16. ECHIPAREA ŞI PUNEREA ÎN PRODUCŢIE

 A SONDELOR DE MARE ADÂNCIME

16.1. ECHIPAMENTUL DE FUND AL SONDELOR DE MARE ADÂNCIME

Datorită condiţiilor deosebite de presiune şi temperatură întâlnite la sondele de
mare adâncime, atât pentru efectuarea pro belor de producţie cât şi pentru exploatare,
este necesară o echipare diferită faţă de cea utilizată la sondele cu adâncimi obişnuite,
echipare care are în vedere următoarele obiective principale:  
-  asigurarea unui control permanent, atât în timpul manevrelor cât şi în timpul
probelor de producţie sau al exploatării sondei; 
-  protejarea coloanei de exploatare faţă de presiunile ridicate ce s -ar putea
dezvolta la deschiderea stratelor cât şi împotriva acţiunii corozive a fluidelor din strat; 
-  reducerea la minimum posibil a numărului de manevre cu garnitura de ţevi de
extracţie şi a operaţiilor de omorâre a sondei, care duc la colmatarea stratului;  
-  izolarea stratelor investigate în vederea retragerii la altele superioare, prin
mijloace diferite şi îmbunătăţite faţă de cimentările de tip obişnuit, care de multe ori sunt
nereuşite datorită presiunilor şi temperaturilor ridicate din sondă. 
 În funcţie de condiţiile specifice fiecărei sonde există o mare varietate de
scheme de echipare a sondelor de mare adâncime. În c ele ce urmează este prezentată
o schemă generală de echipare precum şi descrierea dispozitivelor care intră în
componenţa garniturii de ţevi de extracţie. 
Echiparea sondei are în vedere introducerea şi fixarea în coloana de exploatare,
la 10-15 m deasupra intervalului perforat, a unui packer de tip permanent frezabil, care
are rolul de a izola stratul productiv de coloana de exploatare.
Introducerea packerului se face după ce, în prealabil, s -a verificat starea
coloanei cu un curăţător extensibil pentru coloană (rotrovert). 
Prin construcţia sa, packerul permite atât producerea sondei prin intermediul
niplurilor de etanşare (care trec prin interiorul packerului), cât şi izolarea stratului cu
ajutorul clapetei cu care este prevăzut packerul la partea inferioară. 
 În componenţa garniturii de ţevi de extracţie se includ o serie de dispozitive care
permit efectuarea unor operaţii în gaura de sondă, fără a fi necesară extragerea şi
introducerea repetată a garniturii de ţevi de extracţie  (fig. 1). Acţionarea unora din
aceste dispozitive (valva de circulaţie), precum şi lansarea şi etanşarea altor dispozitive
(duze şi dopuri în niplurile R şi F) se face cu scule introduse cu sârma de la suprafaţă
(diametrul sârmei 1,9 – 2,3 mm). Izolarea stratului investigat în vederea retragerii la
altul superior, se realizează cu ajutorul unor dopuri nerecuperabile (tip D 1 sau DII)
lansate, ca şi packerele, cu un dispozitiv cu acţionare electrică (introdus cu cablul) sau
cu acţionare hidraulică (introdus cu ţevile de extracţie). 
Niplul locator cu prag R.   În acest niplu se introduce un dispozitiv de fixare
(locator) la care se poate ataşa un manometru de fund. După cum arată denumirea,
prin el nu poate trece. locatorul, motiv pentru care este montat la partea inferioară a
garniturii de ţevi de extracţie. Manometrul de fund este fixat în niplul R când cercetarea
sondei se face prin variaţia debitului extras (pentru înregistrarea presiunii dinamice).
Niplul R are şi rolul de  a opri căderea în gaura de sondă a diferitelor scule (scăpate
accidental), deci joacă rolul de sabot.
Niplul selectiv F.  Permite trecerea prin el a locatorului, la care se poate ataşa,
 în acest caz, o duză de fund, un dop sau manometrul de fund. În niplul F inferior se
montează, de regulă, o duză de fund pentru prevenirea formării criohidraţilor. Duza se
montează în niplul F de la partea inferioară deoarece aici temperatura este mai mare.
Tot în niplul F de la partea inferioară se montează un manometru de fund atunci când

1
 

se face cercetarea sondei prin închidere. În ni plul F de la partea superioară se

montează dopuri cu închiderea totală sau dopuri cu închiderea  

2
 

Fig. 1 Schema echipamentului de fund al sondelor de mare adancime

 într-un singur sens. Astfel se poate interveni pentru remedierea unor defecţiuni la
echipamentul de la suprafaţă fără a mai omorî sonda. Acest niplu se fixează la o
adâncime de 2000-2400 m, pentru a permite efectuarea operaţiei de pistonare.
Reducţiile de rezistenţă  sunt tuburi cu pereţi groşi, cu lungimea de circa 1 m.
 Acestea se montează în zonele de maximă turbulenţă, pentru a proteja ţevile de
extracţie de acţiunea erozivă a fluidului extras.
Locatorul G  asigură etanşarea ţevilor de extracţie în packer şi, de asemenea,
cu ajutorul lui se controlează adâncimea de fixare a packerului şi se face proba fixării
acestuia. Pentru proba fixării packerului, se lasă pe acesta o greutate de 3 -5 tf. Dacă
packerul nu rezistă la această greutate, se împinge prin coloană până în sacul sondei şi
se introduce altul.
Valva de circulaţie laterală  are rolul de a permite circulaţia ţevi-coloană şi
invers, când aceasta este necesară  – la pornirea sau omorârea sondei, sau în cazul
injectării sub presiune a unor fluide în strat (acidizări, fisurări etc.). 
Deschiderea şi închiderea ferestrelor valvei se face cu a jutorul unui dispozitiv
manevrat de la suprafaţă cu sârma. 
Valva de siguranţă.  Se montează la o adâncime mai mare de 100 m.
Menţinerea valvei în poziţie de lucru (deschisă) se realizează prin presiunea transmisă
de la suprafaţă printr -o conductă de control   de ¼ in, ataşată la ţevile de extracţie.
Scurgerea voită sau accidentală a presiunii provoacă închiderea valvei şi, implicit, a
sondei pe ţevile de extracţie. Se foloseşte în mod obligatoriu la sondele marine în
exploatare. Valvele de siguranţă pot fi cu clapă şi sferice.
Ţeava lustruită.  Se montează o singură bucată la partea superioară a garniturii
de ţevi de extracţie. Aceasta este lustruită la exterior pentru a permite etanşarea
bacurilor prevenitorului de erupţie. 

16.2. ECHIPAMENTUL DE SUPRAFA ŢĂ  AL SONDELOR DE MARE ADÂNCIME

Datorită  presiunilor mari care se pot dezvolta şi pericolului producerii unor
erupţ ii libere necontrolate la operaţ iile de punere în producţ ie a sondelor de mare
adậncime se foloseşte un complex de echipamente dup ă cum urmează:
a) în timpul manevr ării ţ evilor de extracţ ie
-  prevenitor de erupţ ie tip CAMERON LD (SE) – figura 1;
-  prevenitor de erupţ ie tip CAMERON U (DF).
b) în timpul probelor de producţ ie
-  prevenitor de erupţ ie tip CAMERON LD;
-  bonetă  HB (fig. 1) pentru sus ţ inerea şi etanşarea ţ evilor de extracţ ie prin
intermediul agăţătorului HB-A (fig. 2) pentru ţ evi, înfiletat în bonet ă;
-  mosor de legatur ă între bonetă şi capul de erupţ ie (unde este nevoie);
-  capul de erupţ ie.
c) în timpul operaţ iei de pistonare:
-  toate reperele de la punctul b, burlanul de pistonat, cutia de etan şare pe cablu ,
dispozitivul de siguranţă  care previne erupţ ia sondei în cazul ruperii cablului şi
prevenitorul de erupţ ie pe cablu.
d) la sondele aflate în produc ţ ie:
-  dispozitivul pentru suspendarea şi etanşarea ţ evilor de extracţ ie tip CAMERON
F, boneta HB, mosor şi capul de erupţ ie.
PREVENITORUL CAMERON LD (fig. 1 ) este un prevenitor orizontal cu etan şare pe şi
acţ ionare manuală. Bacurile asigur ă  simultan atật etanşarea spaţ iului inelar cật şi
susţ inerea greutăţ ii ţ evilor de extracţ ie prin intermediul agăţătorului. Este prevăzut cu
două ieşiri laterale care asigur ă circulaţia fluidelor î n sondă. Joaca rol de tubinghead.

3
 

PREVENITORUL CAMERON U este un prevenitor orizontal dublu etajat cu dou ă 

r ậnduri de bacuri. Bacurile de jos sunt cu închidre total ă, iar cele de sus cu închidere pe
ţ evi. Acţ ionarea lui se face hidraulic dar poate fi facută  şi manual. Folosirea lui este
obligatorie ori de cate ori se introduc sau se extrag ţ evile de extracţ ie din gaura de
sondă.
 ANSAMBLUL BONETĂ-AGATĂTOR
Ansamblul bonetă-agăţător (fig. 1) face legatura intre ţ evile de extracţ ie şi
ventilul principal al capului de erupţ ie (agăţătorul joacă rolul de piatr ă).
 În interior agăţătorul denumit şi HANGER este prevăzut cu un filet special, iar
la capete cu filet pentru ţ evile de extract ie. În filetul special se poate introduce un dop
sau o supapă de contrapresiune.
Agăţătorul se înfiletează la ţ eava lustruită, care permite manevrarea garniturii
de ţ evi de extracţ ie sub presiune prin bacurile închise ale un prevenitorului CAMERON
LD sau a dispozitivului CAMERON F pe o distan ţă de 8-9 m (egal ă cu lungimea ţ evii
lustruite). Această  manevr ă  este necesar ă  atunci cậnd sonda manifestậ  şi valva de
circulaţ ie nu poate fi deschis ă pentru realizarea circulaţ iei de fluide în sond ă. În felul
acesta niplele de etanşare ies din packer şi circulaţ ia în vederea omor ậrii sondei poate
fi efectuată pe la partea inferioar ă a ţ evilor de extracţ ie.

Fig. 1 Prevenitor cu bacuri tip CAMERON LD.

1 – corp; 2 – capac; 3 – şurub; 4 – ochi de ridicare; 5 – carcasa rulmentilor; 6 – şurub; 7
 – tijă cu şurub pentru acţ ionarea bacurilor; 8 – rulment; 9 – ungător cu bilă; 10 – inel
metalic; 11 – garnituri de etanşare; 12 – ungător cu şurub; 13 – manşon pentru
cuplarea şi manevrarea bacurilor; 14 – bacuri cilindrice; 15 – garnituri de cauciuc pentru
etanşarea pe ţ evi; 16 - garnituri de cauciuc pentru etanşarea bacurilor; 17 – bolţ  de
centrare;18 – ţ eavă de extracţ ie lustruită la exterior; 19 – ag ăţător pentru ţ evi tip
Cameron HB-A; 20 – bonetă tip Cameron HB.
4
 

Fig. 2 Agăţător pentru ţ evi tip Cameron HB-A.

1 – corp; 2 – garnitur ă  de etanşare din cauciuc; 3 – inel metalic de protec ţ ie; 4 –
panăde ghidaj; 5 – man şon cu filet mare pentru fixarea ag ăţătorului în bonetă; 6 –
manşon de reazem; 7 – ştift tubular de siguranţă.

16.3. PREGATIREA ŞI DESFĂŞURAREA OPERA ŢIEI DE PUNERE ÎN PRODUCŢIE

1. Deasupra flanşei coloanei de exploatare se monteaz ă un prevenitor CAMERON

LD iar deasupra acestuia prevenitorul CAMERON U.
2. Se introduc ţ evile de extracţ ie cu un cur ăţ itor de coloană  expandabil
(ROTOVERT) şi se curaţă coloana de eventualele coji de noroi, ciment sau rugină şi se
circulă 2-3 volume de coloană pentru omogenizarea fluidului.
3. Se extrag ţ evile de extracţ ie cu ROTOVERTUL.
4. Se execută proba de etanşeitate a coloanei în zona necimentată cu ajutorul unui
dop recuperabil (F, C).
5. Se extrage un pas de ţ evi şi se montează  ţ eava lustruită. Se închid bacurile
prevenitorului CAMERON LD pe ţ eava lustruită  şi se execută proba de presiune atat a
coloanei cật şi a prevenitorului CAMERON LD.
6. Se scurge presiunea din coloană, se deschid bacurile prevenitorului CAMERON
LD, se închid bacurile prevenitorului CAMERON U (pentru închiderea pe ţ evi) şi se face
proba prevenitorului CAMERON U.
7. Se scurge presiunea din coloană, se dă la o parte ţ eava lustruită, se introduce
pasul de ţ evi de extracţ ie, se cuplează dopul şi se extrage pậnă în primul burlan de la
suprafaţă.
8. Se decuplează baioneta de la dop şi se extrag ţ evile de extracţ ie la suprafaţ a. Se
 închid bacurile pentru închiderea totală  a prevenitorului CAMERON U şi se execută 
proba de presiune a acestuia.
9. Se deschid bacurile prevenitorului CAMERON U, se introduc ţ evile de extracţ ie,
se cuplează cu dopul prin intermediul baionetei şi se extrage dopul.
10. Se introduc ţ evile de extracţ ie şi se înlocuieşte fluidul din sondă cu un fluid de
perforare sau packer.
11. Se extrag ţ evile de extracţ ie.
12. Se execută perforarea.

5
 

13. Se introduc ţ evile prevăzute la partea inferioar ă  cu o freză  tronconică  care va

lucra în zona perforaturilor şi cu un ROTOVERT care va lucra pană deasupra acestora.
Se circulă  bine pentru eliminarea eventualelor resturi ramase de la opera ţ ia de
perforare.
14. Se extrag ţ evile de extracţ ie.
15. Se introduce şi se fixează în coloană la aproximativ 10 m deasupra perforaturilor
un packer permanent.
16. Se introduc ţ evile de extracţ ie echipate cu toate dispozitivele necesare punerii în
producţ ie (nipluri, valvă etc.) pană la 1 m deasupra packerului.
17. Se înlocuieste fluidul din sondă cu un fluid special de packer şi după o circulaţ ie
prelungită pentru omogenizarea acestuia, se coboar ă încet ţ evile pậnă cậnd locatorul G
se aşează pe packer.
18. Se face proba de fixare a packerului l ăsậnd pe el o greutate de 3-5 tf.
19. Se ridică ţ evile astfel încật locatorul G sa r ămậnă la 1-2 m deasupra packerului.
20. Se închid bacurile prevenitorului CAMERON U pe exteriorul ţ evilor şi se face
proba de etanşeitate a niplurilor în packer, ridicậnd presiunea în spa ţ iul inelar cu 100-
150 bar.
21. Se scurge presiunea din coloană, se retrag ţ evile pậnă  cậnd niplurile de
etanşare ies din packer şi se montează ţ eava lustruită şi agăţătorul de ţ evi (hanger).
22. Se coboar ă  ţ evile pậnă c ậnd niplurile de etanşare intr ă în packer, iar locatorul G
ramane deasupra acestuia cu cca 1 m şi se execută proba de etan şare a niplurilor în
packer la 100-150 bar.
23. Se montează în agăţător un dop (H) sau o supapă de contrapresiune pentru a
preveni o eventuală  erupţ ie a sondei prin ţ evi în timpul demontării prevenitorului
CAMERON-U.
24. Se demontează prevenitorul CAMERON U.
Fazele demontării prevenitorului CAMERON U şi montării capului de erupţ ie
sunt:

Fig. 3 Fazele de montaj ale capului de erupţ ie.

1. Se închid bacurile prevenitorului CAMERON LD şi se suspenda

 întreaga greutate a ţ evilor prin intermediul agăţătorului pe aceste bacuri (fig. 3,a).
2. Se dă bucata de manevr ă la o parte.
6
 

3. Se demonteaz ă prevenitorul CAMERON U şi se da la o parte.

25. Se montează  bucata de manevr ă, se ţ ine garnitura în c ậrlig, se deschid
bacurile prevenitorului CAMERON LD, se trage garnituara în sus, se montează broască 
cu pene (bacuri) deasupra flanşei prevenitorului CAMERON LD şi se suspendă 
garnitura de ţ evi în broasca cu bacuri (fig. 3,b).
26. Se demontează bucata de manevr ă.
27. Se înfiletează boneta HB împreună cu capul de erupţ ie în agăţător.
28. Se suspend ă întreaga greutate în c ậrlig şi se dă la o parte broasca cu bacuri.
29. Se coboar ă boneta împreună cu capul de erup ţ ie peste flanşa prevenitorului
CAMERON LD şi se fixează în şuruburi (fig. 3,c).
30. Se închid bacurile prevenitorului CAMERON LD pe exteriorul ţ evilor.
31. Se montează  deasupra ventilului de pistonat dispozitivul CAMERON
UNIVERSAL 1000 – figura 4.
32. Se deschide ventilul de pistonat şi ventilul principal şi cu ajutorul tijei
CAMERON 1000 se extrage dopul H din agăţător.
33. Se închid cele doua ventile şi se demontează  dispozitivul CAMERON
UNIVERSAL 1000.
34. Se montează deasupra ventilului de pistonat instalaţ ia specială de manevr ă 
 în sondă, sub presiune, a dispozitivelor introduse cu s ậrmă.
35. Se introduce dispozitivul pentru deschiderea valvei de circula ţ ie şi se
deschide valva.
36. Se introduce prin ţ evi un fluid cu densitate mai mic ă pană la nivelul valvei şi
se închide valva. Se las ă  sonda în repaus c ậteva ore pentru a vedea modul de
comportare al acesteia.
37. Dacă sonda nu porneşte se înlocuieşte fluidul din ţ evi cu altul cu densitate şi
mai mică ajungậndu – se pậnă la înlocuirea cu apă. Înlocuirea cu fluide de densitate
mai mică se face în trepte, închiz ậnd valva după fiecare treaptă  şi f ăcậnd o pauză de
cậteva ore (după fiecare treaptă) pentru a observa modul de comportare al sondei.
 În cazul în care sonda nu porneşte nici în urma înlocuirii fluidului din ţ evi cu
apă, se trece la denivelarea cu azot.

7
 

Fig. 4.
Fig. 5

38. Dacă sonda nu porne şte nici în urma operaţ iei de denivelare cu azot, atunci
se trece la efectuarea unei opera ţ ii de stimulare a afluxului.
Pentru aceasta se procedează astfel:
-  se deschide valva de circulaţ ie şi se umple sonda prin circula ţ ie inversă 
(coloană – ţ evi) cu fluid de packer;
-  se închide valva de circulaţ ie;
-  se montează dispozitivul CAMERON UNIVERSAL 1000 şi se fixează un dop H
 în agăţător;
-  se demontează dispozitivul CAMERON UNIVERSAL 1000;
-  se demontează boneta împreună cu capul de erupţ ie;
-  se montează peste prevenitorul CAMERON LD prevenitorul CAMERON U;
-  se extrag ţ evile de extracţ ie şi se dau la o parte dispozitivele speciale (nipluri,
valvă, etc.);
-  se introduc ţ evile de extracţ ie prevăzute la cap ătul inferior cu un sper ( ţ eavă de
extracţ ie cu diametrul mai mic decat diametrul interior al packerului) – figura 5;
-  se înlocuieşte fluidul de sub packer cu o substan ţ a tensioactivă. Dacă nu s-ar
introduce substanţa tensioactivă  atunci cậnd se efectuează  acidizarea fluidul de sub
packer ar fi introdus în strat, ceea ce ar conduce la un blocaj şi mai mare. Substanţ a
tensioactivă are şi rolul de a debloca stratul.
-  se extrag ţ evile cu sperul;

8
 

-   se introduc ţ evile echipate cu toate dispozitivele necesare punerii în produc ţ ie

(nipluri, valvă, etc.). Pậnă la deschiderea valvei operaţ iile se repetă idendic ca mai sus.
-  se deschide valva de circulaţ ie şi se injectează prin ţ evi acid pậnă c ậnd acesta
ajunge la nivelul valvei;
-  se închide valva de circulaţ ie şi se efecuează operaţ ia de acidizare;
-  se deschide valva de circulaţ ie şi se introduce prin ţ evi apa pậnă  în dreptul
acesteia după care se închide;
-  se lasă sonda în repaus cậteva ore şi dacă nu porneşte se trece la denivelarea
cu azot;
39. Dacă  sonda nu porne şte nici după  denivelarea cu azot stratul se
abandonează şi se trece la efectuarea probelor de producţ ie la un strat superior.
Se procedează astfel:
-  se înlocuieşte fluidul din sond ă  cu un fluid cu densitatea egal ă  cu cea a
fluidului cu care s – a s ăpat sonda;
-  se extrag ţ evile de extrac ţ ie;
-  se introduce şi se fixează în filetul pătrat al packerului un dop recuperabil tip D
 – 1 sau D – 2. De asemenea se poate fixa în coloana deasupra packerului un dop
nerecuperabil tip N.
40. Daca sonda porne şte, dar în timpul probelor apar situa ţ ii anormale cum
ar fi: creşterea presiunii la capul de erupţ ie peste cea corespunzatoare echipamentului
existent, apariţ ia de presiuni în spa ţ iul inelar, pierderea fluidului din spaţ iul inelar etc.,
atunci se trece la omor ậrea sondei.
Pentru aceasta se procedează astfel:
-  se injectează  prin ţ evi un fluid cu densitatea egal ă  cu a fluidului din coloan ă 
pậnă cậnd presiunea la nivelul valvei se echilibrează;
-  se deschide valva de circulaţ ie şi se circulă invers pậnă c ậnd fluidul din sond ă 
se omogenizează;
-  se lasă sonda în repaus 4 – 6 ore şi se urmăreşte modul de comportare al ei.
Dacă nu se întampla nimic deosebit se trece la remedierea defec ţ iunii care a necesitat
omor ậrea sondei.
Observaţ ie: Dacă valva de circulaţ ie este blocată  şi nu poate fi deschis ă 
cu ajutorul dispozitivului manevrat cu sậrmă atunci se procedează astfel:
-  se demontează şuruburile flanşei bonetei;
-  se extrage sub presiune garnitura de ţ evi împreună  cu boneta şi capul de
erupţ ie, prin bacurile închise ale prevenitorului CAMERON LD, pe o distanţă egală cu
lungimea ţ evii lustruite. Astfel niplurile de etan şare ies din packer şi circulaţ ia poate fi
efectuată pe la partea inferioar ă a ţ evilor de extracţ ie.

17. ECHIPAMENTUL SONDELOR ÎN POMPAJ CU PRǍJINI ŞI ELICOIDAL 

17.1. POMPAJUL CU PRǍJINI 
Dintre sistemele de extracţie, pompajul de adâncime este cel mai răspândit,
se aplică în faza finală de exploatare a unui zăcământ de ţiţei, atunci când exploatarea
sondelor prin erupţie artificială reclamă un consum exagerat de gaze injectate, sau în
situaţia când stratul nu suportă contrapresiune. 
Sistemele de pompaj de adâncime se clasifică după modul în care se transmi te
de la suprafaţă la pompă energia necesară funcţionării acesteia, astfel:  
a) Pompaj de adậncime cu prǎjini;  
b) Pompaj de adậncime fǎrǎ prǎjini; 
−  cu pompe hidraulice, cu piston sau cu jet ;

−  cu pompe centrifuge de fund.

 În prima categorie, care face obiectul acestui capitol, sunt cuprinse pompele
introduse în sondǎ şi acţionate de la suprafaţă prin intermediul garniturii de prăjini de
9
 

pompare. Prăjinile care transmit mişcarea de la suprafaţă la pompă pot fi cu secţiune

plină sau (mai rar) tubulare, acţionate de unităţi de pompare cu balansier sau fără
balansier (pneumatic, hidraulic sau mecanic).
 În majoritatea ţărilor cu industrie petrolieră dezvoltată şi fază înaintată de
exploatare a ţiţeiului, pompajul cu prăjini deţine o pondere însemnată, atât ca număr de
sonde, cât şi ca debit extras. Acest lucru se datorează marilor avantaje pe care le
prezintă: simplitatea construcţiei şi uşurinţa deservirii utilajelor. 
 În prezent, peste 85 % din totalul sondelor ân producţie din tara noastră se
exploatează prin pompaj de adancime cu prăjini.  

1. Instalaţia de pompare cu prăjini

O instalaţie de pompare, cum este cea prezentată in figura 1.1, cuprinde
utilajul de fund şi de suprafaţă. 
Utilajul de fund se compune din pompa de adâncime 1, separatorul de fund
pentru gaze şi nisip 2 , ţevile de extracţie 3, prăjinile de pompare 4, ancora pentru ţevile
de extracţie 5, curăţitoarele de parafină 6. 
Utilajul de suprafaţă cuprinde unitatea de pompare, capul de pompare 8 şi
conducta de amestec 9.
La rândul său unitatea de pompare se compune din balansierul 11 care se
sprijină pe o capră de susţinere 15, reductorul 12, bielele 13, manivelele 14, rama sau
sania 7 şi electromotorul 10. 
Pompa este introdusă în coloana de exploatare cu supapa fixă sub nivelul la
care se stabileşte lichidul în coloană, când pompa funcţionează. Distanţa de la nivelul
de lichid (nivel dinamic) până la supapa fixă se numeşte submergenţă dinamică a
pompei(h).

10
 

Fig.1.1

Modul de funcţionare al unei instalaţii de pompare cu prăjini 

Pompa de adâncime reprezintă elementul principal al instalaţiei de pompare,

deoarece modul de funcţionare al acesteia depinde în cea mai mare măsură de
calitatea de lichid adusă. Pompa de adâncime (fig. 1.2) este formată dintr -un cilindru 1,
având la partea inferioară un scaun cu bilă 2, cu rol de supapă de aspiraţie, care se mai
numeşte şi supapă fixă şi un piston cilindric mobil 3, prevăzut cu un scaun cu bilă 4, cu
rol de supapă de refulare, care se mai numeşte şi supapă mobilă. Ansamblul cilindru -
piston este fixat etanş la partea inferioară a garniturii de ţevi de extracţie 6 şi scufundat
 în lichidul 7, aflat în coloana de exploatare 8 a sondei.

11
 

a) b)

Fig. 1.2

Pistonul este acţionat de la suprafaţă prin intermediul prăjinilor de pompare 5, de

la care primeşte o mişcare alternativă. Mişcarea circulară transmisă de la motor la
reductor este transformată de sistemul bielă  – manivelă în mişcare alternativă rectilinie;
prin intermediul balansierului şi al garniturii de prăjini de pompare, această mişcare
este transmisă pistonului. Pompa cu piston este, deci, o pompă în care lichidul este
ridicat din sondă la suprafaţă prin mişcare rectilinie alternativă a pistonului în cilindrul
pompei. În funcţie de deplasarea alternativă a pistonului, procesul de funcţionare al
pompei cu piston este periodic. Ciclul de pompare este format din doua faze: aspiraţie
şi refulare. Fazele ciclului de funcţionare al pompei sunt comandate de cele două
supape, care deschid, respectiv închid periodic accesul lichidului din sondă în cilindrul
pompei, respectiv din cilindrul pompei în ţevile de extracţie. Fazele principale ale
ciclului de pompare sunt prezentate în fig. 1.2.
La începutul cursei în sus a pi stonului (fig. 1.2,a) supapa mobilă se închide,
iar greutatea lichidului din ţevi, corespunzatoare secţiunii brute a pistonului, este
preluată de prăjinile de pompare. Odată cu deplasarea ascendentă a pisonului se
crează o depresiune în cilindrul pompei, iar supapa fixă se deschide imediat ce
presiunea de deasupra ei scade sub valoarea presiunii din sondă, permiţậnd lichidului
din coloana să intre în cilindrul pompei. 
La cursa în jos a pistonului (fig. 1.2,b) supapa fixă se închide, deoarec e
lichidul de sub piston este comprimat, iar supapa mobilă se deschide numai cậnd
presiunea lichidului de sub piston depaşeşte presiunea coloanei de lichid din ţevile de
extracţie; ca urmare, greutatea lichidului se transferă de pe piston pe ţevile de extracţie.
Pistonul se deplasează în jos prin lichidul din cilindrul pompei. 
Rezultă că pompa de extracţie este, în principiu, o pompă cu piston cu
simplu efect.
Este de menţionat că de multe ori cilindrul pompei de adậncime n u este
umplut complet cu lichid în timpul cursei ascendente. O parte din volumul cilindrului
este umplută cu gaze, ceea ce conduce la un randament scăzut al pompei.  
Dacă volumul de gaze aspirate este mare, la coborậrea pistonului, presiune a
ţiţeiului şi a gazelor de sub acesta nu creşte destul pentru a putea deschide supapa
mobilă. La cursa ascendentă, fluidul se destinde, dar presiunea în pompa este încă
destul de mare ca să nu permită deschiderea supapei fixe de aspiraţie. În acest caz,
pompa este blocată cu gaze şi nu produce. 
Trebuie menţionat că fenomenul de blocare cu gaze nu este în general
permanent. În momentul producerii lui, pompa nedebitậnd, nivelul de lichid în coloană
(submergenţa) creste pậnă cậnd va învinge contrapresiunea ce menţinea închisă
supapa fixă, şi astfel o cantitate de lichid va patrunde în pompă. Crescậnd cantitatea de
12
 

fluid incompresibil din pompă, la cursa descendentă urmatoare, sub piston se va realiza
o presiune superioară; ca urmare, supapa mobilă se deschide şi o cantitate de gaze şi
lichid trece deasupra pistonului. Pompa va funcţiona cu un debit redus un timp
oarecare, după care blocarea se va produce din nou.Astfel, pompa va produce
intermitent, în rafale, cu debit redus de lichid.
Transferul greutătii lichidului de pe piston la ţevile de extracţie şi invers
influenţează mult mişcarea pistonului în pompă, datorită alungirilor alternative ale ţevilor
de extracţie şi prăjinilor de pompare. Astfel, cursa pistonului în pompă diferă de cursa
prăjinii lustruite la suprafaţă. 

2. Utilajul de fund al sondelor în pompaj de adancime

Pompele de extracţie 

Pompele de extracţie acţionate cu prăjini pot fi clasificate astfel: 

 A) După modul de introducere: 
−  introduse cu ţevile de  extracţie, tip T (Regular); 

−  introduse cu prăjinile de pompare, tip P (Insert).  

B) După destinatie: 
−  pompe uzuale;

−  pompe speciale.

C) După construcţia cilindrului: 

−  cu cilindru dintr-o bucată; 

−  cu cilindru din mai multe cămăşi (linere);  

D) Dupaă tipul pistonului:

−  piston cu sau fără rile – dintr-o bucată; 

−  piston cu garnituri de etanşare. 

E) După numărul scaunelor cu bile folosite la aspiraţie şi refulare: 

−  varianta a, cu doua scaune cu bilă (unul de aspiraţie şi unul de refulare);  

−  varianta b, cu trei scaune cu bilă (unul de aspiraţie şi două de refulare);  

−  varianta c, cu trei scaune cu bilă (două de aspiraţie şi unul de refulare);  

−  varianta d, cu patru scaune cu bilă (două de aspiraţie şi două de

refulare).
F) După felul fixării pompei sau supapei fixe:
−  cu dispozitiv de fixare mecanic;

−  cu dispozitiv de fixare cu cupe.

G) După locul fixării pompei: 

−  cu fixare la partea superioară a pompei;  

−  cu fixare la partea inferioară a pompei. 

 În România se construiesc pompe de extracţie după două normative:  

a) Pompe de extracţie după standardul internaţional A.P.I. Std. 11 AX Ed.1971.  
b) Pompe de extracţie după standardul romậnesc, conform STAS 2896  – 66.

b. Pompe de extracţie după standardul romậnesc. Conform STAS 2896 –

66 se construiesc în urmatoarele patru tipuri:
−  tip TB, cu piston metalic şi cu cilindrul din mai multe cămăşi; corpul pompei

se introduce în sondă cu ţevile de extracţie, iar pistonul cu prăjinile de

pompare;
−  tip TI, cu piston cu garnituri de etanşare şi  cu cilindrul dintr-o bucată; corpul

pompei se introduce cu ţevile de extracţie, iar pistonul cu prăjinile de

pompare;
13
 

−  tip P, cu piston metalic mobil şi cu cilindrul din mai multe cămăşi; pompă
completă se introduce cu prăjinile de pompare. 
 Aceste pompe se execută în două variante: 
−  pompe tip P cu fixare la partea superioară;  

−  pompe tip P cu fixare la partea inferioară;  

−  tip PCML, cu piston metalic fix şi cu cilindru mobil lung, din mai multe

cămăşi ; pompa se introduce cu prăjinile de pompare .

3. Utilajul de suprafaţă al sondelor în pompaj de adâncime

Unitatea de pompare
Unitatea de pompare este instalaţia mecanică de suprafaţă utilizată pentru
acţionarea pompelor de extracţie prin intermediul garniturii de prăjini de pompare.
Aceasta are rolul de a transforma mişcarea e rotaţie dată de motorul electric sau termic
 într-o mişcare rectilinie alternativă. Cele mai răspândite unităţi de pompare sunt
unităţile individuale cu balansier. 
Unitatea individuală cu balansier, prezentată în fig. 1.3. se com pune din
elementele descrise mai jos.

14
 

Fig. 1.3

Rama de bază (sanie) 1 este realizată prin sudare din profile laminate pe care se
fixează capra, reductorul şi motorul.  
Capra 2 sau piciorul balansierului, are forma de trunchi de piramidă şi se
execută prin sudare din oţel profilat. Pe ea se sprijină balansierul 3 prin intermediul
lagărului central 4. 
Balansierul principal 3, este o grindă în formă de I, executată din tablă sudată cu
 întărituri şi se sprijină la mijloc pe lagărul central 4, compus dintr-un suport lagăr şi
două lagăre de rostogolire. El oscilează în plan vertical în jurul unui bolţ fixat în cele
două lagăre cu rulmenţi oscilanţi ale lagărului central. Pentru a mări cursa prăjinii
lustruite, raportul dintre cele două braţe ale balansierului (braţul din faţă / braţul din
spate) are valori cuprinse între 1,2 şi 1,5. 
Lagărul central are posibilitatea de centrare a capului de balansier pe verticala
gurii sondei, permiţând deplasarea balansierului odată cu lagărul pe placa superioară
caprei (este prevăzut cu găuri ovale pentru şuruburile de fixare). 
Capul de balansier 7 (cap de cal) situat la capătul anterior al balansierului, se
execută din tablă sudată. La partea superioară are o rolă pentru trecerea cablului de
suspendare 14 de care se leag ă puntea de susţinere. Capul de balansier asigură
prăjinii lustruite o mişcare cât mai apropiată de mişcarea rectilinie. În acest scop,
capetele de balansier se construiesc în forma unui arc de cerc, cu o rază egală cu
distanţa dintre capul de balasier şi lagărul central al balansierului. Astfel în orice poziţie,
cablul de suspendare al prăjinilor rămâne tangent la capul de balansier în timpul
oscilaţiilor balansierului, iar prăjina lustruită are o mişcare rectilinie pe gura sondei.
Capul de balansier este articulat la balansier printr-o balama care-i permite rabatare la
90    în jurul axului vertical, lateral faţă de poziţia de lucru lăsând liberă trecerea
ο

macaralei pe axa sondei pentru manevrarea în sondă a ţevilor de extrecţie şi a prăjinilor

de pompare.
Capul de balansier poate fi blocat în cele două poziţii, poziţia de lucru sau poziţia
rabatată cu ajutorul dispozitivului 26 acţionat manual. La partea superioară, balaniserul
este prevăzut cu un lagăr sferic 6, de care este legat balansierul egalizator 5 sa u
traversa, executat din profile de oţel sudate în formă dreaptă sau de arc. 
 Acest balansier egalizator, pe lângă că egalizează eforturile din bielă, datorită
lagărului sferic prin care se fixează de balansierul principal, are şi posibilitatea să
oscileze în plane diferite. Prin acest sistem se evită transmiterea la reductor a eforturilor
bruşte sau a vibraţiilor din grinda balansierului. Legătura dintre balansier şi reductor se
realizează prin intermediul sistemului bielă -manivelă. 
Cele două biele 8 construite din oţel profilat sau material tubular se articulează
prin lagăre sferice la balansierul egalizator şi prin articulaţiile sferice 10 la manivelele
respective.
Manivelele 9 sunt braţe construite din oţel turnat sau forjat şi se fixează prin
pene pe axul principal al reductorului. Solidarizarea între bielă şi manivelă se face prin
inter-mediul unui ax conic ce intră într -o articulaţie sferică (butonul manivelei). Corpul
mani-velei este prezăvut cu 4-6 găuri dispuse radial, în care se poate fixa axul conic,
variindu-se în acest mod lunginea cursei prăjinii lustriute. La unităţile de pompare mici,
1,5 şi 3 tf, lungimea cursei se poate regla prin deplasarea butonului de manivelă pe
nişte glisiere cu ajutorul unui şurub de deplasare în aşa fel, încât variaţia lungimii cursei
este continuă între 0,4 şi 1,2m. 
Pe manivelele 9 sunt fixate greutăţile de echilibrare 12 în formă de plăci de
fontă. La unele unităţi (5 tf), se aşează greutăţi de echilibrare 11 şi pe balansier în
partea pos-treioară. 
Sistemul de frânare 16 permite oprirea sigură şi blocarea unităţii de pompare cu
manivelele în poziţia dorită. Acesta se compune dintr -un sistem de pârghii care
15
 

acţionea-ză doi saboţi de fricţiune în interiorul unui tambur montat pe arborele de

intrere al reductorului.
Pe picior este prevăzută scara 27 pentru controlul balansierului, lagărelor, etc.
Unitatea de pompare mai are un grilaj 18, o platformă 24 pe redactor, o platformă 20 pe
capră şi apărătoarele pentru curele 19.  
O unitate individuală de pompare se caracterizează printr -o serie de parametrii
de funcţionare, dintre care cei mai importanţi sunt: 
- sarcina maximă la capul balansierului;  
- lungimea maximă a cursei prăjinii lustrite; 
- numărul maxim de curse duble pe minut; 
- cuplul maxim la redactor.
Sarcina maximă la balansier este definită ca fiind sarcina maximă la prajina
lustruită pe care o poate suporta unitatea de pompare în elementele sale: balansier,
picior, lagăr, biele, etc. 
Sarcina maximă la capul balansierului determină limita capacităţii unităţii de
pompare, care este în funcţie de adậncimea de fixare şi diametrul pompei de extracţie.  
Unităţile de pompare se construiesc pentru o gamă finită de lungimi de curse (4-
8 lungimi de curse). Lungimea cursei la prăjina lustruită se obţine prin schimbarea
pozitiei articulaţiei sferice pe manivele. Lungimea maximă a cursei prăjinii lustruite are o
influenţă deosebită asupra modului de construcţie şi a greutăţii unităţii de pompare.  
Numărul de curse duble ale prăjinii lustruite în unitatea de timp, caracterizează
regimul de pompare şi împreună cu lungimea cursei prăjinii lustruite defineşte
productivitatea instalaţiei de pompare pentru diferite diametre ale po mpelor de
extracţie. Numărul de curse duble pe minut ale prăjinii lustruite este de circ a 4…20,
acesta fiind limitat de adậncime şi de creşterea ruperilor în garnitura de prăjini de
pompare, deoarece frecvenţa acestor ruperi este direct proporţională cu numărul de
curse duble în unitatea de timp. Prin modificarea diametrului roţii de transmisie a
motorului se reglează raportul total de reducere motor -manivelă respectiv numărul de
curse duble pe minut al balansierului.
Unităţile de pompare se clasifică după mai multe criterii:
a) După poziţia reductorului pe rama de bază, în două variante:  
-  varianta S (stabil), cu reductorul montat pe un postament cu înălţimea mică
sau direct pe rama de bază;
-  Varianta T (transportabil), cu reductorul montat pe un postament metalic înalt.
Se menţionează că unităţile individuale pe pompare cu o sarcină la capul
balansierului pana la 5,2 tf sunt construite numai în varianta T, iar cele de 5,2…19,3 tf
sunt construite pentru ambele variante.
b) Dupa modul de echilibrare, în trei variante:
-  cu contrabalansare combinată, avậnd contragreutăţile montate atat la
manivele cật şi pe capatul din spate al balansierului (tip C);  
-  cu contrabalansare rotativă, avậnd contragreutăţile montate pe manivele (tip
M);
-  cu contrabalansare oscilantă, avậnd contragreutăţile montate pe capătul din
spate al balansierului (tip B).
 În ceea ce priveşte echilibrarea există: echilibrare pe balansier la unităţile de 0,9;
1,5 si 3 tf, echilibrare combinată la unitatea 5 tf si echilibrare pe manivelă la
celelalte unităţi. 
c) După sarcina maximă la prajina lustruită: unitaţi de pompare de 0,9; 1,5; 3; 5;
5,2; 6,4; 7; 9; 10; 12; 15; 19,3 tf.
Notarea convenţională a unei unităţi de pompare se face, de exemplu, astfel:  
UP 15T – 5000 – 10.000 M
cu următoarele semnificaţii: 
UP - unitate de pompare;
16
 

15 - sarcina maximă la prajina lustruită, tf; 

T - reductorul montat pe un postament metalic înalt;
5000 - cursa maximă a prăjinii lustruite, mm; 
10.000 - cuplul maxim la reductor, kgf.m;

18. SUPAPE DE GAZ - LIFT

18.1. SUPAPE ΠNTREBUINŢATE LA ERUPŢIA ARTIFICIALĂ CONTINUĂ 

1.Supape cu burduf

Supapele cele mai întrebuinţate la erupţia artificială continuă sunt de tipul cu

burduf, acţionate de presiunea din coloana sondei ( fig.1). 
Burduful acestor supape ( practic burduful şi domul supapei ) este încărcat cu
azot, un gaz inert şi cu caracteristici bine determinate. 
Forţa de închidere a acestor supape este dată de presiunea din burduf P bt ,
sau de o combinaţie burduf cu presiune şi arc. Aceste supape mai sunt prevăzute la
partea inferioară cu o supapă de reţinere ( fig. 5) care împiedică trecerea lichidului din
ţevile de extracţie în coloană. Cunoscând dimensiunile elementelor constructive ale
supapelor şi presiunilor Pbt  şi Pt, funcţionarea acestora rămâne controlată doar de doi
parametrii : presiunea de deschidere şi presiunea de închidere. 

Fig. 1

Supapele obişnuite au pentru o anumită valoare a lui A b diferite valori Av. De

asemenea, diferenţa între Pdesch  şi P înch este este cu atât mai mare cu cât presiunea în
ţevile de extracţie Pt  este mai mică. În literatura de specialitate, diferenţa dintre
presiunea de deschidere şi  presiunea de închidere a unei supape poartă denumirea de

17
 

„valve spread”. Supapele cu burduf caracterizate prin existenţa unei P desch  > P înch  se
numesc supape neechilibrate.
La deschiderea acestor supape, atunci când sunt închise, contribuie atât
presiunea din coloană care acţionează pe suprafaţa (A b- Ab) cât şi cea din ţevi care
acţionează pe suprafaţa A v. La închidere acestor supape, atunci când ele sunt
deschise, contribuie numai presiunea din coloană; când aceasta scade sub valoarea
Pbt supapa se închide.
Pe acelaşi principiu de lucru funcţionează şi supapele acţionate de presiunea
din ţevile de extracţie (fig. 2). La deschidere acţionează presiunea din ţevi care se
exercită pe suprafaţa ( A b – Av) şi presiunea din coloana care acţionează pe suprafaţa
Av.

Fig. 2 Fig. 3

 Închiderea lor este comandată numai de presiunea din ţevi. Când aceasta
scade sub valoarea lui P bt supapa se închide.
Supapele cu burduf caracterizate prin P desch= P înch  se numesc supape
echilibrate. În figura 3 este reprezentată schematizat o asemenea supapă pe baza unei
18
 

anologii de funcţionare între pistonul acţionat de presiune şi burduful supapei.

Principala carecteristică a acestor supape constă în faptul că ele nu sunt influenţate de
presiunea din ţevile de extracţie.  
După cum se observă pe figura 3 presiunea din coloană acţionează în
permanenţă pe o suprafaţă corespunzătoare lui A b în timp ce la supapele neechilibrate
presiunea din coloană acţionează, pentru deschidere pe o suprafaţă egală cu ( A b  –
Av).Pentru a îndeplini această condiţie este necesar ca secţiunea tijei supapei să fie şi
ea egală cu Av. La asemenea supape P desch=P înch=Pbt. O cât de mică scadere a
presiunii din coloana sondei atrage după sine închiderea supapei.  

2. Supape echilibrate cu manşon flexibil

Aceste supape (fig. 4) de tip Otis sunt total diferite din punct de vedere
constructiv de supapele obişnuite, fiind de tip concentric şi montate întocmai ca o mufă
 între două bucăţi de ţeavă. Elementul principal a acestor supape este un manşon
elastic care izolează etanş domul supapei în care exstă o anumită presiune. Manşonul
elastic împiedică pătrunderea gazelor în ţevi când supapa este închisă (fig.4,a).  
Când presiunea din coloană depăşeşte presiunea existentă în domul supapei,
manşonul elastic suferă o deformaţie datorită căreia gazele din coloană pătrund în
ţevile de extracţie (fig.4,b). Această supapă fiind echilibrată, nu este influenţată de
presiunea din ţevile de extracţie, închizându-se şi deschizându -se la aceeaşi presiune. 
Ea acţionează ca un orificiu de trecere expandabil al unui regulator de
presiune permiţând să treacă debitul de gaze care este injectat în coloană. Principiul
orificiului expandabil face ca acest tip de supapă să fie ideal pentru erupţia artificială
continuă. În acelaşi timp poate fi folosită şi la erupţia artificială intermitentă, suprafaţa
de trecere a gazelor fiind echivalentă unui orificiu de diametrul de 1" . La aceste supape
Pdesch=P înch
=Pdom. Pr esiunea din dom depinde de presiunea la care a fost încărcat acesta la
suprafaţă şi de temperatura la care lucrează supapa în sondă. Acest tip de supapă este
singurul recomandat pentru coloane cu diametrul foarte mic, deoarece diametrul lor
exterior nu depăşeşte pe cel al mufelor. 

Fig. 4

3. Supape de reţinere 

19
 

Orice supapă întrebuinţată la sondele în erupţie artificială trebuie să aibă la ea

ataşată o supapă de reţinere. Rolul acestei supape este să împiedice trecere fluidului
din ţevile de extracţie în coloana sondei. Această supapă, de fapt, o bilă sau o
semisferă, poate face corp comun cu supapa propriu -zisă sau poate fi ataşată la ea
prin înfiletare. Uneori supapele de erupţie artificială sunt prevăzute, pentru siguranţă, cu
două asemenea supape (fig.5). 
Este de remarcat că, prin construcţia lor, aceste supape de reţinere, fixate sub
supapa obişnuită, nu împiedică presiunea din ţevile de extracţie să acţioneze asupra
tijei care comandă deschiderea supapei cu burduf.  
Supapele de reţinere intră în funcţiune datorită : 
 – vitezei fluidului care trece pe lângă ea şi o antrenează în sus pe scaunul ei,
având în vedere că este construită di ntru-un material uşor (ebonită); 
 – acţiunii unui arc cuplată cu cea a vitezei fluidului; 
 – unui element de reţinere elastic ca în cazul supapelor cu manşon flexibl. 
 În cazul sondelor preluate din foraj noroiul urmează să fie înlocuit urmậnd
drumul ţevii de extracţie coloană. Această circulaţie devine posibilă prin aplicarea unei
presiuni în ţevile de extracţie. Astfel între ţevi şi coloană apare o presiune diferenţială.
 Aceasta are tendinţa să provoace trecerea  noroiului din ţevi în coloană deoarece
supapele sunt deschise datorită presiunii hidrostatice exercitate în fluidul din sondă.
 Această tendinţă nu se poate materializa deoarece supapele de reţinere se închid
imediat datorită vitezei fluidului, protejând astfel supapele propriu-zise. Prin urmare,
supapele de reţinere prelungesc durata de funcţionare a supapelor obişnuite.  

Fig. 5
20
 

De asemenea, în cazul unor operaţii de introducere a unor fluide sub presiune

 în strat, aceste supape împied ică trecerea acestora în coloană. Utilizarea supapelor de
reţinere uşurează foarte mult pornirea sondelor, deoarece lichidul venit din strat se
acumulează numai în ţevile de extracţie. Astfel, la pornirea sondei nu mai este nevoie
să se elimine lichidul ca re s-ar fi acumulat, în caz contrar şi în coloană. În plus, este
eliminat şi pericolul deteriorării supapelor de către nisipul care se poate găsi numai în
ţevile de extracţie. Sunt situaţii când sondele în urma unor tratamente de stimulare,
 încep să erupă natural cu presiuni mari în ţevile de extracţie deoarece ieşirea din sondă
este duzată. Dacă n -ar exista aceste supape de reţinere fluidul produs ar pătrunde în
coloana sondei. Ca urmare, rezistenţa acesteia ar slăbi atât din cauza presiunii mari cât
şi a acţiunii corozive a fluidelor produse de sondă.  
 În cazul injecţiilor sub presiune în strat trebuie să se ţină seama ca presiunea
diferenţială ţevi de extracţie – coloană să nu distrugă (sfărâme) supapele de reţinere. 

18.2. SUPAPE SPECIALE PENTRU ERUPŢIA ARTIFICIALĂ INTERMITENTĂ 

Denumirea de supape speciale se referă indeosebi la supapele de lucru prin care

se injectează gazele pentru realizarea ciclului de liftare. Diferenţa dintre presiunea de
deschidere şi cea de închidere la o supapă es te cu atât mai mare cu cât orificiul de
trecere al supapei Av este mai mare, respectiv R=Av/Ab este mai mare.
 Această diferenţă de presiune este foarte importantă la sondele în erupţie
artificială intermitentă când se utilizează pentru liftarea dopului de lichid gazele
 înregistrate în coloana sondei. Pe de altă parte, supapele cu orificiu de trecere mare
măresc eficienţa ridicării lichidului la suprafaţă. Din această cauză este de dorit ca
secţ iunea  Av  să fie mare. O secţiune Av mare face să se mărească diferenţa dintre
presiunile de deschidere şi închidere ale supapei respective ,ceea ce poate duce la un
consum exagerat de gaze, în special la sondele cu coloane de diametru mare.
Pentru a avea un orificiu mare de intrare al gazelor în ţevi şi în acelaşi timp   o
valoare mică a diferenţei dintre presiunea de deschidere şi cea de închidere se
folosesc nişte supape speciale numite supape pilot.  

Fig. 1

21
 

Presiunea de deschidere este controlată de orificiul interior  Av,  în timp intrarea
gazelor în ţevile de extracţie se face prin orificiul exterior (principal)  Ae. Când forţa care
tinde să deschidă supapa PtAv+Pdesch.(Ab-Av)  devine mai mare decật PbtAb  plus
forţa dată de resort, orificiul cel mic se deschide. Presiunea din coloană acţionează
acum pe o suprafaţă egală cu  Ab dând naştere unei forţe dirijate în sus forţă ce
depăşeşte pe cea care ţine calota pe scaunul supapei. Ca urmare aceasta se ridică
imediat, presiunea în jurul ei se egalizează şi arcul comprimat asează din nou calota
parabolică pe bila din capul tijei supapei astfel încât tot ansamblul se deplasează în
sus.
 Alt tip de supapă pilot (fig.2) este alcătuită din două părţi componente distincte .O
parte constituită dintr -o supapă obişnuită cu burduf 8, acţionată de presiunea din
coloană şi o parte principală (supapa principală) constituită din pistonul 1, prevăzut cu
un orificiu longitudinal 2 şi orificiul principal de intrare al gazelor 3 .

Fig. 2

Supapa pilot mai este prevazută cu supapa de reţinere 4 . Presiunea din ţevile
de extracţie acţionează asupra supapei cu burduf prin orificiul longitudinal 2. Când
presiunea din coloană depăşeste valoarea presiunii de deschidere, ea se deschide
făcând posibilă exercitarea presiunii din coloană deasupra pistonului 1 pe care -l
 împinge în jos datorită  faptului ca suprafaţa de trecere este mică şi opune rezistenţă la
curgere. Astfel, se deschide orificiul principal 3 prin care gazele pătrund în ţevile de
extracţie, orificiu caracterizat printr -o suprafaţă mare de trecere. O egalizare între
22
 

presiunea de deasupra şi de sub piston în timpul intrării gazelor nu este posibilă,

deoarece atât orificiul mare de trecere, cât şi cel din piston au efect de duză. 
Când presiunea din coloană scade sub valoarea presiunii de închidere a supapei
8 aceasta se închide. Pr esiunea din coloană care a fost acumulată între orificiul de
trecere al supapei 8 şi faţa superioră a pistonului 1 se scurge în ţevile de extracţie prin
canalul longitudinal 2 arcul 7 care fusese comprimat se destinde făcând ca pistonul să
 închidă orificiul principal de intrare a gazelor 3 .
Observaţii "Oricât de comprimat ar fi arcul 7, capătul inferior al pistonului 5 nu se
asează pe suprafaţa 6 ".  

19.  ACIDIZAREA SONDELOR
19.1. Principiul tratării şi scopul aplicării  
Una dintre cele mai utilizate metode de tratare chimică pentru corectarea deteriorării
mediului poros al formaţiunii productive o reprezintă acidizarea. 
 Acidizarea matricei este definită ca operaţia de injectare a soluţiei acide în stratul
degradat la o presiune mai mică decât presiunea de fisurare a rocii colectoare.
Rolul soluţiei acide este acela de a dizolva produsele solide de invazie sau de
precipitare, depuse în sistemul poros al rocii (particule solide din fluidul de foraj sau din
pasta de ciment, particule fine de nisip sau de argile, săruri, parafine etc.) şi de a lărgi
canalele de curgere existente sau de a crea altele noi.
Practica tratării cu acid a stratelor în scopul creşterii productivităţii sondelor a fost
aplicată pentru prima oară încă din 1891, însă numai sub forma intr oducerii de acid în
sondă, la nivelul stratului productiv, cu scopul de a curăţa pereţii în dreptul acestuia de
diferitele materiale depuse. Metoda tratării stratelor prin injectarea soluţiei acide în
interiorul acestora a început să se aplice cu rezultate bune după 1930, devenind în timp
de mare utilitate.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în urmă cu aproximativ trei decenii acidizarea
a fost considerată mai mult ca o artă decât ca o ştiinţă. Studiile aprofundate şi continue,
experienţele şi cercetările realizate în laboratoare moderne şi verificate practic în
şantiere de către specialiştii chimişti, geochimişti, geologi şi petrolişti din întreaga lume
au condus la concluzia decisivă că acidizarea a devenit concret o ştiinţă.  
Ca rezultat al efort urilor întreprinse în domeniul cercetării, în ultimii ani s-au făcut
importante progrese privind perfecţionarea continuă a tehnicilor şi tehnologiilor de
tratare cu soluţii acide a stratelor productive contaminate, cu scopul îndepărtării
materialelor blocante şi stimulării curgerii hidrocarburilor spre sondele de exploatare. 
Cercetătorii apreciază că succesul unui tratament acid al matricei depinde de răspunsul
favorabil al formaţiunii productive la fluidul de tratare. Compatibilitatea fluidului de
tratare cu roca şi fluidele conţinute de aceasta este un factor important în realizarea
unui tratament de stimulare eficient.
Sensibilitatea rocii colectoare pentru un fluid acid de tratare ales include toate reacţ iile
vătămătoare care pot avea loc când acest fluid intră în contact cu ea şi care au ca
rezultat: deconsolidarea matricei, desprinderea particulelor fine de rocă şi migrarea lor,
formarea de precipitate. Această contaminare se poate produce atât în zona de strat cu
permeabilitatea deteriorată, cât şi mai departe în porţiunea de strat neafectată. 
Sensibilitatea rocii este determinată de compoziţia chimică şi constituţia petr ografică a
acesteia.
 Acidizarea se practică în formaţiunile cu permeabilitate de la valori medii până la valori
mari (gresii cu conţinut de carbonaţi peste 20%, nisipuri consolidate al căror ciment
este constituit din carbonaţi de calciu şi magneziu, calcare şi dolomite), prin st imularea
rocii mamă intenţionându-se să se îmbunătăţească caracteristicile de curgere ale zonei
degradate din imediata apropiere a peretelui sondei.

23
 

Mai rar se recurge la acidizarea orizonturilor productive cu permeabilităţi de la valori

scăzute până la valori medii (carbonaţi, calcare, dolomite), pentru care se cons ideră ca
tehnică adecvată de stimulare fisurarea hidraulică acidă.  
În zăcămintele de gresii, acizii (de obicei amestecuri de HCl şi HF) sunt injectaţi în
mediul poros pentru îndepărtarea substanţelor contaminante. 
În zăcămintele carbonatice (crete, calcare, dolomite), soluţia acidă (în mod obişnuit
15% sau 28% HCl) poate reacţiona nu numai cu substanţele contaminante ci şi cu
rocile din zăcământ, creând canale largi, conductibile, care străbat zona deteriorată. 
 În orice caz, între rezultatele stimulării formaţiunilor de nisipuri, de gresie şi de calcar
există diferenţe semnificative.  
 Acidizarea se efectuează în mod diferit de la un zăcământ la altul şi chiar de la o sondă
la alta datorită:
-  naturii rocii mamă şi diversităţii litologice;
-  compoziţiei chimico-mineralogice şi distribuţiei variate a minerale lor în rocile
colectoare;
  anizotropiei permeabilităţii rocii magazin;
-
  naturii şi compoziţiei fluidelor acumulate în porii rocilor;
-
-  proprietăţilor fizice ale zăcămintelor (presiune şi temperatură). 
Căile de aplicare a operaţiei de acidizare au la bază prin cipii riguroase de proiectare
care implică etape majore de analiză, necesare cunoaşterii principalelor date şi an ume:
-  stadiul de exploatare a zăcământului;
-  tipul sondei (de producţie ţiţei sau gaze; de injecţie apă sau gaze etc.);
-  gradul de comunicare hidraulică a stratului cu sonda;
-  istoricul exploatării sondei;
-  stabilirea sondelor candidate pentru stimularea prin acidizare a matricei solide;
-  stabilirea cauzelor lipsei de aflux sau afluxului insuficient de fluide;
-  amplasarea blocajelor în stratul productiv;
-  caracteristicile formaţiunii productive afectate din punct de vedere al compoziţiei şi
al structurii rocii şi al fluidelor cantonate în porii rocii colectoare;
-  condiţiile de presiune şi temperatură existente la nivelul orizontului productiv
analizat;
-  regimul de dezlocuire, iniţial şi actual; 
-  alegerea soluţiei acide corespunzătoare de tratare pe baza analizelor de labor ator;
-  determinarea volumului specific de tratare (volumul de soluţie acidă care trebuie
injectat pe metru perforat sau strat deschis);
-  determinarea presiunii de pompare şi a debitului pentru injectarea în regim de
curgere prin matrice;
-   stabilirea tehnologiei de plasare a soluţiei acide de tratare;
-  precizarea duratei de oprire a sondei pentru reacţie; 
-  expunerea recomandărilor pentru redarea sondei în exploatare sau injecţie;
-  stabilirea profitabilităţii tratamentului acid prin estimarea creşterii de productivit ate
sau injectivitate în funcţie de costul tratamentului. 
 Înţelegerea caracterului fizico-chimic al procesului de stimulare prin acidizare este
necesară în prezent atât pentru efectuarea unor aplicaţii eficiente, cât şi pentru
reducerea costurilor.
Singurul mijloc de apreciere a eficacităţii unei tehnici de stimulare prin acidizare e ste de
a dovedi că obiectivele tehnice şi economice au fost atinse.
Obiectivul tehnic al stimulării formaţiunii productive îl reprezintă obţinerea unui factor
skin postoperatoriu neglijabil sau negativ, ce corespunde cazului îndepărtării ef iciente a
modificărilor survenite în sistem.
Obiectivul economic se consideră că a fost atins atunci când s -a îmbunătăţit afluxul de
fluide din strat în sondă şi productivitatea sondei a crescut. Totodată, scurtarea ti mpului
necesar realizării operaţiei de stimulare proiectate şi implicit reducerea timpului aferent
24
 

 întreruperii producţiei sunt elemente primordiale importante din punct de vedere

economic.
Pentru obţinerea unor eficienţe optime la efectuarea operaţiei de stimulare a
productivităţii/injectivităţii sondelor prin acidizare este important să se cunoască tipul,
întinderea şi locul de amplasare a zonei contaminate în stratul productiv şi este
necesară selecţionarea acizilor (tip, concentraţie), aditivilor folosiţi şi a tehnicii de
 pompare a soluţiei acide, ţinând seama de caract eristicile zăcământului şi a fluidelor
conţinute, de preţul de cost şi de problemele de protecţie a muncii şi a mediului. De
asemenea, este necesară cunoaşterea unor caracteristici ale acizilor, precum şi
 probleme stoichiometrice, echilibre şi viteze de r eacţie. 
Valoarea optimă a cantităţii de soluţie acidă s-a determinat prin analiza rezultatelor unui
număr mare de operaţii experimentale. Acestea au condus la concluzia că pentru
efectuarea operaţiilor de acidizare convenţională sunt necesare volume de soluţie acidă
cuprinse între 0,5-1,5 m3/m perforat.
19.2. Tratarea prin acidizare a zăcămintelor de roci carbonatice  

19.2.1. Alegerea fluidelor de tratare pentru roci carbonatice

Formaţiunile de carbonaţi, în special cele care prezintă fisuri naturale, se
contaminează uşor în timpul forajului, pregătirii pentru exploatare sau chiar al
intervenţiilor aplicate sondei, datorită invaziei fluidului folosit în aceste operaţii în
sistemul de pori şi fisuri naturale. Pentru refacerea permeabilităţii zonei din vecinătatea
sondei şi îmbunătăţirea productivităţii ei, deseori se utilizează tratamentul de acidizare
a matricei.
La acidizarea zăcămintelor din roci carbonatice, spre deosebire de acidizarea
zăcămintelor de gresii, acidul reacţionează cu roca în general fără distrugeri. 
 Atunci când soluţia acidă este injectată într -o rocă carbonatică, ea curge preferenţial
prin zonele de permeabilitate mare - pori largi, canale, caverne sau fisuri naturale.
Dizolvarea rapidă a materialului matricei conduce la lărgirea canalelor iniţiale de
curgere, deci soluţia acidă formează rapid canale de curgere largi, caracterizate printr -o
bună conductivitate, numite canale spiralate (genul celor săpate de vierme).  
Pentru stimularea prin acidizare a carbonaţilor se folosesc soluţii de HCl, acid acetic
sau amestecuri acide: HCl şi acizi organici, HCl şi alcooli, HCl şi tenside. 
Din cercetările de laborator s-a constatat că în condiţii asemănătoare, acizii organici
reacţionează mult mai încet decât acidul clorhidric. 
 Alegerea acizilor pentru tratamentul ce se efectuează rocilor carbonatice se face ţ inând
cont de compoziţia mineralogică a rocilor din stratele productive stimulate şi de
temperatura de zăcământ. 
HCl este un acid tare şi reacţionează rapid cu calcarele. Reacţia cu dolomitul este mai
lentă. 
Pentru roci dolomitice, care conţin şi silicaţi cum ar fi cuarţ, feldspaţi sau argile, se
recomandă utilizarea acizilor activaţi ("Intensified Acid").  
Dolomitul este adesea asociat cu anhidritul, CaSO4, (ca umplutură pentru porii
secundari sau ca material de umplere a fisurilor naturale).
La acidizarea stratelor care conţin dolomit asociat cu anhidrit, HCl va dizolva anh idritul,
dar va precipita imediat gipsul (CaSO4⋅2H2O). Pentru a minimaliza această pr oblemă
sunt recomandate fluide cu bune proprietăţi chelante.
 În cazul când sondele deschid strate constituite din gresii calcaroase cu sau fără
intercalaţii de marne, acidul clorhidric poate avea o acţiune de dizolvare a cimentului
calcaros şi a altor componenţi cum sunt oxizii de fier şi aluminiu conţinuţi de aceste
roci.
Principalele proprietăţi fizice ale acizilor utilizaţi la tratarea rocilor carbonatice pot fi
urmărite în tabelul 19.1. 
25
 

Tabelul 19.1. Proprietăţile fizice ale soluţiilor acide

uti lizate la acidizarea roc ilo r calcaroase
Densitatea
Tipuri de Densitatea CaCO3  CO2 
acidului
acizi (15 C)
°    dizolvat degajat
uzat
kg/m3  kg/m3  kg/m3  m3/m3 
7,5% HCl 1037,0 106 1100 24
15% HCl 1075,0 220 1170 50
28% HCl 1147,0 439 1340 98
10% 1012,5 88 1080 20
CH3COOH
12% 1015,4 101 1080 23
CH3COOH
9% HCOOH 1020,0 98 1080 22
12% HSO3NH2  1060,0 56 - -

19.2.2. Factorii care influenţează reacţia acizilor cu rocile carbonatice 

 Aceşti factori sunt numeroşi, fiecare în parte acţionând asupra vitezei de reacţie a
acizilor cu roca dar de cele mai multe ori simultan, când efectul lor va fi foarte diferit în
funcţie de condiţiile concrete din formaţiunea tratată. 
Viteza de reacţie a acizilor utilizaţi la stimularea prin acidizare a rocilor carbonatice
depinde de:
- tipul şi concentraţia acidului; 
- tipul agentului tensioactiv;
- temperatură;
- viteza de curgere a acidului;
- presiune;
- suprafaţa specifică de contact a rocii.  
a) Tipul şi concentraţia acidului 
Trebuie menţionat că acizii în soluţie sunt ionizaţi şi ionii reacţionează cu mineralele
din roca formaţiunii. 
Viteza de reacţie variază cu concentraţia acidului şi trece printr -o valoare maximă
 pentru circa 24% HCl. Trebuie menţionat că pentru o concentraţie iniţială dată vit eza de
reacţie se micşorează pe măsură ce începe atacul acidului cu roca (datorită formării
CaCl2 care micşorează viteza de reacţie). 
b) Tipul agentului tensioactiv
Din gama variată de substanţe tensioactive utilizate la operaţiile de acidizare se
numără şi moderatorii (întârzietorii) de reacţie. Aceşti agenţi tensioactivi adăugaţi în
soluţia acidă formează o peliculă pe unele zone ale suprafeţelor fisurilor din rocile
carbonatice şi încetineşte astfel reacţia acidului (care se produce în continuare numai
 în zonele rămase neacoperite ale suprafeţelor fisurilor). Această adsorbţie a substanţei
tensioactive pe supr afaţa rocii îi dă acesteia un c aracter hidrofob (umectabilă cu ţiţei). 
c) Temperatura
Temperatura accelerează mult viteza de reacţie a acidului şi influenţează disocierea
rapidă a acestuia. Prin ridicarea temperaturii cu 10-15°C, viteza de reacţie se poate 
dubla sau tripla.

26
 

Prin creşterea temperaturii, la nivelul stratului productiv se realizează o reacţie

exotermică cu degajare de dioxid de carbon care se disociază. Prin pomparea
ulterioară a soluţiei acide se răceşte formaţiunea productivă reducându-se viteza de
reacţie a acidului.
d) Viteza de curgere a acidului
Viteza de curgere creşte proporţional cu viteza de deplasare a acidului în formaţiune. 
De fapt acest lucru este realizat pentru curgerea acidului prin fisuri, dar într-o matrice
poroasă turbulenţa acidului măreşte posibilităţile de contact cu roca.  
e) Presiunea
Viteza de reacţie a acidului are tendinţa de micşorare când presiunea creşte, din cauza
CO2 dizolvat sub presiune, care formează acidul carbonic slab H 2CO3. Dioxidul de
carbon gazos acceler ează acţiunea acidului şi favorizează eterogeneitatea atacului. În
practică se lucrează frecvent la presiuni ridicate şi efectul accelerării reacţiei datorat
CO2 gazos se întâlneşte rar, numai la acizii concentraţi. 
f) Suprafaţa specifică de contact  
Acest parametru este foarte important pentru penetrarea acidului în formaţiune înaintea
neutralizării. Această proprietate se poate defini ca suprafaţa rocii expusă la atacul
acidului pe unitatea de volum a acestuia. Ea este în funcţie de permeabilitate şi de
factorul de formaţiune. Valoarea suprafeţei specifice poate varia între 500 -
5000 cm2/cm3 într-o matrice carbonatică şi de la câţiva cm2/cm3 la zeci de m 2/cm3 în
gresii. Într-un zăcământ fracturat are valoare mult mai mică, deoarece canalele de
curgere sunt mai largi.
Reacţia acidului este mai rapidă cu cât suprafaţa specifică de contact este mai mare. 
19.2.3. Tehnologia de tratare cu soluţii de HCl a rocilor carbonatice 

La programarea operaţiei de stimulare se ţine seama de obiectivul urmărit: baie ac idă

pentru deblocare şi/sau acidizare convenţională. În funcţie de aceste obiective v ariază
cantitatea şi compoziţia soluţiei ca şi programul hidraulic. 
La sondele echipate cu packer permanent de coloană nu se pot executa băi acide
 pentru deblocarea formaţiunii; se pot executa numai acidizări şi f isurări acide. 
Pentru a realiza o acidizare cu soluţie de HCl la o sondă fără packer trebuie să se
execute următoarele operaţii:
- pregătirea sondei; 
- prepararea soluţiei acide; 
- introducerea soluţiei acide în strat. 
Prepararea soluţiei acide se face prin amestecarea acidului tehnic (concentrat) cu
apă şi o serie de aditivi, aceştia din urmă cu rol de a anihila efectele nedorite ale
soluţiei acide în sondă şi strat. 
După stabilirea cantităţii de acid ce revine pe metru perforat şi a concentraţiei
soluţ i ei acide, se trece la prepararea în habe a soluţiei acide necesare pentru
tratare.
Există şi alte modalităţi de determinare aproximativă a cantităţilor de acid tehnic şi apă 
exprimate în litri pentru a obţine 1 m 3 soluţie de tratare de concentraţie dată, când nu
cunoaştem densitatea soluţiilor acide şi anume:  
-  metoda analitică; 
-  metoda grafică - regula paralelogramului.

27