, dr. Alexis
Carrel, a spus: „Oamenii de afaceri care nu știu să combată grijile,
mor de tineri”. La fel și casnicele, veterinarii și zidarii.
 Acum câțiva ani, mi-am petrecut vacanța mergând cu mașina prin
Texas și New Mexico împreună cu dr. O.F. Gober – medic la Căile
ferate din Santa Fe. Titulatura exactă era aceea de medic-șef al
Asociației Spitalelor din Golf, Colorado și Santa Fe. Am ajuns să
discutăm despre efectele îngrijorării, iar el mi-a spus: „70% dintre
pacienții care vin la medic ar putea să se vindece singuri, dacă ar
scăpa de temeri și griji. Să nu te gândești nicio clipă că vreau să
spun că boala lor e imaginară”, a spus el. „Boala lor este la fel de
reală precum o durere atroce de dinți și, câteodată, de o sută de ori
mai gravă. Mă refer la boli precum indigestia nervoasă, unele ulcere
stomacale, tulburările de ritm cardiac, insomnia, unele dureri de cap
și unele tipuri de paralizii. Aceste boli sunt reale. Știu despre ce
vorbesc, pentru că și eu am suferit de ulcer timp de 12 ani”, a spus
dr. Gober.
„Frica provoacă îngrijorare. Îngrijorarea te face să fii încordat și
nervos, îți afectează stomacul și schimbă efectiv sucurile gastrice din
normale în anormale, ceea ce duce adesea la ulcer.”
Dr. Joseph F. Montague, autorul cărții Nervous Stomach Trouble
(Problemele stomacului nervos), spune cam același lucru: „Nu faci
ulcer din cauza a ceea ce mănânci. Faci ulcer din cauza a ceea ce
te roade.”
Dr. Walter C. Alvarez de la Clinica Mayo a spus: „Adeseori, ulcerul
se agravează sau se ameliorează în funcție de suișurile și
coborâșurile stresului emoțional.”
Această afirmație este susținută de un studiu efectuat pe 15.000
de pacienți tratați de boli stomacale la Clinica Mayo. Patru din cinci
nu aveau niciun fel de problemă fizică pentru boala de stomac. Frică,
îngrijorare, ură, egoism suprem și incapacitatea de a se adapta la
realitatea lumii – acestea erau în general cauzele bolilor de stomac
și ale ulcerelor... Ulcerele te pot ucide. Potrivit revistei Life, ele ocupă
acum locul zece în lista bolilor fatale.
Am corespondat recent cu dr. Harold C. Habein de la Clinica
Mayo. La întâlnirea anuală a Asociației Americane a Medicilor și
Chirurgilor din Industrie, acesta a spus că a făcut un studiu pe 176
de directori executivi a căror vârstă medie era de 44,3 ani, declarând
că peste o treime dintre aceștia sufereau de una dintre cele trei
afecțiuni caracteristice unei vieți tensionate – boli cardiace, ulcere
ale tubului digestiv și hipertensiune arterială. Gândește-te – o treime
dintre directorii noștri executivi își distrug corpul prin afecțiuni
cardiace, ulcere și tensiune arterială ridicată înainte să ajungă la
vârsta de 45 de ani. Ce preț pentru succes! Și nici măcar nu
cumpără succesul! Poate cumva un om să aibă succes, dacă își
plătește cu ulcer și probleme de inimă progresul în afaceri? La ce-i
servește unui om să cucerească lumea, dacă își pierde sănătatea?
Chiar dacă ar deține lumea întreagă, nu ar putea să doarmă decât
într-un pat, și să mănânce doar trei mese pe zi. Chiar și un proaspăt
angajat poate să facă asta – și să doarmă probabil mai bine și să își
savureze mai mult mâncarea decât un director cu multă influență.
Sincer, aș prefera să fiu o persoană fără griji, fără nicio
responsabilitate, decât să îmi distrug sănătatea la 45 de ani
încercând să conduc o companie feroviară sau de țigări.
Cel mai cunoscut producător de țigări din lume a murit subit din
cauza unui infarct în timp ce încerca să se recreeze puțin prin
pădurile canadiene. A acumulat milioane – și a murit pe loc la 61 de
ani. A dat probabil ani din viața lui la schimb pentru ceea ce numim
„succes în afaceri”.
După părerea mea, acest director din industria tutunului cu toate
milioanele lui nu a avut succes nici pe jumătate față de tatăl meu –
un fermier din Missouri – care a murit la 89 de ani fără un ban în
buzunar.
Celebrii frați Mayo au declarat că mai mult de jumătate dintre
paturile de spital din SUA sunt ocupate de oameni cu probleme pe
fond nervos. Cu toate astea, atunci când nervii lor sunt studiați post-
mortem la un microscop foarte puternic, aceștia sunt în aparență la
fel de sănătoși ca nervii lui Jack Dempsey********. „Problemele lor de
natură nervoasă” nu sunt provocate de o deteriorare fizică a nervilor,
ci de sentimentele de zădărnicie, frustrare, anxietate, îngrijorare,
frică, înfrângere, disperare. Platon a spus că „cea mai mare greșeală
pe care o fac medicii este că încearcă să vindece corpul, fără să
încerce să vindece mintea; însă mintea și corpul sunt una și nu ar
trebui tratate separat!”.
Medicina a avut nevoie de 2.300 de ani pentru a recunoaște acest
mare adevăr. Abia începem să dezvoltăm o nouă ramură a medicinei
numită medicină psihosomatică – ce tratează atât mintea, cât și
corpul. Era și timpul să facem asta, căci medicina a eradicat în mare
parte îngrozitoarele boli provocate de microbi – boli precum variola,
holera, febra galbenă și nenumărate alte flageluri care au băgat în
mormânt prea devreme milioane și milioane de oameni; dar nu a
putut să facă față daunelor la nivel mental și fizic provocate nu de
microbi, ci de îngrijorare, frică, ură, frustrare și disperare. Numărul
victimelor acestor boli de natură emoțională crește și se răspândește
cu o viteză catastrofală. Unul din șase tineri chemați la recrutare în
al Doilea Război Mondial a fost respins din motive psihiatrice.
Care este cauza nebuniei? Nimeni nu știe toate răspunsurile. Dar
este foarte probabil că, în multe cazuri, frica și îngrijorarea sunt
factori de risc asociați. Un om anxios și hărțuit, care nu poate să facă
față realității aspre a lumii, rupe orice contact cu mediul și se retrage
într-o lume iluzorie creată de el însuși, iar asta îi rezolvă problemele
de îngrijorare.
Am pe biroul meu o carte scrisă de dr. Edward Podolsky, intitulată
Stop Worrying and Get Well (Nu îți mai face griji și fă-te bine). Iată
câteva dintre titlurile capitolelor din această carte:

CUM ESTE AFECTATĂ INIMA DE ÎNGRIJORARE.

HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ ESTE ALIMENTATĂ DE GRIJI.
REUMATISMUL POATE FI PROVOCAT DE ÎNGRIJORARE.
FĂ-ȚI MAI PUȚINE GRIJI, DE DRAGUL STOMACULUI TĂU.
CUM POATE ÎNGRIJORAREA SĂ PROVOACE O RĂCEALĂ.
ÎNGRIJORAREA ȘI TIROIDA.
DIABETICUL ÎNGRIJORAT.

O altă carte edificatoare despre efectele îngrijorării este Man

Against Himself (Omul împotriva lui însuși), scrisă de dr. Karl
Menninger, unul dintre „frații Mayo ai psihiatriei”. Cartea dr.lui
Menninger nu îți va oferi nicio regulă despre cum să eviți
îngrijorarea, dar îți va oferi o revelație surprinzătoare despre cum ne
distrugem corpul și mintea prin anxietate, frustrare, ură,
resentimente, revoltă și frică. Vei găsi probabil un exemplar la
biblioteca locală.
 Îngrijorarea poate să îmbolnăvească și cel mai impasibil om.
Generalul Grant a descoperit acest lucru în ultimele zile ale
Războiului Civil. Se spune că Grant asedia de 9 luni orașul
Richmond. Trupele generalului Lee, istovite și înfometate, fuseseră
învinse. Regimente întregi dezertau pe rând. Altele se întâlneau
pentru rugăciune în corturile lor – unde strigau, plângeau și aveau
vedenii. Sfârșitul era aproape. Oamenii lui Lee au dat foc depozitelor
de bumbac și tutun din Richmond, au ars depozitul de arme și au
fugit din oraș în toiul nopții, în timp ce flăcările violente se ridicau în
întuneric. Grant se ținea scai de ei, atacându-i pe confederați din
ambele părți și din spate, în timp ce cavaleria lui Sheridan venea din
față, smulgând șinele de cale ferată și capturând vagoanele cu
provizii.
Grant, pe jumătate orb din cauza unei migrene violente, a rămas
în urma armatei și s-a oprit la o fermă. „Mi-am petrecut noaptea
acolo”, scrie în Memoriile sale, „cu picioarele înmuiate în apă
fierbinte și muștar și cataplasme cu muștar pe încheieturile de la
mâini și pe ceafă, sperând să mă vindec până dimineață.”
În dimineața următoare s-a vindecat instantaneu. Dar ceea ce l-a
vindecat nu au fost cataplasmele cu muștar, ci un călăreț venit în
galop pe drum cu o scrisoare de la Lee, care spunea că vrea să
capituleze.
„Când ofițerul [care purta mesajul] a ajuns la mine”, a scris Grant,
„sufeream încă de migrenă, dar în clipa în care am văzut ce scrie pe
bilet, m-am vindecat.”
Evident că grijile, tensiunile și emoțiile lui Grant au fost cele care l-
au îmbolnăvit. S-a vindecat imediat în momentul în care emoțiile i s-
au transformat în încredere, reușită și victorie.
Șaptezeci de ani mai târziu, Henry Morgenthau Jr., secretar al
Trezoreriei în cadrul cabinetului lui Franklin D. Roosevelt, a
descoperit că grijile îl afectau atât de tare încât amețea. A
consemnat în jurnalul său că a fost cumplit de îngrijorat atunci când
președintele, pentru a crește prețul grâului, a cumpărat 4.400.000 de
banițe într-o zi. A scris: „M-am simțit literalmente amețit în timp ce se
încheia înțelegerea. M-am dus acasă și m-am culcat două ore după
prânz.”
 Dacă vreau să văd cum îi afectează pe oameni îngrijorarea, nu
trebuie să merg la bibliotecă sau la un medic. Pot să mă uit pe
fereastra casei mele, unde scriu această carte, și să văd, până la
următoarea stradă, o casă în care îngrijorarea a provocat o cădere
nervoasă, și o altă casă în care un bărbat s-a îngrijorat până a făcut
diabet. Când au scăzut cotațiile la bursă, i-a crescut nivelul de zahăr
din sânge și urină.
Când Montaigne, ilustrul filosof francez, a fost ales primar al
orașului său natal – Bordeaux –, le-a spus concetățenilor săi: „Sunt
dispus să iau treburile voastre în mâini, dar nu și în ficat și plămâni.”
Vecinul meu a luat afacerile de la bursă în fluxul sanguin – și
aproape s-a omorât singur prin asta.
Dacă vreau să-mi amintesc cum sunt afectați oamenii de
îngrijorare, nu trebuie să mă uit în casele vecinilor. Pot să mă uit
chiar în camera aceasta în care scriu acum și să îmi reamintesc că
fostul proprietar al casei s-a îngrijorat până a intrat prea devreme în
mormânt.
Îngrijorarea poate să te pună în scaunul cu rotile din cauza
reumatismului și artritei. Dr. Russell L. Cecil, expert în artrită
recunoscut la nivel mondial, a enumerat patru dintre cei mai comuni
factori care duc la apariția acestei afecțiuni:

1. Eșecul în căsnicie.
2. Dezastrul financiar și durerea.
3. Singurătatea și îngrijorarea.
4. Resentimentele nutrite mult timp.

Bineînțeles că aceste patru situații sunt departe de a fi singurele

cauze ale artritei. Există multe feluri de artrită – datorate unor cauze
diverse. Dar, repet, cele mai comune condiții care atrag după ele
artrita sunt cele patru enumerate de dr. Russell L. Cecil. De
exemplu, un prieten al meu a fost atât de afectat în timpul marii
crize, încât compania de gaz i-a oprit gazele, iar banca l-a executat
silit pentru neplata ipotecii pe casă. Soția lui a avut pe neașteptate
un acces dureros de artrită – și, în ciuda medicamentelor și regimului
alimentar, a continuat să sufere de artrită până când situația lor
financiară s-a îmbunătățit.
Îngrijorarea poate să provoace chiar și carii dentare. Dr. William
I.L. McGonigle a spus într-un discurs în fața Asociației
Stomatologilor Americani că „emoțiile neplăcute cum sunt cele
provocate de îngrijorare, teamă, critică... pot perturba echilibrul
calciului din organism și pot duce la carii dentare”. Dr. McGonigle a
povestit despre un pacient al său care avusese dintotdeauna o
dantură perfectă, până când a început să își facă griji din cauza bolii
subite a soției sale. În cele trei săptămâni cât ea s-a aflat în spital, i-
au apărut nouă carii – carii provocate de îngrijorare.
Ai văzut vreodată o persoană cu hipertiroidism acut? Eu am văzut,
și pot să îți spun că tremură; dârdâie; arată ca un om pe jumătate
speriat de moarte – la asta se poate ajunge. Glanda tiroidă, glanda
care reglează organismul, s-a dezechilibrat. Acest lucru accelerează
bătăile inimii – întregul corp funcționează la viteză maximă, ca un
furnal cu toate canalele de fum larg deschise. Și, dacă nu este ținută
sub control, prin operație sau tratament, victima ar putea să moară,
ar putea „să se mistuie singură”.
În urmă cu ceva timp, m-am dus în Philadelphia cu un prieten al
meu care suferea de această boală. Am mers la consultație la dr.
Israel Bram, un specialist celebru care tratează această afecțiune de
38 de ani. Iată un sfat pe care îl avea agățat pe peretele din sala de
așteptare – scris pe o bucată mare de lemn. L-am copiat pe spatele
unui plic în timp ce așteptam:

RELAXARE ȘI RECREERE
Forțele recreative cele mai relaxante sunt
credința, somnul, muzica și râsul, toate în doze sănătoase.
Aveți credință în Dumnezeu, învățați să dormiți bine,
Iubiți muzica bună, vedeți partea amuzantă a vieții,
Și veți avea parte de sănătate și fericire.

Prima întrebare pe care i-a adresat-o prietenului meu a fost: „Ce

tulburare emoțională a adus după sine această boală?”. L-a avertizat
că, dacă nu lasă grijile deoparte, ar putea face și alte complicații:
probleme cu inima, ulcer sau diabet. „Toate aceste boli sunt înrudite
între ele”, a spus eminentul doctor, „sunt rude de gradul întâi.”
Când i-am luat interviu vedetei de cinema Merle Oberon, mi-a
spus că refuza să-și facă griji deoarece știa că îngrijorarea i-ar
distruge cel mai de preț bun al ei pentru ecranul cinematografic:
frumusețea.
„Prima oară când am încercat să intru în lumea filmului”, mi-a spus
ea, „eram îngrijorată și speriată. Tocmai venisem din India și nu
cunoșteam pe nimeni la Londra, unde încercam să obțin un rol. M-
am întâlnit cu câțiva producători, dar nu m-a angajat niciunul; și
puținii bani pe care îi aveam începeau să se termine. Timp de două
săptămâni am trăit doar cu biscuiți și apă. Acum nu mai eram doar
îngrijorată; îmi era și foame. Și atunci mi-am zis: «Poate că ești o
proastă. Poate că nu vei intra niciodată în lumea filmului. La urma
urmei, nu ai experiență, nu ai jucat deloc – ce ai de oferit în afară de
un chip frumos?».
M-am dus în fața oglinzii. Când m-am privit în ea, am văzut ce
efect avea îngrijorarea asupra înfățișării mele! Am văzut ridurile care
mi se formau. Mi-am văzut expresia neliniștită. Așa că mi-am spus:
«Trebuie să încetezi imediat! Nu îți permiți să îți faci griji. Singurul
lucru pe care îl ai de oferit este înfățișarea ta, iar îngrijorarea o va
distruge!”.
Sunt puține lucrurile care pot face o femeie să îmbătrânească, să
se amărască și să-i distrugă înfățișarea la fel de repede ca
îngrijorarea. Îngrijorarea înăcrește expresia. Ne face să ne încleștăm
maxilarele și ne brăzdează chipul cu riduri. Creează o încruntare
permanentă. Poate să ne albească părul și, în unele cazuri, chiar să
îl facă să cadă. Poate distruge tenul – poate să atragă după sine tot
felul de iritații, erupții și coșuri.
Afecțiunile cardiace sunt, în prezent, prima cauză a deceselor din
America. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aproape trei
sute de mii de oameni au murit în luptă, dar în aceeași perioadă
bolile de inimă au ucis două milioane de civili – iar un milion dintre
aceștia au fost victimele unei afecțiuni cardiace provocată de
îngrijorare și de o viață trăită în tensiune. Da, bolile de inimă sunt
unul dintre principalele motive pentru care dr. Alexis Carrel a spus:
„Oamenii de afaceri care nu știu să combată grijile, mor de tineri.”
„Poate că Domnul ne iartă păcatele”, a spus William James, „dar
sistemul nervos nu o face niciodată”.
Iată o realitate surprinzătoare și aproape incredibilă: sunt mai mulți
americani care se sinucid în fiecare an, decât cei care mor din cauza
celor mai comune boli transmisibile.
De ce? Răspunsul este în mare măsură: îngrijorarea.
Atunci când nemiloșii despoți războinici chinezi voiau să își
tortureze prizonierii, le legau mâinile și picioarele și îi puneau să stea
sub o pungă cu apă din care picura întruna câte un strop... pic...
pic... zi și noapte. Aceste picături de apă care le cădeau întruna în
cap deveneau în cele din urmă ca sunetul loviturilor de ciocan – și îi
înnebuneau pe oameni. Aceeași metodă de tortură a fost folosită în
timpul Inchiziției spaniole și în lagărele de concentrare naziste.
Îngrijorarea este ca acele picături neîncetate de apă, iar picăturile
neîncetate ale îngrijorării îi fac adesea pe oameni să înnebunească
sau să se sinucidă.
Când eram mic și stăteam la țară, în Missouri, mă speriam de
moarte ascultându-l pe Billy Sunday cum descrie focurile iadului din
viața de apoi. Dar nu a vorbit niciodată despre focurile iadului din
agonia fizică cu care trebuie să se confrunte cei care își fac griji aici
și acum. De exemplu, dacă ai obiceiul cronic de a te îngrijora, ai
putea fi lovit într-o zi de una dintre cele mai chinuitoare dureri
suferite vreodată de om: angina pectorală.
Îți place viața? Vrei să trăiești mult și să te bucuri de o stare bună
de sănătate? Iată cum să procedezi. Îl citez din nou pe dr. Alexis
Carrel, care a spus: „Cei care își păstrează liniștea sufletească în
mijlocul agitației orașului modern sunt imuni în fața bolilor nervoase.”
Tu poți să îți păstrezi liniștea sufletească în mijlocul agitației
orașului modern? Dacă ești o persoană normală, răspunsul este
„da”. „Un da categoric.” Majoritatea suntem mult mai puternici decât
ne dăm seama. Avem resurse interioare pe care nu le-am exploatat
probabil niciodată. După cum a spus Thoreau în cartea lui
nemuritoare, Walden: „Nu cunosc fapt mai încurajator decât
neîndoielnica abilitate a omului de a-și înălța viața prin strădanii
conștiente... Dacă cineva înaintează cu încredere în direcția visurilor
sale și se străduiește să trăiască viața pe care și-a imaginat-o, va fi
întâmpinat de un succes neașteptat”********.
Cu siguranță, mulți dintre cititorii acestei cărți au tot atâta voință și
la fel de multe resurse interioare ca Olga K. Jarvey din Coeur
d’Alene, Idaho. Ea a descoperit că poate să alunge grijile chiar și în
cele mai tragice situații. Cred cu tărie că și noi putem – dacă punem
în practică adevărurile străvechi prezentate în acest volum. Iată
povestea Olgăi K. Jarvey, așa cum mi-a scris-o chiar ea: „În urmă cu
opt ani și jumătate, eram condamnată să mor de cancer – o moarte
lentă și chinuitoare. Cele mai strălucite minți ale medicinei din țară,
frații Mayo, mi-au confirmat sentința. Mă aflam într-o fundătură,
finalul își căsca gura spre mine! Eram tânără, nu voiam să mor! În
deznădejdea mea, l-am sunat pe medicul meu din Kellogg și mi-am
strigat disperarea pe care o aveam în inimă. Oarecum iritat, mi-a
reproșat: «Ce s-a întâmplat, Olga, nu mai ai niciun pic de spirit de
luptă în tine? Vei muri cu siguranță, dacă mai plângi. Da, a pus
stăpânire pe tine ce era mai rău. În regulă – înfruntă realitatea! Nu te
mai îngrijora! Apoi fă ceva în privința asta!». Chiar atunci, pe loc, am
făcut un jurământ, un jurământ atât de solemn încât mi-am înfipt
adânc unghiile în carne și m-au trecut fiori reci pe șira spinării: N-am
să mă îngrijorez! N-am să plâng! Și dacă e vreun sâmbure de
adevăr în ideea că spiritul domină materia, am să înving! Am să
TRĂIESC!
Cantitatea obișnuită de raze X în asemenea cazuri de boală
avansată era, pe atunci, de 10 minute și jumătate pe zi, timp de 30
de zile. Mi-au făcut raze X 14 minute și jumătate pe zi, timp de 49 de
zile, și, cu toate că oasele îmi ieșeau din trupul scheletic ca stâncile
pe o coastă de deal golașă, și deși aveam picioarele ca plumbul, nu
m-am îngrijorat! Nu am plâns nici măcar o dată! Am zâmbit! Da, m-
am forțat efectiv să zâmbesc.
Nu sunt chiar atât de idioată încât să îmi imaginez că doar
zâmbind te poți vindeca de cancer, dar cred că o atitudine mentală
veselă ajută organismul să lupte cu boala. În orice caz, am trăit una
dintre vindecările miraculoase de cancer. Nu am fost niciodată mai
sănătoasă decât în ultimii ani, datorită acelor cuvinte incitante:
«Înfruntă realitatea: Nu te mai îngrijora; apoi fă ceva în privința
asta!»”.
Am să închei acest capitol repetând citatul de la început –
cuvintele dr. Alexis Carrel: Cei care nu știu să combată grijile, mor de
tineri.
Adepții profetului Mahomed aveau adesea tatuate pe piept versete
din Coran. Mi-ar plăcea ca titlul acestui capitol să fie tatuat pe pieptul
fiecărui cititor al cărții de față: „Cei care nu știu să combată grijile,
mor de tineri”.
Oare dr. Carrel vorbea despre tine?
Se poate.
******** Boxer profesionist american, campion mondial în perioada 1919-1926. (n.tr.)
******** Henry David Thoreau, Walden sau viaţa în pădure, traducere de Ştefan Avădanei
şi Alexandru Pascu, Editura ACT şi Politon, Bucureşti, 2016, pp. 98, 341. (n.tr.)
 Partea întâi pe scurt

Adevăruri esențiale pe care ar trebui să le știi despre

îngrijorare
REGULA 1: Dacă vrei să eviți îngrijorarea, fă ce a făcut Sir William
Osler: trăiește în „compartimente etanșe de o zi”. Nu te
frământa în legătură cu viitorul. Trăiește fiecare zi până la ora
de culcare.
REGULA 2: Data viitoare când necazul – cu „n” mare – te
încolțește, încearcă formula magică a lui Willis H. Carrier:
a. Pune-ți întrebarea: „Care este cel mai rău lucru care
se poate întâmpla dacă nu pot să rezolv problema?”.
b. Pregătește-te să accepți sufletește ce e mai rău –
dacă va fi cazul.
c. Încearcă apoi, cu calm, să îmbunătățești situația
cea mai rea – pe care ai acceptat-o deja sufletește.
REGULA 3: Reamintește-ți de prețul exorbitant pe care îl plătești
pentru îngrijorare în ce privește sănătatea ta: „Cei care nu știu
să combată grijile, mor de tineri”.
 PARTEA A DOUA
TEHNICI DE BAZĂ ÎN ANALIZAREA
GRIJILOR
 4
Cum să analizezi și să rezolvi
problemele legate de griji

Am șase servitori cinstiți cu mine

(M-au învățat tot ce știu ei);
Numele lor sunt Ce, De Ce și Când
Precum și Cum și Unde și Cine.
– RUDYARD KIPLING

Oare formula magică a lui Willis H. Carrier, descrisă în partea întâi,

capitolul 2, îți va rezolva toate problemele? Nu, bineînțeles că nu.
Atunci, care este răspunsul? Răspunsul este acela că trebuie să
ne pregătim pentru mai multe feluri de griji, învățând cei trei pași de
bază în analizarea problemelor. Cei trei pași sunt:

1. 1. Obține datele.
2. 2. Analizează datele.
3. 3. Ia o decizie – apoi procedează în conformitate cu acea
decizie.

Lucruri evidente? Da, și Aristotel le recomanda – și le folosea. Și

noi trebuie să le folosim dacă vrem să rezolvăm problemele care nu
ne dau pace și ne transformă zilele și nopțile într-un veritabil iad.
Hai să luăm prima regulă: obține datele. De ce este atât de
important să le obținem? Pentru că, dacă nu le avem, nu putem nici
măcar încerca să ne rezolvăm problema în mod inteligent. Fără
date, nu putem decât să ne frământăm confuzi. Nu este ideea mea,
ci a regretatului Herbert E. Hawkes, decan al Colegiului Columbia,
din cadrul Universității Columbia, timp de 22 de ani. A ajutat 200 de
mii de studenți să își rezolve problema grijilor; și mi-a spus că
„motivul principal al îngrijorării este confuzia”. Iată ce a spus:
„Jumătate din grijile din lume sunt generate de faptul că oamenii
încearcă să ia o decizie înainte să aibă informații suficiente pe care
să se bazeze. De exemplu, dacă am o problemă cu care trebuie să
mă confrunt marțea următoare, la ora trei, refuz să și încerc să iau o
decizie în privința asta până nu vine ziua de marți. Între timp, mă
concentrez să obțin toate datele care au legătură cu problema. Nu
îmi fac griji, nu sufăr din cauza problemei. Nu stau treaz nopțile. Pur
și simplu mă concentrez să obțin date. Și, când vine ziua de marți,
dacă am toate datele, problema se rezolvă de obicei de la sine!”
L-am întrebat pe decanul Hawkes dacă asta înseamnă că a pus
complet capăt grijilor. „Da”, a spus el, „cred că pot spune sincer că
viața mea este acum aproape cu totul lipsită de griji. Am descoperit
că, dacă un om își va dedica timpul pentru a face rost de date în
mod imparțial și obiectiv, îngrijorările i se vor evapora de obicei în
lumina cunoștințelor”.
Dă-mi voie să repet asta: Dacă un om își va dedica timpul pentru a
face rost de date în mod imparțial și obiectiv, îngrijorările i se vor
evapora de obicei în lumina cunoștințelor.
Dar ce fac cei mai mulți dintre noi? Dacă totuși ne deranjăm să
căutăm date – și Thomas Edison a spus cu toată seriozitatea că
„omul va recurge la orice tertip pentru a evita truda de a gândi” –,
dacă totuși ne deranjăm să căutăm date, spuneam, le vânăm ca
niște prepelicari pe cele care vin în sprijinul a ceea ce credem deja –
și le ignorăm pe toate celelalte! Nu dorim decât datele care ne
confirmă hotărârea – cele care se potrivesc cu gândurile noastre
inspirate de dorințe și ne justifică ideile preconcepute!
André Maurois a spus: „Tot ce este în concordanță cu dorințele
noastre personale pare adevărat. Tot ce nu este, ne înfurie”.
Este de mirare, atunci, că ni se pare atât de greu să ajungem la
soluția problemelor noastre? Nu ne-am întâlni cu aceeași dificultate
dacă am încerca să rezolvăm o problemă de aritmetică de clasa a
doua, continuând să presupunem că doi plus doi este egal cu cinci?
Și, cu toate acestea, o mulțime de oameni pe lumea aceasta fac din
viața lor și a altora un iad, insistând că doi plus doi este egal cu cinci
– sau poate cu cinci sute!
 Ce putem face în această privință? Trebuie să ținem emoțiile
departe de procesul de gândire; și, după cum a spus decanul
Hawkes, trebuie să facem rost de date într-o manieră „imparțială și
obiectivă”.
Nu este o treabă ușoară atunci când suntem îngrijorați. Când
suntem îngrijorați, emoțiile triumfă. Dar iată două idei care mi se par
utile atunci când încerc să mă detașez de probleme cu scopul de a
vedea datele într-un mod clar, obiectiv.
1. Când încerc să obțin date, mă gândesc că adun aceste
informații nu pentru mine, ci pentru o altă persoană. Asta mă ajută
să privesc dovezile la rece, imparțial. Mă ajută să îmi las emoțiile
deoparte.
2. Câteodată, în timp ce încerc să adun date despre problema
care mă îngrijorează, îmi imaginez că sunt un avocat care se
pregătește să pledeze pentru cealaltă parte a chestiunii. Cu alte
cuvinte, încerc să obțin toate datele care vin împotriva mea – toate
datele care îmi prejudiciază dorințele, toate datele cu care nu vreau
să mă confrunt.
Apoi scriu pe o foaie atât varianta mea, cât și varianta cealaltă –
și, în general, descopăr că adevărul se află undeva între aceste
două extreme.
Iată ideea pe care încerc să o demonstrez. Nici eu, nici tu, nici
Einstein, nici Curtea Supremă a Statelor Unite nu suntem atât de
geniali încât să ajungem la o decizie inteligentă în privința unei
probleme, fără să obținem mai întâi datele. Thomas Edison știa asta.
Când a murit, avea 2.500 de caiete pline cu date despre problemele
cu care se confrunta.
Așa că Regula nr. 1 pentru rezolvarea problemelor este: Obține
datele. Hai să procedăm la fel ca decanul Hawkes: nici măcar să nu
încercăm să ne rezolvăm problemele fără să adunăm mai întâi
datele într-o manieră imparțială.
Însă nici toate datele din lume nu ne vor aduce vreun folos dacă
nu le analizăm și le interpretăm.
Am aflat pe pielea mea că este mult mai ușor să analizezi datele
după ce ți le notezi. Simplul fapt de a le scrie pe o foaie de hârtie și a
formula clar problema contează foarte mult pentru a ajunge la o
decizie rațională. După cum spune Charles Kettering: „O problemă
bine formulată este o problemă pe jumătate rezolvată.”
Dă-mi voie să îți arăt cum funcționează acest lucru în practică.
Întrucât chinezii spun că o imagine face cât o mie de cuvinte, ce-ar fi
să îți prezint un tablou despre un om care a pus concret în practică
exact lucrurile despre care vorbim.
Hai să luăm cazul lui Galen Litchfield, pe care îl cunosc de mai
mulți ani; este unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri din
Orientul Îndepărtat. Dl Litchfield se afla în China în anul 1942, atunci
când japonezii au invadat orașul Shanghai. Iată povestea lui, așa
cum mi-a spus-o când l-am invitat la mine acasă:
„La scurt timp după ce japonezii au bombardat Pearl Harbor”, a
început Galen Litchfield, „au venit în număr mare în Shanghai. Eu
eram administrator al companiei Asia Life Insurance din Shanghai.
Ne-au trimis un «lichidator militar» – era, de fapt, un amiral – și am
primit ordin să îl asist pe acest om la lichidarea activelor noastre. Nu
am avut ce face. Puteam să cooperez – altfel... Iar varianta «altfel...»
însemna moarte sigură.
Am făcut mecanic ce mi s-a spus, pentru că nu aveam altă
alternativă. Dar erau niște titluri de valoare, estimate la 750.000 de
dolari, pe care le-am omis de pe lista pe care i-am dat-o amiralului.
Am omis acele titluri de valoare pentru că aparțineau organizației
noastre din Hong Kong și nu aveau nimic de-a face cu activele din
Shanghai. Totuși, m-am temut că aș fi în mare încurcătură dacă
japonezii ar fi aflat ce am făcut. Și curând au aflat.
Nu eram în birou când s-a descoperit, dar contabilul-șef se afla
acolo. Mi-a spus că amiralul japonez și-a ieșit din fire, a bătut din
picior și a înjurat, m-a făcut hoț și trădător. Sfidasem armata
japoneză! Știam ce înseamnă asta. Aveam să fiu aruncat în Bridge
House!
Bridge House! Camera de tortură a Gestapoului japonez!
Avusesem prieteni apropiați care preferaseră să se sinucidă decât
să fie duși la închisoarea aceea. Avusesem alți prieteni care
muriseră în locul acela după zece zile de interogatorii și tortură.
Acum mă îndreptam și eu spre Bridge House!
 Ce am făcut? Am aflat veștile într-o după-amiază de duminică.
Presupun că ar fi trebuit să fiu îngrozit. Și aș fi fost îngrozit, dacă nu
aș fi avut o tehnică pusă la punct pentru a-mi rezolva problemele.
Ani de zile, ori de câte ori eram îngrijorat, mă duceam întotdeauna la
mașina mea de scris și scriam două întrebări – și răspunsurile la
aceste întrebări:
1. Pentru ce îmi fac griji?
2. Ce pot să fac în această privință?
Înainte încercam să răspund la aceste două întrebări fără să le
mai scriu. Dar nu mai fac asta de mulți ani. Am descoperit că
gândirea mi se limpezește dacă scriu pe hârtie atât întrebările, cât și
răspunsurile. Așa că, în după-amiaza aceea de duminică, m-am dus
direct în camera mea de la YMCA Shanghai și mi-am scos mașina
de scris. Am scris:
1. Pentru ce îmi fac griji?
Mă tem că mâine-dimineață voi fi aruncat în închisoarea Bridge
House.
Apoi am tastat a doua întrebare:
2. Ce pot să fac în această privință?
Am petrecut ore întregi așternând pe hârtie cele patru direcții de
acțiune pe care le puteam lua – și care ar fi putut fi consecința
probabilă a fiecărei acțiuni.

1. Pot încerca să îi explic amiralului japonez, dar el nu

vorbește engleza. Dacă încerc să îi explic prin intermediul unui
interpret, s-ar putea să îl enervez și mai rău. Asta ar putea
însemna moartea, deoarece este un om crud și ar prefera să
mă arunce în închisoarea Bridge House decât să se mai
deranjeze să discute cu mine.
2. Pot încerca să fug. Imposibil. Sunt urmărit permanent.
Trebuie să trec pe la recepția YMCA. Dacă încerc să fug, voi fi
probabil prins și împușcat.
3. Pot să stau aici, în camera mea, și să nu mă mai apropii de
birou. Dacă fac asta, amiralul japonez va deveni bănuitor, va
trimite probabil soldații să mă aducă și să mă arunce în Bridge
House fără să îmi dea șansa să spun un cuvânt.
 4. Pot să mă duc la birou ca de obicei luni dimineață. Dacă
fac asta, sunt șanse ca amiralul japonez să fie atât de ocupat,
încât nu se va gândi la ce am făcut. Chiar dacă se gândește la
asta, e posibil să se fi calmat și s-ar putea să nu îmi facă
probleme. Dacă se întâmplă asta, sunt în regulă. Chiar dacă îmi
face probleme, voi avea totuși ocazia să încerc să îi explic. Așa
că, dacă mă duc ca de obicei la birou luni dimineața și mă port
ca și cum nimic rău nu s-a întâmplat, am două șanse să scap de
Bridge House.
Imediat ce am reflectat la tot și m-am decis să accept al patrulea
plan – să mă duc la birou ca de obicei luni dimineața –, m-am simțit
extraordinar de ușurat.
Când am ajuns la birou a doua zi dimineață, amiralul japonez
stătea acolo cu o țigară în gură. S-a uitat urât la mine ca
întotdeauna; și nu a zis nimic. Șase săptămâni mai târziu – slavă
Domnului – s-a întors la Tokyo, iar grijile mele au luat sfârșit.
După cum am spus deja, probabil că mi-am salvat viața stând în
acea după-amiază de duminică și scriind toți pașii pe care îi puteam
face și apoi notându-mi consecințele probabile ale fiecăruia și
ajungând calm la o concluzie. Dacă nu aș fi făcut asta, s-ar putea să
mă fi încurcat, să fi ezitat și să fac ceva greșit sub impulsul
momentului. Dacă nu m-aș fi gândit la problema mea și nu aș fi luat
o decizie, aș fi fost înnebunit de griji toată după-amiaza de duminică.
Nu aș fi dormit în acea noapte. M-aș fi dus la birou în acea dimineață
de luni cu o mină obosită și îngrijorată; și doar asta ar fi fost de ajuns
ca să ridice suspiciuni amiralului japonez și să îl împingă să
acționeze.
Experiența mi-a dovedit, în repetate rânduri, cât de important este
să iei o decizie. Neputința de a ajunge la o hotărâre, incapacitatea
de a nu se mai învârti în cerc ca un nebun e ceea ce îi provoacă
omului o cădere nervoasă și îl face să treacă printr-un veritabil
infern. Mi se pare că 50% din grijile mele se risipesc odată ce ajung
la o decizie clară și precisă; și alte 40% se risipesc de obicei imediat
ce încep să acționez în direcția acelei decizii.
Așadar, îmi alung aproximativ 90% din griji efectuând acești patru
pași:
 1. Îmi notez exact cauza îngrijorării.
2. Scriu ce pot să fac în privința asta.
3. Decid ce să fac.
4. Încep imediat să acționez în direcția acelei decizii”.

Galen Litchfield a devenit director pentru Orientul Îndepărtat al

companiei Starr, Park and Freeman, Inc., ce reprezintă interesele
unor mari firme în domeniul financiar și al asigurărilor. Asta l-a făcut
unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri americani în Asia; și
mi-a mărturisit că mare parte a succesului său o datorează acestei
metode de a analiza problema și de a o înfrunta direct.
De ce este atât de bună această metodă? Pentru că este
eficientă, concretă și intră direct în miezul problemei. Pe deasupra,
culminează cu a treia regulă care este indispensabilă: Fă ceva în
această privință. Dacă nu trecem la acțiune, toate datele și analiza
se pierd în vânt – sunt o adevărată risipă de energie.
William James a spus următoarele: „Când s-a luat o decizie iar
punerea ei în aplicare este pe ordinea de zi, alungă absolut orice
responsabilitate și neliniște legată de rezultat.” (În acest caz, William
James a folosit fără îndoială cuvântul „neliniște” ca sinonim pentru
„anxietate”.) A vrut să spună că – odată ce ai luat o decizie calculată
pe baza datelor, treci direct la acțiune. Nu te opri ca să analizezi din
nou. Nu începe să eziți, să te îngrijorezi și să te întorci din drum. Nu
te pierde în îndoiala de sine care dă naștere altor îndoieli. Nu te uita
mereu peste umăr.
L-am întrebat odată pe Wake Phillips, unul dintre cei mai
importanți petroliști din Oklahoma, cum ia el deciziile. Mi-a răspuns:
„Mi se pare că, dacă ne tot gândim la problemele noastre dincolo de
un anumit punct, vom ajunge garantat la o stare de confuzie și
îngrijorare. Vine o vreme când este dăunător să mai investighezi și
să te mai gândești. Vine o vreme când trebuie să ne decidem, să
acționăm și să nu ne mai uităm niciodată în urmă.”
Ce-ar fi să aplici tehnica lui Galen Litchfield chiar acum la o
problemă care te îngrijorează?
Iată întrebarea nr. 1 – Pentru ce îmi fac griji? (Scrie, te rog,
răspunsul la această întrebare în spațiul de mai jos.)

_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
__________________
Întrebarea nr. 2 – Ce pot să fac în această privință? (Scrie, te rog,
răspunsul la această întrebare în spațiul de mai jos.)

_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
__________________
Întrebarea nr. 3 – Iată ce voi face în această privință:
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
__________________
Întrebarea nr. 4 – Când voi începe să fac asta?

_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
_____________________________
__________________
 5
Cum să elimini 50% din grijile legate de
afaceri

Dacă ești om de afaceri, probabil că acum îți spui: „Titlul acestui

capitol este ridicol. Îmi administrez afacerea de nouăsprezece ani; și
dacă e cineva care cunoaște răspunsurile, atunci eu sunt acela.
Ideea că cineva ar încerca să îmi spună cum pot să scap de 50% din
grijile privind afacerile este absurdă!”
În regulă – și eu aș fi fost de aceeași părere în urmă cu câțiva ani,
dacă aș fi văzut titlul acestui capitol. Promite mult – și e ușor să faci
promisiuni.
Hai să fim sinceri: poate că nu voi putea să te ajut să elimini 50%
din grijile privind afacerile. În ultimă instanță, nimeni, în afară de tine,
nu poate face asta. Dar ceea ce pot să fac este să îți arăt cum au
procedat alți oameni – și să las restul în seama ta!
S-ar putea să îți amintești că la pagina 52 a acestei cărți l-am citat
pe celebrul dr. Alexis Carrel care a spus: „Cei care nu știu să
combată grijile, mor de tineri”.
Dat fiind că îngrijorarea este o problemă atât de serioasă, nu te-ai
bucura dacă aș putea să te ajut să scapi chiar și de 10% din griji?...
Ba da?... Bun! Am să îți arăt cum directorul unei firme a eliminat nu
50% din grijile lui, ci 75% din timpul pe care înainte și-l pierdea în
ședințe, încercând să rezolve problemele de afaceri.
Mai mult, nu am să îți spun o poveste despre „dl Jones”, „dl X” sau
„un om din Ohio pe care îl cunosc” – povești vagi pe care nu poți să
le verifici. Este vorba despre o persoană cât se poate de reală –
Leon Shimkin, fost partener de afaceri și manager general al uneia
dintre cele mai importante edituri din Statele Unite: Simon and
Schuster, Centrul Rockefeller, New York.
 Iată experiența lui Leon Shimkin, povestită chiar de el însuși:
„Timp de 15 ani mi-am petrecut aproape jumătate din fiecare zi
lucrătoare ținând ședințe și discutând probleme. Ar trebui oare să
facem asta sau cealaltă – sau să nu facem nimic? Ne agitam; ne
foiam în scaune; ne plimbam de colo până colo și băteam pasul pe
loc. Când venea seara, eram de-a dreptul epuizat. Mă așteptam să
continui în ritmul ăsta pentru tot restul vieții. O făceam de 15 ani și
nu mi-a trecut niciodată prin minte că există o modalitate mai bună.
Dacă mi-ar fi spus cineva că aș putea să elimin trei sferturi din timpul
petrecut în acele ședințe care-mi provocau numai griji și trei sferturi
din tensiunea nervoasă, aș fi crezut că este un optimist absurd,
amețit și desprins de realitate. Și, totuși, am conceput un plan care
făcea exact asta. Folosesc acest plan de opt ani. A făcut minuni
pentru eficiența, sănătatea și fericirea mea.
Pare o magie – dar, ca toate trucurile de scamatorie, este extrem
de simplu atunci când vezi cum se realizează.
Iată secretul: în primul rând, am pus imediat capăt procedurii pe
care o foloseam de 15 ani la ședințe – și care începeau cu relatarea
asociaților mei neliniștiți privind tot ceea ce mersese prost, și
sfârșeau cu întrebarea: „Ce să facem?”. În al doilea rând, am stabilit
o regulă nouă – anume că cine dorește să îmi prezinte o problemă,
trebuie să pregătească mai întâi un raport în care să răspundă la
aceste patru întrebări:
Întrebarea 1: Care este problema?
(În trecut, obișnuiam să petrecem o oră sau două într-o ședință
tensionată fără ca cineva să știe concret care este problema reală.
Ne agitam și ne surescitam discutând despre necazurile noastre,
fără să facem efortul să scriem precis pe hârtie care era problema.)
Întrebarea 2: Care este cauza problemei?
(Privind retrospectiv la cariera mea, sunt îngrozit de orele irosite în
ședințe tensionat fără ca măcar să încerc să aflu clar care erau
împrejurările ce stăteau la baza problemei.)
Întrebarea 3: Care sunt toate soluțiile posibile ale problemei?
(În trecut, un participant la ședință sugera o soluție. Altcineva îl
contrazicea. Spiritele se încingeau. Adesea ne abăteam de la
subiect și, la sfârșitul ședinței, nimeni nu scrisese nimic din ceea ce
puteam face pentru a înfrunta problema.)
Întrebarea 4: Ce soluție sugerezi?
(Obișnuiam să intru în ședință cu o persoană care petrecuse ore
întregi făcându-și griji în legătură cu o situație și bătând pasul pe loc,
fără să se gândească nici o secundă la diversele soluții posibile și
apoi să își noteze: „Aceasta este soluția pe care o recomand”.)
Acum, asociații mei vin rareori la mine cu probleme. De ce?
Deoarece au descoperit că, pentru a răspunde la cele patru
întrebări, trebuie să obțină toate datele și să întoarcă problema pe
toate părțile. Iar după ce au făcut asta, în trei sferturi din cazuri
descoperă că nu trebuie să mă mai consulte, întrucât soluția potrivită
le iese brusc în evidență, ca o felie de pâine care sare din prăjitor.
Chiar și în acele cazuri în care e nevoie să vorbească cu mine,
discuția durează aproximativ o treime din timpul care era necesar
înainte, pentru că evoluează metodic într-o direcție logică, spre o
concluzie rațională.
Acum se irosește mult mai puțin timp la Editura Simon and
Schuster îngrijorându-ne și discutând despre ceea ce nu e bine; și
se câștigă mult mai mult pe partea de acțiune pentru a îndrepta
lucrurile.”
Prietenul meu, Frank Bettger, unul dintre principalii asiguratori din
America, mi-a spus că nu doar și-a redus grijile legate de afaceri, dar
și-a și dublat venitul printr-o metodă similară.
„Cu ani în urmă”, mi-a spus Frank Bettger, „când am început să
vând asigurări, eram plin de entuziasm și aveam o dragoste fără
margini pentru munca mea. Apoi s-a întâmplat ceva. Am ajuns atât
de descurajat, încât îmi detestam activitatea și mă gândeam să
renunț. Cred că aș fi demisionat dacă nu mi-ar fi venit ideea, într-o
dimineață de sâmbătă, să reflectez și să încerc să ajung la rădăcina
grijilor mele.
1. Mai întâi, mi-am pus întrebarea: Care este mai exact problema?
Problema era că nu obțineam destul profit, ținând cont de numărul
foarte mare de vizite pe care le făceam. Se părea că mă descurc
destul de bine cu potențialii clienți, până venea momentul să
încheiem contractul. Atunci, clientul spunea: «Păi, am să mă mai
gândesc, dle Bettger. Mai treceți pe aici». Timpul pe care îl pierdeam
cu acele vizite ulterioare era cauza depresiei mele.
2. Mi-am pus întrebarea: Care sunt soluțiile posibile? Dar pentru a
obține un răspuns, a trebuit să studiez datele. Mi-am scos registrul
pe ultimele 12 luni și am studiat cifrele.
Am făcut o descoperire extraordinară! Chiar acolo, scris negru pe
alb, am descoperit că 70% din vânzările mele se încheiaseră chiar
de la prima întrevedere! 23% din vânzări se încheiaseră la a doua
întrevedere! Și numai 7% din vânzări se încheiaseră la a treia, a
patra sau a cincea întrevedere, întrevederi care mă epuizau și îmi
luau timp. Cu alte cuvinte, îmi iroseam jumătate din ziua de lucru
pentru doar șapte procente din vânzări!
3. Care este răspunsul? Răspunsul era evident. Am anulat imediat
toate vizitele la clienții cu care mă întâlnisem deja de două ori și mi-
am folosit timpul câștigat căutând noi potențiali clienți. Rezultatele au
fost incredibile. În foarte scurt timp mi-am dublat câștigurile obținute
în urma vizitelor pe care le făceam.”
După cum am spus, Frank Bettger a devenit unul dintre cei mai
cunoscuți agenți de asigurări de viață din țară. Dar era pe cale să se
dea bătut. Era pe cale să renunțe – până când, analizând problema,
a obținut impulsul necesar să ajungă la succes.
Poți să aplici și tu aceste întrebări la problemele tale în afaceri?
Ca să îmi repet afirmația – ele îți pot reduce grijile cu 50%. Iată-le
din nou:

1. Care este problema?

2. Care este CAUZA problemei?
3. Care sunt soluțiile posibile la problemă?
4. Ce soluție sugerezi?
 Partea a doua pe scurt
Tehnici de bază în analizarea grijilor
REGULA 1: Obține datele. Adu-ți aminte că decanul Hawkes de la
Universitatea Columbia a spus că „jumătate din grijile din lume
sunt generate de faptul că oamenii încearcă să ia o decizie
înainte să aibă informații suficiente pe care să se bazeze”.
REGULA 2: După ce evaluezi cu grijă toate datele, ia o decizie.
REGULA 3: Odată ce ajungi la o decizie calculată, acționează!
Pune decizia în practică – și lasă deoparte toate neliniștile
legate de rezultat.
REGULA 4: Atunci când tu sau vreunul dintre asociații tăi sunteți
tentați să vă îngrijorați în privința unei probleme, scrieți și
răspundeți la următoarele întrebări:
a. Care este problema?
b. Care este cauza problemei?
c. Care sunt soluțiile posibile?
d. Care este cea mai bună soluție?
 PARTEA A TREIA
CUM SĂ DISTRUGI OBICEIUL DE A TE
ÎNGRIJORA ÎNAINTE CA ACESTA SĂ
TE DISTRUGĂ PE TINE
 6
Cum să îți alungi grijile din minte

N-am să uit niciodată seara în care Marion J. Douglas, student la

cursul meu, ne-a spus povestea lui. (Nu i-am folosit numele real. M-a
rugat, din motive personale, să nu îi dezvălui identitatea). Dar iată-i
povestea adevărată, așa cum a spus-o el la curs. Ne-a povestit cum
familia i-a fost lovită de tragedie nu o dată, ci de două ori. Mai întâi
și-a pierdut fiica de cinci ani, pe care o adora. El și soția lui au crezut
că nu vor putea să îndure acea primă pierdere; dar, a spus el, „zece
luni mai târziu, Dumnezeu ne-a dat altă fetiță – care a murit după
cinci zile”.
Acest doliu dublu a fost aproape prea mult de suportat. „N-am mai
rezistat”, ne-a spus acest tată. „Nu mai puteam să dorm, să mănânc,
să mă odihnesc sau să mă relaxez. Aveam nervii complet
zdruncinați și îmi pierdusem toată încrederea.” Până la urmă s-a dus
la doctori; unul i-a recomandat pastile pentru dormit, iar altul o
excursie. Le-a încercat pe amândouă, dar niciunul dintre remedii nu
l-a ajutat: „Aveam senzația că trupul îmi este prins într-o menghină
ale cărei fălci se strângeau din ce în ce mai mult.” Era tensiunea
durerii – dacă ai fost vreodată paralizat de suferință, știi ce vrea să
spună.
„Dar, slavă Domnului, mai aveam un copil – un fiu de patru ani. El
mi-a dat soluția la problemă. Într-o după-amiază, în timp ce stăteam
și îmi plângeam de milă, m-a întrebat: «Tati, îmi faci și mie o
barcă?». Nu aveam chef deloc să fac o barcă; de fapt, nu aveam
chef să fac nimic. Dar fiul meu este un omuleț insistent, așa că am
fost nevoit să cedez.
Mi-a luat aproape trei ore să fac barca aceea de jucărie. Când am
terminat-o, mi-am dat seama că fuseseră primele ore de pace și
liniște sufletească pe care le avusesem de luni de zile!
 Descoperirea respectivă m-a scos din letargie și m-a făcut să mă
gândesc puțin – prima oară după luni întregi. Mi-am dat seama că
este dificil să te îngrijorezi atunci când ești ocupat să faci ceva care
cere planificare și gândire. În cazul meu, construirea bărcii mi-a scos
din minte îngrijorarea. Așa că m-am hotărât să îmi fac de lucru.
În seara următoare, am mers din cameră în cameră, întocmind o
listă cu ce era de făcut. O grămadă de lucruri trebuiau reparate:
biblioteca, treptele scării, dublura ferestrelor, obloanele, mânerele,
încuietorile, robinetele care curgeau. Oricât de surprinzător ar părea,
în decurs de două săptămâni am făcut o listă cu 242 de lucruri de
care trebuia să mă ocup.
De-a lungul ultimilor doi ani, le-am făcut aproape pe toate. În plus,
mi-am umplut viața cu activități interesante. Două seri pe săptămână
particip la cursuri pentru adulți în New York. M-am implicat în
activități civice în orașul meu și acum sunt președintele consiliului
școlar. Particip la o mulțime de întâlniri. Ajut la strângerea banilor
pentru Crucea Roșie și alte activități. Acum sunt atât de ocupat,
încât nu mai am timp pentru griji.”
Nu are timp pentru griji! Este exact ceea ce a spus Winston
Churchill atunci când lucra 18 ore pe zi în toiul războiului. Când a
fost întrebat dacă își face griji în privința responsabilităților uriașe, a
spus: „Sunt prea ocupat. Nu am timp să îmi fac griji.”
Charles Kettering se afla și el în impas atunci când a început să
lucreze la invenția unui demaror automat pentru automobile. Dl
Kettering a fost, până a ieșit la pensie, vicepreședinte al General
Motors, responsabil pentru divizia de Cercetare, celebră în toată
lumea. Dar pe atunci era atât de sărac, încât trebuia să folosească
șura unui hambar pe post de laborator. Pentru mâncare, apela la cei
1.500 de dolari pe care soția îi câștiga dând lecții de pian; mai târziu,
a trebuit să se împrumute cu 500 de dolari garantând cu asigurarea
de viață. Am întrebat-o pe soția lui dacă nu își făcea griji în acele
vremuri. „Ba da”, mi-a răspuns ea. „Eram atât de îngrijorată că nu
puteam să dorm, dar el nu era. Era prea absorbit de munca lui ca să
își mai facă griji.”
Marele om de știință Pasteur a vorbit despre „liniștea găsită în
biblioteci și laboratoare”. De ce găsim liniște acolo? Pentru că
oamenii aflați în biblioteci și laboratoare sunt, în general, prea
absorbiți de activitatea lor pentru a-și mai face griji. Cercetătorii au
rareori o cădere nervoasă. Nu au timp pentru un asemenea lux.
De ce un lucru atât de simplu, ca faptul de a ne ține ocupați, ne
ajută să eliminăm anxietatea? Datorită unei legi – una dintre legile
fundamentale dezvăluite de psihologie. Iar această lege spune că,
pentru orice minte omenească, indiferent cât de genială, este
absolut imposibil să se gândească la mai mult de un singur lucru
odată. Nu prea îți vine să crezi? Foarte bine, atunci hai să încercăm
un experiment.
Să presupunem că acum te lași pe spate, închizi ochii și încerci să
te gândești în același timp la Statuia Libertății și la ce ai de gând să
faci mâine. (Dă-i drumul, încearcă.)
Ai descoperit, nu-i așa, că poți să te concentrezi la câte un lucru
pe rând, nu la amândouă simultan. Ei bine, același lucru este valabil
și în privința emoțiilor. Nu putem să fim încântați și entuziasmați că
facem ceva interesant, și să ne simțim în același timp deprimați din
cauza grijilor. O emoție o elimină pe cealaltă. Și această descoperire
simplă a fost cea care le-a permis psihiatrilor armatei să facă
asemenea miracole în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Când oamenii s-au întors din luptă atât de marcați încât au fost
numiți „psihonevrotici”, medicii din armată au recomandat ca
tratament „să fie ținuți ocupați”.
Fiecare minut al acestor oameni cu nervii zdruncinați era umplut
cu activități – de obicei activități în aer liber, cum ar fi pescuit,
vânătoare, jocuri cu mingea, golf, fotografie, grădinărit și dans. Nu li
s-a dat timp să aibă gânduri negre despre experiențele îngrozitoare
prin care au trecut.
„Terapie ocupațională” este termenul folosit acum în psihiatrie
atunci când se prescrie munca pe post de medicament. Nu este
ceva nou. Medicii greci o recomandau cu cinci sute de ani înainte de
nașterea lui Hristos.
Și quakerii o foloseau în Philadelphia pe vremea lui Benjamin
Franklin. Un bărbat care a vizitat un sanatoriu al quakerilor în anul
1774 a fost șocat să vadă că pacienții cu boli mintale erau ocupați să
toarcă in. A crezut că acești sărmani nefericiți erau exploatați – până
când quakerii i-au explicat cum au descoperit că starea pacienților s-
a îmbunătățit atunci când au avut de lucru. Le calma nervii.
Orice psihiatru îți va spune că munca – faptul de a-ți face de lucru
– este unul dintre cele mai bune anestezice cunoscute pentru nervi
zdruncinați. Henry W. Longfellow a aflat singur asta atunci când și-a
pierdut tânăra soție. Aceasta topea niște ceară pentru sigilat la o
lumânare, când hainele i-au luat foc. Longfellow i-a auzit țipetele și a
încercat să ajungă la ea la timp; dar a murit din cauza arsurilor. O
vreme, a fost atât de chinuit de amintirea acelei experiențe
îngrozitoare, încât aproape că a înnebunit; dar, din fericire pentru el,
cei trei copiii mici ai lui aveau nevoie de atenție. În ciuda suferinței,
Longfellow a încercat să le fie și mamă, și tată. Îi ducea la plimbare,
le spunea povești, se juca cu ei, iar timpul petrecut împreună a fost
transpus în poezia The Children’s Hour (Ora copiilor). De asemenea,
l-a tradus pe Dante; și toate aceste activități combinate l-au ținut atât
de ocupat, încât a uitat cu totul de el însuși și și-a recâștigat liniștea
sufletească. După cum a spus Tennyson atunci când și-a pierdut cel
mai apropiat prieten, pe Arthur Hallam, „trebuie să mă cufund în
acțiune ca să nu mor de deznădejde”.
Celor mai mulți dintre noi nu ne este greu „să ne cufundăm în
acțiune” atunci când muncim pe rupte și ne facem treaba de zi cu zi.
Dar ceasurile de după muncă – ele sunt cele periculoase. Exact
atunci când suntem liberi să ne bucurăm de timp pentru noi înșine și
ar trebui să fim cel mai fericiți – atunci ne atacă melancolia. Atunci
începem să ne întrebăm dacă facem ceva cu viața noastră; dacă am
intrat în rutină; dacă șeful „a vrut să spună ceva” prin remarca aceea
făcută astăzi; sau dacă ne pierdem farmecul.
Când nu suntem ocupați, mintea tinde să devină un vid. Și orice
student la fizică știe că „natura detestă vidul”. Lucrul cel mai apropiat
de vid pe care îl vei vedea probabil vreodată este interiorul unui bec
electric cu incandescență. Sparge becul – și natura va forța aerul să
umple spațiul teoretic gol.
În același fel, natura se grăbește să umple o minte goală. Cu ce?
Cu emoții, de obicei. De ce? Pentru că emoțiile de îngrijorare, frică,
ură, gelozie și invidie iau naștere din influențe primitive și din energia
dinamică a junglei. Aceste emoții sunt atât de violente, încât tind să
ne alunge din minte toate gândurile și emoțiile de liniște și fericire.
 James L. Mursell, profesor de pedagogie la Teachers College,
Columbia, a exprimat foarte bine acest lucru atunci când a spus:
„Îngrijorarea are cele mai multe șanse să te distrugă nu atunci când
faci ceva, ci atunci când îți termini treburile. Atunci, imaginația poate
să ți-o ia razna și să aducă în discuție tot felul de posibilități ridicole,
să amplifice fiecare mică greșeală. În asemenea momente, mintea
este ca un motor care funcționează în gol. Se învârtește și riscă să
își uzeze rulmenții sau chiar să se rupă în bucăți. Remediul pentru
îngrijorare este să îți ocupi mereu timpul făcând ceva constructiv”.
Și nu trebuie să fii profesor universitar pentru a înțelege acest
adevăr și pentru a-l pune în practică. În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, am întâlnit o casnică din Chicago care mi-a povestit
cum a descoperit pe pielea ei că „remediul pentru îngrijorare este să
îți ocupi mereu timpul făcând ceva constructiv”. Am cunoscut-o pe
femeia aceasta și pe soțul ei în vagonul-restaurant al trenului cu care
mergeam din New York la ferma mea din Missouri.
Cei doi soți mi-au spus că fiul lor se înrolase în forțele armate la o
zi după atacul de la Pearl Harbor. Femeia mi-a mărturisit că aproape
și-a distrus sănătatea din cauza grijilor pentru singurul lor fiu. Unde
se afla? Era în siguranță? Sau în luptă? Va fi rănit? Omorât?
Când am întrebat-o cum și-a depășit toate grijile, iată ce mi-a
răspuns: „Mi-am făcut de lucru”. Mi-a spus că mai întâi și-a
concediat menajera și a încercat să se țină ocupată făcând singură
toate treburile casei. Asta nu a ajutat-o însă prea mult. „Necazul era
că îmi făceam treburile casnice aproape mecanic, fără să îmi
folosesc mintea. Așa că, în timp ce aranjam paturile și spălam
vasele, continuam să mă îngrijorez. Mi-am dat seama că aveam
nevoie de un alt gen de muncă, pentru a mă ține ocupată și mental,
și fizic, în fiecare ceas al zilei. Așa că am acceptat o slujbă de
vânzătoare într-un mare magazin.
Asta a funcționat. M-am trezit imediat într-un vârtej de activități:
clienți care roiau în jurul meu, întrebând de prețuri, mărimi, culori. Nu
aveam nicio secundă să mă gândesc la altceva decât la
responsabilitățile imediate; și, când venea seara, nu mai puteam să
mă gândesc la nimic altceva decât să îmi odihnesc picioarele care
mă dureau. Imediat după ce luam cina, mă prăbușeam în pat și
adormeam instantaneu. Nu mai aveam nici timp și nici energie
pentru a-mi face griji.”
A descoperit singură ce a vrut să spună John Cowper Powys
atunci când a spus în cartea The Art of Forgetting the Unpleasant
(Arta de a uita ce este neplăcut): „O anumită siguranță confortabilă,
o anumită liniște interioară profundă, un fel de amorțeală veselă
liniștește nervii animalului uman atunci când este absorbit de sarcina
pe care o are.”
Și ce binecuvântare că e așa! Osa Johnson, una dintre cele mai
renumite exploratoare din lume, mi-a povestit cum a scăpat de griji și
suferință. S-ar putea să fi citit povestea vieții ei. Se numește I
Married Adventure (M-am căsătorit cu aventura). Dacă a existat
vreodată o femeie care s-a căsătorit cu aventura, atunci cu siguranță
ea este aceea. S-a măritat cu Martin Johnson pe când avea 16 ani;
acesta a luat-o de pe străzile din Chanute, Kansas, și a dus-o pe
potecile din jungla sălbatică din Borneo. Timp de un sfert de secol,
acest cuplu din Kansas a călătorit prin toată lumea, filmând speciile
sălbatice pe cale de dispariție din Africa și Asia. Câțiva ani mai
târziu, se aflau într-un turneu de conferințe în care își prezentau
celebrele filmări. Din Denver au luat un avion spre coasta Pacificului.
Avionul s-a ciocnit de un munte. Martin Johnson a murit pe loc, iar
despre Osa, medicii au spus că nu se va mai ridica niciodată din pat.
Dar ei nu o cunoșteau pe Osa Johnson. Trei luni mai târziu era într-
un scaun cu rotile, ținând discursuri în fața unui public numeros. De
fapt, a ținut peste 100 de conferințe în acea perioadă – toate din
scaunul cu rotile. Când am întrebat-o de ce a făcut acest lucru, mi-a
răspuns: „Ca să nu mai am timp pentru griji și tristețe”.
Osa Johnson a descoperit același adevăr despre care a vorbit
Tennyson cu aproape un secol înainte: „Trebuie să mă cufund în
acțiune ca să nu mor de deznădejde”.
Și amiralul Byrd a descoperit acest lucru atunci când a locuit
singur timp de cinci luni într-o colibă care era practic îngropată în
marea calotă glaciară care acoperă Polul Sud – o calotă ce
păstrează cele mai vechi secrete ale naturii –, o calotă ce acoperă
un continent necunoscut, mai mare decât Statele Unite și Europa la
un loc. Amiralul Byrd a petrecut cinci luni acolo, singur. Pe o distanță
de 160 de kilometri nu mai exista nicio vietate, de niciun fel. Frigul
era atât de aprig, încât auzea cum aerul expirat îngheța și se
cristaliza atunci când vântul îi bătea pe lângă ureche. În cartea sa
Alone (Singur********), amiralul Byrd povestește acele cinci luni pe care
le-a petrecut într-un întuneric năucitor, care îi răvășea sufletul. Zilele
erau la fel de întunecate ca nopțile. Trebuia să își facă de lucru
pentru a-și păstra sănătatea mintală.
„Îmi formasem obiceiul ca seara”, spune el, „înainte să sting
felinarul, să-mi planific în minte activitatea din ziua următoare. Asta
însemna să îmi stabilesc o oră, să zicem, pentru Tunelul de
Evadare, o jumătate de oră pentru a nivela troianul de zăpadă, o oră
pentru a pune în ordine canistrele cu combustibil, o oră pentru a
ciopli rafturi în pereții tunelului cu alimente și două ore pentru a
repara un scaun rupt al saniei...”.
„A fost minunat”, spune el, „să îmi pot împărți timpul astfel. Mi-a
dat sentimentul extraordinar că mă controlez pe mine însumi...”. Și
adaugă: „Fără toate acestea sau ceva asemănător, zilele nu ar fi
avut niciun scop; și, fără scop, s-ar fi sfârșit așa cum se sfârșesc
întotdeauna astfel de zile, cu un sentiment de dezintegrare.”
Remarcă această ultimă frază: „Fără scop, zilele s-ar fi sfârșit așa
cum se sfârșesc întotdeauna astfel de zile, printr-un sentiment de
dezintegrare”********.
Când suntem îngrijorați, să ne amintim că putem folosi munca
drept leac. A spus-o un expert ca regretatul dr. Richard C. Cabot,
fost profesor de medicină clinică la Harvard. În cartea sa What Men
Live By (Cum trăiesc oamenii), dr. Cabot spune: „Ca medic, am avut
satisfacția să văd cum munca a vindecat multe persoane ce
suferiseră din cauza prea multor îndoieli, ezitări, șovăieli și frici...
Curajul pe care mi-l dă munca este asemenea încrederii în forțele
proprii pe care Emerson a preamărit-o pentru eternitate”.
Dacă nu ne facem de lucru – dacă stăm și ne tot gândim –, vom
da naștere unei liote întregi din ceea ce Charles Darwin numea
„monstruleți gălăgioși”. Iar aceștia nu sunt altceva decât niște
drăcușori care ne vor roade pe dinăuntru și ne vor distruge puterea
de acțiune și puterea voinței.
Am cunoscut un om de afaceri din New York care s-a luptat cu
„monstruleții gălăgioși”, făcându-și într-atât de lucru, încât nu a mai
avut timp să se agite și să se frământe. Numele lui este Tremper
Longman. Mi-a fost student la unul din cursuri; iar discursul lui
despre cum să învingem îngrijorarea a fost atât de interesant și de
impresionant, încât după cursuri l-am invitat să luăm cina; și am stat
la restaurant mult după miezul nopții, discutând despre experiențele
lui. Iată povestea pe care mi-a spus-o: „În urmă cu 18 ani, eram atât
de îngrijorat, încât sufeream de insomnie. Eram încordat, irascibil și
nervos. Simțeam că sunt pe cale să am o cădere nervoasă.
Aveam motive să fiu îngrijorat. Eram trezorierul companiei Crown
Fruit and Extract. Investiserăm jumătate de milion de dolari în
căpșune, la conserve de un galon********. De 20 de ani vindeam aceste
conserve de căpșune producătorilor de înghețată. Dintr-odată,
vânzările noastre s-au oprit pentru că marii fabricanți de înghețată,
precum National Dairy și Borden’s, își creșteau rapid producția și
economiseau timp și bani cumpărând căpșune ambalate în butoaie.
Nu numai că rămăseserăm cu jumătate de milion de dolari băgați
în fructe pe care nu le mai puteam vinde, dar mai aveam și un
contract pentru cumpărarea altor căpșune de încă un milion de
dolari, în următoarele 12 luni! Împrumutaserăm deja 350.000 de
dolari de la bănci. Nu aveam cum să achităm sau să reînnoim
aceste împrumuturi. Nu e de mirare că eram îngrijorat!
M-am dus repede în Watsonville, California, unde era fabrica
noastră și am încercat să îl conving pe președinte că se
schimbaseră condițiile, că ne aflam în pragul falimentului. A refuzat
să creadă. A dat vina pentru toate necazurile pe filiala din New York
– nu se pricep să vândă.
După zile întregi în care m-am rugat de el, l-am convins în sfârșit
să nu mai ambaleze căpșune și să vândă noul stoc pe piața de
fructe proaspete din San Francisco. Această mutare aproape că ne-
a rezolvat problemele. Ar fi trebuit să nu îmi mai fac griji; dar nu am
putut. Îngrijorarea este un obicei, iar eu aveam acest obicei.
Când m-am întors în New York, am început să-mi fac griji pentru
orice; pentru cireșele pe care le cumpăram din Italia, pentru
ananasul pe care îl cumpăram din Hawaii și așa mai departe. Eram
încordat, nervos, nu puteam dormi; și, după cum am spus deja, mă
aflam în pragul unei căderi nervoase.
 Cuprins de disperare, am adoptat un stil de viață care mi-a
vindecat insomnia și a pus capăt grijilor. Mi-am făcut de lucru. Mi-am
ocupat timpul atât de mult cu probleme care îmi solicitau toate
aptitudinile, încât nu am mai avut când să mă îngrijorez. Înainte
lucram câte șapte ore pe zi. Acum începusem să lucrez câte 15-16
ore pe zi. Ajungeam la birou în fiecare dimineață la ora opt și
rămâneam acolo de fiecare dată până aproape de miezul nopții. Am
preluat sarcini și responsabilități noi. Când ajungeam acasă eram
atât de epuizat, că imediat ce mă băgam în pat adormeam profund
în câteva secunde.
M-am ținut de acest program aproximativ trei luni. Mă dezvățasem
deja de obiceiul de a mă îngrijora, așa că m-am întors la ziua
normală de lucru de 7-8 ore. Asta se întâmpla în urmă cu 18 ani și
de atunci nu am mai avut probleme cu insomnia sau cu grijile.”
George Bernard Shaw avea dreptate. A rezumat totul în aceste
cuvinte: „Secretul nefericirii constă în avea răgazul să te întrebi dacă
ești sau nu fericit.” Așa că nu te mai gândi la asta! Suflecă-ți
mânecile și treci la treabă. Sângele va începe să circule; mintea va
începe să lucreze – și, foarte curând, acest avânt îți va alunga grijile
din minte. Fă-ți de lucru. Ocupă-ți timpul. Este cel mai ieftin
medicament care există pe Pământ – și unul dintre cele mai bune.
Pentru a te dezvăța de obiceiul de a-ți face griji, iată Regula nr. 1:

Fă-ți de lucru. Omul îngrijorat trebuie să se adâncească în

acțiune, ca să nu se cufunde în disperare.
******** Carte apărută cu acest titlu la Editura Gramar, București, 1994. (n.red.)
******** Din cartea Alone de Richard E. Byrd, © 1938 by Richard E. Byrd. Prin
amabilitatea G.P. Putnam’s Sons. (n.aut.)
******** Unitate de măsură pentru capacitate folosită în țările anglofone, egală cu circa
patru litri. (n.ed.)
 7
Nu te lăsa doborât de cărăbuși

Iată o poveste dramatică pe care probabil o voi ține minte tot restul
vieții. Mi-a fost spusă de Robert Moore din Maplewood, New Jersey.
„În martie 1945 am învățat cea mai importantă lecție din viața
mea”, a spus el. „Am învățat-o sub apă, la o adâncime de 84 de
metri în largul coastei Indochinei. Eram unul dintre cei 88 de oameni
aflați la bordul submarinului Baya S.S. 318. Cu ajutorul radarului,
descoperiserăm că spre noi se îndrepta un mic convoi japonez.
Când s-au apropiat zorii, ne-am scufundat pentru a ataca. Prin
periscop am văzut un distrugător, un tanc petrolier și un lansator de
mine. Am tras trei torpile înspre distrugător, dar nu l-am nimerit.
Ceva nu mai funcționa cum trebuie la mecanismul torpilelor.
Distrugătorul, neștiind că a fost atacat, a mers mai departe. Ne
pregăteam să atacăm ultima navă, lansatorul de mine, când acesta
s-a întors brusc și s-a îndreptat direct spre noi. (Un avion japonez ne
reperase la adâncimea de 18 m și trimisese poziția noastră prin
radio lansatorului de mine.) Am coborât la 45 m pentru a nu mai
putea fi detectați și ne-am pregătit pentru un atac la adâncime. Am
fixat buloane în plus la trape și, pentru a nu scoate absolut niciun
zgomot, am oprit ventilatoarele, sistemul de răcire și tot
echipamentul electric.
După trei minute, s-a dezlănțuit infernul. Șase încărcături au
explodat în jurul nostru și ne-au împins până la fundul oceanului – la
o adâncime de 84 m. Eram îngroziți. Să fii atacat în mai puțin de 304
m de apă este periculos – dar în mai puțin de 152 m este aproape
întotdeauna fatal. Iar noi eram atacați într-un pic mai mult de
jumătate din 152 m – cam până la genunchi, în ce privește
siguranța. Timp de 15 ore, lansatorul de mine japonez a continuat să
lanseze încărcături explozive de adâncime. Dacă o astfel de
încărcătură explodează la cinci metri de submarin, șocul îi provoacă
o spărtură. O mulțime de încărcături de adâncime au explodat la mai
puțin de cincisprezece metri de noi. Ni s-a ordonat «să ne protejăm»
– să stăm liniștiți în patul nostru suprapus și să ne păstrăm calmul.
Eram atât de îngrozit încât abia mai puteam respira. «Asta mi-e
moartea!», îmi spunem întruna. «Asta mi-e moartea!... Asta mi-e
moartea!» Cu ventilatoarele și sistemul de răcire oprit, aerul din
submarin avea peste 38ºC, dar eram atât de înghețat de frică încât
m-am îmbrăcat cu un pulover și o jachetă îmblănită, și tot tremuram
de frig. Dinții îmi clănțăneau. M-a cuprins o transpirație rece și
lipicioasă. Atacul a continuat 15 ore. Apoi a încetat brusc. Se pare că
lansatorul de mine japonez își epuizase stocul de încărcături
explozive de adâncime și a plecat. Atacul acela de 15 ore a părut de
15 milioane de ani. Toată viața mi-a trecut prin fața ochilor. Mi-am
amintit de toate lucrurile rele pe care le făcusem, de toate lucrurile
mărunte pentru care mă îngrijorasem. Înainte să mă înrolez în
Marină fusesem funcționar la bancă. Îmi făcusem griji din cauza
orelor suplimentare, a salariului mic și a perspectivelor reduse de
avansare. Îmi făcusem griji pentru că nu puteam să am o casă a
mea, nu puteam să îmi cumpăr o mașină nouă, nu puteam să îi
cumpăr haine frumoase soției. Cât îl detestasem pe fostul meu șef,
care mă sâcâia și mă mustra mereu! Mi-am adus aminte cum
veneam seara acasă supărat și arțăgos și mă certam cu nevasta
pentru niște fleacuri. Îmi făcusem griji din cauza unei cicatrici de pe
frunte – o tăietură urâtă de la un accident de mașină.
Cât de mari păreau aceste griji cu ani în urmă! Și cât de absurde
păreau acum, când încărcăturile explozive amenințau să mă trimită
pe lumea cealaltă. Mi-am promis atunci că, dacă voi mai vedea
vreodată soarele, nu îmi voi mai face griji absolut niciodată.
Niciodată! Niciodată!! Niciodată!!! Am învățat mai mult despre arta
de a trăi în acele 15 ore îngrozitoare petrecute pe submarin decât
am învățat din cărți în patru ani la Universitatea Syracuse.”
Adesea, înfruntăm plini de curaj dezastrele majore ale vieții – și ne
lăsăm doborâți de fleacuri. De exemplu, Samuel Pepys povestește
în Jurnalul său despre faptul că a văzut la Londra cum i-a fost tăiat
capul lui sir Harry Vane. Când sir Harry a urcat pe eșafod, nu a cerut
îndurare pentru viața lui, ci l-a rugat pe călău să nu îi atingă
furunculul dureros de la ceafă!
Acesta a fost un alt lucru pe care amiralul Byrd l-a descoperit în
frigul îngrozitor și în întunericul nopților polare – că oamenii lui se
agitau mai mult din cauza fleacurilor decât din cauza lucrurilor
importante. Îndurau fără să se plângă pericolul, greutățile și frigul
care era adesea de -60ºC. „Însă”, povestește amiralul Byrd, „știu de
colegi de cabină care nu-și mai vorbeau fiindcă se suspectau între ei
că unul și-a înghesuit echipamentul în spațiul alocat celuilalt; și știam
de cineva care nu putea să mănânce dacă nu găsea în sala de
mese un loc de unde să nu îl vadă pe colegul care mesteca solemn
de 28 de ori înainte să înghită.”
„Într-o tabără polară”, spune amiralul Byrd, „lucruri mărunte ca
acesta au puterea să îi ducă până și pe oamenii echilibrați în pragul
nebuniei.”
Și ai fi putut să adaugi, amirale Byrd, că „lucrurile mărunte” dintr-o
căsnicie îi duc pe oameni în pragul nebuniei și provoacă „jumătate
din supărările din lume”.
Cel puțin asta spun autoritățile. De exemplu, judecătorul Joseph
Sabath din Chicago, după ce a jucat rolul de mediator în mai mult de
patru mii de căsnicii nefericite, a declarat: „La baza celor mai multe
căsnicii nefericite se află niște fleacuri”; iar Frank S. Hogan, fost
procuror districtual al comitatului New York, spune: „Cel puțin
jumătate dintre cazurile de infracționalitate din tribunalele noastre își
au originea în lucruri mărunte. Bravada în baruri, certurile domestice,
o remarcă insultătoare, un cuvânt urât, o faptă nepoliticoasă –
acestea sunt lucrurile mărunte care duc la acte de violență și crimă.
Puțini dintre noi suntem nedreptățiți într-un mod îngrozitor și plin de
cruzime. Micile lovituri date stimei noastre de sine, jignirile, micile
șocuri pentru vanitatea noastră sunt cele care provoacă jumătate din
supărările din lume”.
Pe când era proaspăt căsătorită, Eleanor Roosevelt „își făcea griji
zile întregi” pentru că noul bucătar nu le-a servit mâncare bună. „Dar
dacă s-ar întâmpla asta acum”, a spus dna Roosevelt, „aș ridica din
umeri și aș trece cu vederea”. Foarte bine. Așa se poartă o persoană
matură din punct de vedere emoțional. Chiar și Ecaterina cea Mare,
o autocrată absolută, obișnuia să pufnească în râs atunci când
bucătarului nu îi ieșea o mâncare.
Eu și soția mea luam masa acasă la un prieten din Chicago. Când
tăia carnea, a făcut ceva greșit. Eu nu am observat; și nu mi-ar fi
păsat nici dacă aș fi observat. Dar soția lui a văzut și i-a sărit la gât
chiar acolo, de față cu noi. „John”, a strigat ea, „fii atent ce faci! N-ai
să înveți niciodată să servești cum trebuie?!”.
Apoi ne-a spus: „Mereu greșește. Pur și simplu nu se străduiește”.
Poate că nu s-a străduit să taie carnea, dar îl admir că s-a străduit
să trăiască alături de ea timp de 20 de ani. Sincer, aș fi preferat să
mănânc doi crenvurști cu muștar – în liniște și pace – decât rață
Pekin și aripioare de rechin în timp ce îi ascultam cicălelile.
La scurt timp după această experiență, eu și soția mea am invitat
câțiva prieteni la noi, la cină. Chiar înainte să ajungă oaspeții, dna
Carnegie a descoperit că trei dintre șervete nu se asortau cu fața de
masă.
„M-am dus repede la bucătăreasă”, mi-a spus ea mai târziu, „și am
aflat că cele trei șervete care lipseau erau la spălat. Invitații se aflau
la ușă. Nu mai aveam timp să le schimb. Îmi venea să plâng! Nu
puteam să mă gândesc decât: «De ce trebuie ca o greșeală stupidă
ca asta să îmi strice toată seara?». Apoi mi-am spus, dar de ce să
permit acest lucru? Am început cina hotărâtă să mă simt bine. Și așa
m-am simțit. Aș prefera ca prietenii noștri să creadă că sunt o
gospodină dezordonată, decât una nervoasă și irascibilă. Și oricum,
din câte mi-am dat seama, nimeni nu a observat șervetele!”
O bine-cunoscută maximă din domeniul juridic spune: De minimis
non curat lex – „legea nu se ocupă de fleacuri”. Și nici omul nu ar
trebui – dacă își dorește liniște sufletească.
De cele mai multe ori, tot ceea ce ne trebuie pentru a depăși
neplăcerea produsă de fleacuri este să ne schimbăm perspectiva –
să ne stabilim în minte un nou punct de vedere. Prietenul meu
Homer Croy, care a scris, printre multe altele, cartea They Had to
See Paris (Trebuiau să vadă Parisul), ne oferă un exemplu minunat
pentru cum să procedăm. Când lucra la o carte, aproape că o lua
razna din cauza zăngănitului radiatoarelor din apartamentul lui din
New York. Aburul făcea zgomot și sfârâia – iar el sfârâia de enervare
așezat la birou.
„Apoi”, spune Homer Croy, „am plecat cu niște prieteni într-o
excursie cu cortul. Ascultând lemnele care trosneau în foc, m-am
gândit cât de mult seamănă cu trosnetul radiatoarelor. De ce unul îmi
place și pe celălalt îl detest? Când m-am întors acasă, mi-am spus:
«Trosnetul lemnelor în foc a fost un sunet plăcut; sunetul
radiatoarelor este cam la fel – mă voi duce la culcare fără să îmi fac
griji din cauza zgomotului». Și așa am făcut. Câteva zile am fost
conștient de radiatoare, dar în curând am uitat cu totul de ele. Și la
fel stau lucrurile cu multe dintre grijile mărunte. Ne displac și ne scot
din sărite doar pentru că le exagerăm importanța...”.
Benjamin Disraeli a spus: „Viața este prea scurtă pentru a fi
neînsemnată”. „Aceste cuvinte”, a declarat André Maurois în revista
This Week, „m-au ajutat să trec prin multe experiențe dureroase: ne
supărăm adesea din cauza unor lucruri mărunte pe care ar trebui să
le disprețuim și să le uităm... Iată-ne pe acest Pământ, cu doar
câteva decenii rămase de trăit, și pierdem atâtea ceasuri pe care nu
le vom mai recupera niciodată rumegând la nedreptăți pe care, după
un an, le vom uita și noi, și toată lumea. Hai mai bine să ne dedicăm
viața unor acțiuni și sentimente pline de sens, unor gânduri mărețe,
unor relații reale și demersuri trainice. Pentru că viața este prea
scurtă pentru a fi neînsemnată”.
Chiar și o figură ilustră ca Rudyard Kipling uita din când în când că
„viața este prea scurtă pentru a fi neînsemnată”. Rezultatul? El și
cumnatul lui s-au confruntat în cea mai renumită bătălie juridică din
istoria statului Vermont – o bătălie atât de celebră, încât s-a scris o
carte despre ea: Rudyard Kipling’s Vermont Feud (Conflictul din
Vermont al lui Rudyard Kipling).
Iată ce s-a întâmplat: Kipling s-a însurat cu o fată din Vermont,
Caroline Balestier, și-a ridicat o casă frumoasă în Brattleboro,
Vermont, unde s-a mutat, și se aștepta să își petreacă acolo tot
restul vieții. Cumnatul lui, Beatty Balestier, i-a devenit cel mai bun
prieten. Cei doi munceau și își petreceau timpul împreună.
Apoi Kipling a cumpărat o bucată de pământ de la Balestier, cu
condiția să-i dea permisiunea acestuia din urmă să strângă fânul în
fiecare sezon. Într-o zi, Balestier l-a găsit pe Kipling amenajând o
grădină cu flori pe această fâneață. A simțit că îi fierbe sângele în
vine. Și-a ieșit din fire. Kipling a ripostat imediat. S-au rostit cuvinte
grele în acel peisaj al Munților Verzi din Vermont.
Câteva zile mai târziu, când Kipling se plimba pe bicicletă,
cumnatul a traversat pe neașteptate strada într-o căruță cu cai și l-a
trântit pe Kipling. Iar Kipling – omul care a scris: „Dacă ești calm
când toți se pierd cu firea în jurul tău și spun că-i vina ta” – și-a
pierdut și el cumpătul și a cerut un mandat de arestare pentru
Balestier! A urmat un proces senzațional. În orășel au venit în număr
mare reporteri din marile orașe. Știrea a făcut înconjurul globului. Nu
s-a ajuns la nicio înțelegere. Acest conflict i-a făcut pe Kipling și pe
soția lui să își părăsească casa din America pentru totdeauna. Atâta
îngrijorare și amărăciune pentru un simplu fleac! Pentru o căpiță de
fân!
Pericle a spus, în urmă cu 24 de secole: „Haideți, domnilor,
zăbovim prea mult asupra fleacurilor.” Chiar așa!
Iată una dintre cele mai interesante povești pe care a spus-o dr.
Harry Emerson Fosdick – o poveste despre luptele câștigate și
pierdute de un gigant al pădurii:

Pe coasta vârfului Long din Colorado se află ciotul unui copac

gigantic. Naturaliștii ne spun că a trăit în jur de 400 de ani. Era
puiet când Columb a ancorat în San Salvador și se afla la
jumătatea vieții când Pelerinii s-au stabilit la Plymouth. De-a
lungul existenței sale îndelungate a fost lovit de fulger de 14 ori
și peste el au trecut nenumărate avalanșe și furtuni în cele patru
secole. A rezistat în fața tuturor. În final, însă, l-a atacat o
armată de cărăbuși și l-a făcut una cu pământul. Insectele i-au
ros scoarța și i-au distrus treptat rezistența din interior prin
atacurile lor mărunte, dar neîncetate. Un gigant al pădurii pe
care vârsta nu l-a slăbit, fulgerul nu l-a distrus, furtunile nu l-au
îngenuncheat a căzut până la urmă răpus în fața unor insecte
atât de mici încât un om ar putea să le strivească între degetul
mare și arătător.
 Nu suntem cu toții asemenea acestui gigant al pădurii? Nu reușim
noi să supraviețuim furtunilor, avalanșelor și trăsnetelor vieții, iar apoi
ne lăsăm roși de griji – gândaci mici care ar putea fi striviți între
degetul mare și arătător?
Am vizitat Parcul Național Teton din Wyoming împreună cu
Charles Seifred, administrator al autostrăzilor din statul Wyoming, și
câțiva prieteni ai săi. Urma să vizităm cu toții domeniul John D.
Rockefeller, dar mașina în care mergeam eu a cotit pe un drum
greșit, ne-am rătăcit și am ajuns la o oră după ceilalți. Cheia de la
poarta domeniului privat era la dl Seifred, care ne-a așteptat o oră în
pădurea infestată cu țânțari și într-o căldură infernală. Țânțarii aceia
puteau să înnebunească până și un sfânt. Dar nu au putut să triumfe
asupra lui Charles Seifred. Cât ne-a așteptat, a tăiat o ramură dintr-
un plop și și-a făcut din ea un fluier. Ce credeți când am ajuns? Îi
blestema pe țânțari? Nu, cânta la fluier. Am păstrat acel fluier ca pe
o amintire a unui om care știa cum să pună la punct fleacurile.
Pentru a te dezvăța de obiceiul îngrijorării înainte să te distrugă el
pe tine, iată Regula nr. 2:

Să nu ne supărăm din cauza unor lucruri mărunte pe care ar

trebui să le disprețuim și să le dăm uitării. Ține minte: „Viața
este prea scurtă pentru a o irosi pe nimicuri.”
 8
O lege care te va scăpa de multe griji

Am copilărit într-o fermă din Missouri și, într-o zi, în timp ce o ajutam
pe mama să scoată sâmburii de la cireșe, am început să plâng.
Mama m-a întrebat: „Dale, de ce Dumnezeu plângi?”. I-am răspuns
printre suspine: „Mă tem că am să fiu îngropat de viu!”
Pe atunci eram plin de griji. Când venea furtuna, îmi făceam griji
că o să mor trăsnit de fulger. Când veneau vremuri grele, îmi făceam
griji că nu vom avea destulă mâncare. Îmi făceam griji că voi ajunge
în iad după ce mor. Îmi făceam griji că un băiat mai mare, Sam
White, avea să îmi taie urechile – așa cum mă amenințase. Îmi
făceam griji că fetele vor râde de mine dacă îmi scot pălăria în fața
lor. Îmi făceam griji că nicio fată nu va dori vreodată să se mărite cu
mine. Îmi făceam griji pentru ce aveam să îi spun soției mele imediat
după ce ne căsătoream. Îmi imaginam că ne vom căsători într-o
biserică de la țară și apoi vom urca într-o trăsură cu ciucuri deasupra
și ne vom întoarce la fermă… dar cum aveam să întrețin conversația
pe drumul până la fermă? Cum? Cum? Cugetam la această
problemă fundamentală ore în șir, în timp ce aram pământul.
Pe măsură ce au trecut anii, am descoperit treptat că 99% dintre
lucrurile pentru care mă îngrijoram nu s-au întâmplat niciodată.
De exemplu, după cum am spus deja, eram cândva îngrozit de
fulgere; acum însă știu că șansele de a fi lovit de fulger în cursul
unui an oarecare sunt, potrivit Consiliului Siguranței Naționale,
numai de una la 350.000.
Teama că aș putea fi îngropat de viu era și mai absurdă: nu cred
că mai mult de o persoană din zece milioane să fi fost vreodată
îngropată de vie – chiar și în vremurile dinainte ca îmbălsămarea să
fie o regulă; și cu toate astea, am plâns cândva din cauza acestei
frici.
 O persoană din opt moare de cancer. Dacă aș fi vrut să îmi fac
griji pentru ceva, ar fi trebuit să fie din cauza cancerului – nu că voi fi
lovit de fulger sau îngropat de viu.
Este vorba, bineînțeles, de grijile copilăriei și adolescenței. Dar și
multe dintre grijile de la maturitate sunt aproape la fel de absurde.
Noi am putea scăpa chiar acum de 9 griji din 10, dacă nu ne-am mai
agita atât de mult și am sta să ne dăm seama dacă, după teoria
probabilităților, există vreo justificare reală pentru îngrijorările
noastre.
Cea mai cunoscută companie de asigurări din lume – Lloyd’s din
Londra – a făcut milioane de dolari din tendința oamenilor de a se
îngrijora pentru lucruri care rareori se întâmplă. Compania Lloyd’s
din Londra face pariu cu oamenii că dezastrele pentru care ei își fac
griji nu vor avea loc niciodată. Și totuși, ei nu numesc asta pariu. O
numesc asigurare. Numai că, în realitate, chiar este un pariu bazat
pe teoria probabilităților. Acestei mari firme de asigurări îi merge bine
de două sute de ani; și, dacă natura omenească nu se schimbă, îi va
merge bine încă cincizeci de secole de acum încolo, asigurând
pantofi, nave și ceară pentru sigilii împotriva dezastrelor care, după
teoria probabilităților, nu se întâmplă nici pe departe atât de des pe
cât își imaginează oamenii.
Dacă analizăm teoria probabilităților, vom fi adesea surprinși de
datele pe care le descoperim. De exemplu, dacă aș ști că în
următorii cinci ani va trebui să lupt într-o bătălie la fel de sângeroasă
precum cea de la Gettysburg, aș fi îngrozit. Aș cumpăra toate
asigurările de viață pe care le-aș găsi. Mi-aș scrie testamentul și mi-
aș pune în ordine toate treburile lumești. Mi-aș zice: „Probabil că nu
voi supraviețui acestei bătălii, așa că aș face bine să profit la
maximum de cei câțiva ani pe care îi mai am.”. Totuși, în realitate,
potrivit teoriei probabilităților, este la fel de periculos și de fatal să
trăiești de la vârsta de 50 de ani până la vârsta de 55 de ani în
vreme de pace cum era să lupți în bătălia de la Gettysburg. Ceea ce
vreau să spun este că, în vreme de pace, mor la fel de mulți oameni
cu vârsta între 50 și 55 de ani dintr-o mie, câți soldați au murit dintr-o
mie dintre cei 163.000 care au luptat la Gettysburg.
Am scris câteva capitole din această carte la cabana Num-Ti-Gah
a lui James Simpson, pe malul lacului Bow din Munții Stâncoși
canadieni. Cât m-am oprit acolo într-o vară, i-am întâlnit pe dl și dna
Herbert H. Salinger, din San Francisco. Dna Salinger, o femeie
calmă și senină, mi-a lăsat impresia că nu se îngrijorează niciodată.
Într-o seară, în fața șemineului în care duduia focul, am întrebat-o
dacă a fost vreodată neliniștită din cauza grijilor. „Neliniștită?”, a
spus ea. „Aproape că mi-au distrus viața. Înainte să învăț cum să le
stăpânesc, am trecut 11 ani printr-un infern pe care mi l-am creat
singură. Eram irascibilă și iute la mânie. Trăiam în cea mai
îngrozitoare tensiune. În fiecare săptămână luam autobuzul din
orașul meu, San Mateo, ca să fac cumpărături în San Francisco. Dar
chiar și în timp ce făceam cumpărăturile, mă apuca tremuratul din
cauza grijilor – poate că am lăsat fierul de călcat în priză. Poate că a
luat casa foc. Poate că a fugit menajera și a lăsat copiii singuri.
Poate că au ieșit cu bicicleta și o mașină i-a lovit și au murit. În
timpul cumpărăturilor, îmi făceam atâtea griji încât mă apucau
transpirațiile, ieșeam în grabă și luam autobuzul spre casă ca să văd
dacă este totul în regulă. Nu e de mirare că prima mea căsnicie a
fost un dezastru.
Al doilea soț este avocat, un bărbat liniștit și analitic care nu își
face niciodată griji pentru nimic. Când deveneam încordată și
neliniștită, îmi spunea: «Relaxează-te. Hai să ne gândim… Pentru ce
îți faci de fapt griji? Hai să analizăm după teoria probabilităților și să
vedem dacă sunt șanse să se întâmple sau nu».
Îmi amintesc, de exemplu, că odată mergeam cu mașina de la
Albuquerque, New Mexico, la peșterile Carlsbad, pe un drum
neasfaltat, când ne-a prins o furtună îngrozitoare.
Mașina aluneca și derapa. Nu puteam să o controlăm. Eram
sigură că vom aluneca într-un șanț de la marginea drumului, dar
soțul meu îmi repeta întruna: «Conduc foarte încet. Nu sunt șanse
să se întâmple nimic grav. Chiar dacă mașina alunecă în șanț, după
teoria probabilităților, nu vom păți nimic». Calmul și încrederea lui m-
au liniștit.
Într-o vară ne aflam într-o excursie cu cortul în valea Touquin din
Munții Stâncoși canadieni. Într-o noapte, campaserăm la 2.133 m
deasupra nivelului mării, când s-a pornit o furtună care amenința să
ne facă ferfeniță corturile. Acestea erau legate cu cabluri de o
platformă din lemn. Partea exterioară se zgâlțâia, tremura, țipa și
urla în vânt. Mă așteptam ca în fiecare moment să văd cortul
desprins și luat pe sus. Eram îngrozită! Dar soțul meu îmi spunea
întruna: «Uite ce e, draga mea, călătorim cu ghizi calificați. Sunt
pricepuți în ceea ce fac. Montează corturi în munții ăștia de șaizeci
de ani. Cortul acesta este aici de multe sezoane. Până acum nu a
fost luat de vânt și, după teoria probabilităților, nu va fi nici în seara
asta; și chiar dacă este, ne putem adăposti în alt cort. Așa că
relaxează-te...». Așa am făcut și am dormit buștean tot restul nopții.
Acum câțiva ani, zona noastră din California a fost măturată de o
epidemie de paralizie infantilă. Pe vremuri m-ar fi apucat isteria, dar
soțul meu m-a convins să-mi păstrez calmul. Am luat toate măsurile
de precauție posibile: ne-am ținut copiii departe de aglomerație, de
școală și de cinematografe. Consultând Comitetul de Sănătate, am
aflat că și în timpul celei mai grave epidemii de paralizie infantilă pe
care o cunoscuse California până atunci, numai 1.835 de copii se
îmbolnăviseră în tot statul. Și că, de obicei, numărul era de
aproximativ două sau trei sute. Oricât de tragice erau aceste cifre,
am simțit totuși că, potrivit teoriei probabilităților, șansele ca vreunul
dintre copii să fie afectat erau mici.
«După teoria probabilităților, nu se va întâmpla.» Această
propoziție m-a scăpat de 90% din griji și a făcut ca ultimii 20 de ani
din viața mea să fie mai frumoși și mai liniștiți decât cele mai mari
așteptări ale mele.”
S-a spus că aproape toată nefericirea și toate grijile noastre provin
din imaginație, nu din realitate. Privind retrospectiv la deceniile
trecute, pot să îmi dau seama că de acolo au provenit și majoritatea
grijilor mele. Jim Grant mi-a spus că și pentru el a fost la fel. Era
proprietar al companiei James A. Grant Distributing din New York.
Comanda câte 10-15 vagoane de portocale și grepfrut odată. Mi-a
spus că obișnuia să se tortureze cu gânduri precum: dacă deraiază
trenul? Dacă fructele mele se împrăștie peste tot? Dacă se
prăbușește un pod chiar atunci când trece trenul? Bineînțeles că
fructele erau asigurate, dar se temea că, dacă nu le livrează la timp,
riscă să își piardă clienții. Și-a făcut atâtea griji, încât s-a temut că
are ulcer și s-a dus la doctor. Acesta i-a spus că nu este nimic în
neregulă cu el, în afară de nervii întinși la maximum. „Atunci mi s-au
deschis ochii”, a spus el, „și am început să îmi pun întrebări. Mi-am
zis: «Uite ce e, Jim Grant, câte vagoane cu fructe ți-au trecut prin
mână de-a lungul anilor?». Răspunsul era: «Aproximativ 25.000».
Apoi m-am întrebat: «Câte dintre aceste vagoane au deraiat?»
Răspunsul era: «Poate cinci». Apoi mi-am zis: «Numai cinci – din
25.000? Îți dai seama ce înseamnă asta? Un raport de 1 la 5.000!
Cu alte cuvinte, după teoria probabilităților, pe baza experienței, sunt
șanse de 1 la 5.000 ca unul dintre vagoanele cu fructe să deraieze.
Așa că, pentru ce îți faci griji?».
Apoi mi-am zis: «Păi, ar putea să se prăbușească un pod». Apoi
m-am întrebat: «Câte vagoane ai pierdut în realitate din cauză că s-a
prăbușit un pod?». Răspunsul a fost: niciunul. Apoi mi-am zis: «Prost
mai ești că îți faci griji până te îmbolnăvești de ulcer pentru un pod
care nu s-a prăbușit încă și pentru un accident feroviar cu șanse de
1 la 5.000 să aibă loc!»”.
„Când am privit astfel lucrurile”, mi-a spus Jim Grant, „m-am simțit
un neghiob. M-am hotărât atunci să las teoria probabilităților să se
îngrijoreze în locul meu – și de atunci nu m-a mai deranjat
«ulcerul»”.
Când Al Smith era guvernator al New Yorkului, l-am auzit
răspunzând la atacurile adversarilor politici spunând mereu: „Haideți
să analizăm istoricul... haideți să analizăm istoricul”. Apoi începea să
dea date. Data viitoare când îți vei face griji pentru ceea ce s-ar
putea întâmpla, ascultă de sfatul bătrânului și înțeleptului Al Smith:
analizează istoricul și vezi ce fundament există, dacă există vreunul,
pentru anxietatea care te macină. Exact asta a făcut Frederick J.
Mahlstedt atunci când s-a temut că era cu un picior în groapă. Iată
povestea lui, așa cum a spus-o la unul dintre cursurile noastre, în
New York:
„La începutul lunii iunie 1944, stăteam întins într-o tranșee îngustă
de lângă plaja Omaha. Eram cu Compania de Transmisiuni 999 și
tocmai ne «instalaserăm» în Normandia. Privind tranșeea aceea
îngustă – doar o groapă dreptunghiulară în pământ –, mi-am spus:
«Arată exact ca un mormânt». Când mă întindeam și încercam să
dorm, îmi dădea senzația de mormânt. Nu puteam să nu mă
gândesc: «Poate că este mormântul meu». Când au început să vină
bombardierele germane la ora 23 și să cadă bombele, am
încremenit de frică. În primele două sau trei nopți nu am putut să
dorm deloc. Deja în a patra sau a cincea noapte, eram aproape
distrus din punct de vedere psihic. Am știut că dacă nu fac ceva, o
să înnebunesc de-a binelea. Așa că mi-am reamintit că au trecut
cinci nopți și eram încă în viață, și tot în viață erau și ceilalți din
echipa noastră. Numai doi oameni fuseseră răniți, dar nu de
bombele germane, ci de resturi căzute de la focul artileriei noastre
antiaeriene. M-am hotărât să las grijile și să fac ceva constructiv.
Așa că am încropit un acoperiș gros din lemn peste tranșeea mea,
ca să mă protejez de tunul antiaerian. M-am gândit la suprafața
mare pe care era răspândită unitatea. Mi-am spus că singurul mod
prin care puteam să mor în acea tranșee adâncă și îngustă era
printr-o lovitură directă și mi-am dat seama că șansa unei lovituri
directe asupra mea era mai mică de una la zece mii. După vreo
două nopți în care am privit lucrurile din această perspectivă, m-am
calmat și am dormit chiar și în timpul raidurilor aeriene!”.
Marina Statelor Unite a folosit datele statistice ale teoriei
probabilităților pentru a întări moralul soldaților. Un fost marinar mi-a
spus că, atunci când el și tovarășii lui au fost repartizați pe tancuri
petroliere, erau paralizați de frică. Toți credeau că, dacă un petrolier
încărcat cu benzină este lovit de o torpilă, acesta explodează și îi
trimite pe toți pe lumea cealaltă.
Dar Marina Statelor Unite știa că lucrurile stau cu totul altfel; așa
că a comunicat soldaților cifrele exacte, care arătau că dintr-o sută
de petroliere lovite de torpile, șaizeci rămâneau la suprafață, iar
dintre cele patruzeci care s-au scufundat, numai cinci s-au scufundat
în mai puțin de 10 minute. Asta însemna timp să părăsești nava – și
mai însemna că numărul victimelor era extrem de mic. A contribuit
acest lucru la ridicarea moralului? „Știind aceste date statistice am
scăpat de panică”, mi-a spus Clyde W. Maas din St. Paul, Minnesota
– cel care mi-a povestit acestea. „Tot echipajul s-a simțit mai bine.
Am știut că avem o șansă și că, după teoria probabilităților, probabil
că nu vom muri.”
Pentru a te dezvăța de obiceiul îngrijorării înainte ca acesta să te
distrugă pe tine – iată Regula nr. 3:
„Analizează istoricul”. Pune-ți întrebarea: „Care sunt șansele,
potrivit teoriei probabilităților, să aibă loc acest eveniment pentru
care îmi fac griji?”.
 9
Cooperează cu inevitabilul

Când eram mic, mă jucam cu câțiva prieteni în podul unei case vechi
și abandonate, construită din bârne, din nord-vestul statului Missouri.
Coborând din pod, m-am oprit o clipă cu picioarele pe pervazul unei
ferestre, după care am sărit. Pe degetul arătător de la mâna stângă
aveam un inel, iar în timp ce am sărit, inelul s-a prins într-un cui și
mi-a smuls degetul.
Am țipat. Eram îngrozit. Eram sigur că o să mor, dar după ce mi s-
a vindecat mâna, nu mi-am mai făcut griji din cauza ei nici o
secundă. Ce rost ar fi avut?... Am acceptat inevitabilul.
Acum trece și o lună fără să mă gândesc că am doar patru degete
la mâna stângă.
În urmă cu câțiva ani, am cunoscut un om care manevra un
ascensor de mărfuri într-o clădire din centrul New Yorkului. Am
observat că avea mâna stângă amputată de la încheietură. L-am
întrebat dacă pierderea mâinii îl deranjează. A spus: „A, nu, abia
dacă mă gândesc la asta. Nu sunt căsătorit, iar singura dată când
mă gândesc la ea este atunci când încerc să bag ața în ac”.
Este uimitor cât de repede putem accepta aproape orice situație –
dacă trebuie –, să ne adaptăm și să uităm de ea.
Mă gândesc adesea la o inscripție de pe ruinele unei catedrale din
secolul al XV-lea aflată în Amsterdam, Olanda. Inscripția spune în
flamandă: „Așa este. Nu poate fi altfel.”
Pe măsură ce trec deceniile, vom da peste o mulțime de situații
neplăcute care sunt așa. Nu pot fi altfel. Avem de ales. Putem fie să
le acceptăm ca fiind inevitabile și să ne adaptăm la ele, fie să ne
distrugem viața revoltându-ne și să ajungem poate la o cădere
nervoasă.
 Iată un sfat înțelept al unuia dintre filosofii mei preferați, William
James. „Fiți dispuși să acceptați. Acceptarea a ceea ce s-a întâmplat
este primul pas în biruirea urmărilor oricărei nenorociri.” Elizabeth
Connley, din Portland, Oregon, a descoperit asta pe propria piele.
Iată o scrisoare pe care mi-a trimis-o: „Chiar în ziua în care America
sărbătorea victoria forțelor noastre armate în Africa de Nord”, spune
în scrisoare, „am primit o telegramă de la Departamentul de Război:
nepotul meu, omul pe care îl iubeam cel mai mult, era dispărut în
misiune. La scurt timp după aceea, a venit o altă telegramă în care
mi se spunea că murise.
Eram înnebunită de durere. Până în acel moment simțisem că
viața a fost foarte bună cu mine. Aveam o slujbă care îmi plăcea.
Ajutasem la creșterea acestui nepot. Pentru mine el reprezenta tot
ce era frumos și bun la un tânăr. Simțisem că toate faptele bune
făcute mi se întorceau ca răsplată!... Apoi a venit această telegramă.
S-a prăbușit cerul pe mine. Am simțit că nu mai am pentru ce să
trăiesc. Mi-am neglijat munca; mi-am neglijat prietenii. Am renunțat
la tot. Eram amărâtă și plină de resentimente. De ce dragul meu
nepot a trebuit să se ducă? De ce a trebuit să moară acest băiat
bun, care avea toată viața înainte? Nu puteam să accept. Durerea
mea era atât de copleșitoare, încât am decis să renunț la slujbă, să
plec și să mă ascund în lacrimi și amărăciune.
Îmi strângeam lucrurile de pe birou, pregătindu-mă să demisionez,
când am dat peste o scrisoare de care uitasem – o scrisoare de la
nepotul căzut în război, o scrisoare pe care mi-o scrisese când
murise mama mea, în urmă cu câțiva ani. «Sigur că tuturor ne va fi
dor de ea», spunea în scrisoare, «și mai ales ție, dar știu că vei
merge mai departe. Filosofia ta personală te va ajuta să faci asta. Nu
voi uita niciodată lucrurile minunate pe care le-am învățat de la tine.
Oriunde sunt sau oricât de departe suntem unul de altul, îmi voi
aminti mereu că m-ai învățat să zâmbesc și să accept orice mi se
întâmplă, ca un bărbat».
Am citit și am recitit acea scrisoare. Mi se părea că este acolo,
lângă mine, și că-mi vorbea. Parcă îmi spunea: «De ce nu faci ce m-
ai învățat pe mine? Mergi mai departe, indiferent de ce se întâmplă.
Ascunde-ți tristețile sub un zâmbet și mergi mai departe».
 Așa că mi-am reluat munca. Am încetat să mai fiu amărâtă și
revoltată. Îmi spuneam întruna: «S-a terminat. Nu pot să schimb
asta, dar pot să merg mai departe și voi merge, așa cum ar fi vrut el
să fac». Mi-am concentrat în muncă toate gândurile și puterea. Am
trimis scrisori soldaților – fiii altor oameni. M-am înscris la un curs
seral pentru adulți – căutând să-mi formez interese noi și legând noi
prietenii. Nici nu-mi vine să cred prin ce schimbare am trecut. Am
încetat să mai plâng trecutul care s-a dus pentru totdeauna. Acum
trăiesc fiecare zi cu bucurie – exact așa cum ar fi vrut nepotul meu.
M-am împăcat cu viața. Mi-am acceptat soarta. Acum am o viață mai
plină și mai frumoasă decât am avut vreodată.”
Elizabeth Connley a învățat ce va trebui să învățăm cu toții mai
devreme sau mai târziu: și anume, că trebuie să acceptăm
inevitabilul și să cooperăm cu el. „Așa este. Nu poate fi altfel.” Nu
este o lecție ușor de învățat. Chiar și regii trebuie să își amintească
mereu acest lucru. George al V-lea avea înrămate și agățate pe
peretele bibliotecii sale de la Palatul Buckingham următoarele
cuvinte: „Învață-mă să nu plâng nici după luna de pe cer, nici după
trecut.” Aceeași idee este exprimată și de Schopenhauer: „O doză
bună de resemnare este de primă importanță pentru a te pregăti de
călătoria prin viață”.
Evident că nu situațiile în sine ne fac fericiți sau nefericiți. Felul în
care reacționăm la ele este cel care ne influențează sentimentele.
Iisus a spus că împărăția cerurilor se află în tine. Tot acolo se află și
împărăția infernului.
Toți putem îndura dezastrul și tragedia și putem triumfa în fața lor,
dacă trebuie. S-ar putea să nu credem că putem, dar avem resurse
interioare surprinzătoare care ne vor susține dacă apelăm la ele.
Suntem mai puternici decât credem.
Regretatul Booth Tarkington spunea mereu: „Aș putea să accept
orice mi-ar aduce viața, în afară de un singur lucru: orbirea. Asta n-
aș putea îndura niciodată.”
Apoi, într-o zi, când trecuse bine de 60 de ani, Tarkington a
aruncat o privire la covorul pe care stătea. Culorile erau neclare. Nu
vedea modelul. S-a dus la un specialist. A aflat tragicul adevăr: își
pierdea vederea. Cu un ochi nu mai vedea aproape deloc; celălalt
avea să îi urmeze. Nu scăpase de ceea ce îi fusese cel mai frică.
Cum a reacționat Tarkington la acest „cel mai rău dintre dezastre”?
Și-a spus oare: „Până aici mi-a fost! Este sfârșitul vieții mele”? Nu,
spre uimirea lui, s-a simțit destul de binedispus. Ba chiar făcea
glume pe această temă. Petele mici pe care le vedea îl deranjau; îi
pluteau prin fața ochilor și îi întunecau vederea. Totuși, când îi trecea
prin fața ochilor cea mai mare pată, obișnuia să spună: „Salutare! Ia
uite-l din nou pe bunicul! Mă întreb unde se duce în dimineața asta
frumoasă!”.
Cum ar putea vreodată soarta să înfrângă un spirit ca acesta?
Răspunsul este că nu ar putea. Când se apropia de întunericul total,
Tarkington a spus: „Am descoperit că pot să accept pierderea
vederii, exact așa cum un om poate să accepte orice altceva. Dacă
mi-aș pierde toate cele cinci simțuri, știu că aș putea să trăiesc în
mintea mea. Pentru că mintea este cea care vede și în minte trăim,
indiferent dacă știm sau nu asta.”
În speranța că își va recăpăta vederea, Tarkington a trebuit să
suporte mai mult de 12 operații într-un an. Cu anestezie locală! A
protestat? Știa că trebuiau făcute. Știa că nu are cum să le evite, așa
că singura cale de a-și reduce din suferință a fost să accepte cu
grație. A refuzat o rezervă privată la spital și a stat într-un salon,
unde era cu alți oameni care aveau și ei necazuri. A încercat să îi
înveselească. Și când a trebuit să se supună la mai multe operații –
pe deplin conștient de ceea ce îi făceau la ochi –, a încercat să își
aducă aminte cât este de norocos. „Ce minunat!”, a spus el. „Ce
minunat că știința poate acum să opereze ceva atât de delicat
precum ochiul uman!”
Un om obișnuit ar fi fost cu nervii la pământ dacă ar fi trebuit să
îndure mai mult de douăsprezece operații și orbirea. Dar Tarkington
a spus: „Nu aș schimba această experiență cu una mai plăcută.” L-a
învățat să accepte. L-a învățat că nimic din ceea ce putea să îi
aducă viața nu era mai presus de puterea lui de a îndura. L-a
învățat, după cum a descoperit și John Milton, că „nu este o
nenorocire să fii orb, este o nenorocire doar dacă nu poți să înduri
orbirea.”
 Margaret Fuller, celebra feministă din New England, și-a declarat
odată crezul: „Accept Universul!”.
Când bătrânul și arțăgosul Thomas Carlyle a auzit asta în Anglia,
a pufnit: „Ar face bine să îl accepte”. Da, am face bine să acceptăm
și noi inevitabilul!
Dacă îl criticăm, nu ne place și ne înverșunăm, nu vom schimba
inevitabilul, ci ne vom schimba pe noi înșine. Eu știu. Am încercat
asta.
Am refuzat odată să accept o situație inevitabilă cu care m-am
confruntat. Am făcut pe nebunul, am criticat-o și m-am revoltat. Mi-
am transformat nopțile într-un coșmar al insomniei. Am atras asupra
mea tot ceea ce nu îmi doream. În sfârșit, după un an în care m-am
chinuit singur, a trebuit să accept ceea ce știam de la început că nu
pot schimba.
Ar fi trebuit să strig cu ani în urmă la fel ca bătrânul Walt Whitman:

O, să-nfrunți noaptea, furtunile, foamea,

Bătaia de joc, rănirile și-eșecul precum copacii și fauna.
M-am ocupat de vite doisprezece ani, dar nu am văzut niciodată o
vacă să facă febră pentru că pășunea se usca din cauza secetei, din
cauza lapoviței și a frigului sau pentru că iubitul ei îi acorda prea
multă atenție altei vițele. Animalele înfruntă cu calm noaptea,
furtunile și foamea, așa că nu fac niciodată o cădere nervoasă sau
ulcer și nu își pierd niciodată mințile.
Spun oare să ne plecăm capul în fața tuturor necazurilor care ne
ies în cale? Nici pe departe! N-ar fi decât fatalism. Atâta timp cât
există o șansă de a putea salva situația, la luptă! Dar când bunul-
simț ne spune că ne confruntăm cu ceva care așa este – și nu poate
fi altfel –, atunci, pentru sănătatea noastră mintală, hai să „nu ne
uităm în urmă, să nu căutăm și să nu tânjim după ceva ce nu există”.
Regretatul decan Hawkes de la Universitatea din Columbia mi-a
spus că și-a stabilit ca motto o poezioară din Mama Gâscă:

Pentru orice durere de pe lume

Există un leac sau poate că nu e;
 Dacă există unul, încearcă să-l găsești;
Dacă nu, să nu te obosești.

În timp ce scriam cartea de față, am intervievat mai mulți lideri

americani din domeniul afacerilor și am fost impresionat de cum au
cooperat cu inevitabilul și au dus o viață cu totul lipsită de griji. Dacă
nu ar fi făcut asta, ar fi clacat sub presiune. Iată câteva exemple
referitoare la ceea ce vreau să spun:
J.C. Penney, fondatorul lanțului național de magazine Penney, mi-
a spus: „Nu mi-aș face griji nici dacă aș pierde și ultimul dolar pe
care îl am, pentru că nu văd ce am de câștigat de pe urma
îngrijorării. Fac ce pot mai bine și las rezultatele pe seama zeilor.”
Henry Ford mi-a spus cam același lucru. „Atunci când nu pot
stăpâni evenimentele”, a spus el, „le las în voia lor”.
Când l-am întrebat pe K.T. Keller, președintele corporației
Chrysler, cum reușește să nu-și facă griji, el mi-a răspuns: „Când mă
confrunt cu o situație dificilă, dacă pot să fac ceva în privința ei, fac.
Dacă nu, o dau uitării. Nu îmi fac niciodată griji cu privire la viitor
deoarece știu că niciun om în viață nu poate să afle ce se va
întâmpla în viitor. Sunt atât de multe forțe care vor influența viitorul!
Nimeni nu știe ce stârnește aceste forțe – și nimeni nu le înțelege.
Așa că de ce să îmi fac griji pentru ele?”. K.T. Keller s-ar simți
stânjenit dacă i-ai spune că este filosof. Este doar un om de afaceri
priceput, dar a dat peste aceeași filosofie pe care Epictet o preda la
Roma în urmă cu nouăsprezece secole. „Nu există decât o singură
cale spre fericire”, îi învăța Epictet pe romani, „și aceea este să nu
vă mai faceți griji pentru lucrurile care se află dincolo de puterea
voinței voastre.”
Sarah Bernhardt, „divina Sarah”, a fost un exemplu strălucit de
femeie care a știut cum să coopereze cu inevitabilul. Timp de o
jumătate de secol a fost regina încoronată a lumii teatrului de pe
patru continente – cea mai iubită actriță de pe Pământ. Apoi, când
avea 71 de ani și era săracă lipită – își pierduse toți banii –, medicul
ei, profesorul Pozzi din Paris, i-a spus că trebuie să îi amputeze
piciorul. Pe când traversa Atlanticul, căzuse pe punte în timpul unei
furtuni și se rănise grav la un picior. A făcut flebită. Piciorul i se
contracta. Durerea devenise atât de intensă, încât medicul a fost de
părere că trebuie să îi amputeze piciorul. Aproape că îi era frică să îi
spună furtunoasei Sarah ce trebuia făcut. Era sigur că îngrozitoarele
vești îi vor declanșa o explozie de isterie. Dar se înșela. Sarah l-a
privit o clipă, apoi a spus încetișor: „Dacă trebuie, trebuie”. Asta era
soarta.
În timp ce era dusă spre sala de operație în scaunul cu rotile, fiul
ei plângea. I-a făcut cu mâna și i-a spus voioasă: „Nu pleca. Mă
întorc imediat.”
Pe drum spre sala de operație a recitat o scenă dintr-o piesă a ei.
Cineva a întrebat-o dacă face acest lucru ca să se înveselească, la
care ea a răspuns: „Nu, ca să îi înveselesc pe doctori și pe asistente.
Ei vor fi cei sub presiune.”
După operație, Sarah Bernhardt a continuat să facă turnee prin
toată lumea și să încânte publicul încă șapte ani.
„Atunci când nu ne mai luptăm cu inevitabilul”, a spus Elsie
MacCormick într-un articol din Reader’s Digest, „eliberăm energie
care ne permite să ne creăm o viață mai bogată”.
Niciun om nu are atâta energie cât să lupte cu inevitabilul și, în
același timp, să îi mai rămână să își creeze o viață nouă. Alege una
sau alta. Poți fie să te pleci sub furtunile vieții, fie să te împotrivești și
să fii frânt!
Am văzut întâmplându-se acest lucru la ferma pe care o am în
Missouri. Plantasem mai mulți copaci la acea fermă. La început au
crescut cu o viteză uimitoare. Apoi o lapoviță a acoperit fiecare
rămurică și creangă cu un strat gros de gheață. În loc să se plece
grațios sub greutate, acești copaci au opus rezistență și s-au rupt
sub povară – și au trebuit să fie tăiați. Nu au avut înțelepciunea
pădurilor din nord. Am călătorit sute de kilometri prin pădurile de
conifere din Canada și cu toate astea nu am văzut niciodată un
molid sau un pin distrus de lapoviță sau gheață. Aceste păduri de
conifere știu cum să se plece, cum să își lase crengile în jos, cum să
coopereze cu inevitabilul.
Maeștrii de jujitsu își învață elevii să „se plece precum salcia; nu
să opună rezistență ca stejarul”.
 De ce crezi că roțile mașinii rezistă pe drum și suportă atâta
uzură? La început, producătorii de cauciucuri au încercat să facă un
cauciuc care să reziste la șocurile drumului. S-a făcut praf în scurt
timp. Apoi au realizat un cauciuc care să absoarbă șocurile. Acesta
a putut „să le îndure”. Vom rezista mai mult și ne vom bucura de o
călătorie mai lină dacă învățăm să absorbim șocurile și
zdruncinăturile de pe drumul cu denivelări al vieții.
Ce ni se va întâmpla dacă opunem rezistență șocurilor în loc să le
absorbim? Ce se va întâmpla dacă refuzăm să ne „plecăm precum
salcia” și insistăm să rezistăm ca stejarul? Răspunsul este simplu:
vom declanșa o serie de conflicte interioare. Vom fi îngrijorați,
tensionați, încordați și nervoși.
Dacă mergem și mai departe și respingem lumea dură a realității
retrăgându-ne într-o lume a visului creată de noi, atunci vom
înnebuni.
În timpul războiului, milioane de soldați înspăimântați au trebuit fie
să accepte inevitabilul, fie să cedeze sub tensiune. Să luăm ca
exemplu cazul lui William H. Casselius din Glendale, New York. Iată
un discurs premiat pe care l-a ținut la unul dintre cursurile mele din
New York:
„La scurt timp după ce m-am înrolat în Garda de Coastă, am fost
repartizat în unul dintre cele mai fierbinți puncte din această parte a
Atlanticului. Am fost numit responsabil cu explozibilul. Imaginați-vă!
Eu, un vânzător de biscuiți, devenit responsabil cu explozibilul!
Numai gândul că te trezești stând deasupra a mii de tone de TNT
este suficient ca să bage spaima în oasele unui vânzător de biscuiți.
Am făcut numai două zile de instrucție, iar ceea ce am învățat m-a
umplut cu și mai multă groază. Nu voi uita niciodată prima mea
misiune. Într-o zi rece, întunecată și cețoasă mi s-a dat ordinul pe un
debarcader din Caven Point, Bayonne, New Jersey.
Mi s-a desemnat cala nr. 5 de pe navă. Trebuia să lucrez acolo
împreună cu cinci docheri, care aveau un spate puternic, dar nu
știau nimic despre explozibili. Și încărcau bombe de mare calibru,
fiecare conținând o tonă de TNT – destul cât să trimită nava aceea
pe lumea cealaltă. Aceste bombe erau coborâte cu ajutorul a două
cabluri. Îmi tot spuneam: dacă unul dintre cabluri alunecă sau se
rupe? O, Doamne! Cât de speriat eram! Tremuram. Aveam gura
uscată. Mă lăsau genunchii. Inima îmi bătea tare. Dar nu puteam să
fug. Ar fi însemnat dezertare. M-aș fi făcut de rușine – părinții mei ar
fi fost făcuți de rușine – și probabil aș fi fost împușcat pentru
dezertare. Nu puteam să fug. Trebuia să rămân acolo. M-am uitat în
continuare cum docherii aceia mânuiau nepăsători bombele. Nava
putea să explodeze în orice moment. După o oră și mai bine de
groază înfiorătoare, am început să fiu mai realist. Mi-am ținut un
discurs zdravăn. Mi-am zis: «Uite ce e! Ești aruncat în aer. Și ce
dacă! Nici n-o să știi! Va fi o moarte ușoară. Mult mai bine decât să
mori de cancer. Nu fi neghiob. Doar nu te aștepți să trăiești pentru
totdeauna! Trebuie să faci treaba asta, altfel vei fi împușcat. Așa că
ai putea la fel de bine să o faci cu plăcere.»
Am vorbit așa cu mine ore întregi și am început să mă simt mai
relaxat. În cele din urmă, mi-am depășit grijile și frica, obligându-mă
să accept situația inevitabilă.
Nu voi uita niciodată lecția aceea. Acum, de fiecare dată când sunt
tentat să îmi fac griji pentru ceva ce nu am cum să schimb, ridic din
umeri și îmi spun: «Nu te mai osteni!». Am descoperit că
funcționează – chiar și pentru un vânzător de biscuiți”. Ura! Să îl
aplaudăm de trei ori și încă o dată pe vânzătorul de biscuiți de pe
Pinafore.
În afară de răstignirea lui Iisus, cea mai renumită moarte din istorie
a fost cea a lui Socrate. Și peste zece mii de secole de acum încolo,
oamenii vor citi și vor prețui descrierea nemuritoare pe care i-a făcut-
o Platon – unul dintre cele mai emoționante și mai frumoase
fragmente din toată literatura. Câțiva oameni din Atena – geloși și
invidioși pe bătrânul Socrate care umbla desculț – au născocit
acuzații la adresa lui, l-au trimis în judecată și a fost condamnat la
moarte. Când paznicul binevoitor i-a dat lui Socrate să bea cupa cu
otravă, i-a spus: „Încearcă să faci cu ușurință ceea ce trebuie făcut”.
Și așa a făcut Socrate. A stat în fața morții cu un calm și o
resemnare vecine cu divinitatea.
Încearcă să faci cu ușurință ceea ce trebuie făcut. Aceste cuvinte
au fost rostite cu 399 de ani înainte să se nască Hristos; dar lumea
de astăzi, plină de griji, are nevoie de ele mai mult decât oricând:
Încearcă să faci cu ușurință ceea ce trebuie făcut.
 Am citit practic toate cărțile și toate articolele pe care le-am găsit
în care se vorbea, chiar și în mică măsură, despre alungarea
îngrijorării... Ai vrea să știi care este cel mai bun sfat despre griji pe
care l-am descoperit în toate aceste lecturi? Ei bine, iată-l – rezumat
în treizeci de cuvinte – cuvinte pe care ar trebui să ni le lipim pe
oglinda din baie, pentru ca, de fiecare dată când ne spălăm pe față,
să ne ștergem și grijile din minte. Această rugăciune neprețuită a
fost scrisă de dr. Reinhold Niebuhr.

Doamne, dă-mi seninătatea

Să accept lucrurile pe care nu pot să le schimb,
Curajul să schimb lucrurile pe care pot să le schimb
Și înțelepciunea să fac diferența între ele.

Pentru a te dezvăța de obiceiul îngrijorării înainte să te distrugă el

pe tine, Regula nr. 4 este:

Cooperează cu inevitabilul.
 10
Plasează grijilor tale o comandă „stop-
pierderi”

Ți-ar plăcea să știi cum să faci bani pe Wall Street? La fel și unui
milion de oameni – și, dacă aș ști răspunsul, cartea aceasta s-ar
vinde cu 10.000 de dolari exemplarul. Există însă o idee bună pe
care o folosesc unii administratori de succes. Această poveste mi-a
fost spusă de Charles Roberts, un consilier de investiții.
„Inițial am venit din Texas în New York cu 20.000 de dolari pe care
prietenii mi-i dăduseră să îi investesc la bursă”, mi-a spus Charles
Roberts. „Am crezut”, a continuat el, „că mă pricep la tranzacții
bursiere, dar am pierdut toți banii. Este adevărat, am făcut mult profit
din unele tranzacții, dar până la urmă am pierdut totul.”
„În privința banilor proprii nu m-a deranjat atât de mult că i-am
pierdut”, mi-a explicat dl Roberts, „însă m-am simțit groaznic că am
pierdut banii prietenilor, chiar dacă își permiteau lejer acest lucru. Îmi
era groază să mai dau ochii cu ei după ce inițiativa noastră s-a
dovedit atât de nefericită, dar, spre mirarea mea, nu numai că nu s-
au supărat, ci s-au arătat a fi niște optimiști incurabili.
Știam că tranzacționasem la nimereală și că în mare măsură m-
am bazat pe noroc și pe opiniile altor oameni. Jucam la bursă «după
ureche».
Am început să reflectez la greșelile mele și am hotărât ca, înainte
de a intra din nou pe piață, să încerc să aflu cum funcționează. Așa
că l-am căutat și am ajuns să-l cunosc bine pe unul dintre cei mai de
succes speculatori din toate timpurile: Burton S. Castles. Am
considerat că pot învăța foarte multe de la el deoarece se bucura de
reputația de a fi avut succes an de an, iar eu știam că o astfel de
carieră nu era doar rezultatul șansei sau al norocului.
 Mi-a pus câteva întrebări despre cum tranzacționasem înainte și
apoi mi-a împărtășit ceea ce cred că este cel mai important principiu
în tranzacționare. Mi-a spus: «Plasez o comandă stop-pierderi la
fiecare investiție pe piață. În cazul în care cumpăr un pachet de
acțiuni cu 50 de dolari pe acțiune, să zicem, plasez imediat pentru el
o comandă de stop-pierderi la 45 de dolari. Asta înseamnă că, atunci
când pachetul scade cu până la cinci puncte sub costul lui, este
vândut automat, limitând prin urmare pierderea la cinci puncte».
«Dacă îți faci investițiile în mod inteligent de la început», a
continuat bătrânul maestru, «profitul tău va fi în medie de 10, 20 sau
chiar 50 de puncte. În consecință, limitându-ți pierderile la 5 puncte,
poți să te înșeli în mai mult de jumătate dintre cazuri, și totuși să faci
o mulțime de bani».
Am adoptat imediat acest principiu și l-am folosit mereu de atunci.
Am economisit astfel pentru mine și clienții mei multe mii de dolari.
După o vreme, mi-am dat seama că principiul stop-pierderi putea fi
folosit și în afara bursei. Am început să plasez comenzi stop-pierderi
și pentru grijile de altă natură, nu numai pentru cele financiare. Am
început să plasez o comandă stop-pierderi pentru orice fel de
neplăcere și resentiment apărut. A funcționat de minune.
De exemplu, adesea mă întâlnesc la prânz cu un prieten care
rareori ajunge la timp. În trecut, obișnuia să mă facă să stau ca pe
ghimpi o jumătate de oră din pauza de prânz înainte să apară. În
cele din urmă i-am spus despre comanda stop-pierderi pusă pe
grijile mele. I-am zis: «Bill, comanda mea stop-pierderi pentru tine
este de exact 10 minute. Dacă întârzii mai mult de 10 minute,
întâlnirea noastră de la prânz se va duce pe apa sâmbetei – nu mă
mai găsești acolo»”.
Dumnezeule! Cât îmi doresc să fi avut cu ani în urmă
înțelepciunea de a plasa o comandă stop-pierderi pentru nerăbdarea
mea, pentru accesele de furie, pentru dorința de autojustificare,
pentru regrete și pentru toate tensiunile mele mentale și emoționale.
De ce nu am avut bunul-simț să evaluez fiecare situație care
amenința să îmi distrugă liniștea sufletească și să îmi spun: „Uite ce
e, Dale Carnegie, această situație merită cam atâta bătaie de cap –
nu mai multă”?... De ce nu am făcut-o?
 Totuși, trebuie să apreciez că am dat dovadă de ceva înțelepciune
în cel puțin o ocazie. Și a fost o ocazie serioasă – o criză existențială
–, o criză în care am stat și am privit cum visurile, planurile mele de
viitor și munca mea de ani de zile se spulberă în vânt. Iată cum s-a
întâmplat. Pe la treizeci și ceva de ani m-am hotărât să îmi petrec
viața scriind romane. Aveam să fiu un al doilea Frank Norris, Jack
London sau Thomas Hardy. Eram atât de serios în privința asta,
încât mi-am petrecut doi ani în Europa – unde puteam să trăiesc cu
puțini bani în timpul perioadei de după Primul Război Mondial, când
dolarii se tipăreau continuu. Am petrecut acolo doi ani, scriindu-mi
opera de căpătâi. Am intitulat-o The Blizzard (Viscolul). Titlul era
firesc pentru că primirea de care a beneficiat printre publiciști a fost
la fel de rece ca viscolul care urla peste câmpiile din Dakota. Când
agentul meu literar mi-a spus că este lipsită de valoare, că nu sunt
înzestrat pentru ficțiune, că nu am talent, aproape că mi-a stat inima.
Am plecat derutat din biroul lui. N-aș fi fost mai șocat nici dacă m-ar
fi lovit cineva cu o bâtă în cap. Eram stupefiat. Mi-am dat seama că
mă aflam la o răscruce în viață și că trebuia să iau o decizie capitală.
Ce să fac? Încotro s-o apuc? Au trecut săptămâni întregi până mi-a
dispărut starea de derută. Nu auzisem pe atunci de expresia „să
plasez o comandă stop-pierderi asupra grijilor”, dar acum, privind în
urmă, îmi dau seama că exact asta am făcut. Mi-am acceptat eșecul
celor doi ani în care am muncit din greu la roman ca fiind exact ceea
ce erau – un experiment nobil – și am mers mai departe. M-am
întors la activitatea mea de organizare și predare a cursurilor pentru
adulți, iar în timpul liber am scris biografii – biografii și cărți de
nonficțiune, așa cum e cea pe care o citești acum.
Sunt bucuros că am luat acea decizie? e prea puțin spus. De
fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi vine să dansez pe străzi
de fericire! Pot să spun sincer că de atunci nu am mai stat nici măcar
o zi sau o oră să deplâng faptul că nu sunt un al doilea Thomas
Hardy.
Într-o seară de acum un secol, când o bufniță țipa în pădurile de
pe malul iazului Walden, Henry Thoreau își înmuia pana de gâscă în
cerneala făcută în casă și scria în jurnalul lui: „Costul unui lucru este
cantitatea de ceea ce aș numi eu viața necesară în schimbul lui, pe
loc sau pe termen lung”********.
 Altfel spus: suntem nebuni dacă plătim prea mult pentru un lucru
prin prisma timpului pe care ni-l ia din existență.
Și totuși, exact asta au făcut Gilbert și Sullivan. Știau să compună
texte și muzică veselă, dar știau extrem de puțin despre cum să își
creeze bună dispoziție în viața proprie. Au compus unele dintre cele
mai frumoase operete care au încântat lumea: Patience, Pinafore,
The Mikado. Nu au putut însă să își controleze temperamentul. Și-au
otrăvit viața pentru un lucru mărunt precum prețul unui covor!
Sullivan a comandat un covor nou pentru teatrul pe care îl
cumpăraseră. Când Gilbert a văzut factura, și-a ieșit din sărite. S-au
luptat la tribunal și nu și-au mai vorbit cât timp au trăit. Când Sullivan
scria muzica pentru o nouă producție, îi trimitea lui Gilbert prin poștă
portativele, iar când Gilbert scria textul, tot așa i-l trimitea lui Sullivan.
Odată au trebuit să răspundă unei chemări la rampă împreună, dar
au stat în părți opuse ale scenei și au făcut plecăciuni în direcții
diferite, pentru a nu fi nevoiți să se vadă unul pe celălalt. Nu au avut
înțelepciunea să plaseze o comandă de stop-pierderi asupra
resentimentelor lor, așa cum a făcut Lincoln.
Odată, în timpul Războiului Civil, când unii dintre prietenii lui
Lincoln îi condamnau dușmanii înverșunați, acesta a spus: „Aveți
resentimente personale mai mari decât ale mele. Poate că eu am
prea puține; dar niciodată nu mi s-a părut că merită. Omul nu are
timp să își petreacă jumătate din viață în certuri. Dacă un om nu mă
mai atacă, nu mai țin seama de trecut.”
Aș vrea ca o mătușă a mea în vârstă – mătușa Edith – să fi avut
spiritul iertător al lui Lincoln. Ea și unchiul Frank trăiau la o fermă
ipotecată care era năpădită de scaieți, blestemată cu un pământ
neroditor și canale. Lucrurile le mergeau prost – trebuiau să
cântărească fiecare bănuț cheltuit. Dar mătușa Edith și-a dorit mult
să cumpere câteva draperii și alte lucruri mărunte care să le
înveselească casa goală. A luat aceste neînsemnate articole de lux
pe datorie, de la merceria lui Dan Eversole din Maryville, Missouri.
Unchiul Frank își făcea griji din cauza datoriilor. Avea oroarea
oricărui fermier de a vedea cum se strâng facturile, așa că i-a spus
în secret lui Dan Eversole să nu o mai lase pe soția lui să cumpere
pe datorie. Când ea a aflat, și-a ieșit din fire – și încă își mai ieșea
din fire și la aproape 50 de ani după această întâmplare. Am
ascultat-o spunând povestea nu o dată, ci de mai multe ori. Ultima
dată când am văzut-o, se apropia de 80 de ani. I-am spus: „Mătușă
Edith, unchiul Frank a greșit făcându-te să te simți prost, dar nu ți se
pare că faptul de a te plânge de asta la aproape o jumătate de secol
după ce s-a întâmplat este infinit mai rău decât ce a făcut el?” (Aș fi
putut la fel de bine să vorbesc cu pereții.)
Mătușa Edith a plătit scump pentru ranchiuna și amintirile amare
pe care le nutrea. A plătit cu propria liniște sufletească.
Când Benjamin Franklin avea șapte ani, a făcut o greșeală pe
care a ținut-o minte timp de șaptezeci de ani. Copil fiind, s-a
îndrăgostit de un fluier. Era atât de încântat de el, încât a intrat în
magazinul de jucării, și-a îngrămădit toate monedele pe tejghea și a
cerut fluierul fără să mai întrebe cât costă. „Apoi am venit acasă”, i-a
scris el unui prieten șaptezeci de ani mai târziu, „și am început să
fluier prin toată casa, foarte bucuros de el.” Dar când frații și surorile
lui mai mari au aflat că a dat pe fluier mult mai mult decât ar fi
trebuit, au râs de el de s-au prăpădit și, după cum a spus, „am plâns
de ciudă”.
Mulți ani mai târziu, când Franklin era o figură celebră în toată
lumea și ambasador în Franța, încă își amintea de faptul că dând
mai mult decât trebuia pe fluierul acela i-a provocat „mai multă
amărăciune decât plăcerea pe care i-a oferit-o fluierul”.
Dar lecția pe care a învățat-o Franklin a fost ieftină până la urmă.
„Pe măsură ce am crescut și am observat acțiunile oamenilor, mi-am
dat seama că am cunoscut mulți, foarte mulți care au dat prea mult
pe fluier. Pe scurt, îmi imaginez că o mare parte din nenorocirile
oamenilor sunt provocate de aprecierile greșite pe care le-au făcut în
privința valorii lucrurilor și de faptul că dau prea mult pe fluier”.
Gilbert și Sullivan au plătit prea mult pentru fluier. La fel și mătușa
Edith. La fel și Dale Carnegie – în multe ocazii. Și la fel a făcut și
nemuritorul Lev Tolstoi, autorul a două dintre cele mai mari romane
din lume, Război și pace și Anna Karenina. Potrivit Encyclopaedia
Britannica, Lev Tolstoi a fost, în ultimii 20 de ani de viață, „probabil
cel mai venerat om din toată lumea”. 20 de ani înainte să moară –
din 1890 până în 1910 –, un șuvoi necontenit de admiratori au făcut
pelerinaje la casa lui pentru a-i zări chipul, pentru a-i auzi glasul sau
chiar pentru a-i atinge veșmintele. Fiecare propoziție pe care o
rostea a fost consemnată într-un carnet, aproape ca și cum ar fi fost
o „revelație divină”. Dar când venea vorba de viață – de viața
obișnuită –, ei bine, Tolstoi avea la 70 de ani chiar mai puțină
înțelepciune decât Franklin la șapte ani! Nici un pic.
Iată ce vreau să spun. Tolstoi s-a căsătorit cu o fată pe care o
iubea foarte mult. Erau atât de fericiți împreună, încât îngenuncheau
și se rugau la Dumnezeu să îi lase să își continue viața în acel extaz
ceresc pur. Dar fata cu care s-a căsătorit Tolstoi era geloasă din fire.
Obișnuia să se îmbrace ca o țărancă și să îi spioneze mișcările,
chiar și în pădure. Au avut certuri teribile. A ajuns să fie atât de
geloasă, chiar și pe copiii ei, încât a luat o armă și a tras în fotografia
fiicei sale. Odată s-a tăvălit pe podea cu o sticluță de opiu la gură și
a amenințat că se sinucide, în timp ce copiii s-au înghesuit într-un
colț al camerei și țipau îngroziți.
Și Tolstoi ce a făcut? Ei bine, nu îl învinuiesc pe om că s-a ridicat
și a făcut mobila praf – fusese provocat din plin. Dar a făcut ceva și
mai rău. A ținut un jurnal intim! Da, un jurnal în care a dat toată vina
pe soția lui! Acesta a fost „fluierul” său! Era hotărât să se asigure că
generațiile viitoare îl vor absolvi pe el și vor da vina pe soție. Și soția
lui ce a făcut drept răspuns? Păi, a rupt paginile din jurnal și le-a ars,
bineînțeles. A început și ea un jurnal în care l-a făcut pe el
personajul negativ. A scris și un roman cu titlul A cui a fost vina? în
care și-a descris soțul ca pe un zbir în casă, iar pe ea ca pe o
martiră.
Și totul pentru ce? De ce au transformat acești doi oameni singurul
cămin pe care îl aveau în ceea ce însuși Tolstoi numește „azil de
nebuni”? Au existat, bineînțeles, câteva motive. Unul dintre ele a fost
dorința lor arzătoare de a ne impresiona pe noi. Da, noi suntem
posteritatea de a cărei părere își făceau ei griji! Ne pasă câtuși de
puțin cine a fost de vină? Nu, suntem prea preocupați de problemele
proprii ca să mai irosim timp gândindu-ne la familia Tolstoi. Ce preț
au plătit acești doi oameni nefericiți pentru „fluierul” lor! Cincizeci de
ani de viață într-un veritabil infern – doar pentru că niciunul dintre ei
nu a avut înțelepciunea să spună: „Gata!”. Pentru că niciunul nu a
avut suficientă judecată de valoare cât să spună: „Hai să plasăm
imediat o comandă stop-pierderi asupra acestui lucru. Ne distrugem
viața. Hai să spunem «Destul» chiar în acest moment!”.
Da, cred sincer că acesta este unul dintre cele mai mari secrete
pentru adevărata liniște sufletească – un simț decent al valorilor. Și
cred că am putea să ne anihilăm dintr-odată 50% din toate grijile,
dacă ne-am stabili un fel de etalon personal – un etalon care
măsoară cât valorează lucrurile pentru noi prin prisma vieții noastre.
Așadar, pentru a te dezvăța de obiceiul îngrijorării înainte să te
distrugă el pe tine, iată Regula nr. 5:

Ori de câte ori suntem tentați să aruncăm bani mulți pe lucruri

rele prin prisma vieții omenești, hai să ne oprim și să ne punem
aceste trei întrebări:

1. 1. Cât de mult contează pentru mine lucrul acesta pentru care

îmi fac griji?
2. 2. În ce moment ar trebui să pun o comandă „stop-pierderi”
pentru această grijă – și să o dau uitării?
3. 3. Cât ar trebui să dau pe acest fluier? Am dat oare deja mai
mult decât valorează?

******** Walden sau Viaţa în pădure, ed. cit., p. 38. (n.tr.))

 11
Nu încerca să tai rumeguș cu fierăstrăul

În timp ce scriu aceste rânduri, mă uit pe fereastră și văd niște urme

de dinozaur la mine în grădină – urme de dinozaur întipărite în șist și
piatră. Am cumpărat aceste urme de dinozaur de la Muzeul Peabody
al Universității Yale, și am o scrisoare de la custodele muzeului care
atestă că urmele au 180 de milioane de ani vechime. Nici măcar un
mongoloid idiot nu ar visa să se întoarcă 180 de milioane de ani în
timp și să schimbe aceste urme. Dar asta nu ar fi cu mult mai stupid
decât să ne îngrijorăm că nu putem să ne întoarcem și să schimbăm
ce s-a întâmplat în urmă cu 180 de secunde – și mulți dintre noi
exact asta fac. Am putea, bineînțeles, să facem ceva pentru a
schimba efectele a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 180 de
secunde, dar nu avem cum să schimbăm evenimentul care s-a
petrecut atunci.
Nu există decât o modalitate prin care trecutul poate fi constructiv;
să ne analizăm cu calm greșelile din trecut, să învățăm din ele și să
le dăm uitării.
Știu că este adevărat, dar am avut oare dintotdeauna curajul și
înțelepciunea de a face acest lucru? Pentru a răspunde la întrebare,
dă-mi voie să îți povestesc o experiență fantastică pe care am avut-o
cu ani în urmă. Am lăsat mai mult de 300.000 de dolari să îmi scape
printre degete fără să fac niciun profit. S-a întâmplat în felul următor:
am lansat o inițiativă la scară mare în educația pentru adulți, am
deschis filiale în diverse orașe și am cheltuit peste măsură pe
publicitate și altele. Eram atât de ocupat cu activitatea de profesor
încât nu am avut nici timp și nici chef să mă îngrijesc de aspectul
financiar. Am fost prea naiv pentru a-mi da seama că aveam nevoie
de un administrator priceput care să supravegheze cheltuielile.
 În sfârșit, cam după un an am descoperit un adevăr șocant, care
m-a trezit la realitate. Am constatat că, în ciuda investiției noastre
enorme, nu aveam niciun profit. Ar fi trebuit să fac două lucruri după
ce am descoperit aceasta. În primul rând, să procedez ca George
Washington Carver atunci când a pierdut 40.000 de dolari într-un
crah bancar – economiile lui de o viață. Când cineva îl întreba dacă
știe că este falit, el răspundea: „Da, am auzit”, și își continua
activitatea de profesor. Și-a șters atât de bine pierderea din minte,
încât nu a mai vorbit niciodată de ea.
Iată al doilea lucru pe care ar fi trebuit să îl fac: ar fi trebuit să îmi
analizez greșelile și să învăț o lecție.
Dar sincer, nu am făcut niciunul dintre aceste lucruri, ci am intrat în
panică. Luni de zile am fost derutat. Nu mai puteam să dorm și am
slăbit. În loc să învăț o lecție din această greșeală enormă, am mers
mai departe și am făcut din nou același lucru, la scară mai mică!
Este jenant să-mi recunosc prostia, dar am descoperit cu mult
timp în urmă că „este mai ușor să învăț 20 de oameni ce ar fi fost
bine să facă decât să fiu unul dintre cei 20 și să îmi urmez propriul
sfat”.
Cât îmi doresc să fi avut privilegiul să urmez Liceul George
Washington de aici, din New York, și să studiez cu dr. Paul
Brandwine – același profesor care i-a predat lui Allen Saunders din
New York!
Domnul Saunders mi-a spus că profesorul lui de igienă, dr. Paul
Brandwine, l-a învățat una dintre cele mai prețioase lecții. „Eram abia
la vârsta adolescenței”, mi-a povestit Allen Saunders, „dar și pe
atunci îmi făceam griji. Obișnuiam să mă frământ și să mă agit din
cauza greșelilor făcute. Dacă dădeam o lucrare de control, stăteam
treaz și îmi rodeam unghiile de teamă că nu voi lua notă de trecere.
Reluam mereu în minte lucrurile pe care le făcusem și îmi doream să
le fi făcut altfel; mă gândeam la lucrurile pe care le spusesem și îmi
doream să le fi spus mai bine.
Apoi, într-o dimineață, clasa noastră a intrat în laboratorul de
științe unde profesorul, dr. Paul Brandwine, stătea cu o sticlă de
lapte așezată la vedere pe marginea catedrei. Ne-am așezat cu toții,
uitându-ne lung la lapte și întrebându-ne ce legătură avea cu ora de
igienă pe care o ținea. Apoi, dintr-odată, dr. Paul Brandwine s-a
ridicat, a lovit sticla de lapte care s-a spart în chiuvetă și a strigat:
«Nu plângeți după laptele vărsat!».
Ne-a pus apoi pe toți să venim la chiuvetă și să ne uităm la
dezastru. «Uitați-vă bine», ne-a spus el, «pentru că vreau să țineți
minte această lecție toată viața. Laptele nu mai este – vedeți că s-a
dus pe gaura de scurgere; și chiar dacă ne agităm și ne smulgem
părul din cap, nu mai recăpătăm nicio picătură din el. Cu un pic de
chibzuială și prudență, laptele putea fi salvat. Dar acum este prea
târziu – tot ce putem face este să acceptăm pierderea, să o dăm
uitării și să mergem mai departe»”.
„Acea mică demonstrație”, mi-a spus Allen Saunders, „mi-a rămas
întipărită mult timp după ce am uitat geometria în spațiu și latina. De
fapt, m-a învățat mai mult despre viața practică decât orice altceva
am învățat în cei patru ani de liceu. M-a învățat să previn vărsarea
laptelui, dacă pot; dar să îl dau complet uitării odată ce s-a vărsat și
s-a dus pe scurgere”.
Unii cititori vor pufni la ideea că insist atâta pe un proverb răsuflat
precum: „Nu plânge după laptele vărsat”. Știu că este banal, comun,
o platitudine. Știu că l-ai auzit de o mie de ori. Dar mai știu și că
aceste proverbe mult pomenite conțin însăși esența înțelepciunii
tuturor epocilor. Au apărut din experiența neamului omenesc și au
fost transmise de-a lungul a nenumărate generații. Dacă ar fi să
citești tot ce au scris vreodată despre îngrijorare marii învățați ai
tuturor timpurilor, nu ai citi ceva mai simplu sau mai profund decât
aceste proverbe arhicunoscute precum: „Până nu ajungi la pârâu,
nu-ți ridica poalele” și „Nu plânge după laptele vărsat”. Dacă am
aplica cele două proverbe – în loc să pufnim a dispreț când le auzim
–, nu am mai avea nevoie de cartea aceasta. De fapt, dacă am pune
în practică majoritatea proverbelor vechi, am duce o viață aproape
perfectă. Cu toate acestea, cunoașterea nu înseamnă putere până
nu este aplicată; și scopul acestei cărți nu este să îți spună ceva
nou. Scopul ei este să îți reamintească ceea ce știi deja, să îți dea
un ghiont și să te inspire să le aplici.
Am admirat întotdeauna un bărbat ca regretatul Fred Fuller
Shedd, care avea darul să spună un adevăr vechi într-un mod nou și
pitoresc. Pe când era redactor al ziarului Philadelphia Bulletin și se
adresa unor studenți care absolviseră facultatea, a întrebat: „Câți
dintre voi ați tăiat vreodată lemne cu fierăstrăul? Ridicați mâna”.
Majoritatea au ridicat mâna. Apoi i-a întrebat: „Câți dintre voi ați tăiat
vreodată rumeguș cu fierăstrăul?”. Nu s-a ridicat nicio mână.
„Bineînțeles, nu poți să tai rumeguș cu fierăstrăul!”, a exclamat dl
Shedd. „Este deja tăiat! La fel e și cu trecutul. Atunci când începi să
îți faci griji pentru lucruri care s-au sfârșit o dată pentru totdeauna, nu
faci decât să încerci să tai rumeguș cu fierăstrăul.”
Când Connie Mack, marea personalitate a baseball-ului, avea 81
de ani, l-am întrebat dacă și-a făcut vreodată griji din cauza
meciurilor pierdute.
„A, da, mi-am făcut”, mi-a spus Connie Mack. „Dar am trecut peste
nebunia asta cu mulți ani în urmă. Am descoperit că nu mă duce
nicăieri. Nu poți să macini grâu cu apa care s-a dus deja la vale pe
pârâu”, a spus el.
Nu, nu poți să macini grâu – și nu poți să tai bușteni cu apa care s-
a dus deja la vale pe pârâu. Dar poți să îți crestezi riduri pe față și să
faci ulcer la stomac.
Am luat cina cu Jack Dempsey într-o Zi a Recunoștinței și mi-a
povestit la o porție de curcan și sos de merișoare despre lupta în
care a pierdut trofeul de campion la categoria grea în fața lui Tunney.
A fost, firește, o lovitură pentru orgoliul lui. „În toiul luptei”, mi-a spus
el, „mi-am dat brusc seama că am îmbătrânit... La sfârșitul celei de-a
zecea runde eram încă în picioare, dar cam atât. Aveam fața
tumefiată și tăiată, iar ochii aproape închiși... L-am văzut pe arbitru
cum ridică mâna lui Tunney în semn de victorie... Nu mai eram
campion mondial. M-am întors în ploaie, prin mulțime, spre vestiarul
meu. În timp ce treceam, unii oameni au încercat să mă ia de mână.
Alții aveau lacrimi în ochi.
Un an mai târziu, am avut din nou meci cu Tunney. Dar nu mai
avea nici un rost. Se terminase pentru totdeauna. A fost greu să nu
îmi fac griji, dar mi-am zis: «N-am să trăiesc în trecut sau să plâng
după laptele vărsat. Am să încasez lovitura asta în barbă și n-am să
o las să mă pună la pământ»”.
Și exact asta a făcut Jack Dempsey. Cum? Spunându-și
neîncetat: „N-am să îmi fac griji din cauza trecutului”? Nu, asta nu l-
ar fi făcut decât să se gândească la trecut. A făcut-o acceptându-și
înfrângerea și concentrându-se apoi pe planurile de viitor. A făcut-o
ocupându-se de restaurantul Jack Dempsey de pe Broadway și
Hotelul Great Northern de pe Strada 57. A făcut-o participând la
lupte cu premii și ținând demonstrații de box. A făcut-o ocupându-se
atât de mult cu ceva constructiv, încât nu a avut nici timpul, nici
tentația să se gândească la trecut. „M-am simțit mai bine în ultimii
zece ani decât atunci când eram campion”, a declarat.
Domnul Dempsey mi-a spus că nu a citit multe cărți, dar fără să
știe, ținea seama de sfatul lui Shakespeare: „Înțelepții nu stau
niciodată să își jelească pierderile, ci caută cu voioșie să-și vindece
rănile.”
Ori de câte ori citesc istorie și biografii și observ cum se comportă
oamenii puși la încercare, sunt mereu surprins și inspirat de
capacitatea unora dintre ei de a-și trece cu vederea grijile și
tragediile și de a continua să ducă o viață destul de fericită.
Am vizitat odată închisoarea Sing Sing, și lucrul care m-a surprins
cel mai tare a fost că deținuții păreau să fie cam la fel de fericiți ca
orice persoană obișnuită aflată în libertate. I-am făcut această
observație lui Lewis E. Lawes – directorul închisorii –, iar el mi-a
spus că, atunci când infractorii ajung acolo, sunt în mare parte plini
de resentimente și înverșunați. Dar, după câteva luni, majoritatea
celor mai inteligenți își acceptă necazurile, se liniștesc, primesc cu
calm viața din închisoare și fac tot ce pot mai bine în condițiile date.
Directorul Lawes mi-a povestit despre un deținut – un grădinar –
care cânta în timp ce planta flori și cultiva legume între zidurile
închisorii.
Acel deținut de la Sing Sing care cânta în timp ce planta flori a dat
dovadă de mai multă înțelepciune decât majoritatea dintre noi. El
știa că:

O mână-ascunsă scrie și trece mai departe.

Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile tale nu pot să șteargă-un rând.********
 De ce să ne irosim, așadar, lacrimile? Da, suntem vinovați de gafe
și absurdități! Și ce dacă? Cine nu este? Chiar și Napoleon a pierdut
o treime din bătăliile importante pe care le-a purtat. Poate că media
reușitelor noastre nu este mai rea decât a lui Napoleon. Cine știe?
Și, oricum, nici toți caii și toți oamenii regelui nu mai pot aduce
înapoi trecutul. Așa că hai să ținem minte Regula nr. 6:

Nu încerca să tai rumeguș cu fierăstrăul.

******** Omar Khayyam, Rubaiyatele lui Omar Khayyam, ed. cit., p. 42. (n.tr.)
 Partea a treia pe scurt
Cum să te dezveți de obiceiul îngrijorării înainte să te distrugă
el pe tine
REGULA 1: Alungă-ți grijile din minte făcându-ți de lucru. Una dintre
cele mai bune terapii inventate vreodată pentru vindecarea de
„monstruleții gălăgioși” este să fii foarte activ.
REGULA 2: Nu te agita pentru fleacuri. Nu permite mărunțișurilor –
simple nimicuri în viață – să îți strice fericirea.
REGULA 3: Folosește teoria probabilităților pentru a scăpa de griji.
Pune-ți întrebarea: „Ce șanse sunt să se întâmple acest
lucru?”.
REGULA 4: Cooperează cu inevitabilul. Dacă știi că o situație
depășește puterea ta de a o schimba sau de a o corecta,
spune-ți: „Așa este; nu poate fi altfel”.
REGULA 5: Plasează o comandă „stop-pierderi” pentru grijile tale.
Hotărăște exact câtă neliniște merită un lucru – și refuză să îi
acorzi în plus.
REGULA 6: Lasă trecutul să îngroape morții. Nu tăia rumegușul cu
fierăstrăul.
 PARTEA A PATRA
ȘAPTE MODURI DE A CULTIVA O
ATITUDINE MENTALĂ CARE ÎȚI VA
ADUCE PACE ȘI FERICIRE
 12
Șapte cuvinte care îți pot transforma
viața

Acum câțiva ani mi s-a pus această întrebare într-o emisiune radio:
„Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o?”.
A fost ușor: de departe cea mai importantă lecție pe care am
învățat-o este importanța lucrurilor la care ne gândim. Dacă aș ști la
ce te gândești, aș ști cine ești. Gândurile ne fac ceea ce suntem.
Atitudinea noastră este factorul esențial care ne determină soarta.
Emerson a spus: „Omul este ceea ce gândește cât e ziua de
lungă”... Cum ar putea să fie altceva?
Acum știu, cu o convingere dincolo de orice îndoială, că cea mai
mare problemă cu care trebuie să ne confruntăm – de fapt, aproape
singura problemă cu care trebuie să ne confruntăm – este aceea de
a ne alege gândurile potrivite. Dacă putem face asta, vom merge pe
cea mai sigură cale spre rezolvarea problemelor. Marele filosof care
a condus Imperiul Roman, Marc Aureliu, a rezumat acest lucru în
șapte cuvinte – șapte cuvinte care îți pot hotărî destinul: „Viața ne
este hotărâtă de propriile gânduri”.
Da, dacă avem gânduri fericite, vom fi fericiți. Dacă avem gânduri
nefericite, vom fi nefericiți. Dacă avem gânduri înfricoșătoare, vom fi
speriați. Dacă avem gânduri de boală, probabil ne vom îmbolnăvi.
Dacă ne gândim la eșec, cu siguranță vom eșua. Dacă ne
complăcem în autocompătimire, toată lumea va dori să ne
ocolească. Norman Vincent Peale a spus: „Nu ești ceea ce gândești
că ești, dar ceea ce gândești – asta ești”.
Să nu credeți că recomand o atitudine optimistă, ca a Pollyannei,
față de toate problemele noastre. Din păcate, viața nu este așa de
simplă. Recomand să adoptăm o atitudine pozitivă, nu una negativă.
Cu alte cuvinte, trebuie să ne preocupăm de problemele noastre, dar
nu să ne îngrijorăm. Care este diferența dintre preocupare și
îngrijorare? Să-ți ofer un exemplu. De fiecare dată când traversez
străzile aglomerate din New York, sunt preocupat de ceea ce fac –
dar nu îngrijorat. Preocuparea înseamnă să ne dăm seama care ne
sunt problemele și să luăm măsuri, cu calm, pentru a le rezolva.
Îngrijorarea înseamnă să ne învârtim nebunește și inutil în cerc.
Omul poate să fie preocupat de problemele lui importante și să
meargă totuși cu capul sus și cu o garoafă la butonieră. L-am văzut
pe Lowell Thomas procedând astfel. Am avut cândva privilegiul să
prezint împreună cu Lowell Thomas celebrele sale filme despre
campaniile Allenby-Lawrence din Primul Război Mondial. El și
asistenții lui fotografiaseră războiul pe șase fronturi și, partea cea
mai frumoasă, aduseseră înapoi o înregistrare fotografică a lui T.E.
Lawrence și a coloratei sale armate arabe și o înregistrare filmată a
cuceririi Pământului Sfânt de către Allenby. Discursurile lui ilustrate,
intitulate: „Cu Allenby în Palestina și cu Lawrence în Arabia”, au
făcut senzație la Londra – și peste tot în lume. Sezonul londonez de
operă a fost amânat cu șase săptămâni pentru ca el să poată
continua să-și povestească aventurile extraordinare și să își prezinte
fotografiile la Covent Garden Royal Opera House.
După senzaționalul succes de la Londra, a urmat un turneu
triumfal prin mai multe țări. Apoi a petrecut doi ani pregătind un film
despre viața lui în India și Afganistan. După multe ghinioane
incredibile, s-a întâmplat imposibilul: s-a trezit fără niciun ban la
Londra. Eram cu el la acea vreme. Îmi aduc aminte că am fost
nevoiți să mâncăm cu bani puțini la restaurantele Lyons’ Corner
House. N-am fi putut mânca nici acolo, dacă dl Thomas nu ar fi
împrumutat bani de la un scoțian – James McBey, renumitul artist.
Iată care este tâlcul poveștii: chiar și atunci când se confrunta cu
datorii uriașe și mari dezamăgiri, Lowell Thomas era preocupat, dar
nu îngrijorat. Știa că, dacă ar lăsa năpasta să îl îngenuncheze, nu ar
mai fi bun de nimic pentru nimeni, inclusiv pentru creditorii săi. Așa
că în fiecare dimineață înainte să iasă, cumpăra o floare, și-o punea
la butonieră și pornea cântând pe Oxford Street cu capul sus și
pasul vioi. Avea gânduri pozitive și curajoase și refuza să lase
înfrângerea să îl doboare. Pentru el, faptul că era învins făcea parte
din joc – o instruire utilă la care trebuie să te aștepți dacă vrei să
ajungi în vârf.
Atitudinea noastră are un efect aproape incredibil chiar și asupra
forțelor fizice. Celebrul psihiatru britanic J.A. Hadfield ne oferă un
exemplu impresionant al acestui fapt în minunata sa cărțulie de 54
de pagini, The Psychology of Power (Psihologia puterii). „Am rugat
trei oameni”, scrie el, „să se supună unui test pentru a evalua efectul
sugestiei mentale asupra forței lor, măsurată prin strângerea unui
dinamometru.” Le-a zis să strângă dinamometrul cu toată puterea și
i-a pus să facă acest lucru de trei ori, în condiții diferite.
Când i-a testat în condiții normale în starea de veghe, capacitatea
lor medie de strângere a fost de 45 kg.
Când i-a testat după ce i-a hipnotizat și le-a sugerat că sunt foarte
slăbiți, capacitatea lor a fost de numai 13 kg – mai puțin de o treime
din forța lor normală. (Unul dintre acești bărbați era boxer, iar atunci
când i s-a spus sub hipnoză că este slăbit, a remarcat că își simte
brațul „firav, ca al unui bebeluș”).
Când căpitanul Hadfield i-a testat pe acești bărbați a treia oară,
spunându-le sub hipnoză că sunt foarte puternici, au avut o
capacitate de strângere, în medie, de 64 kg. Când mintea lor era
plină de gânduri pozitive despre putere, și-au crescut forța fizică
reală cu aproape 50%.
Aceasta este puterea incredibilă a atitudinii.
Pentru a ilustra puterea magică a gândului, dă-mi voie să îți spun
una dintre cele mai uimitoare povești din istoria înregistrată a
Americii. Aș putea scrie o carte despre ea, dar hai să nu ne mai
lungim. Într-o noapte friguroasă de octombrie, la scurt timp după
încheierea Războiului Civil, o femeie nevoiașă și fără adăpost, care
nu era altceva decât o rătăcitoare pe fața pământului, a bătut la ușa
„mamei” Webster, soția unui căpitan de vas pensionat, care trăia în
Amesbury, Massachusetts.
Deschizând ușa, „mama” Webster a văzut o ființă mică și fragilă,
„un pic mai mult de 45 kg de piele și os speriate”. Străina, dna
Glover, i-a explicat că era în căutarea unei case în care să poată
reflecta și rezolva o mare problemă care o preocupa zi și noapte.
 „Nu vreți să stați aici?” i-a răspuns dna Webster. „Sunt singură cuc
în casa asta mare.”
Doamna Glover ar fi putut să rămână pentru totdeauna cu „mama”
Webster, dacă Bill Ellis, cumnatul celei din urmă, nu ar fi venit în
vacanță de la New York. Când a descoperit prezența doamnei
Glover, a strigat: „Nu vreau vagabonzi în casa asta”, și a dat-o pe
ușă afară. Afară ploua cu găleata. Femeia a rămas tremurând în
ploaie timp de câteva minute, după care a pornit la drum, căutând
adăpost.
Iată și partea surprinzătoare a poveștii: „vagaboanda” pe care Bill
Ellis a dat-o afară din casă avea să aibă mai multă influență asupra
gândirii lumii decât orice altă femeie care a trăit pe acest Pământ.
Milioane de adepți devotați o cunosc acum sub numele de Mary
Baker Eddy – fondatoarea Christian Science (Științei Creștine).
Totuși, până atunci, ea nu cunoscuse altceva în viață decât boala,
tristețea și tragedia. Primul soț îi murise la scurt timp după ce s-au
căsătorit. Al doilea soț a părăsit-o și a fugit cu o femeie căsătorită. A
murit mai târziu într-un adăpost pentru oamenii străzii. Nu a avut
decât un fiu; și a fost obligată, din cauza sărăciei, bolii și geloziei, să
renunțe la el atunci când avea patru ani. I-a pierdut orice urmă și nu
l-a mai văzut decât peste 31 de ani.
Din cauza stării precare de sănătate, dna Eddy era interesată de
mai mulți ani de ceea ce ea numea „știința vindecării cu puterea
minții”. Dar punctul dramatic de răspântie din viața ei a fost în Lynn,
Massachusetts. Mergând într-o zi friguroasă prin centrul orașului, a
alunecat și a căzut pe trotuarul înghețat, pierzându-și cunoștința.
Coloana i-a fost atât de vătămată încât a făcut convulsii. Medicul se
aștepta să moară. Dacă, prin cine știe ce miracol, trăia, nu va mai
merge niciodată, a declarat el.
Întinsă pe presupusul pat de moarte, Mary Baker Eddy a deschis
Biblia și a fost îndrumată, a povestit ea, de divinitate să citească
aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Matei: „Și iată, I-au adus un
slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis
slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!... Scoală-
te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și, sculându-se, s-a dus la casa
sa.”********
 Aceste cuvinte ale lui Iisus, a declarat ea, i-au dat o asemenea
putere, o asemenea credință, o asemenea energie vindecătoare,
încât „s-a ridicat imediat din pat și a mers”.
„Această experiență”, a spus doamna Eddy, „a fost pentru mine
asemenea mărului lui Newton, făcându-mă să descopăr cum să mă
însănătoșesc și cum să îi însănătoșesc și pe alții... Am dobândit
certitudinea științifică că toate cauzele sunt în minte și că fiecare
efect este un fenomen mental.”
Așa a devenit Mary Baker Eddy fondatoare și mare preoteasă a
unei religii noi: Știința Creștină – singura mare credință religioasă
întemeiată de o femeie –, religie care s-a răspândit pe tot globul.
Probabil că îți spui deja: „Individul ăsta, Carnegie, face prozelitism
pentru Știința Creștină”. Nu. Te înșeli. Nu sunt adept al Științei
Creștine. Dar, cu cât trăiesc mai mult, cu atât sunt mai convins de
puterea extraordinară a gândului. Ca rezultat al numeroșilor ani în
care am ținut cursuri pentru adulți, știu că oamenii își pot alunga
grijile, frica și diverse feluri de boli și că își pot transforma viața
schimbându-și gândurile. Știu! Știu!! Știu!!! Am văzut de sute de ori
asemenea transformări incredibile. Le-am văzut atât de des, încât
nici nu mă mai minunez în fața lor.
De exemplu, o astfel de transformare incredibilă care ilustrează
puterea gândului i s-a întâmplat unuia dintre cursanții mei. A suferit o
cădere nervoasă. Ce a provocat-o? Îngrijorarea. Acest cursant mi-a
spus: „Îmi făceam griji pentru tot: îmi făceam griji că sunt prea slab;
fiindcă mi se părea că îmi pierd părul; fiindcă mă temeam că nu voi
câștiga niciodată destui bani ca să mă căsătoresc; fiindcă mi se
părea că nu voi fi niciodată un tată bun; fiindcă mă temeam că o
pierd pe fata cu care voiam să mă căsătoresc; fiindcă mi se părea că
nu am o viață bună. Îmi făceam griji pentru impresia pe care o lăsam
asupra celorlalți. Îmi făceam griji deoarece credeam că am ulcer. Nu
mai puteam să muncesc; am renunțat la slujbă. Am acumulat atâta
tensiune că am ajuns ca un boiler fără o supapă de siguranță.
Presiunea a devenit atât de insuportabilă încât ceva trebuia să
cedeze – și a cedat. Dacă nu ai avut niciodată o cădere nervoasă,
roagă-te la Dumnezeu să nu ai, pentru că nicio durere din corp nu
poate să întreacă durerea atroce a unei minți chinuite.
 Căderea mea a fost atât de severă, încât nu am putut să vorbesc
nici cu familia. Nu puteam să îmi controlez gândurile. Eram stăpânit
de frică. Tresăream la cel mai mic zgomot. Evitam pe toată lumea.
Izbucneam în plâns fără niciun motiv.
Fiecare zi era un chin. Simțeam că m-a părăsit toată lumea – chiar
și Dumnezeu. Am fost tentat să mă arunc în râu și să termin cu
toate. Dar apoi m-am hotărât să mă duc în Florida, sperând că o
schimbare de decor mă va ajuta. Când mă urcam în tren, tata mi-a
dat o scrisoare și mi-a spus să nu o deschid până nu ajung la
destinație. Am sosit acolo în plin sezon turistic. Deoarece nu am
reușit să obțin o cameră la hotel, am închiriat o cameră de dormit
într-un garaj. Am încercat să obțin o slujbă pe o navă comercială,
dar fără noroc. Așa că mi-am petrecut timpul pe plajă. Eram și mai
nefericit în Florida decât acasă, prin urmare am deschis plicul să văd
ce-mi scrisese tata. În bilet spunea așa: «Fiule, ești la 2.400 km de
casă și nu te simți cu nimic diferit, nu-i așa? Știam că nu, pentru că
ai luat cu tine singurul lucru care reprezintă cauza tuturor necazurilor
tale, adică persoana ta. Nu este nimic în neregulă nici cu corpul, nici
cu mintea ta. Nu situațiile cu care te-ai întâlnit te-au pus la pământ,
ci ceea ce gândești despre aceste situații. Așa cum gândește un om
în inima lui, așa este și el. Când vei realiza asta, fiule, vino acasă,
pentru că atunci vei fi vindecat».
Scrisoarea tatei m-a înfuriat. Căutam înțelegere, nu instrucțiuni.
Eram atât de furios încât m-am hotărât pe loc că nu voi mai merge
niciodată acasă. În acea noapte, în timp ce mă plimbam pe o stradă
lăturalnică din Miami, am ajuns la o biserică unde avea loc o slujbă.
Neavând unde să mă duc, m-am strecurat înăuntru și am ascultat o
predică pe marginea afirmației: „Cel ce își stăpânește duhul este mai
prețuit decât cuceritorul unei cetăți”********. Stând în atmosfera sfântă a
casei Domnului și auzind aceleași idei pe care tata le așternuse în
scrisoare – toate acestea mi-au dat la o parte toată murdăria din
minte și am putut să gândesc clar și rațional pentru prima oară în
viață. Mi-am dat seama ce prost am fost. Am fost șocat să mă văd în
adevărata lumină: uite cum încercam eu să schimb lumea și pe toți
ceilalți – când de fapt singurul lucru care trebuia schimbat era
obiectul pe care focaliza lentila aparatului de fotografiat reprezentat
de mintea mea.
 A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele și am pornit spre casă.
O săptămână mai târziu, mă întorsesem la slujbă. Patru luni mai
târziu m-am căsătorit cu fata pe care mă temeam că o pierd. Acum
suntem o familie fericită și avem cinci copii. Dumnezeu a fost bun cu
mine, atât din punct de vedere material, cât și mental. La momentul
căderii nervoase eram supraveghetor de noapte al unui mic
departament, de 18 persoane. Acum sunt administrator al unei
fabrici de carton, cu peste 450 de subordonați. Viața este mai bogată
și mai prietenoasă. Acum apreciez adevăratele valori ale vieții.
Atunci când încearcă să mi se strecoare neliniști în minte (la fel ca în
viața fiecăruia), îmi spun să refocalizez aparatul de fotografiat și totul
este în regulă.
Pot să spun cu mâna pe inimă că sunt bucuros de căderea
nervoasă suferită, fiindcă așa am aflat pe propria piele ce putere pot
avea gândurile asupra minții și corpului. Acum pot să îmi fac
gândurile să lucreze în favoarea, nu împotriva mea. Înțeleg acum că
tata a avut dreptate când mi-a spus că nu circumstanțele sunt cele
care mi-au provocat toată suferința, ci ceea ce gândeam eu despre
acele situații. Și, de îndată ce am realizat acest lucru, m-am vindecat
– și am rămas vindecat”. Aceasta a fost experiența cursantului meu.
Sunt profund convins că liniștea noastră sufletească și bucuria
vieții depind nu de locul în care ne aflăm, de ce avem și de cine
suntem, ci exclusiv de atitudinea noastră. Condițiile exterioare au
foarte puțină legătură cu asta. Hai să luăm spre exemplu cazul
bătrânului John Brown, care a fost spânzurat pentru că a confiscat
arsenalul Statelor Unite de la Harper Ferry și a încercat să incite
sclavii la revoltă. A mers către spânzurătoare stând pe sicriu.
Gardianul închisorii, care mergea călare alături de el, era nervos și
îngrijorat, însă bătrânul John Brown era calm și liniștit. Privind în sus
la munții Blue Ridge din Virginia, a exclamat: „Ce țară frumoasă! N-
am avut niciodată ocazia să o văd cu adevărat”.
Sau cazul lui Robert Falcon Scott și al tovarășilor lui – primii
englezi care au ajuns la Polul Sud. Călătoria lor de întoarcere a fost
probabil cea mai dură călătorie întreprinsă de om. Nu mai aveau
mâncare și nici combustibil. Nu au mai putut să înainteze pentru că
viscolul cumplit s-a abătut urlând peste ei timp de 11 zile și 11 nopți –
un vânt atât de aprig și de mușcător încât a tăiat creste în gheața
polară. Scott și tovarășii lui au știut că vor muri; luaseră cu ei o
cantitate de opiu tocmai pentru o asemenea eventualitate. O doză
mare de opiu și puteau să se întindă toți pe spate, să viseze frumos
și să nu se mai trezească niciodată. Dar au ignorat drogul și au murit
„intonând cântece vesele răsunătoare”. Se știe acest lucru datorită
unei scrisori de adio găsită odată cu cadavrele lor înghețate de către
o echipă de căutare, opt luni mai târziu.
Da, dacă nutrim gânduri creatoare, dătătoare de curaj și calm, ne
putem bucura de peisaj în timp ce stăm pe coșciugul propriu, în
drum spre spânzurătoare; sau putem umple cortul de „cântece
vesele răsunătoare”, în timp ce murim de foame și de frig.
Nevăzător, Milton a descoperit același adevăr în urmă cu trei sute
de ani:
Un duh neplecat, pe care nu-l vor schimba nici vremea, nici locul.

Duhul trăiește singur în el însuși. El poate ca înlăuntrul său să

facă din Cer un Iad și Iadul să-l prefacă în Cer********.

Napoleon și Helen Keller sunt exemplificări perfecte ale afirmației

lui Milton: Napoleon avea tot ce își doresc în general oamenii –
glorie, putere, bogăție –, și, cu toate acestea, când se afla pe insula
Sfânta Elena a spus: „În viața mea nu am cunoscut nici măcar șase
zile fericite”; în timp ce Helen Keller – oarbă, surdă și mută – a
declarat: „Viața mi s-a părut atât de frumoasă”.
Dacă în jumătate de secol de viață am învățat ceva, atunci este că
„numai tu singur îți poți aduce pacea”.
Nu fac decât să repet ceea ce a spus Emerson atât de bine în
cuvintele de încheiere ale eseului său despre autonomie: „O victorie
politică, o creștere a chiriilor, însănătoșirea unui apropiat bolnav,
întoarcerea unui prieten sau alt eveniment cu totul exterior îți ridică
moralul și te gândești că te așteaptă zile bune. Să nu crezi asta. Nu
are cum să fie așa. Numai tu singur îți poți aduce pacea.”
Epictet, marele filosof stoic, ne-a atras atenția că ar trebui să fim
mai preocupați de înlăturarea gândurilor greșite din minte decât de
înlăturarea „tumorilor și abceselor din corp”.
 Epictet a spus acest lucru în urmă cu nouăsprezece secole, iar
medicina modernă i-ar da dreptate. Dr. G. Canby Robinson a
declarat că patru din cinci pacienți internați la Spitalul Johns Hopkins
sufereau de boli provocate parțial de tensiune și stres. Acest lucru
era valabil adesea chiar și în cazul afecțiunilor organelor. „În cele din
urmă”, a spus el, „acestea își au originea în lipsa de adaptare la
viață și la problemele ei.”
Montaigne, marele filosof francez, a adoptat următoarele cuvinte
ca motto al vieții: „Omul nu suferă atât din cauza a ceea ce se
întâmplă, cât din cauza opiniei sale cu privire la ce se întâmplă”. Și
opinia noastră despre ceea ce se întâmplă depinde în întregime de
noi.
Ce vreau să spun? Am colosala insolență să îți spun în față –
atunci când ești la pământ din cauza necazurilor și ai nervii întinși la
maxim – că, în aceste condiții, poți să îți schimbi atitudinea mentală
printr-un efort de voință? Da, exact asta vreau să spun! Și nu e tot.
Am să îți arăt cum să procedezi. S-ar putea să fie nevoie de un pic
de efort, dar secretul este simplu.
William James, neîntrecut în cunoștințele de psihologie practică, a
făcut această observație: Acțiunea pare să urmeze sentimentul, dar
de fapt acțiunea și sentimentul merg mână în mână; și reglând
acțiunea, care se află sub controlul direct al voinței, putem regla
indirect sentimentul, care nu se află sub control.
Cu alte cuvinte, William James ne spune că nu ne putem schimba
instantaneu emoțiile „hotărându-ne” să facem asta – dar ne putem
schimba acțiunile. Și că, atunci când ne schimbăm acțiunile, putem
să ne schimbăm automat și sentimentele.
„Astfel”, explică el, „calea voluntară suverană către voioșie, în caz
că ți-ai pierdut-o, este să te ridici voios și să te porți și să vorbești de
parcă ai fi deja voios.”
Funcționează oare acest truc simplu? Încearcă-l. Afișează un
zâmbet mare, larg, sincer; îndreaptă-ți umerii; inspiră lent și adânc;
și cântă un fragment dintr-un cântec. Dacă nu poți să cânți, fluieră.
Dacă nu poți să fluieri, fredonează. Vei descoperi rapid despre ce
vorbea William James – că este imposibil din punct de vedere fizic
să rămâi trist sau deprimat atunci când mimezi simptomele fericirii!
 Acesta este unul dintre micile adevăruri esențiale ale naturii, care
poate face cu ușurință minuni în viața tuturor. Cunosc o femeie din
California – nu îi voi da numele – care ar putea să scape de toate
suferințele în 24 de ore, dacă ar ști acest secret. Este în vârstă și
văduvă – trist, recunosc –, dar încearcă să-și mimeze fericirea? Nu.
Dacă o întrebi cum se simte, îți spune: „O, sunt bine” – dar expresia
chipului ei și tonul vocii spun: „O, Doamne, dacă ai ști numai prin ce
necazuri am trecut!”. Parcă ți-ar reproșa că ești fericit în prezența ei.
Sute de femei au o situație mai rea decât a ei: soțul i-a lăsat o
asigurare suficientă cât să îi ajungă pentru tot restul vieții și are copii
căsătoriți, care îi oferă un cămin. Dar rareori am văzut-o zâmbind.
Se plânge că toți cei trei gineri ai săi sunt zgârciți și egoiști – deși
este oaspete în casele lor luni în șir. Și se plânge că fiicele ei nu îi
oferă niciodată cadouri – deși ea își strânge banii cu grijă, „pentru
bătrânețe”. Este o pacoste pentru sine și pentru nefericita ei familie!
Dar e nevoie să fie așa? Ăsta este necazul – ar putea să se schimbe
dintr-o femeie nenorocită, acră și nefericită, într-un membru al
familiei stimat și iubit – dacă ar vrea să se schimbe. Și tot ce ar
trebui să facă pentru a realiza această transformare ar fi să înceapă
să mimeze veselia; să înceapă să se poarte de parcă ar avea puțină
dragoste de oferit – în loc să o irosească cu propria persoană
nefericită și înrăită.
H.J. Englert din Tell City, Indiana, încă mai este în viață pentru că
a descoperit acest secret. În urmă cu zece ani, dl Englert s-a
îmbolnăvit de scarlatină, iar când s-a însănătoșit, a descoperit că a
făcut nefrită, o boală de rinichi. A încercat tot felul de medici, „chiar și
șarlatani”, mă informează el, dar nimic nu l-a vindecat.
Apoi, în urmă cu puțin timp, a făcut și alte complicații. Tensiunea
arterială i-a crescut vertiginos. S-a dus la medic și i s-a spus că
tensiunea îi atinsese un maxim de 214. I s-a spus că e fatal – că
boala este progresivă și că ar face bine să își pună treburile în
ordine fără întârziere.
„M-am dus acasă”, spune el, „și m-am încredințat că am
asigurarea plătită, apoi i-am cerut iertare Creatorului pentru toate
greșelile făcute, după care am început să am gânduri întunecate. I-
am făcut nefericiți pe toți. Soția și familia mea se simțeau jalnic, iar
eu eram, la rândul meu, adâncit în depresie. Totuși, după o
săptămână în care m-am complăcut în autocompătimire, mi-am zis:
«Te porți ca un neghiob! S-ar putea să nu mori decât peste un an,
așa că de ce să nu încerci să fii fericit cât mai ești încă aici?».
Mi-am îndreptat umerii, am afișat un zâmbet și am încercat să mă
port de parcă totul era normal. Recunosc că a fost un efort la început
– dar m-am forțat să fiu agreabil și vesel; și asta a fost de ajutor nu
doar pentru familia mea, ci și pentru mine.
Imediat mi-am dat seama că am început să mă simt mai bine –
aproape la fel de bine pe cât mă prefăceam! Progresul a continuat.
Iar astăzi, după luni întregi de când se presupunea că trebuia să fiu
în mormânt, nu numai că sunt fericit, sunt bine și în viață, dar
tensiunea mi-a scăzut! Un lucru știu sigur: diagnosticul medicului s-
ar fi adeverit cu siguranță dacă aș fi continuat să am gânduri
morbide. Dar i-am dat organismului o șansă să se vindece prin nimic
altceva decât o schimbare de atitudine mentală!”.
Permite-mi să îți adresez o întrebare: dacă simplul fapt de a se
purta ca și cum ar fi fost vesel și de a avea gânduri pozitive, pline de
sănătate și curaj, a putut să salveze viața acestui om, de ce am mai
suporta noi chiar și o clipă în plus mâhnirile și depresiile minore? De
ce să ne facem pe noi, și pe toată lumea din jur, nefericiți și triști,
când ne putem bucura de fericire, purtându-ne ca niște oameni
veseli?
Cu ani în urmă, am citit o cărțulie care a avut un efect profund și
de durată asupra vieții mele. Se numea Cum gândește omul de
James Allen și iată ce se spunea în ea:
„Omul va descoperi că pe măsură ce își schimbă gândurile față de
lucruri și față de ceilalți oameni, lucrurile și ceilalți oameni se vor
schimba față de el... Dacă un om își schimbă radical gândurile, va fi
uluit de transformarea rapidă pe care acest lucru o va produce
asupra condițiilor materiale ale vieții sale. Oamenii nu atrag ceea ce
vor, ci ceea ce sunt... Divinitatea care ne modelează destinele se
află în noi înșine. Este chiar sinele nostru... Tot ce realizează un
om... reprezintă rezultatul direct al propriilor sale gânduri... Omul se
poate ridica, poate învinge și realiza ceva doar înălțându-și
gândurile. Poate rămâne slab, abject și mizerabil numai refuzând să
își înalțe gândurile”********.
 După cum se spune în Facerea, Creatorul i-a oferit omului
stăpânirea asupra întregului Pământ. Un cadou extrem de mare. Pe
mine, însă, nu mă interesează asemenea prerogative care le întrec
și pe cele regale. Tot ceea ce îmi doresc este să mă stăpânesc pe
mine însumi – să îmi stăpânesc gândurile; să îmi stăpânesc
temerile; să îmi stăpânesc mintea și spiritul. Și este minunat să știu
că pot obține acest control oricând vreau, în mare măsură prin
simpla controlare a propriilor acțiuni – care, la rândul lor, îmi
controlează reacțiile.
Așa că hai să ne aducem aminte de cuvintele lui William James:
Mare parte din ceea ce numim Rău... poate fi adesea transformat
într-un bine înviorător printr-o simplă schimbare a atitudinii interioare,
de la una de frică la una de luptă, a celui care suferă.
Să luptăm pentru fericirea noastră!
Să luptăm pentru fericirea noastră urmând un program zilnic de
bună-dispoziție și gândire constructivă. Iată un program de acest fel.
Este intitulat „astăzi”. Acest program mi s-a părut atât de plin de
inspirație, încât am oferit sute de exemplare din el. A fost scris de
regretata Sibyl F. Partridge. Dacă îl urmăm, ne vom elimina cele mai
multe griji și ne vom spori nemăsurat ceea ce francezii numesc la
joie de vivre.

Astăzi

1. 1. Astăzi voi fi fericit. Asta presupune că ceea ce a spus

Abraham Lincoln este adevărat, că „majoritatea oamenilor sunt
cam atât de fericiți pe cât se hotărăsc să fie”. Fericirea vine din
interior, nu depinde de împrejurările exterioare.
2. 2. Astăzi voi încerca să mă adaptez la ceea ce este și nu voi
încerca să adaptez totul la dorințele mele. Îmi voi accepta
familia, afacerea și norocul așa cum sunt și mă voi pune de
acord cu ele.
3. 3. Astăzi voi avea grijă de corpul meu. Voi face mișcare, îl voi
îngriji, îl voi hrăni, nu voi abuza de el și nici nu îl voi neglija, iar
astfel va fi o mașinărie perfectă, care să facă ce îi cer.
 4. 4. Astăzi voi încerca să îmi fortific mintea. Voi învăța ceva util.
Nu voi fi un trântor. Voi citi ceva care cere efort, reflecție și
concentrare.
5. 5. Astăzi îmi voi stimula sufletul în trei feluri; voi face o faptă
bună pentru cineva, fără ca acesta să afle. Voi face cel puțin
două lucruri pe care nu vreau să le fac, așa cum sugerează
William James, doar ca exercițiu.
6. 6. Astăzi voi fi încântător. Voi arăta cât de bine pot, mă voi
îmbrăca cât mai frumos posibil, voi vorbi încet, mă voi purta
curtenitor, voi fi generos cu laudele, nu voi critica deloc, nu mă
voi plânge de nimic și nu voi încerca să impun reguli sau să
corectez pe cineva.
7. 7. Astăzi voi încerca să trăiesc numai această zi, nu să mă ocup
de toate problemele vieții mele. Pot să fac timp de
douăsprezece ore lucruri care m-ar înspăimânta dacă ar trebui
să le continui toată viața.
8. 8. Astăzi voi avea un program. Voi scrie ce vreau să fac în
fiecare oră. S-ar putea să nu îl urmez întocmai, dar voi avea un
program. Va elimina două năpaste, graba și indecizia.
9. 9. Astăzi voi sta o jumătate de oră cu totul singur, în liniște, și
mă voi relaxa. În această jumătate de oră mă voi gândi din când
în când la Dumnezeu pentru a căpăta o perspectivă mai largă
asupra vieții mele.
10. 10. Astăzi voi fi netemător, mai exact nu mă voi teme să fiu
fericit, să mă bucur de ceea ce este frumos, să iubesc și să cred
că cei pe care îi iubesc mă iubesc și ei la rândul lor.

Dacă vrem să ne dezvoltăm o atitudine mentală care ne va aduce

liniște sufletească și fericire, iată Regula nr. 1:

Gândește și poartă-te cu voioșie, și te vei simți vesel.

******** Matei 9:2, 6-7. (n.tr.)

******** Pilde, 16:32. (n.tr.)
******** John Milton, Paradisul pierdut, traducere de arhim. Paulin Lecca, Editura Helios,
Bucureşti, 1997, p. 10. (n.tr.)
******** James Allen, Cum gândeşte omul, traducere de Monica Medeleanu, Editura ACT
şi Politon, Bucureşti, 2016, pp. 37, 43, 69, 71. (n.tr.)
 13
Marele preț al răzbunării

Într-o seară, cu ani în urmă, pe când vizitam Parcul Yellowstone, am

stat cu alți turiști pe niște bănci care dădeau spre o pădurice deasă
de pini și molizi. Imediat, animalul pe care așteptam să îl vedem,
teroarea pădurii, ursul grizzly, a ieșit cu pași mari în strălucirea
becurilor și a început să devoreze gunoiul care fusese aruncat acolo
din bucătăria unuia dintre hotelurile din parc. Un brigadier silvic,
maiorul Martindale, stătea călare și le vorbea despre urși turiștilor
interesați. Ne-a spus că ursul grizzly poate să învingă orice animal
din lumea Vestului, exceptând poate bizonul și ursul Kodiak; și cu
toate acestea, în seara aceea am observat că ursul grizzly îi
permisese unui animal să iasă din pădure și să mănânce cu el sub
lumina becurilor: unui sconcs. Ursul știa că ar putea să lichideze un
sconcs cu o singură lovitură de labă. De ce nu a făcut-o? Pentru că
a descoperit din experiență că nu merită efortul.
Și eu am descoperit acest lucru. Ca băiat la fermă, am prins în
capcană sconcși cu patru picioare de-a lungul gardurilor vii din
Missouri; iar ca bărbat, am întâlnit câțiva sconcși cu două picioare pe
trotuarele din New York. Am descoperit din trista experiență că nu
merită să stârnești niciuna dintre aceste specii.
Când ne urâm dușmanii, le dăm putere asupra noastră: asupra
somnului nostru, a poftei de mâncare, a tensiunii arteriale, a sănătății
și fericirii noastre. Dușmanii noștri ar dansa de bucurie dacă ar ști că
ne fac să ne îngrijorăm, să ne chinuim și să ne răfuim cu ei! Ura
noastră nu le face niciun rău, dar nouă ne transformă zilele și nopțile
într-un chin infernal.
Cine crezi că a spus: „Dacă oamenii egoiști încearcă să profite de
tine, taie-i de pe listă, dar nu încerca să le plătești cu aceeași
monedă. Când încerci să faci asta, îți faci ție mai mult rău decât
celorlalți”?... Aceste cuvinte sună de parcă ar fi fost rostite de un
idealist visător. Dar nu e așa. Aceste cuvinte au apărut într-un buletin
informativ publicat de Departamentul de Poliție din Milwaukee.
Cum îți va face rău faptul că încerci să plătești cuiva cu aceeași
monedă? În multe feluri. Potrivit revistei Life, s-ar putea chiar să îți
distrugă sănătatea. „Principala caracteristică de personalitate a
persoanelor cu hipertensiune [tensiune arterială crescută] este
resentimentul”, scrie în Life. „Când resentimentul este cronic, atrage
după sine hipertensiune cronică și probleme cu inima.”
Înțelegi, așadar, că în momentul în care Iisus a spus: „Iubiți pe
vrăjmașii voștri”********, nu recomanda numai un precept moral
sănătos. Recomanda și medicina secolului XX. Când a spus: „Să
ierți până de șaptezeci de ori câte șapte”********, Iisus ne spunea cum
să ne ferim de hipertensiune, de probleme cu inima, de ulcer și de
multe alte boli.
O prietenă a făcut recent un atac de cord sever. Medicul i-a zis să
stea la pat și i-a recomandat să nu se supere, indiferent ce se
întâmplă. Medicii știu că, dacă ai o inimă slăbită, un acces de furie te
poate omorî. Am spus că te poate omorî? Un acces de furie chiar l-a
omorât pe proprietarul unui restaurant din Spokane, Washington,
acum câțiva ani. Am chiar acum în față o scrisoare de la Jerry
Swartout, pe atunci șef al Departamentului de Poliție din Spokane,
Washington, în care se spune: „În urmă cu câțiva ani, William
Falkaber, un bărbat de 68 de ani care avea o cafenea aici, în
Spokane, s-a sinucis practic atunci când a fost cuprins de un acces
de furie pentru că bucătarul a insistat să bea cafea din farfurioară.
Proprietarul cafenelei a fost atât de indignat, încât a luat un pistol, a
început să alerge după bucătar și a murit, făcând atac de cord – cu
mâna încleștată încă pe armă. Raportul legistului susține că furia i-a
provocat atacul de cord.”
Atunci când Iisus a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”, ne spunea și
cum să ne îmbunătățim înfățișarea. Cunosc oameni – la fel ca tine –
al căror chip a fost ridat și împietrit de ură, desfigurat de
resentimente. Toată chirurgia estetică din lume nu le va îmbunătăți
aspectul nici pe jumătate cât ar face-o o inimă plină de iertare,
blândețe și iubire.
 Ura ne distruge până și capacitatea de a savura mâncarea. Biblia
spune astfel: „Mai mult face o mâncare de verdețuri și cu dragoste,
decât un bou îngrășat și cu ură”********.
Nu și-ar freca dușmanii noștri mâinile de bucurie dacă ar ști că ura
față de ei ne epuizează, făcându-ne obosiți și nervoși, distrugându-
ne înfățișarea, provocându-ne probleme cu inima și scurtându-ne
probabil viața?
Chiar dacă nu îi putem iubi pe dușmanii noștri, hai cel puțin să ne
iubim pe noi. Să ne iubim atât de mult pe noi încât să nu le permitem
dușmanilor să ne controleze fericirea, sănătatea sau înfățișarea.
Shakespeare a spus:

Nu încinge pentru dușman cuptoru-atât de tare,

Ca singur să te frigi********.

Când Iisus a spus că ar trebui să ne iertăm dușmanii „de șaptezeci

de ori câte șapte”, vorbea și despre afacerile înfloritoare. De
exemplu, am în fața mea o scrisoare primită de la George Rona din
Uppsala, Suedia. Timp de mai mulți ani, George Rona a fost avocat
la Viena, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fugit în
Suedia. Nu avea niciun ban și îi trebuia neapărat un loc de muncă.
Deoarece știa să vorbească și să scrie în câteva limbi, a sperat să
obțină un post de corespondent la o firmă de import sau export.
Majoritatea firmelor i-au răspuns că nu au nevoie de asemenea
servicii din cauza războiului, dar că îl vor avea în vedere pe viitor... și
așa mai departe. Cineva i-a scris însă lui George o scrisoare în care
spunea: „Ceea ce vă imaginați despre afacerea mea este greșit. Vă
înșelați și mai sunteți și neghiob. Nu am nevoie de niciun
corespondent. Și chiar dacă aș avea nevoie de unul, nu v-aș angaja
pe dvs. pentru că nici măcar nu scrieți bine în suedeză. Scrisoarea e
plină de greșeli.”
Când George Rona a citit scrisoarea, s-a înfuriat ca Rățoiul
Donald. Cum adică nici nu poate să scrie bine în suedeză? Păi și
scrisoarea pe care i-o trimisese suedezul era plină de greșeli! Așa că
George a scris altă scrisoare prin care plănuia să îl facă de râs. Apoi
s-a oprit. Și-a spus: „Ia stai puțin. De unde știu că omul ăsta nu are
dreptate? Am studiat suedeza, dar nu este limba mea maternă, așa
că poate fac greșeli de care nu îmi dau seama. Dacă e așa, atunci
trebuie cu siguranță să învăț mai mult, dacă sper să obțin o slujbă.
Omul acesta mi-a făcut probabil o favoare, chiar dacă nu a
intenționat asta. Simplul fapt că s-a exprimat în termeni neplăcuți nu
schimbă faptul că am o datorie față de el. Prin urmare, am să îi scriu
și am să îi mulțumesc pentru ce a făcut.”
Așa că George a aruncat scrisoarea în care îl critica sever, și a
compus alta în care îi spunea: „Ați fost amabil că v-ați deranjat să
îmi scrieți, mai ales că nu aveți nevoie de un corespondent. Îmi pare
rău că m-am înșelat în privința firmei dumneavoastră. Motivul pentru
care v-am scris a fost acela că m-am interesat și numele
dumneavoastră mi-a fost dat ca fiind al unui lider în domeniu. Nu am
știut că am făcut greșeli gramaticale în scrisoarea mea. Îmi pare rău
și îmi este rușine. Mă voi apuca să studiez mai sârguincios limba
suedeză și voi încerca să îmi corectez greșelile. Vreau să vă
mulțumesc că m-ați ajutat să pornesc pe drumul către
autoperfecționare.”
În câteva zile, George Rona a primit o scrisoare din partea acestui
om în care îi spunea că dorește să-l întâlnească. Rona s-a dus – și a
primit o slujbă. A descoperit singur că „vorba dulce mult aduce”.
Poate că nu suntem atât de sfinți încât să ne iubim dușmanii, dar
de dragul sănătății și fericirii noastre, haideți cel puțin să îi iertăm și
să îi uităm. Acesta este cel mai inteligent lucru de făcut. „Dacă ai fost
tratat cu nedreptate sau ai fost jefuit”, a spus Confucius, „nu
înseamnă nimic decât dacă vei continua să-ți aduci aminte de acest
lucru.” L-am întrebat odată pe fiul generalului Eisenhower, John,
dacă tatăl lui nutrea vreodată resentimente. „Nu”, a răspuns el, „tata
nu pierde nicio clipă gândindu-se la oamenii care nu îi plac.”
Un vechi proverb spune că omul care nu poate să se înfurie este
un neghiob, iar omul care nu vrea să se înfurie este un înțelept.
Aceasta a fost și tactica lui William J. Gaynor, fost primar al New
Yorkului. Aspru criticat de presă, a fost împușcat de un psihopat și a
ajuns la un pas de moarte. În timp ce zăcea în spital, luptând pentru
viața lui, a spus: „În fiecare seară iert totul și pe toți.” E cumva prea
idealist? Prea multă delicatețe și lejeritate? Dacă da, hai să ne
întoarcem pentru sfaturi la marele filosof german Schopenhauer,
autor al cărții Studii în pesimism. El privea viața ca pe o aventură
inutilă și dureroasă. Mustea de gânduri negre; cu toate acestea, din
adâncul disperării sale, Schopenhauer a strigat: „Pe cât posibil, să
nu porți dușmănie nimănui”.
L-am întrebat odată pe Bernard Baruch – omul care a fost
consilier de încredere a șase președinți: Wilson, Harding, Coolidge,
Hoover, Roosevelt și Truman – dacă atacurile dușmanilor l-au
tulburat vreodată. „Niciun om nu poate să mă umilească sau să mă
tulbure”, a răspuns el. „Nu îi dau voie.”
Nimeni nu poate să ne umilească sau să ne tulbure – dacă nu îl
lăsăm.

Bețele și pietrele pot să-mi rupă oasele,

Dar cuvintele nu-mi pot face niciodată rău.

De-a lungul veacurilor, omenirea a adus omagii acelor indivizi

asemănători lui Hristos, care nu au purtat pică dușmanilor lor. M-am
plimbat adesea în Parcul Național Jasper din Canada și am admirat
unii dintre cei mai frumoși munți din lumea occidentală – un munte
numit în onoarea lui Edith Cavell, infirmiera britanică care a mers la
moarte ca o sfântă în fața unui pluton german de execuție pe 12
octombrie 1915. De ce era acuzată? Ascunsese, hrănise și îngrijise
în casa ei din Belgia soldați răniți, francezi și englezi, și îi ajutase să
fugă în Olanda. Când preotul englez a intrat în celula ei din
închisoarea militară din Bruxelles în acea dimineață de octombrie
pentru a o pregăti de moarte, Edith Cavell a rostit două propoziții
care au fost gravate în bronz și granit: „Îmi dau seama că
patriotismul nu este de ajuns. Nu trebuie să nutresc ură sau
înverșunare față de nimeni.” Patru ani mai târziu, corpul ei a fost dus
în Anglia și s-au ținut slujbe comemorative la Westminster Abbey.
Am petrecut cândva un an la Londra; am stat adesea în fața statuii
lui Edith Cavell și am citit nemuritoarele ei cuvinte gravate în granit:
„Îmi dau seama că patriotismul nu este de ajuns. Nu trebuie să
nutresc ură sau înverșunare față de nimeni.”
 Un mod sigur de a uita și de a ne ierta dușmanii este să ne
implicăm într-o cauză infinit mai importantă decât noi. Insultele și
dușmănia cu care ne confruntăm nu vor mai conta atunci, pentru că
vom fi surzi și orbi la orice nu înseamnă cauza noastră.
Haideți să luăm ca exemplu un eveniment dramatic care era gata
să se producă în pădurile de conifere din Mississippi în 1918. Un
linșaj! Laurence Jones, profesor și preot de culoare, era pe punctul
de a fi linșat. Acum câțiva ani, am vizitat școala pe care a fondat-o
Laurence Jones – Piney Woods Country School – și am vorbit în fața
elevilor. Școala este cunoscută astăzi la nivel național, dar incidentul
pe care am să îl povestesc a avut loc cu mult timp înainte de asta. S-
a petrecut în zilele tulburi ale Primului Război Mondial. Prin centrul
statului Mississippi se răspândise un zvon că nemții îi instigau pe
negri și îi incitau la revoltă. Laurence Jones, omul care era gata să
fie linșat și, după cum am spus deja, era de culoare, era acuzat că i-
a instigat pe cei de-o rasă cu el la revoltă. Un grup de bărbați albi –
care se opriseră lângă biserica lui – îl auziseră pe Laurence cum
striga către enoriași: „Viața este o luptă în care fiecare om de
culoare trebuie să își pună armura și să lupte pentru a supraviețui și
reuși.”
„Luptă!” „Armură!” A fost de ajuns! Galopând în noapte, acești
tineri au recrutat o mulțime furioasă, s-au întors la biserică, l-au legat
cu o funie pe preot, l-au târât mai bine de un kilometru pe drum, l-au
pus pe o grămadă de vreascuri, au scăpărat chibrituri și erau gata să
îl spânzure și să îl ardă în același timp, când cineva a strigat: „Să-i
dăm voie blestematului să vorbească înainte să ardă. Vorbește!
Vorbește!”. Laurence Jones, stând pe vreascuri, a vorbit cu funia în
jurul gâtului; a vorbit pentru viața și pentru cauza lui. Absolvise
Universitatea din Iowa în 1907. Caracterul lui fără pată, erudiția și
talentul muzical l-au făcut popular atât printre studenți, cât și printre
profesori. După absolvire a refuzat oferta unui hotelier de a-l iniția în
afaceri și pe cea a unui om bogat de a-i finanța educația muzicală.
De ce? Pentru că era înflăcărat de o viziune. Citind povestea vieții lui
Booker T. Washington, fusese inspirat să își dedice viața educației
membrilor săraci și analfabeți ai rasei sale. Așa că s-a dus în cea
mai înapoiată regiune din Sud – un loc aflat la 40 km sud de
Jackson, Mississippi. Amanetându-și ceasul cu 1,65 dolari, și-a
fondat școala în pădure, având drept catedră un ciot de copac.
Laurence Jones le-a povestit acestor oameni furioși care așteptau să
îl linșeze despre dificultățile pe care le-a avut în a-i educa pe acei
băieți și acele fete neștiutoare și să îi pregătească să fie fermieri,
mecanici, bucătari și menajere pricepute. Le-a spus despre albii care
l-au ajutat în eforturile lui de a înființa școala Piney Woods Country –
albi care i-au dat pământ, lemn, porci, vaci și bani pentru a-l ajuta să
își continue activitatea educațională.
Când Laurence Jones a fost întrebat după aceea dacă îi ura pe
oamenii care îl târâseră pe drum pentru a-l spânzura și a-i da foc, a
răspuns că era prea ocupat de cauza sa pentru a purta ură cuiva –
prea absorbit în ceva mai mare decât el. „Nu am timp să mă cert”, a
spus el, „nu am timp de regrete și nimeni nu mă poate forța să mă
înjosesc atât pentru a-l urî.”
În timp ce Laurence Jones vorbea cu o elocvență sinceră și
emoționantă, în timp ce pleda nu pentru el, ci pentru cauza lui,
mulțimea furioasă a început să se înmoaie. În cele din urmă, un
veteran confederat în vârstă a spus: „Cred că băiatul ăsta spune
adevărul. Îi cunosc pe albii despre care a vorbit. Face o treabă bună.
Am comis o greșeală. Ar trebui să îl ajutăm, nu să îl spânzurăm.”
Veteranul confederat a trecut cu pălăria prin mulțime și a strâns
donații de 52 de dolari și 40 de cenți chiar de la oamenii care se
adunaseră acolo să îl spânzure pe fondatorul Piney Woods Country
School – omul care a spus: „Nu am timp să mă cert, nu am timp de
regrete și nimeni nu mă poate forța să mă înjosesc atât pentru a-l
urî.”
Epictet a remarcat în urmă cu nouăsprezece secole că culegem
ce semănăm și că, într-un fel, soarta ne face aproape întotdeauna
să plătim pentru relele comise. „Pe termen lung”, a spus Epictet,
„fiecare om va plăti penalizări pentru fărădelegile lui. Cel care ține
minte acest lucru nu se va supăra pe nimeni, nu se va indigna din
cauza nimănui, nu va ponegri pe nimeni, nu va da vina pe nimeni, nu
va jigni pe nimeni, nu va urî pe nimeni.”
Probabil că niciun om din istoria Americii nu a fost mai acuzat, mai
urât și mai înșelat decât Lincoln. Cu toate acestea, potrivit biografiei
clasice scrise de Herndon, Lincoln „nu i-a judecat niciodată pe
oameni în funcție de cât îi plăceau sau nu. Dacă trebuia făcută o
anumită treabă, el înțelegea că dușmanul lui poate să o facă la fel de
bine ca oricine. Dacă un om îl calomniase sau se făcea vinovat de
purtare urâtă față de el și era cel mai potrivit pentru o anumită
funcție, Lincoln i-o oferea, la fel cum i-ar fi oferit-o unui prieten... Nu
cred că a îndepărtat vreodată un om pentru că era dușmanul său
sau pentru că nu îi plăcea de el.”
Lincoln a fost acuzat și insultat chiar de unii dintre oamenii pe care
i-a numit în poziții de mare putere – precum McClellan, Seward,
Stanton și Chase. Cu toate acestea, Lincoln credea, potrivit lui
Herndon, asociatul lui în avocatură, că „niciun om nu trebuie elogiat
pentru ce a făcut; sau cenzurat pentru ce a făcut sau nu a făcut”
deoarece „suntem cu toții un rezultat al condițiilor, împrejurărilor,
mediului, educației, obiceiurilor dobândite și al eredității care îi
modelează pe oameni așa cum sunt și vor fi întotdeauna.”
Poate că Lincoln avea dreptate. Dacă am fi moștenit aceleași
caracteristici fizice, mentale și emoționale pe care le-au moștenit și
dușmanii noștri și dacă viața ne-ar fi făcut ce le-a făcut și lor, ne-am
purta exact ca ei. Nu am putea face altceva. Hai să fim înțelegători și
să repetăm rugăciunea indienilor sioux: „O, Mare Spirit, nu mă lăsa
să judec sau să critic vreodată un om până când nu i-am purtat
mocasinii timp de două săptămâni.” Așa că, în loc să ne urâm
dușmanii, să ne fie milă de ei și să îi mulțumim lui Dumnezeu că
viața nu a făcut din noi ceea ce sunt ei. În loc să aruncăm cu acuze
și să ne răzbunăm pe dușmanii noștri, haideți să le oferim înțelegere,
compasiune, ajutor, iertare și rugăciune.
Am crescut într-o familie care citea din Scriptură sau repeta un
verset din Biblie în fiecare seară, apoi îngenunchea și spunea
„rugăciuni de familie”. Îl aud și acum pe tata, într-o fermă izolată din
Missouri, repetând aceste cuvinte ale lui Iisus – cuvinte care vor
continua să fie repetate atâta timp cât omenirea va continua să îi
prețuiască idealurile: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei
ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei
ce vă vatămă și vă prigonesc.”********
Tatăl meu a încercat să trăiască după aceste cuvinte ale lui Iisus;
și ele i-au oferit o pace interioară pe care conducătorii și regii lumii
au căutat-o adesea în zadar.
 Pentru a cultiva o atitudine mentală care îți va aduce pace și
fericire, ține minte că Regula nr. 2 este:

Să nu încercăm niciodată să le plătim cu aceeași monedă

dușmanilor, deoarece ne vom face rău nouă mai mult decât le
vom face lor. Haideți să procedăm la fel ca generalul
Eisenhower: să nu irosim nicio clipă gândindu-ne la oamenii
care nu ne plac.
******** Matei 5:44 (n.tr.)
******** Matei 18:22 (n.tr.)
******** Pilde 15:17 (n.tr.)
******** William Shakespeare, Henric al VIII-lea, în Opere complete, vol. III „Drame
istorice”, traducere de Dan Grigorescu, Academia Română, Bucureşti, 2016, p. 1532. (n.tr.)
******** Matei 5:44 (n.tr.)
 14
Dacă faci acest lucru, nu va mai trebui să
te îngrijorezi niciodată din cauza
nerecunoștinței

Am cunoscut recent în Texas un om de afaceri care era foc și pară

de indignare. Am fost prevenit că îmi va povesti despre acest lucru
în cel mult un sfert de oră după ce îi voi fi prezentat. Așa a făcut.
Incidentul care îl înfuriase se petrecuse cu 11 luni în urmă, dar el
încă era supărat din cauza asta. Nu putea să mai vorbească despre
nimic altceva. Le dăduse celor 34 de angajați ai săi zece mii de
dolari ca primă de Crăciun – aproximativ 300 de dolari fiecăruia – și
nimeni nu îi mulțumise. „Îmi pare rău că le-am dat vreun ban”, s-a
plâns el amărât.
„Un om furios”, a spus Confucius, „este mereu plin de otravă”.
Acest om era atât de plin de otravă, încât mi-a fost sincer milă de el.
Avea aproximativ 60 de ani. Companiile de asigurări de viață
calculează că, în medie, vom trăi un pic mai mult de două treimi din
diferența dintre vârsta din prezent și 80 de ani. Așa că acest om –
dacă avea noroc – mai avea probabil 14 sau 15 ani de trăit, dar își
irosise deja aproape un an din puținii rămași cu înverșunarea și
resentimentele față de un eveniment de mult trecut. Mi-a fost milă de
el.
În loc să se complacă în resentimente și autocompătimire, ar fi
putut să se întrebe de ce nu a primit nicio apreciere. Poate că și-a
plătit prost angajații și i-a pus să muncească prea mult. Poate că nu
au considerat prima de Crăciun un cadou, ci ceva ce au câștigat.
Poate că era atât de critic și de inabordabil încât nimeni nu a
îndrăznit să îi mulțumească sau nimănui nu i-a păsat de asta. Poate
au fost de părere că le-a dat prima întrucât cea mai mare parte a
profiturilor mergea oricum către impozite.
Pe de altă parte, poate că angajații erau egoiști, răi și prost
crescuți. Poate că a fost asta. Poate că a fost cealaltă. Nu știu mai
multe decât tine. Dar știu că dr. Samuel Johnson a spus:
„Recunoștința este fructul unei bune educații. Nu o găsești printre
oamenii grosolani.”
Iată care este ideea pe care încerc să o ilustrez: acest om a făcut
greșeala omenească și dureroasă să aștepte recunoștință. Pur și
simplu nu cunoștea firea omenească.
Dacă ai salva viața unui om, te-ai aștepta să-ți fie recunoscător?
Ai putea – dar Samuel Leibowitz, care a fost un celebru avocat de
drept penal înainte să devină judecător, a salvat 78 de oameni de la
scaunul electric! Câți dintre acești oameni crezi că s-au oprit să îi
mulțumească ori s-au deranjat să îi trimită o felicitare de Crăciun?
Câți? Ghicește... Exact – niciunul.
Iisus a ajutat zece leproși într-o după-amiază – dar câți i-au
mulțumit? Numai unul. Caută în Evanghelia după Luca. Când Iisus
s-a întors către discipolii Lui și i-a întrebat: „Dar cei nouă unde
sunt?”********, fugiseră cu toții. Au dispărut fără să mulțumească. Dă-mi
voie să îți adresez o întrebare: de ce noi – sau acel om de afaceri
din Texas – ne-am aștepta la mai multe mulțumiri pentru favorurile
noastre mărunte decât a primit Iisus Hristos?
Iar în ce privește chestiunile legate de bani, situația e chiar fără
speranță. Charles Schwab mi-a spus că l-a salvat odată pe un casier
bancar care jucase la bursă cu fonduri ce aparțineau băncii. Schwab
a pus banii pentru a-l salva pe omul acesta de la închisoare. A fost
recunoscător casierul? O, da, pentru scurtă vreme. Apoi s-a întors
împotriva lui Schwab, l-a insultat și l-a acuzat – chiar pe omul care îl
scăpase de închisoare.
Dacă i-ai da uneia dintre rudele tale un milion de dolari, te-ai
aștepta să-ți fie recunoscătoare? Andrew Carnegie a făcut asta. Dar
dacă s-ar fi întors din mormânt un pic mai târziu, ar fi fost șocat să
descopere că ruda îl blestema! De ce? Pentru că bătrânul Andy
lăsase 365 de milioane de dolari unor organizații caritabile – iar rudei
„doar un amărât de milion”, după cum s-a exprimat aceasta.
 Așa merge treaba. Firea omenească a fost așa dintotdeauna – și
probabil că nu se va schimba într-o viață de om. Așadar, de ce să nu
o accepți? De ce să nu fii la fel de realist în privința ei ca bătrânul
Marc Aureliu, unul dintre cei mai înțelepți oameni care au condus
Imperiul Roman. Într-o zi a scris în jurnalul său: „Astăzi am să
întâlnesc oameni care vorbesc prea mult – oameni care sunt egoiști,
vanitoși, nerecunoscători. Dar nu voi fi surprins sau tulburat, pentru
că nu mi-aș putea imagina o lume fără asemenea oameni.”
Are noimă, nu? Dacă mergem peste tot bombănind despre
nerecunoștință, cine e de vină? Firea omenească, sau faptul că noi
nu cunoaștem firea omenească? Hai să nu ne așteptăm la
recunoștință. Iar dacă uneori o primim, va veni ca o surpriză
încântătoare. Dacă nu, nu vom fi tulburați.

Iată prima idee pe care vreau să o subliniez în acest capitol:

Este firesc ca oamenii să uite să fie recunoscători, așa că, dacă
ne așteptăm la recunoștință, nu vom avea parte decât de multe
supărări.

Cunosc o femeie din New York care se plânge mereu că e

singură. Niciuna dintre rude nu vrea să se apropie de ea – și nici nu
e de mirare. Dacă o vizitezi, îți va povesti ore-n șir ce a făcut ea
pentru nepoate când erau mici: a avut grijă de ele când au avut
pojar, oreion și tuse convulsivă; le-a dat să mănânce ani de zile; a
ajutat-o pe una dintre ele să termine școala de afaceri, iar celeilalte i-
a oferit un cămin până s-a căsătorit.
Vin nepoatele să o vadă? O, da, din când în când, din spirit de
datorie. Dar le este groază de aceste vizite. Știu că vor trebui să stea
și să asculte ore în șir reproșuri voalate. Vor fi tratate cu o litanie
nesfârșită de nemulțumiri amare și oftaturi de autocompătimire. Și,
când femeia aceasta nu mai poate să le silească, să le intimideze
sau să le terorizeze pe nepoatele ei să vină să o vadă, recurge la
una din „vrăjile” ei. Face un atac de cord.
Este real atacul de cord? O, da. Medicii spun că are o „inimă
nervoasă”, că suferă de palpitații. Dar tot ei spun că nu pot face
nimic pentru ea – problemele ei sunt de natură emoțională.
 Această femeie vrea de fapt să aibă parte de dragoste și atenție.
Dar ea o numește „recunoștință”. Și nu va primi niciodată
recunoștință sau iubire tocmai pentru că le cere. Crede că i se cuvin.
Există mii de oameni ca ea, oameni care suferă din cauza
„nerecunoștinței”, singurătății și neglijării. Tânjesc să fie iubiți, dar
singura cale prin care pot spera vreodată să fie iubiți este să nu mai
ceară asta și să înceapă să își reverse dragostea fără să se aștepte
să primească ceva înapoi.
Pare un idealism pur, inaplicabil și himeric? Nu este. Este numai
bun-simț. Reprezintă o modalitate bună prin care să găsim fericirea
pe care ne-o dorim. Eu știu. Am văzut întâmplându-se asta în familia
mea. Mama și tata dăruiau, pentru că se bucurau să-i ajute pe
ceilalți. Noi eram săraci – mereu împovărați de datorii. Cu toate
acestea, așa săraci cum eram, mama și tata reușeau să trimită în
fiecare an bani unui orfelinat, Christian Home din Council Bluffs,
Iowa. Ei nu au vizitat niciodată acest cămin. Probabil că nu le-a
mulțumit nimeni pentru darul lor – decât prin scrisori –, dar au fost
răsplătiți din plin, pentru că aveau bucuria de a ajuta niște copii –
fără să își dorească sau să aștepte recunoștință în schimb.
După ce am plecat de acasă, le-am trimis mereu părinților mei un
cec de Crăciun și i-am îndemnat să se răsfețe un pic și ei. Rareori
au făcut-o. Când veneam acasă cu câteva zile înainte de Crăciun,
tata îmi spunea despre cărbunele și alimentele pe care le
cumpăraseră pentru o „văduvă” din oraș care avea copii mulți și
niciun ban să cumpere mâncare și combustibil. Câtă bucurie aveau
făcând aceste daruri – bucuria de a da fără să aștepte nimic în
schimb.
Cred că tatăl meu ar fi corespuns descrierii omului ideal făcută de
Aristotel – omul cel mai vrednic de fericire. „Omul ideal”, a spus
Aristotel, „se bucură făcând favoruri altora”.

Iată care este a doua idee pe care vreau să o subliniez în acest

capitol: Dacă vrem să găsim fericirea, hai să nu ne mai gândim
la recunoștință sau nerecunoștință și să dăruim doar pentru
bucuria de a dărui.
 De zece mii de ani, părinții își smulg părul din cap din cauza
nerecunoștinței copiilor.
Chiar și regele Lear al lui Shakespeare a strigat: „Atunci să simtă,
cu cât e mai cumplit decât mușcătura de șarpe, a avea un fiu
nerecunoscător!”********
Dar de ce ar fi copiii plini de recunoștință – dacă nu îi educăm să
fie? Nerecunoștința este naturală – la fel ca buruienile. Recunoștința
este ca o floare. Trebuie hrănită, udată, cultivată, iubită și protejată.
Dacă copiii noștri sunt nerecunoscători, cine este de vină? Poate
că noi suntem. Dacă nu i-am învățat niciodată să își exprime
recunoștința față de ceilalți, cum ne putem aștepta să fie
recunoscători față de noi?
Am cunoscut un bărbat în Chicago care avea motive să se plângă
de nerecunoștința fiilor săi vitregi. Trudea într-o fabrică de cutii,
rareori câștigând mai mult de 40 de dolari pe săptămână. S-a
căsătorit cu o văduvă, iar ea l-a convins să facă un împrumut și să îi
trimită pe cei doi fii mari ai ei la facultate. Din salariul lui de 40 de
dolari pe săptămână, trebuia să plătească mâncarea, chiria,
combustibilul, hainele și ratele împrumutului la bancă. A făcut asta
timp de patru ani, muncind ca un hamal, fără să se plângă.
A primit vreo vorbă de mulțumire? Nu, soția a luat totul de bun – și
la fel și fiii ei. Nu și-au imaginat niciodată că îi datorează ceva tatălui
lor vitreg – nici măcar mulțumiri!
Cine era de vină? Băieții? Da; dar mama lor și mai mult. A
considerat că este păcat să le împovăreze tinerețea cu „sentimentul
obligației”. Nu a vrut ca fiii ei să „pornească la drum cu datorii”. Nici
prin cap nu i-a trecut să le spună: „Ce sacrificiu face tatăl vostru
vitreg că vă ajută să terminați facultatea!”, ci a adoptat o atitudine de
genul: „O, măcar atât poate să facă și el.”
A crezut că își menajează fiii, dar în realitate îi trimitea în viață cu
ideea periculoasă că lumea le datorează mijloacele de existență. Și
chiar era o idee periculoasă – pentru că unul dintre acei fii a încercat
să „împrumute” de la un patron și a ajuns la închisoare!
Trebuie să ținem minte că fiii noștri sunt exact așa cum îi educăm.
De exemplu, sora mamei mele – Viola Alexander din Minneapolis –
este un exemplu strălucit de femeie care nu a avut niciodată motive
să se plângă de „nerecunoștința” copiilor. Când eram eu mic, mătușa
Viola a luat-o pe mama ei acasă, ca să-și arate dragostea și să aibă
grijă de ea; și a făcut același lucru și pentru mama soțului ei. Dacă
închid ochii, pot și acum să le văd pe cele două doamne în vârstă
stând în fața focului, la ferma mătușii Viola. Erau un „inconvenient”
pentru mătușa Viola? O, presupun că adesea. Dar nu ai fi ghicit
niciodată din atitudinea ei. Le iubea pe bătrânele acestea – așa că le
făcea toate poftele, le răsfăța și le făcea să se simtă ca acasă. În
plus, mătușa Viola avea și ea șase copii, dar nu i-a trecut niciodată
prin minte că face ceva deosebit de nobil sau că merită vreun titlu de
glorie pentru că le-a luat pe aceste bătrâne în casa ei. Pentru ea era
ceva firesc, ceva corect, lucrul pe care voia să îl facă.
Unde este astăzi mătușa Viola? Păi, este văduvă de douăzeci și
ceva de ani și are cinci copii adulți – cinci familii diferite –, care „se
ceartă” să o împartă, să vină și să trăiască la ei acasă! Copiii ei o
adoră, nu se mai satură de ea. Din „recunoștință”? Aiurea! Este
iubire – iubire pură. Acestor copii le-a fost insuflată căldura și omenia
pe toată durata copilăriei lor. E de mirare că acum, când situația s-a
inversat, răspund cu iubire?
Așadar, să ținem minte că, pentru a crește copii recunoscători,
trebuie să fim recunoscători. Să ținem minte că cei mici înțeleg mai
multe decât credem – și să avem grijă ce spunem. Pentru a
exemplifica – data viitoare când suntem tentați să minimalizăm
bunătatea cuiva în prezența copiilor, să ne oprim. Să nu spunem
niciodată: „Ia uite la prosoapele de bucătărie pe care mi le-a trimis
verișoara Sue de Crăciun. Le-a împletit ea. Nu a dat niciun ban pe
ele!”. Remarca s-ar putea să ni se pară nesemnificativă, dar copiii
ascultă. Așa că am face bine să spunem în schimb: „Uite cât timp a
petrecut verișoara Sue ca să ne facă acest cadou de Crăciun! Nu e
drăguț din partea ei? Hai să îi scriem chiar acum un bilet de
mulțumire”. Astfel, copiii noștri ar putea să asimileze inconștient
obiceiul de a lauda și a aprecia.
Pentru a evita resentimentele și grijile din cauza nerecunoștinței,
iată Regula nr. 3:

A. În loc să ne facem griji din cauza nerecunoștinței, să ne

așteptăm la ea. Să ne aducem aminte că Iisus a ajutat zece
 leproși într-o zi – și numai unul i-a mulțumit. De ce să ne
așteptăm noi la mai multă recunoștință decât a primit Iisus?
B. Să ne aducem aminte că singura cale prin care putem găsi
fericirea este să nu ne așteptăm la recunoștință, ci să dăm
pentru bucuria de a da.
C. Să ținem minte că recunoștința este o trăsătură „cultivată”;
așa că, dacă vrem ca copiii noștri să fie recunoscători, trebuie
să îi învățăm să fie recunoscători.
******** Luca 17:17 (n.tr.)
******** Traducere de Margărita Miller-Verghi, Editura MTTLC, Bucureşti, 2016, p. 54.
(n.tr.)
 15
Ai da tot ce ai pe un milion de dolari?

Îl cunosc pe Harold Abbot de ani de zile. A locuit în Webb City,

Missouri. S-a ocupat de conferințele mele. Într-o zi, ne-am întâlnit în
Kansas City și m-a dus cu mașina la ferma mea din Belton, Missouri.
Pe drum, l-am întrebat cum face să nu se îngrijoreze, iar el mi-a
spus o poveste plină de învățăminte pe care nu o voi uita niciodată.
„Înainte îmi făceam multe griji”, mi-a spus, „dar, într-o zi de
primăvară din 1934, pe când mergeam pe strada West Dougherty
din Webb City, am văzut ceva care mi-a alungat toate grijile. Totul s-
a petrecut în zece secunde, dar în acele zece secunde am învățat
mai multe despre cum să trăiesc decât învățasem în ultimii zece ani.
De doi ani conduceam o băcănie în Webb City. Nu numai că îmi
pierdusem toate economiile, dar îmi mai făcusem și datorii care mi-
au luat șapte ani să le achit. Băcănia mea era închisă de sâmbăta
trecută, iar acum mă duceam la banca Merchants and Miners să iau
un împrumut ca să pot pleca în Kansas City și să-mi caut o slujbă.
Mergeam ca un om învins. Îmi pierdusem tot spiritul de luptă și
credința. Apoi, deodată am văzut venind pe stradă un om care nu
avea picioare. Stătea pe o platformă mică de lemn, prevăzută cu roți
de la patinele cu rotile. Avea câte o bucată de lemn în fiecare mână
și se împingea cu ajutorul lor. L-am văzut imediat după ce traversase
strada și se pregătea să se ridice câțiva centimetri ca să se urce pe
bordura trotuarului. Când și-a înclinat platforma mică de lemn,
privirile ni s-au întâlnit. M-a salutat cu un zâmbet larg: «Bună
dimineața, domnule. Ce dimineață frumoasă, nu?», a spus cu
vioiciune. Stând și uitându-mă la el, mi-am dat seama cât de bogat
sunt. Eu aveam două picioare. Puteam să merg. M-am rușinat de
faptul că m-am autocompătimit. Mi-am zis că dacă el, fără picioare,
putea să fie fericit, voios și încrezător, atunci pot și eu, care am
picioare. Deja îmi simțeam pieptul umflându-se. Aveam de gând să
cer o sută de dolari de la banca Merchants and Miners, dar acum am
căpătat curaj să cer două sute. Aveam de gând să spun că voiam să
merg în Kansas City pentru a încerca să obțin o slujbă. Însă am
anunțat plin de încredere că voiam să plec în Kansas City pentru a-
mi lua o slujbă. Am primit împrumutul; și am găsit și de lucru.
Acum am următoarele cuvinte lipite pe oglinda din baie și le citesc
în fiecare dimineață când mă bărbieresc:

Suspinam pentru că nici măcar pantofi n-aveam,

Până ce-am întâlnit un om care n-avea picioare.

L-am întrebat odată pe Eddie Rickenbacker******** care este cea mai

importantă lecție pe care a învățat-o în cele douăzeci și patru de zile
cât s-a aflat în derivă împreună cu tovarășii săi, pe o plută de
salvare, rătăciți fără speranță în Pacific. „Cea mai importantă lecție
pe care am învățat-o din acea experiență”, mi-a spus el, „este că,
dacă ai suficientă apă de băut și suficientă mâncare, nu trebuie să te
mai plângi de nimic.”
Time a publicat un articol despre un sergent care fusese rănit pe
insula Guadalcanal. Lovit la gât de o bucată de proiectil, avusese
nevoie de șapte transfuzii de sânge. Scriindu-i un bilețel medicului
său, l-a întrebat: „Voi trăi?”. Medicul i-a răspuns: „Da”. A scris apoi
un alt bilețel întrebând. „Voi putea să mai vorbesc?”. Răspunsul a
fost iarăși „da”. A mai scris încă un bilețel spunând: „Atunci de ce
naiba îmi mai fac griji?”.
De ce nu te oprești chiar acum să te întrebi: „Pentru ce naiba îmi
fac griji?”. Vei descoperi probabil că, prin comparație, este ceva
neimportant și neglijabil.
Aproximativ 90% din lucrurile din viața noastră sunt bune, iar
aproximativ 10% sunt rele. Dacă vrem să fim fericiți, tot ceea ce
trebuie să facem este să ne concentrăm pe cele 90 de procente care
sunt bune și să le ignorăm pe cele 10 care sunt rele. Dacă vrem să
fim îngrijorați, ursuzi și să facem ulcer la stomac, nu trebuie decât să
ne concentrăm pe cele 10 procente care sunt rele și să le ignorăm
pe cele 90 care sunt minunate.
 Cuvintele „Gândește și mulțumește” sunt gravate în multe biserici
ale lui Cromwell din Anglia. Aceste cuvinte ar trebui gravate și în
inima noastră: „Gândește și mulțumește”. Gândește-te la toate
lucrurile pentru care trebuie să fii recunoscător și mulțumește-i lui
Dumnezeu pentru toate darurile și binefacerile.
Jonathan Swift, autorul cărții Călătoriile lui Guliver, a fost cel mai
mare pesimist din literatura engleză. Îi părea atât de rău că s-a
născut, încât de ziua lui se îmbrăca în negru și postea; cu toate
acestea, în disperarea lui, acest pesimist suprem al literaturii
engleze a elogiat puterea magnifică, dătătoare de sănătate, a
voioșiei și fericirii. „Cei mai buni doctori din lume”, a declarat el, „sunt
doctorul Alimentație, doctorul Liniște și doctorul Veselie.”
Putem să beneficiem gratuit de serviciile doctorului Veselie în
fiecare ceas al zilei rămânând concentrați pe toate bogățiile
incredibile pe care le deținem – bogății care depășesc cu mult
comorile fabuloase ale lui Ali Baba. Ți-ai vinde ochii pentru un miliard
de dolari? Cât ai vrea pentru cele două picioare ale tale? Pentru
mâini? Pentru auz? Pentru copii? Pentru familia ta? Pune laolaltă
toate bunurile și vei descoperi că nu ai vinde ceea ce ai nici pentru
tot aurul strâns de familiile Rockefeller, Ford și Morgan la un loc.
Apreciem însă toate acestea? A, nu. După cum a spus
Schopenhauer: „Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la
ceea ce ne lipsește.” Da, tendința de „a ne gândi rareori la ce avem,
dar mereu la ceea ce ne lipsește” este cea mai mare tragedie din
lume. A provocat probabil mai multă nenorocire decât toate
războaiele și bolile din istorie.
L-a făcut pe John Palmer să se transforme „dintr-un tip obișnuit,
într-un bătrân morocănos” și aproape că i-a distrus căminul. Știu
asta pentru că mi-a spus-o chiar el.
Dl Palmer locuiește în Paterson, New Jersey. „La scurt timp după
ce m-am întors din armată”, mi-a povestit el, „mi-am pornit o afacere.
Am muncit din greu zi și noapte. Lucrurile mergeau bine. Apoi au
început necazurile. N-am mai putut să procur piese și materiale. Îmi
era teamă că va trebui să renunț la afacere. Îmi făceam atâtea griji,
încât m-am transformat dintr-un tip obișnuit într-un bătrân
morocănos. Am devenit atât de acru și de supărat încât… nu știam
asta atunci, dar acum îmi dau seama că am fost cât pe ce să îmi
pierd familia. Apoi, într-o zi, un tânăr veteran cu handicap care
lucrează pentru mine mi-a zis: «Johnny, ar trebui să îți fie rușine. Te
plângi de parcă ai fi singurul om din lume care are necazuri. Să
zicem că trebuie într-adevăr să închizi porțile firmei pentru o vreme –
și ce dacă? Poți s-o iei de la capăt când lucrurile revin la normal. Ai
multe pentru care să fii recunoscător. Și totuși, bombăni întruna.
Doamne, ce n-aș da să fiu în pielea ta! Uită-te la mine. Nu am decât
un braț, iar jumătate din față îmi este distrusă, dar nu mă plâng:
Dacă nu încetezi cu bombănitul și mormăitul, nu îți vei pierde doar
afacerea, ci și sănătatea, căminul și prietenii!».
Aceste remarci m-au făcut să mă opresc brusc. M-au făcut să îmi
dau seama cât de bine o duc. M-am hotărât chiar atunci că mă voi
schimba și voi fi așa cum am fost înainte – și chiar asta am făcut.”
O prietenă, Lucile Blake, a trebuit să se confrunte cu ceea ce
putea deveni o tragedie, ca să învețe să fie mulțumită cu ce are și să
nu își mai facă griji pentru ce îi lipsește.
Am cunoscut-o pe Lucile în urmă cu mai mulți ani, când învățam
amândoi să scriem proză scurtă la Școala de Jurnalism a
Universității Columbia. Cu câțiva ani înainte avusese parte de șocul
vieții ei. Pe atunci locuia în Tucson, Arizona. Iată povestea ei, așa
cum mi-a spus-o:
„Viața mea era ca un vârtej: studiam orga la Universitatea din
Arizona, coordonam o clinică de logopedie în oraș și predam un curs
de muzică la Desert Willow Ranch, unde stăteam. Mergeam la
petreceri, la dans, la călărie sub clar de lună. Într-o dimineață m-am
prăbușit. Inima! «Va trebui să stai un an la pat în repaus total», mi-a
spus medicul. Nu mi-a dat de înțeles că mă voi mai înzdrăveni
vreodată.
Un an de zile la pat! Să fiu invalidă – să mor, poate! M-am îngrozit!
De ce au trebuit să mi se întâmple mie toate acestea? Ce am făcut
ca să merit așa ceva? Am plâns și m-am văitat. Am fost amărâtă și
revoltată. Dar am stat în pat, așa cum m-a sfătuit medicul. Un vecin,
dl Rudolf, artist, mi-a spus: «Tu acum crezi că este o tragedie să
petreci un an la pat, dar nu este. Vei avea timp să te gândești și să
te cunoști. În lunile acestea, te vei dezvolta din punct de vedere
spiritual mai mult decât în toată viața». M-am calmat și am încercat
să îmi redefinesc valorile. Am citit cărți pline de învățăminte. Într-o zi,
l-am auzit pe un comentator de radio spunând: «Poți să exprimi
numai ce este în propria conștiință». Mai auzisem de multe ori
asemenea cuvinte, dar acum mi-au pătruns în adânc și au prins
rădăcini. M-am hotărât să mă concentrez numai asupra gândurilor
după care voiam să trăiesc: gânduri de bucurie, fericire, sănătate. În
fiecare dimineață, imediat ce mă trezeam, mă forțam să trec în
revistă toate lucrurile pentru care trebuia să fiu recunoscătoare. Nu
mă durea nimic. Aveam o fetiță frumoasă. Vedeam. Auzeam. La
radio era o melodie frumoasă. Aveam timp să citesc. Mâncare bună.
Prieteni buni. Eram atât de veselă și aveam atâția vizitatori încât
medicul a pus pe ușă o hârtie pe care scria că în salonul meu nu
este permis decât câte un vizitator – și numai la anumite ore.
Au trecut mulți ani de atunci și acum duc o viață plină și activă.
Acum sunt profund recunoscătoare pentru anul acela când am stat
la pat. A fost cel mai prețios și mai fericit an petrecut în Arizona. Am
și acum obiceiul pe care mi l-am format atunci, de a-mi număra
binecuvântările în fiecare dimineață. Este unul dintre cele mai de
preț bunuri ale mele. Mă rușinez când îmi dau seama că nu am
învățat să trăiesc cu adevărat până când nu m-am temut că voi
muri.”
Draga mea Lucile Blake, s-ar putea să nu îți dai seama, dar ai
învățat aceeași lecție pe care a învățat-o și dr. Samuel Johnson în
urmă cu 200 de ani. „Obiceiul de a privi partea bună a fiecărei
situații”, a spus dr. Johnson, „valorează mai mult decât o mie de lire
sterline pe an.”
Ține seama că aceste cuvinte au fost rostite nu de un optimist
incurabil, ci de un om care timp de 20 de ani a cunoscut anxietatea,
sărăcia și foamea – și, în cele din urmă, a devenit unul dintre cei mai
remarcabili scriitori ai generației sale și cel mai apreciat într-ale
conversației din toate timpurile.
Logan Pearsall Smith a concentrat multă înțelepciune în câteva
cuvinte atunci când a spus: „În viață trebui să urmărești două lucruri:
în primul rând, să obții ceea ce vrei, iar după aceea, să te bucuri de
asta. Numai cei mai înțelepți dintre oameni realizează al doilea
lucru.”
 Ai vrea să știi cum să faci și din spălatul vaselor o experiență
senzațională? Dacă da, citește o carte plină de inspirație și de un
curaj incredibil, scrisă de Borghild Dahl. Se numește I Wanted to
See (Am vrut să văd).
Această carte a fost scrisă de o femeie care a fost practic oarbă
timp de jumătate de secol. „Nu aveam decât un ochi”, scrie ea, „iar
acesta era atât de acoperit de cicatrici, încât nu vedeam decât printr-
o mică deschizătură din colțul stâng. Vedeam o carte doar dacă o
țineam foarte aproape de față și îmi forțam ochiul cât puteam spre
stânga”.
Dar a refuzat să fie compătimită, a refuzat să fie considerată
„diferită”. În copilărie voia să joace șotronul cu ceilalți copii, dar nu
vedea desenul. Așa că, după ce copiii se duceau acasă, ea se
așeza pe jos și se târa apoi urmărind de aproape conturul. A
memorat fiecare părticică a terenului pe care se jucau ea și prietenii
ei și a devenit în curând expertă la jocurile de alergare. Acasă citea
ținând cartea cu litere tipărite în format mare atât de aproape de
ochi, încât genele îi atingeau paginile. A obținut două diplome
universitare: licența în arte de la Universitatea din Minnesota și
masteratul în arte de la Universitatea Columbia.
A început să predea în sătucul Twin Valley, din Minnesota, și a
avansat până când a devenit profesoară de jurnalism și literatură la
Colegiul Augustana din Sioux Falls, Dakota de Sud. A predat acolo
13 ani, ținând prelegeri la cluburile femeilor și vorbind la radio despre
cărți și autori. „În sinea mea”, scrie ea, „a pândit mereu teama că voi
orbi complet. Pentru a o învinge, am adoptat o atitudine veselă,
aproape ilară față de viață.”
Apoi, în 1943, când avea 52 de ani, s-a întâmplat un miracol: o
operație la celebra Clinică Mayo. Putea acum să vadă de 40 de ori
mai bine decât înainte.
I s-a deschis în față o lume nouă și interesantă, plină de
frumusețe. Acum i se părea senzațional și să spele vasele în
chiuveta din bucătărie. „Am început să mă joc cu clăbucul alb și
pufos din tigaie”, scrie ea. „Îmi înmoi mâinile în el și iau o minge de
bule micuțe de săpun. Le țin în lumină și în fiecare dintre ele pot să
văd culorile minunate ale unui curcubeu în miniatură.”
 În timp ce se uita pe fereastra de deasupra chiuvetei, a văzut
„aripile negre-cenușii ale vrăbiilor care zburau prin zăpada ce cădea
din abundență.”
A descoperit un extaz atât de mare uitându-se la bulele de săpun
și la vrăbii, încât și-a încheiat cartea cu aceste cuvinte: „«Doamne,
Tatăl nostru ceresc, Îți mulțumesc. Îți mulțumesc»”.
Imaginează-ți că îi mulțumești lui Dumnezeu pentru că poți să
speli vasele, să vezi curcubeul în bulele de săpun și vrăbiile zburând
prin ninsoare!
Ar trebui să ne fie rușine. Toată viața am trăit într-o țară de basm,
dar am fost prea orbi ca să vedem, prea sătui ca să ne mai bucurăm.
Dacă vrem să nu ne mai facem griji și să începem să trăim,
Regula nr. 4 este:

Numără-ți binecuvântările, nu necazurile!

******** Eddie Rickenbacker (1890-1973) a fost unul dintre cei mai cunoscuți piloți de
vânătoare americani, care a luptat în Primul Război Mondial. (n.ed.)
 16
Descoperă-te și fii tu însuți: amintește-ți
că nu mai este nimeni ca tine pe lume

Am o scrisoare de la doamna Edith Allred din Mount Airy, Carolina

de Nord: „În copilărie, eram extrem de sensibilă și timidă”, spune ea
în scrisoare. „Întotdeauna am fost supraponderală, iar obrajii mă
făceau să arăt și mai grasă. Am avut o mamă de modă veche, care
credea că este o prostie să te îmbraci în haine drăguțe. Spunea
mereu: «cele largi vor rezista, cele strâmte se vor rupe»; și mă
îmbrăca în consecință. Nu am mers niciodată la petreceri; nu m-am
distrat niciodată; și când m-am dus la școală, nu ieșeam cu ceilalți
copii la activitățile în aer liber, nici măcar la sport. Eram groaznic de
timidă. Simțeam că sunt «diferită» de toți ceilalți și cu totul nedorită.
Când am crescut, m-am măritat cu un bărbat care era cu câțiva
ani mai mare decât mine. Dar nu m-am schimbat. Socrii mei erau o
familie de oameni echilibrați și încrezători. Ar fi trebuit să fiu și eu la
fel, dar pur și simplu nu eram. Am încercat din răsputeri, dar nu am
reușit. Fiecare încercare întreprinsă de ei pentru a mă scoate din
cochilie m-a făcut să mă închid și mai mult. Am devenit nervoasă și
irascibilă. Evitam toți prietenii. Situația a devenit atât de rea, încât îmi
era groază și de sonerie! Eram o catastrofă. Știam asta, și îmi era
teamă că soțul meu își va da seama. Așa că, de câte ori mă aflam în
public, încercam să fiu veselă și exageram jucându-mi rolul. Știam
că exageram și mă simțeam îngrozitor zile întregi după aceea. În
cele din urmă, am devenit atât de nefericită, încât nu am mai văzut
ce rost avea să îmi prelungesc existența. Am început să mă gândesc
la sinucidere.”
Ce anume i-a schimbat viața acestei femei nefericite? O simplă
remarcă întâmplătoare!
 „O remarcă întâmplătoare”, a continuat doamna Allred, „mi-a
transformat întreaga viață. Soacra mea vorbea într-o zi despre cum
și-a crescut ea copiii și a spus: «Indiferent ce s-a întâmplat, am
insistat mereu să fie ei înșiși». ... «Să fie ei înșiși»... Asta a fost
remarca! Într-o clipă mi-am dat seama că am adus toată această
nenorocire asupra mea încercând să corespund unui tipar cu care
nu mă potriveam.
M-am schimbat peste noapte! Am început să fiu eu însămi. Am
încercat să îmi studiez personalitatea. Am încercat să aflu cine sunt
eu. Mi-am studiat punctele forte. Am învățat tot ce am putut despre
culori și stiluri și m-am îmbrăcat așa cum am considerat că îmi stă
bine. Am încercat să îmi fac prieteni. M-am înscris într-o organizație
– una mică la început – și am înlemnit de frică atunci când m-au
inclus într-un program. Dar, de fiecare dată când vorbeam, mai
căpătam puțin curaj. A durat mult – dar astăzi am parte de mai multă
fericire decât am visat vreodată că este posibil. Crescându-mi copiii,
i-am învățat mereu lecția pe care eu a trebuit să o învăț printr-o
experiență atât de amară: Indiferent ce se întâmplă, fii întotdeauna
tu însuți!”.
Această problemă de a fi dispus să fii tu însuți este „la fel de
veche precum istoria, și la fel de universală ca viața omului”, spune
dr. James Gordon Gilkey. Problema de a nu dori să fii tu însuți
reprezintă cauza ascunsă a multor nevroze, psihoze și complexe.
Angelo Patri a scris 13 cărți și mii de articole publicate simultan în
mai multe ziare pe tema educației copiilor și spune că: „Nimeni nu
este mai nefericit decât cel care tânjește să fie altceva și altcineva
decât persoana care este în trup și în spirit.”
Această dorință arzătoare de a fi ceva ce nu ești e deosebit de
puternică la Hollywood. Sam Wood, unul dintre cei mai cunoscuți
regizori hollywoodieni, a spus că cea mai mare bătaie de cap pe
care o are cu tinerii actori debutanți este exact această problemă: să
îi facă să fie ei înșiși. Cu toții vor să fie o a doua Lana Turner sau un
al treilea Clark Gable. „Publicul i-a gustat deja pe aceștia”, le spune
întruna Sam Wood; „acum vrea altceva”.
Înainte să înceapă să regizeze filme precum Goodbye, Mr. Chips
(Adio, domnule Chips!) și For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat
clopotele), Sam Wood s-a ocupat ani de zile de afaceri imobiliare, și
din mâna lui au ieșit adevărate personalități în domeniul vânzărilor.
El declară că același principiu se aplică și în lumea afacerilor, și în
lumea filmului. Nu vei ajunge nicăieri făcând pe maimuța. Nu poți să
fii un papagal. „Experiența m-a învățat că cel mai bine este să scapi
cât mai rapid de oamenii care pretind că sunt ceva ce nu sunt”,
spune Sam Wood.
L-am întrebat pe Paul Boynton, pe atunci directorul de resurse
umane al unei importante companii petroliere, care este cea mai
mare greșeală pe care o fac oamenii atunci când candidează pentru
un post. El trebuie să știe: a intervievat peste 60.000 de persoane
care căutau o slujbă și a scris o carte intitulată 6 Ways to Get a Job
(Șase modalități de a obține un loc de muncă). Mi-a răspuns: „Cea
mai mare greșeală pe care o fac oamenii atunci când candidează
pentru o slujbă este că nu sunt ei înșiși. În loc să se poarte liber și să
fie cu totul sinceri, încearcă adesea să îți dea răspunsul pe care cred
ei că vrei să-l auzi.” Dar nu merge, pentru că nimeni nu vrea un
prefăcut. Nimeni nu vrea o monedă falsă.
Fiica unui vatman a trebuit să învețe această lecție pe propria-i
piele. Își dorea foarte mult să fie cântăreață, dar înfățișarea nu o
avantaja deloc. Avea gura mare și dinți de iepure. Când a cântat
prima oară în public – într-un club de noapte din New Jersey –, a
încercat să își tragă în jos buza superioară ca să își acopere dinții. A
încercat să fie „fermecătoare”. Rezultatul? S-a făcut de râs. Se
îndrepta spre eșec.
În club se afla însă un bărbat care a auzit-o pe fată cântând și a
fost de părere că are talent. „Vezi tu”, i-a spus el fără menajamente,
„ți-am văzut reprezentația și știu ce încerci să ascunzi. Îți este rușine
de dinții tăi!”. Fata a fost jenată, dar bărbatul a continuat: „Și ce
dacă? E vreo crimă să ai dinți de iepure? Nu încerca să îi ascunzi!
Deschide gura și publicul te va iubi când va vedea că nu îți este
rușine. În afară de asta”, a spus el cu șiretenie, „dinții aceia pe care
încerci să îi ascunzi s-ar putea să îți aducă o avere!”.
Cass Daley i-a ascultat sfatul și nu s-a mai gândit la dinți. Din acel
moment, s-a gândit numai la publicul ei. A deschis larg gura și a
cântat cu atâta plăcere și bucurie, încât a devenit o mare vedetă de
film și radio. Alți actori de comedie au încercat să o copieze pe ea!
 Renumitul William James vorbea despre oamenii care nu s-au
descoperit niciodată pe ei înșiși atunci când a declarat că o
persoană obișnuită își dezvoltă doar zece la sută din abilitățile
mentale latente. „În comparație cu ceea ce ar trebui să fim”, a scris
el, „suntem numai pe jumătate conștienți. Folosim doar o mică parte
din resursele noastre fizice și mentale. În general, ființele umane
trăiesc cu mult sub potențialul lor. Dețin puteri de diferite tipuri pe
care, de obicei, nu reușesc să le folosească.”
Avem cu toții aceste abilități, așa că hai să nu mai irosim nicio
clipă făcându-ne griji că nu suntem ca alți oameni. Ești unic în
această lume. Niciodată, de la începutul timpului, nu a mai existat
cineva exact ca tine; și niciodată, în toate epocile ce vor veni, nu va
mai exista cineva exact ca tine. Știința geneticii ne informează că
ești ceea ce ești datorită celor 24 de cromozomi cu care a contribuit
tatăl tău și a celor 24 de cromozomi cu care a contribuit mama ta.
Acești 48 de cromozomi cuprind toată moștenirea ta. În fiecare
cromozom ar putea să existe, spune Amram Scheinfeld, „undeva de
la zeci la sute de gene – în unele cazuri o singură genă putând să
schimbe întreaga viață a unui individ”. Suntem într-adevăr „grozav și
minunat alcătuiți.”
Chiar și după ce mama și tatăl tău s-au întâlnit și s-au unit, a
existat doar o șansă din 300.000 de miliarde să te naști așa cum te-
ai născut! Cu alte cuvinte, dacă ai fi avut 300.000 de miliarde de frați
și de surori, cu toții ar fi putut să fie diferiți de tine. Toate aceste sunt
oare niște presupuneri? Nu. Este un adevăr științific. Dacă vei vrea
să citești mai multe despre acest subiect, consultă cartea You and
Heredity (Tu și ereditatea) de Amram Scheinfeld.
Pot să vorbesc cu convingere pe tema de a fi tu însuți pentru că
am opinii foarte ferme în privința aceasta. Știu ce spun. Știu din
propria-mi experiență, amară și care m-a costat mult. Să vă explic:
când am ajuns la New York din lanurile de porumb din Missouri, m-
am înscris la Academia Americană de Arte Dramatice. Aspiram să
devin actor. Aveam o idee pe care o consideram genială, o
scurtătură către succes, o idee atât de simplă, atât de sigură, încât
nu înțelegeam de ce mii de oameni ambițioși nu o descoperiseră
încă. Iată care era: aveam să studiez modul în care își obțineau
efectele actorii celebri ai vremii – John Drew, Walter Hampden și
Otis Skinner. Apoi aveam să imit cele mai bune trăsături ale fiecăruia
și să mă transform într-o combinație strălucitoare și triumfătoare a
tuturor. Ce prostie! Ce absurd! A trebuit să irosesc ani din viață
imitând alți oameni, până mi-a trecut prin capul meu sec de băiat din
Missouri că trebuie să fiu eu însumi și că nu am cum să fiu altcineva.
Acea experiență dureroasă ar fi trebuit să îmi ofere o lecție de
neuitat. Dar nu a fost așa. Nu în cazul meu. Eram prea netot. A
trebuit să o mai învăț o dată. Câțiva ani mai târziu m-am apucat să
scriu ceea ce am sperat că va fi cea mai bună carte scrisă vreodată
despre vorbitul în public pentru oamenii de afaceri. Am avut aceeași
idee neghioabă în privința scrierii acestei cărți pe care o avusesem
înainte în privința actoriei: aveam să împrumut ideile altor scriitori și
să le adun pe toate într-o singură carte – o carte care va avea totul.
Așa că am luat zeci de cărți despre vorbitul în public și am petrecut
un an introducând ideile lor în manuscrisul meu.
Dar, în cele din urmă, am început să înțeleg încă o dată că eram
ridicol. Acea amestecătură de idei ale altora era atât de artificială,
atât de seacă, încât niciun om de afaceri nu avea să depună efortul
de a-mi citi cartea. Așa că am aruncat la coș munca de un an și am
luat-o de la capăt. De data asta mi-am spus: „Trebuie să fii Dale
Carnegie, cu toate defectele și limitele tale. Nu ai cum să fii
altcineva.” Așa că am renunțat să mai încerc să fiu o combinație a
altor oameni, mi-am suflecat mânecile și am făcut ceea ce ar fi
trebuit să fac de la bun început: am scris un manual despre vorbitul
în public din experiența, observațiile și convingerile proprii, dobândite
ca vorbitor și profesor de retorică. Am învățat – pentru totdeauna,
sper – lecția pe care a învățat-o și sir Walter Raleigh. (Nu vorbesc
despre acel sir Walter care și-a aruncat haina în noroi pentru ca
regina să calce pe ea. Vorbesc despre sir Walter Raleigh care a fost
profesor de literatură engleză la Oxford în 1904.) „Nu pot să scriu o
carte pe potriva operei lui Shakespeare”, a spus el, „dar pot să scriu
o carte a mea.”
Fii tu însuți. Urmează sfatul înțelept pe care l-a dat Irving Berlin
regretatului George Gershwin. Când Berlin și Gershwin s-au întâlnit
prima oară, Berlin era celebru, iar Gershwin era un tânăr compozitor
care se străduia să răzbată și lucra pentru 35 de dolari pe
săptămână în Tin Pan Alley. Berlin, impresionat de talentul lui
Gershwin, i-a oferit acestuia slujba de secretar muzical, pentru un
salariu aproape de trei ori mai mare decât cel pe care îl primea. „Dar
nu accepta slujba”, l-a sfătuit Berlin. „Dacă o faci, s-ar putea să devii
un Berlin de clasa a doua. Dar dacă insiști să fii tu însuți, într-o bună
zi vei deveni un Gershwin de mare clasă.”
Gershwin a ținut seama de avertisment și s-a transformat încet-
încet într-unul dintre compozitorii americani semnificativi ai
generației sale.
Charlie Chaplin, Will Rogers, Mary Margaret McBride, Gene Autry
și alte milioane de oameni au trebuit să învețe lecția pe care vreau
să o transmit cât mai clar în acest capitol. A trebuit să o învețe din
proprie experiență – exact ca mine.
Când Charlie Chaplin a început să joace în filme, regizorul insista
ca Chaplin să imite un actor de comedie german popular în acea
vreme. Charlie Chaplin nu a reușit nimic până nu s-a exprimat pe
sine. Bob Hope a avut o experiență similară: a cântat și a dansat ani
de zile și nu a ajuns nicăieri până când nu a început să spună glume
și să fie el însuși. Will Rogers a învârtit ani întregi o sfoară într-un
spectacol de vodevil, fără să spună un cuvânt. Nu a reușit nimic
până când nu și-a descoperit talentul unic pentru umor și nu a
început să vorbească în timp ce învârtea sfoara.
Când Mary Margaret McBride a intrat prima oară în emisie, a
încercat să fie actriță de comedie irlandeză și nu a reușit. Când a
încercat să fie doar ceea ce era – o fată simplă de la țară din
Missouri –, a devenit una dintre cele mai populare stele ale radioului
din New York.
Când Gene Autry a încercat să scape de accentul lui texan și s-a
îmbrăcat ca băieții de la oraș, pretinzând că este din New York,
oamenii nu au făcut decât să râdă de el pe la spate. Dar când și-a
luat banjo-ul și a început să cânte balade de-ale cowboy-lor, Gene
Autry s-a lansat într-o carieră care l-a făcut cel mai popular cowboy
din lume, atât în filme, cât și la radio.
Ești ceva nou în această lume. Bucură-te. Profită la maximum de
ce ți-a dat natura. În ultimă instanță, întreaga artă este
autobiografică. Poți să cânți doar ceea ce ești. Poți să pictezi doar
ceea ce ești. Trebuie să fii ceea ce ai devenit datorită experiențelor,
mediului și eredității tale. La bine și la rău, trebuie să îți cultivi propria
grădină. La bine și la rău, trebuie să cânți la propriul instrument în
orchestra vieții.
După cum a spus Emerson în eseul lui despre „Autonomie”: „Vine
o vreme în educația fiecărui om când ajunge la convingerea că
invidia înseamnă ignoranță; că imitația înseamnă sinucidere; că
trebuie să se ia pe sine, așa cum este, la bine și la rău; că, deși
marele univers este plin de lucruri bune, nu poate să obțină niciun
bob de porumb decât prin truda depusă pe bucata de pământ pe
care o are de cultivat. Puterea care se află în el este nouă în natură
și nimeni în afară de el nu știe ceea ce poate să facă, și nici el nu
știe, până nu încearcă.”
Asta a spus Emerson. Dar iată cum s-a exprimat un poet –
regretatul Douglas Malloch:

Dacă nu poți fi un pin în vârful dealului,

Fii un arbust în vale – dar fii
Cel mai bun arbust mititel de pe marginea râului;
Fii tufiș, dacă arbore nu poți să fii.

Dacă nu poți fi tufiș, un petec de iarbă măcar să fii

Și-nveselește șoseaua;
Dacă nu poți fi știucă, măcar biban fii –
Dar bibanul din lac cât ocaua!
Nu putem fi cu toții căpitani, trebuie să fim și echipă,
E câte ceva pentru fiecare din noi pe aici.
Sunt munci importante și alte’ de-o importanță mai mică
Iar sarcina pe care trebuie s-o facem este aici.

Dacă nu poți fi o șosea, fii doar o potecă,

Și dacă nu poți fi soarele, o stea să fii;
Nu prin dimensiuni te bucuri de o cucerire mare sau mică –
Cel mai bun în ceea ce faci, fii!
 Pentru a ne cultiva o atitudine mentală care ne va aduce liniște și
ne scapă de griji, iată Regula nr. 5:

Să nu îi imităm pe alții.
Să ne descoperim și să fim noi înșine.
 17
Dacă ai o lămâie, fă o limonadă

Pe când scriam această carte, am trecut într-o zi pe la Universitatea

din Chicago și l-am întrebat pe rectorul Robert Maynard Hutchins
cum face să nu se îngrijoreze. Mi-a răspuns: „Am încercat mereu să
urmez sfatul pe care mi l-a dat regretatul Julius Rosenwald,
președintele Sears, Roebuck and Company: «Când ai o lămâie, fă
limonadă»”.
Asta face un mare educator. Neghiobul procedează exact pe dos.
Dacă descoperă că viața i-a dat o lămâie, se dă bătut și spune:
„Sunt învins. Așa e soarta. Nu am nicio șansă.” Apoi începe să
blameze pe toată lumea și să se complacă într-un carusel al
autocompătimirii. Dar când omul înțelept primește o lămâie, acesta
spune: „Ce lecție pot să învăț din acest necaz? Cum pot să îmi
îmbunătățesc situația? Cum pot să transform lămâia aceasta într-o
limonadă?”.
După ce a petrecut o viață întreagă studiind oamenii și rezervele
lor ascunse de putere, marele psiholog Alfred Adler a declarat că
una dintre caracteristicile uimitoare ale ființelor umane este „puterea
lor de a transforma un minus într-un plus”.
Iată o poveste interesantă a unei femei pe care o cunosc și care a
făcut exact asta. Numele ei este Thelma Thompson. „În timpul
războiului”, mi-a povestit ea, „soțul meu era în garnizoană într-o
tabără de pregătire de lângă deșertul Mojave, în California. M-am
dus să locuiesc acolo pentru a fi mai aproape de el. Nu îmi plăcea
locul. Îl detestam. Nu mai fusesem niciodată atât de nefericită. Soțul
meu primise ordin să execute manevre în deșertul Mojave, iar eu am
rămas singură într-o baracă micuță. Căldura era insuportabilă, 50o C
la umbra unui cactus. Nici țipenie de om cu care să vorbești. Vântul
bătea neîncetat și toată mâncarea, ba chiar și aerul pe care îl
respiram, erau pline de nisip, nisip, nisip!
Eram extrem de necăjită, îmi era atât de milă de mine încât le-am
scris părinților mei. Le-am spus că renunț și că mă întorc acasă. Le-
am spus că nu mai suportam să stau acolo niciun minut. Aș prefera
să fiu la închisoare! Tata mi-a răspuns la scrisoare prin doar două
versuri – două versuri care îmi vor rămâne în memorie pentru
totdeauna –, două versuri care mi-au schimbat complet viața:

Doi oameni priveau afară prin gratiile închisorii,

Unul a văzut noroiul, celălalt a văzut stelele.

Am citit aceste două versuri de nenumărate ori. Îmi era rușine de

mine. M-am hotărât să privesc partea bună a situației; voi căuta
stelele.
M-am împrietenit cu localnicii și reacția lor m-a uimit. Când m-am
arătat interesată de țesăturile lor și de olărit, mi-au dăruit obiectele
lor preferate, pe care refuzaseră să le vândă turiștilor. Am studiat
formele fascinante ale cactușilor și ale arborilor yucca. Am învățat
despre câinii de prerie, am privit asfințitul soarelui în deșert și am
căutat scoici rămase acolo de milioane de ani, când nisipurile
deșertului fuseseră fundul oceanului.
Ce a provocat această schimbare surprinzătoare în mine?
Deșertul Mojave nu se schimbase. Dar eu m-am schimbat. Mi-am
schimbat atitudinea. Și, astfel, am transformat o experiență nefericită
în cea mai interesantă aventură din viața mea. Am fost stimulată și
entuziasmată de lumea aceasta nouă pe care am descoperit-o. Am
fost atât de entuziasmată, încât am scris o carte despre ea – un
roman care a fost publicat sub titlul Bright Ramparts... (Fortărețe
luminoase...) Am privit afară din închisoarea pe care mi-o creasem
singură și am descoperit stelele.”
Thelma Thompson, ai descoperit un adevăr străvechi pe care
grecii îl știau cu cinci sute de ani înainte de nașterea lui Hristos:
„Cele mai bune lucruri sunt și cele mai dificile.”
Harry Emerson Fosdick l-a repetat în secolul XX: „Fericirea nu
este îndeosebi plăcere; ci este îndeosebi victorie.” Da, victoria care
provine din sentimentul realizării, al triumfului, al faptului că
transformîm lămâile în limonadă.
Am vizitat odată un fermier fericit din Florida care a transformat
chiar și o lămâie otrăvită în limonadă. După ce și-a luat ferma,
fusese descurajat. Pământul era atât de jalnic, încât nu putea nici să
cultive fructe, nici să crească porci. Acolo nu le mergea bine decât
stejarilor pitici și șerpilor cu clopoței. Apoi i-a venit o idee. Avea să
transforme acest neajuns într-un avantaj: avea să profite la
maximum de acești șerpi cu clopoței. Spre uimirea tuturor, a început
să prepare conserve din carne de șarpe cu clopoței. Când m-am
oprit în vizită la el acum câțiva ani, am descoperit că turiștii veneau
în număr mare să îi vadă ferma de șerpi, în ritm de 20.000 pe an.
Afacerea prospera. Veninul șerpilor era trimis la laboratoare pentru a
face substanțe antivenin; pieile erau vândute la prețuri exorbitante
fabricilor de pantofi și poșete de damă; conservele de carne erau
trimise clienților din toată lumea. Am cumpărat o ilustrată cu ferma și
am trimis-o de la oficiul poștal al satului, care a fost rebotezat
Rattlesnake (Șarpe cu clopoței), Florida, în cinstea unui om care a
transformat o lămâie otrăvită într-o limonadă dulce.
Călătorind de la nord la sud și de la est la vest prin această țară
de atâtea ori, am avut plăcerea să întâlnesc zeci de bărbați și de
femei care și-au demonstrat „puterea de a transforma un minus într-
un plus”.
Regretatul William Bolitho, autorul cărții Twelve Against the Gods
(Doisprezece împotriva zeilor), a spus următoarele: „Cel mai
important lucru în viață nu este să-ți valorifici câștigurile. Orice prost
poate face asta. Lucrul într-adevăr important este să profiți de pe
urma pierderilor. Pentru asta e nevoie de inteligență; și prin asta se
deosebește un înțelept de un prost.”
Bolitho a rostit aceste cuvinte după ce și-a pierdut un picior într-un
accident feroviar. Dar eu cunosc un om care și-a pierdut ambele
picioare și și-a transformat minusul în plus. Numele lui este Ben
Fortson și l-am cunoscut într-un hotel din Atlanta, Georgia. Când m-
am urcat în lift, l-am văzut într-un colț, în scaun cu rotile, pe acest
om cu o mină veselă căruia îi lipseau ambele picioare. Când liftul s-a
oprit la etajul lui, m-a rugat politicos să îi fac loc ca să poată trece cu
scaunul. „Îmi pare foarte rău să vă deranjez”, mi-a spus – și un
zâmbet sincer și cald i-a luminat fața în timp ce spunea asta.
Când am coborât din lift și am ajuns în camera mea, nu am mai
putut să mă gândesc la nimic altceva decât la acest invalid vesel.
Așa că l-am căutat și l-am rugat să îmi spună povestea lui.
„S-a întâmplat în 1929”, mi-a spus el cu un zâmbet. „Mă dusesem
să tai niște crengi de hicori******** ca să fac araci pentru fasolea din
grădină. Încărcasem crengile în Ford și am pornit-o spre casă. La un
moment dat, o creangă a alunecat sub mașină și a blocat sistemul
de direcție chiar în momentul în care luam o curbă strânsă. Mașina
s-a răsturnat peste un parapet și m-a aruncat într-un copac. M-am
lovit la coloană și am paralizat. Aveam 24 de ani când s-a întâmplat
asta, și de atunci nu am mai făcut nici un pas.”
Douăzeci și patru de ani și condamnat să stea în scaunul cu rotile
pentru tot restul vieții! L-am întrebat cum a reușit să accepte situația
cu atâta curaj, iar el mi-a spus: „Nu am reușit”. Mi-a mărturisit că s-a
înfuriat și s-a revoltat. A clocotit de mânie din cauza soartei sale. Dar
pe măsură ce au trecut anii, a descoperit că revolta nu îi aducea
nimic altceva decât amărăciune. „Într-un final, mi-am dat seama că
oamenii erau amabili și politicoși cu mine. Așa că măcar atât puteam
face și eu, să fiu amabil și politicos cu ei”, mi-a povestit.
L-am întrebat dacă mai simțea, după atâția ani, că accidentul a
fost o nenorocire îngrozitoare, iar el mi-a răspuns imediat. „Nu”. Mi-a
spus: „Acum sunt aproape bucuros că s-a întâmplat.” Mi-a povestit
că, după ce a depășit șocul și resentimentele, a început să trăiască
într-o lume diferită. A început să citească și să îndrăgească literatura
bună. În 14 ani, citise cel puțin 1.400 de cărți, iar aceste cărți i-au
deschis noi orizonturi și i-au făcut viața mai bogată decât a crezut
vreodată că e posibil. A început să asculte muzică bună, iar acum
este fermecat de marile simfonii care înainte l-ar fi plictisit. Dar cea
mai mare schimbare a fost aceea că a avut timp să se gândească.
„Pentru prima dată în viața mea”, a spus, „am putut să privesc lumea
și să înțeleg adevăratele valori. Am început să îmi dau seama că
majoritatea lucrurilor după care tânjeam înainte nu meritau
osteneala.”
 În urma lecturilor sale, a devenit interesat de politică, a studiat
problemele publice și a ținut discursuri din scaunul cu rotile! A avut
ocazia să cunoască oamenii, iar oamenii au avut ocazia să îl
cunoască pe el. Și – tot în scaunul cu rotile – a ajuns să fie secretar
de stat al Georgiei!
Pe când țineam cursurile pentru adulți la New York, am descoperit
că unul dintre regretele majore ale multora este acela că nu au mers
la facultate. Au impresia că lipsa studiilor superioare este un mare
handicap. Dar eu știu că acest lucru nu este neapărat adevărat,
pentru că am cunoscut mii de oamenii de succes care nu și-au
continuat studiile după terminarea liceului. Așa că le spun adesea
acestor cursanți povestea unui om pe care l-am cunoscut și care nu
a terminat nici măcar școala primară. A crescut în sărăcie lucie.
Când i-a murit tatăl, prietenii acestuia au trebuit să pună mână de la
mână ca să cumpere sicriul în care l-au îngropat. După moartea
tatălui, mama lui lucra zece ore pe zi într-o fabrică de umbrele, apoi
își lua de lucru și acasă, unde muncea până la 11 seara.
Băiatul, crescut în aceste condiții, a început să joace teatru de
amatori la un club al bisericii locale. I-a plăcut atât de mult, încât s-a
hotărât să se dedice vorbitului în public. Astfel, a ajuns în politică.
Când a împlinit 30 de ani, fusese deja ales în consiliul legislativ al
statului New York. Dar era total nepregătit pentru o asemenea
responsabilitate. De fapt, mi-a spus sincer că nu știa nici despre ce
era vorba. A studiat legile lungi și complicate pe care trebuia să le
voteze – dar, în ceea ce îl privea, acele legi ar fi putut fi scrise la fel
de bine în limba indienilor choctaw. A fost îngrijorat și derutat atunci
când a fost ales membru al comitetului pentru păduri, fără ca el să fi
pus vreodată piciorul într-o pădure. A fost îngrijorat și derutat și
atunci când a fost ales membru al comisiei bancare statale, fără ca
el să aibă măcar un cont în bancă. Mi-a spus că a fost atât de
descurajat, încât ar fi demisionat din consiliul legislativ, dacă nu i-ar fi
fost rușine să își recunoască înfrângerea în fața mamei lui. În
disperare de cauză, a decis să studieze 16 ore pe zi și să transforme
această lămâie a ignoranței într-o limonadă a cunoașterii. Astfel, s-a
transformat dintr-un politician local într-o figură națională și a devenit
atât de remarcabil, încât The New York Times l-a numit „cel mai iubit
cetățean din New York.”
 Vorbesc despre Al Smith.
La zece ani după ce și-a început programul de autoeducație
politică, Al Smith a devenit cea mai mare autoritate în viață a
guvernului statului New York. A fost ales guvernator al New Yorkului
timp de patru mandate – un record la acea vreme, care nu a mai fost
atins de nimeni altcineva. În 1928, a candidat la președinție din
partea democraților. Șase mari universități – printre care Columbia și
Harvard – i-au conferit titluri onorifice acestui om care nu-și
continuase studiile dincolo de școala primară.
Al Smith în persoană mi-a spus că nimic din toate acestea nu s-ar
fi întâmplat dacă nu ar fi muncit din greu 16 ore pe zi pentru a-și
transforma minusul în plus.
Definiția lui Nietzsche pentru omul superior este că „nu doar
rezistă în fața greutăților, dar îi și plac.”
Cu cât am studiat mai mult cariera oamenilor cu realizări, cu atât
am devenit mai convins că un număr surprinzător de mare dintre ei
au reușit deoarece au pornit la drum cu un handicap care i-a împins
la eforturi mari și recompense la fel de mari. După cum a afirmat
William James: „Tocmai infirmitățile noastre sunt cele care ne ajută
pe neașteptate”.
Da, este extrem de probabil ca Milton să fi scris poezii atât de
frumoase pentru că a fost orb, iar Beethoven să fi compus muzică
atât de frumoasă pentru că a fost surd.
Cariera strălucită a lui Hellen Keller a fost inspirată și a devenit
posibilă datorită faptului că a fost oarbă și surdă.
Dacă Ceaikovski nu ar fi fost frustrat – și aproape împins la
sinucidere de tragica sa căsnicie –, dacă viața lui nu ar fi fost jalnică,
probabil că nu ar fi putut să compună nemuritoarea Patetica.
Dacă Dostoievski și Tolstoi nu ar fi dus o viață chinuită, probabil că
nu ar fi putut să scrie romane nemuritoare.
„Dacă nu aș fi fost invalid”, a scris omul care a schimbat concepția
științifică despre viața pe Pământ –, „nu aș fi realizat atât de multe”.
Aceasta a fost mărturisirea lui Charles Darwin despre infirmitățile
care l-au ajutat în mod neașteptat.
În aceeași zi în care se năștea Darwin în Anglia, un alt băiat se
năștea într-o cabană de lemn din pădurile statului Kentucky. Și el a
fost ajutat de infirmități. Numele lui era Lincoln – Abraham Lincoln.
Dacă ar fi fost crescut într-o familie aristocrată, ar fi avut o diplomă în
drept de la Harvard și o căsnicie fericită, probabil că nu ar fi găsit în
adâncul inimii tulburătoarele cuvinte pe care le-a rostit la Gettysburg,
nici poemul sacru pe care l-a recitat la a doua sa numire – cele mai
frumoase și mai nobile fraze rostite vreodată de un conducător: „Cu
răutate față de nimeni; cu bunăvoință pentru toți...”.
Harry Emerson Fosdick spune în cartea lui, The Power to See It
Through (Puterea de a răzbate): „Există un proverb scandinav pe
care unii dintre noi ar putea foarte bine să îl adopte ca pe o lozincă
în viață: «Vântul din nord i-a făcut pe vikingi». De unde ne-a venit
ideea că traiul sigur și plăcut, absența dificultăților și confortul sau
tihna i-au făcut pe oameni buni sau fericiți? Dimpotrivă, oamenii care
își plâng de milă continuă să își plângă de milă și atunci când îi pui
ușurel pe o pernă, dar în istorie, caracterul și fericirea au apărut
mereu în tot felul de situații, bune, rele sau neutre, atunci când
oamenii și-au luat pe umeri responsabilitățile. Așa că, vântul din nord
i-a făcut pe vikingi.”
Să zicem că suntem atât de descurajați, încât simțim că nu mai
avem nicio speranță de a putea să ne transformăm lămâia în
limonadă. Există atunci două motive pentru care ar trebui să
încercăm, totuși – două motive pentru care avem totul de câștigat și
nimic de pierdut:
Motivul numărul 1: s-ar putea să reușim.
Motivul numărul 2: chiar dacă nu reușim, simpla încercare de a ne
transforma minusul în plus ne va face să privim înainte, nu înapoi; va
înlocui gândurile negative cu gânduri pozitive; va elibera energia
creatoare și ne va face să ne ocupăm atât de mult timpul, încât nu
vom avea nici timp, nici dispoziție să plângem pentru ceea ce este
trecut sau dispărut pentru totdeauna.
Odată, când Ole Bull, celebrul violonist, susținea un concert la
Paris, i-a plesnit coarda „la” a vioarei. Dar Ole Bull a terminat
melodia cu trei corzi. „Asta e viața”, spune Harry Emerson Fosdick,
„ți se rupe o coardă și termini pe trei corzi.”
Nu e doar viață. E mai mult decât atât. E o viață triumfătoare!
 Dacă aș putea, aș pune să fie întipărite în bronz și atârnate în
toate școlile din lume aceste cuvinte ale lui William Bolitho:

Cel mai important lucru în viață nu este să-ți valorifici câștigurile.

Orice prost poate face asta. Lucrul într-adevăr important este să
profiți de pe urma pierderilor. Pentru asta e nevoie de
inteligență; și prin asta se deosebește un înțelept de un prost.

Așadar, pentru a ne cultiva o atitudine mentală care ne va aduce

pace și fericire, haideți să folosim Regula nr. 6:

Când soarta ne dă o lămâie, să încercăm să facem o limonadă.

******** Arbore asemănător nucului, care crește în America de Nord. (n.ed.)

 18
Cum să te vindeci de depresie în
paisprezece zile

Când am început să scriu această carte, am oferit un premiu de 200

de dolari pentru cea mai utilă și mai plină de inspirație poveste
adevărată pe tema „Cum mi-am învins grijile”.
Cei trei membri ai juriului pentru acest concurs erau Eddie
Rickenbacker, președinte al Eastern Air Lines, dr. Stewart W.
McClelland, președinte al Universității Lincoln Memorial și H.V.
Kaltenborn, analist de știri la radio. Am primit însă două povești atât
de frumoase, încât juraților le-a fost imposibil să aleagă între ele.
Așa că am împărțit premiul. Iată una dintre ele – povestea lui C. R.
Burton (care a lucrat la Whizzer Motor Sales din Springfield,
Missouri).
„Mi-am pierdut mama când aveam 9 ani, și pe tata când aveam
12”, mi-a scris dl Burton. „Tata a murit, dar mama a ieșit pur și simplu
din casă într-o zi, acum 19 ani, și de atunci nu am mai văzut-o. Și
nici pe cele două surori mai mici pe care le-a luat cu ea. Mi-a trimis o
scrisoare abia după șapte ani de când era plecată. Tata a murit într-
un accident la trei ani după ce a plecat mama. Cumpărase o cafenea
împreună cu un asociat într-un orășel din Missouri și, cât tata era
plecat într-o călătorie de afaceri, asociatul a vândut cafeneaua pe
bani gheață și s-a făcut nevăzut. Un prieten i-a trimis tatei o
telegramă să se întoarcă degrabă acasă, iar în graba lui, a făcut un
accident de mașină în Salinas, Kansas. Două surori ale tatei, care
erau sărace, bătrâne și bolnave, ne-au luat acasă la ele pe trei dintre
noi. Pe mine și pe fratele meu mai mic nu ne-a vrut nimeni. Am
rămas la mila orașului. Eram îngroziți că vom fi numiți orfani și că
vom fi tratați ca orfani. Frica noastră s-a adeverit curând. O vreme
am locuit la o familie săracă din oraș. Dar vremurile erau grele și
capul familiei și-a pierdut slujba, așa că nu și-au mai permis să mă
țină și pe mine. Apoi, dl și dna Loftin m-au luat să locuiesc cu ei la
ferma lor, la 17 km de oraș. Dl Loftin avea 70 de ani și era bolnav la
pat, cu Zona Zoster. Mi-a spus că pot să stau acolo atâta timp cât nu
mint, nu fur și fac ce mi se spune. Acele trei porunci au devenit Biblia
mea. Le-am respectat cu strictețe. Am început școala, dar prima
săptămână am stat acasă, plângând ca un copil mic. Ceilalți copii se
luau de mine, râdeau de nasul meu mare, spuneau că sunt
prostovan și mă strigau «orfanul». Eram atât de supărat, încât am
vrut să mă bat cu ei, dar dl Loftin, fermierul care mă primise la el, mi-
a spus: «Să ții mereu minte că un om bun renunță la luptă, nu sare
la bătaie». Și nu m-am bătut, până într-o zi când un puști a luat niște
găinaț din curtea școlii și mi l-a aruncat în față. L-am snopit în bătaie;
și mi-am făcut câțiva prieteni. Mi-au zis că și-a căutat-o cu
lumânarea.
Eram mândru de o șapcă nouă pe care mi-o cumpărase doamna
Loftin. Într-o zi, o fată mai mare mi-a smuls-o din cap, a umplut-o cu
apă și a distrus-o. Mi-a zis că a făcut asta pentru ca «apa să îmi ude
țeasta groasă și să nu îmi pocnească creierul din floricele de
porumb».
N-am plâns niciodată la școală, dar obișnuiam să jelesc acasă.
Apoi, într-o zi, doamna Loftin mi-a dat un sfat care m-a ajutat să
scap de toate problemele și grijile și mi-a transformat dușmanii în
prieteni. Mi-a spus așa: «Ralph, nu te vor mai necăji și nu te vor mai
striga orfanul dacă le arăți interes și vezi ce poți face pentru ei”. I-am
ascultat sfatul. Am început să învăț bine, și deși am ajuns curând în
fruntea clasei, nu am fost niciodată invidiat pentru că am făcut tot ce
am putut să îi ajut.
Am ajutat mai mulți băieți să își scrie temele și compunerile. Unora
le-am scris în întregime referatele. Unui băiat îi era rușine să le
spună părinților că îl ajutam, așa că îi spunea mamei sale că se
ducea la vânătoare de oposumi. Apoi venea la dl Loftin și își lega
câinii în șopron cât eu îl ajutam la lecții. Am scris recenzii de cărți
pentru un băiat și am petrecut mai multe seri ajutând o fată la
matematică.
 Apoi, moartea a lovit comunitatea noastră. Doi fermieri în vârstă
au murit, iar o femeie a fost părăsită de soțul ei. Eu eram singurul
bărbat la patru familii. Le-am ajutat doi ani pe văduvele acestea.
Când mă duceam și mă întorceam de la școală, mă opream la
fermele lor, le tăiam lemne, mulgeam vacile, dădeam de mâncare
vitelor și le adăpam. Acum oamenii mă binecuvântau, nu mă
blestemau. Am fost acceptat ca prieten de toată lumea. Și când m-
am întors din Marină, mi-au arătat cu adevărat ce simt. Mai mult de
două sute de fermieri au venit să mă vadă în prima zi în care am
ajuns acasă. Unii dintre ei veniseră cu mașina de la o distanță de
120 km, iar preocuparea lor pentru mine era cu adevărat sinceră.
Fiindcă am fost ocupat și fericit să-i ajut pe alții, acum am puține griji;
și nimeni nu m-a mai strigat «orfanul» de treisprezece ani încoace.”
Bravo lui C. R. Burton! Știe cum să își facă prieteni! Și știe și cum
să-și învingă grijile și să se bucure de viață.
Și regretatul dr. Frank Loope din Seattle, Washington, știa. A fost
invalid timp de douăzeci și trei de ani. Artrită. Cu toate acestea,
Stuart Whithouse de la Seattle Star mi-a scris: „I-am luat un interviu
doctorului Loope de multe ori, dar nu am cunoscut niciodată un om
mai altruist sau un om care să obțină mai mult de la viață.”
Cum a reușit acest invalid țintuit la pat să obțină atât de mult de la
viață? Îți voi da două indicii. A făcut-o oare plângându-se și
criticând? Nu... Complăcându-se în autocompătimire și cerând să fie
în centrul atenției și toată lumea să îi facă poftele? Nu, nici așa. A
făcut-o adoptând ca slogan mottoul prințului de Wales: „Ich dien” –
„Eu slujesc”. A strâns numele și adresele altor invalizi și i-a
binedispus atât pe ei, cât și pe el, scriindu-le scrisori vesele, de
încurajare. De fapt, a organizat un club de corespondență pentru
invalizi și i-a făcut să își scrie unii altora. În cele din urmă, a fondat o
organizație la nivel național numită Societatea Celor Închiși în Casă.
Stând în pat, a scris în medie 1.400 de scrisori pe an și a adus
bucurie multor mii de invalizi dăruindu-le aparate de radio și cărți.
Care a fost principala diferență dintre dr. Loope și mulți alți
oameni? Doar aceasta: dr. Loope a strălucit din interior fiindcă a fost
un om cu un scop, cu o misiune. A avut bucuria să știe că servea
unei idei cu mult mai nobile și mai semnificative decât el, în loc să
fie, după cum a spus Shaw, „un bulgăre mic și egocentric de
suferință și nemulțumiri care se plânge că lumea nu se dedică
fericirii sale.”
Iată cea mai surprinzătoare declarație pe care am citit-o vreodată,
scrisă de un mare psihiatru. A fost făcută de Alfred Adler. Pacienților
lui care sufereau de melancolie le spunea următoarele: „Vă puteți
vindeca în paisprezece zile dacă urmați această rețetă. Încercați să
vă gândiți în fiecare zi cum puteți să mulțumiți pe cineva”.
Această afirmație sună atât de incredibil, încât simt că trebuie să o
explic citând câteva pagini din minunata carte a doctorului Adler,
What Life Should Mean to You (Ce ar trebui să însemne viața pentru
tine):

Melancolia este ca o furie de lungă durată, ca un reproș făcut

altora, deși scopul este de a câștiga atenție, compasiune și
sprijin; pacientul pare să fie abătut numai din cauza propriei
vinovății. Prima amintire a unui melancolic este în general cam
așa: „Îmi aduc aminte că voiam să mă întind pe canapea, dar
fratele meu stătea pe ea. Am plâns atât de mult, încât a trebuit
să plece.”
Melancolicii sunt înclinați adesea să se răzbune sinucigându-
se, iar prima grijă a medicului este să evite să le dea o scuză
pentru a se sinucide. Eu încerc să eliberez întreaga tensiune
propunându-le ca primă regulă de tratament: „Nu faceți
niciodată ceva ce nu vă place”. Pare ceva foarte simplu, dar eu
cred că ajunge la rădăcina întregii probleme. Dacă un
melancolic poate să facă ce vrea, pe cine mai poate să acuze?
Pentru ce să se răzbune? „Dacă vrei să mergi la teatru”, îi spun,
„sau să te duci într-o vacanță, du-te. Dacă pe drum descoperi că
nu mai vrei, oprește-te.” Este cea mai bună situație în care s-ar
putea afla cineva. Îi dă satisfacție pentru efortul lui de a fi
superior. Este asemenea lui Dumnezeu și poate să facă tot ce
vrea. Pe de altă parte, nu se potrivește foarte ușor stilului său
de viață. Vrea să îi domine pe ceilalți și să îi acuze, dar dacă
aceștia sunt de acord cu el, nu mai are cum să îi domine.
Această regulă duce la o mare alinare și niciunul dintre pacienții
mei nu s-a sinucis.
În general, pacientul răspunde: „Dar mie nu îmi place să fac
nimic”. M-am pregătit și pentru acest răspuns, deoarece l-am
auzit de multe ori. „Abține-te, atunci, să faci ceva ce îți displace”,
îi spun. Câteodată însă pacientul va răspunde: „Aș vrea să stau
în pat toată ziua”. Știu că, dacă îi permit acest lucru, nu va mai
dori să stea în pat. Știu că dacă îl împiedic, va porni un atac
împotriva mea. Așa că sunt întotdeauna de acord.
Aceasta este una dintre reguli. O alta le atacă stilul de viață și
mai direct. Le spun: „Puteți să vă vindecați în paisprezece zile,
dacă urmați această rețetă: încercați să vă gândiți în fiecare zi
cum puteți să faceți cuiva o plăcere”. Vezi ce înseamnă asta
pentru ei. Ei sunt preocupați de gândul: „Cum pot să dau cuiva
bătăi de cap?”. Răspunsurile sunt foarte interesante. Unii spun:
„Îmi va fi foarte ușor. Toată viața mea am făcut asta”. Dar n-au
făcut-o niciodată. Le spun să se gândească mai bine. Nu se
gândesc. Le spun: „Puteți folosi timpul pierdut atunci când nu
puteți dormi gândindu-vă cum să faceți cuiva o plăcere și va fi
un pas mare pentru sănătatea dvs.” Când mă întâlnesc cu ei a
doua zi, îi întreb: „V-ați gândit la ce v-am sugerat?”, iar ei îmi
răspund: „Aseară am adormit imediat ce m-am întins în pat”.
Toate acestea trebuie făcute, bineînțeles, într-o manieră
prietenoasă, fără nicio aluzie de superioritate.
Alții vor răspunde: „N-aș putea să fac asta niciodată. Sunt atât
de îngrijorat”. Le spun: „Faceți-vă griji în continuare, dar puteți în
același timp să vă gândiți și la alții din când în când”. Vreau să le
direcționez mereu interesul către semenii lor. Mulți spun: „De ce
să le fac o plăcere altora? Ceilalți nu încearcă să îmi facă mie
pe plac”. „Trebuie să vă gândiți la sănătatea dvs.”, le răspund.
„Ceilalți vor suferi mai târziu.” Extrem de rar am găsit un pacient
care să-mi spună: „M-am gândit la ce mi-ați sugerat”. Toate
eforturile mele sunt dedicate sporirii interesului social al
pacientului. Știu că adevăratul motiv al bolii este lipsa de
cooperare, și vreau să înțeleagă și el asta. Imediat ce se poate
apropia de semenii lui pe picior de egalitate, de cooperare, este
vindecat... Cea mai importantă îndatorire impusă de religie a
 fost întotdeauna „Iubește pe aproapele tău”... Individul care nu
este interesat de semenii săi este cel care are cele mai mari
dificultăți în viață și aduce cele mai mari suferințe celorlalți. Din
rândul unor asemenea indivizi apar toți ratații... Tot ceea ce
cerem de la o ființă umană și cea mai mare laudă pe care i-o
putem aduce este că ar trebui să fie un bun coleg de muncă, un
prieten pentru toți oamenii și un adevărat partener în dragoste și
căsnicie.
Dr. Adler ne îndeamnă să facem o faptă bună în fiecare zi. Și ce
este o faptă bună? „O faptă bună”, a spus profetul Mahomed, „este
cea care aduce un zâmbet de bucurie pe chipul altcuiva”.
De ce o faptă bună făcută zilnic va produce asemenea efecte
uimitoare asupra celui care o face? Pentru că încercarea de a face
altora o plăcere ne va ajuta să nu ne mai gândim la noi, la ce ne
stârnește îngrijorare, frică și melancolie.
Dna William T. Moon, care a condus Școala Moon Secretarial din
New York, nu a avut nevoie de două săptămâni ca să se gândească
cum ar putea să facă cuiva o plăcere pentru a-și alunga melancolia.
L-a depășit pe Alfred Adler – de treisprezece ori. Și-a alungat
melancolia nu în paisprezece zile, ci într-una singură, gândindu-se
cum ar putea să facă o bucurie unor orfani.
Iată cum s-a întâmplat: „În decembrie, acum cinci ani”, mi-a spus
dna Moon, „eram cuprinsă de sentimente de tristețe și
autocompătimire. După mai mulți ani de căsnicie fericită, mi-am
pierdut soțul. Pe măsură ce se apropia sărbătoarea Crăciunului,
tristețea mi se adâncea. Niciodată nu-mi petrecusem Crăciunul
singură și îmi era groază văzând cum se apropie. Prietenii mă
invitaseră la ei, dar eu nu aveam chef de voioșie. Știam că aș fi
stricat orice petrecere. Așa că le-am refuzat invitațiile amabile. Pe
măsură ce se apropia Ajunul Crăciunului, eram din ce în ce mai
copleșită de autocompătimire. E adevărat că ar fi trebuit să fiu
recunoscătoare pentru multe lucruri, fiindcă toți avem pentru ce să
fim recunoscători. În ziua dinaintea Crăciunului am plecat de la birou
la ora 3 după-amiaza și am început să mă plimb fără țintă pe Fifth
Avenue, sperând că voi scăpa de sentimentul de autocompătimire și
de melancolie. Bulevardul era plin de oameni veseli și fericiți – o
imagine care mi-a adus aminte de anii fericiți care se duseseră. Pur
și simplu nu puteam suporta gândul de a mă duce acasă într-un
apartament gol și singuratic. Eram tulburată. Nu știam ce să fac. Nu
mai puteam să îmi stăpânesc lacrimile. După ce m-am plimbat fără
țintă vreo oră, m-am trezit în fața unei autogări. Mi-am adus aminte
că eu și soțul meu ne urcam adesea într-un autobuz fără să-i știm
destinația, doar de dragul aventurii, așa că m-am urcat în primul
autobuz pe care l-am găsit în stație. După ce am traversat râul
Hudson și am mai mers un timp, l-am auzit pe șofer spunând:
„Ultima stație, doamnă”. Am coborât. Nici măcar nu știam numele
orașului. Era un locșor tăcut și liniștit. Pentru că mai aveam de
așteptat până pleca următorul autobuz spre casă, am pornit la
plimbare. Trecând pe lângă o biserică, am auzit frumoasele acorduri
ale colindului Silent Night (Noapte de vis). Am intrat. Biserica era
goală, cu excepția celui care cânta la orgă. M-am așezat fără să fiu
observată într-o strană. Luminile din bradul de Crăciun vesel
împodobit păreau miliarde de stele dansând în razele lunii. Cadența
muzicii – și faptul că uitasem să mai mănânc de la masa de
dimineață – m-au moleșit. Eram foarte obosită și împovărată, așa că
am adormit.
Când m-am trezit, nu știam unde sunt. Am fost îngrozită. În fața
mea am văzut doi copii care păreau că veniseră să vadă bradul de
Crăciun. Unul dintre ei, o fetiță, mă arăta cu degetul și spunea: «Mă
întreb dacă a adus-o Moș Crăciun». Copiii s-au speriat și ei când m-
am trezit. Le-am spus că nu le voi face niciun rău. Erau îmbrăcați
sărăcăcios. I-am întrebat unde erau mama și tatăl lor. «N-avem nici
mamă, nici tată», mi-au răspuns ei.
Aveam în față doi copii orfani care o duceau mult mai rău decât o
dusesem eu vreodată. M-au făcut să mă rușinez că îmi plângeam de
milă. Le-am arătat bradul, apoi i-am dus la un magazin unde am luat
niște gustări și le-am cumpărat ceva bomboane și câteva cadouri.
Singurătatea mea a dispărut ca prin farmec. Acești doi orfani mi-au
dăruit singura fericire adevărată și câteva momente în care am uitat
de mine după luni întregi. Stând de vorbă cu ei, mi-am dat seama
cât de norocoasă eram. I-am mulțumit lui Dumnezeu că toate
sărbătorile de Crăciun din copilărie mi-au fost luminate de iubirea
părintească și de blândețe. Acești doi orfani au făcut pentru mine
mult mai mult decât am făcut eu pentru ei. Acea experiență mi-a
arătat din nou nevoia de a-i face fericiți pe alți oameni, pentru a fi la
rândul nostru fericiți. Am descoperit că fericirea este contagioasă.
Dăruind, primim. Ajutând pe cineva și oferind iubire, am învins
îngrijorarea, întristarea și autocompătimirea și m-am simțit ca un om
cu totul nou. Și chiar am fost un om cu totul nou – nu numai atunci,
ci și în anii care au urmat”.
Aș putea umple o carte întreagă cu povești despre oameni care au
uitat de sine, regăsindu-și sănătatea și fericirea. Să luăm, de
exemplu, cazul lui Margaret Tayler Yates, una dintre cele mai
cunoscute femei din Marina Statelor Unite.
Doamna Yates este romancieră, dar povestirile ei polițiste nu sunt
nici pe jumătate la fel de interesante precum ceea ce i s-a întâmplat
într-o dimineață fatidică când japonezii au atacat flota de la Pearl
Harbor. Doamna Yates era invalidă de mai bine de un an: probleme
cu inima. Stătea în pat 22 de ore din 24. Cea mai lungă călătorie pe
care putea să o facă era o plimbare în grădină, ca să stea la soare.
Chiar și atunci trebuia să se sprijine de brațul menajerei. Chiar ea
mi-a spus că la vremea respectivă se aștepta să rămână invalidă
pentru tot restul vieții. „Nu aș mai fi trăit niciodată cu adevărat”, mi-a
spus ea, „dacă japonezii nu ar fi atacat Pearl Harbor și nu m-ar fi
scos din amorțeală.”
„Când s-a întâmplat”, și-a continuat povestea doamna Yates, „totul
era numai haos și confuzie. O bombă a lovit atât de aproape de casa
mea, încât șocul m-a aruncat din pat. Camioanele armatei au plecat
repede spre Hickam Field, Scofield Barracks și stația aeriană
Kaneohe Bay pentru a aduce soțiile și copiii soldaților din Armată și
Marină în clădirile școlilor publice. Crucea Roșie a telefonat celor
care aveau camere în plus ca să îi primească. Cei de la Crucea
Roșie știau că am un telefon lângă pat, așa că m-au rugat să fiu un
fel de centru de informații. Prin urmare, am ținut evidența locurilor
unde erau cazate soțiile și copiii celor din Armată și Marină și aceștia
au fost instruiți de Crucea Roșie să îmi dea telefon pentru a afla
adresele familiilor lor.
Am descoperit curând că soțul meu, comandantul Robert Raleigh
Yates, era teafăr. Am încercat să le bine-dispun pe soțiile care nu
știau dacă soții lor mai erau în viață și să le consolez pe văduvele
ale căror soți muriseră – și erau multe; 2.117 ofițeri și militari din
Marină își pierduseră viața, iar 960 erau dați dispăruți.
La început am răspuns la aceste apeluri telefonice stând întinsă în
pat. Apoi, m-am ridicat în capul oaselor. În cele din urmă, am ajuns
atât de ocupată, de surescitată, încât am uitat cu totul de slăbiciunea
mea, m-am ridicat din pat și m-am așezat la masă. Ajutându-i pe alții
aflați într-o situație mult mai rea, am uitat de mine și nu m-am mai
întors niciodată în pat, decât pentru cele opt ore obișnuite de somn
din fiecare noapte. Îmi dau acum seama că, dacă japonezii nu ar fi
atacat Pearl Harbor, aș fi rămas probabil pe jumătate invalidă toată
viața. Mă simțeam confortabil în pat. Eram servită în permanență și
realizez acum că îmi pierdeam, fără să îmi dau seama, dorința de a
mă face bine.
Atacul de la Pearl Harbor a fost una dintre cele mai mari tragedii
din istoria americană, dar în ceea ce mă privește, a fost unul dintre
cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Acea criză
îngrozitoare mi-a dat o tărie pe care nici nu visam că o am. M-a făcut
să-mi iau gândurile de la mine și să le îndrept spre ceilalți. Mi-a oferit
ceva mare, vital și important pentru care să trăiesc. Nu am mai avut
timp să mă gândesc la mine sau să îmi pese de mine.”
O treime din oamenii care se grăbesc să meargă la psihiatru
pentru a primi ajutor ar putea, probabil, să se vindece singuri, dacă
ar putea face ce a făcut Margaret Yates: să îi ajute pe alții. Nu este
ideea mea, îi aparține lui Carl Jung. Și dacă e cineva care știe asta,
el trebuie să fie acela. A spus următoarele: „Aproximativ o treime din
pacienții mei nu suferă de o nevroză definită din punct de vedere
clinic, ci din cauza lipsei de sens și a golului din viața lor”. Cu alte
cuvinte, încearcă să se sprijine pe alții – și parada trece pe lângă ei.
Așa că se grăbesc la psihiatru cu viața lor măruntă, lipsită de sens,
inutilă. Din cauză că au pierdut vaporul, rămân pe chei, dând vina pe
toată lumea, numai pe ei nu, și pretinzând ca ceilalți să le satisfacă
dorințele egoiste.
S-ar putea ca acum să îți spui: „Păi, nu sunt impresionat de
poveștile acestea. Și eu m-aș milostivi de doi orfani întâlniți în ajunul
Crăciunului; și, dacă aș fi fost la Pearl Harbor, aș fi făcut bucuros ce
a făcut Margaret Tayler Yates. Dar lucrurile sunt diferite în cazul
meu: duc o viață obișnuită și banală. Am o slujbă plictisitoare unde
lucrez opt ore pe zi. Nu mi se întâmplă niciodată nimic palpitant.
Cum să îi ajut pe alții? Și de ce aș face-o? Eu ce am de câștigat?”.
O întrebare corectă. Voi încerca să răspund la ea. Oricât de
banală ar fi existența ta, cu siguranță întâlnești câțiva oameni în
fiecare zi. Ce faci pentru ei? Doar vezi prin ei, sau încerci să afli ce
anume îi animă? Să îl luăm pe poștaș, de exemplu – parcurge sute
de kilometri în fiecare an, aducându-ți corespondența; dar te-ai
deranjat vreodată să afli unde locuiește sau să ceri să vezi o poză cu
soția și copiii lui? L-ai întrebat vreodată dacă e obosit sau dacă se
plictisește?
Dar pe băiatul de la magazin, pe vânzătorul de ziare sau pe tipul
de la colț care îți lustruiește pantofii? Acești oameni sunt ființe
umane – cu necazurile, visurile și ambițiile lor, și le-ar plăcea să aibă
ocazia să le împărtășească cuiva. Le dai vreodată posibilitatea?
Arăți un interes sincer pentru ei și pentru viața lor? La astfel de
lucruri mă refer. Nu trebuie să devii o Florence Nightingale sau un
reformator al societății pentru a face lumea mai bună; poți să începi
de mâine-dimineață cu oamenii pe care îi întâlnești.
Ce ai de câștigat? Mult mai multă fericire! Mai multă satisfacție și
faptul că vei avea de ce să fii mândru de tine! Aristotel numea
această atitudine „egoism luminat”. Zarathustra a spus: „Nu este o
datorie să faci bine altora. Este o bucurie, pentru că îți sporește
propria sănătate și fericire”. Iar Benjamin Franklin a sintetizat foarte
simplu acest lucru: „Când ești bun cu alții, ești cel mai bun cu tine
însuți.”
„Nicio descoperire a psihologiei moderne”, a scris Henry C. Link,
director al Centrului de Psihologie din New York, „nu este, în opinia
mea, atât de importantă ca dovada științifică a necesității sacrificiului
de sine sau a disciplinei pentru autorealizare și fericire.”
Faptul că te gândești la alții nu numai că nu te va lăsa să îți mai
faci griji pentru tine, dar te va ajuta și să îți faci mulți prieteni și să te
distrezi pe măsură. Cum? L-am întrebat odată pe profesorul William
Lyon Phelps de la Universitatea Yale cum a reușit; și iată ce mi-a
spus:
„Nu intru niciodată într-un hotel, într-o frizerie sau într-un magazin
fără să spun ceva frumos tuturor celor pe care îi întâlnesc. Încerc să
spun ceva care să le arate că îi tratez ca pe o individualitate – nu ca
pe o simplă rotiță dintr-un mecanism. Câteodată o complimentez pe
fata care mă servește la magazin spunându-i ce ochi frumoși sau ce
păr frumos are. Îl întreb pe frizer dacă nu obosește stând toată ziua
în picioare. Îl întreb cum s-a apucat de frizerie – de când practică
meseria și câte persoane a tuns. Îl ajut să calculeze. Consider că
interesul arătat oamenilor îi face să radieze de plăcere. Dau mereu
mâna cu cel care mi-a cărat bagajul. Asta îl încurajează și îl
însuflețește pentru toată ziua. Într-o zi de vară extrem de călduroasă,
am intrat în vagonul-restaurant al Companiei Feroviare New Haven
pentru a lua prânzul. Vagonul aglomerat era aproape ca un furnal,
iar servirea, înceată. Când chelnerul a ajuns în sfârșit să îmi dea
meniul, i-am spus: «Băieții aceia din spate care gătesc în bucătărie
suferă cu siguranță astăzi». Chelnerul a început să înjure. Avea un
ton înverșunat. La început am crezut că s-a înfuriat. «Doamne,
Dumnezeule», a exclamat el, «oamenii vin aici și se plâng de
mâncare. Se plâng de servirea înceată și sunt nemulțumiți de
căldură și de prețuri. De 19 ani le ascult criticile și sunteți prima și
singura persoană care a exprimat vreodată înțelegere pentru cei din
bucătărie. Tare mi-aș dori să avem mai mulți pasageri ca
dumneavoastră».
Chelnerul a fost uimit că mă gândisem la bucătari ca la niște ființe
umane și nu ca la niște simple rotițe în organizarea marii companii
de cale ferată”. „Ceea ce vor oamenii”, a continuat profesorul
Phelps, „este puțină atenție pentru ei, ca ființe umane. Când
întâlnesc pe stradă o persoană cu un câine frumos, fac întotdeauna
o remarcă despre frumusețea câinelui. În timp ce merg mai departe
și arunc o privire peste umăr, văd adesea persoana mângâind și
admirându-și câinele. Aprecierea mea i-a reînnoit propria apreciere.
Am întâlnit odată, în Anglia, un cioban și mi-am exprimat admirația
sinceră pentru câinele lui ciobănesc, mare și inteligent, și l-am
întrebat cum l-a dresat. După ce am plecat, am aruncat o privire
peste umăr și am văzut câinele stând cu labele pe umerii ciobanului,
iar acesta îl mângâia. Arătând puțin interes pentru cioban și câinele
lui, l-am făcut pe cioban fericit. L-am făcut fericit și pe câine și m-am
făcut fericit și pe mine”.
 Poți să îți imaginezi un om care merge peste tot dând mâna cu
portarii și exprimându-și compasiunea pentru bucătari – spunându-le
oamenilor cât de mult le admiră câinele –, poți să îți imaginezi un
asemenea om stând posac și având nevoie de serviciile unui
psihiatru? Nu poți, nu-i așa? Nu, bineînțeles că nu. Un proverb
chinez spune următoarele: „Pe mâna care îți oferă trandafiri rămâne
întotdeauna un strop de parfum”.
Nu a trebuit să i se spună asta lui Billy Phelps de la Yale. Știa
acest lucru. Și și-a trăit viața după acest dicton.
Dacă ești bărbat, treci peste acest paragraf. Nu te va interesa.
Este despre cum o fată îngrijorată și nefericită a făcut pe câțiva
bărbați să o ceară în căsătorie. Fata care a reușit acest lucru este
acum bunică. În urmă cu câțiva ani, am petrecut o noapte în casa ei
și a soțului ei. Ținusem o conferință în orașul lor, iar în dimineața
următoare ea m-a dus cu mașina aproape 80 km ca să prind un tren
pe linia principală a New York Central. Am ajuns să vorbim despre
prieteni care se vaită și mi-a zis: „Domnule Carnegie, am să vă spun
ceva ce nu am mai spus nimănui – nici măcar soțului meu”. Mi-a
povestit că a fost crescută într-o familie nevoiașă din Philadelphia.
„Tragedia copilăriei și tinereții mele”, mi-a spus ea, „a fost sărăcia.
Nu puteam să primim vizite, așa cum făceau celelalte fete din cercul
meu social. Nu aveam niciodată haine de calitate. Îmi rămâneau
mici, nu-mi mai veneau și erau adesea demodate. Eram atât de
umilită, de rușinată, încât plângeam adesea până adormeam. În cele
din urmă, din pură disperare, mi-a venit ideea să îi întreb mereu pe
cei cu care dansam pe la petreceri despre experiența, ideile și
planurile lor de viitor. Nu le puneam aceste întrebări pentru că m-ar fi
interesat în mod deosebit răspunsurile, ci doar ca să le distrag
atenția și să nu se uite la hainele mele sărăcăcioase. Dar s-a
întâmplat un lucru ciudat: ascultându-i pe acești tineri vorbind și
aflând mai multe despre ei, a început să mă intereseze cu adevărat
ceea ce aveau de spus. Mă interesa atât de mult, încât adesea
uitam și eu de hainele mele. Dar un lucru uimitor pentru mine a fost
acesta: deoarece eram o bună ascultătoare și îi încurajam pe băieți
să vorbească, i-am făcut fericiți și, încetul cu încetul, am devenit cea
mai populară fată din cercul nostru și trei dintre aceștia m-au cerut în
căsătorie.”
 Unele persoane care citesc acest capitol vor spune: „Toată
discuția asta despre interesul arătat altora este o prostie! Mie nu îmi
trebuie așa ceva! Pe mine nu mă interesează. O să iau tot ce pot –
acum – și dă-i naibii pe toți ceilalți!”.
Păi, dacă asta e părerea ta, ai dreptul la ea; dar, dacă ai dreptate,
înseamnă că toți marii filosofi și învățați de la începuturile istoriei –
Iisus, Confucius, Buddha, Platon, Aristotel, Socrate, Sfântul Francisc
– s-au înșelat. Și dacă iei în râs învățăturile liderilor religioși, hai să
apelăm la sfatul unor atei. Să îl luăm mai întâi pe regretatul A. E.
Housman, profesor la Universitatea Cambridge și unul dintre cei mai
distinși savanți ai generației sale. În 1936 a ținut un discurs la
Universitatea Cambridge pe tema „Numele și natura poeziei”. În
discurs a declarat că „cel mai mare adevăr rostit vreodată și cea mai
profundă descoperire morală din toate timpurile au fost aceste
cuvinte ale lui Iisus: «Cine ține la sufletul lui îl va pierde; iar cine-și
pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi»”********.
Toată viața i-am auzit pe preoți spunând asta, dar Housman a fost
ateu, un pesimist, un om care s-a gândit la un moment dat să se
sinucidă, și cu toate acestea a fost de părere că omul care se
gândește doar la sine nu va obține prea multe de la viață. Va fi
nefericit. Dar omul care uită de sine în slujba altora va găsi bucuria
de a trăi.
Dacă nu ești impresionat de cele spuse de A. E. Housman, hai să
apelăm la sfatul celui mai distins ateu american al secolului XX:
Theodore Dreiser. Dreiser a ridiculizat toate religiile ca fiind niște
basme și a privit viața ca pe „o poveste spusă de un idiot, plină de
zgomot și furie, fără nicio semnificație”. Și totuși, Dreiser a susținut
singurul principiu măreț propovăduit de Iisus – acela de a te pune în
slujba celorlalți. „Dacă e să aibă vreo bucurie în viață”, a spus
Dreiser, „[omul] trebuie să se gândească și să plănuiască să facă
ceva nu numai pentru sine, ci și pentru alții, deoarece bucuria
proprie depinde de bucuria celorlalți, iar bucuria lor depinde de a lui.”
Dacă „vom face ceva pentru ceilalți” – așa cum a susținut Dreiser
–, să ne grăbim. Timpul se scurge. „Nu voi merge decât o dată pe
acest drum. Prin urmare, orice bine pe care îl pot face sau orice act
de bunătate de care pot să dau dovadă – îl voi face acum. Nu amân
și nu neglijez, deoarece nu voi mai merge niciodată pe acest drum.”
 Dacă vrei, așadar, să alungi grijile și să cultivi pacea și fericirea,
iată Regula nr. 7:

Uită de tine, interesându-te de ceilalți. Fă în fiecare zi o faptă

bună care va aduce un zâmbet de bucurie pe chipul cuiva.

******** Matei 10:39 (n.tr.)

 Partea a patra pe scurt

Șapte moduri de a cultiva o atitudine mentală care îți va aduce

pace și fericire
REGULA 1: Să ne umplem mintea cu gânduri de pace, curaj,
sănătate și speranță pentru că „viața noastră este așa cum ne-
o fac gândurile”.
REGULA 2: Să nu încercăm niciodată să plătim dușmanilor cu
aceeași monedă, pentru că, dacă facem asta, ne vom face rău
mai mult nouă decât lor. Să procedăm asemenea generalului
Eisenhower: să nu pierdem nicio clipă gândindu-ne la oamenii
care nu ne plac.
REGULA 3: A. În loc să ne facem griji în privința nerecunoștinței,
haideți să ne așteptăm la ea. Să ne amintim că Iisus a vindecat
zece leproși într-o zi – și numai unul i-a mulțumit. De ce să ne
așteptăm la mai multă recunoștință decât a primit Iisus?
B. Să ținem minte că singurul mod de a găsi fericirea
este să nu ne așteptăm la recunoștință – ci să oferim
pentru bucuria de a oferi.
C. Să nu uităm că recunoștința este o trăsătură
„cultivată”; prin urmare, dacă vrem ca copiii noștri să
fie recunoscători, trebuie să-i educăm să fie
recunoscători.

REGULA 4: Numără-ți binecuvântările, nu problemele!

REGULA 5: Să nu îi imităm pe ceilalți. Să ne descoperim și să fim
noi înșine, pentru că „invidia înseamnă ignoranță”, iar „imitația
înseamnă sinucidere”.
REGULA 6: Când soarta ne dă o lămâie, să încercăm să facem o
limonadă.
REGULA 7: Să uităm de nefericirea noastră încercând să aducem
un pic de fericire altora. „Când ești bun cu ceilalți, ești cel mai
bun cu tine însuți.”
 PARTEA A CINCEA
MODALITATEA PERFECTĂ DE A
ÎNVINGE GRIJILE
 19
Cum și-au învins grijile mama și tata

După cum am spus, m-am născut și am crescut la o fermă din

Missouri. La fel ca majoritatea fermierilor din vremea aceea,
părinților mei le era destul de greu să o scoată la capăt. Mama a fost
profesoară la școala din sat, iar tata ajutor la fermă, unde câștiga 12
dolari pe lună. Mama ne făcea nu numai hainele, ci și săpunul cu
care ne spălam hainele.
Rareori aveam bani gheață – se întâmpla doar o dată pe an, când
vindeam porcii. La băcănie dădeam unt și ouă la schimb pentru
făină, zahăr și cafea. La 12 ani nu aveam nici 50 de cenți pe an ca
să îi cheltuiesc pentru mine. Îmi amintesc și acum ziua în care ne-
am dus la sărbătoarea de 4 iulie și tata mi-a dat 10 cenți să îi
cheltuiesc cum vreau. Am simțit că toată bogăția Indiilor era a mea.
Mergeam pe jos 1,6 km până la școală, care nu avea decât o
încăpere. Așa mă duceam și când zăpada era mare și termometrul
îngheța în jurul temperaturii de -33oC. Până la 14 ani nu am avut
niciodată galoși sau cizme de cauciuc. În iernile lungi și friguroase,
aveam întotdeauna picioarele ude și înghețate. În copilărie nici nu
visam că e cineva care să aibă picioarele uscate și încălzite pe
timpul iernii.
Părinții mei trudeau câte 16 ore pe zi și, totuși, eram în
permanență copleșiți de datorii și urmăriți de ghinion. Una dintre
primele mele amintiri este imaginea apelor râului 102 revărsate
peste porumbul și fânețele noastre, distrugând totul. Inundațiile ne
distrugeau recolta în șase ani din șapte. An după an, porcii ne
mureau de holeră și îi incineram. Dacă închid ochii, îmi amintesc și
acum mirosul pătrunzător de carne de porc arsă.
Într-un an, nu au mai fost inundații. Am avut o recoltă de porumb
foarte bogată, am cumpărat vite și le-am îngrășat din porumbul
nostru. Dar am fi putut la fel de bine să avem inundații și în anul
acela, pentru că prețul vitelor a scăzut brusc pe piața din Chicago;
după ce le-am hrănit și îngrășat, am obținut pe ele doar cu 30 de
dolari mai mult decât dăduserăm. 30 de dolari pentru un an întreg de
muncă!
Indiferent ce făceam, pierdeam bani. Îmi amintesc și acum mânjii
de catâr pe care i-a cumpărat tata. I-am hrănit trei ani, am angajat
oameni să îi dreseze, apoi i-am trimis în Memphis, Tennessee – și i-
am vândut cu mai puțin decât îi plătiserăm cu trei ani în urmă.
După zece ani de muncă grea și istovitoare, nu eram doar lefteri,
ci aveam și datorii mari. Ferma noastră era ipotecată. Oricât am fi
încercat, nu puteam nici măcar să plătim dobânda. Banca la care
făcuserăm ipotecarea l-a insultat și l-a amenințat pe tata că îi ia
ferma. Tata avea atunci 47 de ani. După mai bine de 30 de ani de
muncă grea, nu avea parte de nimic, decât de datorii și umilință. Era
mai mult decât putea suporta. Își făcea griji. Sănătatea i s-a șubrezit.
Nu mai avea apetit; în ciuda muncii fizice grele pe care o depunea
toată ziua la câmp, trebuia să ia medicamente pentru poftă de
mâncare. A slăbit. Medicul i-a spus mamei mele că va muri în șase
luni. Tata era atât de îngrijorat, încât nu mai voia să trăiască. Am
auzit-o adesea pe mama spunând că, atunci când tata se ducea în
grajd să dea de mâncare cailor și să mulgă vacile și nu se întorcea
atât de repede pe cât se aștepta ea, se ducea după el, temându-se
să nu îi găsească trupul legănându-se de capătul unei funii. Într-o zi,
când se întorcea acasă din Maryville, unde bancherul îl amenințase
că îi va declara ipoteca prescrisă, și-a oprit caii pe un pod de peste
râul 102, s-a dat jos din căruță și a stat multă vreme să se uite în jos
la apă, întrebându-se dacă nu ar trebui să se arunce și să termine cu
toate.
Mulți ani mai târziu, tata mi-a spus că singurul motiv pentru care
nu a sărit atunci a fost credința adâncă, trainică și plină de bucurie a
mamei că, dacă Îl iubim pe Dumnezeu și îi respectăm poruncile, totul
va ieși cum trebuie. Și mama a avut dreptate. Până la urmă, totul a
ieșit cum trebuie. Tata a mai trăit 44 de ani fericiți și a murit în 1941,
la vârsta de 89 de ani.
În toți acești ani de greutăți și suferințe, mama nu și-a făcut
niciodată griji. Și-a pus toate necazurile în mâina lui Dumnezeu. În
fiecare seară, înainte de culcare, mama citea un capitol din Biblie;
mama și tata citeau adesea aceste cuvinte de mângâiere ale lui
Iisus: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt... Mă duc să vă gătesc
loc... ca să fiți și voi unde sunt Eu”********. Apoi îngenuncheam cu toții
în fața scaunului nostru, în casa aceea singuratică din Missouri, și ne
rugam lui Dumnezeu să ne iubească și să ne ocrotească.
Când William James era profesor de filosofie la Harvard, a spus:
„Leacul suprem pentru îngrijorare este, bineînțeles, credința
religioasă.”
Nu trebuie să studiezi la Harvard ca să descoperi asta. Mama a
aflat acest lucru la o fermă din Missouri. Nici inundațiile, nici datoriile,
nici dezastrele nu puteau să îi înăbușe spiritul fericit, radios și
victorios. O aud și acum cum cânta în timp ce muncea:

Pace, pace, minunată pace,

De la Cel de sus revărsându-se,
Mă rog să îmi scalde veșnic sufletul
În valuri nesfârșite de iubire aduse.

Mama ar fi vrut să îmi dedic viața religiei. M-am gândit serios să

devin misionar în străinătate. Apoi am plecat la facultate și, treptat,
odată cu trecerea anilor, a intervenit o schimbare. Am studiat
biologia, științele, filosofia și religii comparate. Am citit cărți despre
cum a fost scrisă Biblia. Am început să pun la îndoială multe dintre
afirmațiile din ea. Am început să mă îndoiesc de multe dintre
doctrinele înguste propovăduite în acele vremuri de predicatorii de la
țară. Eram derutat. La fel ca Walt Whitman, „simțeam cum se trezesc
în mine întrebări curioase și neașteptate”. Nu știam ce să cred. Nu
vedeam niciun scop al vieții. Nu mă mai rugam. Devenisem agnostic.
Credeam că întreaga viață este lipsită de un plan și de țintă.
Credeam că ființele umane nu au un scop mai măreț decât au avut
dinozaurii care umblau pe Pământ în urmă cu două sute de milioane
de ani. Aveam impresia să specia umană va dispărea cândva – la fel
ca dinozaurii. Știam că știința descoperise că soarele se răcește
încet și că, atunci când îi va scădea temperatura chiar și cu zece
procente, nicio formă de viață nu va mai putea exista pe Pământ.
Luam în râs ideea unui Dumnezeu binefăcător care l-a creat pe om
după chipul și asemănarea sa. Credeam că miliardele și miliardele
de sori care se rotesc prin spațiul întunecat, rece și lipsit de viață au
fost creați de o forță oarbă. Sau poate că nici nu au fost creați. Poate
că au existat dintotdeauna – la fel cum au existat timpul și spațiul.
Nu spun că acum știu răspunsurile la toate aceste întrebări. Nu.
Niciun om nu a putut să explice vreodată misterul universului – taina
vieții. Suntem înconjurați de mistere. Cum ne funcționează
organismul este un mister profund. La fel și electricitatea din casă.
La fel și floarea crescută în stâncă și iarba verde din fața ferestrei.
Charles F. Kettering, geniul care conduce laboratoarele de cercetare
ale General Motors, a oferit Colegiului Antioch 30.000 de dolari din
buzunarul propriu pentru a descoperi de ce iarba este verde. A
declarat că, dacă am ști cum face iarba să transforme lumina
soarelui, apa și dioxidul de carbon în hrană, am putea transforma
civilizația.
Chiar și cum funcționează motorul mașinii este un mister profund.
Laboratoarele de cercetare de la General Motors au petrecut ani
întregi și au cheltuit milioane de dolari încercând să afle cum și de ce
o scânteie din cilindru declanșează o explozie care ne face mașina
să meargă.
Faptul că nu înțelegem pe deplin misterele corpului nostru, ale
electricității sau ale motorului pe benzină nu ne împiedică să le
folosim și să ne bucurăm de ele. Faptul că nu înțeleg misterele
rugăciunii sau ale religiei nu mă mai împiedică să mă bucur de viața
mai bogată și mai fericită pe care o aduce după sine religia. În
sfârșit, mi-am dat seama de înțelepciunea cuvintelor lui Santayana:
„Omul nu este făcut să înțeleagă viața, ci să o trăiască.”
M-am întors – eram gata să spun că m-am întors la religie, dar nu
ar fi tocmai exact. Am mers mai departe către un nou concept de
religie. Nu mai am nici cel mai mic interes pentru diferența dintre
crezurile care despart bisericile, dar sunt extrem de interesat de
ceea ce face religia pentru mine, la fel cum sunt interesat de ceea ce
fac pentru mine electricitatea, mâncarea sănătoasă și apa. Mă ajută
să duc o viață mai bogată, mai plină și mai fericită, însă religia face
mult mai mult decât atât. Îmi dă valori spirituale. Îmi dă, așa cum a
spus William James, „un nou entuziasm pentru viață... mai multă
viață, o viață mai cuprinzătoare, mai bogată, mai împlinită”. Îmi dă
credință, speranță și curaj. Îmi alungă tensiunile, anxietățile, temerile
și grijile. Dă un scop vieții mele și o direcție. Îmi sporește foarte mult
fericirea. Îmi dă o sănătate înfloritoare. Mă ajută să îmi creez „o oază
de pace în vâltoarea vieții”.
Francis Bacon a avut dreptate atunci când a spus, în urmă cu
peste trei sute de ani: „Un pic de filosofie înclină mintea omului către
ateism, dar aprofundarea filosofiei duce mintea omului către religie.”
Îmi amintesc de zilele în care oamenii vorbeau despre conflictul
dintre știință și religie. Nu mai este cazul. Cea mai nouă dintre științe
– psihiatria – ne învață ce ne-a învățat și Iisus. De ce? Pentru că
psihiatrii își dau seama că rugăciunea și o credință puternică ne vor
alunga grijile, anxietățile, tensiunile și temerile care ne provoacă mai
mult de jumătate din boli. Ei știu, după cum a spus și unul dintre
reprezentanții de seamă ai psihiatriei, dr. Abraham Brill, că „oricine
este religios cu adevărat nu se îmbolnăvește de nevroză”.
Dacă religia nu este adevărată, atunci viața este lipsită de sens.
Este o farsă tragică.
I-am luat un interviu lui Henry Ford cu câțiva ani înainte să moară.
Până să-l întâlnesc, mă așteptam să văd la el urmele lăsate de
presiunea atâtor ani în care a dezvoltat și a condus una dintre cele
mai mari companii din lume. Așa că am fost surprins să văd cât de
calm, cât de bine și cât de liniștit arăta la 78 de ani. Când l-am
întrebat dacă își face vreodată griji, mi-a răspuns: „Nu. Cred că
Dumnezeu se ocupă de toate și că nu are nevoie de sfaturi din
partea mea. Cu Dumnezeu la conducere, cred că totul va ieși la final
cum nu se poate mai bine. Așa că, de ce să îmi fac griji?”.
În ziua de azi, chiar și mulți psihiatri devin evangheliști moderni.
Nu ne îndeamnă să ducem o viață religioasă ca să evităm flăcările
iadului în viața de apoi, ci ne îndeamnă să ducem o viață religioasă
ca să evităm chinurile produse de ulcer, de angina pectorală, de
căderile nervoase și de nebunie. Ca un exemplu pentru ceea ce ne
învață psihologii și psihiatrii, citește The Return to Religion
(Întoarcerea la religie) de dr. Henry C. Link.
Da, religia creștină este o activitate dătătoare de inspirație și
sănătate. Iisus a spus: „Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să
aibă”********. Iisus a denunțat și a atacat formele închistate și ritualurile
moarte care treceau drept religie în vremurile Lui. A fost un rebel. A
propovăduit o nouă formă de religie – o religie care amenința să
răstoarne lumea. De aceea a fost răstignit. Ne-a învățat că religia ar
trebui să existe pentru om – nu omul pentru religie; că Sabatul a fost
făcut pentru om – nu omul pentru Sabat. A vorbit mai mult despre
frică decât a vorbit despre păcat. Frica nepotrivită este un păcat – un
păcat împotriva sănătății, un păcat împotriva unei vieți mai bogate,
mai împlinite, mai fericite și mai curajoase pe care o încuraja Iisus.
Emerson vorbea despre sine ca despre un „profesor de știința
bucuriei”. Și Iisus a fost profesor de „știința bucuriei”. Le-a poruncit
discipolilor săi „să se bucure și să se veselească”********.
Iisus a declarat că în religie doar două lucruri sunt importante: să Îl
iubim pe Dumnezeu din toată inima, și pe aproapele nostru ca pe noi
înșine. Orice om care face asta este religios, fie că știe asta, fie că
nu. Socrul meu, Henry Price din Tulsa, Oklahoma, este un exemplu
bun. El încearcă să trăiască după această regulă de aur și este
incapabil să facă ceva rău, egoist sau necinstit. Cu toate acestea, nu
merge la biserică și se consideră agnostic. Prostii! Ce anume face
dintr-un om un creștin? Îl voi lăsa pe John Baillie să răspundă la
această întrebare. A fost un profesor distins care a predat teologia la
Universitatea din Edinburgh. Iată ce a spus: „Ceea ce face dintr-un
om un creștin nu este nici acceptarea din punct de vedere intelectual
a unor idei, nici conformarea la o anumită regulă, ci faptul că are un
anumit Spirit și participă la Viață.”
Dacă asta face un om să fie creștin, atunci Henry Price este un
creștin nobil.
William James, părintele psihologiei moderne, i-a scris prietenului
său, profesorul Thomas Davidson, spunând că, pe măsură ce au
trecut anii, și-a dat seama că „îi este din ce în ce mai greu să se
descurce fără Dumnezeu”.
Am spus mai devreme că, atunci când membrii juriului au trebuit
să desemneze cea mai bună poveste pe tema îngrijorării trimisă de
cursanții mei, le-a fost atât de greu să aleagă între cele două povești
extraordinare, încât premiul în bani a fost împărțit la doi. Iată a doua
poveste care a câștigat premiul întâi la egalitate – experiența de
neuitat a unei femei care a trebuit să descopere pe propria piele de
ce „nu putea să se descurce fără Dumnezeu”.
Îi voi spune acestei femei Mary Cushman, deși nu este numele ei
adevărat. Are copii și nepoți care ar putea să se rușineze dacă i-ar
vedea povestea publicată, așa că am fost de acord să îi ascund
identitatea. Cu toate acestea, femeia este reală – foarte reală. Iată
povestea ei:
„În timpul recesiunii”, a spus ea, „salariul mediu al soțului meu era
de 18 dolari pe săptămână. De multe ori nu aveam nici măcar atât,
pentru că nu era plătit atunci când era bolnav – și asta se întâmpla
des. A avut o serie de accidente minore; a avut, de asemenea,
oreion, scarlatină și gripă de mai multe ori. Am pierdut căsuța pe
care o construiserăm cu mâinile noastre. Eram datori 50 de dolari la
băcănie – și aveam cinci copii de hrănit. Am început să spăl și să
calc pentru vecini și am cumpărat haine la mâna a doua de la
Armata Salvării pe care le-am modificat pentru copii. M-am
îmbolnăvit de griji. Într-o zi, băcanul căruia îi datoram 50 de dolari l-a
acuzat pe băiatul meu de 11 ani că a furat câteva creioane. Fiul meu
a plâns când mi-a povestit. Știam că este sincer și sensibil – și știam
că a fost făcut de rușine și umilit în fața altor oameni. Asta a fost
picătura care a umplut paharul. M-am gândit la toată sărăcia pe care
o îndurasem și nu puteam să întrevăd nicio speranță pentru viitor.
Cred că grijile mi-au luat mințile la un moment dat, pentru că am
oprit mașina de spălat, mi-am luat fetița de cinci ani în dormitor și am
astupat ferestrele și crăpăturile cu hârtie și cârpe. Fetița m-a
întrebat: «Mami, ce faci?». Iar eu i-am răspuns: «E un pic de curent
aici». Apoi am dat drumul la soba cu gaz pe care o aveam în
dormitor, fără să fac focul. În timp ce stăteam întinsă în pat cu fiica
mea alături, ea a spus: «Mami, e ciudat – abia ne-am trezit!». Dar eu
i-am răspuns: «N-are nimic, o să ațipim puțin». Apoi am închis ochii,
ascultând cum ieșea gazul din sobă. N-am să uit niciodată mirosul
de gaz...
Deodată, mi s-a părut că aud muzică. Am ascultat. Uitasem să
opresc radioul din bucătărie. Nu mai conta acum. Dar muzica a
continuat și am auzit pe cineva cântând un imn vechi:
 Ce prieten avem în Iisus.
Care ne poartă toate păcatele și supărările!
Ce privilegiu avem să le aducem
Pe toate Domnului în rugăciune.
O, ce pace pierdem,
O, ce dureri inutile îndurăm
Toate pentru că nu le aducem
Pe toate Domnului în rugăciune!

Ascultând acel cântec, mi-am dat seama că făcusem o greșeală

tragică. Încercasem să-mi duc toate bătăliile de una singură, în loc
să le las în grija Domnului... Am sărit în picioare, am oprit gazul, am
deschis ușa și ferestrele.
Am plâns și m-am rugat tot restul zilei. Numai că nu m-am rugat
pentru ajutor, ci mi-am deschis sufletul mulțumindu-I lui Dumnezeu
pentru binecuvântări. Îmi dăduse cinci copii minunați – toți bine,
sănătoși, puternici la trup și la minte. I-am promis lui Dumnezeu că
nu mă voi mai dovedi niciodată atât de nerecunoscătoare. Și mi-am
păstrat promisiunea.
Chiar și după ce ne-am pierdut casa și a trebuit să ne mutăm în
clădirea unei mici școli de la țară pe care am închiriat-o cu cinci
dolari pe lună, I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru școala aceea; i-
am mulțumit pentru faptul că cel puțin aveam un acoperiș deasupra
capului care să ne țină de cald și să ne apere de ploaie. I-am
mulțumit sincer lui Dumnezeu că lucrurile nu erau mai rele – și cred
că El m-a auzit. Pentru că, în timp, lucrurile s-au îmbunătățit – o, nu
peste noapte; dar pe măsură ce recesiunea s-a mai domolit, am
început să câștigăm puțin mai mulți bani. Eu am obținut o slujbă de
garderobieră la un mare club privat și, pe lângă asta, vindeam
ciorapi. Ca să-și plătească taxele de facultate, unul dintre fiii mei și-a
luat o slujbă la o fermă, unde mulgea treisprezece vaci dimineața și
seara. Astăzi, copiii mei sunt adulți, la casa lor, și am trei nepoți
reușiți. Și când privesc în urmă la ziua aceea îngrozitoare în care am
dat drumul la gaz, îi mulțumesc întruna lui Dumnezeu că «m-am
trezit» la timp. La câte bucurii aș fi renunțat dacă mergeam până la
capăt! Ce ani minunați aș fi pierdut pentru totdeauna! De câte ori
aud acum de cineva care vrea să își pună capăt zilelor, îmi vine să
strig: «Nu o face! Nu!». Cele mai negre momente pe care le trăim nu
pot dura prea mult – și apoi vine viitorul...”.
În medie, în Statele Unite, cineva se sinucide la fiecare 35 de
minute. În medie, cineva înnebunește la fiecare 120 de secunde.
Cele mai multe sinucideri – și probabil multe dintre tragediile
nebuniei – ar putea fi prevenite dacă acești oameni ar avea parte de
mângâierea și pacea care se găsesc în religie și rugăciune.
Unul dintre cei mai distinși psihiatri, dr. Carl Jung, spune în cartea
lui, Omul modern în căutarea unui suflet: „În ultimii treizeci de ani,
am consultat oameni din toate țările civilizate ale lumii. Am tratat mai
multe sute de pacienți. Dintre toți pacienții mei aflați în a doua
jumătate a vieții – adică trecuți de 35 de ani – nu a fost nici măcar
unul a cărui problemă să nu fie, în ultimă instanță, aceea că nu și-a
găsit o perspectivă religioasă asupra vieții. Nu greșesc dacă spun că
toți se îmbolnăviseră pentru că pierduseră ceea ce religiile vii ale
oricărei epoci au dat adepților lor și niciunul nu s-a vindecat cu
adevărat dacă nu și-a recăpătat perspectiva religioasă.”
Această afirmație este atât de semnificativă, încât vreau să o repet
cu tărie.
Dr. Carl Jung a spus:

„În ultimii treizeci de ani, am consultat oameni din toate țările

civilizate ale lumii. Am tratat mai multe sute de pacienți. Dintre
toți pacienții mei aflați în a doua jumătate a vieții – adică trecuți
de 35 de ani – nu a fost nici măcar unul a cărui problemă să nu
fie, în ultimă instanță, aceea că nu și-a găsit o perspectivă
religioasă asupra vieții. Nu greșesc dacă spun că toți se
îmbolnăviseră pentru că pierduseră ceea ce religiile vii ale
oricărei epoci au dat adepților lor și niciunul nu s-a vindecat cu
adevărat dacă nu și-a recăpătat perspectiva religioasă.”

William James a spus cam același lucru: „Credința este una dintre
forțele care călăuzesc viața oamenilor”, a declarat el, „iar absența ei
totală înseamnă prăbușire.”
 Regretatul Mahatma Gandhi, cel mai mare ghid indian de la
Buddha încoace, s-ar fi prăbușit dacă nu ar fi fost inspirat de puterea
rugăciunii. De unde știu? Pentru că Gandhi însuși a spus-o. „Fără
rugăciune”, a scris el, „aș fi înnebunit de mult”.
Mii de oameni ar putea să declare lucruri asemănătoare. Și tatăl
meu – după cum am spus deja –, s-ar fi înecat, dacă nu ar fi fost
rugăciunile și credința mamei mele. Probabil că mii de suflete
chinuite care urlă acum în azilurile de nebuni ar fi putut fi salvate
dacă ar fi apelat la o putere superioară, în loc să încerce să lupte
singure în bătăliile vieții.
Când suntem necăjiți și ajungem la limită, mulți dintre noi apelăm,
în disperare de cauză, la Dumnezeu – „Nu există atei în tranșee”.
Dar de ce să așteptăm până ajungem la disperare? De ce să nu ne
reînnoim puterea în fiecare zi? De ce să așteptăm chiar și până
duminică? De ani întregi am obiceiul să merg la biserică în după-
amiezile zilelor de lucru, când e goală. Când simt că sunt prea zorit
și grăbit ca să îmi fac timp câteva minute să mă gândesc la chestiuni
spirituale, îmi spun: „Stai puțin, Dale Carnegie, stai puțin. Ce atâta
grabă și zor, omule? Trebuie să te oprești și să privești lucrurile în
perspectivă”. În asemenea momente, intru adesea în prima biserică
pe care o găsesc deschisă. Deși sunt protestant, mă duc de multe
ori în Catedrala St. Patrick de pe Fifth Avenue după-amiaza, în zilele
lucrătoare, și îmi reamintesc că în treizeci de ani voi fi mort, dar că
marile adevăruri spirituale propovăduite de toate bisericile sunt
eterne. Închid ochii și mă rog. Acest lucru îmi calmează nervii, îmi
odihnește corpul, îmi clarifică perspectiva și mă ajută să îmi
reevaluez valorile. Îmi dai voie să îți recomand și ție acest obicei?
În ultimii șase ani în care am scris această carte, am adunat sute
de exemple și cazuri concrete despre cum și-au învins oamenii
teama și grijile prin rugăciune. Am dulapul plin de dosare cu studii de
caz. Hai să luăm ca exemplu tipic povestea unui vânzător de cărți
descurajat și demoralizat, John R. Anthony din Houston, Texas. Iată
povestea lui, așa cum mi-a spus-o el:
„În urmă cu 22 de ani, mi-am închis biroul privat de avocatură ca
să devin reprezentantul statal al unei edituri americane de carte
juridică. Specialitatea mea era să vând avocaților cărți de drept –
cărți care le erau aproape indispensabile.
 Am primit o pregătire temeinică pentru această slujbă. Cunoșteam
toate discursurile pentru vânzarea directă și aveam răspunsuri
convingătoare la toate obiecțiile posibile. Înainte să trec pe la un
posibil client, mă informam despre cât de bine era cotat ca avocat,
despre natura practicii sale, despre hobby-urile și preferințele lui
politice. În timpul întrevederii, foloseam cu pricepere aceste
informații. Și totuși, ceva nu mergea cum trebuie. Pur și simplu nu
primeam comenzi!
Mă descurajam din ce în ce mai rău. Pe măsură ce treceau zilele
și săptămânile, mi-am dublat și mi-am redublat eforturile, dar tot nu
am reușit să închei destule vânzări cât să-mi acopăr cheltuielile. Un
sentiment de teamă și groază creștea în mine. Ajunsesem să îmi fie
frică să mai vizitez clienții. Înainte să intru în biroul unui posibil
cumpărător, sentimentul de groază devenea atât de puternic, încât
mă plimbam de colo până colo pe coridor – sau ieșeam din clădire și
o înconjuram. Apoi, după ce pierdeam mult timp prețios și îmi
adunam suficient curaj prin pura putere a voinței să deschid ușa
biroului, de-abia apăsam clanța cu mâna tremurândă – sperând pe
jumătate că posibilul client nu este înăuntru!
Șeful meu de vânzări m-a amenințat că îmi oprește avansurile
dacă nu mai trimit comenzi. De acasă, soția îmi cerea bani de
mâncare pentru ea și pentru cei trei copii ai noștri. Eram stăpânit de
îngrijorare. Eram tot mai disperat pe zi ce trece. Nu știam ce să fac.
După cum am spus deja, îmi închisesem biroul privat de avocatură
de acasă și renunțasem la clienții mei. Acum eram falit. Nu aveam
bani să achit nici nota de plată la hotel. Nu aveam bani nici să îmi
cumpăr bilet și să mă întorc acasă; și nu aveam nici curajul să mă
întorc învins, chiar dacă aș fi avut biletul. În cele din urmă, la sfârșitul
unei alte zile proaste, m-am târât înapoi în camera mea de hotel –
pentru ultima oară, credeam eu. În ceea ce mă privea, eram cu totul
învins. Cu inima frântă, deprimat, nu știam încotro să mă îndrept.
Nici nu îmi mai păsa dacă trăiesc sau mor. Îmi părea rău că m-am
născut. În seara aceea am băut doar un pahar de lapte cald în loc de
cină. Chiar și atât era mai mult decât îmi puteam permite. Am înțeles
în seara aceea de ce oamenii disperați se aruncă de la fereastra
camerei de hotel. Aș fi făcut-o și eu dacă aș fi avut curajul. Am
început să mă întreb care era scopul vieții. Nu știam. Nu puteam să
găsesc un răspuns.
Pentru că nu aveam la cine să apelez, am apelat la Dumnezeu.
Am început să mă rog. L-am implorat pe Atotputernic să îmi dea
lumină, înțelegere, și să mă călăuzească prin pustietatea întunecată
și densă a disperării care mă cuprinsese. L-am rugat să mă ajute să
primesc comenzi și să îmi dea bani ca să îmi întrețin soția și copiii.
După această rugăciune, am deschis ochii și am văzut o Biblie care
stătea pe dulapul de haine din camera aceea singuratică de hotel.
Am deschis-o și am citit promisiunile frumoase și nemuritoare ale lui
Iisus care au inspirat probabil nenumărate generații de oameni
singuri, îngrijorați și învinși de-a lungul epocilor – un discurs pe care
Iisus l-a ținut discipolilor săi despre cum să nu își mai facă griji:

Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru

trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult
decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările
cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe,
și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu
mult mai presus decât ele?... Căutați mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga
vouă.********

În timp ce mă rugam și citeam aceste cuvinte, s-a întâmplat un

miracol: toată tensiunea nervoasă mi s-a risipit. Anxietățile, temerile
și grijile mele s-au transformat în curaj, speranță și credință
triumfătoare.
Eram fericit, chiar dacă nu aveam destui bani ca să îmi plătesc
camera de hotel. M-am dus la culcare și am dormit buștean – lipsit
de griji –, așa cum nu mi se mai întâmplase de mulți ani.
În dimineața următoare, abia așteptam să se deschidă birourile de
avocatură. M-am apropiat de ușa primului client în ziua aceea
frumoasă, rece și ploioasă, cu pas îndrăzneț și pozitiv. Am apăsat pe
clanță cu fermitate. Intrând, m-am dus întins la client, plin de
energie, cu capul sus și demnitate, și, tot numai zâmbet, i-am spus:
«Bună dimineața, dle Smith! Sunt John R. Anthony de la compania
All-American Lawbook!».
«A, da, da», mi-a răspuns el, zâmbind la rândul lui, în timp ce se
ridica de pe scaun cu mâna întinsă. «Mă bucur să vă văd. Luați loc!»
Am vândut în ziua aceea mai mult decât vândusem în săptămâni
întregi. În seara aceea m-am întors în camera de hotel mândru ca un
erou cuceritor! Mă simțeam alt om. Și eram alt om, pentru că aveam
o atitudine mentală nouă, victorioasă. N-am mai băut lapte cald la
cină în seara aceea. Nu, domnule! Am mâncat o friptură cu garnitura
cuvenită. Din acea zi, vânzările mele au crescut vertiginos.
Am renăscut în acea noapte disperată de acum 22 de ani, din
hotelul acela micuț din Amarillo, Texas. Văzută din afară, situația
mea din ziua următoare era aceeași care fusese și în săptămânile
de eșec, dar în interiorul meu se întâmplase un lucru extraordinar.
Devenisem conștient dintr-odată de relația mea cu Dumnezeu. Un
simplu om singur poate fi învins, dar un om însuflețit de puterea lui
Dumnezeu este invincibil. Știu asta. Am văzut că funcționează în
propria-mi viață.
«Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va
deschide.»”********
Când doamna L. G. Beaird din Highland, Illinois, s-a confruntat cu
o tragedie absolută, a descoperit că poate să găsească pace și
liniște îngenunchind și spunând: „O, Doamne, facă-se voia ta, nu a
mea.”
„Într-o seară, a sunat telefonul”, scrie ea într-o scrisoare pe care o
am acum în fața mea. „L-am lăsat să sune de 14 ori până am prins
curaj să ridic receptorul. Știam că trebuie să fie de la spital și eram
îngrozită. Mă temeam că băiețelul nostru e pe moarte. Avea
meningită. I se administrase deja penicilină, dar aceasta îi făcuse
temperatura să oscileze, iar medicii se temeau că boala îi ajunsese
la creier și că ar putea să-i provoace dezvoltarea unei tumori și
moartea. Apelul acela telefonic mi-a confirmat exact lucrul de care
mă temeam. Sunau de la spital; medicul voia să venim imediat.
Cred că vă puteți imagina chinul prin care am trecut eu și soțul
meu în sala de așteptare. Toți ceilalți erau cu copiii lor, dar noi
stăteam acolo cu brațele goale, întrebându-ne dacă ne vom mai
strânge vreodată micuțul la piept. Când, în sfârșit, am fost chemați în
cabinetul medicului, expresia de pe chipul lui ne-a umplut inima de
groază, iar ceea ce ne-a spus a adus și mai multă. Copilul nostru
avea doar o șansă din patru să supraviețuiască. Ne-a spus că, dacă
știm un alt medic, ne roagă să apelăm la el.
În drum spre casă, soțul meu a cedat nervos și, strângând
pumnul, a izbit în volan spunând: «Betts, nu pot să renunț la micuțul
nostru». Ați văzut vreodată un bărbat plângând? Nu este o
experiență plăcută. Am oprit mașina și, după ce am discutat, ne-am
hotărât să oprim la o biserică și să ne rugăm. Dacă era voia lui
Dumnezeu să ne ia copilul, ne vom supune voinței Lui. M-am
prăbușit în strană și am spus cu lacrimile rostogolindu-mi-se pe
obraji: «Facă-se voia Ta, nu a mea».
Din momentul în care am rostit aceste cuvinte, m-am simțit mai
bine. M-a cuprins un sentiment de pace pe care nu îl mai simțisem
de mult. Pe tot drumul spre casă am repetat întruna: «O, Doamne,
facă-se voia Ta, nu a mea». În noaptea aceea, am dormit buștean
pentru prima oară după o săptămână. Câteva zile mai târziu, a sunat
medicul și ne-a spus că Bobby depășise criza. Îi mulțumesc lui
Dumnezeu pentru băiatul puternic și sănătos pe care îl avem astăzi.”
Cunosc bărbați care consideră că religia este ceva pentru femei,
copii și predicatori. Se mândresc că sunt „bărbați adevărați” care pot
să își poarte singuri bătăliile.
Ce surprinși ar fi să afle că unii dintre cei mai faimoși „bărbați
adevărați” din lume se roagă în fiecare zi. De exemplu, Jack
Dempsey, „un bărbat adevărat”, mi-a spus că nu s-a dus niciodată la
culcare fără să își spună rugăciunea. Că nu s-a așezat niciodată la
masă fără să îi mulțumească mai întâi lui Dumnezeu. Mi-a spus că
se ruga în fiecare zi atunci când se antrena pentru un meci și că,
atunci când lupta în ring, se ruga întotdeauna înainte ca gongul să
anunțe începutul unei runde. „Rugăciunea”, mi-a spus el, „m-a ajutat
să lupt cu încredere și curaj.”
„Bărbatul adevărat” Connie Mack mi-a spus că nu poate să se
culce fără să își spună rugăciunile.
„Bărbatul adevărat” Eddie Rickenbacker mi-a spus că, în opinia
lui, rugăciunile i-au salvat viața. Se ruga în fiecare zi.
 „Bărbatul adevărat” Edward R. Stettinius, fost înalt oficial al
General Motors și United States Steel, precum și fost secretar de
stat, mi-a spus că se roagă pentru înțelepciune și îndrumare în
fiecare dimineață și seară.
„Bărbatul adevărat” J. Pierpont Morgan, cel mai mare om de
finanțe al vremii, se ducea adesea singur la Biserica Trinity, de la
capătul străzii Wall Street, în după-amiezile de sâmbătă, și
îngenunchea să se roage.
Când „bărbatul adevărat” Eisenhower a plecat cu avionul spre
Anglia pentru a prelua comanda supremă a forțelor britanice și
americane, a luat o singură carte cu el – Biblia.
„Bărbatul adevărat” generalul Mark Clark mi-a spus că citea din
Biblie în fiecare zi în timpul războiului și că se ruga în genunchi. La
fel au făcut Chiang Kai-shek și generalul Montgomery – „Monty din
El Alamein”. La fel a făcut și lordul Nelson la Trafalgar, și generalii
Washington, Robert E. Lee, Stonewall Jackson și zeci de alți mari
lideri militari.
Acești „bărbați adevărați” au descoperit adevărul afirmației lui
William James: „Noi și Dumnezeu avem treburi împreună; și
deschizându-ne în fața influenței Lui, ne împlinim destinul cel mai
profund.”
Mulți „bărbați adevărați” descoperă asta. 72 de milioane de
americani sunt în prezent membri ai unei biserici – un record
absolut. După cum am mai spus, chiar și oamenii de știință se întorc
la religie. Să-l luăm ca exemplu pe dr. Alexis Carrel, care a scris
Man, the Unknown (Omul, ființa necunoscută) și a primit cea mai
mare onoare ce poate fi acordată unui om de știință, Premiul Nobel.
Dr. Carrel a spus într-un articol din Reader’s Digest: „Rugăciunea
este cea mai puternică formă de energie pe care o poate genera
cineva. Este o forță la fel de reală ca gravitația terestră. Ca medic,
am văzut oameni care, după ce toate formele de terapie au eșuat, s-
au vindecat de boală și melancolie prin efortul senin al rugăciunii...
Rugăciunea este precum radiul, o sursă de energie luminoasă, care
se autosusține... Prin rugăciune, ființele umane caută să își
sporească energia finită aderând la sursa Infinită a tuturor energiilor.
Când ne rugăm, ne conectăm la forța motrice inepuizabilă care face
universul să se învârtă. Ne rugăm ca o parte din această forță să fie
alocată nevoilor noastre. Chiar și prin simpla solicitare, lipsurile
noastre omenești sunt satisfăcute și ne ridicăm întăriți și vindecați...
Ori de câte ori ne adresăm lui Dumnezeu prin rugăciuni arzătoare,
ne schimbăm în bine atât sufletul, cât și trupul. Nu se poate ca un
om să se roage măcar o clipă și să nu obțină ceva bun.”
Amiralul Byrd știa ce înseamnă să „ne conectăm la forța motrice
inepuizabilă care face universul să se învârtă”. Capacitatea lui de a
face asta l-a ajutat să treacă cu bine peste cea mai grea încercare a
vieții sale. Își spune povestea în cartea lui, Singur. În 1934, a
petrecut cinci luni într-un adăpost sub calota glaciară a Banchizei
Ross, în Antarctica. Era singura ființă vie aflată la sud de paralela
78. Deasupra colibei urla viscolul; gerul ajungea până la -630C; în jur
era numai noapte nesfârșită. Apoi, spre groaza lui, a descoperit că
încet-încet era otrăvit de monoxidul de carbon care ieșea din sobă!
Ce putea să facă? Cel mai apropiat ajutor se afla la aproape 200 km
depărtare și nu avea cum să ajungă la el timp de câteva luni. A
încercat să își repare soba și sistemul de aerisire, dar tot emana
gaze. Adesea își pierdea cunoștința. Zăcea pe podea complet
inconștient. Nu putea să mănânce; nu putea să doarmă; ajunsese
atât de slăbit, că abia mai putea să se dea jos din pat. Se temea
adesea că nu va mai apuca dimineața. Era convins că va muri în
bordeiul acela și că trupul îi va rămâne pentru totdeauna ascuns sub
zăpezile nesfârșite.
Ce i-a salvat viața? Într-o zi, când se afla în adâncurile disperării,
și-a luat jurnalul și a încercat să-și aștearnă pe hârtie filosofia de
viață. „Specia umană”, a scris el, „nu este singură în univers.” S-a
gândit la stelele de deasupra, la mișcarea ordonată a constelațiilor și
planetelor; și la cum soarele nepieritor se va întoarce, la timpul lui,
să lumineze chiar și pustiul regiunilor de la Polul Sud. Și apoi a scris
în jurnal: „Nu sunt singur”.
Această conștientizare, că nu este singur – nici măcar într-o gaură
din gheața de la capătul pământului – a fost ceea ce l-a salvat pe
Richard Byrd. „Știu că m-a ajutat să supraviețuiesc”, spune el. Și
continuă: „Puțini oameni ajung în viața lor aproape de epuizarea
resurselor interioare. Avem izvoare adânci de putere pe care nu le
folosim niciodată.” Richard Byrd a învățat să ajungă la aceste
izvoare de putere și să folosească resursele – apelând la
Dumnezeu.
Glenn A. Arnold a învățat în lanurile de porumb din Illinois aceeași
lecție pe care a învățat-o amiralul Byrd sub calota glaciară. Domnul
Arnold, agent de asigurări din Chillicothe, Illinois, și-a început
discursul pe tema învingerii grijilor astfel: „Acum opt ani, îmi
spuneam că răsucesc cheia în broasca de la intrare pentru ultima
oară în viață. Am închis ușa, m-am urcat în mașină și am pornit-o
spre râu. Eram un ratat”, a spus el. „Cu o lună înainte, lumea mea se
prăbușise cu totul. Afacerea cu aparate electrocasnice pe care o
dețineam se dusese de râpă. Acasă, mama era pe moarte. Soția era
însărcinată cu al doilea copil. Facturile de la medic se adunau.
Ipotecaserăm tot ce aveam ca să pornesc afacerea – mașina și
mobila. Luasem chiar și un împrumut, garantând cu polița mea de
asigurare. Acum pierdusem totul. Nu mai rezistam. Așa că m-am
urcat în mașină și am pornit-o spre râu – hotărât să pun capăt acelei
situații jalnice.
Am condus câțiva kilometri în afara orașului, am tras pe dreapta,
am coborât, m-am așezat pe jos și am plâns ca un copil. Apoi am
început să mă gândesc – în loc să mă învârt în cerc și să mă tot
îngrijorez, am început să gândesc constructiv. Cât de rea era situația
mea? Putea fi și mai rea? Chiar nu mai aveam nicio speranță? Ce
puteam face să o îmbunătățesc?
Am decis chiar acolo să las toate problemele în grija Domnului și
să Îl rog pe El să le rezolve. M-am rugat. M-am rugat mult. M-am
rugat ca și cum viața mea ar fi depins de asta – de fapt, chiar
depindea. Apoi s-a întâmplat un lucru ciudat. Imediat ce mi-am lăsat
toate necazurile în mâinile unei puteri mai mari decât a mea, am
simțit imediat o liniște sufletească pe care nu o mai avusesem de
luni întregi. Am stat acolo probabil o jumătate de oră, plângând și
rugându-mă. Apoi m-am dus acasă și am dormit dus.
În dimineața următoare, m-am trezit încrezător. Nu mai aveam de
ce să mă tem, pentru că mă bazam pe Dumnezeu pentru îndrumare.
M-am dus cu capul sus într-un magazin local și am candidat pentru o
slujbă la departamentul de electronice. Am vorbit plin de încredere la
interviu. Știam că voi obține slujba. Și am obținut-o. Am făcut treabă
bună acolo până când toată afacerea cu electrocasnice s-a prăbușit
din cauza războiului. Apoi am început să vând asigurări de viață – tot
sub conducerea Marelui Călăuzitor. Asta a fost cu numai cinci ani în
urmă. Acum am toate facturile plătite; am o familie frumoasă cu trei
copii inteligenți; am casa mea; am o mașină nouă și 25.000 de dolari
în asigurări de viață.
Privind retrospectiv, sunt bucuros că am pierdut totul și am ajuns
atât de deprimat încât am plecat spre râu – deoarece acea tragedie
m-a învățat să mă bazez pe Dumnezeu; iar acum am o pace și o
încredere pe care nu le-am crezut niciodată posibile.”
De ce credința religioasă ne aduce atâta pace, calm și tărie? Am
să îl las pe William James să răspundă. El spune așa: Valurile
furtunoase de la suprafață nu tulbură adâncurile oceanului; iar
pentru cel care stăpânește realitățile cuprinzătoare și permanente,
vicisitudinile continue ale destinului par lucruri relativ
nesemnificative. Omul cu adevărat religios este, prin urmare, de
nezdruncinat, plin de calm și pregătit pentru orice sarcină pe care ar
putea-o aduce ziua respectivă.
Dacă ești îngrijorat și anxios – de ce nu încerci să apelezi la
Dumnezeu? De ce să nu accepți, după cum a spus Immanuel Kant,
„credința în Dumnezeu, pentru că avem nevoie de o astfel de
credință”? De ce să nu ne legăm de „forța motrice inepuizabilă care
face universul să se învârtă”?
Chiar dacă nu ești o persoană religioasă din fire sau nu ai fost
educat astfel – chiar dacă ești un sceptic desăvârșit –, rugăciunea te
poate ajuta mult mai mult decât crezi, deoarece este un lucru practic.
Ce vreau să spun prin practic? Vreau să spun că rugăciunea
satisface aceste trei nevoi psihologice de bază pe care le au în
comun toți oamenii, indiferent dacă cred sau nu în Dumnezeu:
1. Rugăciunea ne ajută să exprimăm în cuvinte exact ce ne
preocupă. Am văzut în capitolul patru că este aproape imposibil să
înfrunți o problemă atâta timp cât aceasta rămâne vagă și neclară.
Într-un fel, rugăciunea seamănă foarte mult cu scrierea problemelor
pe hârtie. Dacă cerem ajutor pentru o problemă – chiar și de la
Dumnezeu –, trebuie să o exprimăm în cuvinte.
2. Rugăciunea ne dă sentimentul că ne împărțim povara, că nu
suntem singuri. Puțini dintre noi sunt atât de puternici încât să își
poarte de unii singuri cele mai grele poveri, cele mai chinuitoare
necazuri. Câteodată, grijile noastre sunt atât de extreme, încât nu
putem să le discutăm nici cu cei mai apropiați membri ai familiei sau
prieteni. Atunci, rugăciunea este răspunsul. Orice psihiatru ne va
spune că în momentul în care suntem stăpâniți de emoții, tensionați
și în agonie sufletească, este bine să ne spunem necazurile altcuiva.
Atunci când nu putem face asta – putem mereu să îi spunem lui
Dumnezeu.
3. Rugăciunea inițiază principiul activ de a face. Este primul pas
către acțiune. Mă îndoiesc că cineva poate să se roage pentru ceva
anume, zi de zi, fără să beneficieze de pe urma rugăciunii – cu alte
cuvinte, fără să facă niște pași în acea direcție. Celebrul om de
știință dr. Alexis Carrel a spus: „Rugăciunea este cea mai puternică
formă de energie pe care o poate genera cineva”. De ce să nu o
utilizăm, așadar? Îi poți spune Dumnezeu, Allah sau Spirit – de ce să
ne certăm din cauza definițiilor, când puterile misterioase ale naturii
ne dirijează?
Ce-ar fi să lași cartea chiar acum, să închizi ușa, să îngenunchezi
și să îți descarci sufletul? Dacă ți-ai pierdut credința, roagă-L pe
Dumnezeu Atotputernicul să ți-o reînnoiască și repetă această
frumoasă rugăciune scrisă de Sfântul Francisc din Assisi acum șapte
sute de ani:

Doamne, fă din mine unealta păcii Tale.

Acolo unde este ură, să semăn iubire,
Acolo unde este vătămare, să semăn iertare,
Acolo unde este îndoială, să semăn credință,
Acolo unde este deznădejde, să semăn speranță,
Acolo unde este întuneric, să semăn lumina Ta,
Acolo unde este tristețe, să semăn bucurie.

O, Doamne, nu Te-am căutat atât

Spre a fi consolat, cât pentru a consola,
Spre a fi înțeles, cât pentru a înțelege,
Spre a fi iubit, cât pentru a iubi.
 Căci:
Dăruind, primești,
Iertând, ești iertat,
Murind, reînvii în viața eternă!

******** Ioan 14:2-3 (n.tr.)

******** Ioan 10:10 (n.tr.)
******** Luca 6:23 (n.tr.)
******** Matei 6:25-26, 33 (n.tr.)
******** Matei 7:7 (n.tr.)
 PARTEA A ȘASEA
CUM SĂ NU ÎȚI MAI FACI GRIJI DIN
CAUZA CRITICILOR
 20
Ține minte că nimeni nu lovește un câine
mort

În 1920, a avut loc un eveniment care a făcut senzație la nivel

național în cercurile didactice. Oameni învățați din toată America s-
au repezit la Chicago să vadă minunea. Cu câțiva ani în urmă,
pentru a-și putea termina studiile la Universitatea Yale, un tânăr pe
nume Robert Hutchins lucrase ca ospătar, tăietor de lemne,
meditator și vânzător de haine. Acum, după numai opt ani, era numit
rector al Universității din Chicago, a patra în topul celor mai bogate
instituții universitare din America. Câți ani avea? Treizeci. Incredibil!
Profesorii mai în vârstă dădeau din cap. Criticile se revărsau ca o
avalanșă asupra acestui „copil-minune”. Spuneau că era așa și pe
dincolo – prea tânăr, fără experiență, că ideile lui privind educația
erau absurde. Chiar și ziarele s-au alăturat atacului.
În ziua în care s-a instalat în funcție, un prieten i-a spus tatălui lui
Robert Maynard Hutchins: „Azi dimineață am fost șocat când am citit
articolul acela de ziar în care fiul tău era atacat.”
„Da”, a răspuns bătrânul Hutchins, „a fost dur, dar ține minte că
nimeni nu lovește un câine mort.”
Da, și cu cât câinele este mai important, cu atât oamenii au mai
multă satisfacție să-l lovească. Prințul de Wales, care mai târziu a
devenit Edward al VIII-lea, a înțeles asta pe pielea lui. Pe atunci era
elev la Colegiul Dartmouth din Devonshire – colegiu care
corespunde Academiei Navale din Annapolis. Prințul avea în jur de
paisprezece ani. Într-o zi, unul dintre ofițerii de marină l-a găsit
plângând și l-a întrebat ce s-a întâmplat. La început a refuzat să
spună, dar în cele din urmă a recunoscut adevărul: era bătut de
cadeți. Comandatul colegiului i-a chemat pe băieți și le-a explicat că
prințul nu făcuse plângere, dar că vrea să știe de ce se purtau cu el
în acest fel.
După ce au dat din colț în colț, cadeții s-au conformat regulilor și
au mărturisit că voiau ca atunci când vor ajunge la rândul lor
comandanți și căpitani în Marina Regală, să poată spune că l-au
bătut pe rege!
Așa că, atunci când ești lovit și criticat, ține minte că se întâmplă
adesea pentru că asta îl face pe cel care lovește să se simtă
important. Înseamnă că ai realizat ceva și că ești demn de atenție.
Mulți oameni au un sentiment de satisfacție barbară când îi atacă pe
cei care sunt mai bine educați decât ei sau care au mai mult succes.
De exemplu, atunci când scriam acest capitol, am primit o scrisoare
de la o femeie care îl ataca pe generalul William Booth, fondatorul
Armatei Salvării. Făcusem o emisiune laudativă la adresa
generalului Booth, iar femeia aceasta mi-a scris spunând că
generalul Booth a furat opt milioane de dolari din banii pe care îi
strânsese ca să ajute oamenii săraci. Acuzația era, bineînțeles,
absurdă, dar femeia nu urmărea adevărul. Urmărea satisfacția
răutăcioasă pe care o obținea criticând pe cineva cu mult superior ei.
I-am aruncat scrisoarea înveninată la coșul de gunoi și i-am mulțumit
lui Dumnezeu cel Atotputernic că nu eram căsătorit cu ea.
Scrisoarea aceea nu îmi spunea nimic despre generalul Booth, dar
îmi spunea foarte multe despre ea. Schopenhauer a zis bine în urmă
cu mulți ani: „Oamenii vulgari se delectează cu greșelile și nebuniile
oamenilor mari.”
Nu te-ai gândi că un rector de la Yale ar fi un om vulgar, și cu toate
acestea, se pare că Timothy Dwight, fost rector al Yale, s-a delectat
foarte mult atacând un om care candida la președinția Statelor Unite.
Rectorul a avertizat că dacă respectivul ar fi fost ales președinte, „s-
ar putea să ne vedem soțiile și fiicele victime ale prostituției legale,
dezonorate în liniște, amăgite și pângărite de acest paria al
delicateții și virtuții, disprețuit de Dumnezeu și de om.”
Sună aproape ca un atac la adresa lui Hitler, nu-i așa? Dar nu asta
era. Era un atac la adresa lui Thomas Jefferson. Care Thomas
Jefferson? Cu siguranță nu nemuritorul Thomas Jefferson, autorul
Declarației de Independență, sfântul ocrotitor al democrației? Ba da,
chiar el!
 Ce american crezi că a fost atacat ca fiind un „ipocrit”, „un
impostor” și „doar un pic mai mult decât un criminal”? O caricatură
dintr-un ziar îl înfățișa pe ghilotină, cu o lamă uriașă gata să îi taie
capul. Mulțimile și-au bătut joc de el și l-au fluierat în timp ce trecea
călare pe stradă. Cine era? George Washington.
Dar asta s-a întâmplat în urmă cu mult timp. Poate că natura
omenească a evoluat de atunci. Hai să vedem. Să luăm cazul
amiralului Peary – exploratorul care a surprins și a încântat lumea
ajungând la Polul Nord pe 6 aprilie 1909, cu sănii trase de câini – un
obiectiv pentru care oameni curajoși au suferit, au răbdat de foame
și au murit. Peary însuși aproape că a murit de frig și de foame, iar
opt dintre degetele de la picioare i-au înghețat atât de rău, încât au
trebuit amputate. A fost atât de copleșit de dezastre, încât s-a temut
că va înnebuni. Ofițerii superiori de marină din Washington erau
supărați pentru că Peary avea parte de atâta publicitate și laude.
Prin urmare, l-au acuzat că a strâns bani pentru expediții științifice și
că apoi „a stat și a pierdut vremea prin Arctica”. Și probabil că ei
chiar credeau asta, fiindcă este aproape imposibil să nu crezi ceea
ce vrei să crezi. Determinarea lor de a-l umili și de a-i pune bețe în
roate lui Peary a fost atât de violentă, încât numai un ordin direct de
la președintele McKinley i-a permis acestuia să își continue expediția
în Arctica.
Ar fi fost atacat dacă ar fi avut o slujbă de funcționar la
Departamentul Marinei din Washington? Nu. Nu ar fi fost destul de
important încât să trezească gelozia.
Generalul Grant a avut o experiență și mai rea decât amiralul
Peary. În 1862, acesta a câștigat prima mare victorie decisivă de
care s-a bucurat Nordul – o victorie obținută într-o după-amiază, o
victorie care l-a făcut pe Grant erou național peste noapte –, o
victorie care a avut repercusiuni uriașe chiar și în îndepărtata Europă
– o victorie care a făcut să bată clopotele bisericilor și să fie aprinse
focuri de sărbătoare din Maine și până pe malurile fluviului
Mississippi. Cu toate acestea, după șase luni de la obținerea acestei
mari victorii, Grant – erou al Nordului – a fost arestat, iar armata i-a
fost luată. A plâns de umilință și disperare.
De ce generalul Ulysses S. Grant a fost arestat în apogeul
triumfului? În mare parte pentru că a trezit gelozia și invidia
superiorilor lui aroganți.
Dacă suntem înclinați să ne facem griji în privința criticilor
nedrepte, iată Regula nr. 1:

Ține minte că o critică nedreaptă este adesea un compliment

mascat.
Ține minte că nimeni nu lovește un câine mort.
 21
Fă acest lucru – iar criticile nu te vor
afecta

I-am luat odată un interviu generalului-maior Smedley Butler –

bătrânul „Ochi Sfredelitori”. Bătrânul Butler „Diavol din Iad”! Vă mai
aduceți aminte de el? Unul dintre cei mai pitorești și mai neînfricați
generali din câți au comandat vreodată Marina Statelor Unite.
Mi-a spus că, pe vremea când era tânăr, își dorea din tot sufletul
să fie popular, voia să facă impresie bună tuturor. Pe atunci, fiecare
critică îl ustura și îl înțepa, dar mi-a mărturisit că treizeci de ani în
Marină i-au tăbăcit pielea. „Am fost insultat și mustrat aspru”, mi-a
spus el, „și făcut câine galben, șarpe și sconcs. Am fost înjurat de
experți. Mi-au fost aruncate toate combinațiile posibile de înjurături
obscene din limba engleză. M-au deranjat? Ha! Când aud acum pe
cineva că mă înjură, nu întorc niciodată capul să văd cine vorbește.”
Poate că bătrânul Butler „Ochi Sfredelitori” era prea indiferent la
critici, dar un lucru este sigur: cei mai mulți dintre noi iau micile
glume și înțepături care ne sunt aruncate mult prea în serios. Îmi
amintesc când, cu ani în urmă, un reporter de la ziarul Sun din New
York a participat la o întâlnire demonstrativă a cursului meu pentru
adulți și m-a ridiculizat pe mine și munca mea. Am fost supărat? Am
luat-o ca pe o insultă personală. I-am telefonat lui Gil Hodges,
președintele Comitetului executiv al ziarului Sun, și am insistat să
tipărească un articol în care să se spună adevărul – nu să fiu luat în
râs. Eram hotărât ca pedeapsa să fie pe măsura delictului.
Acum îmi este rușine de modul în care m-am purtat. Îmi dau
seama că jumătate dintre oamenii care au cumpărat ziarul nici nu au
văzut acel articol. Jumătate dintre cei care l-au citit, l-au considerat o
sursă de amuzament nevinovat. Jumătate dintre cei care s-au
bucurat cu răutate de el au uitat totul în câteva săptămâni.
Îmi dau acum seama că oamenii nu se gândesc la mine sau la tine
și nici nu le pasă ce se spune despre noi. Se gândesc la ei înșiși –
înainte de micul dejun, după micul dejun și până după miezul nopții.
Ar fi de o mie de ori mai preocupați de o ușoară durere de cap a lor
decât de vestea morții noastre.
Chiar dacă se spun minciuni despre noi, suntem ridiculizați,
înșelați, trădați și vânduți de fiecare al șaselea prieten mai apropiat –
haideți să nu ne lăsăm pradă autocompătimirii, ci să ne amintim că
exact asta i s-a întâmplat lui Iisus. Unul dintre cei mai apropiați 12
prieteni ai Lui s-a transformat în trădător pentru o sumă care, în banii
din prezent, ar însemna aproximativ 19 dolari. Altul dintre cei mai
apropiați 12 prieteni ai lui Iisus l-a părăsit fățiș în momentul în care El
a dat de necaz, jurând de trei ori că nici măcar nu îl cunoaște. Unul
din șase! Asta I s-a întâmplat lui Iisus. Noi de ce ne-am aștepta la un
rezultat mai bun?
Am descoperit cu ani în urmă că, deși nu puteam să îi împiedic pe
oameni să mă critice pe nedrept, puteam să fac ceva infinit mai
important: puteam să hotărăsc dacă voi lăsa acuzațiile să mă
tulbure.
Să fie limpede: nu spun să ignorăm toate criticile. Departe de așa
ceva. Vorbesc numai despre ignorarea criticilor nedrepte. Am
întrebat-o odată pe Eleanor Roosevelt cum făcea față criticilor
nedrepte – și Allah știe că a avut parte de multe. A avut probabil mai
mulți prieteni loiali și mai mulți dușmani aprigi decât oricare altă
femeie care a trăit vreodată la Casa Albă.
Mi-a spus că, în tinerețe, era îngrozitor de timidă și speriată de
ceea ce ar putea spune oamenii. Se temea atât de mult de critici,
încât într-o zi i-a cerut un sfat mătușii sale, sora lui Theodore
Roosevelt. I-a spus: „Mătușă Bye, vreau să fac asta și asta, dar mă
tem să nu fiu criticată.”
Sora lui Teddy Roosevelt a privit-o în ochi și i-a spus: „Să nu te
deranjeze niciodată ce spune lumea, atâta timp cât tu știi în inima ta
că ai dreptate”. Eleanor Roosevelt mi-a spus că acel sfat s-a dovedit
a fi cel mai important după mulți ani, atunci când se afla la Casa
Albă. Mi-a mărturisit că singura modalitate prin care putem evita
orice fel de critică este să fim ca un bibelou de porțelan și să stăm
pe raft. „Fă ce simți că este corect în inima ta – pentru că oricum vei
fi criticat. Vei fi condamnat dacă o faci, și la fel dacă nu o faci.”
Acesta este sfatul ei.
Când regretatul Matthew C. Brush era președinte al American
International Corporation, l-am întrebat dacă a fost vreodată sensibil
la critici, iar el mi-a răspuns: „Da, la început eram foarte sensibil. Îmi
doream ca toți angajații organizației să creadă că sunt perfect. Dacă
nu credeau acest lucru, mă îngrijoram. Mai întâi încercam să
mulțumesc persoana care se plângea de mine, dar chiar lucrul pe
care îl făceam pentru a rezolva situația cu respectivul, înfuria pe
altcineva. Apoi, când încercam să repar lucrurile cu cealaltă
persoană, stârneam și mai multe nemulțumiri. Într-un final am
descoperit că, cu cât încercam mai tare să liniștesc și să potolesc
sentimentele rănite pentru a scăpa de criticile la adresa propriei
persoane, cu atât îmi spoream mai mult numărul dușmanilor. Așa că,
în cele din urmă, mi-am spus: «Dacă te ridici deasupra mulțimii, vei fi
criticat. Așa că obișnuiește-te cu ideea». Asta m-a ajutat enorm. Din
acel moment, mi-am propus să fac tot ce pot mai bine și apoi să îmi
deschid umbrela și să las ploaia de critici să se scurgă pe lângă
mine în loc să o las să mă atingă.”
Deems Taylor a mers un pic mai departe: a lăsat ploaia de critici
să îl atingă și a râs cu poftă – în public. Pe când comenta în pauza
concertelor radio ale orchestrei filarmonice din New York de
duminică după-amiază, o femeie i-a scris o scrisoare în care îl făcea
„mincinos, trădător, șarpe și cretin”. Dl Taylor spune următoarele în
cartea sa, Of Men and Music (Despre oameni și muzică): „Bănuiesc
că nu i-a plăcut ce am spus”. În emisiunea din săptămâna
următoare, dl Taylor a citit scrisoarea respectivă la radio milioanelor
de ascultători – și a primit altă scrisoare de la aceeași doamnă
câteva zile mai târziu, în care „își păstra opinia neschimbată”, spune
dl Taylor, „că eram tot un mincinos, un trădător, un șarpe și un
cretin”. Nu putem să nu admirăm un om care tratează criticile în
acest fel. Îi admirăm seninătatea, calmul de nezdruncinat și simțul
umorului.
 Când Charles Schwab s-a adresat studenților de la Princeton, a
mărturisit că una dintre cele mai importante lecții primite vreodată a
fost de la un bătrân neamț care lucra la oțelăria lui. Acesta se
implicase într-o ceartă aprinsă pe tema războiului cu alți muncitori
care l-au luat și l-au aruncat în râu. „Când a venit în biroul meu”, a
spus dl Schwab, „ud leoarcă și plin de noroi, l-am întrebat ce le-a
spus celor care îl aruncaseră în râu, iar el mi-a răspuns: «Doar am
râs»”.
Dl Schwab a declarat că a adoptat cuvintele acestui bătrân neamț
ca pe un motto: „Doar râzi”.
Acest motto este deosebit de bun când ești victima criticilor
nedrepte. Poți să îi răspunzi omului care îți dă replica, dar ce poți să
îi spui omului care „doar râde”?
Lincoln poate că ar fi cedat sub presiunea Războiului Civil dacă nu
ar fi învățat ce nebunie este să încerce să răspundă tuturor acuzelor
sarcastice cu care era împroșcat. Fragmentul în care povestește
cum a făcut față criticilor a devenit o bijuterie literară – o operă
clasică. Generalul MacArthur avea o copie atârnată deasupra
biroului său de la Cartierul General în timpul războiului; și Winston
Churchill avea o copie înrămată pe pereții biroului de la Chartwell.
Sună așa: „Dacă ar fi să încerc să citesc toate atacurile împotriva
mea, nu mai zic să le și răspund, aș putea foarte bine să închid
prăvălia și să nu mă mai ocup de alte treburi. Fac ce știu mai bine –
ce pot mai bine; și intenționez să continui să fac asta până la sfârșit.
Dacă la sfârșit ies bine, atunci nu va conta ce se spune împotriva
mea. Dacă la sfârșit se dovedește că am greșit, atunci nici zece
îngeri care jură că am avut dreptate nu vor schimba lucrurile.”
Când suntem criticați pe nedrept, să ne amintim regula nr 2:
Fă tot ce poți mai bine, apoi deschide-ți umbrela și nu lăsa
ploaia de critici să te atingă.
 22
Lucruri prostești pe care le-am făcut

În dulapul meu personal am un dosar pe care scrie „LPF” –

prescurtare pentru „Lucruri prostești pe care le-am făcut”. În acest
dosar consemnez lucrurile prostești de care mă fac vinovat.
Câteodată i le dictez secretarei mele, dar câteodată sunt atât de
personale, atât de stupide, încât îmi este rușine să i le spun, așa că
le scriu singur.
Îmi amintesc și acum de unele critici aduse lui Dale Carnegie pe
care le-am pus în dosarul „LPF” în urmă cu cincisprezece ani. Dacă
aș fi fost complet sincer cu mine, acum aș avea un fișet care
pocnește din balamale de atâtea notițe „LPF”. Pot să repet întocmai
cuvintele regelui Saul rostite în urmă cu trei mii de ani: „Nebunește
m-am purtat și am greșit foarte mult.”********
Când îmi scot dosarele „LPF” și recitesc criticile pe care le-am
scris despre mine, mă ajută să fac față celei mai dificile probleme cu
care mă voi confrunta vreodată: gestionarea lui Dale Carnegie.
Obișnuiam să dau vina pe alții pentru necazurile mele, dar pe
măsură ce am înaintat în vârstă – și am devenit mai înțelept, sper –,
mi-am dat seama că, în ultimă instanță, eu sunt responsabil pentru
aproape toate ghinioanele mele. Mulți oameni au descoperit asta,
odată cu trecerea timpului. „Nimeni în afară de mine”, a spus
Napoleon pe insula Sf. Elena, „nimeni în afară de mine nu poate fi
învinuit pentru prăbușirea mea. Am fost cel mai mare dușman al
meu – cauza propriei sorți dezastruoase.”
Dă-mi voie să îți povestesc despre un bărbat pe care l-am
cunoscut și care era un artist când venea vorba despre autoevaluare
și autogestionare. Numele lui era H.P. Howell. Când știrea morții sale
subite din farmacia Hotelului Ambassador din New York s-a
răspândit fulgerător în toată țara, pe 31 iulie 1944, Wall Street-ul a
fost șocat, pentru că era un lider în domeniul financiar american –
președintele Consiliului de administrație al Commercial National
Bank și Trust Company și director al câtorva mari corporații. A
crescut fără prea multă educație formală, a pornit în viață ca
vânzător într-un magazin de la țară și, mai târziu, a devenit manager
de credite pentru U.S. Steel – îndreptându-se spre o poziție
importantă și putere.
„De ani întregi țin o agendă în care îmi notez toate întâlnirile pe
care le am în timpul zilei”, mi-a spus domnul Howell când l-am rugat
să îmi explice cum a reușit să obțină succes. „Cei din familie nu își
fac niciodată planuri cu mine pentru sâmbătă seara, deoarece știu
că mi-o dedic autoexaminării, bilanțului și evaluării muncii făcute în
timpul săptămânii. După cină, mă retrag, îmi deschid agenda și
reflectez la toate interviurile, discuțiile și întâlnirile care au avut loc
începând cu dimineața de luni. Mă întreb: «Ce greșeli am făcut
atunci?» «Ce am făcut bine – și în ce fel aș fi putut să îmi
îmbunătățesc prestația?»; «Ce lecții am primit din această
experiență?». Descopăr câteodată că acest bilanț săptămânal mă
nemulțumește foarte tare. Uneori sunt surprins de gafele mele.
Bineînțeles că, pe măsură ce au trecut anii, aceste gafe au devenit
mai puțin frecvente. Acest sistem de autoanaliză, continuat an de an,
m-a ajutat mai mult decât orice alt lucru pe care l-am încercat
vreodată.”
Poate că H.P. Howell împrumutase ideea de la Benjamin Franklin.
Numai că Franklin nu aștepta până sâmbătă seara. El își trecea
activitatea în revistă în fiecare seară, cu rigurozitate. Astfel, a
descoperit că avea treisprezece defecte serioase. Iată trei dintre ele:
pierdea timpul, se perpelea pentru nimicuri, se certa și se
contrazicea cu oamenii. Bătrânul și înțeleptul Ben Franklin și-a dat
seama că, dacă nu elimina aceste imperfecțiuni, nu avea să ajungă
prea departe. Așa că se lupta cu fiecare dintre aceste defecte în
fiecare zi de-a lungul unei săptămâni și ținea zilnic o evidență a
meciurilor câștigate sau pierdute. În următoarea săptămână alegea
alt obicei prost, își punea mănușile și, când suna clopoțelul, începea
lupta. Franklin a purtat aceste bătălii cu defectele sale timp de peste
doi ani.
 Nu este de mirare că a devenit unul dintre cei mai iubiți și mai
influenți oameni pe care i-a dat vreodată această națiune!
Elbert Hubbard a spus: „Orice om este prost cel puțin cinci minute
pe zi. Înțelepciunea înseamnă să nu depășim această limită.”
Omul mărunt se înfurie la cea mai mică critică, dar omul înțelept
este dornic să învețe de la cei care l-au blamat, l-au condamnat și
„și-au disputat întâietatea cu el”. Walt Whitman s-a exprimat în felul
următor: „Ai învățat lecții doar de la cei care te-au admirat, au fost
blânzi cu tine și ți-au stat alături? Nu ai învățat lecții și de la cei care
te-au respins, ți-au stat în cale sau și-au disputat întâietatea cu
tine?”.
În loc să așteptăm ca dușmanii să ne critice munca sau pe noi, să
le-o luăm înainte. Să fim cei mai severi critici ai noștri. Să ne găsim
și să ne îndreptăm toate slăbiciunile înainte ca dușmanii noștri să
aibă șansa de a spune ceva. Asta a făcut Charles Darwin: s-a criticat
timp de cincisprezece ani. Povestea spune așa: când a terminat
manuscrisul nemuritoarei sale cărți Originea speciilor, Darwin și-a
dat seama că ideea lui revoluționară despre creație va zgudui lumea
intelectuală și religioasă. Așa că a devenit propriul critic și a petrecut
încă cincisprezece ani verificând datele, contestându-și
raționamentele și criticându-și concluziile.
Să presupunem că cineva te acuză că ești „un prost” – ce ai face?
Te-ai înfuria? Te-ai indigna? Iată ce a făcut Lincoln: Edward M.
Stanton, secretarul lui de război, l-a făcut cândva pe acesta „un
prost”. Stanton era indignat pentru că Lincoln își băgase nasul în
treburile lui. Pentru a-i face pe plac unui politician egoist, Lincoln
semnase un ordin pentru transferul unor regimente. Stanton nu
numai că a refuzat să îndeplinească ordinele lui Lincoln, dar a și
jurat că Lincoln era un prost că semnase asemenea ordine. Ce s-a
întâmplat? Când Lincoln a aflat ce a declarat Stanton, acesta a
răspuns calm: „Dacă Stanton a spus că sunt un prost, atunci poate
că așa e, deoarece el are aproape întotdeauna dreptate. Am să mă
duc la el să mă conving singur.”
Lincoln s-a dus la Stanton. Acesta l-a convins că ordinul era greșit,
iar el l-a retras. Lincoln primea bucuros criticile când știa că sunt
sincere, bazate pe cunoștințe și menite să ajute.
 Și noi ar trebui să primim bucuroși acest gen de critici, pentru că
nu putem să avem dreptate în mai mult de trei cazuri din patru. Cel
puțin doar la atât spera Theodore Roosevelt, atunci când se afla la
Casa Albă. Einstein, cel mai mare gânditor al timpurilor noastre, a
mărturisit că în 99% din cazuri concluziile lui erau greșite!
„Părerile dușmanilor noștri”, a spus La Rochefoucauld, „sunt mai
aproape de adevăr în ceea ce ne privește decât propriile păreri.”
Știu că această afirmație s-ar putea să fie adevărată de multe ori,
și, cu toate acestea, când cineva începe să mă critice, dacă nu mă
controlez, trec imediat și automat în defensivă – chiar înainte să am
și cea mai vagă idee cu privire la ce va spune criticul meu. Sunt
dezgustat de mine ori de câte ori fac acest lucru. Cu toții avem
tendința să luăm criticile în nume de rău și să credem cu naivitate
laudele, indiferent dacă acestea sunt sau nu justificate. Nu suntem
ființe logice. Suntem ființe emoționale. Logica noastră este ca o
barcă din coajă de mesteacăn aruncată pe o mare de emoții adâncă,
întunecată și furtunoasă.
Dacă auzim că cineva ne-a vorbit de rău, haideți să nu încercăm
să ne apărăm. Orice neghiob face asta. Să fim originali – smeriți – și
geniali! Să-l punem pe critic în încurcătură și să câștigăm aplauze
spunând: „Dacă ar fi știut despre toate celelalte defecte ale mele, m-
ar fi criticat mult mai aspru decât a făcut-o.”
În capitolele anterioare, am vorbit despre ce să faci atunci când
ești criticat pe nedrept. Iată însă o altă idee: atunci când te înfurii
deoarece consideri că ai fost condamnat pe nedrept, de ce să nu te
oprești și să-ți spui: „Ia stai puțin... Sunt departe de a fi perfect. Dacă
Einstein recunoaște că greșește în 99% din cazuri, poate că și eu
greșesc în cel puțin 80% din cazuri. Poate că merit critica. Dacă o
merit, ar trebui să fiu recunoscător pentru ea și să încerc să trag
învățăminte de pe urma ei.”
Charles Luckman, fost președinte al companiei Pepsodent, a
cheltuit un milion de dolari pentru emisiunile lui Bob Hope. Nu s-a
uitat la scrisorile care lăudau programul, dar insista să le vadă pe
cele critice. Știa că ar putea să învețe ceva din ele.
Compania Ford a fost atât de dornică să afle ce era în neregulă cu
managementul și operațiunile, încât a făcut un sondaj de opinie
printre angajați și i-a invitat să critice compania.
Cunosc un fost vânzător de săpunuri care obișnuia să ceară critici.
Când a început prima dată să vândă pentru Colgate, abia dacă
primea comenzi. Își făcea griji că își va pierde slujba. Deoarece știa
că nu este nimic în neregulă cu săpunurile sau cu prețul, s-a gândit
că el trebuie să fie problema. Când nu reușea să vândă, se plimba
adesea prin cartier încercând să își dea seama unde greșise.
Fusese prea vag? Îi lipsise entuziasmul? Uneori se întorcea la
comerciant și îi spunea: „Nu m-am întors ca să încerc să vă vând
săpunuri. M-am întors pentru sfatul și criticile dumneavoastră. Vreți,
vă rog, să îmi spuneți cu ce am greșit când am încercat mai
devreme să vă vând săpun? Sunteți mult mai experimentat decât
mine și aveți mai mult succes. Vă rog să mă criticați. Fiți sincer.
Spuneți-mi verde-n față.”
Atitudinea aceasta i-a adus mulți prieteni și multe sfaturi prețioase.
Ce crezi că s-a întâmplat cu el? A ajuns președintele companiei
Colgate-Palmolive-Peet Soap – unul dintre cei mai mari producători
de săpun din lume. Numele lui este E.H. Little.
E nevoie de un om mare pentru a face ceea ce au făcut H.P.
Howell, Ben Franklin și E.H. Little. Iar acum, când nu se uită nimeni,
de ce să nu te uiți în oglindă și să nu te întrebi dacă ai ce să cauți
într-o companie de acest fel?
Ca să nu îți mai faci griji din cauza criticilor, iată Regula nr. 3:

Să ținem o evidență a lucrurilor prostești pe care le-am făcut și

să ne criticăm singuri. Dat fiind că nu putem fi perfecți, hai să
facem ce a făcut E.H. Little: să cerem critici nepărtinitoare, utile
și constructive.

******** 1 Regi 26:21 (n.tr.)

 Partea a șasea pe scurt

Cum să nu îți mai faci griji din cauza criticilor

REGULA 1: Criticile nedrepte sunt adesea un compliment mascat.
De multe ori înseamnă că ai trezit gelozie și invidie. Ține minte
că nimeni nu lovește un câine mort.
REGULA 2: Fă ce poți mai bine; apoi deschide-ți umbrela și nu lăsa
ploaia de critici să te atingă.
REGULA 3: Să ținem evidența lucrurilor prostești pe care le-am
făcut și să ne criticăm singuri. Dat fiind că nu putem fi perfecți,
să facem ce a făcut E.H. Little: să cerem critici nepărtinitoare,
utile și constructive.
 PARTEA A ȘAPTEA
ȘASE MODURI DE A PREVENI
OBOSEALA ȘI GRIJILE ȘI DE A-ȚI
MENȚINE ENERGIA ȘI BUNA
DISPOZIȚIE LA UN NIVEL ÎNALT
 23
Cum să câștigi o oră în plus pe zi

De ce scriu un capitol despre prevenirea oboselii, într-o carte despre

prevenirea îngrijorării? Este simplu: pentru că oboseala produce
adesea îngrijorare sau, cel puțin, te predispune la îngrijorare. Orice
student la medicină îți va spune că oboseala scade rezistența fizică
la banala răceală și la sute de alte boli; și orice psihiatru îți va spune
că oboseala îți scade și rezistența la sentimentele de frică și
îngrijorare. Așa că, prevenirea oboselii tinde să prevină și
îngrijorarea.
Am zis că „tinde să prevină îngrijorarea”? E puțin spus. Dr.
Edmund Jacobson merge mult mai departe. Dr. Jacobson a scris
două cărți despre relaxare: Progressive Relaxation (Relaxarea
progresivă) și You Must Relax (Trebuie să te relaxezi), iar ca director
al Laboratorului de fiziologie clinică din cadrul Universității din
Chicago, a petrecut ani întregi efectuând cercetări despre cum
relaxarea poate fi folosită ca metodă în practica medicală. El spune
că orice stare nervoasă sau emoțională „încetează să mai existe în
prezența relaxării complete”. Este un alt fel de a spune: Nu mai poți
să îți faci griji dacă te relaxezi.
Așadar, pentru a preveni oboseala și îngrijorarea, prima regulă
este aceasta: odihnește-te bine. Odihnește-te înainte să obosești.
De ce este atât de important? Pentru că oboseala se acumulează
cu o rapiditate uimitoare. Armata Statelor Unite a descoperit prin
teste repetate că până și bărbații tineri – căliți de ani întregi de
pregătire în armată – pot să mărșăluiască mai bine și să reziste mai
mult dacă își lasă jos ranița și se odihnesc câte zece minute la
fiecare oră. Așa că Armata îi obligă să facă exact asta. Inima ta este
la fel de inteligentă ca Armata Statelor Unite. Inima pompează în
fiecare zi o cantitate de sânge cât să umple un vagon-cisternă.
Energia pe care o folosește în 24 de ore ar fi de ajuns pentru a
încărca 20 de tone de cărbune pe o platformă înaltă de un metru. Și
face această muncă incredibilă timp de 50, 70 sau poate 90 de ani.
Cum rezistă? Dr. Walter B. Cannon de la Școala de Medicină
Harvard a explicat: „Majoritatea oamenilor cred că inima lucrează tot
timpul, dar există un interval de odihnă după fiecare contracție.
Atunci când bate într-un ritm moderat de 70 de bătăi pe minut, inima
lucrează de fapt doar 9 ore din 24. În ansamblu, perioadele de
odihnă sunt de 15 ore întregi pe zi.”
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill,
aflat în jurul vârstei de 70 de ani, putea să lucreze câte 16 ore pe zi,
an de an, dirijând efortul de război al Imperiului Britanic. Un record
fenomenal. Secretul lui? Lucra din pat în fiecare dimineață până la
ora 11, citind rapoarte, dictând ordine, dând telefoane și ținând
conferințe importante. După masa de prânz se ducea din nou în pat
și dormea o oră. Seara, dormea iar două ore înainte să ia cina la opt.
Nu își trata oboseala. Nu avea ce să trateze. Și-o prevenea. Pentru
că se odihnea des, putea să muncească înviorat și plin de energie
până după miezul nopții.
John D. Rockefeller Sr. a realizat două recorduri extraordinare: a
strâns cea mai mare avere pe care a văzut-o lumea până atunci și a
trăit până la vârsta de 98 de ani. Cum a reușit? Motivul principal a
fost, bineînțeles, acela că a moștenit ereditar tendința de a trăi mult.
Un alt motiv a fost obiceiul de a trage un pui de somn de jumătate de
oră, în fiecare după-amiază. Se întindea pe canapeaua din birou – și
nici măcar președintele Statelor Unite nu putea să dea de John D. la
telefon în acel interval de odihnă!
În excelenta carte Why Be Tired (De ce să fii obosit), Daniel W.
Josselyn a scris: „Odihna nu înseamnă să nu faci absolut nimic.
Odihna înseamnă să te refaci.” Există atâta putere de refacere într-o
perioadă scurtă de odihnă, încât și un pui de somn de cinci minute
va preveni oboseala! Connie Mack, marele campion de baseball, mi-
a spus că dacă nu trăgea un pui de somn după-amiaza înainte de
meci, era cu totul dărâmat pe la a cincea repriză. Dar, dacă dormea
chiar și numai cinci minute, putea să reziste și două meciuri la rând
fără să se simtă obosit.
 Când am întrebat-o pe Eleanor Roosevelt cum a putut să respecte
un program atât de extenuant în cei doisprezece ani cât a fost la
Casa Albă, a spus că înainte să se întâlnească cu oamenii sau să
țină un discurs, se așeza adesea pe un fotoliu sau pe canapea,
închidea ochii și se relaxa 20 de minute.
I-am luat odată un interviu lui Gene Autry în cabina sa de la
Madison Square Garden, unde era atracția principală la campionatul
mondial de rodeo. Am observat un pat de campanie în cabină. „Mă
întind acolo în fiecare după-amiază”, mi-a spus Gene Autry, „și dorm
cam o oră între spectacole. Când fac filme la Hollywood, mă relaxez
adesea într-un fotoliu mare și trag două sau trei reprize de somn a
câte 10 minute pe zi. Mă redresează enorm.”
Edison și-a atribuit energia și rezistența enormă obiceiului de a
dormi ori de câte ori dorea.
I-am luat un interviu lui Henry Ford la scurt timp după cea de-a 80-
a aniversare. Am fost surprins să văd cât de vioi și de bine arăta. L-
am întrebat care este secretul lui, la care mi-a spus: „Nu stau
niciodată în picioare dacă pot să stau așezat; și nu stau niciodată
așezat dacă pot să stau întins.”
Horace Mann, „părintele educației moderne”, făcea același lucru la
bătrânețe. Când era președintele Colegiului Antioch, obișnuia să se
întindă pe canapea în timp ce le lua interviu studenților.
Am convins un regizor de film de la Hollywood să încerce o
metodă asemănătoare. Mi-a mărturisit că a făcut miracole. Mă refer
la Jack Chertock, care a fost unul dintre regizorii de marcă de la
Hollywood. Când a venit să mă vadă acum câțiva ani, era în fruntea
departamentului de scurtmetraj al MGM. Sleit de oboseală,
încercase totul: tonice, vitamine, medicamente. Nimic nu îl ajuta. I-
am sugerat să își ia o vacanță în fiecare zi. Cum? Întinzându-se în
birou și relaxându-se în timpul ședințelor cu scenariștii.
Când m-am întâlnit din nou cu el, doi ani mai târziu, mi-a spus: „S-
a întâmplat un miracol. Așa spun medicii. Obișnuiam să stau pe
scaun tensionat și încordat, în timp ce discutam idei pentru
scurtmetraje. Acum, în timpul ședințelor, mă întind pe canapeaua din
birou. Mă simt mai bine decât m-am simțit în douăzeci de ani.
Muncesc cu două ore mai mult pe zi și, cu toate acestea, rareori
obosesc.”
Cum ți se aplică ție toate acestea? Dacă ești stenografă, spre
exemplu, nu poți să tragi un pui de somn la birou așa cum făceau
Edison și Sam Goldwyn; iar dacă ești contabil, nu poți să te întinzi pe
canapea în timp ce discuți o declarație financiară cu șeful. Dar dacă
locuiești într-un orășel și te duci acasă la prânz, ai putea să tragi un
pui de somn de zece minute după masă. Asta obișnuia să facă
generalul George C. Marshall. Era atât de ocupat coordonând
Armata Statelor Unite pe timp de război, încât trebuia să se
odihnească la prânz. Dacă ai peste cincizeci de ani și simți că ești
prea aglomerat să faci asta, atunci cumpără imediat toate asigurările
de viață pe care le găsești. Înmormântările sunt scumpe în zilele
noastre – și vin pe neașteptate –, iar poate că soția ta ar vrea să
încaseze banii de asigurare și să se căsătorească cu cineva mai
tânăr.
Dacă nu poți să tragi un pui de somn după-amiaza, poți cel puțin
să încerci să stai întins o oră înainte de masa de seară. E mai ieftin
decât un cocteil și, pe termen lung, este de 5.467 de ori mai eficient.
Dacă poți dormi o oră pe la cinci, șase sau șapte, poți să câștigi o
oră în plus pe zi. De ce? Cum? Pentru că un pui de somn de o oră
înainte de masa de seară plus șase ore de somn pe noapte – în total
șapte ore – îți vor face mai bine decât opt ore de somn neîntrerupt.
Un om care depune muncă fizică poate să muncească mai mult
dacă își rezervă mai mult timp pentru odihnă. Frederick Taylor a
demonstrat acest lucru în timp ce lucra ca inginer specializat în
managementul științific la compania Bethlehem Steel. El a observat
că muncitorii încărcau în vagoane aproximativ 12,5 tone de fontă
fiecare, în fiecare zi, și că la prânz erau epuizați. A făcut un studiu
științific al tuturor factorilor oboselii care erau implicați și a declarat
că oamenii aceștia nu ar trebui să încarce 12,5 tone de fontă pe zi, ci
47 de tone pe zi! A calculat că ar trebui să lucreze de patru ori mai
mult și să nu fie epuizați. Trebuia, însă, s-o dovedească!
Taylor l-a ales pe un anume domn Schmidt pe care l-a pus să
lucreze după cronometru. Omul care îl cronometra îi spunea ce să
facă: „Acum ia fonta și mergi... Acum stai jos și odihnește-te... Acum
mergi... Acum odihnește-te”.
 Ce s-a întâmplat? Schmidt a cărat 47 de tone de fontă zi de zi, în
timp ce ceilalți oameni au cărat doar 12,5 tone de om. Și, practic, a
reușit să muncească mereu în acest ritm în cei trei ani în care
Frederick Taylor a fost la Bethlehem. Schmidt a putut să facă acest
lucru pentru că se odihnea înainte să obosească. Muncea
aproximativ 26 de minute dintr-o oră și se odihnea 34 de minute. Se
odihnea mai mult decât muncea – și, cu toate acestea, făcea de
patru ori mai multă treabă decât ceilalți! E doar o chestie auzită? Nu,
poți să citești singur datele la paginile 41-62 din cartea Principles of
Scientific Management (Principiile managementului științific) de
Frederick Winslow Taylor.
Dă-mi voie să repet: fă ce se face în armată – odihnește-te
frecvent. Fă ce face și inima ta – odihnește-te înainte să obosești și
vei câștiga o oră în plus pe zi.
 24
Ce anume te obosește și ce poți să faci
în această privință

Iată un fapt surprinzător și semnificativ: doar activitatea mentală nu

poate să te obosească. Sună absurd, dar acum câțiva ani, oamenii
de știință au încercat să afle cât de mult poate să lucreze creierul
uman fără să ajungă la „o capacitate scăzută de muncă”, definiția
științifică a oboselii. Spre uimirea lor, au descoperit că sângele care
circulă în creier, atunci când acesta este activ, nu dă deloc semne de
oboseală! Dacă ai lua sânge din venele unui muncitor cu ziua în timp
ce lucrează, ai descoperi că este plin de „toxine ale oboselii” și
produși secundari. Dar, dacă ai lua o picătură de sânge din creierul
lui Albert Einstein, acesta nu ar avea deloc toxine de oboseală la
sfârșitul zilei.
În ceea ce privește creierul, acesta poate să lucreze „la fel de bine
și la fel de rapid la sfârșitul a opt sau doisprezece ore de efort, ca la
început”. Creierul este de-a dreptul neobosit... Ce te face să
obosești, așadar?
Psihiatrii spun că cea mai mare parte a oboselii noastre provine
din atitudinea mentală și emoțională. Unul dintre cei mai distinși
psihiatri din Anglia, J. A. Hadfield, spune în cartea lui, The
Psychology of Power (Psihologia puterii): „Cea mai mare parte a
oboselii de care suferim este de origine mentală; de fapt, extenuarea
de origine exclusiv fizică este rară.”
Unul dintre cei mai distinși psihiatri ai Americii, dr. A. A. Brill,
merge și mai departe. El declară că „oboseala muncitorului sedentar
sănătos se datorează sută la sută factorilor psihologici, adică
factorilor emoționali”.
 Ce fel de factori emoționali îl obosesc pe muncitorul sedentar (sau
care stă jos)? Bucuria? Mulțumirea? Nu! Niciodată! Plictiseala,
resentimentele, impresia că nu este apreciat, sentimentul
zădărniciei, graba, anxietatea, îngrijorarea – aceștia sunt factorii
emoționali care îl epuizează pe omul care muncește stând jos, cei
care îl predispun la răceli, îi reduc randamentul și îl trimit acasă cu
dureri de cap. Da, obosim pentru că emoțiile ne produc tensiuni
nervoase în organism.
Compania Metropolitan Life Insurance a atras atenția asupra
acestui lucru într-o broșură despre oboseală: „Munca multă în sine”,
spune această mare companie de asigurări de viață, „provoacă
rareori oboseală care să nu poată fi depășită printr-un somn bun sau
odihnă... Îngrijorarea, tensiunea și supărările emoționale sunt trei
dintre cele mai mari cauze ale oboselii. Ele sunt adesea de vină
atunci când cauza pare a fi munca fizică sau mentală... Nu uitați că
un mușchi încordat este un mușchi care lucrează. Relaxați-vă!
Păstrați-vă energia pentru sarcinile importante.”
Oprește-te chiar acum, acolo unde ești, și analizează-te. Te
încrunți în timp ce citești aceste rânduri? Simți o tensiune între ochi?
Stai relaxat în fotoliu, sau stai cocoșat? Mușchii feței sunt încordați?
Dacă nu ai corpul la fel de moale și de relaxat ca o păpușă veche din
cârpe, produci chiar în acest moment tensiuni nervoase și
musculare. Îți produci tensiuni și oboseală nervoasă!
De ce ne producem aceste tensiuni inutile când depunem o
muncă mentală? Daniel W. Josselyn spune: „Sunt de părere că
principalul obstacol... este credința aproape universală că munca
grea trebuie să ne dea senzația de efort, altfel nu este făcută cum
trebuie.” Așa că ne încruntăm atunci când ne concentrăm. Ne
cocoșăm. Ne punem mușchii să facă efort, ceea ce nu ajută deloc
creierul în activitatea lui.
Iată un adevăr surprinzător și tragic: milioane de oameni care nici
măcar în vis nu și-ar risipi banii, își risipesc energia cu nesăbuința a
șapte marinari beți din Singapore.
Care este soluția la această oboseală nervoasă? Relaxează-te!
Relaxează-te! Relaxează-te! Învață să te relaxezi în timp ce
muncești!
 Este ușor? Nu. Va trebui probabil să schimbi obiceiuri de o viață,
dar merită efortul, pentru că ți-ar putea revoluționa viața! William
James a spus următoarele în eseul său, „The Gospel of Relaxation”
(„Evanghelia relaxării”): „Supratensionarea, agitația, lipsa de aer,
intensitatea și expresia de suferință de pe fața americanilor... sunt,
nici mai mult, nici mai puțin decât obișnuințe proaste.” Tensiunea
este o obișnuință. Relaxarea este o obișnuință. Și de obișnuințele
proaste te poți dezbăra, iar obișnuințele bune ți le poți forma.
Cum te relaxezi? Începi cu mintea sau cu nervii? Cu niciuna dintre
ele. Întotdeauna începi să-ți relaxezi mușchii!
Hai să încercăm. Ca să îți arăt cum se face, să zicem că începem
cu ochii. Citește acest paragraf până la capăt, după care lasă-te pe
spate, închide ochii și spune-le ochilor tăi în minte: „Gata. Gata. Nu
vă mai încordați, nu vă mai încruntați. Gata. Gata”. Repetă asta
întruna, foarte încet, timp de un minut...
N-ai observat că după câteva secunde mușchii ochilor încep să se
supună? Nu ai simțit ca și cum o mână a șters toată tensiunea? Ei
bine, pe cât de incredibil sună, ai încercat în acest minut întregul
mister și secret al artei relaxării. Poți să faci același lucru cu
maxilarul, cu mușchii feței, cu ceafa, cu umerii, cu întregul corp. Dar
cel mai important organ dintre toate sunt ochii. Dr. Edmund
Jacobson de la Universitatea din Chicago a mers până acolo încât a
afirmat că, dacă poți să îți relaxezi complet mușchii ochilor, poți să
uiți de toate problemele! Motivul pentru care ochii sunt atât de
importanți în eliberarea tensiunii nervoase este acela că ei ard o
pătrime din toate energiile nervoase consumate de organism. Tot
acesta este motivul pentru care atât de mulți oameni cu o vedere
perfect sănătoasă suferă de „oboseală oculară”. Își încordează ochii.
Vickie Baum, celebra romancieră, a spus că, atunci când era copil,
a întâlnit un bătrân care i-a dat una dintre cele mai importante lecții
primite vreodată. Ea căzuse, se tăiase la genunchi și se lovise la
încheietura mâinii. Bătrânul a ajutat-o să se ridice; acesta fusese
cândva clovn la circ; și în timp ce îi scutura hainele de praf, i-a spus:
„Te-ai lovit fiindcă nu știi să te relaxezi. Trebuie să te faci moale ca o
șosetă, ca o șosetă veche și ponosită. Vino, am să îți arăt cum să
faci asta.”
 Bătrânul acela a învățat-o pe Vicki Baum și pe ceilalți copii cum să
cadă, cum să facă salturi și tumbe. Și a insistat mereu: „Gândiți-vă la
voi ca la o șosetă veche și ponosită. Apoi trebuie să vă relaxați!”.
Poți să te relaxezi în clipele libere, aproape oriunde te-ai afla.
Numai să nu faci un efort pentru a te relaxa. Relaxarea înseamnă
absența oricărei tensiuni și a oricărui efort. Gândește-te la liniște și
relaxare. Începe gândindu-te la relaxarea mușchilor ochilor și feței,
spunând întruna: „Gata... gata... gata, relaxați-vă”. Simte cum
energia curge din mușchii faciali către centrul corpului. Gândește-te
că ești lipsit de orice tensiune, ca un bebeluș.
Asta obișnuia să facă Galli-Curci, marea soprană. Helen Jepson
mi-a spus că o vedea mereu pe aceasta înainte de spectacol, stând
pe un scaun cu toți mușchii relaxați și cu maxilarul atât de moale
încât, practic, îi atârna. Un exercițiu excelent – în felul acest nu
devenea prea agitată înainte de intrarea pe scenă; prevenea
oboseala.
Iată patru sfaturi care te vor ajuta să înveți să te relaxezi:

1. 1. Relaxează-te în momentele libere. Lasă-ți corpul moale ca un

ciorap. Eu țin pe birou o șosetă maro în timp ce lucrez – o țin
acolo ca să îmi aducă aminte cât de moale ar trebui să fiu. Dacă
nu ai o șosetă, e bună și o pisică. Ai ridicat vreodată un pisoi
care doarme la soare? Dacă da, atunci știi că ambele extremități
îi atârnau ca un ziar ud. Chiar și yoghinii din India spun că, dacă
vrei să stăpânești arta relaxării, studiază o pisică. N-am văzut
niciodată o pisică obosită, care să sufere de o cădere nervoasă
sau de insomnie, griji ori ulcer. Probabil că vei evita și tu aceste
dezastre dacă înveți să te relaxezi precum o felină.
2. 2. Muncește, pe cât posibil, într-o poziție confortabilă.
Amintește-ți că tensiunile din corp produc dureri de umeri și
oboseală nervoasă.
3. 3. Analizează-te de 4-5 ori pe zi și întreabă-te: „Îmi fac munca
mai grea decât este în realitate? Folosesc oare mușchi care nu
au nimic de-a face cu munca depusă?”. Acest lucru te va ajuta
să îți formezi obișnuința relaxării și, după cum spune dr. David
 Harold Fink: „Cei care cunosc cel mai bine psihologia știu că
este vorba despre obișnuințe în jumătate dintre cazuri”.
4. 4. Analizează-te din nou la sfârșitul zilei, întrebându-te: „Cât de
obosit sunt? Dacă sunt obosit, nu este din cauza activității
mentale realizate, ci din cauza felului în care am realizat-o”. „Eu
îmi măsor realizările”, spune Danile W. Josselyn, „nu după cât
de obosit sunt la sfârșitul zilei, ci după cât de odihnit”. El spune
că: „Atunci când mă simt deosebit de obosit la sfârșitul zilei sau
când iritabilitatea îmi dovedește că am nervii obosiți, știu fără
putință de îndoială că a fost o zi ineficientă atât din privința
cantității, cât și a calității”. Dacă toți oamenii de afaceri din
America ar învăța această lecție, rata mortalității din cauza
„hipertensiunii” ar scădea peste noapte. Și nu am mai umple
sanatoriile și azilurile cu oameni care au fost doborâți de
oboseală și îngrijorare.
 25
Cum să eviți oboseala și să arăți mereu
tânăr!

Într-o zi din toamna trecută, asociatul meu a plecat cu avionul la

Boston pentru a participa la unul dintre cele mai neobișnuite cursuri
de medicină din lume. De medicină? Ei bine, da. Are loc o dată pe
săptămână la Dispensarul din Boston, iar pacienții care participă
sunt examinați regulat și în amănunt înainte să fie admiși. În
realitate, acest curs este o consultație psihologică. Deși oficial se
numește Curs de psihologie aplicată (numit anterior Curs pentru
controlarea gândurilor – un nume sugerat de primul membru),
adevăratul scop este să se ocupe de oamenii care sunt bolnavi de
îngrijorare. Și mulți dintre acești pacienți sunt casnice cu tulburări
emoționale.
Cum a fost înființat un asemenea curs pentru cei cu griji? Păi, în
1930, dr. Joseph H. Pratt – care, apropo, a fost elev al lui Sir William
Osier – a observat că mulți dintre pacienții neinternați care veneau la
Dispensarul din Boston păreau să fie bine din punct de vedere fizic;
cu toate acestea, prezentau practic toate simptomele unor boli. O
femeie avea mâinile atât de schilodite de „artrită”, încât nu mai putea
să și le folosească. Alta se chinuia cu toate simptomele înfiorătoare
ale „cancerului de stomac”. Altele aveau dureri de spate, de cap,
sufereau de oboseală cronică sau aveau dureri vagi. Chiar simțeau
aceste dureri. Dar cele mai amănunțite examinări medicale au arătat
că acești oameni nu sufereau de nimic – în sens fizic. Mulți medici
de modă veche ar fi spus că este vorba doar despre imaginație –
„totul este în mintea lor”.
Dar dr. Pratt și-a dat seama că nu are rost să le spună acestor
pacienți să „se ducă acasă și să nu mai bage durerile în seamă”.
Știa că majoritatea acestor oameni nu voiau să fie bolnavi; dacă ar fi
fost atât de ușor să uite de afecțiuni, ar fi făcut-o singuri. Ce se putea
face, așadar?
A înființat acest curs – în ciuda unui cor de îndoieli ale scepticilor
din medicină de pe margine. Și cursul a făcut minuni! De când a
început, mii de pacienți „s-au vindecat” participând la el. Unii pacienți
vin de ani de zile – la fel de conștiincioși ca și cum ar merge la
biserică. Asistenta mea a vorbit cu o femeie care nu ratase niciun
curs în mai bine de nouă ani. I-a spus că, atunci când s-a dus prima
oară la clinică, era pe deplin convinsă că are un rinichi căzut și o
afecțiune cardiacă. Era atât de îngrijorată și încordată, încât din când
în când își pierdea vederea și avea perioade de orbire. Astăzi este
însă încrezătoare, veselă și se bucură de o sănătate excelentă.
Arăta doar de vreo 40 de ani, dar își ținea un nepot adormit în poală.
„Obișnuiam să îmi fac atâtea griji din cauza problemelor familiei
mele”, a spus ea, „încât îmi doream să mor. Dar aici am învățat cât
de inutile sunt grijile. Am învățat să le pun capăt. Și acum pot spune
cu mâna pe inimă că viața mea este liniștită.”
Dr. Rose Hilferding, consilierul medical al cursului, a spus că, în
opinia ei, unul dintre cele mai bune remedii pentru alinarea grijilor
este „să discuți despre problemele tale cu cineva în care ai
încredere. Noi îi spunem catharsis”, a zis ea. „Când pacienții vin aici,
pot să își expună problemele pe larg, până când și le scot din minte.
Faptul că te gândești singur la grijile tale și le ții doar pentru tine
provoacă multă tensiune nervoasă. Toți trebuie să ne împărtășim
problemele și grijile. Trebuie să simțim că este cineva în lume dispus
să ne asculte și care ne poate înțelege.”
Asistenta mea a fost martoră la cum o femeie a avut parte de o
mare alinare după ce a discutat despre îngrijorările ei. Aceasta avea
griji legate de gospodărie și, când a început să vorbească, era ca un
arc tensionat. Apoi, încet-încet, în timp ce povestea, a început să se
calmeze. La sfârșitul întâlnirii, zâmbea. Își rezolvase problemele?
Nu, nu era chiar atât de ușor. Schimbarea se produsese pentru că
vorbise cu cineva, primise câteva sfaturi și un pic de compasiune
umană. Ceea ce a ajutat la schimbare a fost imensa putere
vindecătoare care se găsește în cuvinte!
 Psihanaliza se bazează, într-o anumită măsură, pe puterea
vindecătoare a cuvintelor. Încă din vremea lui Freud, psihanaliștii
știau că un pacient ar putea să se elibereze de anxietăți dacă ar
putea să discute despre ele, doar să discute. De ce se întâmplă
asta? Poate pentru că, vorbind, căpătăm o altă perspectivă asupra
necazurilor noastre. Nimeni nu cunoaște răspunsul complet, însă
știm cu toții că „spunându-ne oful” sau „descărcându-ne sufletul” ne
eliberăm aproape instantaneu.
Prin urmare, data viitoare când avem o problemă, de ce să nu
căutăm pe cineva cu care să vorbim? Bineînțeles, prin asta nu vreau
să spun că ar trebui să ne ducem pe la toată lumea și să devenim o
pacoste cu văicărelile și lamentările noastre. Să alegem pe cineva în
care putem avea încredere și să stabilim o întâlnire. Poate fi o rudă,
un doctor, un avocat sau un preot. Spune-i apoi acestei persoane:
„Am nevoie de sfatul tău, am o problemă și aș vrea să mă asculți.
Poate ai putea să mă sfătuiești. Poate o să vezi lucrurile dintr-un
unghi diferit față de mine. Dar chiar dacă nu reușești, mă vei ajuta
enorm dacă stai doar să mă asculți.”
Să vorbim despre probleme este, prin urmare, una dintre
principalele terapii folosite la cursul de la Dispensarul din Boston.
Dar iată și alte idei pe care le-am cules de la curs – lucruri pe care
poți să le faci singur.

1. 1. Ține un jurnal sau un album pentru lecturi care te inspiră. Poți

să copiezi într-un caiet toate poeziile, rugăciunile sau citatele
care îți plac în mod deosebit și care îți ridică moralul. Apoi, când
într-o după-amiază ploioasă te simți deprimat, poate că vei
putea găsi acolo o rețetă pentru a-ți risipi tristețea. Mulți pacienți
păstrează ani întregi caiete de acest fel. Au spus că este ca o
„doză spirituală în venă”.
2. 2. Nu stărui prea mult asupra defectelor celorlalți! O femeie de
la curs, care începea să se transforme într-o soție certăreață,
sâcâitoare și trasă la față, s-a trezit la realitate la întrebarea: „Ce
ai face dacă soțul tău ar muri?”. A fost atât de șocată de idee,
încât s-a apucat imediat să scrie pe hârtie toate trăsăturile
pozitive ale soțului. I-a ieșit o listă destul de lungă. De ce să nu
 încerci același lucru data viitoare când simți că te-ai căsătorit cu
un tiran? Poate că vei descoperi, după ce citești virtuțile soțului
sau soției, că este o persoană pe care ai vrea să o întâlnești!
3. 3. Interesează-te de oameni! Arată un interes prietenesc și
sănătos față de oamenii din viața ta. O femeie suferindă care se
simțea atât de „unică” încât nu avea niciun prieten, a primit
sfatul să încerce să inventeze o poveste despre prima persoană
pe care o întâlnește. În autobuz, a început să țeasă istorii și
povești despre oamenii pe care îi vedea. A încercat să își
imagineze cum este viața lor. Și, în scurt timp, vorbea cu
oamenii peste tot – iar astăzi este o persoană fericită, vigilentă,
atentă și fermecătoare, vindecată de „suferințe”.
4. 4. Stabilește-ți un program pentru activitățile de a doua zi înainte
să te duci la culcare. S-a descoperit la curs că mulți oameni se
simt constrânși și stresați de volumul imens de muncă și lucruri
pe care le au de făcut. Nu-și termină niciodată treaba. Sunt în
criză de timp. Pentru a-i vindeca de acest sentiment de grabă și
îngrijorare, li s-a sugerat ca în fiecare seară să schițeze un
program pentru ziua care urmează. Ce s-a întâmplat? Mai multe
activități îndeplinite; mult mai puțină oboseală; un sentiment de
mândrie și realizare; și timp rămas pentru odihnă și distracție.
5. 5. În sfârșit – evită tensiunea și oboseala. Relaxează-te!
Relaxează-te! Nimic nu te va face să îmbătrânești mai mult
înainte de vreme decât tensiunea și oboseala. Nimic nu îți va
distruge în așa hal prospețimea și înfățișarea! Asistenta mea a
stat o oră la Cursul pentru controlul gândurilor din Boston în
timp ce profesorul Paul E. Johnson, directorul, a recapitulat
multe dintre principiile despre care am discutat deja în capitolul
anterior – regulile relaxării. La sfârșitul celor zece minute de
exerciții relaxante, pe care asistenta mea le-a făcut alături de
ceilalți participanți, era aproape adormită stând în capul oaselor
pe scaun! De ce se pune atâta accent pe relaxarea fizică?
Pentru că cei de la clinică știu – la fel ca și alți medici – că, dacă
vrei să le scoți oamenilor îngrijorarea din cap, trebuie să se
relaxeze.
 Da, trebuie să te relaxezi! Și oricât de straniu ar părea, o podea
tare este mai indicată pentru relaxare decât un pat cu arcuri. Opune
mai multă rezistență. Este bună pentru coloana vertebrală.
Așadar, iată câteva exerciții pe care le poți efectua. Încearcă-le o
săptămână – și vezi ce efect au asupra înfățișării și dispoziției tale!

A. Stai lungit pe podea ori de câte ori te simți obosit. Întinde-te cât
poți de mult. Rostogolește-te, dacă vrei. Fă asta de două ori pe zi.
B. Închide ochii. Ai putea încerca să spui, după cum a recomandat
profesorul Johnson, ceva de genul: „Soarele strălucește. Cerul este
albastru și senin. Natura este calmă și controlează lumea – iar eu,
ca un copil al naturii, sunt în armonie cu universul”. Sau, și mai bine,
roagă-te!
C. Dacă nu ai timp să stai întins, atunci poți obține aproape același
efect stând pe scaun. Un scaun tare, cu spătar drept este cel mai
bun pentru relaxare. Stai drept pe scaun ca o statuie egipteană și
lasă-ți mâinile să se odihnească cu palmele în jos pe coapse.
D. Acum, încordează-ți încet degetele de la picioare – apoi lasă-le
să se relaxeze. Încordează-ți mușchii picioarelor – apoi lasă-i să se
relaxeze. Fă acest lucru cu toți mușchii din corp, pe rând, de jos în
sus, până ajungi la ceafă. Lasă-ți apoi capul greu și rotește-l de
parcă ar fi o minge de fotbal. Spune-le întruna mușchilor tăi (ca în
capitolul anterior): „Relaxați-vă... Relaxați-vă...”.
E. Liniștește-ți nervii respirând încet și regulat. Respiră adânc.
Yoghinii din India aveau dreptate: respirația ritmică este una dintre
cele mai bune metode descoperite vreodată pentru calmarea
nervilor.
F. Gândește-te la ridurile și încruntarea de pe chipul tău și
netezește-le. Descrețește-ți cutele pe care le simți între sprâncene și
în colțurile gurii din cauza îngrijorării. Fă asta de două ori pe zi și
poate că nu va mai trebui să mergi la salon pentru masaj. Poate că
ridurile vor dispărea din interior!
 26
Patru bune deprinderi de lucru care te
vor ajuta să previi oboseala și
îngrijorarea

Buna deprindere de lucru nr. 1:

Eliberează-ți biroul de toate hârtiile, cu excepția celor care au
legătură cu problemele urgente

Roland L. Williams, președinte al companiei feroviare Chicago and

Northwestern Railway, a spus odată: „Un om care are pe birou
teancuri întregi de hârtii referitoare la diverse chestiuni, își va face
munca mult mai ușoară și mai precisă dacă dă la o parte tot ce e de
prisos și păstrează doar ce are legătură cu problema imediată. Eu
numesc asta o bună administrare și este primul pas către eficiență.”
Dacă vizitezi Biblioteca Congresului din Washington, D.C., vei găsi
cinci cuvinte scrise pe tavan – cuvinte ale poetului Alexander Pope:
„Ordinea este prima lege a Paradisului.”
Ordinea ar trebui să fie și prima lege a afacerilor. Dar este? Nu, un
birou obișnuit este înțesat de hârtii la care nu s-a uitat nimeni de
săptămâni întregi. Redactorul unui ziar din New Orleans mi-a spus
odată că secretara lui a făcut curățenie pe unul dintre birouri și a
găsit o mașină de scris pe care o căutau de doi ani!
Simpla vedere a unui birou plin de corespondență la care nu s-a
răspuns, plin de rapoarte și memorii este suficient să creeze
confuzie, tensiune și griji. Și este mult mai rău de atât. Faptul că îți
amintește în permanență că ai „un milion de lucruri de făcut și nu ai
timp de ele” poate să te îngrijoreze nu doar până se ajunge la
tensiune și oboseală, ci până se ajunge la tensiune crescută,
probleme cu inima și ulcer.
Dr. John H. Stokes, profesor la Facultatea de Medicină din cadrul
Universității din Pennsylvania, a citit o lucrare la Convenția Națională
a Asociației Medicale Americane – o lucrare intitulată „Nevrozele
funcționale – complicații ale bolilor organice”. În această lucrare, dr.
Stokes a enumerat sub titlul: „Ce să căutați la starea de spirit a
pacientului”, 11 simptome. Iată-l pe primul:

Senzația de obligație; numărul nesfârșit de lucruri care trebuie

făcute neapărat.

Dar cum poate o procedură elementară de acest fel precum

curățenia de pe birou și luarea deciziilor să te ajute să eviți
presiunea, această senzație că trebuie, că ai în fața ta „un număr
nesfârșit de lucruri care trebuie făcute neapărat”? Dr. William L.
Sadler, celebrul psihiatru, a povestit despre un pacient care, folosind
acest procedeu simplu, a evitat o cădere nervoasă. Bărbatul era
director executiv al unei firme mari din Chicago. Când a venit în
biroul dr.-lui Sadler, era încordat, nervos și îngrijorat. Știa că se
îndreaptă spre o prăpastie, dar nu putea să renunțe la muncă. Avea
nevoie de ajutor.
„În timp ce acest om îmi spunea povestea lui”, zice dr. Sadler, „mi-
a sunat telefonul. Mă căutau de la spital și, în loc să amân
chestiunea, mi-am făcut imediat timp să iau o decizie. Rezolv
imediat problemele, dacă este posibil, pe loc. Nici nu am închis bine,
că telefonul a sunat din nou. Era iar o problemă urgentă, pentru care
mi-am făcut timp să o discut. A treia întrerupere a apărut când un
coleg a intrat în cabinet să îmi ceară un sfat legat de un pacient care
era grav bolnav. Când am terminat și cu el, m-am întors la oaspetele
meu și am început să îmi cer scuze că l-am făcut să aștepte. Dar el
se luminase. Avea o expresie complet diferită pe față.”
„Nu vă cereți scuze, domnule doctor!” i-a spus acest om lui Sadler.
„În ultimele zece minute cred că am început să bănuiesc ce este în
neregulă cu mine. Am să mă întorc la birou și am să îmi revizuiesc
deprinderile de lucru... Dar înainte să plec, vă deranjează dacă mă
uit puțin în biroul dumneavoastră?”
Dr. Sadler a deschis toate sertarele biroului. Erau toate goale – cu
excepția obiectelor de papetărie. „Spuneți-mi”, a zis pacientul, „unde
vă țineți lucrările neterminate?”
„Sunt terminate!” i-a spus Sadler.
„Și unde vă țineți corespondența la care nu ați răspuns?”
„Am răspuns!” i-a spus Sadler. „Regula mea este să nu las
niciodată o scrisoare din mână până ce nu îi răspund. Îi dictez
răspunsul secretarei mele imediat.”
Șase săptămâni mai târziu, același director executiv l-a invitat pe
dr. Sadler să vină la el în birou. Se schimbase – și la fel și biroul lui.
A deschis sertarele pentru a-i arăta că nu are lucrări neterminate
înăuntru. „Cu șase săptămâni în urmă”, i-a spus directorul executiv,
„aveam trei birouri în două încăperi – și eram copleșit de muncă.
Niciodată nu terminam. După ce am discutat cu dumneavoastră, m-
am întors aici și am dat la o parte un vagon de rapoarte și hârtii
vechi. Acum lucrez la un singur birou, rezolv lucrurile pe măsură ce
apar și nu am un munte de lucrări neterminate care să mă sâcâie și
să mă facă să fiu încordat și îngrijorat. Dar cel mai uimitor lucru este
că m-am recuperat complet. Nu mai este nimic în neregulă cu
sănătatea mea!”
Charles Evans Hughes, fost judecător principal al Curții Supreme
a Statelor Unite, a spus: „Oamenii nu mor de prea multă muncă. Mor
pentru că sunt împrăștiați și îngrijorați.” Da, pentru că își risipesc
energia – și se îngrijorează pentru că au impresia că nu-și vor
termina niciodată îndatoririle.

Buna deprindere de lucru nr. 2:

Fă lucrurile în ordinea importanței
Henry L. Doherty, fondator al companiei naționale Cities Service, a
spus că, indiferent ce salariu oferă, există două aptitudini care i se
par aproape imposibil de găsit.
Cele două aptitudini neprețuite sunt: aptitudinea de a gândi și
aptitudinea de a face lucrurile în ordinea importanței.
 Charles Luckman, băiatul care a început de la zero și care, în
doisprezece ani, a ajuns președinte al companiei Pepsodent, care
primea un salariu de 100.000 de dolari pe an și mai făcea încă un
milion de dolari pe lângă – băiatul acesta a declarat că mare parte a
succesului său o datorează dezvoltării acestor două aptitudini
despre care Henry L. Doherty a spus că i se par aproape imposibil
de găsit. Charles Luckman a zis: „De când mă știu, m-am trezit la
ora cinci dimineața pentru că atunci pot să gândesc cel mai bine –
pot să gândesc mai bine și să îmi planific ziua, planific să fac
lucrurile în ordinea importanței lor.”
Frank Bettger, unul dintre cei mai de succes agenți de asigurări
din America, nu aștepta până la cinci dimineața ca să își planifice
ziua. O planifica cu o seară înainte – își stabilea un obiectiv, acela de
a vinde un anumit număr de asigurări în ziua respectivă. Dacă nu
reușea, acel număr era adăugat celui din ziua următoare – și așa
mai departe.
Știu din experiență îndelungată că nu poți întotdeauna să faci
lucrurile în ordinea importanței, dar mai știu și că un anumit plan de
a te ocupa mai întâi de lucrurile importante este infinit mai bun decât
să improvizezi pe parcurs.
Dacă George Bernard Shaw nu și-ar fi stabilit regula de a face mai
întâi lucrurile importante, probabil că nu ar fi reușit ca scriitor și ar fi
rămas toată viața casier la bancă. Conform planului, trebuia să scrie
cinci pagini în fiecare zi. Acest plan l-a inspirat să continue să scrie
cinci pagini pe zi timp de nouă ani plini de suferință, chiar dacă în
acești ani a câștigat nu mai mult de 30 de dolari – cam un cent pe zi.
Chiar și Robinson Crusoe și-a stabilit un program cu ce va face în
fiecare ceas al zilei.

Buna deprindere de lucru nr. 3:

Atunci când te confrunți cu o problemă, rezolv-o pe loc, dacă ai
datele necesare pentru a lua o decizie. Nu amâna deciziile.
Unul dintre foștii mei cursanți, regretatul H.P. Howell, mi-a spus că,
pe când era membru în Consiliul director al U. S. Steel, ședințele
consiliului erau adesea de durată – se discutau multe probleme, se
luau puține decizii. Rezultatul: fiecare membru al consiliului trebuia
să-și ia după el acasă teancuri de rapoarte, pentru a le studia.
În cele din urmă, dl Howell a convins consiliul director să ia câte o
problemă pe rând și să ajungă la o decizie. Fără să mai tragă de
timp – fără să mai amâne. Decizia ar putea însemna să ceară date
suplimentare, să facă ceva sau să nu facă nimic. Dar se lua o
decizie pentru fiecare problemă înainte să se treacă la următoarea.
Dl Howell mi-a spus că rezultatele au fost surprinzătoare și benefice:
agenda era liberă. Calendarul era curat. Nu mai trebuia ca fiecare
membru să ducă acasă un teanc de rapoarte. Nu mai exista
sentimentul îngrijorării din cauza problemelor nerezolvate.
O regulă bună nu numai pentru Consiliul director al U. S. Steel, ci
și pentru noi.

Buna deprindere de lucru nr. 4:

Învață să te organizezi, să delegi și să supraveghezi

Mulți oameni de afaceri ajung prea devreme în mormânt pentru că

nu au învățat niciodată să delege responsabilitățile și insistă să facă
totul în persoană. Rezultatul: detaliile și confuzia îi copleșesc. Sunt
mânați de un sentiment de grabă, îngrijorare, anxietate și tensiune.
Este greu să înveți să delegi responsabilități. Știu asta. Și mie mi-a
fost greu, îngrozitor de greu. Știu, de asemenea, din proprie
experiență, la ce dezastre se poate ajunge când delegi autoritatea
oamenilor nepotriviți. Dar oricât de greu ar fi să delegi autoritatea,
directorii executivi trebuie să o facă dacă vor să evite îngrijorarea,
tensiunea și oboseala.
Directorii care pun bazele unor afaceri mari și nu învață să se
organizeze, să delege și să supravegheze se duc de obicei pe
lumea cealaltă pe la 50-60 de ani – probleme cu inima provocate de
tensiune și îngrijorare. Vrei un exemplu anume? Uită-te la rubrica de
decese din ziarul local.
 27
Cum să alungi plictiseala care duce la
oboseală, îngrijorare și resentimente

Una dintre principalele cauze ale oboselii este plictiseala. Pentru a

exemplifica, hai să luăm cazul lui Alice, o directoare executivă care
locuiește pe strada ta. Alice a venit într-o seară acasă de-a dreptul
epuizată. Arăta obosită. Era obosită. O durea capul. O durea
spatele. Era atât de epuizată, încât a vrut să se ducă la culcare fără
să mai aștepte cina. Mama ei a insistat să mănânce... S-a așezat la
masă. A sunat telefonul. Era iubitul ei! O invita la dans! Ochii i-au
sclipit. Și-a revenit. S-a dus repede sus, și-a pus rochia albastră și a
dansat până la trei dimineața; iar când a ajuns în sfârșit acasă, nu
era obosită niciun pic. Ba chiar, era atât de bine dispusă, încât nu
reușea să adoarmă.
Era oare Alice sinceră și cu adevărat obosită în urmă cu opt ore,
când arăta și se simțea epuizată? Sigur că da. Era epuizată pentru
că era plictisită de munca ei, plictisită de viață, poate. Sunt milioane
de persoane ca Alice. S-ar putea să fii una dintre ele.
Este un fapt bine cunoscut că starea emoțională este mai vinovată
de producerea oboselii decât efortul fizic. Acum câțiva ani, dr.
Joseph E. Barmack a publicat în Archives of Psychology un raport al
câtorva experimente ale sale care arătau cum plictiseala produce
oboseală. Dr. Barmack a supus un grup de studenți la o serie de
teste despre care știa că nu îi vor interesa prea mult. Rezultatul?
Studenții s-au simțit obosiți și somnoroși, s-au plâns de dureri de cap
și tensiune oculară, s-au simțit irascibili. În câteva cazuri, s-au
deranjat și la stomac. Totul a fost în „imaginația” lor? Nu. S-au făcut
teste asupra metabolismului acestor studenți, teste care au arătat că
tensiunea și consumul de oxigen scad atunci când o persoană este
plictisită și că întregul metabolism își revine imediat ce aceasta
începe să simtă interes și plăcere pentru ceea ce face!
Rareori obosim atunci când facem ceva interesant și palpitant. De
exemplu, am fost recent în vacanță în Munții Stâncoși canadieni, pe
lângă lacul Louise. Am petrecut câteva zile pescuind păstrăvi în
pârâul Corral, croindu-mi drum prin tufișuri mai înalte decât mine,
împiedicându-mă de bușteni, răzbind printre copacii căzuți – și
totuși, după opt ore, nu eram epuizat. De ce? Pentru că eram
entuziasmat, bine-dispus. Aveam sentimentul unei mari realizări –
șase păstrăvi. Dar să presupunem că aș fi fost plictisit de pescuit,
cum crezi că m-aș fi simțit atunci? Aș fi fost dărâmat de o asemenea
muncă extenuantă la o altitudine de 2.000 de metri.
Chiar și în cazul unor activități atât de epuizante ca alpinismul,
plictiseala te-ar putea obosi mult mai mult decât munca extenuantă
pe care o presupun. De exemplu, S.H. Kingman, președintele băncii
Farmers and Mechanics Savings din Minneapolis, mi-a povestit
despre un incident care reprezintă un exemplu perfect al acestei
afirmații. În iulie 1953, guvernul canadian a solicitat Clubului
Canadian de Alpinism să îi pună la dispoziție ghizi care să îi
antreneze pe membrii Gărzii Forestiere Prince of Wales în alpinism.
Dl Kingman a fost unul dintre ghizii aleși să îi antreneze pe acești
soldați. Mi-a spus cum el și ceilalți ghizi – bărbați cu vârste cuprinse
între 42 și 59 de ani – i-au luat pe acei soldați tineri în drumeții lungi
peste ghețari și întinderi de zăpadă și au escaladat o stâncă abruptă
de 12 metri, pe care au trebuit să o urce cu frânghii, puncte de sprijin
mici și prize precare. Au urcat pe vârful Michael, pe vârful Vice-
President și alte vârfuri fără nume din Valea Little Yoho din Munții
Stâncoși canadieni. După cincisprezece ore de alpinism, acești
tineri, care aveau o condiție fizică excelentă (tocmai terminaseră un
curs de șase săptămâni de antrenament dur pentru operațiuni de
comando) erau de-a dreptul epuizați.
Oare oboseala lor a fost din cauză că și-au folosit mușchi care nu
fuseseră lucrați în antrenamentele de comando? Orice bărbat care a
trecut printr-o astfel de pregătire ar spune cu vehemență că o
asemenea întrebare este ridicolă! Nu, erau epuizați pentru că
alpinismul îi plictisea. Erau atât de obosiți, încât mulți dintre ei au
adormit fără să mai mănânce. Dar ghizii – bărbați care erau de două
sau de trei ori mai în vârstă decât soldații – erau oare obosiți? Da,
dar nu epuizați. Ei au luat cina și au mai stat ore întregi, vorbind
despre experiența acelei zile. Nu erau epuizați pentru că erau
interesați.
Când dr. Edward Thorndike din Columbia a făcut experimente
asupra oboselii, a ținut câțiva tineri treji aproape o săptămână,
păstrându-le permanent interesul viu. După multe investigații, se
spune că dr. Thorndike ar fi declarat: „Plictiseala este singura cauză
reală a scăderii randamentului în muncă.”
Dacă lucrezi cu mintea, rareori volumul de muncă este cel care te
obosește. S-ar putea să fii obosit de volumul de muncă pe care nu îl
faci. De exemplu, adu-ți aminte de ziua din săptămâna trecută când
ai fost întrerupt întruna. Nu ai răspuns la scrisori. Nu ai respectat
întâlnirile programate. Probleme peste tot. Totul a mers prost în ziua
aceea. Nu ai realizat absolut nimic și, cu toate acestea, te-ai dus
acasă epuizat – și cu o durere de cap îngrozitoare.
A doua zi, totul a mers strună. Ai realizat de 40 de ori mai mult
decât în ziua precedentă. Și, cu toate acestea, ai ajuns acasă
proaspăt ca un trandafir. Ai trecut prin această experiență. Și eu la
fel.
Ce lecție ai de învățat de aici? Doar asta: oboseala este adesea
provocată de îngrijorare, frustrare și resentimente, nu de muncă.
În timp ce scriam acest capitol, m-am dus să văd o repunere în
scenă a excelentei comedii muzicale a lui Jerome Kern, Show Boat.
Căpitanul Andy, căpitanul vaporului Cotton Blossom, spune într-unul
dintre monologurile lui filosofice: „Oamenii norocoși sunt cei care
ajung să facă ceea ce le place.” Acești oameni sunt norocoși pentru
că au parte de mai multă energie și fericire, de mai puține griji și mai
puțină oboseală. Energia ta se află în lucrurile care te interesează.
Să mergi pe distanța a zece străzi cu o soție sau un soț cicălitor
poate fi mai obositor decât să parcurgi 10 kilometri cu iubitul sau
iubita.
Deci? Ce poți face în această privință? Ei bine, iată ce a făcut o
stenografă care lucra pentru o companie petrolieră din Tulsa,
Oklahoma. Timp de câteva zile în fiecare lună avea una dintre cele
mai neinteresante activități imaginabile: să completeze formulare
pentru concesiunile petroliere, introducând cifre și statistici. Această
sarcină era atât de plictisitoare, încât s-a hotărât, în legitimă apărare,
să o facă interesantă. Cum? Se întrecea zilnic cu sine. Număra câte
formulare completa în fiecare dimineață, apoi încerca să
depășească acel record după-amiaza. La sfârșitul zilei le număra pe
toate, iar a doua zi încerca să facă și mai multe. Rezultatul? În
curând a reușit să completeze mai multe formulare plictisitoare decât
orice altă stenografă din departament. Și ce i-a adus totul? Laude?
Nu... Mulțumiri? Nu... O promovare? Nu... Un salariu mai bun? Nu...
Dar a ajutat-o să prevină oboseala produsă de plictiseală. I-a oferit
un stimul mental. Pentru că a făcut ce a putut mai bine pentru a
transforma o muncă plictisitoare într-una interesantă, a obținut mai
multă energie, mai mult avânt și a fost mult mai fericită în timpul
liber.
Întâmplarea face să știu că povestea este adevărată pentru că m-
am însurat cu această fată.
Iată povestea unei alte stenografe care a descoperit că merită să
se poarte ca și cum munca ei ar fi interesantă. Obișnuia să se
silească să muncească. Dar a încetat să mai procedeze așa. Este
vorba despre domnișoara Vallie G. Golden din Elmhurst, Illinois. Iată
povestea ei, așa cum mi-a scris-o chiar ea:
„În biroul unde lucrez suntem patru stenografe, și fiecare dintre noi
este desemnată să scrie scrisori pentru mai multe persoane. Din
când în când ne aglomerăm. Într-o zi, când adjunctul unui șef de
departament a insistat să iau de la capăt o scrisoare lungă, m-am
răzvrătit. Am încercat să îi explic că putea fi corectată fără să fie
dactilografiată din nou – iar el mi-a replicat că, dacă nu o refac, va
găsi pe altcineva care să o facă! Fierbeam de nervi! Dar când am
început să o dactilografiez iar, deodată mi-a trecut prin minte că erau
foarte multe persoane care n-ar lăsa să le scape șansa de a face
munca pe care o făceam eu. Și că primeam un salariu ca să fac
ceea ce făceam. Am început să mă simt mai bine. M-am hotărât să
îmi fac munca de parcă mi-ar plăcea – chiar dacă o detestam. Apoi
am făcut această descoperire importantă: dacă îmi desfășor munca
de parcă mi-ar plăcea, atunci chiar ajunge să-mi placă într-o anumită
măsură. În plus, am descoperit că lucrez mai repede atunci când îmi
place ceea ce fac. Așa că acum rareori mai este nevoie să lucrez
peste program. Această nouă atitudine mi-a adus reputația de bun
angajat. Și, când unul dintre supraveghetorii de departament a avut
nevoie de o secretară personală, m-a ales pe mine – pentru că, a
spus el, eram dispusă să lucrez în plus fără să fiu bosumflată!”.
Această putere a atitudinii schimbate”, a scris dra Golden, „a fost
pentru mine o descoperire extrem de importantă. A făcut minuni!”.
Dra Golden a folosit această filosofie a profesorului Hans
Vaihinger care face minuni. El ne-a învățat să ne comportăm „de
parcă” am fi fericiți.
Dacă te comporți de parcă ești interesat de slujba ta, această mică
prefăcătorie va tinde să îți facă interesul real. Va tinde, de
asemenea, să îți diminueze oboseala, tensiunea și grijile.
Acum câțiva ani, Harlan A. Howard a luat o decizie care i-a
schimbat complet viața. S-a hotărât să facă interesantă o slujbă
plictisitoare – și era cu siguranță plictisitoare: să spele farfurii, să
șteargă tejghele și să distribuie înghețată în sala de mese a liceului,
pe când ceilalți băieți băteau mingea sau glumeau cu fetele. Harlan
Howard își detesta slujba – dar, pentru că avea nevoie de ea, s-a
hotărât să studieze înghețata – cum era făcută, ce ingrediente erau
folosite, de ce unele înghețate erau mai bune decât altele. A studiat
chimia înghețatei și a devenit specialist la cursul de chimie din liceu.
A devenit atât de interesat de chimia alimentară, încât a intrat la
Colegiul de Stat din Massachusetts și s-a specializat în domeniul
„tehnologiei alimentare”. Când New York Cocoa Exchange a oferit
un premiu de o sută de dolari pentru cea mai bună lucrare despre
utilizările pe care le pot avea cacaua și ciocolata – un premiu
disponibil tuturor studenților –, cine crezi că a câștigat?... Exact.
Harlan Howard.
Când nu a reușit să-și găsească o slujbă, și-a deschis un laborator
privat în subsolul casei în care locuia în Amherst, Massachussets.
La scurt timp după aceea, a fost adoptată o nouă lege: trebuiau
numărate bacteriile din lapte. Harlan A. Howard a ajuns să numere
curând bacteriile pentru 14 companii de lactate din Amherst – și a
trebuit să angajeze doi asistenți.
Unde va ajunge în douăzeci și cinci de ani? Oamenii care conduc
acum afaceri în industria chimiei alimentare vor fi pensionați sau
decedați atunci, iar locul lor va fi luat de tineri care acum dau dovadă
de inițiativă și entuziasm. Peste douăzeci și cinci de ani, Harlan A.
Howard va fi probabil unul dintre liderii din profesia lui, în vreme ce
unii dintre colegii de clasă cărora obișnuia să le vândă înghețată la
tejghea vor fi morocănoși, șomeri, vor blestema guvernul și se vor
plânge că nu au avut nicio șansă. Poate că nici Harlan A. Howard nu
ar fi avut nicio șansă dacă nu s-ar fi hotărât să-și facă interesantă
slujba care îl plictisea.
Cu ani în urmă, a mai existat un tânăr care se plictisea la slujba lui
neinteresantă dintr-o fabrică, unde stătea la strung și făcea șuruburi.
Prenumele lui era Sam. Sam voia să își dea demisia, dar se temea
că nu va găsi altă slujbă. Dat fiind că trebuia să continue cu
activitatea aceasta monotonă, Sam s-a hotărât să o facă interesantă.
Așa că s-a luat la întrecere cu mecanicul care lucra la mașina de
lângă el. Unul dintre ei trebuia să netezească suprafețele cu
asperități, iar celălalt să taie șuruburile la diametrul potrivit. Din când
în când schimbau mașinile ca să vadă cine putea să facă cele mai
multe șuruburi. Maistrul, impresionat de viteza și precizia lui Sam, i-a
dat în scurt timp o slujbă mai bună. Acesta a fost începutul unei
întregi serii de promovări. Treizeci de ani mai târziu, Sam – Samuel
Vauclain – era președinte al Baldwin Locomotive Works. Ar fi putut
însă să rămână toată viața mecanic, dacă nu s-ar fi decis să
transforme o slujbă plictisitoare într-una interesantă.
H. V. Kaltenborn – celebrul analist de știri radio – mi-a spus odată
cum a făcut el interesantă o slujbă plictisitoare. Când avea 22 de ani,
a lucrat pe un vas care transporta vite peste Atlantic, unde a hrănit și
a adăpat juncanii. După ce a făcut turul Angliei cu bicicleta, a ajuns
la Paris, flămând și fără niciun ban. Amanetându-și aparatul de
fotografiat cu cinci dolari, a dat un anunț în ediția pariziană a ziarului
The New York Herald și a primit o slujbă să vândă aparate stereo-
optice. Îmi amintesc de stereoscoapele acelea vechi prin care ne
uităm la două imagini exact la fel și se întâmpla o minune: cele două
lentile ale stereoscopului transformau cele două imagini într-o
singură scenă cu efect tridimensional. Vedeam adâncimea. Aveam o
perspectivă uimitoare.
În fine, după cum spuneam, Kaltenborn a început să vândă aceste
aparate din ușă în ușă la Paris – și nu vorbea franceza. Dar, în
primul an, a câștigat un comision de 5.000 de dolari și a devenit unul
dintre cei mai bine plătiți comis-voiajori din Franța din acel an. H. V.
Kaltenborn mi-a spus că această experiență a contribuit la fel de
mult la dezvoltarea calităților necesare pentru succes pe cât ar fi
contribuit un an întreg de studii la Harvard. Încredere în sine? Mi-a
spus că, după acea experiență, avea impresia că ar fi putut să vândă
publicația The Congressional Record (Registrul Congresului)
franțuzoaicelor casnice.
Această experiență l-a făcut să înțeleagă îndeaproape viața din
Franța, lucru care s-a dovedit neprețuit mai târziu, în interpretarea la
radio a evenimentelor europene.
Cum a reușit să devină vânzător expert, dacă nu vorbea franceza?
Ei bine, l-a rugat pe angajator să îi scrie ce are de spus într-o
franceză perfectă, iar el a memorat textul. Suna la sonerie,
răspundea o casnică, și el începea să-și recite discursul memorat cu
un accent atât de îngrozitor, încât era amuzant. Îi arăta casnicei
fotografiile și, când ea îi punea o întrebare, ridica din umeri și
spunea: „American... american”. Apoi își scotea pălăria și îi arăta
hârtia cu textul, pe care o avea lipită pe interior. Casnica râdea, el
râdea – și îi mai arăta niște fotografii. Când H. V. Kaltenborn mi-a
povestit acest lucru, mi-a mărturisit că slujba a fost departe de a fi
ușoară. Mi-a spus că o singură calitate l-a făcut să răzbească:
hotărârea de a-și face slujba interesantă. În fiecare dimineață,
înainte să pornească la drum, se uita în oglindă și se încuraja singur:
„Kaltenborn, trebuie să faci asta dacă vrei să mănânci. Și dacă tot
trebuie să o faci – de ce să nu te și distrezi? De ce să nu îți
imaginezi, de fiecare dată când suni la o ușă, că ești un actor în
luminile rampei și că ai un public acolo care se uită la tine? La urma
urmei, ceea ce faci tu este la fel de amuzant ca un lucru petrecut pe
scenă. Așadar, de ce să nu pui în asta elan și entuziasm?”
Dl Kaltenborn mi-a spus că aceste cuvinte zilnice de încurajare l-
au ajutat să transforme o sarcină pe care o ura și de care îi era
groază într-o aventură care i-a plăcut și care a fost extrem de
profitabilă.
Când l-am întrebat dacă are vreun sfat pentru tinerii dornici să
reușească, el mi-a spus: „Da, încurajați-vă în fiecare dimineață.
Vorbim mult despre importanța exercițiului fizic care să ne trezească
din starea de somnolență în care se află mulți dintre noi. Dar avem
nevoie și mai mult de exerciții spirituale și mentale în fiecare
dimineață care să ne împingă la acțiune. Țineți-vă în fiecare zi un
discurs de motivare.”
Este oare prostesc, superficial și copilăresc să îți ții un discurs de
încurajare în fiecare zi? Nu, dimpotrivă, este însăși esența unei
psihologii sănătoase. „Viața noastră este ceea ce fac gândurile
noastre din ea.” Aceste cuvinte sunt la fel de adevărate astăzi ca în
urmă cu o mie opt sute de ani, când Marc Aureliu le-a scris în cartea
sa, Către sine însuși: „Viața noastră este ceea ce fac gândurile
noastre din ea.”
Vorbind cu tine în fiecare ceas al zilei, ajungi să ai numai gânduri
de curaj și fericire, gânduri de putere și pace. Vorbind cu tine despre
lucrurile pentru care trebuie să fii recunoscător, poți să îți umpli
mintea cu gânduri care cântă și se înalță.
Având gânduri potrivite, poți face orice slujbă mai puțin
dezagreabilă. Șeful tău vrea să arăți interes față de slujbă, pentru ca
el să câștige mai mulți bani. Hai să nu ne mai gândim însă la ce vrea
șeful. Gândește-te numai la ce îți va aduce ție un interes sporit
pentru slujba ta. Amintește-ți că s-ar putea să devii de două ori mai
fericit, pentru că îți petreci la serviciu aproximativ jumătate din orele
de veghe și, dacă nu găsești fericire în munca ta, s-ar putea să nu o
găsești nicăieri. Reamintește-ți în permanență că interesul pentru
propria slujbă te va face să nu te mai gândești la griji și, pe termen
lung, îți va aduce probabil promovări și un salariu mai mare. Și chiar
dacă nu se va întâmpla acest lucru, îți va reduce oboseala la
minimum și te va ajuta să te bucuri de timpul liber.
 28
Cum să nu ne facem griji din cauza
insomniei

Îți faci griji atunci când nu poți să dormi bine? Atunci poate te-ar
interesa să afli că Samuel Untermyer – celebrul avocat la nivel
internațional – nu a dormit cum trebuie nici măcar o noapte în viața
lui.
Când s-a dus la facultate, Samuel își făcea griji din cauza a două
afecțiuni – astmul și insomnia. Se părea că nu se poate vindeca de
niciuna, așa că a decis să facă ceva folositor: să profite de starea de
veghe. În loc să se întoarcă pe toate părțile și să își facă griji până
ceda nervos, se ridica și învăța. Rezultatul? A început să aibă
rezultate bune la toate cursurile și a devenit unul dintre fenomenele
facultății din New York.
Chiar și după ce a început să practice avocatura, insomnia a
continuat. Dar Untermyer nu și-a făcut griji. „Natura va avea grijă de
mine”, și-a spus. Și a avut. În ciuda orelor puține de somn, sănătatea
i-a rămas bună și a putut să muncească la fel de mult ca orice tânăr
avocat din Baroul New York. Ba chiar a muncit mai mult, pentru că el
lucra și cât ceilalți dormeau.
La vârsta de 21 de ani, Sam Untermyer câștiga 75.000 de dolari
pe an, și alți avocați tineri se grăbeau în sălile de judecată pentru a-i
studia metodele. În 1931 a fost plătit – pentru un singur caz – cu
suma de un milion de dolari, bani gheață, probabil cel mai mare
onorariu încasat la vremea respectivă de un avocat.
Suferea însă de insomnie – citea jumătate din noapte – și apoi se
trezea la cinci dimineața și începea să dicteze scrisori. În momentul
în care cei mai mulți abia își începeau lucrul, el aproape că avea
munca din ziua respectivă pe jumătate terminată. Acest om, care
rareori a dormit bine, a trăit până la vârsta de 81 de ani; dar dacă s-
ar fi agitat și și-ar fi făcut griji din cauza insomniei, probabil că și-ar fi
distrus viața.
Ne petrecem o treime din viață dormind – și, cu toate acestea,
nimeni nu știe ce înseamnă somnul cu adevărat. Știm că este o
obișnuință și o stare de repaus prin care natura are grijă de noi, dar
nu știm de câte ore de somn are nevoie fiecare persoană în parte.
Nu știm nici măcar dacă trebuie să dormim!
Fantastic? Ei bine, în timpul Primului Război Mondial, Paul Kern,
un soldat maghiar, a fost împușcat în lobul frontal al creierului. Rana
i s-a vindecat, dar, în mod destul de curios, nu a mai putut să
doarmă. Orice au făcut medicii – și au încercat tot felul de sedative și
narcotice, chiar și hipnoza –, Paul Kern nu a mai putut să adoarmă și
nici măcar să se simtă somnoros.
Medicii au spus că nu va trăi mult. Dar s-au înșelat. Și-a luat o
slujbă și a continuat să trăiască ani de zile având o sănătate de fier.
Se întindea, închidea ochii și se odihnea, dar nu dormea deloc.
Cazul lui a reprezentat un mister medical care ne-a dat peste cap
multe dintre convingerile despre somn.
Unii oameni au nevoie de mai mult somn decât alții. Toscanini
avea nevoie de numai cinci ore pe noapte, dar lui Calvin Coolidge îi
trebuiau de două ori mai mult. Coolidge dormea 11 ore din 24. Cu
alte cuvinte, Toscanini a dormit aproximativ o cincime din viața sa, în
vreme ce Coolidge a dormit aproape o jumătate din viață.
Grijile legate de insomnie îți vor face mai mult rău decât insomnia
în sine. De exemplu, unul dintre cursanții mei – Ira Sandner din
Ridgefield Park, New Jersey – a ajuns în pragul sinuciderii din cauza
insomniei cronice.
„Am crezut efectiv că înnebunesc”, mi-a spus Ira Sandner. „La
început, problema era că dormeam prea profund. Nu mă trezeam
când suna alarma ceasului și rezultatul era că ajungeam prea târziu
la muncă. Mi-am făcut griji – de fapt, șeful meu m-a avertizat că va
trebui să ajung la timp la muncă. Știam că dacă voi continua să dorm
prea mult, îmi voi pierde slujba.
Le-am spus prietenilor ce se întâmpla și unul dintre ei mi-a sugerat
să mă concentrez tare pe alarma ceasului înainte să adorm. Asta a
declanșat insomnia. Tic-tacul acelui ceas blestemat a devenit o
obsesie. Mă ținea treaz și mă răsuceam pe toate părțile cât era
noaptea de lungă. Când venea dimineața, eram aproape bolnav.
Eram bolnav de oboseală și de griji. Am ținut-o așa vreme de opt
săptămâni. Nu pot să exprim în cuvinte prin ce chinuri am trecut.
Eram convins că o să înnebunesc. Câteodată patrulam prin casă ore
în șir și mă gândeam serios să mă arunc pe fereastră și să termin cu
toate!
Până la urmă, m-am dus la un medic pe care îl cunoșteam de o
viață. El mi-a spus: «Ira, nu pot să te ajut. Nimeni nu poate să te
ajute, pentru că singur ți-ai făcut asta. Du-te seara la culcare și, dacă
nu poți să adormi, las-o baltă. Spune-ți doar: «Puțin îmi pasă dacă
nu adorm. Sunt mulțumit și dacă stau treaz până dimineața». Ține
ochii închiși și spune: «Atâta timp cât doar stau întins aici și nu îmi
fac griji, am să mă odihnesc oricum»”.
„Așa am făcut”, spune Sandner, „și în două săptămâni picam de
somn. În mai puțin de o lună, dormeam câte opt ore și mi-am revenit
cu nervii.”
Nu insomnia era cea care îl omora pe Ira Sandner, ci îngrijorarea
legată de insomnie.
Dr. Nathaniel Kleitman, profesor la Universitatea din Chicago, a
efectuat mai multe cercetări cu privire la somn decât oricine
altcineva. Expert în ceea ce privește somnul, a declarat că nu știe să
fi murit cineva de insomnie. Sigur, un om se poate îngrijora din
cauza insomniei când își pierde vitalitatea și apoi este doborât de
microbi. Dar îngrijorarea este cea care provoacă daunele, nu
insomnia în sine.
Dr. Kleitman a mai spus că oamenii care își fac griji din cauza
insomniei dorm, de obicei, mult mai mult decât își dau seama. Omul
care jură: „N-am închis un ochi toată noaptea” este posibil să fi
dormit ore întregi fără să își fi dat seama. De exemplu, unul dintre
cei mai mari gânditori ai secolului al XIX-lea, Herbert Spencer, era
un holtei bătrân care locuia într-o pensiune și plictisea pe toată
lumea povestind despre insomniile lui. Își punea chiar și dopuri în
urechi ca să nu mai audă zgomotul și să își liniștească nervii.
Câteodată lua opiu ca să adoarmă. Într-o noapte, el și profesorul
Sayce de la Oxford au împărțit aceeași cameră la hotel. În dimineața
următoare, Spencer s-a plâns că nu închisese un ochi toată
noaptea. În realitate, profesorul Sayce era cel care nu putuse să
doarmă, fiindcă fusese ținut treaz toată noaptea de sforăitul lui
Spencer!
Prima cerință pentru a dormi bine este sentimentul de siguranță.
Trebuie să simțim că o putere superioară va avea grijă de noi până
dimineața. Dr. Thomas Hyslop de la azilul Great West Riding a
subliniat această idee într-un discurs susținut la Asociația Medicală
Britanică. El a spus: „Unul dintre cei mai buni agenți care favorizează
somnul și pe care mi l-au dezvăluit anii de practică este rugăciunea.
O spun doar ca medic. Exercițiul rugăciunii, la cei care îl practică în
mod obișnuit, trebuie privit ca pe cel mai adecvat și mai normal
factor liniștitor al minții și calmant al nervilor. Spune-i lui Dumnezeu
ce te preocupă și apoi dă totul uitării.”
Jeanette MacDonald mi-a spus că, atunci când era deprimată,
îngrijorată și avea probleme cu somnul, dobândea mereu „un
sentiment de siguranță” repetând Psalmul 22: „Domnul mă paște și
nimic nu-mi va lipsi. La loc de pășune, acolo m-a sălășluit; la apa
odihnei m-a hrănit...”.
Dar dacă nu ești religios și trebuie să alegi calea cea mai grea,
atunci învață să te relaxezi prin mijloace fizice. Dr. David Harold
Fink, care a scris cartea Release from Nervous Tension (Eliberarea
de tensiunea nervoasă), spune că cea mai bună metodă este să
vorbești cu corpul tău. Potrivit dr.-lui Fink, cuvintele sunt cheia tuturor
tipurilor de hipnoză; și dacă ai probleme constante cu somnul, asta
se întâmplă pentru că te-ai convins singur că suferi de insomnie.
Pentru a ieși din această situație, trebuie să te dehipnotizezi – și poți
să o faci spunându-ți mușchilor corpului: „Gata, gata – destindeți-vă
și relaxați-vă”. Știm deja că mintea și nervii nu se pot relaxa atunci
când mușchii sunt încordați – așa că, dacă vrem să dormim,
începem cu mușchii. Dr. Fink recomandă – și practica demonstrează
că funcționează – să punem o pernă sub genunchi pentru a elibera
tensiunea din picioare și pernuțe sub brațe, din același motiv. Apoi,
spunând maxilarului, ochilor, brațelor și picioarelor să se relaxeze,
într-un final adormim fără să ne dăm seama ce e cu noi. Am încercat
– și știu că funcționează.
 Unul dintre cele mai bune leacuri pentru insomnie este să te
obosești fizic lucrând în grădină, înotând, jucând tenis, golf, schiind
sau făcând orice muncă fizică extenuantă. Asta a făcut Theodore
Dreiser. Când era tânăr scriitor și se zbătea să se afirme, se îngrijora
din cauza insomniei, așa că și-a luat o slujbă de muncitor pe șantier
la Stația de cale ferată New York Central, iar după o zi de bătut
piroane și dat pietriș cu lopata, era atât de epuizat, încât abia mai
putea sta treaz să mănânce.
Dacă ne obosim suficient, natura ne va obliga să dormim, chiar și
în timp ce mergem. Pentru a exemplifica, pe când aveam 13 ani, tata
a trimis un vagon cu porci la Saint Joe, Missouri. Pentru că a avea
două bilete de tren gratuite, m-a luat cu el. Până atunci nu mai
fusesem într-un oraș cu mai mult de 4.000 de locuitori. Când am
ajuns în Saint Joe – un oraș cu 60.000 de locuitori –, am fost
înnebunit de entuziasm. Am văzut blocuri cu șase etaje și – minunea
minunilor – am văzut un tramvai. Dacă închid ochii, văd și acum acel
tramvai. După cea mai palpitantă și interesantă zi din viața mea, eu
și tata am luat un tren înapoi spre Ravenwood, Missouri. Ajungând
acolo la ora două noaptea, a trebuit să mergem pe jos 6 km până la
fermă. Și iată rostul poveștii: eram atât de istovit, încât am dormit și
am visat în timp ce mergeam. Am dormit adesea călare pe cal. Și
sunt în viață!
Când oamenii sunt complet epuizați, dorm în mijlocul bubuiturilor,
ororilor și pericolului războiului. Dr. Foster Kennedy, celebrul
neurolog, îmi spune că în timpul retragerii Armatei a Cincea Britanice
în 1918, a văzut soldați atât de epuizați, încât se prăbușeau la
pământ acolo unde se aflau și cădeau într-un somn la fel de profund
ca o comă. Nu s-au trezit nici când le-a ridicat pleoapele cu degetul.
Și a observat că pupilele ochilor erau invariabil rostogolite în orbită.
„După asta”, spune dr. Kennedy, „când îmi era greu să adorm,
obișnuiam să îmi rostogolesc ochii în această poziție și am
descoperit că în câteva secunde începeam să casc și să mă ia
somnul. Era un reflex automat asupra căruia nu aveam niciun
control.”
Niciun om nu s-a sinucis vreodată prin lipsa somnului și nici nu o
va face. Natura îl va obliga să doarmă în ciuda voinței sale. Natura
ne va permite să trăim fără mâncare sau apă mult mai mult decât
fără somn.
Apropo de sinucidere, asta îmi aduce aminte de un caz pe care dr.
Henry C. Link l-a descris în cartea sa, The Rediscovery of Man
(Redescoperirea omului). Dr. Link a fost vicepreședinte al The
Psychological Corporation și a luat interviuri multor oameni care erau
îngrijorați și deprimați. În capitolul „Despre învingerea temerilor și
grijilor”, povestește despre un pacient care voia să se sinucidă. Dr.
Link știa că, dacă încearcă să îl convingă să renunțe, nu va face
decât să înrăutățească lucrurile, așa că i-a spus: „Dacă tot vrei să te
sinucizi, ai putea cel puțin să o faci în stil eroic. Aleargă în jurul
clădirii până cazi mort.”
Omul a încercat nu o dată, ci de câteva ori, și de fiecare dată s-a
simțit mai bine, dacă nu fizic, măcar psihic. În a treia noapte a ajuns
în punctul la care dr. Link se gândise de la bun început – era atât de
obosit fizic (și de relaxat psihic) încât a dormit buștean. Mai târziu s-
a înscris într-un club de atletism și a început să participe la competiții
sportive. În scurt timp se simțea atât de bine, încât își dorea să
trăiască veșnic!
Așadar, ca să nu îți mai faci griji din cauza insomniei, iată cinci
reguli:

1. Dacă nu poți dormi, fă ce a făcut Samuel Untermyer. Ridică-

te și lucrează ori citește până simți că te ia somnul.
2. Ține minte că nu a murit nimeni din lipsă de somn. Grijile din
cauza insomniei provoacă de obicei mai mult rău decât lipsa
somnului în sine.
3. Încearcă rugăciunea – sau repetă Psalmul 22, așa cum a
făcut Jeanette MacDonald.
4. Relaxează-ți corpul.
5. Fă mișcare. Obosește-te atât de tare fizic, încât să nu mai
poți sta treaz.
 Partea a șaptea pe scurt
Șase moduri de a preveni oboseala și grijile și de a-ți menține
energia și starea de spirit la un nivel înalt
REGULA 1: Odihnește-te înainte să obosești.
REGULA 2: Învață să te relaxezi la muncă.
REGULA 3: Învață să te relaxezi acasă.
REGULA 4: Pune în practică aceste bune deprinderi de lucru:
a. Eliberează-ți biroul de toate hârtiile, cu excepția
celor care au legătură cu problema imediată.
b. Fă lucrurile în ordinea importanței lor.
c. Atunci când te confrunți cu o problemă, rezolv-o pe
loc, dacă ai datele necesare pentru a lua o decizie.
d. Învață să te organizezi, să delegi și să
supraveghezi.
REGULA 5: Pentru a preveni îngrijorarea și oboseala, muncește cu
entuziasm.
REGULA 6: Ține minte că nimeni nu a murit de nesomn. Grijile din
cauza insomniei sunt cele care fac rău – nu insomnia în sine.
 PARTEA A OPTA
„CUM AM ÎNVINS GRIJILE”
31 de povești adevărate
 Șase necazuri mari care m-au lovit deodată
de C. I. BLACKWOOD

În vara anului 1943, am crezut că jumătate din grijile lumii au venit

să se așeze pe umerii mei.
Timp de mai bine de patruzeci de ani dusesem o viață normală,
fără griji, doar cu problemele obișnuite cu care se confruntă orice
soț, tată și om de afaceri. De obicei puteam să rezolv aceste
probleme cu ușurință, dar dintr-odată – bum! bum!! bum!!! bum!!!!
BUM!!!!! BUM!!!!!! Șase necazuri mari m-au lovit deodată. Mă
zvârcoleam pe toate părțile cât e noaptea de lungă, pe jumătate
îngrozit de ziua care avea să înceapă, pentru că mă confruntam cu
șase griji enorme:
1. Școala mea de afaceri era în pragul dezastrului financiar pentru
că toți bărbații plecau la război, iar majoritatea femeilor lucrau în
fabricile pentru război fără să aibă nicio pregătire și câștigau mai
bine decât ar fi putut câștiga absolvenții mei dintr-o muncă de birou.
2. Fiul meu mai mare era înrolat și eu aveam inima cât un purice,
la fel ca toți părinții ai căror fii erau plecați la război.
3. Primăria orașului Oklahoma începuse deja procedurile pentru a
expropria o porțiune mare de teren în vederea construirii unui
aeroport, iar casa mea – care fusese și a tatei – se găsea în mijlocul
acestui teren. Știam că voi primi doar o zecime din valoarea ei și,
mai rău, aveam să îmi pierd casa, iar din cauza crizei de locuințe,
îmi făceam griji că nu voi putea găsi altă casă care să adăpostească
familia mea de șase membri. Mă temeam că vom fi nevoiți să locuim
într-un cort. Ba chiar îmi făceam griji că nu vom putea să cumpărăm
nici măcar un cort.
4. Fântâna de pe proprietatea mea secase, pentru că în
apropierea casei fusese săpat un canal de scurgere. Să sap o
fântână nouă ar fi însemnat să arunc pe fereastră cinci sute de
dolari, pentru că pământul era deja pe cale să fie expropriat. A
trebuit să car apă vitelor cu găleata în fiecare dimineață timp de
două luni și mă temeam că voi fi nevoit să continui așa până la
sfârșitul războiului.
5. Locuiam la o distanță de 16 kilometri de școala mea de afaceri
și aveam o cartelă pentru benzină clasa B: asta însemna că nu
puteam să-mi cumpăr cauciucuri noi, prin urmare îmi făceam griji că
nu voi putea să ajung la muncă atunci când cauciucurile uzate ale
vechiului meu Ford aveau să își dea duhul.
6. Fiica mea cea mare absolvise liceul cu un an mai devreme. Își
dorea foarte mult să meargă la facultate, dar eu nu aveam bani să o
trimit. Știam că asta îi va frânge inima.

Într-o după-amiază, pe când stăteam la birou și mă frământam din

cauza grijilor, m-am decis să le aștern pe toate pe hârtie pentru că
mi se părea că nimeni nu mai avusese vreodată atâtea griji ca mine.
Nu mă deranja să mă lupt cu grijile care îmi dădeau o șansă de
rezolvare, dar acestea păreau să-mi scape cu totul de sub control.
Nu puteam să fac nimic ca să le soluționez. Așa că am pus într-un
dosar această listă cu necazurile mele și, cu timpul, am și uitat că
am scris-o. Optsprezece luni mai târziu, în timp ce îmi mutam
dosarele, am dat din întâmplare peste lista aceasta cu cele șase
probleme majore ale mele care amenințaseră cândva să îmi distrugă
sănătatea. Am citit-o cu foarte mare interes – și cu folos. Am văzut
acum că niciuna dintre ele nu a ajuns să se materializeze.
Iată ce s-a întâmplat cu ele:
1. Toate grijile mele cu privire la închiderea afacerii fuseseră
inutile, deoarece guvernul începuse să plătească școlile de afaceri
pentru pregătirea veteranilor și în scurtă vreme școala mea avea
toate locurile ocupate.
2. Toate grijile mele cu privire la fiul meu înrolat în armată fuseseră
inutile: venise din război fără o zgârietură.
3. Toate grijile mele cu privire la faptul că pământul îmi era
expropriat pentru construirea aeroportului fuseseră inutile, deoarece
se găsise petrol la 1,6 km de ferma mea și costul achiziționării
terenului devenise prohibitiv.
4. Toate grijile pe care mi le făcusem pentru că nu mai aveam
fântână să îmi adap vitele fuseseră inutile, deoarece imediat ce am
aflat că pământul meu nu va fi expropriat, am cheltuit banii necesari
pentru a săpa altă fântână, mai adâncă, și am găsit o rezervă de apă
care să nu mă lase la nevoie.
5. Toate grijile cu privire la faptul că-mi vor ceda cauciucurile
fuseseră inutile deoarece acestea au reușit cumva să
supraviețuiască reșapându-le și conducând atent.
6. Toate grijile cu privire la educația fiicei mele fuseseră inutile
deoarece, cu doar 60 de zile înainte de începerea facultății, mi s-a
oferit – aproape miraculos – o slujbă de audit pe care o puteam face
în afara orelor de școală și acest lucru mi-a dat posibilitatea să o
trimit la facultate la timp.
I-am auzit adesea pe oameni spunând că 99% dintre lucrurile
pentru care ne facem griji, fierbem și ne agităm nu se întâmplă
niciodată, dar această vorbă veche nu a însemnat prea mult pentru
mine până când nu am dat peste această listă cu griji pe care o
scrisesem în acea după-amiază mohorâtă, în urmă cu 18 luni.
Acum sunt recunoscător că a trebuit să mă lupt în van cu acele
șase griji îngrozitoare. Această experiență mi-a dat o lecție pe care
nu o voi uita niciodată. Mi-a arătat ce prostie și ce tragedie este să te
frămânți pentru evenimente care nu au avut loc – evenimente pe
care nu le putem controla și care s-ar putea să nu se întâmple
niciodată.

Nu uita, astăzi este ziua de mâine pentru care ți-ai făcut griji ieri.
Întreabă-te: de unde ȘTIU că acest lucru pentru care îmi fac griji
chiar se va întâmpla?
Mă pot transforma într-un optimist debordant în
decurs de o oră
de ROGER W. BABSON, economist renumit

Când sunt deprimat din cauza condițiilor prezente, pot, în răstimp de

o oră, să îmi alung grijile și să mă transform într-un optimist
debordant.
Iată cum procedez: mă duc la biblioteca mea, închid ochii și merg
la anumite rafturi pe care am numai cărți de istorie. Tot cu ochii
închiși, întind mâna după o carte, fără să știu dacă iau Cucerirea
Mexicului a lui Prescott sau Viețile celor doisprezece cezari a lui
Suetoniu, și o deschid la întâmplare. Apoi deschid ochii și citesc o
oră; și, cu cât citesc, cu atât îmi dau mai mult seama că lumea s-a
aflat mereu în ghearele agoniei, că civilizația s-a clătinat mereu pe
marginea prăpastiei. Paginile istoriei abundă de povești tragice
despre război, foamete, sărăcie, molimă și lipsa de umanitate a
omului față de om. După o oră de citit istorie, îmi dau seama că,
oricât de rele ar fi acum condițiile, sunt infinit mai bune decât erau
înainte. Asta mă ajută să-mi văd necazurile prezente din perspectiva
adecvată și să le înfrunt în consecință, dar și să îmi dau seama că
lumea în ansamblu progresează constant.

Iată o metodă care merită un capitol întreg. Citește istorie!

Încearcă să privești din perspectiva a zece mii de ani – și vezi
cât de neînsemnate sunt necazurile tale prin prisma eternității!
Cum am scăpat de complexul de inferioritate
de ELMER THOMAS, fost senator de Oklahoma al Statelor Unite

Când aveam 15 ani, eram chinuit în permanență de griji, temeri și

timiditate. Eram extrem de înalt pentru vârsta mea și slab ca o
scândură. Aveam 1,88 m și cântăream numai 53 kg. În ciuda
înălțimii mele, eram plăpând și nu puteam să concurez cu ceilalți
băieți la baseball sau la alergat. Râdeau de mine și îmi spuneau
„față de topor”. Eram atât de îngrijorat și de timid, încât îmi era
groază să mă întâlnesc cu cineva, și rareori mă întâlneam, deoarece
ferma noastră nu se afla pe drumul public, ci era înconjurată de
păduri virgine și dese care nu fuseseră tăiate de la începutul
timpurilor. Locuiam la 800 m de autostradă și adesea trecea o
săptămână întreagă fără să văd pe altcineva în afară de mama, tata,
frații și surorile mele.
Dacă aș fi lăsat aceste griji și temeri să mă chinuie, nu aș fi reușit
în viață. În fiecare zi și în fiecare ceas, mă gândeam la trupul meu
înalt, slăbănog și plăpând. Nici nu mai puteam să mă gândesc la
altceva. Rușinea și teama mea erau atât de intense, încât erau
aproape imposibil de descris. Mama știa cum mă simt. Fusese
profesoară, așa că mi-a spus: „Fiule, ar trebui să înveți, ar trebui să
îți câștigi traiul cu mintea, pentru că înfățișarea va fi mereu un
handicap pentru tine.”
Deoarece părinții mei nu mă puteau trimite la facultate, știam că
va trebui să mă descurc singur; așa că, într-o iarnă, am pus capcane
și am vânat oposumi, sconcși, nurci și ratoni, am vândut pieile cu
patru dolari în primăvară și apoi am cumpărat doi purcei cu cei patru
dolari ai mei. I-am hrănit cu lături și mai târziu cu porumb și i-am
vândut cu patruzeci de dolari în toamna următoare. Cu câștigul din
vânzarea celor doi porci am plecat la Colegiul Normal Central – aflat
în Danville, Indiana. Dădeam 1 dolar și 40 de cenți pe săptămână pe
masă și 50 de cenți pe cameră. Purtam o cămașă maronie pe care
mi-o făcuse mama. (Evident, folosise material de culoare maro ca să
nu se vadă murdăria pe ea.) Purtam un costum de haine care îi
aparținuse cândva tatălui meu. Hainele tatei nu-mi veneau bine, și
nici ghetele lui vechi pe care le purtam – care aveau benzi elastice în
lateral ce se întindeau atunci când te descălțai. Dar benzile nu mai
erau de mult elastice, iar pantofii se lăsaseră atât de tare, încât
aproape că îmi cădeau din picioare când mergeam. Eram foarte
stânjenit să stau în preajma celorlalți studenți, așa că stăteam singur
în camera mea și învățam. Cea mai mare dorință a vieții mele era să
îmi pot cumpăra niște haine care să mi se potrivească, haine cu care
să nu îmi fie rușine.
La scurt timp după aceea, au avut loc patru evenimente care m-au
ajutat să îmi depășesc grijile și sentimentul de inferioritate. Unul
dintre aceste evenimente mi-a dat curaj, speranță și încredere și mi-
a schimbat complet tot restul vieții. Voi descrie evenimentele pe
scurt.
Primul: după ce am frecventat școala normală doar vreo opt
săptămâni, am dat un examen și mi s-a înmânat un certificat de
gradul trei pentru a preda în școlile publice de la țară. Bineînțeles că
acest certificat era valabil numai șase luni, dar era dovada că cineva
are încredere în mine – prima dovadă de încredere pe care o
primisem de la altcineva în afară de mama.
Al doilea: comitetul pedagogic al unei școli de la țară dintr-un loc
numit Happy Hollow m-a angajat să predau cu un salariu de doi
dolari pe zi, adică patruzeci de dolari pe lună. Încă o dovadă că
cineva avea încredere în mine.
Al treilea: imediat ce am primit primul cec, mi-am cumpărat niște
haine de la magazin – haine pe care nu îmi era rușine să le port.
Dacă cineva mi-ar fi dat un milion de dolari, nu m-ar fi încântat la fel
de mult ca acel prim costum de haine pe care am cheltuit doar câțiva
dolari.
Al patrulea: adevăratul punct de cotitură din viața mea, prima mare
victorie în lupta împotriva rușinii și inferiorității, a avut loc la Târgul
Putnam care se ținea anual în Bainbridge, Indiana. Mama mă
îndemnase să particip la un concurs de vorbit în public care trebuia
să se țină la târg. Mie, simpla idee mi se părea de-a dreptul absurdă.
Nu aveam curajul să mă adresez nici măcar unei persoane – ce să
mai vorbim de o mulțime! Dar încrederea mamei mele în mine era
aproape emoționantă. Avea visuri mari pentru viitorul meu. Își trăia
viața prin cea a fiului său. Încrederea ei m-a inspirat să mă înscriu la
concurs. Am ales ca subiect ultimul lucru din lume despre care eram
competent să discut: „Artele frumoase în America”. Sincer, când am
început să pregătesc discursul, nu știam ce sunt artele frumoase,
dar nu conta prea mult, pentru că nici publicul meu nu știa. Mi-am
memorat discursul înflorit și l-am repetat de o sută de ori în fața
copacilor și a vacilor. Eram atât de dornic să fac o impresie bună de
dragul mamei, încât am vorbit probabil cu emoție. În orice caz, mi-a
fost acordat premiul întâi. Am fost uimit de ce s-a întâmplat. Din
mulțime s-au ridicat urale. Chiar băieții care mă ridiculizaseră, care
râseseră de mine și îmi spuneau „față de topor”, mă băteau acum pe
spate și îmi spuneau: „Știam eu că poți, Elmer”. Mama m-a luat în
brațe și a plâns cu sughițuri. Privind retrospectiv, îmi dau seama că
de fapt câștigarea acestui concurs de oratorie a fost un punct de
cotitură în viața mea. Ziarele locale au publicat un articol despre
mine pe prima pagină în care îmi prevesteau lucruri mari pentru
viitor. Câștigarea acestui concurs m-a făcut cunoscut la nivel local,
mi-a oferit prestigiu și, ceea ce este mult mai important, mi-a sporit
de sute de ori încrederea în mine. Îmi dau seama acum că, dacă nu
aș fi câștigat concursul acesta, nu aș fi ajuns probabil niciodată
membru al Senatului Statelor Unite, deoarece el mi-a înălțat țelurile,
mi-a lărgit orizonturile și m-a făcut să realizez că am aptitudini
latente pe care nici nu visam că le posed. Cel mai important, însă, a
fost faptul că premiul întâi la concursul de oratorie a fost o bursă pe
un an la Colegiul Normal Central.
Tânjeam acum după mai multă educație. Așa că, în următorii ani –
din 1896 până în 1900 –, mi-am împărțit timpul între activitatea la
catedră și învățat. Pentru a-mi plăti cheltuielile la Universitatea De
Pauw am fost ospătar, am supravegheat furnale, am tuns peluze, am
ținut evidențe contabile, am lucrat în lanuri de grâu și de porumb pe
timpul verii și am cărat pietriș la construcția unui drum public.
În 1896, la doar 19 ani, am ținut douăzeci și opt de discursuri,
îndemnându-i pe oameni să-l voteze președinte pe William Jennings
Bryan. Entuziasmul de a vorbi pentru Bryan mi-a stârnit dorința de a
mă implica în politică. Așa că, atunci când am intrat la Universitatea
De Pauw, am studiat dreptul și oratoria. În 1899 am reprezentat
universitatea la o dezbatere cu Colegiul Butler, ținută la Indianapolis,
având tema „Hotărâți dacă senatorii Statelor Unite ar trebui aleși prin
vot popular”. Am câștigat și alte concursuri de oratorie și am devenit
redactor-șef al anuarului promoției 1900 a colegiului, The Mirage, și
al ziarului universității, The Palladium.
După ce am obținut diploma de absolvire de la De Pauw, am
urmat sfatul lui Horace Greely – numai că nu m-am dus în vest. M-
am dus în sud-vest. M-am dus într-un ținut nou: Oklahoma. Când s-a
deschis rezervația pentru indienii kiowa, comanși și apași, am cerut
un teren și am deschis un cabinet de avocatură în Lawton,
Oklahoma. Am servit în Senatul statului Oklahoma timp de 13 ani, în
camera inferioară a Congresului timp de 4 ani, iar la vârsta de 50 de
ani mi-am îndeplinit ambiția de-o viață: am fost ales în Senatul
Statelor Unite ca senator de Oklahoma. Am avut această funcție din
4 martie 1927. De când Oklahoma și Teritoriile Indiene au devenit
statul Oklahoma pe 16 noiembrie 1907, am avut onoarea să fiu
nominalizat mereu de democrații din statul meu adoptiv – prima oară
pentru Senatul statului, apoi pentru Congres și mai târziu pentru
Senatul Statelor Unite.
Am spus această poveste nu ca să mă laud cu realizările mele
efemere, care nu au cum să intereseze pe cineva. Am spus-o doar
cu speranța că va da curaj și încredere vreunui băiat sărac care
suferă acum de grijile, timiditatea și sentimentul de inferioritate care
mi-au devastat mie viața atunci când purtam hainele și pantofii vechi
ai tatălui meu care aproape îmi cădeau din picioare când mergeam.

(Nota editorului: Este interesant de știut că Elmer Thomas, care era

atât de rușinat în tinerețe de hainele care nu i se potriveau, a fost
votat mai târziu cel mai bine îmbrăcat bărbat din Senatul Statelor
Unite.)
Am trăit în Grădina lui Allah
de R.V.C. BODLEY
Descendent al lui sir Thomas Bodley, fondator al Bibliotecii Bodleian din Oxford. Autor al
cărților Wind in the Sahara (Vânt în Sahara), The Messenger (Mesagerul) și al altor
paisprezece cărți

În 1918, am întors spatele lumii pe care o cunoșteam și m-am dus în

nord-vestul Africii, unde am trăit cu arabii în Sahara, „Grădina lui
Allah”. Am stat acolo șapte ani. Am învățat să vorbesc limba
nomazilor. Am purtat hainele lor, am mâncat mâncarea lor și le-am
adoptat modul de viață, care s-a schimbat foarte puțin în ultimele
două mii de ani. Am devenit crescător de oi și am dormit pe jos în
corturile arabilor. Am realizat, de asemenea, un studiu detaliat al
religiei lor. De fapt, am scris o carte despre Mahomed, intitulată
Mesagerul.
Cei șapte ani pe care i-am petrecut cu păstorii nomazi au fost cei
mai liniștiți și mai fericiți din viața mea.
Aveam deja o experiență bogată și variată: m-am născut din
părinți englezi la Paris și am trăit nouă ani în Franța. Mai târziu, mi-
am făcut studiile la Eton și la Colegiul Militar Regal de la Sandhurst.
Apoi am petrecut șase ani ca ofițer al armatei britanice în India, unde
am jucat polo, am vânat și am explorat Munții Himalaya, pe lângă
activitățile din armată. Am luptat în Primul Război Mondial și, când s-
a terminat, am fost trimis la Conferința de Pace de la Paris ca atașat
militar adjunct. Am fost șocat și dezamăgit de ceea ce am văzut
acolo. În cei patru ani de măcel de pe frontul de vest, crezusem că
luptam ca să salvăm civilizația. Dar la Conferința de Pace de la
Paris, am văzut politicieni egoiști care pregăteau terenul pentru un al
Doilea Război Mondial – fiecare țară apucând tot ce putea pentru ea,
creând conflicte naționale și reînviind intrigile diplomației secrete.
 Eram sătul de război, de armată, de societate. Pentru prima oară
în cariera mea, nu mai dormeam nopțile, îngrijorat de ce ar trebui să
fac cu viața mea. Lloyd George m-a îndemnat să încerc politica. Mă
gândeam să îi ascult sfatul, când s-a întâmplat un lucru ciudat, un
lucru ciudat care mi-a influențat și hotărât viața pentru următorii
șapte ani. Totul a venit dintr-o conversație care a durat mai puțin de
trei minute – o conversație cu „Ted” Lawrence, „Lawrence al Arabiei”,
cea mai pitorească și mai romantică figură produsă de Primul Război
Mondial. Acesta trăise în deșert cu arabii și m-a sfătuit să fac același
lucru. La început, mi s-a părut o fantezie.
Dar eram hotărât să las armata, așa că trebuia să fac ceva.
Patronii civili nu voiau să angajeze oameni ca mine – foști ofițeri din
forțele armate –, mai ales că piața muncii era plină de milioane de
șomeri. Așa că am făcut ce mi-a sugerat Lawrence: m-am dus să
trăiesc cu arabii. Sunt bucuros că m-am dus. Ei m-au învățat cum să
îmi înving grijile. Ca toți musulmanii credincioși, sunt fataliști. Cred
că fiecare cuvânt scris de Mahomed în Coran este o revelație divină
a lui Allah. Așa că, atunci când Coranul spune: „Dumnezeu te-a
creat pe tine și toate faptele tale”, ei acceptă ideea literalmente. Din
această cauză abordează viața cu atâta calm, nu se grăbesc
niciodată și nici nu se înfurie inutil atunci când lucrurile nu merg cum
trebuie. Știu că ce e scris, e scris; și nimeni în afară de Dumnezeu
nu poate să schimbe ceva. Însă asta nu înseamnă că în fața
dezastrului stau cu mâinile-n sân și nu fac nimic. Pentru a
exemplifica, dă-mi voie să-ți povestesc despre o furtună cumplită,
arzătoare a vântului siroco la care am fost martor când trăiam în
Sahara. A urlat și a țipat trei zile și trei nopți. A fost atât de puternică,
atât de cumplită, încât a suflat nisip din Sahara la sute de kilometri
peste Mediterană și l-a împrăștiat pe valea Ronului, în Franța. Vântul
era atât de fierbinte, încât simțeam că îmi pârjolește părul din cap.
Gâtul îmi era uscat de sete. Ochii îmi ardeau. Aveam dinții plini de
nisip. Mă simțeam ca și cum aș fi stat în fața unui furnal dintr-o
fabrică de sticlă. Am fost atât de aproape de nebunie, pe cât poate fi
un om fără să își piardă mințile. Dar arabii nu se plângeau. Ridicau
din umeri și spuneau: „Mektoub!”... „Așa e scris.”
Dar imediat ce furtuna s-a terminat, au trecut la fapte: au sacrificat
toți mieii pentru că știau că vor muri oricum; și, sacrificându-i pe toți
odată, sperau să salveze oile. După ce mieii au fost sacrificați,
turmele au fost mânate spre sud, către apă. Toate acestea au fost
făcute cu calm, fără să se îngrijoreze, să se vaite sau să își plângă
pierderile. Căpetenia tribului a spus: „Nu e chiar atât de rău. Am fi
puut pierde totul. Dar, lăudat fie Allah, ne-au rămas 40% din oi, ca să
o luăm de la capăt”.
Îmi amintesc de o altă ocazie, când mergeam cu mașina prin
deșert și a explodat un cauciuc. Șoferul uitase să umfle roata de
rezervă. Așa că am rămas cu trei roți. Eu m-am agitat, m-am înfuriat
și m-am neliniștit și i-am întrebat pe arabi ce aveam să facem. Ei mi-
au reamintit că este inutil să te neliniștești, că asta nu face decât să
te aprindă și mai tare. Cauciucul explodat, au spus ei, era voia lui
Allah și nu se putea face nimic în această privință. Așa că am pornit
mai departe, târându-ne cu o roată pe jantă. În scurt timp, mașina a
pufnit și s-a oprit. Nu mai aveam benzină! Căpetenia a remarcat pur
și simplu: „Mektoub!”. Și din nou, în loc să țipe la șofer pentru că nu
luase suficientă benzină, toată lumea a rămas calmă și am mers pe
jos până la destinația noastră, cântând.
Cei șapte ani pe care i-am petrecut cu arabii m-au convins că cei
care suferă de nevroze, nebunii și bețivii din America și Europa sunt
produsul vieții grăbite și hărțuite pe care o ducem în așa-numita
noastră civilizație.
Cât am trăit în Sahara, nu am avut griji. Am găsit acolo, în Grădina
lui Allah, mulțumirea senină și starea fizică de bine pe care atât de
mulți dintre noi o caută cu încordare și disperare.
Mulți oameni iau în râs fatalismul. Poate că au dreptate. Cine știe?
Dar cu toții ar trebui să ne dăm seama cum, de multe ori, soarta
hotărăște pentru noi. De exemplu, dacă nu aș fi vorbit cu Lawrence
al Arabiei timp de 3 minute într-o zi caniculară de august din 1919,
toți anii care au urmat de atunci ar fi fost complet diferiți. Privind
înapoi la viața mea, pot să văd cum a fost influențată și modelată din
când în când de evenimente care nu au depins de mine. Arabii
numesc asta mektoub, kismet – voința lui Allah. Spune-i cum vrei.
Are un efect ciudat asupra vieții. Nu știu decât că în prezent – la
șaptesprezece ani după ce am plecat din Sahara –, îmi păstrez încă
resemnarea senină în fața inevitabilului pe care am învățat-o de la
arabi. Această filosofie m-a ajutat mult mai mult să îmi liniștesc nervii
decât ar fi reușit o mie de sedative.

Atunci când vânturile cumplite, arzătoare bat peste viața noastră

– și nu le putem împiedica –, să acceptăm inevitabilul (vezi
partea a treia, capitolul 9). Și apoi să trecem la treabă și să
reparăm ceea ce este de reparat!
Cinci metode pe care le-am folosit ca să-mi alung
grijile
de WILLIAM LYON PHELPS, profesor universitar

[Am avut privilegiul de a petrece o după-amiază cu Billy

Phelps de la Yale, cu puțin timp înainte de moartea sa. Iată cele
cinci metode folosite de el pentru a-și alunga grijile – pe baza
notițelor luate în timpul interviului. – Dale Carnegie]
1. Când aveam 24 de ani, mi-au cedat dintr-odată ochii. După ce
citeam trei sau patru minute, îi simțeam de parcă erau plini de ace; și
chiar și atunci când nu citeam, erau atât de sensibili, încât nu
puteam să mă uit nici pe fereastră. Am consultat cei mai buni
oftalmologi din New Haven și New York. Nimic nu mă ajuta. După
ora patru după-amiaza, stăteam pur și simplu pe fotoliu în cel mai
întunecat colț al camerei, așteptând ora de culcare. Eram îngrozit.
Mă temeam că va trebui să renunț la cariera mea de profesor, să
merg în vest și să îmi iau o slujbă de tăietor de lemne. Apoi s-a
întâmplat un lucru ciudat care arată efectele miraculoase ale minții
asupra afecțiunilor fizice. În iarna aceea nefericită, când aveam ochii
în cea mai proastă stare, am acceptat o invitație să vorbesc în fața
unui grup de studenți. Sala era iluminată de lămpi mari și rotunde cu
gaz, suspendate de tavan. Luminile îmi dădeau dureri atât de
intense încât, cât am stat la masa prezidiului, a trebuit să-mi țin
privirea în podea. Cu toate acestea, în timpul discursului meu de
treizeci de minute, nu am simțit absolut nicio durere și am putut să
mă uit direct la lumină, fără să clipesc. Apoi, când reuniunea a luat
sfârșit, ochii au început iar să mă doară.
Mi-am spus atunci că, dacă aș putea să-mi țin mintea concentrată
pe ceva, nu treizeci de minute, ci o săptămână, m-aș vindeca.
Pentru că era clar o situație în care entuziasmul mental triumfa în
fața bolii fizice.
Am avut o experiență asemănătoare mai târziu, când traversam
Oceanul. Am făcut o criză de lumbago atât de severă, încât nu mai
puteam să merg. Aveam dureri enorme când încercam să stau în
picioare. Și pe când mă aflam în această stare, am fost invitat să țin
o prelegere pe vas. Imediat ce am început să vorbesc, orice durere
și rigiditate mi-a părăsit corpul; am stat drept, m-am mișcat cu o
flexibilitate perfectă și am vorbit o oră. Când prelegerea s-a terminat,
am mers cu ușurință până în cabina mea. Pentru o clipă am crezut
că m-am vindecat, dar vindecarea era numai temporară. Lumbagoul
a revenit.
Aceste experiențe mi-au demonstrat importanța vitală a atitudinii
mentale. M-au învățat cât de important este să te bucuri de viață atât
cât poți. Așa că acum trăiesc fiecare zi de parcă ar fi prima pe care
am văzut-o vreodată și ultima pe care o voi mai vedea. Sunt încântat
de aventura zilnică a vieții și nimeni aflat într-o stare de încântare nu
va fi necăjit de griji. Îmi place munca mea de profesor. Am scris o
carte intitulată The Excitement of Teaching (Bucuria de a preda).
Activitatea de profesor a fost întotdeauna pentru mine mai mult o
artă decât o ocupație. Este o pasiune. Îmi place să predau așa cum
unui pictor îi place să picteze sau unui cântăreț să cânte. Înainte să
mă dau jos din pat dimineața, mă gândesc cu încântare la prima
grupă de studenți. Întotdeauna am fost de părere că unul dintre
motivele principale ale succesului în viață este entuziasmul.
2. Am descoperit că îmi pot alunga grijile din minte citind o carte
captivantă. La 59 de ani, am avut o cădere nervoasă îndelungată. În
acea perioadă, am început să citesc monumentala carte a lui David
Alec Wilson, Life of Carlyle (Viața lui Carlyle). A contribuit mult la
convalescența mea pentru că am fost atât de captivat de lectura ei,
încât am uitat de demoralizare.
3. Într-o altă perioadă în care eram îngrozitor de deprimat, m-am
silit să fiu activ fizic aproape în fiecare ceas al zilei. Jucam cinci sau
șase seturi de tenis în forță în fiecare dimineață, apoi făceam o baie,
luam prânzul și jucam o partidă întreagă de golf (optsprezece găuri)
în fiecare după-amiază. În serile de vineri, dansam până la ora unu
dimineața. Cred cu tărie în efectul efortului fizic. Am descoperit că
depresia și îngrijorarea au fost eliminate din organism odată cu
transpirația.
4. Am învățat cu mult timp în urmă să evit nebunia grabei, a
agitației și a muncii sub presiune. Am încercat întotdeauna să aplic
filosofia lui Wilbur Cross. Când era guvernator al statului
Connecticut, mi-a spus: „Câteodată, când am prea multe lucruri de
făcut deodată, mă așez comod, mă relaxez, îmi fumez pipa o oră și
nu fac nimic.”
5. Am învățat, de asemenea, că răbdarea și timpul știu cum să ne
rezolve necazurile. Când îmi fac griji pentru ceva, încerc să îmi
privesc problemele din perspectiva potrivită. Îmi spun: „Peste două
luni nu am să îmi mai fac griji pentru perioada asta proastă, așa că
de ce îmi fac acum? De ce să nu adopt acum aceeași atitudine pe
care o voi avea peste două luni?”.
Pe scurt, iată cele cinci moduri în care profesorul Phelps își alunga
grijile:

1. Trăiește cu plăcere și entuziasm: „Trăiesc fiecare zi de parcă ar

fi prima pe care am văzut-o vreodată și ultima pe care o voi mai
vedea”.
2. Citește o carte interesantă: „Când am avut o cădere nervoasă
îndelungată... am început să citesc... cartea Viața lui Carlyle... și am
fost atât de absorbit de lectură, încât am uitat de demoralizarea mea.
3. Fă sport: „Când eram îngrozitor de deprimat, m-am silit să fiu
activ fizic aproape în fiecare ceas al zilei”.
4. Relaxează-te în timp ce muncești: „Am învățat cu mult timp în
urmă să evit nebunia grabei, a agitației și a muncii sub presiune”.
5. „Încerc să îmi văd necazurile din perspectiva potrivită. Îmi spun:
„Peste două luni nu am să-mi mai fac griji pentru perioada asta
proastă, așa că de ce îmi fac acum? De ce să nu adopt aceeași
atitudine pe care o voi avea peste două luni?”.
Am rezistat ieri. Pot rezista și astăzi
de DOROTHY DIX

Am trecut prin chinurile sărăciei și bolii. Când oamenii mă întreabă

ce m-a ajutat să depășesc necazurile cu care toată lumea se
confruntă, răspund întotdeauna: „Am rezistat ieri. Pot rezista și
astăzi. Și nu îmi dau voie să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla
mâine.”
Am cunoscut lipsurile, dificultățile, anxietatea și disperarea.
Întotdeauna a trebuit să muncesc peste puteri. Privind înapoi la viața
mea, o văd ca pe un câmp de luptă presărat cu ruinele visurilor
moarte, speranțelor destrămate și iluziilor spulberate – o bătălie în
care am luptat mereu cu șanse foarte mici de izbândă și care m-a
lăsat marcată emoțional, rănită, schilodită și îmbătrânită înainte de
vreme.
Cu toate acestea, nu îmi plâng de milă; nu vărs lacrimi pentru
durerile trecute; nu le invidiez pe femeile care au fost cruțate de
toate necazurile prin care am trecut eu. Pentru că eu am trăit. Ele
doar au existat. Eu am băut din cupa vieții până la fund. Ele doar au
sorbit bulele de la suprafață. Știu lucruri pe care ele nu le vor ști
niciodată. Văd lucruri la care ele sunt oarbe. Doar femeile care și-au
limpezit ochii cu lacrimi dobândesc acea largă viziune care le face să
fie surorile întregii lumi.
Am învățat la marea Universitate a Loviturilor Dure o filosofie pe
care nu o capătă nicio femeie care a avut o viață ușoară. Am învățat
să trăiesc fiecare zi așa cum este și să nu-mi fac necazuri gândindu-
mă cu groază la ziua de mâine. Amenințarea întunecată a închipuirii
este cea care ne face fricoși. Țin teama acesta departe de mine,
fiindcă experiența m-a învățat că, atunci când vine momentul de care
mă tem, îmi vor fi date tăria și înțelepciunea să îi fac față. Micile
neplăceri nu mai au puterea să mă afecteze. După ce ți-ai văzut
toată fericirea prăbușindu-se lângă tine, nu-ți mai pasă dacă
servitoarea a uitat să pună mileurile sub bolul pentru spălat mâinile
sau dacă bucătarul varsă supa.
Am învățat să nu îmi pun speranțe prea mari în oameni și, astfel,
mă pot bucura și de o prietenă care nu îmi este chiar prietenă
adevărată sau de o cunoștință care bârfește. Mai presus de toate,
am dobândit simțul umorului, pentru că au fost atât de multe lucruri
pentru care a trebuit fie să plâng, fie să râd. Și, atunci când o femeie
poate să facă haz de necaz în loc să se isterizeze, nimic nu o mai
poate răni prea tare. Nu regret greutățile de care am avut parte,
pentru că datorită lor am simțit viața în fiecare moment trăit. Și a
meritat prețul pe care l-am plătit.

Dorothy Dix a învins grijile trăind în „compartimente etanșe de o

zi”.
Nu credeam că mai văd zorile
de J.C. PENNEY

[Pe 14 aprilie 1902, un tânăr cu cinci sute de dolari bani

gheață și un milion de dolari ca obiectiv a deschis un magazin
de mercerie în Kemmerer, Wyoming – orășel minier de o mie de
oameni, situat pe vechiul drum al căruțelor cu coviltir croit de
expediția lui Lewis și Clark. Acest tânăr și soția lui au locuit într-
o mansardă deasupra magazinului, folosind o cutie mare de
carton pe post de masă și altele mai mici pe post de scaune.
Tânăra soție își înfășa bebelușul într-o pătură și îl lăsa să
doarmă sub tejghea în timp ce ea își ajuta soțul să-i servească
pe clienți. Astăzi, cel mai mare lanț de magazine de mercerie
din lume poartă numele acestui bărbat: magazinele J.C. Penney
– peste o mie șase sute, acoperind toate statele Americii. Am
luat de curând cina cu dl Penney și mi-a povestit despre cel mai
dramatic moment din viața lui.]

Cu ani în urmă, am trecut printr-una dintre cele mai grele încercări.

Eram îngrijorat și disperat. Grijile mele nu erau legate în niciun fel de
compania J.C. Penney. Afacerea era solidă și prosperă, dar eu
făcusem niște investiții imprudente înainte de crahul din 1929. Ca
mulți alți oameni, eram învinuit pentru niște condiții de care nu eram
defel responsabil. Eram atât de stresat, încât nu mai puteam să
dorm și am făcut o boală extrem de dureroasă, numită zona zoster –
o urticarie roșie și erupții pe piele. Am consultat un medic – cu care
fusesem coleg de liceu în Hamilton, Missouri: dr. Elmer Eggleston,
medic la Kellog Sanitarium în Battle Creek, Michigan. Dr. Eggleston
mi-a spus să stau la pat și m-a avertizat că sunt foarte bolnav. Mi-a
prescris un tratament foarte strict, dar nimic nu m-a ajutat. Eram tot
mai slăbit pe zi ce trecea. Eram cu nervii și cu sănătatea la pământ,
plin de disperare, și nu vedeam nicio rază de speranță. Nu mai
aveam pentru ce să trăiesc. Simțeam că nu mi-a mai rămas niciun
prieten pe lume, că până și familia s-a întors împotriva mea. Într-o
seară, dr. Eggleston mi-a dat un sedativ, dar efectul a fost de scurtă
durată și m-am trezit cu convingerea copleșitoare că aceea era
ultima noapte din viața mea. Ridicându-mă din pat, le-am scris o
scrisoare de adio soției și fiului meu, spunându-le că nu cred să mai
apuc zorile.
Când m-am trezit a doua zi dimineață, am fost surprins să constat
că sunt încă în viață. Coborând scările, am auzit un cântec venind
dinspre o capelă micuță în care se țineau slujbe în fiecare dimineață.
Îmi amintesc și acum ce se cânta: „Dumnezeu îți va purta de grijă”.
Intrând în capelă, am ascultat cu inimă grea cântecele, citirea din
Scriptură și rugăciunea. Și, dintr-odată, s-a întâmplat ceva. Nu pot
să explic ce. Nu pot să-i spun decât miracol. M-am simțit de parcă aș
fi fost ridicat deodată din întunericul unei temnițe în lumina caldă și
strălucitoare a soarelui. M-am simțit ca și cum aș fi fost dus din iad în
rai. Am simțit puterea lui Dumnezeu așa cum nu am mai simțit-o
niciodată. Mi-am dat seama atunci că doar eu eram responsabil
pentru toate necazurile mele. Am știut că Dumnezeu era acolo cu
iubirea Lui, ca să mă ajute. Din acea zi și până în prezent, nu am
mai știut ce înseamnă să te îngrijorezi. Am 71 de ani și cele mai
dramatice și mai glorioase 20 de minute din viață le-am petrecut în
dimineața aceea, în capelă: „Dumnezeu îți va purta de grijă.”

J.C. Penney a învățat să își depășească grijile aproape

instantaneu, deoarece a descoperit singurul leac perfect.
Mă duc la sală să dau în sacul de box sau fac o
plimbare în natură
de COL. EDDIE EAGEN, avocat în New York, licențiat la Rhodes, fost președinte al
Comisiei Sportive a Statului New York, fost campion olimpic mondial la box, categoria
semigrea

Când încep să mă îngrijorez și să mă învârt în cerc ca o cămilă care

învârtește o roată de apă în Egipt, mișcarea mă ajută să alung
gândurile negre. Ar putea fi o repriză de alergare, o drumeție lungă
în natură sau o jumătate de oră de squash sau de lovit sacul de box.
Orice aș alege să fac, exercițiul fizic îmi limpezește mintea. În
weekend fac mult sport, cum ar fi să alerg în jurul terenului de golf,
un meci de tenis de masă sau să merg la schi în Munții Adirondack.
Când obosesc fizic, mintea ia o pauză de la problemele juridice, așa
că, atunci când mă întorc la birou, am elan și forțe noi.
În New York, unde lucrez, am destul de des șansa să petrec o oră
la sala de sport a clubului Yale. Nimeni nu poate să își facă griji în
timp ce joacă squash sau schiază. Ești prea ocupat ca să-ți mai faci
griji. Munți de necazuri din mintea ta devin niște mușuroaie
minuscule, pe care noi gânduri și fapte le netezesc rapid.
Consider că cel mai bun antidot pentru îngrijorare este mișcarea.
Când ești îngrijorat, folosește-ți mai mult mușchii și mai puțin creierul
și vei fi surprins de rezultat. Așa funcționează la mine – grijile se duc
când încep să mă mișc.
Eram „tipul distrus de la Virginia Tech”
de JIM BIRDSALL

Cu șaptesprezece ani în urmă, când eram la colegiul militar din

Blacksburg, Virginia, mi se spunea „tipul distrus de la Virginia Tech”.
Mă îngrijoram atât de tare, încât adesea mă îmbolnăveam. De fapt,
eram bolnav atât de des, încât aveam un pat rezervat permanent la
infirmeria colegiului. Când mă vedea că apar, asistenta se grăbea să
îmi dea un calmant. Mă îngrijoram pentru orice. Câteodată și uitam
pentru ce îmi făceam griji. Mă îngrijoram că voi fi dat afară din
colegiu din pricina notelor mici. Nu reușisem să iau examenul la
fizică și la alte câteva materii. Știam că trebuie să îmi păstrez media
între 75 și 84. Îmi făceam griji pentru sănătatea mea, din cauza
episoadelor acute de indigestie și a insomniei. Îmi făceam griji din
cauza problemelor financiare. Mă simțeam prost pentru că nu
puteam să îi cumpăr bomboane iubitei mele sau să o duc la dans pe
cât de des aș fi vrut. Mi-era teamă că se va mărita cu alt cadet. Îmi
făceam sânge rău zi și noapte din pricina a zeci de probleme
abstracte.
În disperare de cauză, mi-am vărsat oful în fața profesorului Duke
Baird, care preda administrarea afacerilor la Virginia Politechnical
Institute.
 Cele cincisprezece minute pe care le-am petrecut cu profesorul
Baird au făcut pentru sănătatea și fericirea mea mai mult decât toți
cei patru ani la un loc pe care i-am petrecut la colegiu. „Jim”, mi-a
spus el, „trebuie să te calmezi și să vezi care e situația. Dacă ai
dedica rezolvării problemelor măcar jumătate din timpul și energia pe
care le dedici grijilor, nu ai mai avea nicio grijă. Îngrijorarea nu este
decât un obicei rău pe care l-ai deprins”.
Mi-a dat trei reguli pentru a mă dezvăța de obiceiul îngrijorării:
Regula nr. 1. Află precis care este problema pentru care îți faci griji.
Regula nr. 2. Află cauza problemei.
Regula nr. 3. Fă imediat ceva constructiv pentru rezolvarea
problemei.

După această întrevedere, am început să fac puțină planificare

constructivă. În loc să îmi mai fac griji pentru că picasem examenul
la fizică, m-am întrebat de ce l-am picat. Știam că nu era din cauză
că sunt bătut în cap, doar eram redactorul-șef al revistei The Virginia
Tech Engineer.
Mi-am dat seama că nu luasem examenul la fizică deoarece nu
mă interesa materia. Nu îmi dădusem silința fiindcă nu îmi dădeam
seama cum mă putea ajuta în munca mea de inginer industrial. Dar
mi-am schimbat atitudinea. Mi-am spus: „În condițiile în care
conducerea facultății îmi impune să trec examenul la fizică pentru a-
mi lua licența, cine sunt eu să le pun la îndoială judecata?”.
Așa că m-am apucat din nou de fizică. De data aceasta am trecut
fiindcă, în loc să îmi irosesc timpul fiind supărat și făcându-mi griji
pentru cât de greu este, am învățat sârguincios.
Mi-am rezolvat grijile financiare luându-mi câteva slujbe
suplimentare, cum ar fi să vând punch la seratele de la colegiu și
împrumutând bani de la tatăl meu pe care i-am dat înapoi la scurt
timp după absolvire.
Mi-am rezolvat grijile în dragoste cerând-o de soție pe fata care
mă temeam că se va căsători cu alt cadet. Acum este dna Jim
Birdsall.
Privind retrospectiv, îmi dau seama că problema mea ținea de
confuzie, de neputința de a afla cauzele îngrijorării și de a le înfrunta
în mod realist.

Jim Birdsall a învățat să nu își mai facă griji pentru că și-a

ANALIZAT problemele. De fapt, a folosit chiar principiile
descrise în capitolul „Cum să analizezi și să rezolvi problemele
legate de griji”.
Trăiesc după această frază
de dr. JOSEPH R. SIZOO, rector al Seminarului Teologic New Brunswick, New Brunswick,
New Jersey – cel mai vechi seminar teologic din Statele Unite, înființat în 1784

Cu ani în urmă, într-o zi plină de nesiguranță și dezamăgire, când

toată viața mea părea să fie copleșită de forțe aflate dincolo de
controlul meu, am deschis din întâmplare Noul Testament și privirea
mi-a căzut pe această frază: „Și Cel ce M-a trimis este cu Mine – nu
M-a lăsat singur”********. De atunci, viața mea nu a mai fost niciodată
aceeași. Totul s-a schimbat de atunci pentru mine. Cred că nu a
trecut zi fără să mi-o repet. Mulți au venit că-mi ceară sfaturi în
acești ani, și tuturor le-am spus această frază de încurajare. Din acel
ceas în care mi-a căzut privirea asupra ei, am trăit după această
maximă. Am mers înainte cu ea și în ea mi-am regăsit liniștea și
tăria. Pentru mine reprezintă însăși esența religiei. Stă la baza a tot
ceea ce face ca viața să merite trăită. Este Textul de Aur al vieții
mele.
Am ajuns pe culmile disperării și am supraviețuit
de TED ERICKSEN

Am fost genul de persoană care își face multe griji. Dar nu mai sunt.
În vara anului 1942, am trecut printr-o experiență care m-a făcut să
scap de griji – pentru totdeauna, sper. Această experiență a făcut ca
orice alt necaz să pară mărunt, în comparație cu ea.
De ani întregi îmi doream să petrec o vară pe o ambarcațiune de
pescuit comercial în Alaska, așa că în 1942 m-am îmbarcat pe un
vas de pescuit somon la năvod, de 10 metri, care pleca din Kodiak,
Alaska. Pe o ambarcațiune de aceste dimensiuni, echipajul este
format din doar trei oameni: căpitanul care se ocupă cu
supravegherea, un secund care îl asistă pe căpitan, și un cal de
muncă bun la toate, care este de obicei un scandinav. Eu sunt
scandinav.
Deoarece pescuitul de somon cu năvodul trebuie să se facă în
funcție de maree, munceam adesea 24 de ore din 24. Aveam acest
program câte o săptămână întreagă. Făceam tot ce nu voia să facă
nimeni. Spălam puntea. Puneam la loc echipamentul. Găteam pe o
sobiță cu lemne într-o cabină mică unde aproape că mi se făcea rău
de la căldură și de la fumul de motor. Spălam vasele. Reparam
barca. Mutam somonul de pe vasul nostru în altul care ducea
peștele la o fabrică de conserve. Aveam mereu picioarele ude în
cizmele de cauciuc. Cizmele mele erau adesea pline de apă, dar nu
aveam timp să le golesc. Numai că toate astea erau o joacă de copil
în comparație cu sarcina mea principală, care era să trag năvodul.
Această operațiune presupune să te proptești cu picioarele la pupa
vasului și să tragi plasa năvodului. Cel puțin așa ar trebui. Dar plasa
era atât de grea atunci când încercam să o trag, încât nici nu se
clintea. În realitate, încercând să trag năvodul, eu trăgeam de fapt
barca. O trăgeam cu mâinile mele, fiindcă plasa rămânea pe loc. Am
făcut toate acestea săptămâni în șir. Aproape că ajunsesem la
capătul puterilor. Aveam dureri îngrozitoare. Avem dureri în tot
corpul. Și m-a durut luni de zile.
Când aveam, în sfârșit, ocazia să mă odihnesc, dormeam pe o
saltea umedă și denivelată, deasupra dulapului cu provizii. Mă
așezam în așa fel încât una dintre denivelări să-mi vină la spate, sub
zona care mă durea cel mai tare – și dormeam de parcă aș fi fost
drogat. Eram drogat de epuizare.
Mă bucur acum că a trebuit să îndur toată durerea și extenuarea
aceea pentru că asta m-a ajutat să nu mă mai îngrijorez. Ori de câte
ori mă confrunt acum cu o problemă – în loc să îmi fac griji în privința
ei, îmi spun: „Ericksen, poate fi la fel de rău ca trasul năvodului?”. Și
Ericksen răspunde invariabil: „Nu, nimic nu poate fi atât de rău!”. Așa
că mă înveselesc și înfrunt problema plin de curaj. Cred că este un
lucru bun să fii nevoit să înduri din când în când o experiență
chinuitoare. Te ajută să știi că ai ajuns pe culmile disperării și ai
supraviețuit. Asta face ca, prin comparație, toate problemele noastre
zilnice să pară ușoare.
 Am fost unul dintre cei mai mari nătărăi din lume
de PERCY H. WHITING, autor al cărții The Five Great Rules of Selling (Cele cinci reguli de
căpătâi în vânzări)

Am murit de mai multe ori și din cauza a mai multe boli decât orice
alt om în viață, mort sau pe moarte.
Nu eram un ipohondru obișnuit. Tata avea o farmacie și, practic,
am crescut acolo. Vorbeam cu medicii și asistentele în fiecare zi, așa
că știam numele și simptomele mai multor boli decât un profan de
rând. Nu eram un ipohondru obișnuit – aveam simptome! Dacă mă
gândeam o oră sau două la o boală, puteam apoi să manifest toate
simptomele unui om care suferea de ea. Îmi amintesc că odată, în
Great Barrington, Massachussetts, orașul în care locuiam, a fost o
epidemie destul de gravă de difterie. În farmacia tatălui meu,
vindeam medicamente zi de zi oamenilor care veneau din case
infectate. Apoi, răul de care mă temeam s-a abătut asupra mea: am
făcut și eu difterie. Eram sigur de asta. M-am dus în pat și, plin de
îngrijorare, mi-am observat simptomele standard. Am trimis după
medic. Acesta m-a examinat și a spus: „Da, Percy, ai luat boala”.
Asta m-a făcut să mă liniștesc. Nu îmi mai era niciodată frică de o
boală atunci când o aveam – așa că m-am întors pe partea cealaltă
și am adormit. În dimineața următoare eram perfect sănătos.
Ani de zile am ieșit în evidență și am primit foarte multă atenție și
compasiune, specializându-mă în boli neobișnuite și imaginare – am
murit de câteva ori atât de tetanos și de rabie. Mai târziu, m-am
mulțumit cu boli obișnuite – specializându-mă în cancer și
tuberculoză.
Acum pot să râd de asta, dar atunci era tragic. M-am temut
literalmente ani întregi că sunt cu un picior în groapă. Primăvara,
când venea vremea să-mi cumpăr un costum nou, mă întrebam: „Ar
trebui oare să cheltuiesc banii de pomană, când știu că e posibil să
nu mai apuc să-l port?”.
Sunt însă fericit să vă aduc la cunoștință un progres: în ultimii
zece ani, nu am mai murit nici măcar o dată.
Cum de nu am mai murit? Râzând de imaginația mea ridicolă. De
fiecare dată când simțeam că apar niște simptome îngrozitoare,
râdeam și îmi spuneam: „Uite ce e, Whiting, timp de douăzeci de ani
ai tot murit de tot felul de boli fatale, și cu toate astea în prezent te
bucuri de o sănătate foarte bună. O companie de asigurări te-a
acceptat recent pentru o asigurare mai mare. Nu crezi că a cam
venit vremea să te dai la o parte și să te amuzi de grijile neghioabe
pe care ți le faci?”.
În scurt timp, am descoperit că nu pot să îmi fac griji și să râd de
mine în același timp. Așa că, de atunci, tot râd de mine.

Ideea care reiese de aici este următoarea: nu te lua prea în

serios.
Încearcă să râzi de grijile prostești și vezi dacă nu le poți face să
dispară, râzând de ele.

Am încercat mereu să îmi păstrez liberă calea de

aprovizionare
de GENE AUTRY, cel mai cunoscut și iubit cântăreț de muzică country

Cred că majoritatea grijilor sunt legate de necazurile în familie și de

bani. Am fost norocos să mă însor cu o fată dintr-un orășel din
Oklahoma care provenea din același mediu ca mine și căreia îi
plăceau aceleași lucruri. Amândoi am încercat să urmăm Regula de
Aur, așa că am avut foarte puține necazuri în familie.
Și grijile financiare au fost puține, pentru că am făcut două lucruri.
În primul rând, am urmat întotdeauna regula integrității absolute în
tot ceea ce fac. Când am luat bani cu împrumut, i-am dat înapoi
până la ultimul bănuț. Puține lucruri provoacă mai multe griji decât
necinstea.
În al doilea rând, când m-am apucat de ceva nou, am păstrat
mereu un as în mânecă. Experții militari spun că primul principiu într-
o bătălie este să îți păstrezi liberă calea de aprovizionare. M-am
gândit că acest principiu se aplică și bătăliilor personale aproape la
fel ca în cazul celor militare. De exemplu, în copilăria petrecută în
Texas și Oklahoma, am cunoscut adevărata sărăcie când țara era
devastată de secetă. De-abia aveam din ce trăi. Eram atât de săraci,
încât tatăl meu umbla prin țară într-o căruță cu coviltir cu un rând de
cai de schimb pentru a ne întreține. Eu voiam ceva mai sigur. Așa că
m-am angajat ca impiegat la gară și am învățat telegrafia în timpul
liber. Mai târziu, m-am angajat ca operator suplinitor la Frisco
Railway. Am fost trimis pe ici pe colo pentru a suplini alți impiegați
care erau bolnavi sau în concediu ori aveau mai multă treabă decât
puteau duce. Câștigam 150 de dolari pe lună. Mai târziu, când a
început să îmi meargă mai bine, am considerat că slujba de la căile
ferate însemna siguranță economică. Așa că am lăsat mereu o
portiță deschisă, ca să mă pot întoarce. Era calea mea de
aprovizionare și nu am renunțat niciodată la ea până ce nu m-am
stabilit într-o altă poziție mai bună.
De exemplu, în 1928, pe când lucram ca operator suplinitor la
Frisco Railway în Chelsea, Oklahoma, într-o seară a venit un
necunoscut să trimită o telegramă. M-a auzit cântând la chitară
cântece country și mi-a spus că sunt bun – mi-a zis că ar trebui să
mă duc la New York și să îmi iau o slujbă pe scenă sau la radio.
Bineînțeles că m-am simțit flatat; și când am văzut numele cu care
și-a semnat telegrama, aproape că mi s-a tăiat respirația: Will
Rogers.
În loc să dau fuga imediat la New York, am reflectat la asta timp de
nouă luni. În final, am ajuns la concluzia că nu am nimic de pierdut și
doar de câștigat dacă mă duc și dau o raită prin bătrânul oraș.
Aveam un permis pe căile ferate: puteam călători gratuit. Puteam să
dorm pe scaun și să-mi iau câteva sandviciuri și fructe ca să
mănânc.
Așa că am plecat. Când am ajuns la New York, am închiriat o
cameră mobilată, cu cinci dolari pe săptămână, am mâncat la
Automat și am bătut străzile zece săptămâni – și nu am ajuns
nicăieri. M-aș fi îmbolnăvit din cauza grijilor dacă nu aș fi avut o
slujbă la care să mă întorc. Lucrasem deja cinci ani la căile ferate.
Asta însemna că aveam întâietate; dar, pentru a mi-o păstra, nu
puteam să stau pe tușă mai mult de 90 de zile. Eram în New York
deja de 70 de zile, așa că m-am grăbit să mă întorc în Oklahoma cu
permisul meu și am început să lucrez din nou, ca să îmi păstrez
liberă calea de aprovizionare. Am lucrat câteva luni, am economisit
bani și m-am întors la New York, să mai fac o încercare. De data
aceasta am avut succes. Într-o zi, în timp ce așteptam la un interviu
într-un studio de înregistrări, i-am cântat la chitară fetei de la recepție
un cântec: „Jeannine, I Dream of Lilac Time” („Visez la vremea
liliacului”). În timp ce cântam, a intrat în birou tocmai cel care l-a
scris, Nat Schildkraut. Bineînțeles că a fost încântat să audă pe
cineva cântându-i cântecul. Așa că mi-a dat un bilet de recomandare
și m-a trimis la compania Victor Recording. Am făcut o înregistrare.
Nu m-am prezentat bine – prea țeapăn și stângaci. Așa că am
ascultat sfatul celui care se ocupa de înregistrări la Victor Recording:
m-am întors la Tulsa, unde ziua lucram la calea ferată, iar noaptea
cântam muzică country la un post de radio independent. Îmi plăcea
această organizare. Însemna că îmi păstram liberă calea de
aprovizionare – așa că nu aveam nicio grijă.
Am cântat nouă luni la postul de radio KVOO din Tulsa. În
perioada aceea, eu și Jimmy Long am scris un cântec intitulat „That
Silver-Haired Daddy of Mine”. A prins la public. Arthur Sattherly,
șeful companiei American Recording, m-a sunat să fac o
înregistrare. A avut succes. Am făcut și alte câteva înregistrări a câte
50 de dolari fiecare și, în cele din urmă, postul WLS din Chicago m-a
angajat să cânt muzică country: 40 de dolari pe săptămână. După ce
am cântat acolo patru ani, salariul meu a crescut la 90 de dolari pe
săptămână și am mai obținut alți 300 de dolari din apariții în fiecare
seară în sălile de spectacol.
Apoi, în 1934, am avut o șansă care mi-a deschis posibilități
uriașe: s-a înființat Liga Decenței********, iar producătorii de la
Hollywood s-au hotărât să facă filme cu cowboy; dar voiau un alt fel
de cowboy – unul care să cânte. Proprietarul companiei American
Recording deținea și o parte din Republic Pictures. „Dacă vreți un
cowboy care să cânte”, le-a spus el asociaților, „am eu unul care
înregistrează la noi”. Așa am intrat în lumea filmului. Am început să
fac filme cu cowboy pentru 100 de dolari pe săptămână. Aveam
îndoieli serioase că voi avea succes, dar nu îmi făceam griji, știam
că pot să mă întorc oricând la vechea mea slujbă.
Dar succesul pe care l-am avut mi-a depășit și cele mai nebunești
așteptări. Am acum un salariu de o sută de mii de dolari pe an, plus
jumătate din profiturile realizate din filme. Îmi dau seama însă că
această situație nu va dura la nesfârșit, dar nu sunt îngrijorat. Știu
că, indiferent ce s-ar întâmpla – chiar dacă pierd și ultimul dolar pe
care îl am –, pot oricând să mă întorc în Oklahoma și să mă angajez
la Frisco Railway. Mi-am păstrat liberă calea de aprovizionare.

Am auzit un glas în India

de E. STANLEY JONES, unul dintre cei mai dinamici oratori ai Americii și cel mai renumit
misionar al generației sale

Mi-am dedicat patruzeci de ani din viață activității de misionar în

India. La început, mi-a fost greu să îndur căldura îngrozitoare, plus
încordarea nervoasă pentru marea sarcină care mă aștepta. După
opt ani, sufeream atât de tare de oboseală mentală și epuizare
nervoasă, încât am leșinat nu o dată, ci de mai multe ori. Mi s-a
recomandat insistent să îmi iau concediu un an în America. Pe
vaporul care se întorcea în Statele Unite, am leșinat din nou în timp
ce vorbeam la slujba de duminică dimineață de pe vapor, iar medicul
navei mi-a spus să stau la pat tot restul călătoriei.
După un an de odihnă în America, am pornit din nou spre India,
dar m-am oprit pe drum pentru întâlniri misionare cu studenții din
Manila. La una dintre aceste întâlniri, am leșinat de câteva ori.
Medicii m-au prevenit că, dacă mă întorc în India, voi muri. În ciuda
avertismentelor, mi-am continuat drumul, dar eram din ce în ce mai
îngrijorat. Când am ajuns la Bombay, eram atât de dărâmat, încât
am mers direct în zona de deal și m-am odihnit acolo câteva luni.
Apoi m-am întors la câmpie pentru a-mi continua munca. Degeaba.
Iar am leșinat și am fost nevoit să mă întorc la deal pentru o altă
perioadă îndelungată de odihnă. Apoi am coborât din nou la câmpie
și din nou am fost șocat și distrus să descopăr că nu rezistam. Eram
epuizat mental, nervos și fizic. Eram la capătul puterilor. Mă temeam
că am să rămân o epavă pentru tot restul vieții.
Mi-am dat seama că, dacă nu primeam ajutor de undeva, trebuia
să renunț la cariera de misionar, să mă întorc în America și să lucrez
la o fermă pentru a încerca să îmi redobândesc sănătatea. A fost
unul dintre cele mai negre momente pentru mine. Pe atunci țineam o
serie de întâlniri în Lucknow. Într-o seară, în timp ce mă rugam, s-a
întâmplat ceva care mi-a transformat complet viața. În timpul
rugăciunii – și nu mă gândeam în mod deosebit la mine în acel
moment –, un glas parcă mi-a spus: „Ești pregătit pentru munca
aceasta la care te-am chemat?”.
I-am răspuns: „Nu, Doamne, sunt terminat. Am ajuns la capătul
puterilor”.
Glasul a răspuns: „Dacă lași asta în seama mea și nu îți mai faci
griji, mă voi ocupa eu de tot.”
Am răspuns repede: „Doamne, încheiem târgul chiar acum”.
O pace imensă mi s-a instalat în inimă și mi-a pătruns toată ființa.
Am știut că s-a rezolvat! Viața – viața îmbelșugată – pusese
stăpânire pe mine. Eram atât de înviorat, încât abia dacă mai
atingeam drumul cu picioarele în timp ce mă întorceam liniștit acasă.
Fiecare petic de pământ era sfânt. Zile întregi după aceea de-abia
dacă am știut că am un trup. Am trăit acele zile muncind toată ziua
până noaptea târziu și mă duceam la culcare întrebându-mă de ce
oare ar trebui să mă culc, pentru că nu dădeam deloc semne de
oboseală. Parcă eram posedat de viață, pace și odihnă – de Hristos
însuși.
M-am întrebat dacă ar trebui să spun cuiva sau nu. Am ezitat, dar
am simțit că ar trebui să spun – așa că am spus. După asta, m-am
lăsat în voia Domnului. Mai mult de douăzeci de ani au trecut de
atunci, ani dintre cei mai activi, dar vechea problemă nu a mai
revenit. Nu m-am bucurat niciodată de o asemenea sănătate. Însă a
fost mai mult decât aspectul fizic. Parcă aș fi dat de o nouă viață
pentru corp, minte și spirit. După experiența aceasta, viața mea a
funcționat permanent la un nivel mai înalt. Iar eu nu am făcut nimic
decât să o iau ca atare!
De-a lungul numeroșilor ani care au trecut de atunci, am călătorit
prin toată lumea, am ținut frecvent prelegeri de trei ori pe zi, și am
găsit timp și putere să scriu The Christ of the Indian Road (Hristos al
drumurilor Indiei) și unsprezece alte cărți. Și, totuși, în toiul tuturor
acestor evenimente, nu am lipsit niciodată de la o întâlnire și nici nu
am întârziat. Grijile care m-au copleșit cândva au dispărut de mult,
iar acum, la vârsta de 63 de ani, debordez de vitalitate, de bucuria
de a-i sluji pe alții și de a trăi pentru ei.
 Presupun că transformarea fizică și mentală pe care am trăit-o ar
putea fi analizată din punct de vedere psihologic și explicată. Nu
contează. Viața este mai mare decât aceste procese, le depășește și
le face să pară minuscule.
Un singur lucru știu: viața mea s-a transformat complet în noaptea
aceea în Lucknow, acum 31 de ani, când, aflat în adâncurile
slăbiciunii și depresiei, un glas mi-a spus: „Dacă lași asta în seama
mea și nu îți mai faci griji, mă voi ocupa eu de tot”, la care am
răspuns: „Doamne, încheiem târgul chiar acum.”
Când mi-a bătut șeriful la ușă
de HOMER CROY

Cel mai dureros moment din viața mea a avut loc într-o zi din anul
1933, când șeriful a intrat pe ușa din față a casei mele, iar eu am
ieșit pe cea din spate. Îmi pierdusem casa de pe Standish Road nr.
10, din Forest Hills, Long Island, unde mi s-au născut copiii și unde
locuiam cu familia de optsprezece ani. Nu mi-am închipuit niciodată
că mi s-ar putea întâmpla așa ceva. În urmă cu doisprezece ani, mă
credeam în culmea fericirii. Vândusem drepturile de ecranizare ale
romanului meu, West of the Water Tower (La vest de turnul de apă)
cu un preț foarte bun la Hollywood. Am locuit în străinătate cu familia
timp de doi ani. Am petrecut vara în Elveția și iarna pe Riviera
Franceză – exact ca niște bogătașii trândavi.
Am petrecut șase luni la Paris și am scris un roman intitulat They
Had to See Paris (Trebuiau să vadă Parisul). Will Rogers a jucat în
filmul inspirat de roman. A fost primul lui film sonor. Am primit oferte
tentante să rămân la Hollywood și să scriu scenarii pentru câteva
dintre filmele lui Will Rogers. Dar nu am făcut-o, m-am întors la New
York. Și au început necazurile!
Încetul cu încetul, mi-a intrat în cap ideea că am aptitudini latente
extraordinare pe care nu mi le-am dezvoltat. Am început să mă cred
om de afaceri perspicace. Cineva mi-a spus că John Jacob Astor
făcuse milioane investind într-un teren viran din New York. Cine era
Astor? Doar un vânzător ambulant imigrant cu accent. Dacă el putea
să o facă, eu de ce n-aș putea?... Aveam să fiu bogat! Am început
să citesc revistele de iahting.
 Am avut curajul ignoranței. Nu știam mai mult despre cumpărarea
și vânzarea de terenuri decât știe un eschimos despre furnale. Cum
să fac rost de bani pentru a mă lansa în spectaculoasa mea carieră
financiară? Era simplu: mi-am ipotecat casa și am cumpărat unul
dintre cele mai bune terenuri pentru construcții din Forest Hills.
Aveam de gând să-l păstrez până ajungea la un preț fabulos, apoi
să-l vând și să trăiesc în lux – eu, care nu mai vândusem până
atunci nici măcar un teren cât o batistă. Le plângeam de milă
oamenilor care munceau din greu la birou pentru un salariu de nimic.
Mi-am spus că lui Dumnezeu nu i s-a părut potrivit să înzestreze pe
toată lumea cu strălucirea divină a geniului financiar.
Și, deodată, marea criză economică s-a abătut asupra mea ca un
ciclon din Kansas și m-a zguduit așa cum o tornadă zguduie un coteț
de găini.
A trebuit să bag câte 220 de dolari pe lună în gura de monstru a
acelui petic de pământ. Ah, cât de repede treceau lunile! În plus,
trebuia să fiu la zi cu plățile casei acum ipotecate și să găsesc bani
pentru mâncare. Eram îngrijorat. Am încercat să scriu glume pentru
reviste. Încercările mele umoristice sunau ca plângerile lui Ieremia!
Nu puteam să vând nimic. Romanele pe care le-am scris nu au avut
succes. Banii s-au terminat. Nu aveam nimic cu care să garantez
pentru un împrumut decât mașina de scris și plombele de aur din
gură. Lăptăria a încetat să ne mai livreze lapte. Compania de gaze
ne-a oprit gazul. A trebuit să cumpărăm o mașină de gătit de voiaj,
ca acelea pe care le vezi în reclame; avea un cilindru de benzină; se
pompează cu mâna și scoate o flacără cu un sâsâit precum cel al
unei gâște furioase.
Am terminat cărbunele; compania ne-a dat în judecată. Singura
sursă de căldură pe care o mai aveam era căminul. Ieșeam noaptea
și strângeam scânduri și bucăți de lemn de la casele noi pe care și le
construiau oamenii bogați... Eu, care pornisem la drum visând să fiu
unul dintre ei.
Eram atât de îngrijorat, că nu mai puteam să dorm. Mă trezeam
adesea în toiul nopții și mergeam pe jos ore întregi ca să mă epuizez
și să pot adormi.
 Nu doar că am pierdut terenul viran pe care îl cumpărasem, dar
îmi sângera și inima, căci îmi pusesem mari speranțe în el.
Banca a executat ipoteca asupra casei noastre și ne-a scos în
stradă pe mine și pe familia mea.
Cumva am reușit să facem rost de câțiva dolari și să închiriem un
apartament micuț. Ne-am mutat în ultima zi a anului 1933. M-am
așezat pe o cutie și am privit în jur. Mi-am adus aminte de o veche
zicală a mamei mele: „N-are rost să plângi după laptele vărsat.”
Dar acesta nu era lapte. Mie îmi sângera inima!
După ce am stat acolo o vreme, mi-am spus: „Ei bine, am ajuns în
punctul cel mai de jos și am rezistat. Acum nu mai am unde să mă
duc decât în sus”.
Am început să mă gândesc la lucrurile frumoase pe care ipoteca
nu mi le luase. Aveam încă o sănătate bună și prieteni. Aveam să o
iau de la capăt. N-aveam să jelesc trecutul. Aveam să îmi repet în
fiecare zi cuvintele mamei mele despre laptele vărsat.
Mi-am pus în muncă energia pe care o pusesem în griji. Puțin câte
puțin, situația mea a început să se îmbunătățească. Acum sunt
aproape recunoscător că a trebuit să trec prin acest necaz; mi-a dat
putere, tărie și încredere. Știu acum ce înseamnă să ajungi în
punctul cel mai de jos. Știu că nu mori din asta. Știu că putem
suporta mai mult decât credem. Acum, când micile griji, neliniști și
incertitudini încearcă să mă tulbure, le alung reamintindu-mi de
momentul în care am stat pe cutia aceea și mi-am zis: „Am ajuns în
punctul cel mai de jos și am rezistat. Nu mai am unde să mă duc
decât în sus.”

Ce principiu se aplică aici? Nu încerca să tai rumeguș cu

fierăstrăul! Acceptă inevitabilul! Dacă nu mai ai unde să cobori,
poți încerca să urci.
Cel mai dur adversar cu care m-am luptat a fost
îngrijorarea
de JACK DEMPSEY
În cariera mea în ring, am descoperit că îngrijorarea este un
adversar aproape mai puternic decât boxerii de categorie grea cu
care m-am luptat. Mi-am dat seama că trebuia să învăț să nu îmi mai
fac griji, altfel aveau să mă secătuiască de vitalitate și să-mi
submineze succesul. Așa că încet, încet, mi-am pus la punct un
sistem. Iată câteva dintre lucrurile pe care le-am făcut:
1. Pentru a-mi păstra curajul în ring, mă îmbărbătam singur în
timpul luptei. De exemplu, în timp ce mă luptam cu Firpo********, îmi
spuneam întruna: „Nimic n-are să mă oprească. N-o să-i simt
loviturile. N-o să mă rănească. N-o să mă doară nimic. Am să
continui, indiferent ce s-ar întâmpla.” M-a ajutat mult să îmi fac
încurajări de acest fel și să am gânduri pozitive. Mi-am ținut mintea
atât de ocupată, încât nu am simțit loviturile. De-a lungul carierei
mele, am avut buzele zdrobite, ochii tăiați, coastele fracturate – Firpo
mi-a tras un pumn de m-a azvârlit printre corzi și am aterizat peste
mașina de scris a unui reporter, făcându-i-o praf. Dar nu am simțit
nici măcar una din loviturile lui. Nu a existat decât o singură lovitură
pe care am simțit-o cu adevărat. A fost în seara în care Lester
Johnson mi-a rupt trei coaste. Pumnul în sine nu m-a durut, dar mi-a
afectat respirația. Pot spune sincer că nu am mai simțit altă lovitură
primită vreodată în ring.
2. Un alt lucru pe care l-am făcut a fost să îmi reamintesc mereu
de inutilitatea grijilor. Cele mai multe griji mi le făceam înainte de
marile meciuri, în timp ce mă antrenam. Noaptea stăteam treaz
adesea ore în șir, întorcându-mă îngrijorat pe toate părțile și
neputând să dorm. Îmi făceam griji să nu îmi rup mâna, să nu îmi
scrântesc glezna sau să nu fiu lovit rău la ochi din prima rundă și să
nu-mi mai pot coordona loviturile. Când ajungeam în această stare
de nervozitate, obișnuiam să mă ridic din pat, să mă uit în oglindă și
să îmi țin un discurs. Îmi spuneam: „Ce prost ești să te îngrijorezi
pentru ceva ce nu s-a întâmplat și care s-ar putea să nici nu se
întâmple. Viața e scurtă. Nu ai decât câțiva ani de trăit, așa că
trebuie să te bucuri de viață”. Îmi spuneam întruna: „Nimic în afară
de sănătatea mea nu este important. Nimic în afară de sănătatea
mea nu este important”. Îmi reaminteam tot timpul că insomnia și
grijile îmi vor distruge sănătatea. Am descoperit că, spunându-mi
aceste lucruri întruna, noapte de noapte, an de an, mi-au intrat în
cap până la urmă și îmi puteam alunga grijile ca și cum n-ar fi fost.
3. Al treilea lucru – și cel mai bun – a fost să mă rog! Când mă
antrenam pentru un meci, mă rugam întotdeauna de câteva ori pe zi.
Când eram în ring, mă rugam întotdeauna chiar înainte să sune
gongul pentru fiecare rundă. Asta m-a ajutat să lupt plin de curaj și
încredere. Niciodată nu m-am dus la culcare fără să spun o
rugăciune; și niciodată nu am mâncat fără să Îi mulțumesc lui
Dumnezeu pentru masă... Mi s-a răspuns la rugăciuni? De mii de ori!
M-am rugat lui Dumnezeu să nu ajung la orfelinat
de KATHLEEN HALTER

În copilărie, viața mea a fost plină de groază. Mama avea probleme

cu inima. Zi de zi, o vedeam cum leșină și cade pe podea. Ne
temeam cu toții că va muri, iar eu credeam că toate fetițele care
rămâneau fără mamă erau trimise la orfelinatul Central Wesleyan,
aflat în orășelul Warrenton, Missouri, unde locuiam noi. Mă îngrozea
gândul de a ajunge acolo și când aveam șase ani mă rugam mereu:
„Doamne, te rog ține-o pe mama în viață până mă fac destul de
mare ca să nu mai merg la orfelinat”.
Douăzeci de ani mai târziu, fratele meu, Meiner, a suferit o
accidentare gravă și a avut dureri intense până a murit, peste alți doi
ani. Nu putea să mănânce singur sau să se întoarcă de pe o parte
pe alta în pat. Pentru a-i amorți durerea, trebuia să îi fac injecții cu
morfină la fiecare trei ore, zi și noapte. Am făcut asta timp de doi ani.
Pe atunci predam muzică la Colegiul Central Wesleyan din
Warrenton, Missouri. Când vecinii îl auzeau pe fratele meu țipând de
durere, mă sunau la colegiu, iar eu plecam de la cursul de muzică și
dădeam fuga acasă pentru a-i face o injecție cu morfină. În fiecare
seară când mă duceam la culcare puneam ceasul să sune peste trei
ore, ca să fiu sigură că mă trezesc să am grijă de fratele meu. Îmi
amintesc că, în nopțile de iarnă, țineam o sticlă cu lapte afară pe
pervaz, unde îngheța și se transforma într-un fel de înghețată care
îmi plăcea foarte mult. Când suna ceasul, înghețata de afară îmi
dădea un motiv în plus să mă trezesc.
 În mijlocul atâtor necazuri, am făcut două lucruri care nu m-au
lăsat să cad pradă autocompătimirii, îngrijorării și resentimentelor. În
primul rând, mi-am găsit o ocupație, anume să predau muzică câte
12-14 ore pe zi, așa că nu aveam mult timp să mă gândesc la
necazurile mele; și, când eram tentată să îmi plâng de milă, îmi
spuneam întruna: „Ia ascultă, atâta vreme cât poți să mergi, să
mănânci singură și nu ai dureri, ar trebui să fii cea mai fericită
persoană din lume. Indiferent ce s-ar întâmpla, să nu uiți asta cât vei
trăi! Niciodată! Niciodată!”.
Eram hotărâtă să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a-mi cultiva o
atitudine subconștientă și permanentă de recunoștință pentru
numeroasele mele binecuvântări. În fiecare dimineață când mă
trezeam, îi mulțumeam lui Dumnezeu că pot să mă ridic din pat, să
merg să iau micul dejun și să mănânc. Eram ferm hotărâtă ca, în
ciuda necazurilor mele, să fiu cea mai fericită persoană din
Warrenton, Missouri. Poate că nu am reușit să ating acest obiectiv,
dar am reușit să mă transform în cea mai recunoscătoare femeie din
orașul meu natal – și, probabil, puțini dintre colegii mei își făceau griji
mai puțin decât mine.

Această profesoară de muzică din Missouri a pus în practică

două principii descrise în carte: s-a ținut atât de ocupată încât
să nu mai aibă timp să se îngrijoreze și s-a concentrat pe
lucrurile pozitive. Aceeași tehnică ar putea să te ajute și pe tine.
Stomacul mi se răsucea ca o tornadă
de CAMERON SHIPP

Eram foarte mulțumit în departamentul de publicitate al studioului

Warner Brothers din California, unde lucram de câțiva ani. Făceam
parte din echipă și eram reporter. Scriam articole pentru ziare și
reviste despre vedetele din filmele Warner Brothers.
Pe neașteptate, am fost promovat. Am devenit director adjunct de
publicitate. De fapt, s-a produs o schimbare în politica administrativă
și am primit un titlu impresionant: asistent administrativ.
Noua poziție mi-a adus un birou enorm cu frigider personal, două
secretare și o echipă de 75 de scriitori și oameni din publicitate și din
radio. Eram extrem de impresionat. M-am dus imediat să-mi cumpăr
un costum. Am încercat să vorbesc cât mai solemn. Am stabilit
sisteme de îndosariere, am luat decizii cu autoritate și am început să
mănânc rapid la prânz.
Eram convins că toată politica de relații publice a Warner Brothers
se afla pe umerii mei. Mi se părea că atât viața personală, cât și cea
publică ale unor persoane renumite ca Bette Davis, Olivia De
Havilland, James Cagney, Edward G. Robinson, Errol Flynn,
Humphrey Bogart, Ann Sheridan, Alexis Smith și Alan Hale se aflau
în întregime în mâinile mele.
În mai puțin de o lună, am aflat că am ulcer. Probabil cancer.
Principala mea activitate de război de atunci era cea de președinte
al Comitetului pentru Activități de Război al Asociației Gazetarilor
Cinematografici. Îmi plăcea să fac treaba aceasta, îmi plăcea să mă
întâlnesc cu prietenii la ședințele asociației. Dar aceste întruniri au
devenit motive de groază. După fiecare ședință, eram grav bolnav.
Trebuia adesea să mă opresc cu mașina în drum spre casă și să mă
adun, ca să pot conduce mai departe. Aveam impresia că erau prea
multe lucruri de făcut și că aveam prea puțin timp la dispoziție. Totul
era esențial. Iar eu mă simțeam îngrozitor de neajutorat.
Sunt extrem de sincer – a fost cea mai dureroasă boală din viața
mea. Simțeam mereu că mă strânge ceva ca un pumn pe dinăuntru.
Am slăbit, nu mai puteam să dorm. Durerea era permanentă.
Așa că m-am dus să consult un expert renumit în medicină
internă. Mi l-a recomandat cineva din publicitate. Mi-a spus că avea
mulți pacienți din lumea publicității.
Medicul nu mi-a adresat decât câteva cuvinte, doar cât să îi spun
unde mă doare și cu ce mă ocup. Părea mai interesat de slujba
decât de boala mea, dar m-am liniștit în scurt timp: vreme de două
săptămâni, în fiecare zi, mi-a făcut toate investigațiile posibile. Am
fost examinat, sondat, radiografiat și pus la fluoroscop. În cele din
urmă, mi s-a spus să mă duc la el, să-mi dea verdictul.
„Domnule Shipp”, mi-a spus el rezemându-se de spătarul
scaunului, „am făcut investigații amănunțite. Erau absolut necesare,
deși am știut cu siguranță după prima examinare rapidă că nu aveți
ulcer. Știam însă că, fiind genul de om care sunteți și făcând genul
de muncă pe care o faceți, nu m-ați crede dacă nu v-aș arăta. Așa
că, dați-mi voie să vă arăt.”
Și mi-a arătat rezultatele și radiografiile, și mi le-a explicat. Mi-a
demonstrat că nu aveam ulcer.
„Acum”, mi-a spus medicul, „vă costă o mulțime de bani, dar
pentru dumneavoastră e ceva important. Iată rețeta: nu vă mai faceți
griji.”
„Bine” – m-a oprit el în timp ce dădeam să protestez –, „îmi dau
seama că nu puteți să îmi urmați imediat recomandările, așa că am
să vă dau un sprijin. Iată niște pastile. Conțin beladonă. Luați câte
vreți. Când le terminați, veniți iar și am să vă mai dau. Nu vă vor face
rău, însă vă vor relaxa de fiecare dată. Țineți minte, însă: nu aveți
nevoie de ele. Tot ceea ce trebuie să faceți este să lăsați grijile
deoparte. Dacă începeți iar să vă îngrijorați, va trebui să vă întoarceți
și am să vă iau din nou mulți bani. Ce ziceți?”.
Aș vrea să vă pot spune că lecția și-a făcut efectul chiar în acea zi
și că am încetat imediat să îmi mai fac griji. Dar nu s-a întâmplat
așa. Am luat pastilele timp de câteva săptămâni, ori de câte ori
simțeam că mă apucă grijile. Ele au avut efect. Mă simțeam imediat
mai bine.
Dar mă simțeam cam nătâng să iau acele pastile. Eu am o
constituție masivă. Sunt aproape la fel de înalt ca Abe Lincoln, și
cântăresc 90 kg. Și totuși, iată-mă luând pastiluțele acelea albe ca
să mă relaxez. Când prietenii mă întrebau de ce iau pastile, îmi era
rușine să le spun adevărul. Treptat, am început să fac haz de mine.
Îmi spuneam: „Vezi tu, Cameron Shipp, te porți prostește. Te iei pe
tine și micile tale activități mult prea în serios. Bette Davis, James
Cagney și Edward G. Robinson erau celebri în toată lumea înainte
să începi să te ocupi tu de publicitatea lor; dacă ai crăpa în noaptea
asta, Warner Brothers și vedetele lor ar reuși să se descurce și fără
tine. Uită-te la Eisenhower, generalul Marshall, MacArthur, Jimmy
Doolittle și amiralul King – conduc un război fără să ia pastile. Și tu
nu poți să fii președinte al Comitetului pentru Activități de Război al
Asociației Gazetarilor Cinematografici fără să iei niște pastiluțe ca să
nu ți se mai răsucească stomacul asemenea unei tornade.”
 Am început să mă mândresc cu faptul că mă descurcam fără
pastile.
Nu după multă vreme, le-am aruncat și am început să ajung acasă
în fiecare seară la timp pentru a trage un pui de somn înainte de cină
și, încet, încet să duc o viață normală. Nu m-am mai întors niciodată
la medic.
Dar îi datorez mult, mult mai mult decât onorariul care mi s-a părut
exagerat la vremea respectivă. M-a învățat să fac haz de propria
persoană, însă cred că un lucru abil pe care l-a făcut a fost să se
abțină să râdă de mine și să îmi spună că nu am pentru ce să îmi fac
griji. M-a luat în serios. A salvat aparențele. Mi-a oferit o soluție. Dar
a știut atunci, așa cum știu și eu acum, că leacul nu se afla în
pastiluțele acelea – ci în schimbarea atitudinii mele mentale.

Morala acestei povești este că mulți oameni care iau acum

pastile ar face mai bine să citească partea a șaptea și să se
relaxeze!
Am învățat să nu îmi mai fac griji privind-o pe soția
mea cum spală vasele
de reverendul WILLIAM WOOD

Acum câțiva ani, sufeream foarte tare de dureri de stomac. Mă

trezeam de două sau de trei ori pe noapte, neputând să dorm din
cauza acestor dureri îngrozitoare. Îmi văzusem tatăl murind de
cancer la stomac și mă temeam că și eu sufăr de aceeași boală –
sau, cel puțin, de ulcer. Așa că m-am dus la o clinică pentru un
consult. Un specialist renumit m-a examinat la fluoroscop și mi-a
făcut o radiografie la stomac. Mi-a dat medicamente care să mă
ajute să dorm și m-a asigurat că nu am ulcer sau cancer la stomac.
Durerile îmi erau provocate de stres, mi-a spus el. Deoarece sunt
preot, una dintre primele lui întrebări a fost: „Aveți pe cineva
supărăcios în consiliul bisericesc?”.
Mi-a spus ceea ce știam deja: încercam să fac prea multe. Pe
lângă predica din fiecare duminică și faptul că purtam povara
diferitelor îndatoriri din biserică, eram și președinte al Crucii Roșii și
al clubului Kiwanis. Țineam, de asemenea, două sau trei
înmormântări în fiecare săptămână și mă ocupam de multe alte
activități.
Munceam sub presiune constantă. Nu puteam să mă relaxez
niciodată. Eram mereu tensionat, grăbit și încordat. Ajunsesem în
punctul în care mă îngrijoram pentru orice. Trăiam într-o stare de
agitație permanentă. Aveam dureri atât de mari, încât am urmat
bucuros sfatul medicului. Mi-am luat liber în fiecare zi de luni și am
început să mă debarasez de diverse responsabilități și activități.
Într-o zi, în timp ce îmi făceam curățenie pe birou, mi-a venit o
idee care s-a dovedit a fi de un imens folos. Mă uitam peste o
grămadă de notițe vechi pentru predici și alte note despre probleme
de mult trecute. Le-am mototolit una câte una și le-am aruncat la
gunoi. Apoi, dintr-odată, m-am oprit și mi-am spus: „Bill, de ce nu
faci cu grijile tale același lucru pe care îl faci cu notițele acestea? De
ce nu îți mototolești grijile pentru problemele de ieri și nu le arunci la
coșul de gunoi?”. Această idee m-a inspirat imediat – am avut
senzația că mi s-a ridicat o greutate de pe umeri. Din ziua aceea și
până în prezent mi-am stabilit regula să arunc la coșul de gunoi
toate problemele pe care nu le pot rezolva.
Apoi, într-o zi, în timp ce ștergeam vasele după ce soția mea le
spăla, mi-a venit altă idee. Soția mea cânta în timp ce spăla vasele
și mi-am zis: „Uite, Bill, ce fericită e soția ta. Suntem căsătoriți de 18
ani și ea a spălat vasele în tot acest timp. Să zicem că atunci când
ne-am căsătorit ea s-ar fi uitat în viitor și ar fi văzut toate vasele pe
care va trebui să le spele în acești 18 ani care o așteptau. Un
asemenea morman de vase murdare ar fi mai mare decât un
hambar. Numai gândul ar fi îngrozit orice femeie”.
Apoi mi-am spus: „Motivul pentru care pe soția mea nu o
deranjează să spele vasele este acela că spală doar vasele dintr-o
zi”. Mi-am dat seama care este problema mea. Încercam să spăl
vasele de azi, vasele de ieri și vasele care nu erau încă murdare.
Am văzut cât de prostește mă purtam. Duminică dimineața
stăteam în amvon și le spuneam altor oameni cum să trăiască, iar eu
duceam o existență tensionată și plină de griji. Mi-a fost rușine.
Grijile nu mă mai supără acum. Nu mai am dureri de stomac. Nu
mai sufăr de insomnie. Mototolesc acum neliniștile de ieri și le arunc
la coșul de gunoi; am încetat să mai încerc să spăl astăzi vasele de
mâine.
Îți amintești o afirmație citată anterior în această carte? „Povara
zilei de mâine, adăugată la cea a zilei de ieri, purtată astăzi îi
face și pe cei mai puternici să se clatine.”... De ce să încerci așa
ceva?
Am găsit răspunsul
de DEL HUGHES

În 1943, am ajuns la un spital pentru veterani din Albuquerque, New

Mexico, cu trei coaste rupte și un plămân perforat. Se întâmplase în
timpul unui exercițiu de debarcare al Marinei în insulele Hawaii. Mă
pregăteam să sar din șalupă pe plajă, când a venit un val mare, a
ridicat șalupa, eu m-am dezechilibrat și am căzut în nisip. Căzătura a
fost atât de violentă, încât una dintre coastele fracturate mi-a
perforat plămânul drept.
După ce am petrecut trei luni internat în spital, am avut parte de
cel mai mare șoc din viața mea. Medicii mi-au spus că nu dau
absolut niciun semn de ameliorare. După ce m-am gândit serios, mi-
am dat seama că îngrijorarea mă împiedica să mă fac bine. Eram
obișnuit cu o viață foarte activă și în aceste trei luni stătusem întins
pe spate 24 de ore din 24 fără să fac nimic altceva decât să mă
gândesc. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă îngrijoram mai
tare și mă întrebam dacă voi mai putea vreodată să mă întorc în
rândul lumii. Mă întrebam dacă voi rămâne invalid pentru tot restul
vieții și dacă voi mai putea să mă căsătoresc și să duc o viață
normală.
L-am rugat pe doctor să mă mute în salonul alăturat, căruia i se
spunea „Country Club”, pentru că pacienților de acolo li se permitea
să facă aproape orice doreau.
În salonul „Country Club”, a început să mă intereseze jocul de
bridge. Am petrecut șase săptămâni învățând regulile, jucând cu alți
colegi și citind cărțile despre bridge ale lui Culbertson. După aceste
șase săptămâni, am jucat aproape în fiecare seară cât am mai stat
în spital. De asemenea, a început să mă atragă și pictura în ulei și
am luat lecții cu un profesor în fiecare după-amiază de la trei la cinci.
Am ajuns să fac câteva tablouri atât de bune, încât aproape că îți
dădeai seama ce reprezintă! Mi-am încercat mâna și la sculptura în
lemn și săpun, am citit mai multe cărți despre acest subiect și mi s-a
părut fascinant. Eram atât de ocupat, încât nu mai aveam timp să
mă îngrijorez din cauza stării mele fizice. Mi-am făcut chiar timp să
citesc cărțile de psihologie de la Crucea Roșie. La capătul a trei luni,
tot personalul medical a venit la mine și m-a felicitat pentru că am
făcut „progrese uimitoare”. Acelea au fost cele mai frumoase cuvinte
pe care le-am auzit de când m-am născut. Îmi venea să urlu de
bucurie.
Ideea pe care încerc să o scot în evidență este următoarea: cât nu
am avut nimic de făcut decât să stau întins pe spate și să mă
îngrijorez din cauza viitorului, nu am înregistrat deloc progrese. Îmi
otrăveam corpul cu griji. Nici măcar coastele fracturate nu se
vindecau. Dar imediat ce nu m-am mai gândit la mine pentru că
jucam bridge, pictam în ulei și sculptam în lemn, medicii au declarat
că am făcut „progrese uimitoare”.
Acum duc o viață normală, sănătoasă și am plămâni la fel de
sănătoși ca ai voștri.

Îți amintești ce a spus George Bernard Shaw? „Secretul

nefericirii este să ai timp liber pentru a te întreba dacă ești sau
nu fericit.” Fii mereu activ, fă-ți de lucru!
Timpul rezolvă multe lucruri!
de LOUIS T. MONTANT, JR.

Îngrijorarea m-a făcut să îmi pierd zece ani din viață. Acești zece ani
ar fi trebuit să fie cei mai rodnici și mai bogați din viața oricărui tânăr
– perioada de la optsprezece la douăzeci și opt de ani.
Acum îmi dau seama că pierderea acelor ani nu a fost vina
nimănui, decât a mea.
Îmi făceam griji pentru orice: slujbă, sănătate, familie și
sentimentul meu de inferioritate. Eram atât de speriat, încât
traversam strada ca să evit să mă întâlnesc cu oamenii pe care îi
cunoșteam. Când întâlneam un prieten pe stradă, mă prefăceam
adesea că nu-l observ, de teamă să nu fiu tratat cu răceală și
dispreț.
Îmi era atât de teamă de întâlnirile cu necunoscuții – eram atât de
îngrozit în prezența lor – încât în decurs de două săptămâni am ratat
ocazia de a fi angajat în trei locuri deoarece nu avusesem curajul să
le spun potențialilor angajatori ce eram în stare să fac.
Apoi, într-o zi, cu opt ani în urmă, mi-am învins îngrijorarea într-o
singură după-amiază – și rareori m-am mai îngrijorat de atunci. În
după-amiaza aceea mă aflam în biroul unui om care avusese mult
mai multe necazuri decât înfruntasem eu vreodată și, cu toate
acestea, era una dintre cele mai vesele persoane pe care le
cunoscusem. Făcuse avere în 1929 și pierduse totul, până la ultimul
bănuț. Făcuse altă avere în 1933 și o pierduse și pe aceasta; și apoi
din nou o alta în 1939, cu aceeași soartă. Trecuse prin faliment și
fusese vânat de dușmani și creditori. Necazuri care ar fi doborât un
om și l-ar fi împins la sinucidere trecuseră pe lângă el ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat.
Aflat în biroul lui în ziua aceea de acum opt ani, îl invidiam și îmi
doream ca Dumnezeu să mă fi făcut și pe mine la fel.
În timp ce stăteam de vorbă, mi-a dat o scrisoare pe care o
primise în acea dimineață și mi-a spus: „Citește-o”.
Era o scrisoare plină de furie care ridica câteva chestiuni
stânjenitoare. Dacă aș fi primit eu o asemenea scrisoare, aș fi intrat
în panică. L-am întrebat: „Bill, cum o să-i răspunzi?”.
„Păi”, a spus Bill, „am să-ți spun un mic secret. Data viitoare când
ai un motiv serios de îngrijorare, ia un creion și o foaie de hârtie și
scrie în detaliu ce anume te îngrijorează. Apoi pune foaia în sertarul
din dreapta jos al biroului. Așteaptă vreo două săptămâni, după care
recitește-o. Dacă încă te mai îngrijorează ceea ce ai scris acolo,
pune foaia la loc în sertarul din dreapta jos. Mai las-o încă două
săptămâni. Va fi în siguranță acolo. Nu i se va întâmpla nimic. Dar,
între timp, s-ar putea întâmpla multe cu problema care te
îngrijorează. Am descoperit că, dacă am suficientă răbdare,
îngrijorarea care mă sâcâie se va dezumfla adesea ca un balon
spart.”
 Acest sfat a avut un efect profund asupra mea. Folosesc sfatul lui
Bill de ani de zile și, drept rezultat, rareori îmi mai fac griji pentru
ceva.

Timpul rezolvă multe lucruri, și ar putea rezolva și lucrul pentru

care îți faci griji astăzi.
Am fost avertizat să nu vorbesc și să nu mișc un
deget
de JOSEPH L. RYAN

Acum câțiva ani, am fost martor într-un proces care mi-a provocat
mult stres și îngrijorare. După ce s-a terminat și mă întorceam acasă
cu trenul, am avut o criză subită și violentă. Probleme cu inima. Îmi
era aproape imposibil să mai respir.
Când am ajuns acasă, medicul mi-a făcut o injecție. Nu eram în
pat – nu ajunsesem decât până la canapeaua din camera de zi.
Când mi-am recăpătat cunoștința, am văzut preotul parohiei care se
pregătea să îmi dea dezlegarea de păcate!
Am văzut durerea și șocul de pe chipul membrilor familiei. Știam
că nu o mai duc mult. Mai târziu, am aflat că medicul îi spusese
soției mele că voi muri probabil în mai puțin de treizeci de minute.
Aveam inima atât de slăbită, încât am fost avertizat să nu vorbesc și
să nu mișc nici măcar un deget.
Nu fusesem niciodată un sfânt, dar învățasem un lucru: să nu te
pui niciodată cu Dumnezeu. Așa că am închis ochii și am spus:
„Facă-se voia Ta... Dacă trebuie să mă duc acum, facă-se voia Ta”.
Imediat ce am avut acest gând, m-am relaxat cu totul. Groaza mi-
a dispărut și m-am întrebat liniștit care era cel mai rău lucru care se
mai putea întâmpla. Ei bine, în cel mai rău caz, puteau să-mi revină
spasmele și durerile înfiorătoare – apoi totul avea să se termine.
Aveam să-L întâlnesc pe Creator și să îmi găsesc pacea.
Am stat întins pe canapea și am așteptat o oră, dar durerile nu mi-
au revenit. Într-un sfârșit, am început să mă întreb ce aveam să fac
cu viața mea dacă nu muream atunci. M-am hotărât să depun toate
eforturile pentru a-mi recăpăta sănătatea. Nu aveam să mă mai las
pradă stresului și îngrijorării și aveam să îmi refac puterile.
Asta a fost acum patru ani. M-am înzdrăvenit în asemenea
măsură, încât și medicul este uimit de ameliorarea pe care o arată
cardiogramele. Nu mă mai îngrijorez. Am o nouă poftă de viață. Dar
pot spune sincer că, dacă nu m-aș fi confruntat cu ce e mai rău –
moartea iminentă – și nu aș fi încercat să îmi îmbunătățesc situația,
nu cred că astăzi aș mai fi aici. Dacă nu aș fi acceptat ce e mai rău,
cred că aș fi murit din pricina fricii și panicii mele.

Dl Ryan este astăzi în viață pentru că a folosit principiul descris

în Formula Magică: ÎNFRUNTĂ CEL MAI RĂU LUCRU CARE SE POATE
ÎNTÂMPLA.
Mă detașez complet de probleme
de ORDWAY TEAD

Îngrijorarea este un obicei – un obicei de care m-am dezvățat cu

mult timp în urmă. Cred că obiceiul de a nu mă mai îngrijora are în
general trei motive.
Primul: sunt prea ocupat ca să mă las pradă neliniștii
autodistrugătoare. Am trei activități principale – fiecare dintre ele
putând fi practic un loc de muncă în sine. Țin cursuri unor grupuri
mari la Universitatea Columbia; sunt președinte al Consiliului pentru
Învățământ Superior al orașului New York, și conduc Departamentul
de carte economică și socială al editurii Harper and Brothers.
Obligațiile impuse de aceste trei îndatoriri nu îmi lasă timp să mă
frământ și să mă agit.
Al doilea: dau la o parte problemele anterioare. Când termin o
sarcină și trec la alta, alung din minte toate problemele la care am
reflectat până atunci. Mi se pare stimulant și înviorător să trec de la o
activitate la alta. Mă odihnește. Îmi limpezește mintea.
Al treilea: a trebuit să învăț să îmi scot toate aceste probleme din
minte atunci când îmi încui biroul. Ele apar neîncetat. Fiecare are
mereu o serie de probleme nerezolvate care îmi solicită atenția.
Dacă aș duce aceste probleme cu mine acasă în fiecare seară și mi-
aș face griji în privința lor, mi-aș distruge sănătatea; și, în plus, mi-aș
distruge întreaga capacitate de a le face față.

Ordway Tead este un maestru al celor patru bune deprinderi de

lucru. Îți mai amintești care sunt? (vezi partea a șaptea,
capitolul 26).
Dacă nu aș fi încetat să îmi fac griji, aș fi ajuns de
mult în mormânt
de CONNIE MACK, personalitate a baseball-ului

Activez în baseball-ul profesionist de mai bine de șaizeci și trei de

ani. Când am început, în anii 1880, nu aveam niciun fel de salariu.
Jucam pe terenuri virane, unde ne împiedicam de cutii de conserve
și de hamuri aruncate. Când se termina jocul, adunam banii.
Câștigurile erau destul de mici pentru mine, mai ales că eram
principalul sprijin al mamei mele văduve și al fraților și surorilor mai
mici. Uneori, echipa trebuia să organizeze un picnic sau o petrecere
ca să poată continua.
Aveam destule motive să mă îngrijorez. Sunt singurul manager din
baseball care a terminat pe ultimul loc șapte ani la rând. Sunt
singurul manager care a pierdut 800 de meciuri în opt ani. După o
serie de înfrângeri, îmi făceam atâtea griji, că abia mai puteam să
mănânc sau să dorm. Dar am încetat să mă mai îngrijorez acum
douăzeci și cinci de ani și cred sincer că, dacă nu o făceam, aș fi
fost de mult în mormânt.
Privind în urmă la viața mea (m-am născut pe vremea când
Lincoln era președinte), cred că am putut să înving îngrijorarea
făcând aceste lucruri:
1. Am înțeles cât e de inutilă. Am înțeles că nu mă ducea nicăieri
și că amenința să îmi distrugă cariera.
2. Am înțeles că avea să îmi distrugă sănătatea.
3. Am fost atât de ocupat să planific și să lucrez pentru a câștiga
meciuri în viitor, încât nu am mai avut timp să îmi fac griji pentru
jocurile pe care deja le pierduserăm.
4. Mi-am stabilit ca regulă să nu atrag niciodată atenția unui
jucător asupra greșelilor făcute decât după 24 de ore de la meci. La
început, obișnuiam să merg în vestiar cu jucătorii. Dacă echipa
pierdea, îmi era imposibil să mă abțin să nu îi critic și să nu mă cert
aprig cu ei din cauza înfrângerilor. Am descoperit că asta nu făcea
decât să îmi sporească grijile. Când criticam un jucător în fața
celorlalți, asta nu îl făcea să vrea să coopereze, ci să devină
ranchiunos. Așa că, deoarece nu eram sigur că îmi voi ține limba în
frâu imediat după o înfrângere, mi-am stabilit regula să nu mă
întâlnesc niciodată cu jucătorii imediat după un meci pierdut. Nu
discutam cu ei despre asta decât a doua zi. Până atunci mă
răcoream, greșelile nu mai păreau atât de importante și puteam să
discut cu calm, iar oamenii nu se mai înfuriau și nu încercau să se
apere.
5. Am încercat să îi inspir pe jucători și să-i susțin prin laude, în loc
să le distrug moralul găsindu-le defecte. Am încercat să am o vorbă
bună pentru toată lumea.
6. Am descoperit că mă îngrijoram mai mult atunci când eram
obosit; așa că acum dorm 10 ore pe noapte și trag un pui de somn în
fiecare după-amiază. Chiar și unul de 5 minute este de mare ajutor.
7. Cred că am evitat grijile și mi-am prelungit viața continuând să
fiu activ. Am 85 de ani, dar nu am de gând să mă retrag până când
nu ajung să povestesc același lucru întruna. Când voi începe să fac
asta, voi ști că am îmbătrânit.

Connie Mack nu a citit niciodată o carte despre CUM SĂ PUNĂ

CAPĂT GRIJILOR, așa că și-a făcut propriile reguli. De ce să nu
faci și TU o listă cu reguli care ți s-au părut utile în trecut – și să
le scrii aici?
Metode care mi s-au părut utile pentru a învinge îngrijorarea:
1.
__________________________________________________
2.
__________________________________________________
3.
__________________________________________________
4.
__________________________________________________
 Am scăpat de ulcer și de îngrijorare schimbându-mi
slujba și atitudinea mentală
de ARDEN W. SHARPE, Green Bay, Wisconsin

Acum cinci ani, eram îngrijorat, deprimat și bolnav. Medicii mi-au

spus că am ulcer. M-au pus la regim. Am băut lapte și am mâncat
ouă până am ajuns să nu mai pot să le văd. Dar nu m-am făcut bine.
Apoi, într-o zi, am citit un articol despre cancer. Mi s-a părut că am
toate simptomele. Acum nu mai eram îngrijorat. Eram îngrozit.
Bineînțeles că asta mi-a agravat foarte tare ulcerul. Lovitura finală a
venit atunci când armata m-a respins ca fiind inapt fizic la 24 de ani!
Eram o epavă la vârsta la care ar fi trebuit să fiu în cea mai bună
formă fizică.
Îmi ajunsese cuțitul la os. Nu vedeam nicio rază de speranță.
Disperat, am încercat să analizez cum ajunsesem în starea aceea
groaznică. Încet, am început să înțeleg adevărul. Cu doi ani înainte,
eram fericit și sănătos cu slujba mea de vânzător, dar criza din
timpul războiului m-a obligat să renunț la vânzări și să îmi iau o
slujbă în fabrică. Detestam munca în fabrică și, colac peste pupăză,
mă asociasem cu un grup format din cei mai negativiști oameni pe
care am avut ghinionul să îi întâlnesc. Erau înverșunați împotriva
tuturor. Nimic nu era cum trebuie. Criticau mereu munca și
blestemau salariul, programul de lucru, șeful, totul. Mi-am dat seama
că îmi însușisem, fără să vreau, atitudinea lor negativă.
Treptat, am început să îmi dau seama că ulcerul de care sufeream
îmi apăruse probabil din cauza propriilor gânduri negative și emoții
amare. M-am decis atunci să mă întorc la activitatea care îmi plăcea
– vânzările, și să mă asociez cu oameni care aveau gânduri pozitive,
constructive. Decizia aceasta mi-a salvat probabil viața. Am căutat
dinadins prieteni și asociați de afaceri care erau progresiști – oameni
fericiți, optimiști, fără griji – și fără ulcer. Imediat ce mi-am schimbat
starea de spirit, mi s-a schimbat și starea de sănătate. În scurt timp,
am și uitat că avusesem ulcer. Am descoperit rapid că poți să te
molipsești de sănătate, fericire și succes de la alții la fel de ușor cum
poți să te molipsești și de griji, înverșunare și eșec. Este cea mai
importantă lecție pe care am învățat-o. Ar fi trebuit să o învăț cu mult
timp în urmă. Auzisem și citisem despre asta de zeci de ori, dar a
trebuit să o învăț pe pielea mea. Acum înțeleg ce a vrut să spună
Iisus atunci când a zis că omul este așa cum gândește în inima lui.
Acum mă uit după lumina verde
de JOSEPH M. COTTER

De când mă știu, și în copilărie, și în adolescență, și în viața adultă,

mereu mi-am făcut griji. Aveam griji multe și variate. Unele erau
reale, dar majoritatea erau imaginare. În rarele situații în care
vedeam că nu am pentru ce să îmi fac griji – mă îngrijoram de teamă
că trec ceva cu vederea.
Apoi, cu doi ani în urmă, am început un nou mod de viață. Pentru
asta a trebuit să îmi fac o analiză a defectelor – și a puținelor virtuți
–, „un inventar detaliat și sincer”. Acesta m-a ajutat să înțeleg de ce
îmi făceam mereu atâtea griji: era din cauză că nu puteam să trăiesc
doar pentru ziua de azi. Mă frământam din cauza greșelilor de ieri și
mă temeam de viitor.
Mi s-a spus de nenumărate ori că „astăzi este ziua de mâine
pentru care m-am îngrijorat ieri”. Dar în cazul meu nu a funcționat.
Am fost sfătuit să trăiesc după un program de 24 de ore. Mi s-a spus
că astăzi este singura zi asupra căreia am control și că ar trebui să
profit la maximum de ocaziile din fiecare zi. Mi s-a spus că, dacă
făceam asta, voi fi atât de ocupat încât nu voi mai avea timp să îmi
fac griji din cauza altei zile – din trecut sau din viitor. Sfatul era logic,
dar, din cine știe ce motiv, nu reușeam să-l pun în practică.
Apoi, dintr-odată, am găsit răspunsul – și unde credeți că l-am
găsit? Pe un peron în gară, la ora șapte seara, pe 31 mai 1945. A
fost un ceas important pentru mine. De asta mi-l amintesc atât de
limpede.
Conduceam niște prieteni la tren. Plecau cu The City of Los
Angeles, un tren rapid; se întorceau din vacanță. Eram încă în război
– era multă aglomerație în anul acela. În loc să mă urc în tren cu
soția mea, am luat-o la pas pe peron, spre locomotivă. Am ajuns în
dreptul ei și am stat un minut s-o privesc. Apoi m-am uitat înainte și
am văzut un semafor uriaș. Era aprinsă o lumină galbenă. Imediat,
lumină s-a schimbat într-un verde aprins. În acel moment, mecanicul
a început să sune din clopoțel; am auzit familiarul „Poftiți în
vagoane!” și, în câteva secunde, uriașul tren s-a pus în mișcare,
începându-și călătoria de 3.700 km.
Rotițele au început să mi se învârtă. Încercam să înțeleg ceva.
Trăiam un miracol. Dintr-odată, totul a devenit clar. Mecanicul acela
îmi dăduse răspunsul pe care îl căutam. Pornea în călătoria aceea
lungă ghidându-se doar după o lumină verde. Dacă aș fi fost în locul
lui, aș fi vrut să văd toate luminile verzi din întreaga călătorie.
Imposibil, desigur, și totuși asta încercam să fac cu viața mea –
stăteam în gară, nu plecam nicăieri pentru că mă străduiam să văd
ce se află înainte.
Gândurile continuau să mă asalteze. Mecanicul acela nu-și făcea
griji pentru necazurile pe care le putea întâlni după cine știe câți
kilometri. Vor fi probabil câteva întârzieri, câteva încetiniri, dar nu de
asta aveau sistemul de semnalizare? Lumini galbene – redu viteza și
ia-o mai ușor. Lumini roșii – pericol mare în față – stop. Asta făcea
sigură călătoria cu trenul. Un sistem bun de semnalizare.
M-am întrebat de ce nu am și eu un sistem bun de semnalizare
pentru viața mea. Răspunsul a fost: am. Dumnezeu mi-l dăduse. El îl
controlează, așa că trebuie să fie infailibil. Am început să caut
lumina verde. Unde puteam să o găsesc? Ei bine, dacă Dumnezeu a
creat luminile verzi, de ce să nu îl întreb pe El? Exact asta am făcut.
Și acum, rugându-mă în fiecare dimineață, îmi primesc lumina
verde pentru ziua respectivă. Mai primesc, din când în când, și
lumini galbene care îmi spun să încetinesc. Iar uneori primesc lumini
roșii care mă opresc înainte să fac un accident grav.
Nu mi-am mai făcut griji din ziua aceea de acum doi ani, când am
făcut această descoperire. În acești doi ani mi s-au arătat peste
șapte sute de lumini verzi, și călătoria prin viață este mult mai ușoară
dacă nu mă mai îngrijorez pentru culoarea următoarei lumini.
Indiferent ce culoare ar fi, voi ști ce să fac.

Cum a câștigat John D. Rockefeller 45 de ani de

viață
John D. Rockefeller senior a făcut primul milion la vârsta de 33 de
ani. La vârsta de 43 de ani, clădise cel mai mare monopol văzut
vreodată – marea companie Standard Oil. Dar unde se afla la 53 de
ani? La 53 de ani, l-au copleșit grijile. Grijile și viața tensionată îi
distruseseră deja sănătatea. La 53 de ani „arăta ca o mumie”, spune
John K. Winkler, unul dintre biografii săi.
La 53 de ani, Rockefeller a fost atacat de o boală digestivă
misterioasă care a făcut să-i cadă părul, chiar și genele, rămânând
doar cu o urmă vagă de sprâncene. „Starea lui era atât de gravă”,
spune Winkler, „încât la un moment dat a fost obligat să
supraviețuiască cu lapte uman”. Potrivit medicilor, avea alopecie, o
formă de cădere a părului care începe adesea din cauza nervilor.
Arăta atât de ciudat cu creștetul complet chel, încât trebuia să poarte
o tichie. Mai târziu și-a comandat o perucă – la 500 de dolari bucata
– și a purtat această perucă argintie pentru tot restul vieții.
Rockefeller se bucurase la început de o constituție de fier. Crescut
la fermă, avusese cândva umeri zdraveni, o ținută dreaptă și un pas
apăsat și vioi.
Cu toate acestea, la numai 53 de ani – când majoritatea bărbaților
sunt în floarea vârstei – avea umerii căzuți și mergea târșâindu-și
picioarele. „Când se uita în oglindă”, spune John T. Flynn, alt biograf
al lui, „vedea un om bătrân. Munca neîncetată, grijile nesfârșite, șirul
de excese, nopțile nedormite și lipsa de mișcare și odihnă” îl
marcaseră; îl îngenuncheaseră. Era cel mai bogat om din lume, dar
trebuia să țină un regim pe care și un sărac l-ar fi disprețuit. Avea
venituri de un milion de dolari pe săptămână – dar probabil că doi
dolari pe săptămână îi ajungeau pentru ceea ce putea el să
mănânce. Medicii îi dădeau voie să consume doar lapte bătut și
câțiva biscuiți. Pielea își pierduse culoarea – arăta ca un pergament
vechi întins peste oase. Și numai cele mai scumpe îngrijiri medicale
l-au împiedicat să moară la vârsta de 53 de ani.
Cum s-a întâmplat asta? Îngrijorarea. Șocul. O viață tensionată și
sub presiune. Practic, s-a „adus” singur cu un picior în groapă. Chiar
și pe când avea 23 de ani, Rockefeller își urmărea scopul cu o
determinare atât de aprigă încât, potrivit celor care l-au cunoscut,
„nimic nu îi lumina chipul cu excepția veștii despre o afacere bună”.
Când obținea un profit mare, schița un fel de dans al victoriei – își
arunca pălăria pe jos și începea să țopăie. Dar dacă pierdea bani, se
îmbolnăvea! Odată, a trimis grâne de 40.000 de dolari pe ruta
Marilor Lacuri, fără asigurare. Costa prea mult: 150 de dolari. În
noaptea aceea, o furtună violentă s-a abătut asupra lacului Erie.
Rockefeller a fost atât de îngrijorat că va pierde încărcătura încât,
atunci când asociatul lui, George Gardner, a ajuns dimineața la
birou, l-a găsit pe John D. acolo, patrulând prin încăpere.
„Repede”, i-a spus cu glas tremurat, „să vedem dacă mai putem
face asigurare acum, dacă nu e prea târziu!”. Gardner a dat fuga în
oraș și a făcut asigurarea, dar când s-a întors la birou, l-a găsit pe
John D. într-o stare de agitație și mai mare. Între timp venise o
telegramă: încărcătura ajunsese la mal, fără incidente de niciun fel.
Acum era mai bolnav ca niciodată pentru că „irosise” 150 de dolari!
Se simțea atât de rău din cauza asta, încât a trebuit să se ducă
acasă și să stea în pat. Închipuie-ți! La vremea aceea, firma lui făcea
afaceri de 500.000 de dolari pe an – dar lui i s-a făcut atât de rău din
cauza a 150 de dolari, încât a fost nevoit să stea la pat!
Nu avea timp de distracție, de recreere, nu avea timp de nimic
decât să facă bani și să predea la școala de duminică. Când
asociatul lui, George Gardner, a cumpărat un iaht la mâna a doua,
împreună cu alte trei persoane, cu 2.000 de dolari, John D. s-a
îngrozit, refuzând să urce pe el. Într-o sâmbătă după-amiază,
Gardner l-a găsit lucrând la birou și l-a rugat: „Haide, John, să
mergem la o plimbare cu iahtul. Îți va face bine. Lăsă-le încolo de
afaceri. Distrează-te puțin.” Rockefeller l-a privit cu asprime. „George
Gardner”, l-a avertizat el, „ești cel mai extravagant om pe care l-am
cunoscut vreodată. Îți prejudiciezi creditul la bancă – și pe al meu.
Cu prima ocazie, vei distruge și afacerea noastră. Nu, nu vreau să
merg pe iahtul tău – nu vreau nici măcar să îl văd!”. Și a stat să
muncească din greu la birou toată după-amiaza de sâmbătă.
Aceeași lipsă de umor și de perspectivă l-a caracterizat pe John
D. pe tot parcursul carierei sale în afaceri. Ani mai târziu, a spus: „Nu
mi-am pus niciodată seara capul pe pernă fără să îmi reamintesc că
succesul meu ar putea fi doar temporar.”
Având milioane pe mână, nu a pus niciodată capul pe pernă fără
să își faci griji că și-ar putea pierde averea. Nu e de mirare că
îngrijorarea i-a distrus sănătatea. Nu avea timp pentru distracție și
recreere, nu a mers niciodată la teatru, nu a jucat niciodată cărți, nu
s-a dus niciodată la o petrecere. După cum a spus Mark Hanna,
omul era nebun după bani. „Sănătos la cap din orice alt punct de
vedere, dar nebun după bani.”
Rockefeller i-a mărturisit odată unui vecin din Cleveland, Ohio, că
„voia să fie iubit”, dar era atât de rece și de suspicios, încât puțini
oameni abia dacă îl plăceau. Morgan a refuzat odată să facă afaceri
cu el. „Nu-mi place omul ăsta”, a pufnit. „Nu vreau să am de-a face
cu el nici în clin, nici în mânecă.” Propriul frate l-a urât atât de mult,
încât și-a mutat copiii înmormântați din locul de veci al familiei.
„Nimeni de același sânge cu mine”, a spus el, „nu se va odihni
vreodată în pământul deținut de John D.” Angajații și asociații lui
Rockefeller trăiau cu o spaimă grozavă de el și, ironia sorții, și lui îi
era teamă de ei – teamă că vor vorbi în afara biroului și îi „vor
dezvălui secretele”. Avea atât de puțină încredere în natura umană
încât odată, când a semnat un contract pe zece ani cu o rafinărie
independentă, l-a pus pe proprietarul acesteia să promită că nu va
spune nimănui, nici măcar soției sale! „Ține-ți gura și condu-ți
afacerea” – acesta era mottoul lui.
Apoi, în culmea prosperității, cu aurul curgându-i în cufere ca lava
galbenă și fierbinte care se revarsă pe versanții Vezuviului, lumea lui
s-a prăbușit. Cărțile și articolele denunțau războiul baronului-jefuitor
al companiei Standard Oil – bonificații secrete pentru căile ferate,
zdrobirea fără scrupule a tuturor rivalilor.
Pe terenurile petrolifere din Pennsylvania, John D. Rockefeller era
cel mai detestat om de pe pământ. Oamenii pe care îi zdrobise îi
ardeau portretul. Mulți dintre ei doreau să-i lege o funie de gâtul
zbârcit și să îl spânzure de ramura unui măr sălbatic. Primea la birou
valuri de scrisori încărcate de foc și pucioasă – scrisori prin care era
amenințat cu moartea. A angajat gărzi de corp ca să nu fie asasinat
de dușmani. A încercat să ignore acest ciclon de ură. Odată, a spus
plin de cinism: „Poți să mă lovești și să mă insulți cu condiția să mă
lași să fac cum vreau.” Dar a descoperit că este și el o ființă umană
până la urmă. Nu suporta ura – nici grijile. Sănătatea a început să i
se șubrezească. A fost nedumerit și uluit de acest dușman nou –
boala – care l-a atacat din interior. La început n-a spus nimănui
despre indispozițiile ocazionale, a încercat să nu bage în seamă
boala. Dar insomnia, indigestia și părul care-i cădea – toate
simptome fizice ale grijilor și colapsului – nu puteau fi negate. În cele
din urmă, medicii i-au spus durerosul adevăr. Putea să aleagă: banii
și grijile – sau viața. L-au avertizat: trebuie fie să se retragă, fie să
moară. S-a retras. Dar înainte să se retragă, grijile, lăcomia și frica îi
distruseseră deja sănătatea. Atunci când Ida Tarbell, cea mai
apreciată scriitoare de biografii a Americii, l-a văzut, a fost șocată.
Ea a scris așa: „Pe chipul lui se citea o vârstă îngrozitoare. Era cel
mai bătrân om pe care l-am văzut vreodată”. Bătrân? Păi,
Rockefeller avea atunci cu câțiva ani mai puțin decât avea generalul
MacArthur când a recucerit Filipinele! Dar era atât de distrus fizic,
încât Ida Tarbell l-a compătimit. Pe atunci își scria influenta carte în
care critica compania Standard Oil și tot ceea ce reprezenta
aceasta; cu siguranță nu avea niciun motiv să îi fie drag omul care
construise această „caracatiță”. Și totuși, ea a spus că atunci când l-
a văzut pe John D. Rockefeller predând la școala de duminică,
cercetând cu înfrigurare chipurile tuturor celor din jurul lui – „am avut
un sentiment la care nu m-am așteptat și pe care timpul l-a
intensificat. Mi-a părut rău pentru el. Nu cunosc un tovarăș mai
îngrozitor decât teama.”
În încercarea de a-i salva viața lui Rockefeller, medicii i-au dat trei
reguli – trei reguli pe care le-a respectat, cu strictețe, pentru tot restul
vieții. Iată-le:

1. 1. Evită îngrijorarea. Nu-ți face niciodată griji pentru nimic, în

nicio situație.
2. 2. Relaxează-te și fă multe exerciții fizice ușoare în aer liber.
3. 3. Supraveghează-ți regimul alimentar. Oprește-te întotdeauna
din mâncat înainte să te simți sătul.

John D. Rockefeller a respectat aceste reguli; și probabil că i-au

salvat viața. S-a retras. A învățat să joace golf. S-a apucat de
grădinărit. A stat la taclale cu vecinii. A jucat cărți. A cântat.
Dar a mai făcut ceva. „În timpul zilelor de chin și al nopților de
insomnie”, spune Winkler, „John D. a avut timp să reflecteze”. A
început să se gândească la ceilalți oameni. Pentru prima oară, nu s-
a mai gândit la câți bani putea să obțină, ci a început să se întrebe
câtă fericire ar putea să cumpere cu acei bani.
Pe scurt, Rockefeller a început să-și dea milioanele de pomană!
De multe ori nu era ușor. Când oferea bani unei biserici, din
amvoanele din toată țara se striga „bani murdari”! Dar el a continuat
să dea. A aflat despre un mic colegiu sărac de pe malurile lacului
Michigan care urma să fie luat de bancă pentru neplata ipotecii. Le-a
venit în ajutor, a investit în el milioane de dolari și l-a transformat în
celebra Universitate din Chicago. A încercat să îi ajute pe negri. A
dat bani universităților pentru negri, cum ar fi Colegiul Tuskegee,
unde era nevoie de fonduri pentru a continua activitatea lui George
Washington Carver. A ajutat în lupta împotriva paraziților intestinali.
Când dr. Charles W. Stiles, specialist în paraziți intestinali, a spus:
„Un medicament de 50 de cenți ar vindeca un om de boala aceasta
care face ravagii în sud – dar cine să dea cei 50 de cenți?”,
Rockefeller i-a dat. A cheltuit milioane pe paraziții intestinali, punând
capăt celui mai mare flagel care a afectat vreodată sudul. Și a
continuat. A înființat o mare fundație internațională – Fundația
Rockefeller – care să lupte cu boala și ignoranța din toată lumea.
Vorbesc cu mare stimă despre această activitate, fiindcă probabil
îi datorez viața Fundației Rockefeller. Îmi amintesc foarte bine când
eram în China, în 1932, și holera făcea ravagii prin tot Beijingul.
Țăranii chinezi mureau ca muștele; și totuși în toiul acestei spaime,
am putut să mergem la Colegiul Medical Rockefeller și să facem un
vaccin care să ne protejeze de molimă. Și chinezi, și „străini” am
putut face asta. Și atunci am început să înțeleg ce făceau milioanele
lui Rockefeller pentru lumea întreagă.
Niciodată nu a mai existat în istorie ceva asemănător Fundației
Rockefeller. Este ceva unic. Rockefeller știa că există în lume multe
mișcări de seamă pornite de oameni cu viziune. Se întreprind
cercetări; se fondează colegii; medicii fac eforturi să lupte cu o boală
– dar adesea aceste activități intelectuale mor din lipsă de fonduri. El
a decis să-i ajute pe acești pionieri ai omenirii – nu „să îi preia”, ci să
le dea niște bani și să îi ajute să se ajute singuri. Astăzi îi putem
mulțumi lui John D. Rockefeller pentru miracolul penicilinei și pentru
zeci de alte descoperiri finanțate cu banii lui. Îi putem mulțumi pentru
faptul că pruncii nu mai mor de meningită spinală, o boală care
omora patru din cinci copii. Și îi putem mulțumi pentru victoriile
parțiale împotriva malariei și tuberculozei, gripei și difteriei, precum și
multor altor boli care încă năpăstuiesc lumea.
Și cu Rockefeller ce s-a întâmplat? Când a început să dea bani, a
avut parte de liniște sufletească? Da, în sfârșit a fost mulțumit. „Dacă
publicul se gândea după 1900 că este deprimat din cauza atacurilor
împotriva Standard Oil,” a spus Allan Nevins, „publicul se înșela
amarnic”.
Rockefeller era fericit. Se schimbase atât de mult, încât nu își mai
făcea griji deloc. De fapt, a refuzat să mai piardă fie și o noapte de
somn atunci când a fost nevoit să accepte cea mai mare înfrângere
din cariera sa!
Înfrângerea a venit în momentul în care corporația clădită de el,
colosala Standard Oil, a primit „cea mai mare amendă din istorie”.
Potrivit Guvernului Statelor Unite, Standard Oil era un monopol, care
încălca direct legea antitrust. Bătălia a durat cinci ani. Cele mai bune
minți din domeniul juridic s-au luptat în ceea ce a fost, până atunci,
cel mai lung război în sala de judecată din istorie. Dar Standard Oil a
pierdut.
Când judecătorul Kenesaw Mountain Landis și-a comunicat
decizia, avocații apărării s-au temut că John D. va primi foarte rău
vestea. Dar ei nu știau cât de mult se schimbase.
În seara aceea, unul dintre avocați l-a sunat pe John D. A discutat
despre decizie cu toată delicatețea, apoi i-a spus îngrijorat: „Sper că
nu veți lăsa această decizie să vă tulbure, dle Rockefeller. Sper că
veți dormi la noapte!”.
Și bătrânul John D. ce i-a răspuns? Păi, a hârâit în telefon: „Nu vă
faceți griji, dle Johnson. Intenționez să dorm bine la noapte. Nici pe
dumneavoastră să nu vă afecteze. Noapte bună!”.
Să auzi asta din partea unui om care cândva căzuse la pat pentru
că pierduse 150 de dolari! Da, a durat mult timp până când John D.
a învins îngrijorarea. Era „pe moarte” la 53 de ani – dar a trăit până
la 98!
Mă sinucideam lent, pentru că nu știam să mă
relaxez
de PAUL SAMPSON
Până acum șase luni, goneam prin viață cu viteză mare. Eram
mereu încordat, niciodată relaxat. Ajungeam acasă de la muncă în
fiecare seară îngrijorat și epuizat din cauza oboselii nervoase. De
ce? Pentru că nu mi-a spus nimeni niciodată: „Paul, te omori singur.
De ce nu o iei mai încet? De ce nu te relaxezi?”.
Mă trezeam repede dimineața, mâncam repede, mă bărbieream
repede, mă îmbrăcam repede și conduceam până la muncă de
parcă îmi era teamă că volanul va zbura pe geam dacă nu îl țin
strâns. Munceam repede, mă grăbeam acasă, iar noaptea încercam
să și adorm repede.
Eram într-o așa stare, încât m-am dus să văd un specialist renumit
în boli nervoase din Detroit. Acesta mi-a spus să mă relaxez. Mi-a
zis să mă gândesc tot timpul la relaxare – să mă gândesc la asta
când munceam, când conduceam, când mâncam și când încercam
să adorm. Mi-a spus că mă sinucideam lent deoarece nu știam să
mă relaxez.
De atunci, practic relaxarea. Seara, când mă duc la culcare, nu
încerc să adorm până nu îmi relaxez conștient corpul și respirația. Și
dimineața mă trezesc odihnit – un mare progres, pentru că înainte
mă trezeam obosit și încordat. Acum mă relaxez când mănânc și
când conduc. Sigur, sunt atent la drum, dar acum conduc cu mintea,
nu cu nervii. Cel mai important loc în care mă relaxez este la muncă.
De câteva ori pe zi mă opresc și îmi fac inventarul să văd dacă sunt
complet relaxat. Când sună telefonul, nu îl mai înșfac ca și cum m-aș
lua la întrecere cu cineva; și când îmi vorbește cineva, sunt relaxat
ca un bebeluș adormit.
Rezultatul? Viața este mult mai plăcută și mai frumoasă, iar eu am
scăpat cu totul de oboseală și îngrijorare.
Mi s-a întâmplat un adevărat miracol
de Dna JOHN BURGER

Îngrijorarea mă distrusese cu totul. Aveam mintea atât de confuză și

de necăjită, încât nu mai vedeam nicio bucurie în viață. Nervii îmi
erau atât de încordați, încât nu mai puteam nici să dorm noaptea,
nici să mă relaxez ziua. Cei trei copii mici ai mei erau separați,
locuiau la rude. Soțul meu, întors recent din serviciul militar, era în alt
oraș, unde încerca să înființeze un cabinet de avocatură. Resimțeam
toată nesiguranța și incertitudinea din perioada de reacomodare de
după război.
Amenințam cariera soțului meu, dreptul natural al copiilor mei la o
viață fericită și normală și îmi amenințam propria viață. Soțul meu nu
găsea o locuință și singura soluție era să o construim. Totul
depindea de însănătoșirea mea. Cu cât înțelegeam mai bine acest
lucru și cu cât încercam mai mult, cu atât mă temeam mai tare de
eșec. Apoi a început să-mi fie teamă să mai fac planuri și să fug de
orice responsabilitate. Simțeam că nu mai pot avea încredere în
mine. Simțeam că sunt complet ratată.
Când totul era întunecat și se părea că nu există niciun ajutor,
mama a făcut pentru mine ceva ce nu voi uita niciodată și pentru
care îi voi fi veșnic recunoscătoare. M-a făcut să ripostez. Mi-a
reproșat că am cedat și am pierdut controlul asupra nervilor și minții
mele. M-a provocat să mă ridic din pat și să lupt pentru tot ceea ce
aveam. A zis că cedez în fața situației, temându-mă de ea, în loc să
o înfrunt, că fug de viață în loc să o trăiesc.
Așa că din ziua aceea am început să lupt. Chiar în acel sfârșit de
săptămână, le-am spus părinților mei că se pot întoarce acasă
deoarece voi prelua controlul; și am făcut ceea ce mi se părea
imposibil pe atunci. Am fost lăsată singură să am grijă de cei doi
copii mai mici ai mei. Am dormit bine, am început să mănânc mai
bine și dispoziția a început să mi se îmbunătățească. O săptămână
mai târziu, când s-au întors să mă viziteze, m-au găsit cântând în
timp ce călcam. Aveam o stare de bine pentru că începusem o luptă
și câștigam. Nu voi uita niciodată această lecție... Dacă o situație
pare insurmontabilă, înfrunt-o! Luptă! Nu ceda!
Din momentul acela, am început să muncesc și m-am lăsat
absorbită cu totul de ceea ce făceam. În cele din urmă, mi-am
adunat copiii și ne-am dus cu toții la soțul meu, în noua casă. M-am
hotărât că mă voi însănătoși pentru ca minunata mea familie să aibă
o mamă puternică și fericită. M-am cufundat în planurile pentru casă,
pentru copiii mei, pentru soțul meu, pentru tot – cu excepția mea.
Ajunsesem prea ocupată ca să mă mai gândesc la mine. Și atunci s-
a întâmplat adevăratul miracol.
 Am devenit din ce în ce mai puternică și am putut să mă trezesc
cu o stare de bine, cu bucuria de a face planuri pentru o nouă zi, cu
bucuria de a trăi. Și, deși au mai fost din când în când și zile de
depresie, mai ales când eram obosită, mi-am impus să nu mă
gândesc sau să încerc să mă conving de ceva – și treptat au devenit
din ce în ce mai puține și, în final, au dispărut.
Acum, după un an, am un soț foarte fericit și plin de succes, o
casă frumoasă în care pot să muncesc șaisprezece ore pe zi, și trei
copii sănătoși și fericiți – iar pentru mine, liniște sufletească!
Cum a învins grijile Benjamin Franklin

O scrisoare de la Benjamin Franklin către Joseph Priestley.

Acesta din urmă, invitat să devină bibliotecar al contelui de
Shelburne, i-a cerut sfatul lui Franklin. Franklin îi explică în
scrisoare metoda lui de a rezolva problemele fără să își facă
griji.
Londra, 19 septembrie 1772

Dragă domnule: în chestiunea atât de importantă pentru dvs., în

privința căreia îmi cereți sfatul, nu pot, neavând suficiente date, să
vă sfătuiesc ce anume să hotărâți, dar dacă vreți, vă voi spune cum.
Astfel de cazuri sunt dificile în principal pentru că, reflectând la ele,
nu avem în minte toate argumentele pro și contra în același timp;
uneori ni se prezintă unele, iar alteori celelalte, pierzându-le din
vedere pe primele. De aici diversele scopuri și înclinații care
prevalează alternativ și incertitudinea care ne pune în încurcătură.
Ca să depășesc această situație, metoda mea este să împart o
foaie de hârtie în două coloane; deasupra uneia scriu Pro și
deasupra celeilalte, Contra. Apoi, pe parcursul a trei sau patru zile în
care reflectez, scriu în fiecare coloană motivele care îmi vin în minte
în momente diferite, pro sau contra măsurii respective. Când le am
adunate astfel la un loc, mă străduiesc să estimez greutatea
fiecăruia; și acolo unde găsesc două (câte un motiv de fiecare parte)
care par egale, le tai pe amândouă. Dacă găsesc un argument pro
egal cu două argumente contra, le tai pe toate trei. Dacă apreciez că
două argumente contra sunt egale cu trei argumente pro, le tai pe
toate cinci; și, procedând astfel, descopăr în detaliu unde se află
echilibrul; iar, dacă după încă o zi sau două de reflecții, nu apare
nimic nou în niciuna dintre coloane, ajung la o hotărâre în
consecință. Și, deși greutatea argumentelor nu poate fi apreciată
algebric, atunci când fiecare este luat separat și comparat și am
tabloul de ansamblu în fața ochilor, cred că pot să judec mai bine și
este mai puțin probabil să fac un pas pripit; ba chiar am găsit mari
avantaje în acest fel de ecuație care poate fi numită algebră morală
sau algebra prudenței.
Dorindu-vă sincer să hotărâți ce este mai bine, rămân pentru
totdeauna, stimate prieten, al dumneavoastră...
Ben Franklin
Am fost atât de îngrijorată, încât nu am mâncat hrană
solidă timp de 18 zile
de KATHRYNE HOLCOMBE FARMER

În urmă cu trei luni eram atât de îngrijorată, încât nu am dormit patru

zile și patru nopți; și nu am mâncat niciun pic de hrană solidă timp de
18 zile. Chiar și mirosul mâncării mă făcea să mă simt extrem de
rău. Nu am cuvinte să descriu chinul sufletesc pe care l-am îndurat.
Mă întreb dacă în iad există o tortură mai rea decât cea prin care am
trecut eu. Simțeam că sunt pe punctul să înnebunesc sau să mor.
Știam că nu puteam să continui să trăiesc așa.
Punctul de cotitură în viața mea a fost în ziua în care am primit un
exemplar al acestei cărți. În ultimele trei luni, am trăit practic cu
această carte, studiind fiecare pagină, încercând cu disperare să
găsesc un mod nou de viață. Schimbarea apărută în perspectiva
mea și în stabilitatea emoțională este aproape incredibilă. Acum pot
să îndur bătăliile de zi cu zi. Îmi dau seama că în trecut eram
aproape înnebunită nu de problemele zilei de astăzi, ci de
amărăciunea și neliniștea legate de ceva ce s-a întâmplat ieri sau de
ceva ce mă temeam că se va întâmpla mâine.
Dar acum, când văd că încep să îmi fac griji, mă opresc imediat și
aplic unele dintre principiile învățate citind această carte. Dacă încep
să mă agit din cauza unui lucru ce trebuie făcut astăzi, mă ocup
imediat de el și mi-l scot din minte.
 Când mă confrunt cu genul de problemă care înainte mă
înnebunea, acum mă apuc cu calm să aplic cei trei pași descriși în
capitolul 2, partea întâi. În primul rând, mă întreb care este cel mai
rău lucru case se poate întâmpla. În al doilea rând, încerc să accept
situația în sinea mea. În al treilea rând, mă concentrez pe problemă
și văd cum pot să îmbunătățesc cea mai rea situație pe care sunt
deja dispusă să o accept – dacă trebuie.
Când văd că îmi fac griji din cauza unui lucru pe care nu pot să îl
schimb – și nu vreau să îl accept –, mă opresc imediat și spun
această scurtă rugăciune:

Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu pot

să le schimb, curajul să schimb ce pot și înțelepciunea să fac
diferența între ele.

De când am citit această carte, trăiesc cu adevărat o viață nouă și

minunată. Nu îmi mai distrug sănătatea și fericirea din cauza
anxietății. Acum pot dormi nouă ore pe noapte. Savurez mâncarea.
Parcă s-a ridicat un văl de pe mine. S-a deschis o ușă. Acum pot să
văd și să mă bucur de frumusețea lumii care mă înconjoară. Acum îi
mulțumesc lui Dumnezeu pentru viață și pentru privilegiul de a trăi
într-o lume atât de minunată.

Dă-mi voie să îți sugerez să recitești și tu această carte; ține-o

lângă pat; subliniază părțile care se aplică problemelor tale. Studiaz-
o; folosește-o. Pentru că nu este „o carte de citit” în sensul obișnuit;
este scrisă ca un „ghid” – pentru un nou mod de viață!

******** Ioan 8:29 (n.tr.)

******** National Legion of Decency, cunoscută și sub numele de Catholic Legion of
Decency a fost înființată în 1933 cu scopul de a „purifica” producțiile cinematografice de
anumite imagini cu conotație sexuală. Astfel, industria filmului era obligată, prin legi
federale, să respecte recomandările unui „cod de protecție” cunoscut sub numele Codul
Hays, elaborarea lui fiind atribuită în principal lui Will H. Hays, înalt funcționar
guvernamental care a deținut și funcția de președinte al Asociaţiei producătorilor de film din
America între 1922-1945. Orice încălcare a codului era penalizată cu 25.000 de dolari,
sumă colosală pentru anii ’30. (n.ed.)
******** Luis Ángel Firpo (1894-1960), a fost un boxer profesionist argentinian de
categorie grea. Meciul dintre el și Jack Dempsey din 14 septembrie 1923 a rămas în istorie,
fiind prima oară când un boxer din America Latină lupta pentru titlul de campion mondial, în
condițiile în care Dempsey era campionul necontestat din 1919. (n.ed.)
 Editura ACT și Politon
Str. Înclinată, nr. 129, Sector 5, București, România,
C.P. 050202.
tel: 0723.150.590, e-mail: office@actsipoliton.ro
www.actsipoliton.ro | www.blog.actsipoliton.ro
 Table of Contents
Prefață
Cum a fost scrisă această carte și de ce
Nouă sugestii despre cum să profiți la maximum de această
carte
PARTEA ÎNTÂI
ADEVĂRURI ESENȚIALE PE CARE AR TREBUI SĂ LE
ȘTII DESPRE ÎNGRIJORARE
1
Trăiește în „compartimente etanșe de o
zi”
2
O formulă magică pentru a scăpa de griji
3
Ce ai putea păți din cauza grijilor
Partea întâi pe scurt
PARTEA A DOUA
TEHNICI DE BAZĂ ÎN ANALIZAREA GRIJILOR
4
Cum să analizezi și să rezolvi problemele
legate de griji
5
Cum să elimini 50% din grijile legate de
afaceri
PARTEA A TREIA
cum să distrugi obiceiul de a te îngrijora înainte ca acesta
să te distrugă pe tine
6
Cum să îți alungi grijile din minte
7
Nu te lăsa doborât de cărăbuși
8
O lege care te va scăpa de multe griji
9
Cooperează cu inevitabilul
 10
Plasează grijilor tale o comandă „stop-
pierderi”
11
Nu încerca să tai rumeguș cu fierăstrăul
PARTEA A PATRA
șapte moduri de a cultiva o atitudine mentală care îți va
aduce pace și fericire
12
Șapte cuvinte care îți pot transforma viața
13
Marele preț al răzbunării
14
Dacă faci acest lucru, nu va mai trebui să
te îngrijorezi niciodată din cauza
nerecunoștinței
15
Ai da tot ce ai pe un milion de dolari?
16
Descoperă-te și fii tu însuți: amintește-ți
că nu mai este nimeni ca tine pe lume
17
Dacă ai o lămâie, fă o limonadă
18
Cum să te vindeci de depresie în
paisprezece zile
PARTEA A CINCEA
MODALITATEA PERFECTĂ DE A ÎNVINGE GRIJILE
19
Cum și-au învins grijile mama și tata
PARTEA A ȘASEA
CUM SĂ NU ÎȚI MAI FACI GRIJI DIN CAUZA CRITICILOR
20
Ține minte că nimeni nu lovește un câine
mort
21
 Fă acest lucru – iar criticile nu te vor
afecta
22
Lucruri prostești pe care le-am făcut
PARTEA A ȘAPTEA
ȘASE MODURI DE A PREVENI OBOSEALA ȘI GRIJILE ȘI
DE A-ȚI MENȚINE ENERGIA ȘI BUNA DISPOZIȚIE LA UN
NIVEL ÎNALT
23
Cum să câștigi o oră în plus pe zi
24
Ce anume te obosește și ce poți să faci
în această privință
25
Cum să eviți oboseala și să arăți mereu
tânăr!
26
Patru bune deprinderi de lucru care te vor
ajuta să previi oboseala și îngrijorarea
27
Cum să alungi plictiseala care duce la
oboseală, îngrijorare și resentimente
28
Cum să nu ne facem griji din cauza
insomniei
PARTEA A OPTA
„CUM AM ÎNVINS GRIJILE”
Șase necazuri mari care m-au lovit
deodată
de C. I. BLACKWOOD
Mă pot transforma într-un optimist
debordant în decurs de o oră
de ROGER W.
BABSON, economist
renumit
Cum am scăpat de complexul de
inferioritate
 de ELMER THOMAS,
fost senator de
Oklahoma al Statelor
Unite
Am trăit în Grădina lui Allah
de R.V.C. BODLEY
Descendent al lui sir
Thomas Bodley,
fondator al Bibliotecii
Bodleian din Oxford.
Autor al cărților Wind in
the Sahara (Vânt în
Sahara), The
Messenger
(Mesagerul) și al altor
paisprezece cărți
Cinci metode pe care le-am folosit ca să-
mi alung grijile
de WILLIAM LYON
PHELPS, profesor
universitar
Am rezistat ieri. Pot rezista și astăzi
de DOROTHY DIX
Nu credeam că mai văd zorile
de J.C. PENNEY
Mă duc la sală să dau în sacul de box
sau fac o plimbare în natură
de COL. EDDIE
EAGEN, avocat în New
York, licențiat la
Rhodes, fost
președinte al Comisiei
Sportive a Statului New
York, fost campion
olimpic mondial la box,
categoria semigrea
Eram „tipul distrus de la Virginia Tech”
 de JIM BIRDSALL
Trăiesc după această frază
de dr. JOSEPH R.
SIZOO, rector al
Seminarului Teologic
New Brunswick, New
Brunswick, New Jersey
– cel mai vechi seminar
teologic din Statele
Unite, înființat în 1784
Am ajuns pe culmile disperării și am
supraviețuit
de TED ERICKSEN
Am fost unul dintre cei mai mari nătărăi
din lume
de PERCY H.
WHITING, autor al
cărții The Five Great
Rules of Selling (Cele
cinci reguli de căpătâi
în vânzări)
Am încercat mereu să îmi păstrez liberă
calea de aprovizionare
de GENE AUTRY, cel
mai cunoscut și iubit
cântăreț de muzică
country
Am auzit un glas în India
de E. STANLEY
JONES, unul dintre cei
mai dinamici oratori ai
Americii și cel mai
renumit misionar al
generației sale
Când mi-a bătut șeriful la ușă
de HOMER CROY
Cel mai dur adversar cu care m-am luptat
a fost îngrijorarea
de JACK DEMPSEY
M-am rugat lui Dumnezeu să nu ajung la
orfelinat
de KATHLEEN
HALTER
Stomacul mi se răsucea ca o tornadă
de CAMERON SHIPP
Am învățat să nu îmi mai fac griji privind-
o pe soția mea cum spală vasele
de reverendul WILLIAM
WOOD
Am găsit răspunsul
de DEL HUGHES
Timpul rezolvă multe lucruri!
de LOUIS T.
MONTANT, JR.
Am fost avertizat să nu vorbesc și să nu
mișc un deget
de JOSEPH L. RYAN
Mă detașez complet de probleme
de ORDWAY TEAD
Dacă nu aș fi încetat să îmi fac griji, aș fi
ajuns de mult în mormânt
de CONNIE MACK,
personalitate a
baseball-ului
Am scăpat de ulcer și de îngrijorare
schimbându-mi slujba și atitudinea
mentală
de ARDEN W.
SHARPE, Green Bay,
Wisconsin
Acum mă uit după lumina verde
de JOSEPH M.
COTTER
Cum a câștigat John D. Rockefeller 45 de
ani de viață
Mă sinucideam lent, pentru că nu știam
să mă relaxez
de PAUL SAMPSON
Mi s-a întâmplat un adevărat miracol
de Dna JOHN
BURGER
Cum a învins grijile Benjamin Franklin
Am fost atât de îngrijorată, încât nu am
mâncat hrană solidă timp de 18 zile
de KATHRYNE
HOLCOMBE FARMER