POLIROM

Foto:

SIMONA ANTONESCU s-a născut la

Galaţi în anul 1969 şi a copilărit în
localitatea Ţintea (judeţul Prahova).
După absolvirea Liceului „Constantin
Dobrogeanu-Gherea“ (actualul
Colegiu Naţional „Nichita Stănescu“)
din Ploieşti, a urmat cursurile
Facultăţii de Chimie din cadrul
Institutului Politehnic Bucureşti.
A debutat în anul 2015 cu Fotograful
Curţii Regale - romanul câştigător
al Concursului de Debut al Editurii
Cartea Românească, ediţia 2014,
şi al Premiului de Debut al Uniunii
Scriitorilor din România. Romanul
a devenit în scurt timp bestseller şi
a fost reeditat în 2016 în colecţia
„Top 10+“ a Editurii Polirom. în anul
2016 Simona Antonescu a publicat la
Editura Cartea Românească al doilea
roman al său, Darul lui Serafim.
© 2017 by Editura POLIROM

Această carte este protejată prin Copyright. Reproducerea integrală sau parţială,
multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea,
transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv
prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară
pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop
comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea
scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire
la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate
cu legile în vigoare.

Pe copertă: Corneliu Drăgan-Târgovişte, Intrare la M uzeul Satului din Goleşti,

acuarelă
Foto autoare: Ema Cojocaru

www.polirom.ro

Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BO X 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1,
et, 1, sector 4, 040031, O.P. 53

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

ANTONESCU, SIMONA
/la n u l lu i M anuc / Simona Antonescu. - Iaşi: Polirom, 2017

ISBN prinţ: 978-973-46-6666-9

ISBN ePub: 978-973-46-6724-6
ISBN PDF: 978-973-46-6725-3

821 . 135.1

Printed in ROMANIA
Simona Antonescu
-------- 0 /ictkm -Jltd----------

Hanul lui Manuc

roman
De la Nistru p â n ’ la Tisa
Tot românul plănsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Mihai Eminescu, D oina

 Bunicilor mei, Iosif şi Casandra, bunicilor lor
şi tuturor străbunicilor care dorm în aceste păm ânturi
 BOIERII SĂMĂRGHITENI

Muşcata din talpă

1806, prim ăvara - moşia Mironeşti

Din pricină că albia de scaldă a jupâniţei Ruxandra crăpase,

băltind la ultima baie întreg iatacul, băieşiţele spălau astăzi
fata în hârdău nou, din lemn neînceput. în colibele de ţigani
din vatra curţii boiereşti se poruncise de îndată albie nouă.
Cu un pocnet vesel de biruinţă, hârdăiaşul din lemn alb
de mesteacăn se răsturnă pe podele, rostogolind împrejurul lui
trei copile de-o vârstă cu primăvara de afară. Apa înmiresmată
cu petale de trandafiri inundă iute odaia, ajungând într-o clipă
până la pragul înalt de care se izbi, plescăind. Stropi graşi
căutară să ajungă cât mai sus, pe uşa grea din drugi laţi,
încheiaţi între ei cu limbi groase de fier pornite din balamale.
Chiva, ţigăncuşă născută pe moşia Mironeşti, cam de-un leat
cu jupâniţa cea mică Ruxandra, alunecase pe una dintre bucăţile
de săpun parfumat ale jupâniţei şi, în ultimul său moment de
echilibru, avusese bunul instinct de a se apleca în faţă, iar acum
străbătea odaia de scaldă întinsă pe burtă, cu mâinile dinaintea
ei, ca un despicător de valuri. Se opri cu degetele în marginile
hârdăiaşului răsturnat care, din izbitura copilei, îşi mai con­
tinuă pentru o clipă rostogolirea hodorogită pe duşumele.
Stanca, cea de-a doua băieşiţă a jupâniţei, luată prin
surprindere de hotărârea hârdăiaşului de a ceda jocului lor
de până atunci şi a rostogoli pe podele apă şi stăpână
deopotrivă, căzuse ca secerată pe spate, după ce mai întâi
picioarele ei încercaseră să păstreze controlul asupra situaţiei,
bătând iute câţiva paşi în aer.

7
 Fustele ei multe şi colorate, zburătăcite ca nişte păsări
alungate, lăsară vederii preţ de o clipă adâncurile lor tăinuite.
Ca un făcut, Chiva şi jupâniţa Ruxandra priveau chiar într-acolo
atunci când fustele înaripate ale Stăncuţei nu se hotărau cum
să se aşeze. Ochii Ruxandrei se măriră şi sprâncenele ei se
ridicară, fără a aştepta îngăduirea stăpânei lor. De sub fustele
ţigăncuşei-băieşiţe o noapte caldă, blândă şi adâncă părea că
se roteşte în spirale vrăjite, sorbind înăuntru lumea din afară.
Noaptea rotită încetini timpul din odaia cea mică de scaldă,
îngreunându-i curgerea şi dezvăluind Ruxandrei lucrurile
într-un alt ritm, mai cleios şi cu toate acestea mai limpede. Ea
văzu tălpile ridicate spre ferestre ale ţigăncuşei mişcându-se
atât de încet, încât zeci de gânduri avură timp să se nască
şi să moară în mintea ei. Stanca nu purta pantalonaşi. Oare
Chiva purta? Măicuţa sa, jupâneasa a mare - cum îi spuneau
toţi ai curţilor - , ar fi îngăduit oare să dea de bogdaproste
fetelor câţiva dintre pantalonaşii ei? Dacă ea avea doisprezece
ani de curând împliniţi, la fel ca şi Chiva - erau născute în
acelaşi an - , atunci Stanca trebuie să aibă paisprezece.
întotdeauna o fi avut muşcata aceea în talpă? Pata vineţie
pe pielea mai albă a tălpii avea marginile zdrenţuite ale
florilor de prin ghivecele măicuţei sale. îi pipăi cu privirea
conturul. Semnul nu depăşea nicăieri marginile tălpii, aşa că
nu se putea ghici atunci când fata era în picioare.
Chiva nu mai respira, cu ochii la stăpâna sa, aşteptându-i
primul gest ca să înţeleagă ce are de făcut. Fustele Stăncuţei
căzură în neorânduială una peste cealaltă, acoperind vederii
tainele arătate pentru o clipă şi redând timpului din odaie
ritmul lui obişnuit. Vraja ruptă brusc o trezi pe Ruxăndriţa,
făcând-o conştientă de apa cu miros de trandafiri ce băltea
sub genunchii ei, de strigătele ispravnicului Aurică venite de
jos, din curte, şi de faptul că - spre deosebire de ţigăncuşa
ei - ea nu e îmbrăcată chiar cu nimic.
— Cămaşa! dădu strigăt speriat jupâniţa, încrucişându-şi
braţele peste piept şi strângând genunchii unul într-altul şi
pe amândoi sub ea, pentru că încă se mai aflau toate trei
pe podelele ude.
— Cămaşa, Chivă, ce stai proastă şi te uiţi? repetă porunca
Stanca, mai mare de ani decât jupâniţa şi Chiva.

8
 Şi, ca semn al autorităţii sale mai înalte, se ridică de îndată
de pe podelele ude şi acoperi pe Ruxandra cu cea dintâi dintre
fustele ei bogate, îngenunchind alături de ea şi împreunând
marginile cu flori pe după umerii goi ai stăpânei. Ruxandra
se simţi împresurată de arome tari de cimbrişor şi sărate, aşa
cum ridicau covoarele de mătasea-broaştei de pe iaz în toiul
verii, când le bătea soarele.
Chiva sări ca arsă, luminată în sfârşit asupra celor ce erau
de făcut într-o asemenea situaţie, dornică să ducă treaba la
îndeplinire cât mai iute. Apucă de gulerul dantelat cămaşa
pregătită pe spătarul unui jilţ şi o trecu cu îndemânare peste
capul Ruxandrei, potolindu-i repede poalele împrejur cu
palmele şi ridicând apoi priviri mândre către ea.
Se ridicară pe picioare, ţigăncuşele sprijinind jupâniţa,
şi-şi priviră tălpile muiate până la glezne în apă. Odaia de
scaldă era micuţă, iar pragurile înalte păstrau apa ca într-o
albie uriaşă. Singurul loc pe unde s-ar fi putut scurge era
de-a dreptul printre duşumele, peste tingirile şi blidele din
cuhniile de vară. „Ca şi data trecută, când crăpase copaia“ -
îşi amintiră în aceeaşi clipă toate trei copilele şi prinseră a
râde cu poftă, speriind hulubii de sub streşini şi ridicându-i
în stoluri pe deasupra curţilor.
Pe lângă plitele încinse dis-de-dimineaţă, femeile de la
bucătărie aşezaseră o fată mai neînvăţată, ca să învârtă lingu-
roaiele în tuciuri. Aprinsă toată la faţă din pricina căldurii, fata
plimba linguroiul prin fierturi, ştergându-şi din când în când
fruntea năduşită cu colţul broboadei albe, subţiri, de vară.
Nevăzute ca nişte duşmani şireţi, câteva picături de apă se
strecurară printre scândurile tavanului şi căzură pe plita încinsă,
sfârâind. Fata deveni atentă şi îşi verifică iute din priviri oalele
şi tuciurile lăsate în grijă. Niciuna însă nu dădea în clocot.
Apa din odaia de deasupra scăpă din nou din strânsoarea
scândurilor şi ajunse pe plită.
— Florico, vezi de oalele alea, că te jumulesc acuş ca pe-un
pui de găină! spuse pe un ton potolit una dintre femeile din
bucătărie, cât să nu sperie fata pe care o ştia cam zărghită,
dar să-i adune minţile la lucrul ce-i dăduse de făcut.
Boierii Sămărghiteni cu case pe moşia Mironeştilor nu aveau
bucătăreasă tocmită. Dintre femeile satului, tot la două-trei zile

9
rămâneau câte două pe la curtea jupânesei Aristiţa Sămărghitan,
maica Ruxandrei, ca să facă de mâncare. Se roteau între ele
după legi complicate ce păreau să ţină de pătrarele lunii şi
mărimea zilei, dar înţelegerea aceasta a lor cu jupâneasa a
mare nu se stricase de mai bine de trei ani.
Astăzi venise rândul Anicăi, care adusese cu ea şi pe fata
soră-sii, cunoscută în sat ca nătângă, ca să încerce a o lipi
pe la curtea boierilor.
Apa din odaia de scaldă, prefirată de-acum într-o ploaie
măruntă peste plitele femeilor, sfârâia precum oalele de ciorbă
când dau în foc. Anica se repezi ca o furtună asupra nepoatei,
dar se opri nedumerită în faţa sobelor, cu ochii la şiroaiele
care se scurgeau printre scândurile tavanului. Pricepând de
îndată ce se petrecuse, mai cu seamă că glasurile ţigăncuşelor
se întreceau în chicoteli dimpreună cu acela al jupâniţei celei
mici, Anica culese în grabă lingura cu coada cea mai lungă
din bucătărie şi, fluturând-o pe deasupra capului, porni pe
scări către odaia de scaldă.
— Florico, fată hăi! Adu o găleată şi cârpe şi vino după
mine! strigă ea în spate nepoatei. Adu şi pe Nela din curte şi
haideţi repede, că se umflă duşumelele şi ne omoară boierul!
Deschise uşa iatacului cu un gest hotărât, de oştean viteaz
aflat în faţa unui duşman mai numeros şi bănuit mai vrednic.
Uşa se trânti de perete cu un pocnet sec. în odaie, într-un
iureş vesel, Ruxăndriţa lipăia desculţă prin apa în care pluteau
petale de trandafiri, stropind la fiecare pas pe Stanca şi
amândouă bucurând-o cu joaca lor pe Chiva, ce se oprise
pentru o clipă şi-şi răsucea în pumni poalele fustelor, storcând
apa din ele.
Chipul Floricăi, iţit pe deasupra umerilor laţi ai Anicăi, se
lumină tot la vederea veseliei din iatac. Femeia puse cu
hotărâre un picior în apă şi prinse a înainta ca un crucişător
viteaz către cele două ţigăncuşe, socotite vinovate de toată
această ispravă. Ridicase coada lingurii de lemn deasupra
capului şi umplea acum odaia de sudălmi, pe care însă căuta
a le potrivi ca pentru urechile jupâniţei:
— Ceapa moaş-tii tale de neruşinată, Stanco, că eşti a
mai mare şi se cuvine, după atâţia ani slujiţi la boieri, să ştii
buna-cuviinţă şi chibzuiala!

io
 Şi spunând acestea, lovi cu sete pe ultimul cuvânt poalele
fustelor Stăncuţei, ca şi cum ar fi dorit să-i dea o greutate
aparte între toate cele rostite. Ţigăncuşa scoase un chiot
vesel şi lipăi din doi-trei paşi în celălalt colţ al odăii, cu
Anica pe urmele ei. întâlnind pe cale pe Chiva, femeia îşi
răsuci pe mână cozile ei cu galbeni împletiţi alături de nojiţe
roşii şi smuci sănătos de două ori, făcând copila să-şi prindă
capul cu amândouă mâinile.
— Las-o, ţaţă Anico! strigă înfuriată Stanca şi veni singură
în calea cozii de lingură, cu gând să scape pe Chiva din
mâinile femeii.
— Adunaţi apa în găleţi cu cârpele şi nu mai staţi ca la
iarmaroc, la comedii! porunci Anica femeilor rămase în prag,
în vreme ce mai repezea o lovitură peste picioarele Stăncuţei,
zburătăcindu-i poalele.
Profitând de privirea aruncată de Anica preţ de o clipă
către femei, ţigăncuşa îi smulse cu îndrăzneală arma din
mână şi o aruncă pe fereastra deschisă, departe în curte,
apoi o prinse pe Chiva de cot şi ieşiră în fugă din odaie,
stropind totul în jur.
Văduvită de obiectele furiei sale, Anica rămase descumpă­
nită în mijlocul încăperii, luând seama abia acum la poalele
deja ude, la femeile care adunau apa cu mişcări iuţi şi
storceau cârpele în găleţi şi la privirea indignată a jupâniţei
celei mici. Ruxandra îşi făurise o poziţie de stăpână ofensată
şi aşteptase momentul de răgaz în toată devălmăşia, pentru
ca vorbele ei să aibă greutate şi să nu cadă precum mofturile
unei copile.
— Anica, începu ea cu tonul pe care-1 avea maica sa,
jupâneasa, uneori. Ţiganca Stanca şi ţiganca Chiva sunt ale
mele. Nimeni nu-mi bate mie ţigăncile dacă doreşte să mai
pună vreodată piciorul în curţile acestea.
Cu gesturi demne, îmbrăcă un căftănel lung până-n pământ,
fără mâneci, albastru întunecat, peste cămaşa albă cu mâneci
creţe, şi păşi peste prag ridicându-şi veşmintele cu eleganţă,
ca să facă loc picioarelor goale. Porni în jos pe scări, lăsând
pe urmele sale o dâră de apă, lucitoare precum cele lăsate
de melci, şi-şi păzi pasul să nu se abată de la cadenţa
stăpânită, atât de dragă mamei.

ii
 Odată trecută însă de colţul scării pe cea de-a doua aripă
în jos, o rupse la fugă, încă şi mai nestăpânită decât ţigăncuşele
ei, cu câteva clipe mai devreme.

Aurică ispravnicul

Aurică, ispravnicul boierilor Sămărghiteni, îşi purta calul

numai cu coama împletită. Ai satului vedeau într-aceasta
semn de mare trufie, dar Aurică îşi luase de multă vreme
obiceiul de a păstra tăcerea peste lucrurile mai complicate
ale vieţii lui, şi până acum tăcerea nu-1 înşelase niciodată.
Vorbele satului veneau şi treceau, iar Aurică le rămânea la
suflet bărbaţilor - pentru cârmuirea lipsită de răutate a trebu­
rilor moşiei - şi femeilor — pentru alte pricini.
Roibu, calul său ţintat în frunte şi pintenat cu alb numai
la picioarele din spate, părea conştient de colacii împletiţi
mai mândru decât ai fetelor din Mironeşti, porniţi dintre
urechi şi umflaţi ca nişte cozonăcei de-a lungul gâtului arămiu,
îşi ţinea capul semeţ şi lovea din când în când colbul curţii
cu copita, încetişor, fornăind pe nări.
La fiecare ureche, Aurică îi prinsese câte un cănăfior roşu,
după ce Roibu zăcuse bolnav trei zile în iarnă, deocheat de
o zvârlugă de fetişcană cu ochii verzi care nu avusese de
lucru şi rămăsese privind lung la calul arămiu între zăpezile
argintate. Când se ridica pe picioarele dinapoi şi-şi lăsa capul
în piept, cănăfiorii îi atingeau ochii şi Roibu se dezmierda
când cu cel din stânga, când cu cel din dreapta.
Aurică nu mai era în zaua lui.
Barba scurtă, nu prea deasă, se înspica argintiu pe alocuri,
vestind anii bătrâneţii. Pielea pleoapelor, rămasă prea mare
pentru ochii adânciţi de la o vreme cam mult în orbite, cădea pe
la colţuri, punând tristeţe privirilor ispravnicului. Umerii lui laţi
sub cămaşa din pânză aspră, bărbătească, şi ceafa întotdeauna
dreaptă ce se ivea din gulerul alb, mai gâdilau însă şi astăzi
zâmbete pe la colţurile gurilor nevestelor tinere din sat.
Femeile îl plăceau pe Aurică. Firea lui blândă şi vocea
mai groasă decât a celui mai mare clopot al bisericii li se

12
lăsau la inimă. De n-ar fi fost judecata lui mai înţeleaptă
decât slăbiciunile lor, de multe ori s-ar fi aprins satul în anii
de văduvie ai ispravnicului.
Aurică însă ştia să caute prin Doiceşti, Trepeziţa ori
Porumboiu, sate mai depărtate ale boierilor Sămărghiteni, ca
să nu strice pacea de pe lângă curţile boiereşti.
Intrase dis-de-dimineaţă, călare pe Roibu, pe sub porticul
culei celei vechi, bătrâneşti, aflată încă în picioare la marginea
dinspre răsărit a curţilor. Drumul pe sub porticul culei era
pietruit de cei dintâi Sămărghiteni, pe care nici boierul cel
bătrân, îngropat mai an în spatele livezii, nu-i apucase în
viaţă, asta însemnând aproape suta de ani, după calculele
lui Aurică. Cu adevărat, anii ar fi fost vreo 80, dar lui Aurică
îi plăcea să judece în cifre mari.
Sunetul cadenţat al copitelor lui Roibu pe drumeagul bătut
în pietre îi plăcea mult ispravnicului, şi obişnuia să intre pe
acolo în curţi, măcar că îi venea peste mână. Venise în
dimineaţa aceea ca să mai încerce încă o dată o vorbă cu
boierul cel tânăr, despre recolta de anul viitor.
între ei rămăseseră de câţiva ani nişte neînţelegeri legate
de pământurile dintre sate. Aurică dorea să pună porumb pe
toate fălcile din satele Trepeziţa şi Doiceşti - zeci de pogoane
de porumb - , iar pe fălcile din Mironeşti şi Porumboiu ar fi
pus cartofi.
— Cartofi! sărise ca ars boierul cel tânăr, şi de supărare
aruncase în mijlocul curţii cana din care băuse vin. Cartofi! Cui
vindem atâţia cartofi, Aurică? Ţi-a cerut ţie Constantinopolul,
Viena ori Hamburgul cartofi?
— Ca să se mai odihnească pământul, argumenta liniştit
Aurică, şi vocea lui suna precum un clopot scufundat în
iazul din spatele conacului cel nou.
— Pământul se odihneşte de când l-a făcut Dumnezeu,
Aurică, îşi trecea boierul palma lată peste ochi, frământându-i,
necăjit de insistenţa ispravnicului. Nouă ne cer negustorii
armeni grâu. Grâu, Aurică!
— Grâu, boierule, repeta ispravnicul, bătând mângâios cu
palma gâtul calului. Atâta doar că pământul dă din ce în ce
mai puţin grâu. Trebuie lăsat să se odihnească. Grâul l-a
secat. Să mai schimbăm. Am toate socotelile trecute la condică:
acum cinci ani, la 1801 în toamnă, am luat 3 000 de ducaţi
de aur pentru toată recolta de pe Mironeşti şi Porumboiu.
Mia de merţe. Mai an în toamnă am luat abia 2 000 de ducaţi.
Mironeşti şi Porumboiu - 700 de merţe. Puţin.
— Parcă îmi amintesc că a fost an secetos, propuse boierul
Sămărghitan o dezlegare întregii situaţii.
— Scrie la condică: despicam pământul cu sapa, băgăm
mâna şi scoteam palma umedă la genunchiul degetului mijlociu,
răspunse la fel de liniştit Aurică. Asta a fost umezeala pămân­
tului şi acum cinci ani, şi anul trecut. Nu a fost nicio secetă.
Iar neguţătorii armeni ori alţii, de alte neamuri, pot fi convinşi
să cumpere şi cartofi, dacă marfa este bună şi recolta este fru­
moasă. Aducem femeile cele mai pricepute din patru sate,
facem negustorilor o masă cu cartofi umpluţi, scăldaţi în smân­
tână, cu pârjoale din cartofi traşi pe râzătoare, cu clătite din
cartofi ori cu colţunaşi umpluţi cu cartofi zdrobiţi şi frământaţi
cu brânză sărată, să-şi lingă degetele. Ne-om pricepe noi să
vindem, boierule, surâse Aurică la amintirea altor asemenea
mese la care adunaseră negustorii pentru înfăţişarea mărfii,
iar aceştia nu se mai lăsau apoi duşi de la moşie.
Discuţiile fuseseră părăsite anul trecut, iar Aurică dorea să
le reia anul acesta. Era singurul ispravnic din Ţara Românească
despre care samsarii sosiţi toamna cu caravanele ştiau că
ţine o condică, aşa cum făcea el. Se afla întreaga viaţă a
moşiilor acolo, în condica lui: când a plouat şi cât, când a
dat îngheţul, câţi oameni au ieşit la semănat, la ce adâncime
în pământ se simţea umezeala, ba chiar şi dacă oarecine din
sat a călcat Armindeniul, Ziua Pelinului ţinută la 1 mai, ieşind
la muncă şi atrăgând astfel grindina asupra grâului.
Anul acesta, Aurică nădăjduia să înduplece pe boierul cel
tânăr să facă baremi o încercare. Să-i dea dezlegare să
schimbe numai pe câteva pogoane de pământ grâul cu cartofi.
Intrase pe sub porticul culei amuşinând cu nările în vânt,
precum Roibul lui când simţea câine. Căuta miros de ploaie,
pentru că era încă luna lui mai, şi grâul avea nevoie de apă.
Ajuns în mijlocul curţilor, se ridică în scări şi cercetă zarea
către miazănoapte, de unde veneau norii de ploaie prin
părţile lor. Cerul senin se aşeza cuminte la marginea câmpiei,
iar lui Aurică nu-i plăcu aceasta.

14
 Un rândaş se apropie în fugă de la grajduri şi îi prinse calul
de dârlogi. în lumina frumoasă a dimineţii de mai, conacul
zâmbea în soare din toate ferestrele. Peste cercevelele iatacelor
de dormit aflate la cel dintâi cat, mâini harnice scoseseră la
soare pernele şi învelitorile, care spânzurau acum, albe ca
spuma laptelui şi înconjurate de colţişori împletiţi cu igliţa.
Dintr-o margine a conacului, din odăiţa cea mică de sub
streaşină cu hulubi, răzbătea până în mijlocul curţilor larmă
mare, pe fereastra deschisă. Chiote vesele, ceva tingiri mânuite
cu nepricepere şi vocea supărată a Anicăi. Vreunul dintre
războaiele ei cu ţigăncuşele Ruxandrei, înţelese Aurică şi tocmai
prinse a zâmbi, când un linguroi de lemn cu coada lungă
porni într-un zbor avântat de la fereastra cu pricina, făcu
boltă pe deasupra capului ispravnicului şi căzu nedumerit la
picioarele lui Roibu.
Calul scăpă un nechezat prevenitor, pentru cazul în care
linguroiul s-ar fi dovedit a fi altceva decât părea şi ar fi prins
viaţă la picioarele lui. Linguroiul însă nu mai mişcă, şi Roibu
se linişti.
Stanca, tare frumuşică, cu ochii verzi ca iazul şi cu părul
lucios ca al lui Roibu, ba chiar cu aceeaşi cănâfiori pe lângă
tâmple, ieşi în goană din conac, lipăind din picioarele negre
pe pământul nezvântat de pe lângă ziduri. Ţinea strâns de
cot pe Chiva şi amândouă căutară scăpare tot pe lângă ziduri,
până dădură în livadă şi dispărură în spatele rugilor de mure.
O nojiţă roşie din părul Stancăi rămase agăţată de primele
crengi ale rugilor, zălog.
— Nu-i dai decât apă, spuse Aurică rândaşului, descălecând
şi lăsând calul pe mâinile lui.
Se aplecă şi culese din praf linguroiul zburător, cu gând
să-l ducă la bucătării, ca să poată afla apoi de acolo cum
se petrecuseră toate. De când ţinea zilnic condica recoltelor,
notând mai întâi fără sminteală tot ceea ce se întâmpla în
jur, pentru ca abia mai apoi să facă legătura între lucruri şi
sporul grâului, Aurică devenise iscoditor şi mereu dornic de
amănunte. Descoperise că toate au legătură între ele, pentru
cel cu suficientă răbdare să le afle şi să le pună cap la cap.
Pe când era însă cu degetele în tină şi rândaşul încă nu
întorsese calul ca să-l ducă la adăpat, o furtună albastră cu

15
aripi albe, bogate şi creţe, trecu printre creştetul său aplecat
şi acela ţintat al calului. Ruxandra, desculţă şi cu căftănelul
încheiat numai la cei dintâi bumbi de la gât, cu aripile lui
albastre fluturând pe urmele ei ca o pasăre măiastră, ridică
pe Roibu pe picioarele dinapoi şi făcu pe rândaş să scape
dârlogii din mâini.
— Doamne, apără şi păzeşte, că aprigă-i, murmură din
vârful buzelor omul, muncindu-se să-l potolească pe Roibu
şi să prindă din nou frâiele.
— Sărutăm mâna, jupâniţă mică, spuse Aurică, ridicând
de pe cap pălăria de paie.
— Bună dimineaţa, Aurică! răspunse Ruxandra, oprindu-se
pentru o clipă şi întorcându-se cu faţa către el. Cauţi pe taica?
îşi ia cafeaua şi ciubucul în cerdacul cel mare dinspre iaz.

Cula bătrânească

Copila Sămărghitenilor se răsuci pe călcâie, învolburând

foile albastre ale căftănelului, şi îşi continuă drumul de-a
lungul curţii, către cula de la intrare. Tălpile ei desculţe
apăreau şi dispăreau din poalele cămăşii albe, ieşită numai
de-un lat de palmă de sub postăviorul caftanului. Un pisic
se desprinse din umbra zidurilor vechii cule şi i se încurcă
printre picioare, dezmierdându-se. Ruxandra îl ridică în braţe
şi intră în încăperea lipsită de ferestre.
în anii năvălirilor sălbatice ale hoardelor de tătari, cei dintâi
Sămărghiteni ridicaseră cula din piatră, lipsită de ferestre până
sus, la cel din urmă cat, unde tăiaseră numai ochiuri înguste
cât să încapă gura flintelor, împrejurul întregii construcţii.
în foişorul de sub pod urca, pe atunci, cel mai mărunt
dintre rândaşii curţilor, scrutând cât era ziua de lungă zarea
către răsărit, de unde veneau de obicei nenorocirile. Podul
turnului fusese dintotdeauna sălaş porumbeilor, iar straja avea
mare nădejde şi ajutor în ei, căci dădeau de veste încă
dinainte ca ochii omului să vadă.
Mai întâi porumbarul prindea viaţă. Păsările se ridicau de
pe cuibare şi-şi dezmorţeau aripile, zburând dintr-un capăt

16
în altul al podului culei. Straja lua aminte la scândurile printre
care se strecura câte o pană, îşi freca ochii ca să-i facă mai
ageri şi privea câmpurile cu încruntare. Apoi, porumbarul
ridica glas de război, ca şi cum vulpea ar fi pătruns înăuntru.
Straja căuta din ochi oamenii curţii şi îşi fixa în minte care
şi pe unde se află. Uneori, cei ţintuiţi cu privirea îl simţeau
şi i se uitau în ochi, întrebând.
Apoi, la o vreme, porumbeii zvâcneau afară pe toate
ochiurile foişorului, ca o floare care îşi desface petalele uriaşe
dintr-odată, umplând cerul de bătăi de aripi şi scuturând în
capul strajei pene şi fulgi. în zare, la marginea câmpurilor, un
nor de praf cât un porumbel de mic se ridica din pământ, iar
stâlpul foişorului tremura slab în pumnul rândaşului-paznic.
— Tătaariiii! rupea atunci straja zilei aceleia văzduhurile
cu cel dintâi strigăt, căruia îi urmau altele, mereu aceleaşi.
— Copiii şi jupânesele în beciul culei! Sloboziţi animalele!
Bărbaţii, sus, în foişor!
Flintele erau de obicei deja acolo, aşteptându-i.
Boierul bătrân apucase vremurile acelea în care turnul îi
apăra. în anii din urmă însă rostul lui se pierduse, rămânând
numai pentru jocul copiilor şi pentru fala lui Aurică, ce-şi
purta calul pe sub porticul său, ca să audă copita pe piatră.
Noile case boiereşti fuseseră ridicate către apus, iar între ele
şi bătrâna culă se întindea astăzi curtea cea mare, rotundă
şi străbătută cât era ziua de mare de femei cu tingiri fierbinţi
în mâini, ţigani cu unelte poruncite la fierăria moşiei, copii
ce aveau în grijă cârdurile de păsăret ale gospodăriei şi
feluriţi alţi argaţi, fiecare cu treburile lor.
Cula veche privea la toate acestea cu ochi stinşi ca ai
boierului bătrân, în ziua morţii sale.
Pe vremea când era încă pruncă şi boierul bătrân o purta
de-a călare, în faţa lui pe şa, Ruxandra se temea să intre în
încăperea aceasta de jos a culei, unde soarele nu pătrundea
decât pe uşă, despicând înăuntru două conuri mari de umbră.
Boierul bătrân îi desluşise rând pe rând toate tainiţele încăperii,
arătându-i gura beciului unde se adăposteau femeile şi copiii,
atunci când moşia era călcată de tătarii cei sălbatici, ori scara
către catul de sus, atât de îngustă încât un bărbat în putere
o urca greu, întors pe lat.

17
 Astăzi, boierul bătrân nu mai era, şi Ruxandra strângea
pisicul în braţe ca şi cum, din ocrotirea lui, şi-ar fi tras
puterea de a merge mai departe. Ori de câte ori călca pragul
culei singură, găsea din nou în ea pe fetiţa cea speriată din
anii când trăia bunicul ei.
— Ţi-e sete? şopti ea la urechea pisicului. Haide să bem apă.
îl aşeză jos, în încăperea întunecată, prinse cu amândouă
mâinile roata scripetelui şi învârti. Chepengul de deasupra
gurii beciului era greu ca o lespede de mormânt. Lanţurile
se strânseră cu zgomot adânc, de fier vechi. Zalele nefolosite
se opintiră odată cu scrâşnet, ca să facă pe plac micii stăpâne,
şi chepengul prinse a se ridica încet. Speriat, pisicul se lipi
de piciorul Ruxandrei. întunericul încăperii de pe pământ a
turnului se scurse în adâncurile beciului.
— Uite, vezi? Aici se ascundeau ai noştri, atunci când
dădeau tătarii, rosti copila în şoaptă vechile vorbe ale buni­
cului, ca şi cum ele ar fi locuit întotdeauna acolo, şi acela
care tulbura pacea culei avea datoria de a le lua din aerul
încărcat cu mirosuri de mucegai şi a le rosti. Iar bărbaţii
urcau iute sus, în turn, unde aşezau flintele în ochiurile din
ziduri si luau în cătare pe năvălitori.
Dibui pe întuneric după felinarul ascuns în gura beciului,
îl aprinse şi - cu el într-o mână şi pisicul în cealaltă - coborî
treptele de piatră. într-un colţ, ghizdul unei fântâni arunca
o umbră lungă. Ruxandra ridică felinarul mult deasupra
capului, căutând un loc bun ca să-l aşeze. îl atârnă într-un
piron din perete, în care încă mai spânzura o sabie ruginită
căreia generaţii întregi de păienjeni îi ţesuseră prăselele de
mâner, cu pânze dese.
Ruxandra ştia toate poveştile culei. O ştia şi pe aceea a
fântânii din beci, săpată acolo de tatăl bunicului său după
ce unul dintre asedii durase mai mult decât apa din cobiliţele
coborâte în ascunzătoare. Rămăseseră fără apă, şi cel mai
mic dintre prunci se prăpădise.
Apa din fântâna îngropată aruncă înapoi lumina galbenă
a lumânării din felinar, spartă într-un mozaic mărunt. Ruxandra
privi în adâncurile ei, ca în înalturile cupolei unei biserici
aşezate invers. Scoase ciutura plină, luă apă în pumni şi lăsă

18
pisicul să bea. îşi sprijini apoi amândouă mâinile pe buza
ciuturii şi bău, cu înghiţituri mici, plimbând mai întâi apa
rece ca gheaţa între obraji, ca să o domolească, cum o
învăţase maica-mare, jupâneasa bătrână, demult.
Ruxandra nu şi-o mai amintea prea bine pe jupâneasa
bătrână.
Pe vremea când bunicul său încă mai trăia şi îi spunea
poveşti despre ea, Ruxandra găsise undeva, în spatele pleoapelor
sale, trei amintiri cu jupâneasa bătrână şi, mai apoi, ca să
nu le piardă, continuase să şi le istorisească singură.
IJna dintre ele se petrecea chiar aici, pe marginea ghizdului
fântânii din beci, unde bunica o aducea „ca să cunoască
locul şi să nu se sperie, să nu dea glas şi să nu plângă, de
va fi să fie vreodată, Doamne păzeşte, apără şi ne fereşte!“,
răsunau în mintea copilei Sămărghitenilor cuvintele jupânesei
bătrâne. în amintirea ei, jupâneasa scotea ciutura plină şi-i
dădea să bea, povăţuind-o cum să domolească apa rece ca
gheaţa, ca să nu-şi aprindă plămânii.
Şi-l amintea în schimb foarte bine pe boierul cel bătrân,
căruia ai casei încă nu-i făcuseră capătul de un an1. Crucea
de la căpătâiul lui era încă tânără, făcută din lemn, între
crucile vechi din piatră ale neamului, cu toţii aşezaţi în
pământul frumos mirositor de dincolo de iaz.
Moartea lui dezvăluise Ruxandrei locuri neştiute din inima
sa. Nu ştia dacă suferă, căci suferinţa o asemuia zilelor ce
urmaseră căzăturii dintr-unul din merii din livadă, când carnea
genunchiului îi plesnise până la os. îi era însă foarte dor de
el, şi căuta tot mai adesea să rămână singură prin locurile
lor tainice, ca să se gândească la el.
Uneori, în dimineţile de toamnă când soarele se hotărăşte
mai greu să se arate şi umbrele rămân lungi multă vreme,
boierul bătrân înfăşură fata într-o velinţă de lână netoarsă şi
petreceau amândoi câte un ceas pe cerdacul cel mare dinspre
iaz, privind apa înroşită de luminile începutului de zi. Dincolo
de oglinda ei, cu voia preotului din sat, fuseseră întotdeauna
îngropaţi cei duşi din neam. Morţii şi viii priveau astfel unii
către alţii, pe deasupra iazului.

1. Pom enirea de un an.

19
 Aici, între zidurile de piatră ale culei - odinioară, cetate
în faţa năvălitorilor, Ruxandra simţea că boierul bătrân încă
vorbeşte cu ea.
— Când au făcut ei fântâna, taicule mic, era după ce au
pierdut pe frate-meu de sete. Ne asediaseră tătarii, pierde-le-ar
Dumnezeu neamul, şi noi ne închiseserăm cu toţii în culă,
între ziduri. Jos, la cămara din beci, mamă-ta bătrână păstra
pentru astfel de prăpăd carne sărată şi afumată, fructe uscate,
brânză în putinică, la saramură, şi bărdăcuţe cu apă. Apa
s-a isprăvit cea dintâi, răsuna în mintea Ruxandrei glasul
boierului bătrân.
In primii ani ai copilăriei, când se ridicase pe picioare şi
venise vremea să dea nume celor ai casei, Ruxandra numise
pe boierul bătrân taicule. De dragul cuvântului rostit atât de
limpede de copila de trei ani, boierul îi spunea şi el, înapoi,
taicule mic.
— Este bine că te-a trimis Dumnezeu fată, taicule mic.
Aşa, ca să te iubească şi surorile tale cele mari, după tată.
De-ai fi fost băiat şi ţi-ar fi rămas moşia toată, casele cu
acareturi, livezile şi holdele, iazul, cele douăsprezece sate şi
cele douăzeci de sălaşe de ţigani, te-ar fi pizmuit şi te-ar fi
urât din tot sufletul. Aşa, toate trei fiind fete, pământurile se
vor împărţi, iar ţie îţi va rămâne Mironeştiul şi vei avea grija
bătrânilor până când îi va aduna Dumnezeu la El.
Boierul Sămărghitan cel tânăr îşi adusese boieroaică de-a
doua, după ce se prăpădise cea dintâi, dintr-o răceală ce
dăduse în aprindere de plămâni. Rămas cu cele dintâi fete
încă micuţe, una de unsprezece ani şi cealaltă de nouă,
boierul cel tânăr ascultase sfatul părinţilor - în putere la anii
aceia - şi pornise pe la zaiafeturile date de ambasadorul
francez în Bucureşti, în căutare de mamă de-a doua fetelor.
Aflase curând pe frumoasa Aristiţa Creţulescu, copilă orfană
de tată, cu averile scăpătate şi sosită în Bucureşti ca să-şi
afle soţ cu dare de mână. Boierul cel tânăr răscumpărase
sumele datorate zarafilor evrei cu cantoane prin hanurile
bucureştene şi adusese pe Aristiţa la Mironeşti, dându-i pe
mână copilele cu o vorbă pentru care tânăra sa soţie îl îndrăgi
pe loc:

zo
 — Fetele sunt orfane ca şi tine, şi trag nădejde din aceasta
că vei avea înţelegere pentru sufletele lor lovite. Poartă-te
cu ele cum vei şti mai bine, şi îngrijeşte-te ca între ele şi
pruncii ce ni se vor naşte nouă să nu fie pizmă.
Jupâneasa Aristiţa fusese crescută cuminte, departe de
ospeţele curţii domneşti, unde domnii fanarioţi veneau şi
plecau în sunetele ameţitoare ale meterhanelelor1 căpătate
în dar de la sultan, amestecate cu cadrilul francez ori contra-
dansul englez, atât de plăcute ofiţerilor străini. în curţile
casei de la Mironeşti aflase lumea aşezată cu care era obişnuită,
iar copilele lipsite de mamă ale boierului Sămărghitan i se
lipiseră repede de suflet. Ea însăşi ieşită de curând din anii
copilăriei, jupâneasa Aristiţa arăta multă înţelegere pentru
pofta nesfârşită de joc a fetelor, ba încă li se mai alătura
uneori, când boierul Sămărghitan era dus cu treburi şi moşia
rămânea pe mâinile lui Aurică.
împlinind vorba boierului bătrân, surorile vitrege o îndră­
giră pe Ruxandra. în anii dintâi luară prunca drept una dintre
păpuşile lor, plimbând-o în căruţele mici, meşterite de tâmplarii
din colibele aflate în vatra curţii boiereşti, ori legănând-o în
scrânciobul din nuc. Rând pe rând însă le sosi vremea
măritişului şi plecară din casa de la Mironeşti. De câţiva ani,
Ruxandra rămăsese singură stăpână peste livada de meri şi
pruni, peste iazul acoperit cu mătasea-broaştei şi peste cula
plină de tainiţe şi mirosind a mucegaiuri.
Cu pisicul sub braţ, Ruxandra ieşi din beciul cu fântână,
aşeză chepengul la loc şi porni pe scara îngustă către cerdacul
cel înalt al turnului, sub hulubărie, cu gând să dea roată cu
privirea în căutarea ţigăncuşelor ei, alungate de Anica.
Tălpile desculţe se fereau singure de răceala treptelor de
piatră. Degetul mare şi latura din interior se ridicau fără voia
copilei, iar pasul îi era mai mult pe latura din afară. Muşcata
din talpa Stăncuţei îi apăru în minte, şi Ruxandra se întrebă
din nou cum fusese cu putinţă să nu ştie de existenţa ei
până acum. Câte alte lucruri or mai avea ascunse ţigăncuşele?
Ori poate chiar ea însăşi?

1. Meterhanea - muzică militară turcească; fanfară pe care domnitorul

o prim ea ca pe un însem n oficial al puterii, din partea Sultanului.

21
 Ruxandra încă nu ştia, la vremea aceea, ce se ascunde în
ea, dar era încredinţată că-i sunt sortite zile lipsite de linişte şi
se simţea pregătită pentru ele, ba chiar le aştepta cu nerăbdare.
Ajunsă sus, în cerdacul turnului, la lumină, întoarse pe
rând tălpile ca să şi le poată privi. Erau însă deja murdare
de colbul curţii şi mai cu seamă de mucegaiurile negre de
pe treptele vechii cule. Şi apoi, tainele ce ar fi putut sta
ascunse în ea nu erau dintre acestea. Nu se îndoia de existenţa
lor, pentru că în vremea din urmă simţea crescând în inima
ei lucruri străine, când apropiate, când necunoscute, care o
făceau să cadă tot mai ades pe gânduri, cercetându-se.
Poruncile aşezate în ea de Dumnezeu păreau a se schimba
de la o vreme, şi copila Sămărghitenilor petrecea dimineţi
întregi cu urechile ciulite, încercând a prinde şoapte încă
nerostite de nimeni. îi lipseau, între toate cel mai mult,
poveştile cu haiduci şi cu lotri ale bunicului. Se prăpădise
înainte de a o învăţa să mânuiască sabia şi să puste cu flinta,
aşa cum îi făgăduise, iar între cei rămaşi nimeni nu vedea
cu ochi buni pofta fetei pentru arme.
Ruxandra îşi îndesă chipul în firida dinspre livadă, unde
le văzuse dispărând pe Stanca şi pe Chiva. Ochiurile înguste
săpate în zidul turnului erau potrivite numai cât să încapă gura
flintei, şi fata îşi scoase capul de acolo cu urechile albite de
var. Se mută la firida următoare şi cercetă merii din alt unghi.
— Stanca! strigă, dar glasul ei se lovi de pereţii strâmţi
ai firidei şi rămase între ei.
Hotărî să pornească în căutarea fetelor. Coborî scara îngustă
şi răsucită a turnului culei, cu pisicul pe urmele ei, ieşi afară
şi se îndreptă către colibele de ţigani de la marginea curţilor,
cu gând să-şi înceapă de acolo căutările. Boierii Sămărghiteni
avuseseră dintotdeauna pe lângă case fierărie cu foaie, dulgherie
cu bărdaşi pricepuţi, roţi de olărit şi câte trei-patru războaie
de ţesut, gata aşezate pentru năvădit. Toate se aflau în
sălaşurile de ţigani.
Stanca era de-a fierarilor potcovari, iar Chiva era de-a
vătraşilor din curte. Ruxandra le bănuia pe amândouă a se
fi ascuns printre nicovale ori în dosul foalelor, pentru că
ştiau că Anica nici picată cu ceară nu s-ar fi apropiat de
partea aceea de gospodărie.

22
 Din toate colţurile curţii prinseră a se aduna în mare grabă
în întâmpinarea ei puii întregului neam de păsăret. Alergau
cu aripile ridicate către spate şi cu gâtlejurile întinse înainte
două rânduri de pui de găină, unii mai răsăriţi, cărora le
dăduseră deja penele, alţii cu puful pe ei încă. Veneau
legănat, atât de repede cât puteau, bobocii de raţă şi cei de
gâscă, cu gânsacul înfuriat pe urmele lor. Pisicul dădu bir
cu fugiţii în faţa acestei năvăliri duşmane, întorcându-se de
bunăvoie la adăpostul zidurilor culei.
în mijlocul cârdurilor reunite, Ruxandra se apropia de
colibele de ţigani. Jupâneasa Aristiţa o dojenise adesea pentru
obiceiul de a hrăni puii curţii, arătându-i că animalele nu
trebuie să o cunoască, ci să se ferească de o jupâniţă, ca de
una străină lor.
— Numai în faţa fetelor din sat ce mai slujesc uneori în
curte ies astfel găinile şi raţele, spunea jupâneasa Aristiţa.
Dar buzunarele Ruxandrei ascundeau întotdeauna coltuce
de pâine, astfel încât apariţia ei în mijlocul acareturilor era
o sărbătoare pentru păsăret. Copila trecu de grajduri şi coti
la stânga, cu gând să taie drumul de-a dreptul printre sălaşurile
vătraşilor, pe scurtături bătute adesea de ea. în dosul ultimului
şopron, un rândaş ridică ochii speriat la ivirea ei. Avea cămaşa
murdară şi în mâinile negre de pământ ţinea, de aripile
împreunate, un curcan alb.
Ochii lui măriţi a teamă şi faptul că tresărise dădu de bănuit
Ruxandrei. Preţ de câteva clipe, cercetă din priviri întreaga
scenă, ca să înţeleagă ce anume nu era în regulă, din ce pricină
rândaşul se simţea vinovat. Bărbatul se lăsă cercetat o vreme,
apoi privirile lui se schimbară. O nerăbdare de om scos din
treburile lui urcă în ochii negri, spatele lui se îndreptă abia
observat şi în cealaltă mână începu a legăna uşor ceva.
Şi atunci, Ruxandra înţelese şi se înfioră.
în faţa ei, rândaşul se pregătea să taie gâtul curcanului.
Un satâr spânzura neglijent în mâna lui dreaptă, iar balansul
pe care i-1 dădea bărbatul era menit să o zorească pe ea să-şi
vadă de drum. Ruxandra înţelese că pasărea va mai trăi doar
atât timp cât ea o va privi. Căută în minte un pretext pentru
a prelungi momentul şi viaţa păsării. Se simţea vinovată pentru
lipsa totală de imaginaţie ce părea că o lovise tocmai acum.
 — îs cu treabă, jupâniţă, deschise bărbatul într-un târziu
gura pe jumătate şi mormăi supărat cuvintele. Mergeţi, că
n-am vreme.
— Ăsta-i abia un cocon, spuse Ruxandra, încercând să
dea glasului său autoritate. Cine ţi-a spus să tai coconii?
Rândaşul cântări dintr-o mişcare cunoscătoare curcanul
cu aripile îngrămădite în pumnul său, mai legănă o dată
satârul, scoase la iveală dintre dinţi un capăt de pai şi-l
scuipă într-o parte, apoi spuse, cu aceeaşi vorbă de om pe
jumătate adormit:
— Se taie toţi coconii cei albi. Mâine soseşte jupân Manuc
paharnicul, nanul domniei tale. Boierul cel tânăr a poruncit.
Ruxandra ştiu că dimineaţa s-a sfârşit după umbra scurtă
a rândaşului - abia un cerc în jurul picioarelor lui.

Curtea Veche - zapis de cumpărare

1806, p rim ăvara - Bucureşti,
la Hanul Şerban Vodă

Umbra tocului cu care scria se întindea prelung până la

umărul paharnicului Manuc. Apusul se deschidea ca o rană
în cerurile de la orizont şi lungea umbrele odăii din Hanul
Şerban Vodă, unde paharnicul trăgea ori de câte ori negus­
toriile îl aduceau în târgul Bucureştilor.
Negustoriile ori alte multe treburi ale domniei sale, căci
paharnicul era vestit deopotrivă şi ca zaraf, dar şi ca om de
încredere al Paşei de Rusciuc, Mustafa Bairactar. însă adevă­
ratele şi cele mai importante îndeletniciri ale sale - în Bucureşti
ori aiurea - rămâneau ascunse chiar şi celor apropiaţi, cu
toate că Manuc îndepărta întotdeauna cu mare meşteşug
astfel de bănuieli.
— Noi suntem armeni, creştini şi negustori cinstiţi, pleca
el gene dese peste ochii negri ca păcura şi ivea un surâs cu
înţeles din umbra mustăţii dese. Am ajutat şi vom mai ajuta
cu bani neamurile aflate la strâmtoare, atunci când se va
întâmpla să avem negustorii pe pământurile lor.

14
 Aşa obişnuia să spună, cu voce adâncă, şi nu o dată se
întâmplase să adoarmă pruncii aflaţi prin preajmă. Prin „noi“
se înţelegea numai pe el însuşi, pentru că nimeni nu avea
cunoştinţă ca Manuc să fi legat tovărăşie în negustorie, vreodată.
Numai dărnicia despre care vorbea era aievea, cei care ar fi
putut mărturisi despre aceasta fiind nenumăraţi.
în aripa dreaptă a cerdacului hanului, pe care o plătise
în întregime pentru toată seara, ca să poată lucra ferit de ochi
străini, paharnicul încheia un zapis cu care avea de gând să se
prezinte mâine, în zori, la domnie. în jurul său, mesele strălu­
cind de curăţenie, aşternute frumos cu ştergare roşii, aşteptau
nişte muşterii care nu aveau să sosească în seara aceea.
De jos, din sala cea încăpătoare de la parter, răzbăteau
până la el glasuri vesele de boieri porniţi pe petrecere, sunet
de jilţuri şi mese aflate într-o continuă muncă de aranjare şi
porunci aruncate scurt către fetele ce aduceau la mese.
Oamenii cereau pastramă, şliboviţă şi tămâioasă, iar mirosuri
grele de tocăniţe urcau leneş până la el, purtate pe acorduri
de cobză.
Lui Manuc nu-i plăcea Hanul Şerban Vodă. Niciuna dintre
odăi nu avea ferestre către exterior, de teama furilor care ar
fi putut fi ispitiţi de mărfurile feluritelor caravane depozitate
în han. Cu toate că întotdeauna avea odaia cea mai bună,
zidurile ei groase şi deschiderea numai către curtea interioară,
în care întorceau caravanele şi erau ţesălate animalele, îl
făceau pe Manuc să-şi caute liman în cerdacul cel înalt al
ospătăriei, cerdac pe care-1 plătea cu totul.
învăţat cu luminoasele caravanseraiuri orientale, păzite cu
străşnicie şi din această pricină bucurându-se de libertate
deplină în interiorul lor, cu ferestre largi către toate cele
patru zări, cu odăi spaţioase, scăldate în lumină, şi cu grădini
luxuriante, paharnicul Manuc suferea atunci când treburile
îl aduceau în Bucureşti. Tânjea după fântânile de sub măslinii
curţilor interioare ale caravanseraiurilor, unde se traficau cele
mai noi veşti din toate ţările vechii Perşii, sub pretextul unor
nesfârşite negocieri de preţ.
Hanurile bucureştene, şi între ele cu deosebire Şerban
Vodă, care era cel dintâi dintre hanurile domneşti, se apărau
cu ziduri groase de cetate, lipsite de ferestre şi de strălucire.
Noua sa negustorie cu grâu şi miere îl purta adesea pe Manuc
paharnicul în Bucureştiul zgomotos. De fiecare dată când
plătea hangiului odaia cea mai bună, ochii lui începeau a măsura
fără voie grinzile şi uşorii uşilor, plănuind pe unde ar fi fost
cel mai bine să se taie, ca să se facă loc luminii soarelui.
Treptele scării din lemn ce ducea din sala mare a ospătăriei
până sus, în cerdac, prinseră a scârţâi în ritmul unor paşi
obosiţi. Din umbra unui stâlp se desprinse un bărbat care
veghease neştiut până atunci. Cercetă pe cel care urca dintr-o
singură privire, apoi căută la paharnicul Manuc, ca să-şi afle
porunca. Manuc surâse boierului bine înveselit ce pusese
piciorul pe trepte şi făcu un semn domol, cu palma întorsă
către pământ, paznicului său. „Blând, că nu-i pericol“, ar fi
spus palma sa.
— Ziua bună, cinstite jupâne, spuse bărbatul, aşezându-se
cu respect în calea boierului. Să iertaţi, dar nu se poate trece.
Boierul, cu capul descoperit şi plete până la umeri, ceea
ce îl arăta a fi pământean, boier vechi, iar nu prefăcut odată
cu ultima schimbare de domn pe tronul ţării, i se uită în
ochi cu nedumerire.
— La cerdac nu este slobod, mai adăugă paza, încurcat
de întreaga situaţie, pendulând între respectul pentru faţa
boierească şi porunca stăpânului.
— Nu este slobod, dar eu văd un cinstit jupân acolo,
răspunse boierul, cu o sticlire ghiduşă în ochii văluriţi de vin.
Bărbatul nu se clinti. Privirile lui însă căutau în jos, stin­
gherite. Era oştean, obişnuit să se împotrivească altor feluri
de duşmani şi mai cu seamă cu alte feluri de arme. Vorba
bună şi ocolişurile îl făceau să nu se simtă în largul său.
Mulţumi cerului cu toată sinceritatea atunci când boierul
vorbi din nou:
— Ei, dacă nu este slobod, atunci înseamnă că nu este.
O să mergem tot jos, în sala mare. Vă poftim şi pe domniile
voastre acolo, pentru că este petrecerea mai mare decât aici,
singuri.
Şi jupânul cel petrecăreţ se întoarse încet, cu mişcări
grijulii, în mijlocul treptei, pornind înapoi cu aceeaşi paşi
domoli. Pe ultimul lui cuvânt, un miros puternic de şliboviţă
prinse viaţă. Oşteanul se retrase înapoi, în umbra stâlpului,

26
iar paharnicul Manuc potrivi cu palma zapisul, înclinându-1
către stânga.

A d ecă Io, Costandin A lexandru Ipsilant,

Voevod şi G ospodar Zemli Vlahiscoe,

Scris-am zapisul nostru ca să f i e d e bu n ă credin ţă la m ân a

preacinstit p a h a rn icu lu i nostru E m anoil M ârzaian, să să ştie
că-i vindem dum isale locul hotărnicit între: la m iazăn oapte
cu Sfatul Orăşenesc, p e lân gă zidu rile din a fa r ă p â n ă către
răsărit, la apus cu Vornicia Temniţelor, m ergând către m iazăzi
p â n ă la zidu rile H anului Roşu şi p â n ă la a p a Dâmboviţei,
ap oi la m ia z ăz i cu a p a D âm boviţei p e tot locul p â n ă la
ultimele cu ptoare a le olarilor din P iaţa Mare, loc răm as din
P alatul Voievodal şi numit Curtea Veche du pă alte vânzări
încheiate d e înaintaşul nostru, Constantin Vodă Hangerli.
Care loc ne este răm as d e la părin tele nostru, A lexandru Vodă
Ipsilanti, ca r e şi el l-a avut coborât d e la înaintaşul său,
Grigorie Ghica, prin zapisul d e înzestrare de p e lân gă firm an u l
de num ire ca D om n dat d e în alta Poartă, ca r e şi a cela l-a
avut răscum părat în an ii că im ă căm iei banului Grecianu,
cu taleri 1 800, că c i era m ai întins şi întreg.
Vindem locul hotărnicit du pă cum se arată m ai sus cu taleri
1 000, ca s ă se fo lo sa sc ă de el p a h a rn ic u l nostru Em anoil
M ârzaian a şa cum va şti m ai bine, să-l stăpân ească în bu n ă
p ace, dom n ia sa şi cocon ii dom n iei sale, câţi D um nezeu îi
va dărui. Şi acestea d e nim eni să nu se clătească, d u p ă spusa
dom n iei mele.
Şi câ n d s-a fă c u t acest zapis a u fo st mulţi cinstiţi boieri
d e fa ţă , ca re m ai jo s vor adeveri.
Şi noi, pentru m ai dreaptă credinţă, iscălim

Eu Nestor Căm ineanu, Vel Logofăt, adeverez

Eu Istrate B ălăcean u , Vel Dvornic, adeverez
Eu Gheorghe Stoican, Biv Vel Logofăt, adeverez
Eu F ilache Golescu, Biv Vel Clucer, adeverez

Am scris eu, Lanache Şoimu, grăm ătic, du pă spusele M ăriei

Sale şi a le martorilor.

2-7
 Paharnicul Manuc cumpăra ultima parcelă din vechiul
Palat Voievodal.
Pe temeliile puse odinioară de Măria Sa Vlad Ţepeş, peste
care tot ridicaseră mai apoi ziduri şi săli Basarabii, Cantacuzinii
şi Brâncovenii, se iviseră în anii din urmă prăvălioare mai
mari ori mai mici, ateliere de sticlărie şi şelării. Cel dintâi
Vodă Alexandru Ipsilanti, părintele domnitorului de acum,
luase hotărârea să-şi ridice case mândre în Dealul Spirii,
părăsind vechile ziduri bătute de focuri şi zdruncinate de
cutremure ale Palatului Voievodal, iar urmaşul său Vodă
Constantin Hangerli, sosit în ţară cu gând să scoată bani din
pământ, din piatră seacă, împărţise ruinele în parcele şi le
scosese la mezat.
Locul se împânzise iute cu negustorimea mică a târgului,
mai cu seamă că înţelegerile făcute cu domnia erau lesnicioase
unora ca ei. Vodă Constantin Hangerli îi primea cu plata
împărţită în mai multe, ca meşteşugarii şi negustoraşii să nu
fie împovăraţi dintr-odată, ci să poată aduce la vistierie pe
măsură ce le venea, la rândul lor, banul. Vechea întindere a
grădinilor domneşti, care cuprindea, în anii cei buni, cinci
pogoane în inima târgului, împuţinată astăzi ca să împlinească
promisiunile făcute înaltei Porţi de un domn fanariot, primise
denumirea de Curtea Veche.
între toate parcelele, pe una nu se îndurase a o înstrăina
Vodă Hangerli şi nici alţi domni ce-i urmaseră, fiind cu mare
deschidere la apa Dâmboviţei şi mult mai de preţ. Rămăsese
ultima nevândută, şi pentru aceasta întocmea paharnicul
Manuc zapis de cumpărare.
între numele martorilor şi al cocoşatului grămătic al curţii
lui Constantin Ipsilanti, Manuc păstrase loc pentru încă două-trei
nume. Mâine, la Curte, aveau să fie de faţă şi alţi boieri din
Divan, iar Vodă trebuia lăsat să hotărască cine anume va
iscăli ca martor al vânzării.
Stăpânind ştiinţa de a pătrunde în cele mai ascunse locuri
din sufletele oamenilor şi a citi acolo temeri şi nemulţumiri,
Manuc simţise în Vodă Constantin Ipsilanti o amărăciune şi
o însingurare cu care el ştia a lucra. Plănuise să întocmească
singur zapisul şi să se arate la Curte cu hârtia pregătită, numai

28
bună să fie copiată întocmai de mâna grămăticului, fără a mai
avea nevoie la fiecare cuvânt de vorba lui Vodă ori a sa, iar
în vremea aceasta ar fi aşezat pe domn la masă, cu doi cobzari
alături, arâtându-se înţelegător faţă de amărăciunile ce-1 mun­
ceau. încă nu le cunoştea, dar de existenţa lor nu se îndoia.
Manuc înţelesese de mult care este soarta acestor domni
care soseau — uneori chiar şi câte doi-trei într-un singur
an - din Fanarul cel dornic de măriri şi firmane domneşti.
Imperiul Otoman, odinioară atât de mândru, se fărâmiţa pe
la margini precum un pesmet uscat strâns între degete. Degetele
erau ale cetelor tot mai numeroase de ieniceri răsculaţi, conduşi
de Pasvant Oglu de-a lungul malurilor Dunării, pe de o parte,
şi ale ulemalelor care se opuneau cu tărie reformelor împlântate
cam cu de-a sila de tânărul sultan, pe de altă parte.
Crescut - dintr-o mare greşeală, după părerea aceloraşi
ulemale şi a califilor - cu preceptori englezi şi francezi, sultanul
Selim făcuse loc alături de el, pe Tronul Lumii aflat în
Constantinopole, unor idei ce ardeau ca para focului minţile
credincioşilor. Dorea un imperiu europenizat şi modern, plănuia
măreţe prefaceri ale armatei, scoaterea ei de sub oarba influenţă
a fanatismului religios. îşi visa moştenirea aşezată în rând
cu ţările lumii civilizate care creşteau împrejurul imperiului.
Nesocotind împotrivirea tuturor celor care ar fi trebuit să-l
sprijine, tânărul sultan Selim semnă firmanul care stabilea
noua ordine, pentru armată şi pentru înaltul Divan. Cum ar
fi semnat însăşi condamnarea, pentru că imediat ienicerii,
simţindu-şi ameninţate averile adunate în războaie, şi ulemalele,
care se vedeau decăzute din drepturile divine, luară foc.
Legea Nouă, întâiul Nizam, rămăsese însă, şi îşi făcea lucrarea
ei - tot de la Alah Cel Milostiv, Făcătorul de Pace, îngăduită,
după părerea celor mai vârstnici şi mai înţelepţi dintre imami.
Se scurseseră mai bine de zece ani de la acea răscruce.
Nopţile sultanului Selim încetaseră de mult să mai fie liniştite.
Cel dintâi cântat al cocoşilor îl găsea adesea treaz, plănuind
campanii măreţe pentru statornicirea hotarelor imperiului, cu
aceeaşi tărie de odinioară. în visele pe care le zămislea în
astfel de nopţi albe, armate nesfârşite de ieniceri devotaţi se
avântau în bătălii ce înfiorau întreaga Europă, stabilind o
dată pentru totdeauna de partea cui este puterea.
 Dimineţile următoare unor astfel de nopţi, sultanul Selirn
schimba căpeteniile regimentelor de ieniceri, aianii provinciilor
de la hotare şi intendenţii care se ocupau cu aprovizionarea
trupelor, ba uneori chiar şi pe domnii de pe tronurile ţărilor
de dincolo de Dunăre. Toate acestea cu un singur scop:
acela ca noii conducători să sporească elanul ienicerilor,
asigurându-le hrană mai îmbelşugată, uniforme noi şi armele
necesare întăririi hotarelor.
Aşa ajunsese domn în Ţara Românească Constantin Hangerli.
Acesta pusese biruri noi din prima zi şi scosese la mezat
vechiul Palat Voievodal, cu temelie pusă de Vlad Ţepeş,
împărţindu-1 în parcele şi vânzându-1 roiurilor de negustoraşi,
pentru o mahmudea în plus. Tot aşa însă îşi pierduse Hangerli
şi capul, în urma unei nopţi care arătase sultanului Selim că
din Ţara Românească s-ar putea scoate mai mult aur pentru
armată, dacă noul Vodă nu şi-ar face lui însuşi parte atât de
bogată. Sultanul visase că Vodă îl fură, şi-i luase capul.
Ienicerii continuau să se răscoale la marginile imperiului.
Toată energia pe care sultanul Selim ar fi văzut-o consumată
în păstrarea neştirbită a graniţelor, ei o puneau în folosul
unei mânii noi ce-i rodea: doreau să fie proprii lor stăpâni.
Refuzau să se lase supuşi sub Nizamul tânărului sultan.
Aceşti copii ai lui Alah, scoşi de mici din sânul celor mai
războinice popoare, rupţi dintre mamele care urmăreau zile
în şir căruţele cu băieţi, îmbelşugaţi mai apoi cu hrană şi
straie şi învăţaţi să se apere unii pe alţii şi să-l numească pe
sultan Tată, doreau astăzi neatârnare. Dăduseră uitării zilele
în care sultanul, acesta ori mai devreme părintele său, îşi
ocupa locul în liniile regimentelor, în ziua de soldă, ca să-şi
primească plata, la fel cu oricare alt oştean - obicei ce-1
apropiase de oamenii săi. Dăduseră uitării şi solda primită
fără abatere, atât în anii de război, cât şi în cei de pace.
De-a lungul liniei Dunării, la hotarul cel mai primejduit
al imperiului, ienicerii se organizaseră sub cuvântul lui Pasvant
Oglu, sângeroasa căpetenie de regiment care se declarase
singur aian şi făcea legea între Vidin şi Rusciuc.
Manuc vedea, înţelegea şi tăcea. îşi aştepta vremea şi-şi
făcea negustoriile lui cu mătase, tutun şi mirodenii pe drumu­
rile vechii Perşii. Poposea în caravanseraiurile scăldate în

30
lumina sfintei luni şi plătea veşti din toate colţurile lumii pe
care o străbatea. Aña, cu câteva mahmudele, mărfurile cerute
şi preţurile lor în Austria ori la Paris, ca să înţeleagă către
ce anume trebuie să-şi întoarcă propriile sale afaceri. Afla şi
care consuli străini au fost retraşi de ţările lor, ori în care
provincie se adună boierii cel mai adesea la sfaturi tainice.
Observase că, dacă se îngrijeşte să-şi alimenteze mintea
cu toate veştile noi, atunci sufletul său le contopeşte, cu o
ştiinţă a lui tainică, şi scoate la iveală, pe căi ce Manuc ştia
că nu trebuie cercetate, viitorul. I se dusese vestea că-1 poate
ghici. Unii credeau, alţii se îndoiau. Vorba însă continua să
umble singură, iar Manuc sporea taina cu umbra unui surâs
pe sub mustaţă.
în cerdacul ospătăriei Hanului Şerban Vodă, Manuc mai
citi o dată zapisul, apoi presără cenuşă din găvănoşelul pătat
de cerneală, suflă în zare ca să înlăture prisosul şi îl împături,
cu gesturi măsurate. De jos, din sala mare, răzbătu până la el
o gâlceavă iscată dintr-odată. O mână de ofiţeri ruşi, poruşnici
şi vreo doi polcovnici, se sfădeau cu un foarte tânăr căpitan
care se încumeta să-i înfrunte, împărţind fiecăruia răspunsuri
cu mare repeziciune.
— Cu toate că anii nu te ajută încă, domnule, dă dovadă
de înţelepciune şi mută-te la masa alăturată, înainte ca băiatul
să-ţi aducă ce ai poruncit şi să fie strămutarea mai anevoioasă,
vorbea unul dintre polcovnici, plictisit de faptul că era nece­
sară această muncă de lămurire şi că tânărul căpitan nu se
lăsase intimidat încă de la cel dintâi cuvânt.
— Să-mi fie cu iertare împotrivirea, cinstite polcovnice,
poate că de vină sunt tocmai anii mei puţini, dar defel nu
pricep de ce trebuie să îmi schimb locul la masă, la mine
în ţară, odată ce m-ain aşezat şi am poruncit de-ale gurii,
dădea răspuns căpitanul, iar mâna lui frământa stăpânit aerul
pe lângă caftanul simplu, dintr-o singură tăietură şi lipsit de
podoabe, ca şi cum nu s-ar fi hotărât dacă este cazul să se
sprijine pe mânerul hangerului de la brâu, ori ba.
Cuvintele lui curăţară aerul din jurul paharnicului Manuc
şi o adiere rece, cum se naşte între munţi după o ploaie, îi
aduse un surâs de uimire la colţurile mustăţilor şi îi ascuţiră

3i
pe loc auzul. Aşeză palmele în cruce deasupra zapisului său
şi căută cu priviri curioase pe românul ce grăia astfel.
îi citi obrazul prea tânăr şi-i măsură veşmintele. Căpitanul
încolţit de ofiţerii ruşi se purta în straie vechi boiereşti, ceea
ce iarăşi îl surprinse pe Manuc, învăţat să afle în provincia
aceasta mai cu seamă tineri dornici să se amestece cu aristo­
craţia fanariotă, începând de la port şi terminând cu felurile
de mâncare cerute pe la petreceri ori cu cântecele poruncite
lăutarilor. Din umbra stâlpului său, oşteanul care străjuia la
liniştea paharnicului se arătă din nou, mânat de tresărirea
stăpânului său.
— Ce are a face ţara cu pricina aceasta, tinere căpitan?
răsună în sala de la parter râsul gros, puţin forţat, al celui mai
vârstnic dintre ofiţerii ruşi. Să nu amestecăm între ele lucruri
mari cu lucruri mici, mai spuse el împăciuitor, începând un
gest ca şi cum ar fi dorit să înconjoare umerii românului cu
braţul, dar lăsând gestul neterminat, sub privirile neîncreză­
toare ale tânărului. Camarazii mei ţi-au cerut să ne laşi nouă
masa, pentru că eşti singur şi este ultima masă liberă, iar
domnia ta să faci bine să iei loc alături de cinstiţii negustori
armeni de alături, care văd că mai au un loc la masa lor.
Lăutarii tăcuseră, cerând din priviri porunci hangiului. Mai
puţin dispuşi să facă loc diplomaţiei, poruşnicii cei tineri
înconjuraseră masa, vreo doi aşezându-se în spatele căpita­
nului. Instinctiv, simţindu-1 descoperit de noua poziţie a
ruşilor şi inima sa aliindu-se cu vitejia cam deznădăjduită a
celui singur, oşteanul paznic de la cerdac duse mâna la sabia
de sub pulpana mantalei şi furişă o privire către Manuc, care
îngădui, înclinând scurt din cap.
Străină de cele ce se petreceau, o fată de la bucătărie se
ivi ca din pământ lângă colţul mesei, purtând în mâini o
tipsie întinsă cu tocăniţă într-un blid înalt de lut, un codru
de pâine aburindă, pe jumătate ascuns sub un ştergar roşu,
şi o cană smălţuită plină cu vin.
Căpitanul găsi iute cum se poate folosi de această apariţie
care suspendase pentru o clipă ostilităţile. Se aşeză liniştit
înapoi în jilţul său de la masă şi făcu loc fetei să pună tipsia
dinaintea sa. Scoase de la brâu un hanger frumos lustruit
şi-l aşeză, cu gesturi fireşti, alături de pâine. Se închină cu

32-
ochii în blid şi spuse cu o voce adâncă venită nu din tinereţea
lui, ci din necazurile repetate ale şirurilor de părinţi şi moşi
care mâncaseră cu hangerele alături de pâine:
— De-o fi să fie astăzi sfârşitul, cel puţin suntem cu toţii
spovediţi, căci numai ce s-a încheiat săptămâna Sfântă a
Paştelui. Doamne-ajută cui se luptă! şi lingura intră în tocăniţă.
Simţind ofensa mai degrabă decât pricepând-o, ofiţerii ruşi
scoaseră ca la un semn săbiile şi aşezară ascuţişurile lor în
stea pe lemnul mesei, în jurul hangerului. Oşteanul lui Manuc
sări ultimele trei trepte ale scării şi dintr-un singur pas fu spate
în spate cu căpitanul. Fără a cerceta prea mult de unde-i vine
acest ajutor neaşteptat, tânărul se bizui pe el şi prinse în latul
hangerului numai cele trei săbii din faţa lui, lăsând laturile
şi pe cei doi din spate în seama proaspătului său camarad.
Boierii şi jupânesele aflaţi la mesele mai apropiate se risipiră
care încotro. Muşterii de la mesele mai ferite se mulţumiră
numai să îşi oprească dumicaturile la jumătatea drumului dintre
farfurii şi gură, ca să înţeleagă cât de mare ar fi fost primejdia.
De deasupra tuturor, o voce gravă luă totul în stăpânire:
— Cinstite polcovnice Anatoli Barîşnikov! Sănătate! rosti
Manuc, ridicând pocalul său şi închinându-1 către ofiţerul cel
mai vârstnic.
Se apropiase de parmaclâcul cerdacului, pe care sprijinise
vârfurile degetelor mâinii stângi, la vedere, arătând unui
cunoscător gânduri curate, iar cu dreapta păstra pocalul cu
care preluase stăpânirea sălii ridicat deasupra capului.
— Cinstite paharnice Mârzaian, îl recunoscu întâiul dintre
ofiţerii ruşi, căzând vizibil pe gânduri.
Preţ de o singură clipă suspendată într-un timp care
altminteri ar fi trebuit să curgă mult mai repede, polcovnicul
cântări întreaga situaţie: căpitanul cel insolent şi oşteanul
necunoscut, aflaţi spate în spate, cu hangerele scoase şi
înfipte cu hotărâre în bumbii uniformelor ruseşti, privirile
aprinse de trufie ale oamenilor săi şi săbiile lor încolţind pe
cei doi, pocalul închinat anume pe rostirea cu glas tare a
numelui său, ca pentru a arăta fără putinţă de tăgăduire că
sunt mulţi care vor mărturisi, de va fi să fie.
In primăvara anului 1806, încă neîmpăcate de pe urma
trecutelor războaie dintre ele, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman

33
se aflau din nou faţă în faţă, precum doi cocoşi stârniţi. De
pe o parte ruşii, pe de altă parte turcii, ridicau colbul drumu­
rilor Moldovei şi Munteniei, trimiţând ataşaţi militari, consuli
şi suite întregi de ofiţeri în cele două capitale, cu felurite
misiuni diplomatice menite să ascundă adevăratul scop al
intrării lor în Ţările Române: acela de a găsi, aici, punctul
slab prin care să biruiască pe celălalt.
Polcovnicului Anatoli Barîşnikov îi era cunoscut paharnicul
Manuc, ca vistiernic al paşei de Rusciuc şi favorit al Seraiului
de la Constantinopole, după cum spuneau zapisurile cele de
taină ale consulilor de la Iaşi şi Bucureşti. îi era cunoscută şi
noua dregătorie primită în Ţara Românească de la Constantin
Vodă Ipsilanti, aceea de paharnic şi om de mare încredere.
De vreme ce acum, în prag de război, Vodă Ipsilanti părea
să arate multă prietenie ruşilor, polcovnicul găsi cu cale să
ocrotească legătura cu acest negustor şi zaraf de frunte al
ţinuturilor de la marginile Imperiului Otoman.
Puse aşadar un surâs cu înţeles pe faţa sa brăzdată deopo­
trivă de riduri şi de cicatrici şi lovi la rândul său pintenii
cizmelor, sprijinind vârful săbiei de podea:
— Cinstite paharnice Mârzaian, de aş fi ştiut că tânărul
căpitan este prietenul domniei voastre, nu aş fi îngăduit să
fie deranjat. Propun să coborâţi şi să ne onoraţi masa, să
luăm loc împreună şi să uităm cum au fost începute toate
acestea. Vă poftesc pe toţi la masă, dimpreună cu dumneata,
căpitane, pe cheltuiala mea.
— Aici, cinstite polcovnice, numai eu pot fi gazdă tuturor
celor de faţă. Mă uit în jur şi spun ce văd: sunt singurul
care aş putea pofti vreun oaspete la masă, spuse căpitanul,
făcând din nou săbiile şi hangerele din încăpere să tresalte.
Pentru că sunt singurul care mă aflu acasă, căzură ultimele
cuvinte în ospătăria şi aşa încărcată de tensiune.
Şi atunci, înainte ca ofiţerii ruşi să aibă vreme a reacţiona
cumva, se petrecu un lucru pe care nimeni nu-1 putu explica
mai departe, altora, atunci când povestiră.
Ochii lui Manuc îşi schimbară culoarea şi încremeniră
într-un punct aflat la două degete deasupra creştetului căpita­
nului. Buzele lui se întredeschiseră şi lăsară să scape dintre
ele un sunet grav, atât de coborât încât mulţi mărturisiră mai

34
apoi că nu se auzise, de fapt, nimic. O singură consoană
guturală, greu de lămurit care anume, ca şi cum numai şi-ar
fi dres glasul înainte de adevărata rostire.
Sunetul umplu însă întreaga sală a ospătăriei, spărgându-se
de ferestrele prinse în cruci de lemn şi întorcându-se în valuri
înapoi, către inima sălii. Toţi cei de faţă simţiră un leşin plăcut
în mădulare, inimile li se dedară - numai pentru o clipă -
blândeţii, iar câţiva dintre cei mai slabi de înger căscară cu
mare poftă, trosnindu-şi fălcile şi slobozind lacrimi din ochii
toropiţi dintr-odată. Părerea de sunet şi ochii încremeniţi ai
paharnicului înrobiseră ospătăria întreagă.
— Pofteşte sus, cinstite căpitane, spuse Manuc la sfârşitul
tuturor acestora, coborând încet privirea din punctul ei aflat
la două degete deasupra creştetului tânărului şi aducând-o
drept în ochii acestuia.
Cuminţit de o voce şi o privire, căpitanul se răsuci pe călcâie
şi porni către scări. Paznicul paharnicului se retrase cu spatele
şi cu hangerul încă la vedere. Lucrurile se liniştiră, ochii lui
Manuc îşi recăpătară culoarea şi mobilitatea. Polcovnicul
Anatoli Barîşnikov îşi pofti ofiţerii afară din han, pe motiv
că îşi amintise de un lucru important, ce trebuia împlinit fără
întârziere, şi pentru care ar fi mai cuminte să amâne masa
pe ziua de astăzi.
Cu totul mulţumiţi de spectacol, muşterii hanului, boieri
mai mari şi mai mici, negustori cu dare de mână ori slujbaşi
ai consulatelor străine la Bucureşti se întoarseră la bucatele
de pe mese şi la discuţiile părăsite. Manuc porunci un alt
rând de mâncare pentru noul său prieten şi le plăti pe
amândouă. Strecură zapisul între cutele caftanului său bogat,
împodobit cu blană de samur şi fireturi de mătase aurie, şi
ascultă cu un surâs cuvintele căpitanului:
— Mă cheamă Vlaicu şi sunt de-al Săcuienilor, din Chiojdele
Buzăului. Nu este adevărat că sunt căpitan, măcar că straiele
încă mă arată. Am fost, dar îmi caut alt rost şi sunt cluceraş
al curţii acum. Am pe mână magaziile de grâu.
— Şi-ţi place? vru să ştie Manuc, privind pe sub sprâncene,
cu un interes nou, pe cluceraş.
-— Mă pricep, căci taica a fost, o viaţă, clucer. Cunosc
oamenii şi drumurile, şi ştiu a aduce grâu în cămările domneşti.

35
 Manuc împinse uşurel către el tipsia cu mâncare, îndem-
nându-1.
Nimeni nu băgase de seamă, între întâmplările ultimului
ceas, o pereche de ochi care luaseră aminte la toate cele
petrecute, din umbra unei mese retrase la care lumina nu
ajungea. Ascuns chiar în mijlocul veseliei generale, aşa cum
numai mulţimea te poate ascunde în sânul ei, un domn în
veşminte străine nu-1 scăpase din ochi pe paharnic. Se ridică
acum de la masa lui ferită, îşi strânse pe lângă trup poalele
mantalei largi sub care s-ar fi putut ascunde orice şi se
strecură afară, în drum.
Oşteanul de pază al paharnicului repezi o privire, îndemnat
de simţiri născute în el de-a lungul războaielor din care
scăpase cu viaţă. Prea târziu însă ca să mai vadă şi altceva
în afara uşii ce se închidea.

Condica lui Aurică

1806, prim ăv ara — moşia Mironeşti

Ruxandra năvăli ca o lumină în cerdacul cel mare dinspre

iaz, aliat pe spatele casei părinteşti. Soarele scăpat către prân-
zişor sticlea în apa iazului încă şi mai abitir decât sus, pe cer.
Aşezat în jilţul său de sfat, cu picioarele bine acoperite
de poalele unei giubele îmblănite - leac genunchilor vătămaţi
de gută şi trataţi cu lucernă de doftoroaia satului - boierul
cel tânăr tăinea cu ispravnicul său. Miron Sămărghitan nu
mai era tânăr de mult. Avea trei nepoţi de pe urma fetelor mai
mari, din prima căsătorie, şi pletele rare aşezate pe umeri
încărunţiseră de ani buni. Până mai an însă, aflându-se încă în
viaţă tatăl său, boierul cel bătrân, oamenii curţii şi ai satului
îl tot numiseră astfel, numai ca să facă deosebirea între ei
doi. Aşa se face că, în pofida părului cărunt, a mersului
îngreunat de gută şi a respiraţiei chinuite de năduşeală1, lui
Miron Sămărghitan i se spunea boierul cel tânăr.

1. Năduşeală - astm.

36
 Aurică aşezase între ei condica deschisă la jumătate şi,
urmărind cu degetul rândurile scrise cu condeiul, dovedea
pătimaş boierului ceva. Boierul căută în ceaşca de cafea
vreun ultim strop, dar zaţul se uscase. Cerdacul era tăiat pe
mijloc de lumina soarelui venită din faţă şi de umbra casei,
din spate, hotarul dintre ele nimerind chiar pe gleznele
dureroase ale boierului.
— Au tăiat coconii cei albi, aşa să ştiţi! izbucniră în acelaşi
timp glasul şi prezenţa Ruxandrei în pacea cerdacului şi a
sfârşitului de dimineaţă. Tată, este adevărat că vine nanu
Manuc?
Chipul boierului întineri pentru o clipă într-un surâs frumos,
pornit din colţurile ochilor şi coborât mai apoi pe sub mustaţa
cănită. Copila aceasta de pe urmă, dăruită de Dumnezeu,
era tocmai feciorul pe care îl visase dintotdeauna. îndrăgea
şi cunoştea rostul cailor, al grâului şi al prunilor gârlănoşi
din livada de peste iaz şi-l punea pe el să promită în taină
ca o va învăţa meşteşugul armelor.
Toate acestea venind din partea unui boţ de om de numai
doi coţi jumate înălţime, cu încheieturile pumnilor cât crenguţa
mărului şi cu cosiţele arămii, groase ca pe braţ, pururea
scăpate din colacii de pe cap şi bătându-i spatele până la
mijloc, muiau pe loc inima părintelui său.
— Vine, jupâniţa taichii, vine, adeveri boierul Sămărghitan
cu zâmbet. Aibi de grijă să te ţii de el acum, ca să te înveţe
a bate cu hangerul ori cu arcul, cum îţi va fi pofta, aşa fel
ca mânia cinstitei maicii tale să mai cadă şi asupra dumisale,
iar eu să mai scap de năpastă.
Boierul duse două degete la ceaşcă şi o înclină către el,
cercetând-o. Tot goală, ca şi acum câteva minute. Anica,
femeia rânduită la bucătării zilele acestea, apăru în cerdac
încruntată ca omul năpădit de treburi. Drese cu un gest iute
marginile unui ştergar pe colţul unui cufâraş de zestre şi
potrivi o cănuţă spânzurată strâmb în blidarul din perete,
înaintând cu fiecare gest către jilţul boierului. Avea pe urmele
ei pe Stanca, potolită, care purta o tipsie cu bucate acoperite.
— Săru-mâna, boierule, să iertaţi, şopti cu smerenie cam
prefăcută. Haida, Stâncă, dă-te încoa! repezi apoi alt ton
ţigăncii, şi explică boierului: De mâncare jupâniţei, căci am

37
scăpat-o iar, boierule, nemâncată pe afară, ţine-o-ar Dumnezeu
sănătoasă, încaltea să ştim pentru ce ne scoatem sufletul de
dimineaţa până seara, că e ca argintul viu. Ia fă loc, jupâne
ispravnice, ori mai bine ajută-mă să curăţăm masa de hrisoavele
domniei tale, să nu-i cadă rău jupâniţei, Doamne apără şi
păzeşte, că totdeauna mă tem de deochi când scapă către
lume nelegată cu roşu pe la ureche.
Tot sporovăind întruna, Anica făcu teanc condica lui Aurică
şi cele câteva zapisuri aduse la cercetat, mătură jos de pe
masă, cu palma, nişte firimituri închipuite, şi făcu semn scurt
din ochi Stancăi să aşeze tipsia dinaintea Ruxandrei. Fetele
schimbară o privire mai iute ca fulgerul, înţelegându-se din
ea mai mult decât ar fi priceput boierul cel tânăr, de i-ar fi
destăinuit jupâniţa un ceas întreg. Grai muieresc, obişnuia
el să traducă acestea.
Anica însă numai ce-şi lovi palmele una de cealaltă, cu
răsunet de mare nenorocire, şi dădu strigăt ca şi cum şi-ar
fi văzut sfârşitul:
— Ah! Măicuţă care te-ai dus şi m-ai lăsat singură pe
lume! Doamne, jupâniţă mică, eşti desculţă şi cu tălpile lipite
cu pământ!
Ochii tuturor celor de faţă coborâră ca la un semn către
picioarele Ruxăndriţei, ruşinând fata care şi aşa îşi stăpânise
cu greu câteva vorbe întoarse cu meşteşug, ca să pună la punct
jăluirea ascunsă a Anicăi precum că ea ar fi neastâmpărată,
iar boierul să facă bine şi să dea ajutor la cuminţirea ei.
— Anică, ia fata şi duceţi-vă de aici, haide! îşi sumeţi
jupâniţa capul. Nu am ajuns până la vârsta aceasta ca să-mi
poarte grija bucătăreasa maicii mele! Mergeţi!
Cu o privire grăitoare strecurată către boier, adică „iaca,
asta-i viaţa noastră, săru-mâna, boierule, fă ceva“, Anica ieşi,
repetând gesturile de la intrare: drese bietul ştergar pe cufăraşul
de zestre şi potrivi cănuţa în cuiul blidarului. Ruxandra
ascunse sub masă picioarele pârâte şi descoperi bucatele de
pe tipsie, trăgând către ea condica lui Aurică, spre cercetare.
— Mor liniştit, spuse cu glas coborât boierul Sămărghitan
cel tânăr, către niciunde ori poate către moşii cei îngropaţi
dincolo de iaz. Nici fecior să fi fost, n-aş fi putut lăsa moşia
pe mâini mai bune.

38
 Ruxandra deschise condica ispravnicului, înmuie o bucată
de plăcintă cu brânză în ulciorul cu lapte, muşcă şi citi la
întâmplare:

1798 m artie 2
într-o vineri.
S-a p orn it aratu l p e Ţarina Radei, p e locul zis „între p r u n i“
şi p e toate trei sforile d e m oşie a le Trepeziţei, cu oam en i din
Doiceşti, Mironeşti, Trepeziţa şi Porumboiu, 134 bărbaţi ajutaţi.
Păm ântul a fo st îngheţat în Ţarina Radei, ca re se a flă între
vânturi şi în fie c a r e an se dezg h eaţă cel d e p e urm ă. Pregătim
b razd a pentru ovăz, ca re trebuie sem ăn at în must d e omăt.
Plugurile a u fo st pu se într-o singură b ra z d ă şi s-a arat în
lături, d u p ă cum a îngăduit boierul cel tânăr, ca să cercetăm
d e va f i m ai bine decât m ai an.
Nu ne-a nins, nu ne-a plouat.
Taica părin tele nu s-a lăsat scos din ca să p â n ă la ţarină,
şi ne-a binecuvântat lucrarea num ai de p e ceaslov, din biserică,
d u p ă trei zile d e post şi rugăciune.
Un p o lc d e călăreţi ruşi în fru n te cu un polcovn ic înfiretat
cu auriu a străbătut moşiile în că d e dim ineaţă, ceea ce îi
a r a tă a f i înnoptat la m arginea dinspre Doiceşti. M ergeau
către Bucureşti şi p ă r ea u sosiţi cu g â n d d e p ace, că ci salutau
p e cale feţe le m ai lum inate a le satelor, lucru ca r e nu întot­
d ea u n a se întâm plă, în p erin d ările lor.
Musai d e întărit p oru n ca oam en ilor din Doiceşti ca să d ea
d e ştire d e îndată, atu nci câ n d se p etrec astfel d e lucruri p e
păm ân tu rile lor. Să p u n strajă la m arginile Trepeziţei, ca să
aflăm şi s ă trecem la co n d ică z iu a câ n d se vor întoarce.

1798 m artie 19
într-o luni.
Aratu-i gata. Suntem cu toţii spovediţi şi pregătiţi pentru
sem ănat. Fem eile au răm as aca să . Fem eile nu sea m ă n ă n ici­
odată, nu este slobod la sem ănat pentru fem eie. Am ales anum e
z i d e luni, c â n d a început şi B unul D um nezeu lu crarea Lui.
Anul acesta avem săm ân ţă curată, n um ai d e la noi, şi
nu cu m părată ca an u l trecut.

39
 Am prim it şi adăpostit în Doiceşti oam en i 12 cu ce le-a
m ai răm as din fa m iliile lor, scăpaţi din p ră p ăd u l fă c u t de
cetele lui Pazvante Chiorul. O am enii sunt din satul Branişte,
p e drum ul Craiovei, sat ars cu totul d e nelegiuiţii lui Pazvante.
Sfânta lu n ă a avut toată noaptea cerc roşu împrejur. Va
plou a, d eie D om nul s ă p lo u ă în z i bună, a d ic ă d u p ă ce vom
term ina d e sem ănat.

1798 m artie 22
într-o joi.
Au fost văzute toate stupinele. Culiţă Şchiopu-al Toderiţei
curăţase urdinişurile de albin ele m oarte peste iarn ă şi întorsese
stupii către soare, ba în că acoperise toată vatra stupinei cu
paie, pentru zborul dintâi, d e curăţire, a l albinelor. Dincolo,
la M oara Dracului, unde bate m ai duşm ănos M ureşanul cel
rece, d e peste munte, trebuie spus să se f a c ă gardu ri din
g rădele şi să se ap ere albin ele d e vânt.
Peste tot s-au fră m â n ta t turtiţe din păstu ră şi m iere şi s-au
aşezat în stupi, pentru hran a albinelor.
Din trei stupine, nicio fa m ilie nu a fost p ierd u tă peste
ia rn ă şi nicio m atcă nu a fo st vătăm ată.

Condica lui Aurică vorbea fiecăruia pe limba lui. Spre

pildă, boierului cel tânăr şi lui Aurică le vorbea despre
cheltuieli cu seminţele, în anii răi, ori despre locurile cele
mai mănoase pentru grâu, în vreme ce Ruxandrei îi vorbea
numai despre haiduci juraţi să răzbune expediţiile ienicerilor
care, scăpaţi de sub ascultarea legii, prădau satele Olteniei,
luându-le la rând între Vidin şi Craiova.
— Unde se află povestea lui Pazvante Chiorul cel necre­
dincios, Aurică? întrebă jupâniţa, răsfoind catastiful în căutarea
paginilor dorite, în vreme ce cu mâna cealaltă ducea ulciorul
cu ultimele lacrimi de lapte la gură.
— Nu-i în condica aceasta, jupâniţă, răspunse Aurică, cu
ochii la bietele foi devenite aripi de evantai în mâinile stăpânei
celei mici. Trebuie căutată în altă condică, ce se află în taşca
de la oblâncul şeii. Am să merg să o aduc, de vrei povestea.
Stanca apăru din nou în cerdac, trimisă pesemne de Anica.
Purta cu grijă un lighean smălţuit plin cu apă aburindă, iar pe

40
braţ îi atârna un ştergar curat. Aşeză ligheanul în faţa jilţului
jupâniţei, îi luă picioarele pe rând şi i le cufundă în apa caldă.
Scoase de la brâu o bucată de săpun tăiată mai mărunt şi abia
la sfârşit ridică ochii la stăpâna sa, ca să afle dacă toate-s bune.
Ruxăndriţa se lăsase întoarsă către ligheanul cel smălţuit.
Isprăvise de mâncat, îşi aşezase pe genunchi condica lui Aurică
şi citea, în vreme ce mâinile pricepute ale ţigăncuşei îndepărtau
pământul curţii de pe tălpile ei. Stanca umbla cu grijă, cerce­
tând cu buricele degetelor în căutarea aşchiilor pe care uneori
le afla în tălpile micii stăpâne, ca să le scoată apoi fără durere.
Vântul aducea de pe iaz răcoare, ridicând perişorii moi de pe
picioarele copilei într-o înfiorare ce urcă iute de-a lungul şirei
spinării până la ceafă, punând obrajilor ei zgrăbunţe de piele
de găină. Ruxandra se zgribuli scurt. Boierul cel tânăr lua
aminte la întreaga scenă, pe sub sprâncenele înspicate cu alb.
— Spălatul picioarelor să se facă de acum înainte înăuntru,
rosti el o poruncă, mai mult ca pentru a şi-o întări în minte
pentru mai târziu, când va avea cu cine vorbi, căci Stanca nu
era dintre cei vrednici a primi cuvântul stăpânului. De-acum
îţi vor sosi peţitorii, jupâniţa taichii mică, şi se cuvine a-ţi
mai ascunde din copilărelile vârstei.
— Sunt abia de doisprezece ani, tată, scăpă Ruxandra râs
lipsit de grijă. Chiar de mă va cere cineva, socot că ai avea
motiv ca să nu mă dai încă de Ia inima dumitale, mai spuse
ea, căutând întărire vorbelor sale în privirile lui Aurică.
Ispravnicul însă îşi coborî cu iuţeală ochii în ligheanul cu
apa albită de săpun, dar - nimerind aici tocmai peste picioarele
descoperite până la genunchi ale jupâniţei celei mici - se
ruşină şi căută scăpare tot către iaz. Copila curţilor din
Mironeşti pricepu că se apropiase din nou de una dintre
pricinile de taină peste care mai nimerea câteodată, stârnind
priviri neînţelese şi tăceri neaşteptate celor mari din jur.
Scormoni preţ de o clipă cu privirea chipul tatălui său şi pe
cel al lui Aurică. Mintea sa prinse a alerga cu iuţeală printre
ultimele cuvinte rostite, în căutarea locului exact în care cobo­
râse stânjeneala în cerdac. Ce anume, din ceea ce spusese, ar
fi putut avea acest efect? Un gând ivit ca un străin între toate
celelalte propuse o legătură pe care mintea Ruxandrei mai
întâi o pipăi cu neîncredere, apoi se decise să o urmeze.
 De pruncă îi plăcuse să i se povestească ziua în care
venise pe lume. Când răposata bună-sa o adormea căutându-i
în păr, ea o ruga adesea:
— Mai spune-mi, maică-mare, cum rn-am născut.
Şi jupâneasa bătrână îşi începea întotdeauna povestea
numai după o tăcere adâncă, în care părea a căuta cărările
bătute în trecut ale poveştii, pentru ca nu cumva, uitând, să
le schimbe şi să nască bănuieli în mintea şi aşa dedată tainelor
a copilei. Din pricina acestor tăceri ivite înaintea istorisirii
zilei în care se născuse, şi din pricină că maica-mare şi baba
Niculina din Mironeşti erau singurele care se încumetau a
spune povestea, Ruxandrei chiar i se năzărise, într-unul dintre
anii celei dintâi copilării, o iznoavă cu care chinuise mai
apoi vreme lungă pe cei ai casei:
— Sunt de suflet, taicule? întreba ea pe boierul bătrân,
ridicându-i cu cuvintele acestea sprâncenele mai sus decât
fuseseră ele vreodată.
— Sunt de suflet, Anică? mergea apoi cu întrebarea ei la
Anica, la bucătării, de vreme ce de la taicul său bătrân nu
reuşea să scoată alta decât nesfârşite hohote de râs. Să-mi
răspunzi, şi nu te mai uita la mine ca şi cum nu te-ai pricepe,
mai batea ea din picior în faţa ochilor măriţi ai Anicăi.
Nu putuse niciodată scoate povestea de la altcineva în
afara maicii bătrâne şi a babei Niculina doftoroaia, ca şi cum
ar fi fost nevoie de o putere anume ca să o rostească.
Acestea toate din trecut le legase acum gândul ei cel nou
de cele câteva cuvinte rostite în cerdac. Gândul însă pierise,
ca şi cum atâta putere avusese numai, fără să meargă cu
desluşirea până la capăt.
— Ştii ce, Aurică? începu Ruxandra cu suficientă şiretenie
în glas cât să îngrijoreze pe ispravnic. Lasă condica cu
povestea lui Pasvante Chiorul cel fioros. Vom citi altădată
isprăvile lui. Să-mi aduci, rogu-te, de la oblâncul şeii, condica
de la 1794. Să fie din vară.
Aurică răsuflă uşurat, căci nu era lucru greu acesta. Se
speriase degeaba, ba chiar se simţi vinovat pentru bănuielile
încolţite despre jupâniţă, precum că ar umbla cu viclenie la
taine care nu-i erau îngăduite. Totuşi, înainte de a se ridica
să împlinească porunca, ceru îngăduire numai din priviri

42
boierului cel tânăr, care cercetase pentru a treia oară cana
goală de cafea, iar acum îşi aprindea tacticos încă un ciubuc.
— Pentru ce tocmai din vară, porumbiţa taichii? dori să
ştie boierul, în vreme ce deja îngăduia ispravnicului său, cu
un gest leneş din cap, aducerea condicii cerute.
Stanca nu se îndura să isprăvească spălatul, tot potrivind
mereu apa din lighean cu alta, mai caldă, din ulciorul mare.
La o vreme scosese unul dintre picioarele Ruxandrei şi îl aşezase
pe ştergar, în poala sa, ca să-l usuce. Dar Ruxandra îi indicase
în tăcere, cu vârful degetului, un loc în spatele gleznei ce
îi păruse, pesemne, încă murdar de pământ, şi ţigăncuşa o
luase de la capăt.
— Din vară, ba chiar din luna lui Gustar, surâse cu şăgal­
nică nevinovăţie jupâniţa, ca să aflăm de acolo ce se petrecea
pe ţarini şi prin satele moşiei, în ziua în care m-am născut
eu, tată.
Sunt uneori pe lume furtuni ce se nasc greu.
Un cer de plumb coboară mai întâi peste oameni, apăsând
ca mâna unui Dumnezeu supărat. Din dunga zării, furtuna
somnoroasă întredeschide pentru început un ochi îngust de
lumină, mai priveşte o dată lucrurile şi aşezarea lor de acum,
de dinainte, apoi pleoapa neagră coboară şi furtuna prinde
a sforăi din toate băierile cerului. Câmpia cu oameni şi lucruri
se zguduie la fiecare răsuflare a uriaşului aflat, parcă, în
mijlocul unui coşmar.
Sunt însă şi furtuni care pornesc cu iuţeala gândului, fără
nicio pregătire, încât nimeni nu ştie să spună mai apoi din
ce s-au iscat. Numai auzi trăznind o dată, şi te pomeneşti în
mijlocul furtunii.
Boierul Miron Sămărghitan şi ispravnicul său, Aurică, trăiau
acum acest al doilea fel de furtună. Minţile lor se înneguraseră
dintr-odată şi urechile le vâjâiau ca ploile torenţiale pe care
nu le mai încap olanele caselor. Jupâniţa cea mică izbutise
din nou să le încurce socotelile şi să iasă cu izbândă dintr-o
încleştare în care ei amândoi nici măcar nu prinseseră de
veste că ar fi prinşi.
Isteaţă, ţigăncuşa Stanca înţelese că se petrece lucru însemnat,
îşi opri orice gest şi îşi ţinu respiraţia, ascuţindu-şi toate
simţurile ei de neam pribeag.

43
 — Anică! dădu strigăt speriat boierul cel tânăr, căutând
undeva un răgaz pentru a afla ieşire din acest impas pe care
numai el şi Aurică păreau a-1 înţelege. Anică! Ia du-te tu,
Aurică, şi spune Anicăi să aducă altă cană de cafea, căci
aceasta s-a golit de mult şi văd că în casa asta nu se mai
află rândăşiţe vrednice.
— Tată, parcă eu nu înţeleg că îl trimiţi de aici numai ca
să nu meargă după condica pe care i-am cerut-o, se îmbufnă
Ruxăndriţa. Aşa faceţi întotdeauna când vă rog să-mi povestiţi
cum m-am născut. Sunt de suflet, nu-s de-a voastră, asta
încercaţi să ascundeţi, conchise ea, punând capăt cu aceasta
furtunii iscate din senin în cerdacul liniştit.
Aurică dispăru în casă, bucuros să-şi afle scăparea. Boierul
Sămărghitan cel tânăr pufăi cu lene din ciubucul care arsese
singur până la jumătate, trimiţând către prunii gârlănoşi
înfloriţi dincolo de iaz un fuior subţire de fum.
F.ra mulţumit cu dezlegarea aceasta ce-i trimisese Dumnezeu
pentru necazul în care se vârâse din nebăgare de seamă.
Ruxandra avea să mai păstreze o vreme îmbufnarea, apoi
avea să-şi afle cine ştie ce îndeletnicire pe placul ei, cu care
îşi va petrece ziua până către înserat, când el îi va putea
spune, cu prefăcută severitate, ultimei sale fiice, ceva despre
fapte nelalocul lor care nu trebuie să se mai repete, apoi
totul va fi dat uitării.
„Doamne-ajută!“, îşi spuse el, simţindu-se lipsit de putere
în faţa războinicei sale copile care creştea, din această pricină,
într-un răsfăţ neîngăduit niciunui alt vlăstar al Sămărghitenilor.
Făcu un semn scurt din priviri Stancăi, care şterse în mare
grabă picioarele jupâniţei şi se făcu nevăzută. Anica apăru
în cerdac, purtând o tipsie pe care aburea o cafea, răspândind
în jur miresme blânde. Jos, în curte, de după colţul casei,
se ivi Aurică, răsucindu-şi pălăria de pai în mâini:
— Ku m-aş cam duce de-acum, boierule, căci mi-am luat
poruncile pentru astăzi, spuse el. Merg să cercetez holda de
la Fântâna Văduvioarei, poate ajung şi la Curmătura Zmeului,
unde-i grâul mai înalt. Soseşte cinstit paharnicul Manuc, şi
trebuie să arătăm holdele cele mai frumoase, căci are acest
obicei de a cere să vadă de unde va cumpăra în toamnă.

44
 Aurică vorbea fără grabă şi tot răsucea între mâini biata
pălărie. înţelegând pricina pentru care încă mai zăbovea,
Ruxandra ridică de pe masa din cerdac condica şi, arătând-o,
împunse aerul către ispravnicul Sămărghitenilor cu un deget
hotărât:
— îţi aduc eu condica. Nu te mişca de acolo, aşteaptă-mă,
căci merg şi eu la ţarină.
Se răsuci apoi pe călcâie ca o zvârlugă şi dispăru în casă.
Fără să mai aştepte alt ajutor, încălţă o pereche de ciorapi şi
botinele pentru călărie, porunci să fie înşeuată Bucura şi apăru
de îndată la colţul cerdacului, de-a călare. Apropie mânza
cu urechea de umărul lui Aurică şi-i întinse ispravnicului
condica, în semn de pace.
— îngăduie, tată, ridică ea apoi privirea către părintele
său din cerdac, ca şi cum boierul ar mai fi avut ceva de
îngăduit la plecarea aceasta, ca şi cum nu trecuse deja
momentul acelei îngăduinţe încă de când jupâniţa pornise
de-a lungul casei, ca să se încalţe.
Miron Sămărghitan puse în Aurică una dintre acele priviri
ale lor care grăiau între ele singure.
Două ar fi vrut copila sa să se facă, atunci când va fi fost
mare, anume: haiduc şi ispravnic de moşie. Nu era o taină
pentru nimeni că jupâniţa se visa bătând de una singură
hoarde tătare ce vor începe iar a năvăli în ţară, ori sporind
recoltele prin metodele năstruşnice ale lui Aurică, în care
mintea ei avântată de pruncă avea deplină încredere.
Numai mireasă nu se visa niciodată jupâniţa. Ori poate că
se visa, numai că în visele ei ar fi fost o mireasă care se
eliberează singură, cu paloşul, din captivitate, ba încă aducând
acasă şi capetele vrăjmaşilor ce cutezaseră a o răpi.
Boierul avea o bănuială asupra planului cel nou al fetei.
Pesemne îşi pusese în gând să abată pe Aurică de la treburi
ca să o ducă pe ea la baba Niculina. Citea aceasta în surâsul
cuminţit cam dintr-odată al jupâniţei. Nu vedea însă un pericol
prea mare în vizita aceasta şi, ca să nu strice inima copilei,
boierul făcu un semn nelămurit din mână către ispravnic:
— Mergeţi.

45
 Bob de bun în măr domnesc

Curtea îi era ca-n palmă.

Anume cu o adâncitură în mijloc şi nenumărate gruiuri
şi hârtoape împrejur. în toamnele îndelung ploioase, pământul
din mijloc nu se zvânta niciodată cu adevărat, ci rămânea
ca un aluat pus la dospit, însemnat cu stelele în trei colţuri,
aşezate unele peste altele, ale picioarelor pintenate de găini
şi cocoşi ce-i umblau libere prin bătătură.
Vara, pământul din mijlocul curţii se usca în sfârşit, rămânând
aşa, cu semnele pintenate adâncite în el.
într-o margine a gardului de la drum, o strachină ciobită,
cu pereţii acoperiţi de muşchi verde şi pecingine galbenă,
ţinea pe lângă ea un câine bătrân. Ulucile gardului abia se
mai ţineau, parte îngropate în pământul care le primea an
de an tot mai adânc în carnea lui, parte adormite unele peste
altele, slăbite din strânsorile vechi ale împletiturilor de răchită.
Târând pe pământ un lanţ ruginit, prea greu pentru anii lui,
câinele amuşina apa din strachină, dar nu se îndemna să
bea. Pesemne era veche şi clocită.
Pe uşa căsuţei dărăpănate săriră cu mare zarvă câteva
găini prinse de stăpâna locurilor înăuntru şi zburătăcite acum
cu bătăi din palme. Pe urmele lor se ivi şi baba Niculina,
cu părul argintiu ieşit în dezordine de sub testemelul negru,
deşirat, agitând în tăcere un târn de nuiele deasupra capului.
Când fu sigură că păsăretul a înţeles unde îi este locul, baba
Niculina sprijini târnul pe stâlpul prispei, scoase testemelul,
îşi cuminţi părul pe după urechi şi-l acoperi la loc, strângând
la spate un nod şi necăjindu-se pentru câteva fire ieşite din
ţesătura veche, ameninţând să destrame întreaga basma.
Bătătura răsuna numai de cotcodăcelile găinilor şi de
cântatul unui cocoş. Din făgetul din depărtare le răspundea
rar un cuc. Baba Niculina părea tare supărată din pricina
întâmplării cu găinile găsite în casă, dar totul se petrecea în
cea mai mare linişte.
Femeia se afla sub legământul tăcerii.
Doftoroaie, moaşă şi descântătoare în Mironeşti încă de
pe vremea când Aurică era abia un copilandru şi o necăjea,

46
spânzurând între ulucile gardului ei mâţi înecaţi ori aruncându-i
broaşte în bătătură, peste gard, dimpreună cu întreaga ceată
a băietanilor din sat, baba Niculina îşi văzuse întreaga viaţă
de îndeletnicirile ei, măcar că femeile făceau cerc în jurul ei
în sfânta biserică, izolând-o, retrăgându-se din spaţiul ocupat
de ea. Tot ele veneau mai apoi, singure, în iarnă când dădea
oftica între copii ori când vreuneia i se legau vintrele tocmai
în durerile facerii, şi nu putea naşte.
Pentru prâslea Izbăşenilor din capul satului, lovit de
ducă-se-pe-pustii1 şi chinuit de crize care o speriau de moarte
pe biata mamă-sa, baba Niculina pornise de zece zile leacul
bob d e bun în m ăr domnesc.
Postea aspru şapte zile, dintr-o luni în altă luni, mâncând
numai uscat: azimioare fără plămădeală, coapte în spuza
cuptorului, prune uscate de mai an şi felurite rădăcini dulci
aflate prin făget, cărora baba Niculina le ştia bine rosturile.
La capătul acestor şapte zile intra apoi în legământul tăcerii,
pe care îl păstra trei zile neîntrerupt. Acestea erau cele mai
greu de dus până la capăt, căci ispite de tot felul începeau
a juca împrejurul bătăturii şi a şuiera pe la ferestre noaptea,
în ceasurile când au ele obiceiul a umbla.
Uneori se făceau pui de animale din care baba Niculina
ar fi ştiut că nu sunt de găsit în câmpul întins în care aşezase
Bunul Dumnezeu satul lor: pui de urs plângând amarnic atât
de aproape, că ai fi zis că sunt pe prispă, ori pui de căprioare
cum baba îşi amintea înceţoşat că a mai văzut numai în
copilărie, o viaţă de om înapoi, în timp, într-o pribegie din
calea tătarilor. Plângeau şi se jeluiau prelung, îndemnând pe
baba Niculina să le vorbească spre liniştire, aşa cum făcea
adesea cu alţi pui, de prepeliţe ori de baibaci2 grăsuni, pe
care îi găsea fără părinţi şi rupţi de foame, prin locurile ei
tainice unde îşi căuta leacurile.
înţelegea însă că sunt numai ispite şi că ursul ori căprioara
nu au ce căuta prin părţile locului. Aprindea atunci candela,
pentru care întotdeauna păstra ultima lacrimă preţioasă de

1. D ucă-se-pe-pustii - în acest con text, epilepsie.

2. Baibac - b obac sau m arm otă, animal dispărut astăzi de pe
teritoriul ţării noastre.

47
untdelemn din casă, şi se ruga. Erau singurele clipe în care
rugăciunile babei Niculina erau mute, altminteri rostindu-le
răspicat în gura mare prin toată curtea, cum face omul când
trăieşte pustnic şi prinde obiceiul de a vorbi singur.
Cele trei zile în care se legase să păstreze tăcerea tocmai
se încheiau. La capătul lor, baba Niculina mergea după bun -
iarbă care se arăta rar şi niciodată în acelaşi loc, de unde
s-ar fi putut înţelege că numai Domnul o scotea în calea cui
trebuia. Aducea acasă un singur fir de bun, îi usca seminţele
la soare până cădea noaptea, apoi la cel de-al doilea cântat
al cocoşilor, când ziua abia dacă s-ar fi ghicit în buza de lumină
de la răsărit, făcea o scobitură într-un măr domnesc, adâncă
până în inima fructului, şi aşeza tainic sămânţa de bun acolo.
Dacă postul şi legământul tăcerii fuseseră păstrate cu sfinţenie,
atunci vorbele bolborosite ale descântecului cu care trebuia
închinat mărul curgeau lin, fără ca baba să se încurce în ele.
Bob de bun în măr domnesc era leacul de care baba
Niculina se ferise toată viaţa ei. Nu-i plăcea să-l facă, pentru
că ispitele aşezate în cale erau grele, ba încă i se întâmplase
să mai tragă şi ponoase mult timp după ce leacul îşi împlinise
rostul şi bolnavul se ridicase pe picioare, ca şi cum cineva
ar fi urmărit-o cu o pedeapsă.
Mărul cu bob de bun în el avea să-l ducă pe înserat
Izbăşenilor din capul satului, ca să-l dea copilului să muşte.
O singură îmbucătură, din locul în care se afla bunul, o
îmbucătură îndeajuns de mare ca să ia şi sămânţa odată cu
mărul. Atât, şi totul ar fi fost gata. Copilul ar fi fost curat,
luminat, cum Dumnezeu l-a lăsat.
Când văzu cei doi călăreţi apropiindu-se în pas moale pe
drum, baba Niculina duse mai întâi mâna streaşină deasupra
ochilor bătrâni, cercetând zarea. De la o vreme, pricepând,
îşi acoperi cu cealaltă mână gura, înghiţindu-şi un icnet ce
ar fi dat să-i strice bunătate de post şi legământ.
Aurică, singurul om pe lume de care baba Niculina nu
ar fi avut îndurare nici dacă l-ar fi văzut târându-se precum
şerpii pe lângă gardul ei înghiţit de pământ, venea călare
alături de Ruxandra Sămărghitan, singura fiinţă care ar fi
putut-o scoate pe baba Niculina din rosturile ei, de ar fi vrut,
cu puterea pe care o au uneori fetele cu inimă de viteji.

48
 Smuci din bietele ei ţâţâni portiţa ce-i ajungea abia până
la umeri şi ieşi în drumul prăfuit, ca să fie bine văzută. Ridică
un braţ învelit în pânza groasă, odată albă, astăzi cenuşie
din pricina nenumăratelor spălări cu leşie în apa rece a
râului, sus deasupra capului, cu arătătorul înălţat a blestem
către ceruri. Fruntea i se încreţise într-o furie hotărâtă şi ochii
bătrâni căutau privirile lui Aurică. Coborî de câteva ori braţul
cu deget poruncitor şi-l aruncă încă şi mai hotărât într-un
gest îndreptat către ieşirea din sat, de-a lungul drumului
înecat în praf, ca şi cum ar fi spus „într-acolo să te duci!“.
Călăreţii se opriră în drum, aşteptând. Baba Niculina intră
cu mare grabă în căsuţa cu ferestre ceţoase şi ieşi purtând
deasupra capului un crucifix cu lemnul mâncat de cari şi cu
un smoc uscat de busuioc legat de unul dintre braţe. Se
propti pe picioare şi ridică crucifixul ca în faţa lui ucigă-1
toaca însuşi.
„Ţine-mă, Tu, Doamne, să nu-mi lepăd legământul de
tăcere şi să pot duce până la capăt leacul pentru pruncul
Izbăşenilor“, se ruga mut femeia. „Asemenea ispită tare nici­
odată nu mi-ai trimis, Doamne. Tu ai trimis-o, Tu mă ajută
să o trec. Du-1 de lângă casa mea aşa cum a venit, şi nu mă
lăsa să-l spurc aşa cum ar merita.“
Ruxăndriţei îi era cunoscută vrajba dintre ispravnicul lor
şi doftoroaia satului, moaşa ei şi a pruncilor locului. Rădăcina
acestei vrajbe însă fata era încredinţată că nu o ştiu decât
cei doi, de vreme ce nici Stanca ori Chiva, nici Anica ori
alte femei care trecuseră prin bucătăriile maicii sale nu-i
destăinuiseră vreodată ceva.
Crescută din mână în mână de femeile satului rămase cu
ziua pe lângă curţile boierilor, Ruxandra le cunoştea metehnele
şi ştia lucra cu ele. Erau lesne de stârnit la vorbă şi dădeau
repede pe mâinile ei taine ce maica sa ar fi dorit să nu le
afle niciodată: de ce e plânsă în sfânta biserică Maria mică
a Toderiţei, fată nenuntită cu pântecul împlinit, de ce doarme
uneori Mielu Trăsnea pe prispa casei, în vreme ce din casă
i se aude femeia sfădindu-se singură până către dimineaţă,
ori de ce nu se plânge morăriţa din sat atunci când Simeon
morarul îi altoieşte câte un dos de palmă de-i învineţeşte
sprânceana pentru tot restul săptămânii.

49
 Ruxandra ştia toate acestea. Erau secretele tuturor. Nu ştia
însă de ce iese baba Niculina înaintea lui Aurică, cu crucifixul
legat cu busuioc ridicat deasupra capului, ca la vederea lui
ăl-de-pe-comoară. Acesta părea a fi numai secretul lor.
Ca să cerceteze dacă ea singură ar fi îngăduită în bătătura
babei Niculina, jupâniţa Ruxăndriţa dădu pinteni uşor Bucurei,
şi mânza făcu câţiva paşi, lăsând pe Aurică în spate, nemişcat.
Se opri apoi, cu ochii la doftoroaie, aşteptând îngăduirea
aşa cum se cuvine să o aştepţi de la aceia ce-şi iau poruncile
de la cele mai înalte puteri.
Doftoroaia din Mironeşti chibzui o clipă, apoi se întoarse
într-o dungă, deschizând cale liberă fetei, cu crucifixul încă
ridicat către Aurică.
— Am să mă întorc singură pe la chindie, spuse jupâniţa
ispravnicului, în vreme ce-şi mâna mânza către portiţa scundă
din uluci strâmbe a babei Niculina. M-am răzgândit şi nu mai
merg pe ţarini, căci am o vorbă cu doftoroaia.
— Să nu mă amăgiţi şi să poftiţi neîntârziat chiar la chindie,
jupâniţă, căci altminteri mă va prăpădi boierul, se rugă Aurică,
aruncând priviri neîncrezătoare jupâniţei, ca uneia pe care
o ştia umblând cu viclenii, atunci când dorea să obţină vreun
lucru oprit.
Cunoştea gândul de acum al Ruxandrei. Pesemne că nu-i
dădea pace o presimţire a ei mai veche. Avea însă încredere
în baba Niculina, care nu o dată ieşise biruitoare din astfel
de situaţii în care copila Sămărghitenilor cerceta lucruri pe
care le bănuia ascunse. Rămase în drum până când jupâniţa
şi doftoroaia dispărură în căsuţa din chirpici, apoi întoarse
pe Roibu şi porni în mare galop către treburile zilei aceleia.
Jupâniţa Ruxandra lepădase de câţiva ani obiceiul ce-şi
luase în copilăria mică, de a fugi de-acasă la doftoroaia ce-i
moşise venirea pe lume. în anii aceia de demult venea pe jos,
cu botinele spânzurate într-o mână căci veşnic o necăjeau.
Poposea o vreme cu tălpile pe pământul cald al prispei, pe
care îi plăcea să-l simtă atunci când era copt de soare, apoi
trecea pragul acoperit cu un ţol vărgat al căsuţei din chirpici
şi cerea poveşti. Doicile trimise de la curţile boierilor după
ea o găseau dormind după cuptor. O purtau pe braţe înapoi,

50
la conac, iar seara ea strângea din dinţi cu dârzenie atunci
când îi erau scoase aşchiile din tălpi.
Baba Niculina îi dădea pe atunci copilei de câţiva anişori
de lucru mâinilor, ca să şi-o ţină aproape şi să nu o piardă
din ochi, aşa cum păţeau doicile. îi umplea poala de păstăi
pe care trebuia să le dezghioace fără să le strice, ori îi aşeza
alături un mănunchi de năprasnic căruia trebuia să-i rupă
frunzuliţele ca de pătrunjel, una câte una, fără codiţă şi fără
flori. Mai cu seamă fără flori.
— Strică florile, babă Niculină? întreba copila, cu ochii la
poala ei de lucru, pătrunsă de importanţa ce-i dădea femeia.
— Strică, jupâniţa babii, răspundea doftoroaia. în loc să
dregem boala, mai mult o întărim.
Din năprasnic ca acela se ivise jupâniţa Ruxandra. Toţi
pruncii veniţi pe lume din năprasnic erau la fel: năvalnici
ca iarba care le ajutase pe maicile lor să-i zămislească, iuţi
la mânie şi stăpânitori, dar cu inimile calde şi mari.
Când boierul cel tânăr adusese la conac jupâneasă de-a
doua, satul se veselise. Bunul mers al curţilor boiereşti însemna
bunul mers al satului. Dar jupâneasa, sărmana, se dovedise
curând fără putere de a zămisli. Baba Niculina fusese aceea
care o scăpase de mănăstire, postind pentru ea, culegând
năprasnic şi îmbrăcând-o apoi în cămaşă muiată în vinul
făcut din frunzele lui.
în anul următor se născuse Ruxandra. Casa toată fusese
în mare fierbere încă de cu seară. Burta jupânesei căzuse şi
se muiase. Doftoroaia îndesase un pumn costeliv, numai
piele şi os, sub sânii stăpânei, iar pumnul încăpuse acolo
cu totul. Copilul pornise.
— Pentru mâine dimineaţă, spusese atunci baba Niculina,
pentru că pruncii Sămărghitenilor nu se năşteau niciodată
noaptea.
Ca şi în ajunul naşterii fetelor mai mari, a Măriucăi şi a
Păunei, boierul cel tânăr făcu noapte albă. Trimise după
arendaşul său, Aurică, după popa Stroe din Doiceşti şi după
dascălul şcolii din Porumboiu, toţi bărbaţi de nădejde, chibzuiţi
şi cu sufletele tari, ca să-i ţină de urât peste noapte. Alungă
din conac pe muta care slujise zilele acelea la bucătării şi
pe pungaşul cel mic de Nuţu, băiatul venit pe lume cu un

5i
picior mai scurt, pentru ca pruncul să se nască numai între
oameni dintr-o bucată, fără beteşug.
Boierul Miron Sămărghitan era îndeajuns de obişnuit cu
naşterile, cât să ştie la ce se poate aştepta de la el însuşi,
în astfel de clipe grele. Nevasta dintâi trecuse prin nopţi ca
aceea de patru ori, măcar că numai doi dintre prunci mai
trăiau. Pentru adormirea sentimentului de neputinţă, boierul
poruncea vin şi bea. Spre dimineaţă, când strigătele nevestei
se potoleau şi pruncul dădea cel dintâi ţipăt, ori din pricina
vinului, ori din alte pricini mai tainice, boierul lăcrima scurt
din amândoi ochii, apoi îl cuprindea furia şi spărgea vreun
vas ori două ce se întâmplau pe aproape.
îşi luase aşadar obiceiul de a-şi aduce tovarăşi în ajunul
sorocului. Pe de o parte îl îmbărbătau, povestindu-i propriile
lor slăbiciuni din clipele când le năşteau nevestele, pe de altă
parte boierul cel tânăr putea trece asupra lor vina lacrimilor
ce l-ar fi putut copleşi, căci în nopţi ca aceea ce urma să
vină nimeni nu mai putea spune desluşit cum s-au petrecut,
cu adevărat, lucrurile.
în odăile de sus, sub supravegherea straşnică a jupânesei
bătrâne, baba Niculina închinase pernele şi aşezase între ele
pe jupâneasa Aristiţa. Cu chipul răvăşit de spaimă, muncită
de vinovăţie pentru că trecuse peste voia lui Dumnezeu şi
se încăpăţânase să dea naştere cu ajutorul puterilor dofto-
roaiei, jupâneasa căuta în ochii babei cu nădejde. Se aflase
dintotdeauna în bună înţelegere cu maica sa soacră, jupâneasa
cea bătrână, dar în clipe amare ca acelea se ruşina să i se
arate aşa, slabă şi nevolnică, îndreptându-se mai degrabă
către doftoroaie.
De la o vreme, sângele pierise din obrajii jupânesei Aristiţa,
trupul i se crispase şi fruntea îi năduşise dintr-odată. Scăpat de
sub voinţa ei, un geamăt prelung umpluse odaia, sfâşiind liniştea
conacului. Mâna albă între aşternuturile curate se zbătuse cu
nelinişte până când prinsese mâna uscată a doftoroaiei, pe
care apoi o strânsese cu deznădejde.
— Atâta le este toată puterea, jupâneasă Aristiţă, vorbise
baba Niculina, pentru ca jupâneasa să înţeleagă că de acum
înainte nu va mai urma nimic necunoscut, iar chinurile facerii
vor însemna numai repetarea acelui dintâi spasm. Asta-i tot.
Până-n zorii zilei, din ce în ce mai des, dar nu mai dureros
de atât. Poţi, jupâneasă scumpă.
Nu toate cuvintele doftoroaiei grăiau adevărul. Era drept
că jupâneasa Aristiţa putea. Dar nu era drept că nu vor urma
dureri încă şi mai mari.
Baba Niculina însă cunoştea puterea cuvintelor şi, în clipe
de încercare, adesea îşi lua asupra sa păcatul de a le mânui
după mintea şi credinţa ei. Pentru jupâneasa aflată în chinurile
facerii, cuvântul babei era o lege care urma să se împlinească
neabătut. De aceea, atunci când durerile s-ar fi înteţit, mintea
jupânesei s-ar fi agăţat tot de vorbele doftoroaiei, gândind
că este o părere şi că totul va fi bine câtă vreme baba este
aici şi spune că lucrurile merg aşa cum era de aşteptat.
Pe scara întoarsă într-o jumătate de arc lipăiau picioarele
desculţe a două ţigănci care duceau sus ulcioare cu apă
fiartă şi ştergare curate. Pe când Cloşca cu puii urcase în
tăriile cerului, femeile nu mai coborâră între bărbaţii ce beau
şi depănau amintiri în odaia cea largă de jos.
— In două ceasuri de-acum, spusese popa Stroe. Numai
bine cât să îi iasă dinainte soarelui. Deie Domnul să fie cu
noroc.
Cu noroc însemna să fie băiat, dar popa Stroe întorsese
cu meşteşug vorba în ultimul moment, căci gura i-o luase
pe dinainte, uitând că boierul cel tânăr era tare dornic de
prunci mulţi, băieţi ori fete deopotrivă. Ba chiar îl necăjeau
vorbele satelor sale cum că jupâneasa aceasta nu avea să
nască mai mult decât acest singur prunc.
— Pruncii născuţi sub un cer luminat de Cloşca cu puii, în
prag de toamnă, sunt stăpânitori puternici, cu un curaj nemăsu­
rat, vorbise la rândul său şi dascălul şcolii din Porumboiu,
om trecut de jumătatea vieţii, cu o urmă de mustaţă căruntă
şi o pleşuvie arsă de soare. Nu va suporta prea bine să fie
judecat, nici chiar de către maica ori tatăl său, dar acesta va
fi un lucru bun mai târziu, când va avea de apărat ale sale,
în vremurile acestea pe care le trăim.
încheind, dascălul îşi mângâiase coroana subţire de păr
cărunt ce-i înconjura capul numai la spate, ca şi cum ar fi
vrut să se încredinţeze că măcar pletele îi stau cuminţi, de
vreme ce vorbele scăpaseră de sub poruncă.

53
 — Se va naşte în zori, căci noaptea deja devine lăptoasă,
spusese şi Aurică arendaşul, aşezând în mijlocul mesei bărdă-
cuţa cu vin atunci adus de la pivniţe. Să-mi fie cu iertare, dar
va fi asemenea jupâniţelor Măriuca şi Păuna, pe care cu toţii
le cunoaştem cât sunt de tăcute şi de necăjite dimineţile, până
când soarele urcă mai năltuţ pe cer, surâse el pe sub mustaţă,
veselind cu îndrăzneala cuvintelor chiar şi pe boierul cel tânăr.
Cei născuţi dimineaţa sunt mai morocănoşi când se trezesc, dar
învie pe măsură ce se împlineşte ziua, aşa fel că seara până
către miezul nopţii sunt plini de viaţă şi mută munţii din loc.
Ursită astfel de trei bărbaţi, Ruxandra intrase în lume cu
mare ţipăt, cerându-şi norocul de la Pleiadele ce apuneau,
răpuse de lumina zorilor de zi. Sărmana jupâneasă Aristiţa
dăduse dovadă de mare stăpânire de sine, surâzând cu ultimele
puteri chipului soţului său, ivit cu sfială prin deschizătura uşii.
— O fată, spusese ea, punând numai în priviri restul
cuvintelor nerostite, „iartă, am făcut tot ce-am putut, dar atât
îmi este puterea“.
— Doamne-ajută, face gălăgie cât doi băieţi, răspunsese
boierul cel tânăr, hotărât să nu-şi necăjească soţia şi să nu
mânie mai ales pe Bunul Dumnezeu cu necuviincioase pretenţii,
dar aruncând în jur priviri cercetătoare, ca şi cum ar fi dorit să
se asigure că nu mai este şi un alt prunc, pe undeva prin odaie.
Purtase mai apoi pmnca înfăşată prin toată curtea, oprindu-se
o clipă pe pragul casei, ca să o închine soarelui ce răsărise.
Alături de umărul lui, pentru sprijin în astfel de momente
însemnate, umbla boierul cel bătrân, aflat încă în anii săi
puternici la vremea aceea. Amândoi păşeau mândri, ca după
o ispravă vitejească.
îi arătaseră acareturile, cula bătrânească şi intrările cele
mari, de la drum, iazul plin de brotaci şi livada de pruni de
dincolo de el, grajdurile şi sălaşurile vătraşilor. Copila nu tăcuse
nicio clipă în tot acest timp, drept care boierii se întorseseră
la conac cu întregul popor al curţilor pe urmele lor, deşteptaţi
de glasul cel nou, cu toţii dornici să vadă pruncul.
— Ni s-a născut stăpână, se veseleau ei de un aşa mare
scandal.
întors în odaia lăuzei, dădu copilul doftoroaiei, care îl puse
la sânul maicii sale. Supărarea pruncei nu trecu uşor. Bău cu

54
lăcomie lapte, apoi lăsă sânul, ridică nasul mic şi mai slobozi
câteva ţipete, după care iarăşi se întoarse la masă, şi tot aşa,
până când într-un sfârşit adormi, topită de oboseală şi sătulă.
Boierul cel tânăr poruncise în ziua aceea să se oprească
treburile, iar oamenii să se veselească, să bea şi să mănânce.
Nu purtase pică jupânesei pentru că nu adusese pe lume
băiatul aşteptat, ci dăruise încă şi mai multă dragoste ultimei
sale copile, aşa cum îndrăgeşti o floare rară dintr-o seminţie
pierdută, simţindu-te binecuvântat că-ţi este dat să o priveşti,
chiar dacă este albă pe când ţi-ai fi dorit-o roşie.
Aceasta toată era povestea ce-i plăcea Ruxandrei să audă.
Pentru aceasta venise astăzi în bătătura babei Niculina, dar
şi pentru alte lămuriri, pe care voia să le mai ceară. De la
an la an, pe măsură ce mintea i se cocea şi se îndepărta de
anii copilăriei mici, lămuririle pe care le dorea jupâniţa erau
tot mai multe şi mai aproape de adevăr.
De la o vreme, nici baba Niculina nu mai părea aşa de
hotărâtă să păstreze taina, pentru că fata era mare şi se
puteau da mai multe pe mâinile ei. Se hotărâse chiar să
spună totul pe şleau, cu prima ocazie în care jupâniţa cea
mică va mai deschide vechea lor discuţie despre naşterea
sa. De data aceasta însă nu nimerise într-un moment potrivit,
căci baba se afla sub legământul tăcerii.
— Va trebui să-mi spui odată, babă Niculină, ce vrăjmăşie
porţi lui Aurică al nostru, spuse Ruxandra, în vreme ce lega
pe Bucura de stâlpul prispei şi intra în căsuţă pe urmele
doftoroaiei, plecând capul sub fruntarul uşii.
De-ar fi judecat-o după înfăţişare, nimeni nu i-ar fi dat
jupâniţei doisprezece ani. Cu totul înflorită într-ale fecioriei,
înaltă şi mlădie precum lăstăraşii cei de fag din pădurea
Mironeştiului, cu vorba tot mai adesea aşezată şi uimindu-i
pe cei mari cu scânteieri de înţelepciune, jupâniţa ieşea din
copilărie.
împlinirile trupului său nu păreau să minuneze pe nimeni
dintre ai casei, aşa că fata găsea lucrurile fireşti. în afară de
Chiva şi de Stanca, Ruxandra nu cunoştea alte copile de
seama ei. E drept că în vreme ce Chiva - care era de-o
vârstă cu ea - era numai o pruncă ce nu dădea niciun semn
de împlinire feciorească, jupâniţa îmbujora deja pe flăcăii

55
sosiţi la joc, în curtea boierească, cu pomul de Armindeni.
Dar distanţa aceasta dintre trupurile lor i se părea firească
Ruxandrei, căci o ţigăncuşă nu-i putea trece ei pe dinainte.
Doftoroaia o privi plecând capul ca să poată intra în
căsuţa scundă şi în minte îi răsări, mai vie decât lumea aievea
din jur, imaginea unei Ruxăndriţe de cinci anişori, intrând
desculţă pe aceeaşi uşă, poruncitoare şi răsfăţată. Nu-i plăcea
când jupâniţa îl numea pe Aurică „al nostru“. Apucă un
ştergar şi-l roti de câteva ori pe deasupra capului, chipurile
urmărind o muscă nepoftită, numai ca să-l poată mai apoi
lovi cu sete de marginea mesei, descărcându-şi acolo necazul.
Se întoarse apoi către jupâniţă şi îşi închină de trei ori
buzele subţiri, încremenite de timp într-o grimasă ce putea
părea unora surâs, iar altora un efort de a păstra tăcerea.
— Eşti sub legământ, înţelese Ruxandra. Şi eu, care venisem
cu treabă. Mi-ar fi plăcut să-mi mai istoriseşti o dată cum a
fost când m-am născut.
„Să vii mâine, jupâniţă mică, şi îţi voi spune toată povestea“,
făgădui baba în gând, arătând copilei un deget uscat şi strâmb.
— Unu? O zi mai păstrezi tăcerea, spuse Ruxandra, căci
nu era pentru prima oară când aña pe baba Niculina sub
legământ, iar tainele doftoroaiei se dezvăluiau uşor în faţa
fetei. Bine, am să mai vin şi mâine. Până atunci însă, dacă
tot te-am prins sub legământ şi nu poţi minţi, mai spune-mi
o dată drept: sunt a mamei şi a tatei?
Baba Niculina îşi lovi fruntea brăzdată de la o tâmplă la
cealaltă de nenumărate riduri îngrămădite unele într-altele,
uşor ridicate a uimire deasupra sprâncenelor cărunte, cu palma
descărnată, şi prinse a înclina din cap a aprobare, cu înfocare.
„A lor eşti, copilă nestăpânită, fir-ai a bucuriilor, că pe
bune mâini va lăsa boierul moşiile, căci eşti aprigă şi de
neînvins ca apele din primăvară, când pornesc şuvoaie“, îi
răspunse numai în gând baba Niculina.
— Bine, spuse jupâniţa. Te cred. Dacă sunt a lor atunci,
la ce bun toată taina aceasta ţesută de ai casei? Nimeni nu-mi
povesteşte din primii ani de viaţă, cu toţii schimbă vorba ori
îşi află din senin treburi atunci când îi întreb.
„Mâine îţi spun, jupâniţă mică. Tot îţi spun, căci mai tare
te amărăşti dacă nu ştii, iar vremea unui astfel de adevăr

56
pare să fi sosit, de vreme ce te munceşte aşa de mult. Mâine
să vii“, promise baba în tăcere, ridicând încă o dată degetul
răsucit de gută ca o creangă de copac.
— îmi spui peste o zi, traduse Ruxandra. Bine. Numai ai
grijă ca mâine să nu schimbi vorba aceasta de astăzi: ai spus
că sunt de-a lor, drept, şi nu de suflet.
Baba Niculina îi apăsă umerii cu mâinile amândouă, aşezând
copila pe scăunelul scund cu trei picioare, şi îi puse dinainte
un căuc de smântână de capră şi o azimioară coaptă în
spuză. Ruxandra vedea bine că doftoroaia Doiceştilor este
schimbată. Obişnuita ei împotrivire se topise şi lucrurile erau
pe cale să se dezvăluie. Cu puterea aceasta nouă pe care
simţea că o are, încercă să capete încă şi mai mult:
— O să aflu şi despre Aurică mâine, aşa ne rămâne vorba,
da? întrebă, ferindu-şi ochii în căucul ei de smântână, ca şi
cum ultimele cuvinte nu ar fi purtat nicio vină.
Baba Niculina îşi păstră cu greu firea, dar chipul i se
înnegură pe loc. Copila aceasta nu cunoştea niciun hotar!
De n-ar fi fost sub legământ, i-ar fi spus în două vorbe scurte
că inimile oamenilor nu trebuie răscolite şi cercetate, mai
ales de către copiii fără minte ce nu se uită pe unde calcă
şi pot lesne betegi un suflet.
Ca să-şi dea de lucru gândurilor ce o îndemnau să ducă
la bun sfârşit fapta, apucă iarăşi ştergarul cu care urmărise
mai devreme gâza cea închipuită. Supărarea îi era însă mai
năvalnică de data aceasta, iar ştergarul nu o mulţumi. Bătu
de câteva ori din palme cu iuţeală în faţa Ruxandrei, zorind-o
să isprăvească de mâncat şi arătându-i uşa, fără alte politeţuri.
— Babă Niculinăăă! se auzi din prispă glasul subţire al
Stancăi, lungind numele într-o cântare dezlânată ce pornise
încet şi se tot înălţa.
Scăpată de cearta mută a doftoroaiei, Ruxandra ţâşni drept
în picioare şi ieşi în prag, mestecând încă ultimul dumicat.
Trimise de boieri după jupâniţă, Stanca şi Chiva dezlegaseră
pe Bucura fără să mai ceară îngăduire şi aşteptau acum, cu
mânza de dârlogi, în faţa prispei, semn că este mare grabă.
— Zice că să vii, jupâniţă, vorbi - ca de obicei între ele
două - Stanca, căci au sosit surorile domniei tale cu pruncii
cei mici. Ne-au trimis după domnia ta, să te aducem.

57
 — Au sosit copiii! se bucură Ruxandra şi încalecă cu sprinte­
neală, făcând semn ţigăncuşelor să urce la spatele ei, pe cal.
Atunci când jupâniţa dădu pinteni Bucurei, îndemnând-o
la galop, toate trei ca una singură prinseră a chicoti, strânse
una într-alta, veselindu-se şi aflându-şi joacă în goana calului
şi în vântul ce le amesteca pletele. Bătrâna rămase privind
lung pe urma lor - jupâniţa şi Stanca ţiganca deopotrivă la
înălţime, cu diferenţele dintre ele tot mai şterse pe măsură
ce se îndepărtau, iar Chiva mai mică la spatele lor, întotdeauna
fericită să le fie prin preajmă.

Ospăţ la Mironeşti

Tălpile goale ale copilului mângâiau burta calului cu gesturi

ritmice, egale. îşi sprijinise călcâiele de animal şi-l dezmierda
cu degetele răsucite către el, în jumătăţi de cercuri mici. Iţarii
cam zdrenţuiţi i se ridicaseră până aproape de genunchi. Se
aplecase lângă urechea calului şi-i mângâia lung gâtul, pornind
de la dârlogi şi isprăvind aproape de propriul său genunchi.
Calul simţea copilul încordat. Aştepta atent, zvâcnind din
când în când câte o ureche, ca să alunge de pe ea vreo
muscă trezită prea devreme din somnul ei de peste iarnă.
Când copilul se îndreptă brusc în spinarea lui, strângându-1
uşor între coapse, calul fornăi a ascultare. Pe marginea zării,
pe deasupra corniţelor verzi ale holdei abia înspicate, se
ivise un ghem de praf mai mic decât pumnul. Băiatul îngustă
ochii şi făcu mâna streaşină. Calul ciuli urechile. De-ar fi
avut şa cu scări, acum s-ar fi ridicat în ele, ca să se înalţe
puţin. Dar încălecase de-a dreptul, fără nimic între el şi
animal în afara iţarilor rămaşi de la fraţii mai mari.
Din ghemul de praf se desprinse numai pentru o clipă o
siluetă cât aşchia, iar veşmântul străluci a bogăţie în lumina
soarelui de mai. Apoi depărtarea înghiţi din nou totul într-un
singur nor ce se apropia. Clipa însă fu destulă copilului ca
să înţeleagă ce vede. Trase cu putere aer în piept, îşi înfipse
călcâiele goale în burta calului, depărtă coatele de trup şi
strigă ca pe o mare bucurie:

58
 — Diiieee, Zmăule! Diiieee, drăguţule! Ei sunt! Sosesc!
Calul purta cu uşurinţă aşa povară mică în spinare şi porni
ca vântul către conacul boieresc, umflând umerii cămăşii
băiatului şi făcându-1 să pară astfel un voinic în toată legea.
De-a stânga şi de-a dreapta drumului, holda verde se pleca
pe urmele lor ca agăţată de gleznele calului.
Din fruntea cetei de călăreţi în galop, Manuc arătă însoţi­
torului său copilul din zare care alerga mâncând pământul,
chiuind sălbatic.
— Acela-i de-al Sămărghitenilor, spuse, veselindu-se, iar
Vlaicu cluceraşul îşi trase calul aproape, ca să-l poată auzi mai
bine. Pesemne că l-au trimis strajă, să dea de veste când sosim.
Rădvanul cu blazon pe uşile amândouă, cu capra surugiului
îmbrăcată în catifea, cu canafi la stâlpişori şi cu două rânduri de
cai, venea gol în spatele convoiului, căci Manuc călătorea ca
întotdeauna în frunte, călare. îşi luase acest obicei de la oamenii
locurilor acestora care erau pe placul său, din multe pricini.
De cum punea piciorul în Ţările Române se simţea slobod
de toate constrângerile Constantinopolului ori ale Rusciucului,
aflate într-o aşa mare fierbere, încât orice gest făcut fără
chibzuială putea fi iute plătit cu capul. La cele dintâi intrări
în ţară, călătorise după cum îi cerea rangul său de mare
zaraf, negustor cu toptanul şi, mai târziu, paharnic.
Rădvanul cu toate însemnele rangului era depăşit, pe
drumurile pline de gropi şi praf, de poştalioane mânate de
surugii care păreau fugăriţi de necuratul. în picioare pe caprele
simple de lemn, roteau deasupra capului biciuştile şi trosneau
în aer din pleasna în trei de la vârf, chiuind ca la sfârşitul
lumii. Caii mâncau foc. La început, Manuc dădea într-o parte
perdeluţele şi scotea pe ferestruici un chip uimit. Apoi se
potrivi locurilor şi începu a aduce cu sine, în călătorii, calul
pe care îl păstra legat la spatele rădvanului boieresc până când
ajungea aici, după care îl încăleca şi lăsa rădvanul în urmă.
La cei 37 de ani, cu trei copii mici acasă, în Rusciuc, şi
dorindu-şi-1 grabnic şi pe al patrulea, pentru că soţia sa era
cu mult mai tânără - aşa cum se cade unui negustor de
rangul său - şi sănătoasă, Manuc era un bărbat între două
vârste de la care apropiaţii s-ar fi aşteptat să i se fi cuminţit
de acum pornirile cele sălbatice ale tinereţii.

59
 Apropiaţii lui însă rămâneau în Rusciuc atunci când el îşi
făcea afacerile în Bucureşti ori pornea să vadă holdele pe
care le va cumpăra în toamnă, ca să le ducă apoi pe drumurile
Vienei şi ale Constantinopolului. La auzul chiotelor ce străbă-
teau Ţara Românească şi la vederea vieţii aprige şi clocotitoare
de aici, sângele lui Manuc răspundea ca în anii primei tinereţi.
Ii plăceau sârbele bătute parcă-n duşmănie cu cizma la
pământ şi cântecele pline de sudălmi ale fetelor amăgite de
flăcăi. Nu ştiai bine de se războiesc ori joacă, atunci când
începeau a chefui.
Făcu semn din cap cluceraşului să-l urmeze, dădu pinteni
calului şi ţâşniră amândoi dintre cetaşi, vânturând la rândul
lor grâul verde de pe marginea drumului. în faţa lor, copilan­
drul trimis să dea de veste vrăjea calul la ureche şi întorcea
din când în când capul peste umăr, măsurând distanţa, din
ce în ce mai îngrijorat.
Intrară în sat şi străbătură Mironeştiul ca săgeţile, răsculând
în spatele lor câinii curţilor şi copiii uliţilor, ridicând praful
şi scoţând de prin ungherele gospodăriilor femeile care ieşeau
cu gurile acoperite de câte un colţ de basma. Vreun flăcău
îşi arunca cuşma de pe cap la trecerea lor şi slobozea un
chiot ascuţit, înflăcărat de goana cailor.
în poala făgetului se făcu ruptura, copilul tăind de-a dreptul
prin pădurice, ca unul căruia nu-i erau de trebuinţă cărările,
iar Manuc şi Vlaicu urmară linia mai lungă a drumului.
— Ne-a răzbit ghiaurul, râse din tot sufletul Manuc.
Ieşind din făget în spatele grădinilor, băietanul avântă pe
Zmău şi calul sări de-a dreptul peste gardul dinspre sat, ca
să nu mai ocolească toată curtea şi să iasă mai târziu în faţa
porţilor. Intrarea lui necuviincioasă aduse iute de prin acareturi
vreo doi rândaşi şi mai toate vătrăşiţele păstrate de jupâneasa
Aristiţa pe lângă cuhnii într-o astfel de zi mare.
— Ia pofteşte încoace, împieliţatule care ai omorât calul
şi ai speriat pe jupâneasa! porunci boierul cel tânăr, încruntat
ca la mare supărare. Vino încoace, diavole, ca să te învăţ
cum se intră în curtea asta!
Copilul descălecase şi frământa acum dârlogii în pumni,
hotărât pesemne să sară înapoi pe cal, de se va arăta pericol
mare.

60
 — Boierule, sosesc! Ei sunt! strigă el cu toată spaima bătăii
ce se anunţa, încremenit în mijlocul curţii.
Apoi, înţelegând din ochii scăpărători ai boierului că vestea
nu l-a impresionat defel, mai făcu o încercare:
— Jupâneasă Aristiţă! slobozi băiatul strigăt de ajutor, făcând
toată curtea să răsune. Jupâneasă Aristiţă! Boierul Manuc este
în spatele meu, cu un necunoscut! îndată vor fi aici!
Adusă de la odăi de zarva din curte şi înţelegând numai
dintr-o privire cum stau lucrurile, jupâneasa luă numaidecât
partea copilului.
— Cinstite boier Miroane, pentru ce năpăstuieşti băiatul
ce am trimis ca să ne vestească pe unde ni se află oaspeţii?
Oare domnia ta nu doreşti să le ieşim în întâmpinare cum
se cuvine, căci tot de pe mâinile lor vom mânca şi anul viitor,
ca şi anul acesta, spuse ea şi, ca să dreagă totuşi cumva vorbele
îndrăzneţe, culese o scamă de pe umărul boierului cel tânăr
şi-i potrivi la spate giubeaua de sărbătoare. Zi, Culiţă, încheie
ea, ridicând sprânceana către băiatul din mijlocul curţii.
— Săru-mâna, începu copilul, cu inima potolită. Am tăiat-o
prin făget ca să le-o iau înainte, căci altminteri mă ajungeau
din urmă, jupâneasă Aristiţă. M-au văzut pe când le pândeam
sosirea şi s-au pus la mintea mea, luându-se la întrecere.
Sunt doi. Este şi un necunoscut cu domnia sa. Alaiul întreg
este mai în spate, va sosi abia într-un ceas, dar boier Manuc
ajunge îndată. Nu mai este vreme.
— Ai auzit, cinstite boier Miroane? Nu mai este vreme.
Spune să deschidă de îndată porţile cele mari. Unde este
dumneaei jupâniţa?
— Aceasta ar fi fost mai nimerit să te întrebi acum un
ceas ori două, jupâneasa mea, îndesă boierul o răzbunare
scurtă. O ştim cu toţii cât este de amarnică, ţine-o-ar Domnul
sănătoasă, dar de mă va da de ruşine la primirea aceasta,
să ştii de bine, jupâneasă, că va primi învăţătura de minte
cea de pe urmă de la mine. Să ştiu că i-am dat-o şi pe
aceasta ultima, şi-apoi pot să mă duc liniştit.
— Domnia ta nu i-ai dat-o încă nici pe cea dintâi, cinstite
boier Miroane, vorbi jupâneasa încet, pentru ea însăşi, căci
boierul nu se atinsese de copila sa cea mică niciodată, măcar
că promitea adesea.

61
 Toate curţile cu acareturi şi sălaşurile de vătraşi ale
Sămărghitenilor fierbeau încă de dimineaţă. In mijlocul curţii
celei boiereşti, de primire, se întinseseră două şiruri lungi
de mese peste care acum un alai de femei aşterneau ştergare
albe. Potrivit obiceiului, la petrecerile cele mari se întindea
un rând de mese în curtea cu iarbă, pentru sătenii veniţi cu
domnul învăţător şi cu taica părintele în frunte, şi un alt rând
de mese sus, în tinda cea largă, pentru boieri. Intre cele
două rânduri de mese, uneori, boierul Sămărghitan avea
poftă să aşeze doi cobzari.
Anica şi cu Nela, ridicate în rang de chelărese de jupâneasa
Aristiţa pentru primirea din ziua aceasta, împărţeau porunci
după modelul stăpânei:
— Tu: adu străchinile şi propteşte cu ele ştergarele pe mese,
ca să nu le ridice şi să le strice pârdalnicul ăsta de vânt. Tu:
spune la bucătărie să vină să-ţi ajute cu laviţele din curte.
Le potriviţi aşa, frumos, de-a lungul meselor. Tu: du-te şi ia
ceva în picioare, nu a zis jupâneasa să nu vadă femeie
desculţă în curte?
Stanca şi cu Chiva aveau poruncă să aducă pe jupâniţa
cea mică, din pământ, din iarbă verde, iar acum, străbăteau
curtea în lung şi-n lat, în direcţii diferite, chemându-şi mica
stăpână în timp ce vânturau toate uşile acareturilor, grajdurilor
ori beciurilor.
Din podul vechii cule, Ruxandra privea la toate acestea
şi gândea la boierul bătrân, taicul său, care-i explicase pentru
întâia oară că naşul Manuc, nanul ei, fusese mai întâi de toate
cel dintâi negustor intrat atât de adânc în Ţara Românească,
în căutare de grâu bun, întâiul care luase fără tocmeală toată
recolta cu banul pe masă.
După vânzarea aceea dintâi începuseră ani buni pentru
Sămărghiteni, ani în care ei nu mai aveau a se îngriji de căruţe
cu osii noi şi cai tineri, ori de căruţaşi cinstiţi şi conducători
de caravană deprinşi cu meseria, care să nu se lase prădaţi pe
drum ori să prăpădească marfa la cea dintâi ploaie, umezind-o
şi ajungând cu ea putredă la capătul drumului. De toate
urma să se îngrijească singur Manuc, de acum înainte.
Aceasta fusese înţelegerea, şi boierii o pecetluiseră punând,
în anul următor, în braţele armeanului prunca nou-născută,

6z
ca să o creştineze. Negustor cu dare de mână, umblat alături
de caravanele sale cu mătase, bumbac şi mirodenii pe toate
drumurile care legau Leipzigul şi Viena de Constantinopole,
culegând pe cale felurite informaţii menite să-i sporească
veniturile, Manuc ajunsese curând să vadă la Bucureşti o
nouă negustorie mult mai profitabilă decât tot ce făcuse până
atunci: comerţul cu grâu.
în Bucureşti aflase grâu la un preţ atât de mic, încât ar fi
putut obţine de trei ori pe atât, la vânzarea în Constantinopole.
La primul drum cumpărase tot. Anul următor se întorsese
devreme, încă din primăvară, şi luase urma grâului. Aflase
moşii întinse şi boieri cu case primitoare, ispravnici cu mintea
ascuţită şi pricepuţi la un singur lucru: grâul.
Legase repede prietenii şi pecetluise înţelegeri care să
lase amândouă părţile cu inimă uşoară. Grâul era aici, pe
moşie, chiar mai ieftin decât îl găsise în oboarele Bucureştilor.
Vindea în Constantinopole cu preţul împătrit. Arvunea recoltele
cu totul, asigurând acelaşi preţ dacă vânzătorul asigura aceeaşi
cantitate. Pentru cantităţi ce scădeau la jumătate - notaseră
aceasta în hrisoave gândindu-se cu toţii la anii secetoşi ori
la grindinile căzute uneori tocmai când grâul înflorise -,
Manuc plătea mai puţin merţa de grâu.
în anii următori, negoţul sporise ba cu miere şi ceară curată
de la stupinele din Moara Dracului ori din Trepeziţa, ba cu
sare tocmită din vreme de la munteni de boierul cel tânăr.
Lucrurile mergeau pe placul tuturor, iar caravanele pornite
de Manuc la drum aveau mai mereu, alături de carele cu
grâu, care cu miere, cu ceară şi altele cu sare.
— Jupâniţă! Jupâniţă! striga Stanca, muncindu-şi cârpa
albă-n colţurei, pe care jupâneasa mare îi poruncise s-o
poarte pe cap la venirea oaspeţilor, când pe frunte, când pe
ceafă, ca omul la mare necaz. Ieşi, jupâniţă, că ne omoară.
Pe urmele ei, Chiva tot deschidea câte una dintre uşile
cămărilor de lucru de jos, vâra capul înăuntru, apoi ieşea
scuturând din cap către Stanca: nu-i.
Din foişorul culei bătrâneşti, locul său de strajă de unde
pândea sosirea oaspeţilor, Ruxăndriţa simţi mişcare în porumbar.
Păsările se neliniştiră, dând de veste, şi o pană se strecură

63
printre scânduri, plutind până la picioarele ei. Pe lângă poala
făgetului se zăreau venind în galop avântat doi călăreţi.
— Vine. El este, rosti şoaptă de taină către hulubii îngrijoraţi.
Vine cu cineva.
Şi porni apoi demnă, cu mişcări de domniţă, pe scara
spiralată, îngustă şi întunecoasă. Rochia din tafta, brodată
din pieptar până la poale, cu firetul gros, auriu, încrucişat
chiar sub sânii de curând iviţi pe lume şi isprăvit în brâu cu
canafi grei, îi uşura pretenţiile de purtări alese. Altminteri îi
veniseră dintotdeauna peste mână, măcar că jupâneasa Aristiţa
dimpreună cu jupânesele Măriuca şi Păuna - surorile dumisale
după tată - se canoniseră amar de vreme să i le insufle.
Ajunse cea dintâi în spatele porţilor celor mari.
Din pridvorul îmbrăcat de sărbătoare al conacului părintesc,
un alai cu boierul cel tânăr şi cu jupâneasa Aristiţa în frunte
pornise, asemenea, către porţi. Doi argaţi desferecară şi deschi­
seră larg, cum numai la Sfântul Crăciun, pentru colindătorii cei
cu plugul mare, se mai deschideau. în drum ieşiră numai boierii,
purtând între ei pe jupâniţa cea mică. Maica sa mai cercetă
încă o dată, cu o privire furişată, colacii de păr împletiţi cu
şiruri de mărgăritar ai fetei, apoi îi potrivi mâinile neliniştite
una-ntr-alta, într-un gest cuminte aşezat chiar deasupra canafilor
cei aurii de la brâu.
Ajunşi în coasta dinspre pădurice a curţilor boierilor
Sămârghiteni, paharnicul Manuc şi însoţitorul său îşi potoliră
goana cailor în dosul făurăriilor. Văzduhul dogorea în preajma
intrărilor, iar dinăuntru se auzeau bătăile ritmice pe nicovală
şi răsuflările domoale ale foalelor. Călăreţii îşi traseră sufletul,
ca să nu se arate fără suflare în faţa gazdelor. îşi primeniră
din câteva mişcări iuţi veşmintele, zâmbiră la gândul vinurilor
reci, de la gheţărie, pe care fără îndoială că boierul cel tânăr
le pregătise pentru ei, şi dădură pinteni cailor la pas, pentru
o intrare pe potriva rangului lor.
Ocoliră colţul curţilor largi şi ieşiră la vedere, în linie
dreaptă către porţile mari. în drum, boierul Miron Sămărghitan,
cu jupâneasa a mare şi cu jupâniţa mică, îi aşteptau drepţi
ca lumânările, în veşminte de sărbătoare.
Vlaicu îşi simţi sprâncenele trădându-1 şi ridicându-se a
mirare la vederea jupâniţei, pe care Manuc o numise mereu,
în povestirile sale din ultimele zile, „prunca Sămărghitenilor“.
De-ar fi ştiut că această „pruncă“ este o codană de toată
frumuseţea, numai bună ca să răsucească minţi înflăcărate
de voinici, altfel s-ar fi pregătit pentru această întâlnire. Altfel
şi-ar fi întărit inima ca să facă faţă cuviincios la vederea celor
ce tulbură îndeobşte pe dumnealor bărbaţii, anume două cosiţe
arămii semănate cu mărgăritar şi răsucite la spate, un gât subţire,
alb şi atât de fraged încât dreapta cluceraşului ameninţa să
capete o voinţă a ei proprie şi să pornească fără îngăduire
a cerceta de-i aievea ori ba, gât ce purta apoi privirile tocmai
către locuri încă şi mai albe, şi mai fragede, abia ascunse
între beteliile bătute mărunt în firet auriu ale rochiei.
Cei doi hulubi din răscroiala rochiei jupâniţei Ruxandra
se umflară într-o respiraţie adâncă, făcând colanul cu cruce
de aur împodobită cu un safir să se ridice şi să coboare, şi
trezindu-1 pe cluceraş din visarea în care căzuse. Vlaicu îşi
căută iute sprijin între amintirile copilăriei sale bătute de
nenorociri şi între acelea mai proaspete, de pe vremea când
umbla - căpitan - prin multele bătălii de-a lungul Dunării.
Cu inima întărită de anii aceia trăgea nădejde că va găsi cale
de scăpare şi de data aceasta, din încercarea nouă ivită acum.
— Ziua bună, cu sănătate şi cu belşug, cinstite boier Miroane!
Bine v-am găsit sănătoşi! spuse Manuc paharnicul, descălecând
dintr-o singură mişcare, tinereşte, cu faţa luminată toată de
zâmbet. Ziua bună, frumoasă jupâneasă Aristiţă. Dar pe cine
aveţi între voi, de nu cunosc? îşi prefăcu Manuc un chip
mirat, cel dintâi joc pentru Ruxandra, din multele cu care
venea întotdeauna pregătit.
— Ei, nanule Manuc, sunt eu, Ruxandra! îi răspunse cu
bucurie jupâniţa, desprinzându-se dintre părinţi şi din cele
ale bunei-cuviinţe şi sărind dinaintea paharnicului.
în anii trecuţi, acesta era momentul în care Manuc prindea
copila de subsuori şi o ridica spre soare, spunând „tâta
mare!“, cum văzuse că fac oamenii locurilor cu pruncii lor.
De data aceasta însă, minunând pe jupâniţă şi deopotrivă
pe boieri, Manuc schiţă o plecăciune mică, prinse dreapta
copilei şi-şi atinse buzele şi fruntea de ea.
— Ei, bată-te norocul, jupâniţă! spuse el. Gândeam că
până acum te vei fi măritat şi vei fi plecat la casa domniei
tale. Pregătisem de aceea daruri mai multe pentru sărmanii
dumitale părinţi, ca să le îndulcesc amarul dorului după
domnia ta. Nu ştiu, nu ştiu ce este de făcut? Poate nu te vei
supăra că am venit nepregătit.
Ruxandra se veseli ca de fiecare dată când nanul ei Manuc
pornea jocul cu ghicirea darurilor. întotdeauna o dăruia mai
mult decât pe oricine altcineva din familie, şi întotdeauna
scotea minunăţiile pregătite pentru ea cu mare greutate, de-a
lungul tuturor zilelor în care era găzduit la moşie, rând pe
rând, câte unul întârziat ieşind la iveală chiar înaintea plecării.
— Nanule, nu te necăji domnia ta pentru atâta lucru, îi
dădu Ruxandra răspuns pregătit îndelung în orele petrecute
sus, în foişorul culei celei bătrâneşti, în aşteptarea oaspeţilor.
Domniile voastre mergeţi şi vă aşezaţi la masă, căci maica
pregăteşte de două zile bucate, iar eu voi lua la dereticat cu
migală rădvanul, ca să văd dacă ne putem înţelege.
Manuc îşi lăsă capul pe spate şi scăpă către soare hohote
puternice. Jupâneasa Aristiţa se strădui să-şi ridice în obrajii
încă tineri o roşeaţă care să arate că este ruşinată de cutezanţa
fetei şi să ascundă mândria ce-i umplea inima. Boierul cel
tânăr întinse către oaspetele său butelcuţa cu vin alb, uşor
şi rece, pregătită ca să stingă arşiţa drumului.
— Se cuvine să cinstim mai întâi pe fecioraşul acesta
ce-am găsit într-un han din Bucureşti, şi pe care l-am adus
cu mine, căci am de gând să mi-1 fac om de încredere şi
să-i dau pe mână caravanele cu grâu, în toamnă, spuse
Manuc, şi întinse butelcuţa de pământ ars către Vlaicu.
Atins neplăcut de cuvântul „fecioraş“, cluceraşul luă butelcuţa
şi o ridică spre boierul Miron Sămărghitan, rostind cuvintele
cu glas răspicat şi furişări de privire către Ruxandra:
— Bun găsit, cinstiţi boieri. Sunt Vlaicu - fost căpitan şi fost
cluceraş al domniei - şi sunt de-al Săcuienilor din Chiojdele
Buzăului. Să iertaţi sosirea neanunţată, dar paharnicul Manuc,
la care mă voi tocmi pentru negoţul cu grâu, căci mă pricep,
va pune chezăşie pentru mine că sunt cu gânduri curate. în
cinstea domniilor voastre, încheie el, ridicând butelcuţa către
boieri şi, preţ de un moment scurt cât o clipire, către jupâniţa
Ruxandra, apoi bău trei înghiţituri.

66
 — Să poftiţi, spuse jupâneasa Aristiţa, şi deschise cu un
gest larg calea oaspeţilor către curţile gătite cu mese albe.
La capătul de jos al scărilor de la pridvorul încăpător al
conacului, aştepta, cu pălăria lui de pai între mâini, Aurică
ispravnicul. La capătul de sus se rânduiseră frumos jupânesele
Măriuca şi Păuna cu soţii lor. îndemnate de la bucătării de
Anica, două femei se repeziră printre jilţuri şi mai potriviră încă
un tacâm la masă, alături de cel al lui Manuc. Aduseră două
lighenaşe smălţuite cu apă curată, spălară mâinile oaspeţilor
şi le şterseră cu ştergare mirosind a levănţică, apoi se făcură
nevăzute.
La porţile curţii începură a se strânge săteni, mai cu seamă
bărbaţi care lucrau pământul, fără a cuteza să intre, numai
salutând cu căciulile în mâini boierii. într-o cotigă simplă,
construită chiar de mâna lui, sosi taica părintele din Mironeşti,
care rămase o vreme printre oameni, ruşinându-se a se urca
în pridvor, alături de cinstitele feţe boiereşti.
La o vreme, oamenii se desfăcură în două ape şi făcură
loc rădvanului, sosit în sfârşit, înconjurat pe amândouă părţile
de arnăuţii călare cu care călătorea paharnicul Manuc.
— Ia poftiţi, oameni buni! Haideţi pe lângă mese de-acum,
spuse jupâneasa Aristiţa, îndemnând oamenii să se aşeze în
jurul meselor din curte, pregătite pentru ei.
Femeile umplură pridvorul şi curtea, ca un stol de prepeliţe
cu mişcări iuţi, îmbelşugând mesele cu bucate aburinde.
Copiii cei mai răsăriţi purtau coşuri cu pâine, iar fetişcane
cuminţi, alese pe sprânceană de jupâneasa casei dintre cele
ce ştiu a merge cu ochii plecaţi şi a se abţine de la răspunsuri,
aduceau la mese vin.
O vreme, boierii plictisiră jupânesele aflate în jurul mesei cu
discuţii despre miere, ceară, sare şi grâu. Curând însă Manuc -
ca oaspete atent şi mai cu seamă ştiind ce aşteptări erau prin
părţile locului de la un călător ca el - dădu drumul poveştilor.
Paharnicul vorbea despre planuri mari de ridicare a celui
mai strălucitor han în Bucureşti, pe locurile de curând cumpărate
ale Curţii Vechi. Minuna jupânesele de la masă cu poveşti
ale caravanseraiurilor pline de culoare, ce iau minţile femeilor
şi le fac să-şi piardă inimile printre valurile de mătăsuri cu
ape sclipitoare ori şiragurile de pietre preţioase întinse pe

67
tarabele negustorilor. Glasul lui depănând imagini ale fântânilor
arteziene sclipind argintii în lumina lunii îmbăta deopotrivă
minţile jupâneselor şi pe ale boierului, ba părea chiar că
taica părintele însuşi prinde a visa.

Miere. Ceară. Sare. Grâu

— Şi pe când minunea aceasta, cinstite paharnice? întrebă

boierul cel tânăr, isprăvind ultimul rând de bucate.
— Plănuiesc să dau drumul lucrărilor chiar anul acesta.
Pregătesc scrisori de chemare pentru meşterii braşoveni ce-i
cunosc din drumurile mele. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu ar
trebui să dureze mai mult de doi ani construcţia, aşa fel ca
la 1808 în primăvară, când iarăşi voi veni ca să vedem holdele
şi să batem palma, să trag la han nou, ridicat după placul meu.
— Unde anume în Curtea Veche este locul cumpărat? mai
dori să afle boierul cel tânăr, ca unul ce cunoştea Bucureştiul
şi ar fi putut lesne să se orienteze din vorbele paharnicului.
— Chiar la apa Dâmboviţei, faţă cu Piaţa Mare, colţ cu
Vornicia Temniţelor de-o parte şi cu Hanul Roşu de cealaltă
parte, răspunse Manuc, potrivind pe masă câte un coltuc de
pâine pentru fiecare clădire pomenită, ca să închipuie peri­
metrul cumpărat. Va fi lucrare cum nu s-a mai văzut până
acum în Ţara Românească. Negustoriile şi feluritele afaceri mă
tot aduc, în ultimii ani, prin locurile acestea, şi sunt nevoit
să trag la hanuri cu ferestrele zidite şi cu odăi întunecate,
când aş putea să-mi clădesc singur han luminos şi bogat, în
care să-mi fie drag să conăcesc, ba încă pe deasupra să-mi
mai aducă şi profit.
— Şi voi avea odaia mea în han, nanule Manuc? întrebă
Ruxandra, cu alint.
— Ba încă două odăi o să ai, jupâniţă frumoasă. într-una
să primeşti peţitorii, iar în alta să păstrezi toate tainele tale
de codană, spuse iute Manuc, ca şi cum ar fi avut răspunsul
pregătit.
— Ba peţitorii nu se primesc, cinstite paharnice, decât în
pragul casei părinteşti, îi întoarse vorba cu îndrăzneală jupâniţă.

68
Pentru aceea aşadar să nu te temi, mai cu seamă că încă nu am
auzit jupâniţă care să fie cerută la doisprezece ani de acasă.
De la mesele din curte, oamenii închinară ulcioarele cu
vin în cinstea boierilor, ridicându-le către pridvor. Boierii
răspunseră asemenea, de la masa lor. Pruncii satului se
alergau dimpreună cu cei trei coconaşi ai jupâneselor celor
mari, speriind femeile ce aduceau la mese şi ferindu-se cu
iscusinţă din calea câte unei mâini ce căuta a-i prinde.
De la o vreme, Ruxandra începu a cerceta din priviri cuferele
încă nedesprinse din legăturile rădvanulului, aşteptând mai
întâi potolirea foamei stăpânilor după drumul lung.
Acolo, undeva în cuferele acelea, se ascundeau cine ştie
ce minuni pregătite de Manuc pentru ea. Sub zablâul cernit,
încărcat de praful drumului, se înălţa la o margine un cufăraş
cu formă nemaivăzută, îngust şi rotund ca o ulcică uriaşă,
ce atrăsese atenţia jupâniţei. Vlaicu şi Manuc schimbară un
rând de zâmbete complice, urmărind privirea jupâniţei.
între cea dintâi cafea a mesei şi plăcintele cu cireşe de
mai ale Nelei venea întotdeauna rândul condicii lui Aurică.
Manuc cerea condica, iar locurile la masă se schimbau,
jupâneasa Aristiţa cedând locul său ispravnicului, care nicicând
nu dădea înscrisurile din mână, ci întotdeauna se aşeza alături
de cel care dorea să le vadă. Cu toate că, de-a lungul anilor,
Manuc făcuse nenumărate încercări de a cumpăra hrisoavele
lui Aurică, până acum încă nu avusese izbândă. Umăr lângă
umăr, Manuc paharnicul şi Aurică ispravnicul Sămărghitenilor
se adânciră în cercetarea condicii.

1806, m ai 1
într-o marţi. Armmdeniul, c ă m ia îi m ai spunem şi Ziua
Pelinului, câ n d nu este d ezlegare să se ia să la m uncă. S-a
trecut în că d e cu seară din p o a rtă în poartă, ca s ă se anunţe
c ă va f i p ed ea p să m are d e va în călca cineva p o ru n ca aceasta.
M ai cu seam ă s-a întărit vorba către cei din m arginea Doiceştilor,
ca re sunt ştiuţi a f i fă c u t nefăcu te şi în alţi ani, şi a căzut
apoi g rin d in ă peste holde şi am p ierdu t un sfert din recoltă.
Copiii şi fe c io r ii cei m ai tineri, în că neieşiţi la joc, a u adus
din fă g e t Pom ul lui Mai, copacu l d e Armindeni, p e ca re l-au

69
cojit de crenguţe lăsând num ai trei, p e vârf, apoi l-au împodobit
d u p ă obicei cu nojiţe fu ra te din p ă ru l fetelo r şi l-au legat de
stâlpul porţii. Boierul a îngăduit să adu cem cobzarii. O am enii
au petrecut p â n ă d u p ă chindie.
Au trecut iarăşi d o u ă unităţi d e cavalerie ruseşti, către
Bucureşti. îm preu n ă cu cei din zilele trecute, socot c ă sunt
de-acum un regiment. Ieri au fo st şi doi polcovnici, ştiu du pă
găitan ele p e ca re am învăţat să le cunosc în că d e la cel dintâi
război, la 1792, câ n d tot a şa treceau p e aici.
Totul pregătit pentru mâine. Numai de ne-ar răbda Dom nul
să nu ne p lo u ă p â n ă către seară.

1806, m ai 2
într-o miercuri. La M oara D racului în stupină s-a înlocuit o
m atcă. Au lucrat cu sipeţel. M atca nouă, în cu iată în sipeţel
cu bortiţă într-o parte, a fo st a şez a tă peste puietul căpăcit.
Bortită au astupat-o cu ceva m iere şi păstură, a şa f e l ca stupul
să crea d ă c ă m atca este captivă şi să încerce a o slobozi. Avem
d e aşteptat câteva zile, f ă r ă să m ai stricăm p a c e a stupului.
D upă acestea vor intra să cerceteze d e a u m ân cat m ierea ce
astupa bortită, slobozin d m atca şi prim ind-o în stup.
S-a văzut livada d e dincolo d e iaz. Prunii gârlănoşi trebuie
curăţaţi de lacom i. Sunt plin i de lăstari, iar fru ctele sunt m ari
d e acum , şi a u nevoie d e toată seva pomilor.
N eabătut s ă vorbim cinstitului p a h a rn ic M anuc despre
holda ce dorim s ă înlocuim a n u l viitor, p e sforile d e moşie
dintre p ru n i şi p e lunca Trepeziţei. Să-i arătăm calculele.

— Care calcule, Aurică? întrebă Manuc, lăsându-se pe

spate în jilţul îmbrăcat în catifea şi slobozind un fuior de
fum din ciubuc.
— Cinstite paharnice Manuc, să îngăduie boier Miron să
spun, se rugă pentru ajutor Aurică.
O mână mică se iţi pe deasupra mesei, încercând să
ajungă tipsia cu plăcinte. Aliniaţi la dunga mesei, cei trei
nepoţi ai boierului cel tânăr aşteptau, cu ochii măriţi de
poftă, să-şi primească porţia de la cel mai mare dintre ei.
Surâzând amintirii celorlalţi trei copii, ai săi, rămaşi acasă,

7o
în Rusciuc, Manuc împinse tipsia către mâna cea mică. Copilul
luă o bucată de plăcintă, o privi pe toate părţile, apoi o
trecu celui mai mic, aflat lângă umărul său. Repetă gestul şi
pentru cel de-al doilea verişor, apoi îşi opri ultima bucată
pentru el. Cu gurile pline şi cu zahăr pisat pe nasuri, copiii
o zbughiră înapoi, în curte, la joacă.
— Acum, dacă tot am mâncat şi ne-am săturat, la o cafea
şi un ciubuc chiar te rog să-l plictiseşti şi pe cinstit paharnicul
cu închipuirile tale, Aurică. Abia ne va tihni mai bine, dacă
ne veselim şi uităm îngrijorările, spuse boierul cel tânăr.
Trecând peste surâsul neîncrezător al boierului, agăţându-se
cu speranţă de acela plin de curiozitate al paharnicului, Aurică
începu a înşira cifrele: la 1801 în toamnă, de pe bucăţile
cele mai mari de pământ - Mironeşti şi Porumboiu - s-a
cules o mie de merţe de grâu curat. An bun, cu ploi în mai
şi iunie şi cu zăpezi bogate în decembrie şi ianuarie, care
au acoperit sămânţa încolţită şi au ocrotit-o.
Apoi în 1802 în toamnă, o mie două sute de merţe. Aşa a
vrut Dumnezeu, sămânţă mai bună ori oamenii mai credincioşi,
păcate mai puţine.
Anul al treilea, la 1803, secetă în luna lui mai şi grindină
în iunie, tocmai când să se formeze bobul. S-au cules abia
şapte sute de merţe de pe Mironeşti şi Porumboiu.
însă 1804 şi 1805 au fost ani buni, cu ploi şi zăpezi parcă
tot pe sufletul ispravnicului. Cu toate acestea, spicele avuseseră
boabe puţine şi niciodată atât de grase pe cât le văzuse
Aurică, pentru ultima oară, la 1801.
— Scade recolta de la an la an, cinstite paharnice. îi tot
spun şi dumnealui, boierului, încheie ispravnicul, cu îngrijorare
în glas, aşteptând de la aşa o faţă luminată ca a paharnicului
lămurirea problemei.
Manuc trase din ciubuc, suflă pe sub mustaţă şi-l privi
pe Aurică prin fumul aromat.
— Una nu înţeleg, începu el. Cum se face că, la 1802 când
ai avut recoltă mănoasă, găseşti voia lui Dumnezeu, dar în anii
cei de pe urmă când spui că scade recolta, nu mai găseşti
aceeaşi voie? cercetă el buna credinţă şi iscusinţa ispravnicului.
— Cinstite paharnice Manuc, până să stric pacea boierului
şi pe a domniei tale cu calculele mele, am mers şi am întrebat

7t
din om în om, pe unde ştiu eu, la bătrânii satelor, ca să aflu
câte ceva şi din anii de demult, când nimeni nu ţinea niciun
hrisov. E drept că nu arau şi nu semănau atâta cuprindere
de pământ ca acum, dar au ştiut să-mi spună cât scoteau
odinioară de pe sforile cele mici, care dintotdeauna au avut
grâu pe ele. Bunul Dumnezeu o dată îţi dă şi o dată îţi ia,
se mai uită şi la oameni, mai numără şi păcatele, dar una
peste alta, în ani la fel de ploioşi şi din brazde la fel de
adânci, parcă zic că ar trebui să scoatem aceleaşi recolte.
— Şi atunci, Aurică, ce se întâmplă? deveni Manuc serios
şi privi omul din faţa sa ca şi cum numai ei doi ar fi fost
pe lume în clipa aceea.
— Aş avea o idee, dădu Aurică răspuns cu privirea dreaptă
într-a lui Manuc, ştiindu-i obiceiul de a cerceta pe multe căi
credinţa celui cu care stătea de vorbă. Boierul Miron îşi râde
de ea, dar domnia ta poate te vei mai gândi, după ce vei pleca,
şi în toamnă când te vei întoarce poate vei dori să mai
vorbim o dată. Cinstite paharnice Manuc, cred că pământul
trebuie lăsat să se odihnească, poate că un an ori doi. Să
punem cartofi, ori poate ne sfătuieşti domnia ta ce se cere
la Constantinopole, la Viena, şi noi cumpărăm sămânţă şi
punem. Dar grâul a secat pământul de putere, şi trebuie să-l
păsuim o vreme. Să mai schimbăm.
— Să mai schimbăm, repetă după el Manuc, căzut pe
gânduri dintr-odată şi dând nădejde, cu aceasta, ispravnicului.
Prea multă învăţătură nu am să vă dau, Aurică, vorbi el
într-un târziu, căci ceea ce se cere la Constantinopole este
lucru ştiut: miere, ceară, sare şi grâu. Mai cu seamă grâu,
căci preţul vostru este bun.
— Altceva nu se mai discută la această cinstită masă decât
miere, ceară, sare, grâu? întrerupse jupâneasa Aristiţa pe
boieri, căci poziţia sa de amfitrioană îi îngăduia aceasta. Să
ne povestească mai bine oaspetele nostru ce-i mai fac doamna
şi pruncii, propuse ea cu un surâs care, numai el singur, ar
fi putut deturna orice discuţii.
Mult mai târziu, când jupâneasa se retrăsese împreună cu
fiicele domniei sale, iar bărbaţii petreceau numai între ei,
paharnicul rămase cu privirea pierdută în zare iar ochii i se
îngustaseră. Din semnele acestea, Aurică înţelese că Manuc
iarăşi a plecat pe urmele cine ştie cărei idei ce-1 traversase
dintr-o dată şi-l furase cu ea preţ de câteva minute bune.
Paharnicul ceru iute hârtie şi condei, mătură cu palma un
colţ de masă, fără să mai aştepte pe Nela sosită în grabă să
strângă, şi deschise condica lui Aurică. Răsfoi fără răbdare
dintr-o parte în alta, apoi găsi pesemne ceea ce căuta, scrise
pe hârtie câteva rânduri, mai cercetă încă o dată condica şi
presără cenuşă peste cele scrise.
în vreme ce răsucea răvaşul şi-l pecetluia cu ceară de
albine, făcu un semn scurt către străjile cu care călătorise.
Unul dintre bărbaţi se apropie în fugă, încingându-şi din
mers chimirul de care era prinsă sabia. Primi din mâna lui
Manuc răvaşul scris în grabă şi o poruncă scurtă strecurată
la ureche, fluieră pe două degete ca să-i fie adus calul şi,
înainte să se dumirească cei de faţă asupra celor ce se petrec,
încălecă şi dispăru ca o nălucă spre Mironeşti, pe drumul
Bucureştiului, cu solie de taină.
— Aurică! rosti apoi paharnicul.
— Poruncă, sări iute ispravnicul, pentru că glasul hotărât
nu lăsa loc de altfel de răspuns.
— înapoi a mai trecut vreo unitate rusească?
— Nu, boier Manuc.
— Dar oştean singur? Cum ar fi o iscoadă, ceva?
— Nici.
Răspunsurile ispravnicului erau scurte, ostăşeşti, pe măsura
întrebărilor primite.
-— Aurică, mai spuse Manuc, în noaptea asta te gândeşti,
îmi faci un preţ şi mâine dimineaţă cumpăr condica. Trebuie
să înţelegi că se petrec lucruri importante. De la voi am
învăţat eu că fierul se bate cât e cald. Ei bine, acum e cald!
Ochii lui Manuc îl răscoleau pe Aurică.
Ispravnicul se supunea cercetării, drept ca lumânarea, dând
răspunsuri nu tocmai pe placul paharnicului, din privirile
îndărătnicite într-o hotărâre de nestrămutat. De la celălalt capăt
al mesei din pridvorul cel larg, Ruxandra căuta înţelesurile
ascunse ale acestei clipe. Cuvintele rămase în aer purtau în
ele şi altceva, în afara lucrurilor evidente. Sub coaja acestora,
Ruxandra simţea limpede că mai sunt taine, dar nu reuşea
să-şi ducă gândul până la capăt.

73
 Ispravnicul lor închidea în el astfel de lucruri neînţelese,
cărora le căutau desluşirea mulţi, nu doar singură Ruxandra.
în jur, ispravnici mai lipsiţi de învăţătură şi cu minţi mai
închise între marginile simple ale pământului ce trebuie lucrat
făcuseră avere, cumpăraseră pământ, iar acum se lăsaseră
de isprăvnicie şi erau proprietari plini. Numai Aurică al lor
părea să nu aibă nicio ambiţie. Oameni care nu îi ajunseseră
niciodată nici până la degetul mic îşi râd astăzi de el, de la
înălţimea pe care le-o dă stăpânirea de pământ.
Cumva, ori de câte ori ajungea în acest punct, gândul
Ruxandrei alătura imediat altă taină în jurul căreia se învârtea
mereu, fără vreo izbândă: de la ce vine strania duşmănie
ce-i poartă baba Niculina ispravnicului?
L-ar fi văzut pe Aurică legat cu un blestem straşnic de
pământul lor, de moşiile Sămărghitenilor, în aşa fel încât să
nu se poată vreodată înstrăina, să nu se poată dezlega şi
pleca pe vreun drum numai al lui. îşi făurea singură poveşti
în care doftoroaia era de fapt muma zmâilor din poveştile
aflate chiar acolo, pe pragul căsuţei din chirpici, iar Aurică
era un răpuitor căzut sub blestemul ei.
Cum se face însă că Aurică, mână de fier altminteri, om dârz
şi cu cuvântul tare, nu părea să facă nimic ca să-şi scuture de
pe umeri această situaţie? Aceasta Ruxandra nu o mai înţelegea.
Şi de fiecare dată rămânea încâlcită între propriile ei poveşti,
iar întrebările se păstrau în mintea ei. Tainele închise în el
de ispravnicul părintelui său îi aprindeau imaginaţia.
— Pe mâna mea nu trebuie să încapă, boierule, nimic, îl
auzise odată vorbind cu glas abătut pe Aurică, căci se face
scrum tot ce ating.
Ruxandra păstrase vorbele în colţul tainic al minţii ei, în
care punea pentru mai târziu lucruri neînţelese până la capăt,
cu nădejdea că vreodată le va sosi vremea dezlegării tâlcului.
Se aflau acolo, în acel colţişor secret, frânturi de vorbe şi
imagini dintre cele mai felurite, cărora din când în când
Ruxandra încerca a le potrivi marginile între ele, ca să capete
în sfârşit un întreg cu rost.
Atunci când vreo nouă întâmplare nu se potrivea pe
credinţele ei despre lume, Ruxandra o înghesuia tot aici, în
colţişorul cu taine al minţii, lăsându-1 să-şi aştepte vremea.

74
Ce voise Aurică să spună? Cum adică se face scrum tot ce
încape pe mâinile lui? Jupâniţa rotise aceste întrebări prin
minte multă vreme după ce le auzise. încă nu le aflase un
răspuns, aşa că ele rămăseseră pentru mai târziu, aşa ca
multe altele.
Manuc paharnicul, pe de altă parte, avusese dintotdeauna
darul de a minuna pe Ruxandra cu ivirile şi dispariţiile lui
neaşteptate. Obişnuia să trimită vorbă precum că soseşte joi,
apoi să calce solia şi să-şi facă apariţia cu o zi mai devreme.
Ori mergea seara la culcare lăsându-1 pe Manuc vorbind, în
cerdacul dinspre iaz, cu tatăl său, iar dimineaţă când se
trezea afla că paharnicul a pornit la drum încă din noaptea
trecută, imediat după ce urcase ea la odăi.
De când se ridicase mai măricică înţelesese că anume
procedează astfel, ca să încurce planurile vrăjmaşilor ce ar fi
vrut să-i aţină calea ca să-l piardă, ori numai să-l fure. Dar
misterul se păstra, continuând să învăluie venirile şi plecările
lui Manuc, şi-i lega cu fire neînţelese pe paharnic de ispravnic -
amândoi părând a purta cu ei, prin lume, lucruri ferite.
— Nu-i de vânzare condica, cinstite paharnice, spuse cu
glas moale Aurică, resemnat la gândul că aceasta niciodată
nu o va pricepe paharnicul Manuc, iar el tot mereu va trebui
să-i întărească faptul că „nu-i de vânzare condica“.

Cufărul de pe rădvan

De la o vreme, dinspre rădvanul tras la o margine a curţii

se iscă zarvă mare. Cei mai mici dintre Sămărghiteni, cei trei
nepoţi ai boierului cel tânăr, umblau la zablăul greu de praf
cu care erau acoperite cuierele de deasupra. Făcuseră rost de
nişte gătejele, pesemne scoase din gardurile sălaşelor de ţigani,
căci acelea erau împletite din nuiele, şi se munceau acum,
ridicându-se pe vârfuri şi atârnându-se cu mâinile de poalele
zablăului, să-i ridice marginile ca să descopere cufăraşul cel
cu formă neobişnuită, de ulcică uriaşă.
Ori de câte ori reuşeau să salte puţin zablăul, dinăuntru
un zmău făcea mare tulburare.

75
 Pe margini, fără a cuteza să se amestece în treburile
coconaşilor, dar gustând cu mare plăcere întreaga aventură,
copiii desculţi ai satului încurajau orice reuşită, cât de mică:
— Aţin-te colea, într-o parte, coconaşule! strigau cât îi ţineau
gurile, arătând cu degete murdare locul pe unde ar fi fost mai
nimerit să lucreze coconaşul cu nuiaua. Aşa, aşa! Ridică, ridică!
Cel mai mare dintre băieţi, să tot fi avut vreo cinci-şase
anişori, lepădase nuieluşa în iarba curţii şi se căţăra acum
pe stelajul rădvanului, cu ochii aţintiţi în sus, către cufăraşul
înalt şi rotund. Rădvanul se clătina întrebător dintr-o parte
în alta, după cum punea piciorul copilul, iar zmăul de sub
zablău bătea din aripi, ameninţător.
— Sări, Vlaicule, că face prăpăd! strigă Manuc cu mare
veselie, ridicându-se în picioare ca să vadă mai bine.
Din obişnuinţă, Vlaicu duse mai întâi mâna la spadă şi îi
verifică ieşirea uşoară, cu un gest scurt ce sperie jupânesele
din pridvor. Cluceraşul fu lângă roata rădvanului numai
dintr-o săritură, prea târziu ca să mai audă suspinele Măriucăi
şi ale Păunei, maicile coconaşilor.
Prea târziu de asemenea şi ca să mai poată repara ceva,
căci coconaşul cel mai mare ajunsese unde pornise, înlăturase
cu hotărâre zablăul, ridicându-şi în păr praful întregului drum
dintre Bucureşti şi Mironeşti, şi - după o cercetare scurtă a
celor din cufăr — meşterise cu două degeţele dibace ceva.
Uşiţa din zăbrele zbură cât colo şi din colivia de pe rădvan
se înălţă în soarele Bărăganului zmăul însuşi.
O pasăre nemaivăzută, mai mare decât cel mai mare dintre
hulubii din podul culei bătrâneşti, verde ca smaraldul şi
moţată roşu aprins ca însemnată de ucigă-1 toaca, îşi află
scăparea din spaimele ultimului sfert de ceas între crengile
nucului bătrân, care ţinea sub poala lui jumătate de curte.
Mesenii din curte şi cei din pridvor nu mai respirară.
Manuc îi cuprinse iute pe toţi cu o privire şi porunci stăpânirea
oricăror porniri.
— Linişte! ceru el. Va veni singură înapoi, atunci când îi
va trece spaima. Aduceţi colivia aici, lângă mine.
Cu gesturi lente, ca şi cum s-ar fi mişcat prin apă, şi cu
privirile pironite tot la pasărea bălţată din nuc, oamenii se
aşezară la locurile lor. Vlaicu aduse colivia înaltă şi rotundă
de pe rădvan. Două copile mai răsărite prinseră pe coconaşi
şi-i ascunseră în dosul bucătăriilor, cu gând să-i aşeze la
culcare, aşa cum le stă bine unor copii cuminţi de vârsta
lor. Din când în când, cu toţii ridicau ochii la năzdrăvănia
mare şi verde din nuc.
Şi, tocmai când lucrurile păreau să iasă exact după vorba
lui Manuc, iar pasărea măsura deja, din ochi, distanţa dintre
ea şi paharnicul care pusese o mână ca o invitaţie pe colivie,
dintre crengile mirosind amărui se slobozi clar şi răspicat un
glas pe deasupra curţilor:
— RuxanDRA! RuxanDRA!
Pe cea dintâi parte a numelui, pasărea părea să-şi ia avânt,
ca, apoi, ultima parte să o poată trimite în lume cu toată
puterea, ca pe o izbândă.
Glasul păsării înălţat în văzduh sperie din nou oamenii.
Cei mai săraci cu duhul se ridicară drept în picioare, făcând
laviţele pe care stătuseră să sară cât colo în spatele lor, şi o
zbughiră pe porţile deschise, afară în drumul mare, oprindu-se
numai atunci când se crezură în siguranţă. Cei din pridvorul
conacului înlemniră. Copiii din curte primiră strigarea păsării
diavoleşti cu toată bucuria şi prinseră a sări, chiuind:
— Vorbeşte, vorbeşte!
— Oameni buni, spuse Manuc, cuprinzând curtea cu braţele
amândouă desfăcute larg, nu se află nimic necurat la mijloc,
ci este numai o pasăre ce vieţuieşte în pădurile de dincolo
de ocean. Este o pasăre proastă. Nu ştie ce spune, ci numai
poate să repete un cuvânt, dacă te canoneşti cu ea ca să o
înveţi. Nu vă speriaţi şi poftiţi înapoi, la masă.
Măcar că-1 cunoşteau bine de atâta amar de vreme pe
Manuc, şi-l ştiau om de toată nădejdea, totuşi oamenii nu
se lăsară duşi numai cu aceste vorbe. O pasăre, fie ea proastă
ori ba, vorbise pe limba lor, ba încă chemase pe jupâniţa pe
nume, iar aceasta cerea mai multe explicaţii decât primiseră.
Ruxandra se dezmetici cea dintâi. Sări de gâtul lui Manuc,
strângându-1 să-l sugrume, şi în loc de orice altă mulţumire
rămase aşa preţ de câteva clipe. Mai exact până când lacrimile
în care îi înotau ochii i se limpeziră şi privirea îi fu din nou
clară, ca să nu se dea de ruşine în faţa oaspeţilor, mai cu
seamă a celor mai noi dintre ei.

77
 — Nanule Manuc, şi am să o pot învăţa şi alte cuvinte
pe pasărea aceasta, nu-i aşa? întrebă ea, când glasul îi reveni.
— Dar de unde îţi vine încredinţarea aceasta că ar fi un
dar pentru tine, jupâniţa mea? se juca paharnicul, mai mult
ca să dovedească tuturor celor de faţă că întreaga situaţie
era pentru veselire şi nu pentru spaimă. Eu mă socotisem
să dăruiesc papagalul lui Aurică, în schimbul condicii lui.
— Da, şi tocmai de aceea l-ai învăţat să spună „Ruxandra“
atât de limpede. Ca să-l convingi cu aceasta pe Aurică să-ţi
dea condica, spuse jupâniţa, aruncând pe sub genele ce-1
ameţeau pe Vlaicu priviri cu înţeles.
Fără să se lase de tot convinşi, aruncând întrebări mute
către taica preot, care îşi făcea de lucru cu poala sutanei,
neştiind ce alta este de făcut în faţa darului acestuia puţin
cam diavolesc, oamenii se aşezară înapoi la mese. Jumătate
de ceas mai târziu, îmbunat de lipsa de interes a oamenilor,
papagalul sosi în zbor liniştit pe umărul lui Manuc. Paharnicul
îl luă pe muchia degetului, îi alintă moţul roşu şi-l vârî în
colivie, ferecând uşiţa.
— Să-i punem apă şi ceva de mâncare, sărmanul, spuse
el către Ruxandra. De-acum este al domniei tale, şi se cuvine
să-l îngrijeşti cum vei şti mai bine.
— Ce mănâncă, nanule Manuc? întrebă Ruxandra, turnând
o lacrimă de apă într-un păhăruţ din serviciul cel argintat al
jupânesei Aristiţa şi strecurând apoi paharul în colivie.
— Mei mănâncă, spuse Manuc. Grâu.
— Grâu? se bucură copila că lucrurile erau atât de simple.
— Grâu, de bună seamă. Toată lumea mănâncă grâu, aşa
că vezi tu, Aurică, nu putem schimba, spuse Manuc cu
şăgălnicie, apoi se întoarse din nou către Ruxandra:
— Să-i găseşti un nume pe potriva celor ce ştie să facă,
jupâniţa mea.
— Ulise, pentru că a călătorit atât de mult. Sau mai bine
Solomon, pentru că va fi înţeleptul rege al păsăretului din
Mironeşti. Nu, Hmerald, pentru că este verde, propuse Ruxandra,
şi rămase pe gânduri, rotind în minte felurite nume pentru
papagalul vorbitor.
 Frecatul picioarelor boierului

în iatacul mirosind a izmă creaţă, cufundat în inima nopţii

ca în apele adânci ale iazului, Stanca aştepta tăcută, ghemuită
pe blăniţa de capră de la picioarele patului. O sută de greieri
ameţiţi de miresmele apropiatei veri stricau liniştea conacului
şi a curţilor. O mie de stele smălţuiau cerul lipsit de lună.
Ţigăncuşa tremura de frig şi-şi îndesa genunchii sub cămaşa
curată, scrobită şi încă nepurtată de ea, căpătată de bogdaproste
dintre cele vechi ale jupânesei Aristiţa.
Păstrase cămaşa pentru acest prilej, ferind-o cu străşnicie de
surorile mai mari ori mai mici care umpleau coliba potcovarului
din vatra curţilor boiereşti. Sub tălpile ei goale blăniţa era aspră,
înfiorând încă şi mai mult pielea încă nezvântată a fetei. Aruncă
o privire căminului cu vatra rece, în care nu se mai făcuse
focul de mai bine de o lună, şi îşi închipui acolo flăcări groase,
nădăjduind că amăgirea aceasta o va mai încălzi puţin.
Se îmbăiase pe ascuns într-un ochi al iazului ferit de
priviri străine, dosit sub pletele bogate ale unei sălcii arcuite
cu totul peste faţa apei, ca o cupolă. Adunase veşmintele
de peste zi într-o bocceluţă încropită la iuţeală din cârpa
albă purtată pe cap şi se înveşmântase numai în cămaşa prea
mare pentru umerii ei. Potrivise bocceluţa la rădăcina sălciei,
acoperind-o cu crengi şi, la adăpostul începutului de noapte,
se strecurase în iatacul boierului.
Petrecerea din timpul zilei se spărsese târziu. Manuc pahar­
nicul, sosit la conac ca să viziteze holdele arvunite şi să
potrivească socotelile cu boierul Sâmărghitan, coborâse de
la o vreme în curtea cea mare, printre oameni, închinase cu
ei şi le dăruise câte o părăluţă.
— De bucurie că ne-am revăzut sănătoşi, oameni buni,
şi pentru sporul recoltelor de anul acesta, spusese Manuc, dar
menirea părăluţei era de fapt să sporească râvna culegătorilor
în toamnă, când va trimite vorbă de pe o zi pe alta să-i fie
iute încărcate căruţele.
Către asfinţit, unul câte unul, oamenii porniră înapoi, către
sat. Vătaful curţilor scoase femeile la strâns. Mesele dispărură,

79
laviţele se întoarseră în şopron şi străchinile fură date pe
mâinile fetelor, la spălat. Jupâneasa Aristiţa, împreună cu fetele
domniei sale şi cu nepoţii, se retrase la odăi. Boierul Sămărghitan,
mulţumit de mersul întregii zile, trimise pe Florica nătânga la
potcovărie ca să ceară pe Stanca la iatac, să-i frece picioarele
ostenite înainte de culcare, pentru somn liniştit.
Florica află în coliba vătraşului numai pe Stanca singură.
— Să vii, fa, să freci picioarele boierului la noapte, când
s-a lăsa liniştea prin curţi, i-a spus ea ţigăncuşei, cu nelipsitul
ei zâmbet absent, din altă lume.
Apoi se răsucise pe călcâie şi plecase, lăsând în urma ei
pe Stanca cu gesturile încremenite la jumătate.
Numai ţigăncile cele mai frumoase erau cerute la iatac de
boierul, ca să-i frece pe înserat picioarele atinse de gută cu
alifii din sulfină. Fetele intrau cu feţele luminate de mândrie şi
ieşeau, la cele dintâi ceasuri ale dimineţii, cu ochii strălucind
de o putere nouă pe care le-o dădea slujba aceasta, putere
recunoscută de toţi vătraşii mai apoi. Cu toatele se ridicaseră
deasupra celor din neam, căpătând de la boierul bărbat de
nădejde dintre cei vrednici, plăcuţi de vătaful curţii, şi fuseseră
înzestrate cu toate cele de trebuinţă. Despre două dintre ele
aflase Stanca chiar că primiseră carte de slobozire şi acum
stăteau numai de buna lor voie pe moşie.
Frecatul picioarelor boierului, seara înainte de culcare,
era un obicei purtat la toate curţile marilor boieri. Pe când
era numai de-o şchioapă, iar răposatul boierul bătrân umbla
cu pasul apăsat pe moşii, tânăr şi în putere, Miron Sămărghitan
vedea uneori, în nopţile de vară pline de greieri şi stele,
ţigăncuşe mici de vârstă mergând la iatac cu pieptul împins
înainte a mândrie. Intrau după adormirea conacului şi ieşeau
înainte de trezirea lui, nu atât pentru fereală, cât pentru
sporirea dulceţei sarcinii.
Ţigăncuşa care se învrednicea cu frecatul picioarelor
boierului vreme mai îndelungată, nădăjduind astfel la carte
de slobozire ori la zestre bogată şi bărbat ales pe sprânceană,
era privită cu ochi mai dulci în sălaşele de ţigani de pe lângă
curţile boiereşti.
Numai asupra jupânesei Aristiţa slujba aceasta părea a avea
alt efect. Domnia sa urmărea cu atenţie întâii născuţi ai familiilor
astfel închegate, uneori înlăturând câte un prunc - la nevoie
chiar dimpreună cu maica sa şi cu robul ce-i fusese dat de
soţ - pe moşii cât mai îndepărtate de Mironeşti, parcă dinadins
ca să le piardă urma. în anii dintâi ai căsătoriei trimisese pe
la şcoli un băiat alb ca spuma laptelui, născut în coliba unui
rudar. Băiatul - sub grija jupânesei care trimisese ani de-a
rândul cele trebuincioase - ajunsese preot într-un sat îndepărtat
din Moldova, cale de o săptămână în goana calului.
Stanca ştia poveştile ţigăncuşelor cerute la iatac de boier.
Dimpreună cu cele de vârsta ei, visa să capete o asemenea
slujbă, dacă nu pentru un an - doi, atunci măcar pentru o
noapte, atât cât să se încredinţeze singură că este suficient
de frumoasă, cât să îndeplinească sarcina.
Ţigăncile mame de fete se întreceau, din primăvară până
către sfârşitul verii, să le primenească, să le poarte în straie
ceva mai curăţele şi să le îndemne cu treburi tot pe lângă
curtea conacului, în ochii boierului.
Numai Perla Rufăreasa, maica Stancăi, nu vedea cu ochi
buni trufia aceasta a copilei sale. De când Stanca se ridicase mai
măricică, Perla îşi luase obiceiul să o poarte parcă tot numai
în zdrenţe, sfădind-o ori de câte ori o prindea împletindu-se
în oglinda ciuturii din curte:
— Ptiu, diavoliţo care eşti, urâtă ca ciuma şi strâmbă!
arunca ea sudălmi către fată. Poi nu te vezi cum arăţi? încă
te mai uiţi după tine în apa ciuturii? Vrei să-mi crape obrazul
de ruşine când te-o vedea boierul? Strânge părul ăla mai iute
şi nu-1 mai dezmierda atâta! Lasă obrazul că n-avem vreme
să-l tot spălăm cât e ziua de lungă, şi mai bine dă fuga şi
adună raţele alea de pe iaz, că iar pierdem vreuna şi atunci
să te văd la ce-ţi va mai folosi frumuseţea asta închipuită!
Stanca alerga după treburile ce-i da maică-sa, gândind la
rostul tuturor acestora, căci ştia prea bine că nu-i urâtă. Nu
se pricepuse până acum să dea de capăt împotrivirii acesteia
a Perlei. Pesemne că era, aşa cum îi arunca uneori la necaz
bărbatu-său, potcovarul Sămărghitenilor, sucită.
Aşa se face că, atunci când Florica nătânga îi aduse vestea
cea mare chiar pentru noaptea aceea, Stanca nu stătu prea
mult pe gânduri. Scoase cămaşa păstrată pentru norocul visat,
o dosi între pletele sălciei şi aşteptă căderea nopţii. Se strecură

81
afară din colibă când înţelese că ai casei dorm cu toţii, merse
înapoi la iaz şi prinse a se primeni.
Ţigăncuşele cerute pentru frecatul picioarelor erau primenite
de obicei, cu mare fală, în familie. Gândul acesta ridică lacrimi
în ochii de foc ai Stancăi, căci i-ar fi plăcut şi ei admiraţia şi
pizma vătraşilor. Perla Rufăreasa însă nu ar fi putut fi înduplecată
niciodată, iar fata ştia că nu are cum ajunge la iatac cu ştiinţa
maicii sale. îşi pusese aşadar în gând să facă totul pe ascuns
şi să meargă a doua zi la potcovărie cu slujba împlinită. Trăgea
nădejde că va birui astfel împotrivirea Perlei, care nu va mai
avea ce să facă. Iar de va fi destul de vrednică încât să mai
fie cerută şi altă dată, nu va mai avea de luptat cu închipuirile
maicii sale, precum că ar fi urâtă şi ar da-o de ruşine.
Se spălă în apele reci ale iazului, sub mia de stele sclipi­
toare, ivite printre crengile sălciei. Când isprăvi, îşi muie şi
părul negru, lung şi învârtit în inele largi, îl dezmierdă îndelung
cu o bucată de săpun şi-l limpezi tot în apa iazului, răsucindu-1
mai apoi aşa cum Perla făcea cu albiturile boierilor, ca să
scoată toată apa din el.
îşi trase peste trupul zvântat cu înfrigurare sub adierea
nopţii cămaşa scrobită, îşi lăsă pe spate părul ud, ascunse
bocceluţa cu hainele de peste zi şi se strecură în iatac,
nevăzută de nimeni. Alături de ea, pe blăniţa aspră de capră
de la picioarele patului, sipeţelul cu alifie de sulfinâ răspândea
mireasmă dulce. Prin fereastra anume lăsată întredeschisă,
Stanca auzea vocile înfundate a boierului Sămărghitan şi a
lui Manuc, aflaţi la ultimul ciubuc pe pridvorul cel mic.
împreună cu ea, cu suta de greieri din fânărie şi cu brotacii
din iaz, boierii erau singurii încă neadormiţi la ceasul acela.
De la o vreme se lăsă tăcerea în pridvor. Stanca îşi cercetă
părul lăsat pe spate ca să se usuce. Treaba nu era gata, însă
nu mai era vreme, aşa că fata prinse a-1 împleti iute într-o
singură cosiţă. De-a lungul şirei spinării, cămaşa rămăsese
udă şi se lipea rece de spatele ţigăncuşei fugite de-acasă.
O uşă se zăvorî greu undeva, în conac. O presură îşi
chemă ascuţit, prelung, perechea. Pe coridoarele întunecate
se apropiau moale paşii târşiţi ai boierului cel tânăr. Stanca
desluşi o geana galbenă de lumină pe sub uşă, venită de la
lumânarea cu care îşi deschidea boierul calea.

82
 Când geana de lumină se făcu din galbenă, albă, ţigăncuşa
ştiu că lumânarea se află chiar în faţa uşii. Se gândi că maica
sa avusese dreptate, chiar se va face de ruşine cu părul ei ud
răsucit la repezeală într-o cosiţă pesemne strâmbă şi cu cămaşa
prea mare pentru umerii ei, aşezată - mai nătângă decât
Florica - lângă patul înalt, cu sipeţelul de alifie în mâini.
în minte îi răsări Lenuţa, care anul trecut ieşise ruşinată
de la iatac şi nimeni nu se preocupase să-i afle bărbat harnic
şi preţuit de stăpâni, ori să-i dea carte de slobozire. în
sălaşurile din marginea curţilor boiereşti se vorbea că nu-i
plăcuse. Nu-i plăcuse nici boierului, căci scosese pe Lenuţa
afară din iatac încă după primul sfert de ceas, iar a doua zi
o mustrase pe maică-sa pentru că o trimisese nepregătită şi
cam fără voia ei.
Stanca era pregătită. Nu vedea în toate acestea vreo jertfă,
ci o probă a ştiinţei ei culese la întâmplare, din frânturi, în
seri de vară toropite de căldură când pornea dinadins pe
urmele fetelor cu privirile schimbate - din sat ori din sălaşele
de ţigani - pândindu-le întâlnirile cu flăcăii şi ţinându-şi
răsuflarea atunci când munca lor părea să-i chinuie mai tare.
Boierul Miron Sămărghitan îşi drese glasul bătrân, tuşi cu
putere şi căută zăvorul uşii de la iatac. Pe lemnul sculptat,
degetele sale bâjbâiră uscat până când întâlniră metalul.
Pielea Stancăi înghiţise broboanele de frig, devenind netedă
ca faţa iazului sub bătaia lunii. începând de mâine dimineaţă,
totul avea să fie altfel. Perla Rufăreasa avea să vadă şi ea că
fata nu este urâta, iar trufaşele copile de seama ei nu vor mai
îndrăzni a-i sta dinainte. Păstra ochii aţintiţi asupra zăvorului.
Cu un sunet domol, el coborî către podea şi uşa se deschise,
arătând în lumina tremurândă a lumânării pe boierul, în
papuci frumos brodaţi.
Stanca se repezi dinaintea lui, îi luă sfeşnicul din mână
şi-l aşeză pe policioară. Odaia se lumină slab. Boierul nu
dădu atenţie fetei câtă vreme îşi lepădă giubeaua pe spătarul
unui jilţ şi papucii lângă tăblia patului. Rămas numai într-un
anteriu uşor de noapte, se aşeză pe marginea patului şi puse
în sfârşit ochii în ţigăncuşă.
— Ai adus? întrebă el, măsurând-o din creştet până-n
tălpi, ca să înţeleagă pesemne dacă fata este învăţată ori ba.

83
 — Am adus, boierule, răspunse cu îndrăzneală Stanca,
ivind din mâneca prea lungă a cămăşii sipeţelul cu alifie de
sulfină pentru guta boierului, pretextul acestor nopţi tot mai
rare în care Miron Sămărghitan trimitea după câte o fată.
Se aşeză apoi turceşte direct pe podele, în faţa boierului,
îşi făcu o adâncitură în poală răsucind scurt pumnul în cămaşa
de căpătat, şi puse acolo unul dintre picioarele stăpânului.
Pielea lui uscată ca pergamentul, încreţită în jurul gleznelor,
surprinse pielea ei caldă. Atingerea o înfioră mai mult pe
ea, pentru că boierul nu părea să mai simtă prea multe, cu
partea aceea a trupului. îşi îndesă totuşi călcâiul în poala
fetei, căutându-şi chipurile locul potrivit, pe care-1 află tocmai
în tainiţa dintre picioarele ei.
Stanca îl aşteptă o clipă să se aşeze, apoi deschise capacul
sipeţelului cu alifie. Pielea ca scoarţa şi şerpii umflaţi dureros
ai venelor de pe picioarele boierului stârniră mila ţigăncuşei,
şi gesturile ei îşi muiară îndrăzneala într-o duioşie nouă.
Lumânarea de seu împrăştia în iatac miros greu. Boierul
Miron Sămărghitan îi cercetă chipul, scormonind cu priviri
cunoscătoare după urmele vreunei împotriviri ascunse cu
teamă. Nu află însă în Stanca decât hotărâre, aşa că spuse
cu glas coborât:
— Hai, să vedem.
Călcâiul lui se mai roti o dată uşurel, căutând-o, bucurându-se
de căldura şi lipsa ei de împotrivire.
Afară se iscară glasuri întărâtate de câini scoşi din somnul
lor, şi o sfadă abia ghicită se strecură până la urechile lor.
Stanca închise fereastra şi o ferecă, apoi trase una-ntr-alta
draperiile purpurii. Boierul surâse în barbă simţindu-i hotă­
rârea cu care preluase conducerea. Glasurile însă crescură şi
năvăliră în casă, apropiindu-se de iatac. Curând, din vâltoarea
de zgomote învălmăşite se putu desluşi limpede vocea vătafului
curţilor boiereşti, a unuia dintre ginerii boierului şi a jupânesei
Aristiţa. Biruind însă peste toate acestea, un glas neomenesc
striga cu puterea pe care numai deznădejdea o poate da.
— Nebuno, chiar acum am să pun să te biciuiască până
mâine la răsărit pentru îndrăzneala ta! se auzea vătaful, furios.
— Culiţă, pune mâna pe ea, spunea soţul Păunei către
vătaf, cu glas ceva mai potolit, de om care are un plan.

84
 — Intraţi la odăi, căci nu aveţi voi nicio treabă aici, încerca
jupâneasa Aristiţa să-şi adune copilele, ieşite pesemne să
vadă ce-i cu toată această zarvă.
Numai strigătele cele deznădăjduite, guturale, nu le putu
recunoaşte Stanca, până când uşa de la iatac nu se deschise
ca smulsă din ţâţâni şi în pragul luminat din spate îşi făcu
apariţia stăpâna glasului cel neomenesc.
Perla Rufăreasa, despletită ca o ştimă a apelor şi cu privirile
la fel de rătăcite, încremeni preţ de o clipă, cât ochii săi se
obişnuiră cu întunericul din iatac, apoi se dezlănţui din nou.
Niciun cuvânt nu se putea desluşi din bolboroselile ei. Se
repezi la Stanca, îngenuncheată la picioarele patului, o prinse
de cosiţa încă nezvântată şi o smuci în sus, aşezând-o pe
picioare. Căzu apoi ca secerată ea însăşi la picioarele boierului
şi i le sărută, muncindu-şi fruntea de ele ca şi cum ar fi dorit
să şi-o sfarme chiar acolo, pe loc.
— Nefericita de mine! scăpa ea hohote ce nu ştiai de sunt
a plâns ori a disperare. Nefericita de mine, şi ticăloasa şi
nelegiuita! Omoară-mă, boierule! Pune să mă biciuiască până
la sânge şi să mă omoare! Asta însă niciodată! Peste poate,
boierule! Niciodată, n-aş mai dormi somnul de veci în pământ
sfinţit şi risipi-mi-s-ar numele pe pustii! Alege-s-ar praful de
numele şi de urma mea, ca o nefericită ce sunt! Niciodată,
boierule!
Jupâneasa Aristiţa reuşise să închidă în odăile dumnealor
pe jupâniţele cele tinere, iar acum liniştea pe bărbaţi.
— Ispravă de lunatecă scăpată afară în noaptea de crai
nou, propuse ea o explicaţie pe care ceilalţi o îmbrăţişară
cu recunoştinţă, căci găseau mai simplu să caute ieşire unei
situaţii clare, cu o rădăcină şi un căpătâi, decât să încerce a le
afla singuri. Vom cumpăni mâine dimineaţă ce este de făcut.
Până atunci, Culiţă, să le iei pe amândouă - şi spunând acestea,
jupâneasa aruncă o privire scurtă către Stanca şi întârzie ceva
mai mult asupra Perlei, scormonind după un capăt de adevăr
în chipul ei desfigurat - şi să le ţii sub pază straşnică.
Ţiganca Perla Rufăreasa şi jupâneasa Aristiţa se priviră o
clipă ochi în ochi. Un adevăr ca o lumină urcă cu putere
din Perla şi rămase o clipă agăţat la marginea privirilor ei,
cerşind să fie cules de acolo. O înţelegere speriată străbătu
fulgerător pe jupâneasă. Pesemne însă că nu-i sosise vremea,
aşa că adevărul coborî din nou în adâncurile inimii ţigăncii,
iar ea prinse a-şi lovi fruntea de podele şi a se jelui.
— Pentru toată această tulburare de neiertat, căreia nici
nu vreau să-i cunosc motivele, vorbi în sfârşit şi boierul cel
tânăr, privind cu urgie pe Perla Rufăreasa, îţi vei primi mâine
pedeapsă pe măsură. Casa plină de oaspeţi, iar noi ne isterizăm
pentru o blestemată de gută, pentru o mucoasă de fetişcană!
Să poftiţi de îndată afară din iatacul meu! tună el, revenindu-şi
din nedumerirea iniţială şi arătând uşa tuturor celor de faţă,
cu un deget ferm.
îngrămădindu-se peste pragul înalt, boieri şi vătraşi ieşiră
cu toţii din odaia răscolită. Casa se scufundă în linişte. Nu
era pace şi nici somn, ci pânda înfricoşată a celui dintâi ceas
al zilei, când o nouă furtună avea să se dezlănţuie, de data
aceasta cu un sfârşit pe care casa întreagă îl bănuia a fi
neînduplecat ca soarta însăşi.
Pe drumul către casă, Perla repetă întruna, precum nebunii
vorbele lor fără şir:
— Niciodată, Stâncă. Niciodată!
Ţinea pe Stanca în faţa ei cu un pas, fără să o scape nicio
clipă din ochi, îndrumându-i calea cu câte o mână aşezată
din când în când pe umăr. îi dezmierda numai din priviri
părul negru ca smoala, lăsat într-o coadă pe spatele înveş­
mântat în cămaşa albă.
— Ce-o să-ţi facă, mamă? întrebă la o vreme fata, fără să
ridice capul din pământ.
— Ce merit, aceea o să-mi facă. Nu te îngriji tu. Carnea mea
duce multe, încă nu i s-a născut naşul. Tu numai ţine minte ce-ţi
spun eu acum-, nu ai ce căuta la iatacul boierului, mă auzi?
— Şi pentru ce? îşi sumeţi Stanca dintr-odată fruntea sus,
scoţând către mumă-sa o bărbie trufaşă.
— Pentru că eşti urâtă şi mă dai de ruşine, pentru aceea!
Stâncă, nu mă face că acuş îţi croiesc vreo două de ai să
mă ţii minte câte zile vei mai avea, să ştii! se oţărî ţiganca
la ea şi, apucând-o strâns de cot, o duse mai mult cu de-a
sila restul drumului, până acasă.
In zorii zilei următoare, în vreme ce Aurică ispravnicul
porni pe Manuc, dimpreună cu Vlaicu şi cu jupâniţa Ruxandra,

86
să arate holda verde şi stupii, boierul Sămărghitan dăduse
deja poruncile neîndurătoare. Ţiganca Perla avea să fie dusă
la târg şi vândută, singură, celui dintâi care avea să se
oprească şi să întrebe de preţ.
Niciun boier nu-şi vindea sălaşurile de robi, şi cu atât mai
puţin pe câte unul singur, afară doar de cazurile în care ar
fi fost iubitor al jocului de cruce, ori 66 cum i se mai spunea,
la care se puteau pierde într-o singură noapte moşii întregi.
Numai atunci, prin iarmaroacele Râmnicului ori ale Slatinei
se strigau vânzările menite să acopere pagubele:
— Două sălaşe de robi care cuprind optsprezece suflete:
zece bărbaţi, şapte femei şi trei fete, sănătoşi şi bine îngrijiţi!
promiteau ispravnicii de vânzări, cu glas răsunător.
O singură roabă adusă chiar de vătaful stăpânului său
arăta întregului iarmaroc o pedeapsă grea, sub care nefericita
căzuse din cauza vreunui păcat.
Jupâniţa Ruxandra primise bucuroasă invitaţia lui Aurică
la ţarini, mai cu seamă că bănuia şi pe Vlaicu a-i însoţi, iar
privirile lui strecurate pe sub sprâncene o încântau. Ar fi
vrut să i se arate încă şi mai destoinică în toate cunoştinţele
pe care le avea. Ar fi vrut să-i vadă ochii mărindu-se cu
admiraţie în vreme ce o privea călărind sau o asculta vorbind
despre grâu, miere ori ceara curată, numai bună pentru
lumânări domneşti, pe care o scoteau de la stupi. Porniră
cu toţii către ţarini, în zori.
Toate cele ce se petrecură în curţile boiereşti, după plecarea
lor, îi rămaseră străine Ruxandrei. Nu avu cunoştinţă despre
scoaterea Perlei din coliba potcovarului şi urcarea ei, cu
mare război, într-o cotigă pe două roţi pregătită anume pentru
acest drum. Nu află niciodată mai apoi despre împotrivirea
care-i speriase pe vătraşi, împrăştiindu-i pe la treburile lor
mai iute decât orice altă vorbă repezită de vătaful curţilor.
Perla şi Stanca, înlănţuite într-o îmbrăţişare deznădăjduită,
despletite ca la mort şi tânguindu-se cu aplecări până la
pământ, se întreceau în jurăminte trimise către conacul surd:
— Al boalii să fie ăl care-o mai face vreodată aşa păcat,
boierule! îndură-te şi ia-ţi vorba înapoi, pupa-ţi-aş tălpile
domniei tale! Să-l trăznească Dumnezeu în trei care ţi-o mai
ieşi din poruncă pe lumea asta! Nu ne năpăstui şi vede-ne

87
cum ne smulgem părul din cap de jale! Boierule! Boierule,
iartă-mă ori dă-mi foc, arde-m-ar para iadului de păcătoasă
ce sunt, dar nu mă vinde!
Aşa se tânguia cât o ţinea gura Perla Rufăreasa, în vreme
ce Culiţă vătaful se muncea să o smulgă din braţele Stancăi.
în cealaltă parte a curţilor, tocmai în ultima odaie a conacului,
unde tot acest război abia dacă se auzea, slab, acoperit mai
degrabă de scandalul ridicat de cârdul de raţe care umpluse
iazul şi se răsfăţa acum în soarele dimineţii, jupâneasa Aristiţa
punea în vedere boierului cel tânăr ca vânzarea să se facă
neapărat în vecini, astfel încât Perla ori Stanca să poată fi
trimise mai apoi cu treburi una către cealaltă, căci una este
exemplul oferit vătraşilor şi alta este dreapta cumpănire a
pedepsei cu păcatul.
într-un târziu, obosite de plânsei şi împăcate până la urmă
cu gândul despărţirii, cele două ţigănci se desprinseseră
singure una de cealaltă, atunci când Culiţă pierduse orice
nădejde că va isprăvi treaba. Nefiresc de tăcute după toată
larma ultimei jumătăţi de ceas, înjghebară în pripă o părere
de boccea Perlei, o aşezară sub capra cotigii ca şi cum ar
fi fost de mare preţ, apoi Perla urcă şi se ghemui alături.
Stanca rămăsese cu spatele lipit de peretele din chirpici al
căsuţei. între degete răsucea marginea uneia dintre fuste, iar
piciorul ei gol desena jumătăţi de cerc în praful bătăturii.
— Caută să nu necăjeşti pe jupâniţa a mică, auzi tu, fa?
vorbi încet Perla, atunci când cotiga porni cu o smucitură.
întoarsă de la ţarini pentru prânzul mare, Ruxandra află
pe Stanca ascunsă în grajdul Bucurei, mânza ce-o primise în
dar de la Manuc anul trecut. Ţigăncuşa ridică faţa umflată de
plâns către jupâniţă şi dădu să spună ceva, dar lacrimile o
podidiră din nou, un nod dureros îi urcă în gât şi umerii i se
gârboviră sub povara hohotelor pe care căuta să le stăpânească.
— Am pierdut-o pe măicuţa, jupâniţă, reuşi ea într-un
târziu să strecoare câteva vorbe printre suspine. Din vina
mea, pentru că m-am înfumurat şi am cutezat a-i călca
porunca. Numai eu sunt de vină, şi Bunul Dumnezeu ar
trebui să mă bată pe mine, şi nu pe ea. A vândut-o, jupâniţă
Ruxandră, vorbea Stanca, plângând şi legănându-şi tâmplele
prinse între palme.

88
 Nelămuritul obicei al frecatului picioarelor boierului o
punea în încurcătură pe Ruxandra. Crescuse cu el, aşa cum
cu el crescuseră surorile sale mai mari şi chiar măicuţa lor,
pe vremea când fusese copilă. îşi lua atitudinea faţă de astfel
de rânduială de la jupâneasa Aristiţa, care la rândul ei o
avea de la maica sa. Cu toatele priveau cu dispreţ ascuns
aceste slăbiciuni bărbăteşti.
în dispreţul lor se ascundea însă şi o teamă care le făcea
să se ţină departe de astfel de lucruri, căci nu o dată se
întâmplase să afle despre mari tragedii petrecute prin conace
boiereşti, atunci când vreo jupâneasă mai tânără şi mai lipsită
de ştiinţa vieţii se împotrivise cu tărie obiceiului. Bărbaţii lor
păreau a purta în adâncurile inimilor lor lupi rămaşi neîmblânziţi
pentru vecie, lor nerămânându-le alta de făcut decât să
vegheze ca lupul să nu se trezească.
Cu atât mai neînţeleasă îi părea Ruxandrei purtarea Perlei,
rufăreasa lor, care ridicase conacul în picioare noaptea trecută.
Singura explicaţie pe care o putea găsi jupâniţa era nebunia.
— Lasă, n-a putut-o vinde departe. E pe aici, pe aproape,
căută ea s-o împace pe Stanca, fără prea mare convingere însă,
căci subiectul cu totul o făcea să nu se simtă în apele ei.
După ce se mai liniştesc lucrurile, mergem împreună să-i dăm
de urmă, şi îţi promit că te vei vedea cu ea cât de des vei dori.
în vreme ce Stanca se ocupa de mânză, ţesălând-o uşor
şi potrivindu-i un braţ de fân la picioare, jupâniţa Mironeştilor
o privea lung, căutând un ultim cuvânt cu care să arate
slujnicei, pe căi ocolite, ce anume ar fi dorit de la ea. Cu
toate că nu ar fi recunoscut, cu toate că nici ea însăşi nu-şi
explica rostul celor ce simţea, se bucurase totuşi atunci când
înţelesese, din toată zarva nopţii trecute, că Stanca fusese
alungată din conac şi trimisă înapoi în coliba potcovarului,
împreună cu Perla.
Ruxandra era încredinţată că ea însăşi ar fi pierdut ceva,
dacă ţigăncuşa ar fi fost îngăduită să rămână peste noapte.
— Caută totuşi să faci în aşa fel ca să nu ieşi din vorba
maicii tale, căci ascultarea de părinţi - ştii şi tu - este mai
de preţ decât orice altceva, spuse, nădăjduind că Stanca îi
pricepe vorbele.
Numai jupâneasa Aristiţa rămase cu un cuţit înfipt în inimă.
 în livadă, peste iaz
1806, vara - moşia Mironeşti

Prunii gârlănoşi din livada de dincolo de iaz fuseseră

sădiţi de la bun început în mare neorânduială.
Cel dintâi Sămărghitan care descălecase aici, ridicând cula
din vechime, curăţând iazul şi sădind pomii, indicase locurile
pentru gropi unul câte unul, după câte o clipă de chibzuială
în care măsura, cu palma streaşină la ochi, distanţa până la
apă şi poziţia soarelui pe cer:
— Cam pe aici. Iar următorul mai pe aici. Altul, uite, cam
aici.
Disciplina unor şiruri riguroase pentru un lucru al naturii
nu-i părea, celui dintâi Sămărghitan, un lucru firesc.
— Aşa, ca să fie frumos, trăsese el la sfârşitul lucrării
concluzia.
Frumos, adică natural.
Astăzi, livada părea o pădure de pruni aşezată de Bunul
Dumnezeu însuşi pe locurile acelea, anume pentru bucuria
din toamnă a boierului, căruia îi plăcea să aprindă singur
focurile la poverne şi să vegheze cea dintâi ţuică, şi a copiilor
satului, cu care dintotdeauna se culesese livada, în schimbul
unor răsplăţi generoase.
Sub poala ei, Ruxandra şi Vlaicu îşi aflaseră loc potrivit
pentru lecţia de bătaie cu sabia, cerută de jupâniţă şi primită
de Vlaicu, cu multă mândrie. Spre surprinderea lui, fu nevoit
să renunţe iute la tonul jucăuş şi la explicaţiile neterminate,
căci Ruxandra părea să ia lucrurile în serios, ba încă avea
şi o îndemânare pe care Vlaicu nu o mai văzuse la nicio
altă jupâniţă.
Drept este că el nici nu prea văzuse jupâniţe care să se
bată cu sabia, ori să-şi dorească aceasta.
în vreme ce potrivea mâna înarmată a Ruxandrei în dreptul
pieptului şi a feţei, ca să pareze lovitura cu care urma să se
apropie mai apoi el, ochii cercetători, scăpaţi de sub orice
poruncă a minţii din pricina apropierii de jupâniţă, căutau

90
cu priviri scurte de fur hulubii ce-i ştia în răscroiala rochiei,
în suflet purta un cavaler indignat de astfel de apucături, iar
în minte stăruia un sălbatic care nu se supunea nimănui, ci
numai dorea să mai vadă o dată.
Cu bunăştiinţă ori ba, Ruxăndriţa purta astăzi o rochie
închisă până sub bărbie cu un trandafiraş mic din panglică
de satin negru. Deasupra trandafiraşului, în sus pe gât urca
o ultimă bentiţă de dantelă.
— Loviturile trebuie să fie tot câte trei, jupâniţă, explica
Vlaicu. încă de când porneşti, să potriveşti puterea cu care
pleci aşa fel ca să ai şi pentru a treia lovitură. Asta pentru
că şi lui îi va fi greu să se apere de trei ori la rând, cu
iuţeală. O va face de două ori, apoi la a treia, forţa lui va
fi mai slabă, drept pentru care tu să porneşti încet şi să
sfârşeşti cu tărie.
Şi Vlaicu se războia cu un sărman prun ce se întâmplase
să fie martorul cel mai apropiat, atacându-1 de trei ori la
rând: pe închipuitul umăr drept, mai apoi pe stângul şi ultima
lovitură cobora jos, la genunchii duşmanului gârlănos.
— Eu acum nu lovesc cu putere, jupâniţă, căci m-ar
prăpădi boier Miron de i-aş strica prunii, spuse Vlaicu, dar
domnia ta închipuie-ţi că aş face-o în luptă adevărată.
De la o vreme, obrajii Ruxandrei luaseră foc, părul i se
lipise în şuviţe pe la tâmple, iar trandafiraşul alunecase
nedumerit pe o parte. Alături de mirosul amărui de frunze
tăiate cu spada şi de cel reavăn al malurilor iazului, nările
lui Vlaicu se îmbătară de încă o aromă, necunoscută şi
tulburătoare, ce-i stârni din nou în minte necuviinţe de oştean
neînvăţat cu lumea civilizată. Jupâniţă asudase în focul luptei,
ascuţind simţurile lui Vlaicu.
Hotărî atunci, cu înţelepciune, un răgaz pentru odihnă,
şi se aşezară alături de apă, la umbră. Jupâniţă îşi suflecă
mânecile creţe ale rochiei până dincolo de coate, luă apă în
pumni şi îşi răcori faţa încinsă. Ziua se apropia de amiază.
De cealaltă parte a iazului, forfota curţii se înteţea, căci urma
prânzul cel mare. Conacul se oglindea în apă - două imagini
îngemănate, una privind către soare, cealaltă către adâncuri.
Ruxandra coborî privirile în iarba din jurul lor, pieptănând-o
uşor cu degetele. Cele dintâi frunze îngălbenite înainte de

9i
vreme căzuseră, împiedicând drumul furnicilor către muşuroaie.
Toate cele cunoscute erau neschimbate, iarba, prunii şi cu
iazul, broaştele gălăgioase şi albinele insistente, totul era la
locul său. Numai ea începea de astăzi înainte a se schimba,
căci urma în curând să ştie a lupta cu sabia, iar aceasta o
aducea tot mai aproape de visul său.
Intre ei doi, o forţă străină prinse a respira, născută din
tăcerile lui şi din înţelegerile ei, ca un animal neobişnuit ce
se năştea domol, aparţinându-le deopotrivă amândurora.
îşi încredinţară unul altuia toate tainele, ca într-o izbăvire,
ca şi cum sufletele lor purtând aceste poveri ar fi aşteptat
dintotdeauna întâlnirea de astăzi, cu singura persoană care
ar fi putut afla toate acestea şi în faţa căreia s-ar fi putut
despovăra.
Fiecare simţea că tainele lui erau în deplină siguranţă la
celălalt. Era un fel de a spune „iatâ-mă, acesta sunt eu, şi
mă predau fără rezerve în mâinile tale“.
Cu voce egală, lipsită de suişuri şi coborâşuri, ca şi cum
ar fi vorbit despre cele mai obişnuite lucruri, Ruxandra îi
povesti temerile sale legate de propria naştere şi îi vorbi
despre tainele pe care le închidea în el ispravnicul lor, despre
vrăjmăşia neînţeleasă ce-i purta doftoroaia din Mironeşti şi
despre fântâna îngropată în pivniţa culei bătrâneşti.
La rândul său, jupâniţa află durerea cu care umbla Vlaicu
prin lume, scos de pe pământurile moşilor cu vicleşug, cu
zapis de recunoaştere şi întărire a dreptăţii la piept şi totuşi
alungat, astăzi, chiar de către ai săi.
— Povestea-i lungă şi amară, jupâniţa mea, începu Vlaicu,
scurmând pământul cu un băţ strâmb şi aşteptând, la răstimpuri,
să coboare de pe el vreo furnică rătăcită. Chiojdele Buzăului,
dimpreună cu muntele Siriu, cu apele celor două Bâsce şi
până sus între munţi, la Tabla Buţii unde începea Vama
Buzăului, au fost hotărâte ca ocine drepte moşilor noştri de
către Vodă Mircea cel Bătrân, în anii domniei sale. El a întărit
cu hrisov stăpânirea pe care moşii noştri o aveau, fără vreun
înscris, încă şi mai adânc în timp. Odată am să-ţi arăt toate
aceste înscrisuri, jupâniţă mică, căci multe sunt la noi. Să
vezi iscălitura Măriei Sale Mircea şi să-mi spui dacă nu ţi se
răsuceşte şi domniei tale inima în piept, măcar că nu ai

91
legătură cu pricinile noastre. Moşii aceştia dintâi au fost trei,
anume: moşul Starchiojdean, moşul Pietresc şi cel Miercănesc.
Astăzi, spiţele de neam s-au mai desfăcut, luându-şi numele
după sforile de moşie ce stăpânesc, dar Ceata Boierească1
păstrează şirul din spate al moşilor, aşa fel ca întotdeauna
să se ştie cine eşti, şi al cui. încă nu s-a întâmplat ca în Ceata
Boierească să intre vreunul care nu-şi poate arăta moşul său
cel de la început. Noi, jupâniţă Ruxăndriţă, de vreme ce nu
am avut niciodată boier asupra noastră şi numai singuri ne-am
chivernisit ale noastre, păstrăm acestea toate tocmai ca să
ne apărăm, de va fi să fie vreodată ceva, Doamne fereşte!
Aşezată anume cu o jumătate de palmă în spatele său,
mai aproape de trunchiul aspru al unuia dintre pruni şi ferită
astfel de privirile lui, Ruxandra îşi desfăcuse părul încurcat
de lecţia de sabie, îl pieptănase cum putuse, trecându-şi
degetele prin el, iar acum împletea două cosiţe simple. Vlaicu
îi vedea numai vârful condurilor alături de palma lăsată în
iarbă, şi se simţea încurajat de poziţia aceasta care-1 apăra
de ochii jupâniţei.
— Ce să fie? întrebă într-un târziu Ruxandra, mai mult ca
să pună capăt tăcerii lui decât din neştiinţă, căci înţelegea
prea bine despre ce fel de „Doamne fereşte“ vorbeşte Vlaicu.
— Ce să fie, jupâniţă Ruxandra, alta decât cele ce se
petrec deja, cu voia şi sub ochii atâtor domnii de-acum, căci
batem pragurile divanelor de judecată de ani buni. Au intrat
străini între noi şi ne-au luat ce este al nostru, ba încă ne-au
mai şi învrăjbit între noi, de umblu cu înscrisul ce-mi face
dreptate la sân şi nu mă primesc ai mei între ei, îndesă
Vlaicu ultimele cuvinte cu obidă în glas, şi înfipse băţul cel
strâmb în pământul livezii, dintr-o singură mişcare. Chiar ai
mei! Ai fi zis că ar trebui să stăm spate în spate, dar se vede
treaba că avem multe de învăţat unii despre alţii, înainte
de a ne pune chezaş pentru propria spiţă de neam, din
acelaşi moş.
— Să-mi povesteşti mai departe, ceru Ruxandra, căci văd
că te aprinzi şi nu mai înţeleg nimic din firul isprăvilor.

1. Ceata B oierească — adunarea m oşnenilor proprietari de pământ

din satele libere, nesupuse vreunui boier.

93
 — Dintotdeauna, jupâniţă, muntele ni l-am stăpânit în
devălmăşie, în bună pace şi înţelegere. Siriu avea destul, noi
luam cât ne trebuia. Veniturile ce se scoteau din păşuni,
fâneţe, nisipul din apele Bâscelor, pentru glăjerii, păduritul
şi toate cele ce mai dădea Siriu, se împărţeau după Foaia
Popii Dumitru. Pentru că pruncii de odinioară îşi ridicaseră
gospodării, iar pruncii lor mai apoi la fel, fiind noi tot mai
mulţi, popa Dumitru a împărţit muntele în bănuţi, adică
venitul scos de pe un stânjen de munte. La sfârşitul anului
se făcea împărţeala. Din venitul întreg al Siriului, fiecare
primea cât i se cuvenea, după numărul de bănuţi. Taică-meu,
Dumnezeu să-l ierte, ne povestea că era copil când se aduna,
iarna, toată Ceata Boierească pentru socotelile de peste an,
şi nu ieşeau din adunare până când nu isprăveau. Se întâmpla
să nu ridice adunarea câte două-trei zile. Dar la sfârşit, când
ieşeau ca să citească foaia, nimeni nu rămânea neîmpăcat.
— Şi ce s-a întâmplat? îl zori Ruxandra, care încă mai
avea nerăbdări copilăreşti când venea vorba de poveşti.
— Peste plăieşii păzitori de graniţă ai Căpităniei de Starchiojd
a venit un vătaf de plai, trimis de la domnie. Ştefan Macovei
îi zice, şi vreme de patruzeci de ani, cât ne-a fost vătaf de
plai, a făcut cum a vrut pe moşie. Ca să facem pază părţilor
din plai ce ne reveneau nouă pe graniţa ţării, domnia ne
împărţise în cete - vătăşii cu câte-un vătaf de-al nostru în
frunte. Iar peste vătafii noştri au trimis un venetic, om al
domniei, care a venit sărac, iar acum stăpâneşte muntele cu
tot cu oameni. Pricina mea cu acest Ştefan Macovei este pentru
sforile noastre de moşie de la Brădet şi din Rotarea. Acum
douăzeci de ani, ne pomenim noi cu toată spiţa Miercănescului
intrată pe pământul nostru. I-a aflat taică-meu într-o zi cosind
fânul înflorit. S-au certat o săptămână, şi pentru că aceia tot
susţineau că este pământul lor, s-au întâlnit în curtea popii
Dumitru, cu hrisoavele în mână. Miercăneştii au arătat scris
că pământul l-au căpătat la schimb cu o altă moşie a lor, de
la fraţii Gârbea. Şi fraţii Gârbea îl cumpăraseră cu banii jos
de la vătaful Ştefan Macovei. Care Macovei susţine că îl are
de la Săcuianu cel bătrân, bunicul meu, şi că l-ar fi cumpărat
cu 100 de taleri. Cum ar veni, bunicul, săracu’, Dumnezeu să-l

94
ierte că a murit, şi mort era şi pe vremea aceea, i-a vândut
sforile din Brădet şi Rotarea lui Macovei, el le-a vândut apoi
mai departe fraţilor Gârbea, care şi ei le-au dat la schimb
Miercăneştilor, iar acum pământul nostru este al lor. „Dar
taică-meu este mort de şapte ani“, a spus taica. „Cum se poate
să fi vândut ceva?“. „A vândut pe când trăia“, a răspuns Ştefan
Macovei, şi privea liniştit la ai noştri cum se învrăjbesc între
ei, stârniţi de unul fără ţară. „Adică acum şapte ani? Şi până
astăzi ai tăcut şi ne-ai lăsat pământurile, iar acum scoţi pricina
la lumină?“, s-a mai nedumerit taica, şi a sfârşit lămuririle
zilei aceleia, cerând să fie adus hrisovul de vânzare iscălit de
bunicul. Hrisovul l-am văzut cu toţii abia după încă douăzeci
de ani de judecăţi pe la toate divanele, de la judeţ şi până la
domnie. Douăzeci de ani în care taica a prăpădit banii scoşi
pe bănuţii din Siriu numai pe drumuri. Hârtia scoasă la
iveală de Macovei avea iscălitura bunicului meu măsluită cu
pricepere, atât de dibaci încât toate ar fi rămas după acest
hrisov mincinos, de nu ar fi vrut Dumnezeu să greşească ziua
şi să treacă 2 februarie, de Stretenie1, căreia îi mai spunem
şi Ziua Ursului. Ori noi îl aveam pe bunicul păzit de femei
de trei zile deja, la vremea aceea, ca să nu-1 scăpăm să moară
fără lumânare. Tocmai de Stretenie venise şi taica părintele
ca să-i dea ultima împărtăşanie, şi l-a aflat neputincios, pe
jumătate dus pe lumea cealaltă, încât nu a putut scoate de
la el, sărmanul, niciun cuvânt de spovedanie. Pe mărturia
aceasta a femeilor care l-au păzit şi a preotului, am câştigat
dreptatea noastră, căci cinstitul înalt Divan a înţeles că bunicul
nu avea cum da iscălitură, în starea aceea în care era. De-a
lungul anilor de judecăţi am aflat multe dintre cele tăinuite
nouă de bunicul şi luate de el singur numai pe umerii săi, ca
să nu ne mai facă şi nouă supărare. Am aflat că zapciul Ştefan
Macovei urgisea de ani mulţi pe bunicul, stăruind să-i dea
sforile noastre de moşie de la Brădet şi Rotarea, şi îi făcuse
multe zile amare, urmărindu-1 cu hrisovul pregătit ca să

1. Stretenie - întâmpinarea Domnului. Conform tradiţiei, pe 2 februarie

iese ursul din bârlog şi, pe baza comportamentului său, se pot
face predicţii meteorologice.

95
capete pe el iscălitură. Şi dacă a văzut că nu a reuşit nimic
atâţia ani şi cu atâta trudă, atunci şi-a ticluit singur iscălitura
de care avea trebuinţă. Pe temeiul acelui hrisov mincinos a
făcut mai apoi vânzări şi schimburi şi a scos foloase, şi încă
mai scoate şi astăzi, căci dreptatea hotărâtă pe hârtie de la
înaltul Divan, acum zece ani, încă nu s-a făptuit. Când s-a
întors taica în Chiojdele Buzăului cu dreptatea pe hârtie,
zapciul Ştefan Macovei i-a răspuns că mai întâi trebuie să
plătească din urmă toate dările către domnie, cu care a rămas
rău platnic de când a pornit judecăţile, şi apoi vor discuta
şi despre îndreptarea situaţiei sforilor de moşie din Brădet
şi Rotarea. Aşa a fost, şi mai este încă, pentru că nu reuşim
să venim la zi cu plata dărilor. Ca să poată duce judecăţile
la bun sfârşit, taica a plecat din sat şi a intrat slujbaş la
domnie. A fost clucer pe simbrie, căci se pricepea să ţină
magaziile de grâu. Acum, taica s-a dus, iar eu am rămas cu
hrisovul ce-mi dă dreptate la piept, şi mă muncesc să dezleg
încurcătura: eu moşiile trebuie să mi le iau de la Miercăneşti,
care trebuie să-şi ia înapoi pământul dat la schimb fraţilor
Gârbea, care trebuie să-şi ia înapoi banii de la Ştefan Macovei,
aşa fel ca el să rămână păgubitul, şi nu noi, ceilalţi.
Vlaicu vorbise tot cu privirile înainte, la curtea conacului
în care pregătirile pentru prânzul cel mare erau în toi. înapoia
lui, cu spatele sprijinit de prun, Ruxandra curăţa între degete
a treia prună, o dezghioca cu curiozitate, apoi mânca jumă­
tăţile pe rând, încreţind nasul la gustul lor încă acru.
Povestea lui Vlaicu născuse în ea roiuri de judecăţi pe
care, dintr-un obicei rău pe care jupâneasa Aristiţa se străduia
să-l stârpească din rădăcini, le aplica întotdeauna lucrurilor
şi oamenilor din jur, cu trufia tinerilor ce vor să schimbe
lumea, înainte de a o cunoaşte.
Cea dintâi judecată o aplică chiar lui Vlaicu, înainte ca el
să isprăvească de istorisit. I se părea că a pătruns dincolo de
suprafaţa rostită a întregii poveşti, direct în sufletul lui ce
căuta a feri motivele mai ascunse ale faptelor sale. Pe jumătate,
lucrurile chiar erau cu adevărat aşa cum le simţea Ruxandra,
căci venise pe lume cu o fire pătrunzătoare care intra lesne
direct în miezul problemelor. Deocamdată însă, din pricina
anilor puţini, încă nu aflase cât de mult rău poate face cealaltă
jumătate, pe care încă nu avea răbdarea de a o descoperi.
— Domnia ta nu ar trebui să stai departe de moşia din
Chiojdele Buzăului, spuse Ruxandra, tăind cu cele dintâi
cuvinte o rană prin care îndoieli şi vinovăţii vechi pătrunseră
în inima lui Vlaicu. înţeleg că eşti pornit în lume ca să poţi
plăti mai iute dările cele vechi, dar lipsa domniei tale de pe
pământurile acelea va atrage după sine pierderea stăpânirii.
Cunoşti legile Cetei Boiereşti mai bine decât mine, şi ştii că
am dreptate. Cu cât întârzii mai mult prin străini, cu atât vei
întări pe aceia ce doresc să te scoată afară de acolo.
O albină dădea târcoale jumătăţii de prună cu care jupâniţa
gesticula. în Vlaicu se petreceau furtuni. Se simţea proaspăt
ivit pe lume după o gestaţie nesfârşită, născut acum - din
privirea ei scormonitoare, nu tocmai blândă, străbătută din
când în când de cruzimea aceea nevinovată a copiilor care
strivesc un fluture. Umblase prin lume, nenăscut, vreme de
douăzeci şi cinci de ani. îl născuse ea acum, iar el se regăsea
complet gol şi lipsit de apărare, în mijlocul unei lumi pe
care o privise din gogoaşa unui cocon, până atunci.
Acea jumătate de inimă care nu grăia niciodată ştia bine
cât adevăr au în ele cuvintele Ruxandrei. Tocmai de aceea
nu grăia niciodată. Lui Vlaicu îi plăcea mai mult viaţa încărcată
de neprevăzut a drumurilor, decât aceea tihnită a socotelilor
fâneţelor şi căşăriilor. Era aceasta o taină păstrată chiar şi
faţă de inima lui.
Se ştiau de trei zile şi pentru întâia oară, între gândurile
lui Vlaicu apăruse unul nou şi necunoscut, ce părea să dea
alt rost stăpânirii munţilor Plaiului despre Buzău: pentru ea
i-ar fi plăcut să-şi recapete în întregime părţile lui din Siriu,
ca să i-1 pună mai apoi la picioare - prinos frumuseţii ei
abia ghicite pe sub apele curate ale copilăriei.
Ruxandra rătăcea minţile lui Vlaicu atunci când umplea
odaia şi lumea întreagă cu cascade de râs, pentru ca mai
apoi, întâlnindu-i privirea, râsul să i se oprească în gât, ca
la vederea sorţii însăşi. Vlaicu găsea felul brusc în care ivirea
lui punea capăt râsului ci drept cea mai bună dovadă că o
impresionează pe jupâniţa cea mică. Nu ştia cât de mult

97
greşeşte, şi nu ştia cât de mult se aseamănă trufia lui cu
trufia ei, în astfel de clipe.
In vreme ce Vlaicu nu înţelegea nimic din toate acestea,
Ruxandra ştia deja cel mai important lucru din toate: anume
că el este al ei. Ştia aceasta aşa cum ştia adesea nanul ei,
Manuc, cum se vor isprăvi lucrurile, fără a cunoaşte amănunţit
căile prin care se va ajunge acolo. îl privea uneori din spatele
perdelelor - nu cu drag şi nici cu duioşie, căci străinul ce-i
intrase în viaţă de trei zile nu-i pătrunsese încă şi în inimă -
ci cu un sentiment neînţeles de proprietate.
Era al ei.
De ce-1 făcuse oare Dumnezeu pentru ea? Ce avea să afle
în spatele acestei frunţi bombate a încăpăţânare, a sprâncenelor
sălbatice şi a ochilor ce o priveau cu nădejde?
Nădejde?
Ce putea nădăjdui de la ea un oştean învăţat a supune?
Era al ei din pricină că ea era aceea care se gândea atât
de mult la el. Atâta investiţie de timp nu avea cum să fie
lipsită de un rost. Avea să înţeleagă aceste rosturi atunci
când va sosi timpul, ştia aceasta. Deocamdată se mulţumea
să-şi observe curiozităţile pe care i le stârnea Vlaicu.
De la o vreme, de dincolo de iaz, Stanca le făcea semne.
Ridicase braţele deasupra capului şi le zburătăcea ca pe nişte
aripi golaşe, sărind în acelaşi timp pe loc, ca să le atragă
atenţia. Din când în când se oprea şi, cu palmele făcute
pâlnie în jurul gurii, trimitea peste faţa apei chemări din care
ajungeau până la ei numai frânturi:
— La ...ăă! Să poftiţi la ...ăă!
— La masă, înţelese Ruxandra şi se ridică din iarba livezii,
scuturându-şi poalele rochiei şi pornind dinaintea lui Vlaicu.
Cozile ei lăsate pe spate îi băteau mijlocul încins cu chimir
din piele moale de căprioară, frumos lucrat de mână iscusită.
Vlaicu vârî sabia în teaca de la brâu şi porni pe urmele ei,
lăsându-şi privirile legănate de jocul cozilor împletite. Apro­
pierea ei îi topea inima şi-l purta în locuri uitate ale sufletului
său, în care încă locuiau părinţii, fraţii şi surorile, iar el era
numai un prunc într-o lume sigură şi bună.
De trei zile, între gândurile lui care pendulaseră până
atunci între îndârjirea de a îndrepta hoţia veche a lui Macovei

98
vătaful şi vina pentru că îşi întârzia întoarcerea acasă, de dragul
drumurilor şi al aventurii, apăruse unul nou, care-i lumina
cu totul zilele: jupâniţa aceasta mică a boierilor Sămărghiteni.
Era cu totul vrăjit de ea, şi dacă în cea dintâi zi o privise
cu mare curiozitate, încercând să potrivească anii ei puţini
cu felul în care îl făcea să se simtă, astăzi renunţase să mai
înţeleagă şi se lăsa pradă duioşiei pe care fata i-o stârnea.
Dar mi-e dragă? se întreba, îndrăznind în gând cuvinte
mult mai mari decât ar fi îndrăznit prin viu grai, aşezând
alături de numele ei vorbe, ca şi cum le-ar fi încercat:
Ruxandra dragă, Ruxandra mea. Marginile cuvintelor se potri­
veau ca şi cum de acolo ar fi fost rupte cândva, demult,
într-o vreme când ea poate că nici nu se ivise pe lume încă,
iar pe deasupra lui se roteau ursitele.
Este de numai doisprezece ani, m-ar bate Dumnezeu să
mă gândesc la ea, îşi spuse, în vreme ce-şi potrivea paşii peste
urmele lăsate de jupâniţă în pământul moale al malurilor iazului.
Ii acoperea conturul îngust al pantofilor cu talpa lată a cizmei
lui, apăsând adânc, şi în suflet îi creştea la fiecare pas o plăcere
vinovată, ca şi cum i-ar fi furat o sărutare în timp ce dormea.
Din curţile boierilor Sămărghiteni, Stanca îi urmărea, cu
mâna streaşină la ochi. Nu-şi putea dezlipi privirea de la ei,
ca şi cum mersul lor leneş de-a lungul iazului, pe la marginea
ierburilor coapte ale sfârşitului de primăvară, ar fi avut farmece
în el. Era ceva magic împrejurul lor, ori poate între ei, ceva
ce Stanca nu putea desluşi limpede. îi privea cu sufletul la
gură, încredinţată că urma să se petreacă ceva însemnat.
Tarsiţa, bucătăreasa zilelor acelora, ieşi în pragul cuhniilor
de jos, chiar sub scara de la cerdacul cel înalt al conacului,
şi de acolo prinse a arunca sudălmi către ţigăncuşa pierdută
în contemplări neruşinate. Purtat pe apa cu mirosuri tari a
iazului, glasul ei ajunse târziu şi stins până la Ruxandra şi
la Vlaicu.
— Pesemne o ceartă pe ea pentru că întârziem noi, spuse
Vlaicu amuzat, luându-şi totuşi seama şi întârziindu-şi paşii
cât să pună o distanţă mai cuminte între el şi jupâniţă.
— Va trebui să luăm asupra noastră totul, pentru că taica
e cam iute la mânie, şi nu aş vrea să cadă vina asupra bietei
Stanca, spuse Ruxandra.

99
 — Pentru domnia ta, jupâniţă, mut munţii aceia din loc!
avântă Vlaicu o jumătate de mărturisire, sperând ca jupâniţă
să înţeleagă singură până la capăt, şi temându-se în acelaşi
timp de aceasta.
Ruxandra se opri şi întoarse către el un chip uimit, cerce-
tându-i la iuţeală ochii, ca să vadă în ei dacă glumeşte. îl
află serios şi pornit să ducă la îndeplinire de îndată cele ce
spusese, iar aceasta o veseli peste măsură.
— Domnia ta chiar nu glumeşti, râdea ea cu mare poftă,
ruşinând pe Vlaicu. Mai întâi că nu este vreo primejdie de
moarte, Doamne, ajută, apără şi păzeşte, şi să ierţi că mă
veselesc, dar avântul domniei tale va trebui păstrat pentru
bătălii mult mai aprige decât aceasta. Să ştii că mă descurc
singură cu taica, chiar bine de tot, încă de pruncă mică, mai
spuse ea, închizând într-un surâs taina ştiută de toţi ai curţilor,
anume că boierul cel tânăr nu se putuse ridica niciodată cu
poruncă asupra jupâniţei. Şi apoi, despre care munţi vorbeşti?
„Eşti prea mică, jupâniţă. Altele în locul domniei tale s-ar
fi priceput de îndată ce munţi vreau să mut din loc, şi altul
le-ar fi fost râsul. Dar eşti prea mică şi prea mare“, îşi spuse
Vlaicu, gândind mai întâi la anii copilei şi apoi la locul ce-i
menise Dumnezeu pe lume, într-o familie de boieri care
stăpâneau douăsprezece sate şi făceau negustorii cu toptanul
cu cel mai vestit neguţător al vremii. „Ca să nu mai vorbim
de situaţia mea încurcată, lipsit de moşia părintească şi alungat
dintre ai mei chiar de către ei. Până la isprăvirea tuturor
judecăţilor şi împlinirea dreptăţii, până când nu voi putea
din nou ţine capul sus, ca un om cu stare şi cu casă, nu
pot încurca pe jupâniţă. Poate că totuşi Dumnezeu le-a făcut
pe toate bine aşa, căci la anii ei nu mă tem de alţi peţitori. Să
nu mă tem oare? Judecând după cât este de frumoasă, orbi
ar fi să nu înceapă a sosi pe la porţile boierului Sămărghitan.
Iar de vor fi oameni cu greutate, necugetat ar fi să nu o
dea, în vremurile acestea nesigure.“
— Despre munţii noştri de acasă, din Chiojdele Buzăului,
rosti cu glas tare.
— Şi pentru ce doreşti să-i muţi? mai vru să afle Ruxandra,
care simţea în mâinile ei o putere neînţeleasă ce-i făcea mare
plăcere, şi ar fi continuat discuţia cât de mult.

ioo
 — Adică vreau să spun că cinstit boierul Miron Sămărghitan
m-a primit cu atâta ospitalitate, încât ar fi de ocară din partea
mea, ca bărbat în putere, să nu-mi ofer serviciile fiicei sale,
întoarse Vlaicu vorba către locuri mai lipsite de pericol.
Drumul acesta arcuit al lor, din livadă până la conac
ocolind iazul, şi lucrurile spuse pe jumătate în şagă, dar mai
cu seamă cele nespuse, aşezară între ei o complicitate ce-i
făcu să se simtă vinovaţi.
Mult mai târziu, când ziua se isprăvise, iar jupânesele şi
copiii intraseră pe la odăi, Ruxandra fu îngăduită să mai
rămână în cerdacul de pe cealaltă parte a conacului, dinspre
iaz, alături de bărbaţii care fumau ciubuc şi plănuiau drumul
de a doua zi.
Manuc şi Vlaicu plecau în zori. De pe scăunelul ei cu trei
picioare aşezat alături de jilţul boierului cel tânăr, Ruxandra
privea la Vlaicu, pe jumătate ascunsă într-o latură a părintelui
său. îl va iubi. Ştia că va fi important pentru ea. Peste ani
îşi vor aminti împreună momentele acestea de început, în
care nu ştiau nimic unul despre altul, în afara faptului că
s-au găsit.
Câte forţe lucraseră pentru ca ei să se afle în această seară
împreună?
Ridică ochii la cerul spuzit de stele şi căută între ele un
semn, un răspuns la frământările ei. Cloşca cu puii clipea
albastru pe cerul de răsărit. îşi sprijini braţul pe genunchiul
înveşmântat în anteriu al boierului Miron, ca şi cum ar fi
dorit să se încredinţeze că încă se mai află sub protecţia lui,
încă nu este nevoită să se avânte în oceanul ce părea să fie
viaţa ei. Glasurile domoale ale bărbaţilor ţeseau în jurul ei
un cântec căruia Ruxandra îi asculta numai ritmul, fără să
audă şi cuvintele.
Aceeaşi Cloşcă cu puii se aflase pe cer şi în ziua naşterii
sale. îşi aminti de promisiunea făcută babei Niculina, de a
merge să-şi afle taina atât de dorită. Ivirea lui Vlaicu îi dăduse
toate planurile peste cap, răsturnând ierarhiile problemelor
sale. Să-i rămână lui prin preajmă devenise dintr-odată cel
mai important lucru, făcând pe Ruxandra să amâne vizita la
doftoroaie. Taina naşterii ei avea să mai aştepte puţin, aşa
cum aşteptase doisprezece ani deja.

IOI
 Dintr-odată, viitorul nu-i mai părea atât de limpede cum
fusese până în urmă cu trei zile.
Cum va putea potrivi pe Vlaicu într-un viitor în care ea
se văzuse nimic altceva decât haiduc, răpunând pe Pazvante
Chiorul ce trecea satele Olteniei prin foc şi sabie? Unde să
afle loc acestui cluceraş pe care-1 adusese paharnicul Manuc
în curţile lor, fără să ştie ce face?
Pentru întâia oară înţelese altfel zâmbetele cu care priveau
jupâneasa Aristiţa şi surorile mai mari planurile sale războinice.
Nu derâdere era în zâmbetele acelea, aşa cum îi păruse
Ruxandrei până acum, ci o ştiinţă mai înaltă, care ei îi fusese
tăinuită şi care începea să i se dezvăluie astăzi. Viitorul ei
era mai curând legat de Vlaicu, iar toate celelalte trebuiau
potrivite în jurul lui.
Sufletul ei încă nesupus cu adevărat dragostei, dar presim­
ţind schimbări mari, se răzvrăti sub ameninţarea aceasta a
robiei, iar ea trimise către Vlaicu priviri îndărătnice: „voi face
întotdeauna ceea ce doresc! Voi învăţa să lupt şi voi lupta!
Aşa cum el întârzie întoarcerea acasă, doar de dragul faptelor
vitejeşti ale vieţii de călător, aşa cum nanu Manuc plănuieşte
să ridice un han cum nu s-a mai văzut.“

102
 UN HAN CUM NU S-A MAI VĂZUT

Coşmarul lui Manuc

1806, vara - Bucureşti,
la Hanul Şerban Vodă

Atunci când lucrurile se împotmoleau, inima lui Manuc

obişnuia să retrăiască, iar şi iar, una şi aceeaşi noapte din
copilărie, ca şi cum atunci ar fi avut loc răsucirea sorţii sale
de la cele fireşti către altele, mai nepotrivite cu ursita lui cea
dintâi. Ca şi cum cineva, mai înalt decât timpul ce curgea
mereu tot înainte, l-ar fi scos periodic din viaţa sa de acum
şi l-ar fi aşezat din nou în cea de atunci, ca să-i mai dea
încă o şansă să facă lucrurile bine.
Numai el nu se învrednicise încă să îndrepte totul. De
fiecare dată noaptea se sfârşea la fel, iar Manuc se regăsea
dimineaţa asudat şi obosit, sfâşiat de aceeaşi durere şi nedu­
merire ca şi prima dată.
în odaia lipsită de ferestre a Hanului Şerban Vodă unde
conăcea, închis între zidurile groase de cetate ca într-un
mormânt, Manuc se răsucea între aşternuturi, scoţând câte
un geamăt la răstimpuri. în spatele pleoapelor lui închise
era altă noapte şi alt pat.
Rusciucul în care crescuse era lipsit de orice lege. Bandele
de ieniceri scăpate de sub controlul sultanului îşi aflau câte
o căpetenie vrednică, anume pe cel mai crud, mai sângeros
şi mai hulpav de averi dintre ei, şi puneau la cale nesfârşite
jafuri printre prăvăliile negustorilor locului. Ba încă ameninţau
chiar pe sultanul însuşi, ca să le fie recunoscută căpetenia.
Aşa se face că oraşul avea ca aian ba pe fiul vreunui geambaş,

103
ba pe al unui sacagiu, ba vreun venetic fără rădăcini, crescut
prin părţile locului ca ienicer.
împins dinăuntru de o spaimă născută în somn, Manuc
deschise ochii, primind în ei tot întunericul nopţii fără lună.
Odată ochii deschişi larg, mintea îi fu asaltată de strigăte
deznădăjduite venite din toate părţile, ca şi cum chiar pe
ochi i-ar fi pătruns în inimă, în vreme ce urechile trădătoare
aveau să se trezească abia mai târziu.
Avea zece ani şi se afla în Rusciucul incendiat din nou de
spahiii credincioşi sultanului, care năvăliseră călare purtând
steagurile cu semilună şi sunând din surle şi trâmbiţe, într-o
nouă încercare de recuperare a oraşului din mâinile nele­
giuiţilor ieniceri răsculaţi.
în somnul din Hanul Şerban Vodă, Manuc căută cu palmele
aşternuturile. Erau din mătasea în care dormea întotdeauna
la han. Cum să fie atunci cu putinţă ca inima lui înspăimântată
să se creadă în Rusciucul de acum aproape treizeci de ani?
Nu cunoscuse mătasea pe pat decât atunci când devenise el
însuşi suficient de destoinic ca să şi-o poată plăti. Mintea lui
adormită înţelese că cea dintâi trezire nu poate fi aievea, că
se deşteptase iarăşi într-un vis din altă vreme. Nu putea avea
zece ani, căci avea treizeci şi opt.
încercă să poruncească minţii să recunoască mai degrabă
realitatea aceasta de aici, din Bucureştiul adormit. Ştia că
trebuie să-şi înfigă unghiile în podul moale al palmei şi să
împingă cu putere, până când carnea va simţi şi va slobozi
săgeata unei dureri care-1 va smulge din somn. Dar degetele
refuzau să îndeplinească porunca. Unul singur tresări scurt,
fără să poată duce mişcarea până la capăt.
Dincolo, în somnul din Rusciuc al copilului de zece ani,
uşa odăii se lovi cu putere de perete şi o oglinjoară mică,
rotundă, ciobită încă de la ultima răzmeriţă, căzu de pe
perete şi se făcu ţăndări chiar lângă tăblia patului. Manuc
sări ca ars dintre aşternuturi, iar ultimul său gând, un regret
că a fost slab şi a răspuns spaimei, deşteptându-se aici şi nu
dincolo, dispăru ca un fum înainte ca băiatul să-l înţeleagă
pe deplin.
în cadrul uşii se oprise unul dintre ienicerii ce băuseră
cu o zi înainte peste drum de casa lor, la Ahmed efendi în

10 4
cherhana. Ridicase un iatagan scurt deasupra capului şi ezită
preţ de o singură clipă în prag, cât să i se deprindă ochii
cu întunericul din odaie. Din spate era luminat de flăcările
mistuitoare din prăvălia lui Martiros Mârzaian, tatăl lui Manuc.
Clipa fu însă suficientă băiatului ca, dintr-un salt, să pună
între el şi ienicerul pregătit să taie tot ce-i iese în cale măsuţa
scundă din odaie. Oşteanul se repezi asupra lui cu un strigăt
demn de bătălii mult mai cumplite decât aceasta cu un copil.
Manuc se prefăcu a înconjura măsuţa pe partea dreaptă apoi,
când trupul masiv al bărbatului îşi luă avânt să-i iasă dinainte,
se răsuci pe călcâie ca o zvârlugă şi schimbă direcţia, ţâşnind
către uşă prin stânga măsuţei.
Coborî cele trei trepte din lemn dintre odăile familiei şi
prăvălia de mirodenii şi tutun dintr-un singur salt, cu ienicerul
pe urmele lui. Aruncă priviri scurte către celelalte încăperi
şi mintea lui înregistra că erau toate în flăcări. Ardea prăvălia
şi casa. Ardea toată strada, iar de afară se auzeau strigăte
deznădăjduite. Un cal necheza speriat. Un glas puternic
răsuna peste întreaga hărmălaie:
— Ileriiii1!
Ienicerul, cu iataganul încă şi mai ameninţător ridicat
deasupra capului, parcă cu atât mai înfuriat cu cât îşi dăduse
seama că fusese înşelat de un băietan de zece ani, îl ajunse
din urmă atunci când mai avea un singur pas până la ieşire.
Allah al turcului şi cu Iisus al micului armean îşi dădură pesemne
mâna pe deasupra capului copilului, şi ienicerul repezi în
băiat numai un şut puternic, ce-1 rostogoli ca pe o jucărie
în mijlocul flăcărilor din drum, în loc să pălească cu iataganul.
Ca de fiecare dată când năvăleau în Rusciuc, în astfel de
expediţii de pedepsire a ienicerilor ieşiţi de sub lege, spahiii
călare începuseră totul cu incendierea oraşului. Flăcările
scoteau în drum negustorimea de toate seminţiile. Se formau
iute cordoane de oameni până-n buza Dunării, de unde îşi
treceau înapoi, din mână-n mână, căldări pline cu apă pe
care o aruncau în flăcările flămânde. Uneori, spahiii şi ienicerii
îi ocoleau. Alteori intrau în ei cu iataganele, culcând tot
lanţul de oameni la pământ.

1. Ileri - înainte (lb. turcă).

105
 Manuc căzuse în mijlocul drumului. Urmăritorul său îşi
căută alte victime. Obrazul băiatului se afundase într-o băltoacă
fierbinte, cu miros de Dunăre. Copita unui cal lovi băltoaca
pe lângă tâmpla lui, împroşcând cu stropi, iar călăreţul căzu
secerat la pământ.
Preţ de o clipă, tâmpla oşteanului şi a copilului se odihniră
una lângă cealaltă. Din ochii larg deschişi ai spahiului, viaţa
se scurgea în băltoaca fierbinte ce-i primise pe amândoi. O
spaimă vie ca un animal năvăli în pieptul lui Manuc şi-i urcă
iute în urechi, asurzindu-1. Din coşmarurile trecute ştia că
este bine să te îndepărtezi cât mai curând de lângă un
luptător căzut la pământ, pentru că cel mai adesea primea
o ultimă lovitură de sabie, pentru siguranţă.
Se ridică cu mişcări dezordonate, ca ale paiaţelor pe sfori
atunci când păpuşarul a încheiat reprezentaţia. O durere îi
străpungea piciorul stâng ori de câte ori încerca să se sprijine
în el. Apa băltoacei din care se ridicase i se scurgea încet
dintr-o sprânceană către ochi. Se şterse, dar palma întâlni în
locul apei sânge cleios. Se scutură scârbit şi mai privi o dată
băltoaca. Izvora din vecinul lor, Ahmed efendi cel cu cherhanaua,
căzut în pragul casei de peste drum. Sângele lui mirosea a
Dunăre. Ori poate Dunărea se obişnuise să miroasă a sânge,
prin părţile locului.
îşi spuse că trebuie să ajungă, cumva, înapoi în casa din
care îl scosese cu un şut ienicerul, ca să cerceteze dacă toţi
cei mici, fraţii şi surorile lui, au ieşit din flăcări. Frica însă i
se vărsa în valuri de leşin moale prin vene, iar picioarele îi
rămaseră înţepenite locului. Pe mijlocul drumului venea alergând
către el Mustafa, prietenul cel mai bun, băiatul unui samsar
cu canton ceva mai jos de casa lor. îşi pierduse pe undeva
cămaşa şi imineii şi alerga desculţ, numai în şalvari.
— Manuc! strigă băiatul cu o nădejde nouă în glasul
înspăimântat. Manuc!
Erau de-o seamă şi obişnuiau să-şi petreacă vremea împreună,
atunci când părinţii lor nu aveau treburi pentru ei. Nu mai
departe decât zilele trecute, pentru cea dintâi oară în viaţa
lor, îşi pregătiseră pe ascuns o narghilea în dosul prăvăliei
lui Martiros Mârzaian, din tutun şterpelit de Manuc de sub
tejghea, şi trăseseră amândoi, cu importanţă, ca şi cum ar fi

106
intrat pe uşa din spate într-o lume care încă le refuza intrarea
prin faţă.
— Manuc! îl scutură Mustafa cu putere de braţ, atunci
când ajunse în faţa lui. La Dunăre, Manuc! La Dunăre, iute!
Arde tot oraşul!
Avea faţa plânsă şi şalvarii plini de sânge. Manuc îl privi
în ochi şi frica încetă să-i mai curgă prin vene. La Dunăre
însemna în direcţie opusă casei în flăcări, care ar fi trebuit
cercetată. însemna departe de toate aceste strigăte ieşite
parcă din iad, departe de oamenii spintecaţi în jurul său.
Picioarele i se mişcară din nou. Prinse la rândul său braţul
lui Mustafa şi, potriviţi pe acelaşi pas, alergară către marginile
oraşului, către noaptea netulburată de flăcările duşmănoase.
Ajunseră la malurile galbene şi îşi afundară picioarele în
lutul lor alunecos. Zarva luptelor rămăsese în spate, stingându-se
din ce în ce mai mult, cu fiecare pas pe care îl făceau în
noapte. Coborâră către unul dintre ochiurile cunoscute lor
din zilele de scaldă, cu ape liniştite şi bătute uşor de sălcii
pletoase. îşi înfăşurară crengile moi în jurul mâinilor, ca pe
nişte sfori, şi îşi dădură drumul în apă.
înotau liniştit tot pe lângă mal, pe sub sălcii, iar picioarele
li se încurcau din când în când în ierburi, ori vreo creangă le
zgâria gleznele. Buzele li se învineţiră de frig. Când zgomotele
ce-i urmăreau încetară de tot, se opriră şi priviră oraşul. între
ei şi vâlvătăi se întindea o noapte ca smoala, tăcută şi curată,
din cer până jos, în apa care-i ascundea.
Manuc se scufundă până la ochi, lăsând Dunărea să-l
cureţe de sângele străin, de frică şi de amintiri. Lacrimile
care-i umplură ochii atinseră faţa apei şi porniră împreună
cu ea la vale, către răsărit.
— Nu plânge, Mustafa, îi spuse copilului de lângă el, pe
care-1 simţi scuturat de spasme. O să ne întoarcem.
Apoi tăcu, lăsând vorba neisprăvită, pentru că ştia că nu
întoarcerea lor era necazul, ci lucrurile pe care le vor afla
la întoarcere, iar acelora nu le aflase o dezlegare. îşi petrecu
braţul împrejurul umerilor lui Mustafa şi ieşiră pe buza malului,
la adăpostul trestiilor. Se aşezară în pământul jilav, cu genunchii
strânşi la gură şi cu braţele colac în jurul lor. Era frig. Prea
frig pentru un miez de vară. Nicio adiere nu făcea trestiile

107
să sune. Doar clipocitul slab al apei se auzea din când în
când, rar.
Şi dintr-odată, în faţa lor zarea se albi peste Dunăre şi
un soare cât gămălia de mic scăpă deasupra orizontului.
Se făcea ziuă în lumea lor ce se zbătuse să treacă noaptea.
Micul Manuc înfipse degetele adânc în pământul clisos al
malului. Atingerea lui era mătăsoasă. îi plăcea mătasea. Nu
avea prea des ocazia să o simtă sub palme, dar de fiecare
dată când se întâmpla, îl liniştea. Atingerea şi rostirea cuvân­
tului îl făceau să se simtă în siguranţă.
Mătase.
Mătasea aşternuturilor din odaia cu pereţi de piatră a
Hanului Şerban Vodă.
Manuc sări ca ars din pat, trăgând după el aşternuturile
de mătase în care îşi încleştase degetele. Cămaşa de noapte
era umedă în jurul gâtului, iar părul i se lipise în şuviţe de
tâmplele transpirate. Respiraţia precipitată, ca după o fugă
înspăimântată, i se linişti încet, pe măsură ce ochii lui cercetau
odaia. Avea treizeci şi opt de ani şi era departe de focul din
copilăria sa. în noaptea aceea pieriseră cea mai mică dintre
surori, aflată încă în leagăn, şi cel mai mare dintre fraţi,
părinţii lui Mustafa, toţi cei trei unchi ai lui şi jumătate dintre
băieţii de pe strada lor.
Nici de data aceasta nu reuşise, în mijlocul coşmarului ce
se îndărătnicea să se întoarcă iar şi iar, să-şi desprindă
picioarele din pământul fierbinte şi să intre înapoi în casă,
după fraţi. La fel ca de fiecare dată, la fel chiar ca în ziua
blestemată, îl podidise ruşinosul plâns şi alergase către Dunărea
salvatoare, către apele prietenoase ale nopţii.
Dacă vreodată, măcar pentru o singură dată, ar reuşi să
împlinească lucrurile aşa cum le vedea în mintea lui, anume
să-şi salveze surioara şi fratele, să scoată din flăcări pe părinţii
lui Mustafa şi pe unchii săi, atunci era convins că visele ar
fi încetat să se mai întoarcă.
Dibui orbeşte policioara şi aprinse lumânarea din sfeşnic.
Masa simplă de stejar era acoperită în întregime cu planuri
trase în cerneală, hrisoave cu şiruri de calcule şi liste de
materiale. Cei doi arhitecţi austrieci tocmiţi pentru ridicarea
hanului îi ceruseră 180 000 de cărămizi, 40 000 de ocale de

108
var, 4 000 de hârdaie de nisip, 10 000 de olane şi 900 de scân­
duri pentru boltă. Meşterii braşoveni aduşi pentru lucrare
adăugaseră lemn pentru ferestre şi uşi, sticlă veneţiană, piatră
pentru temelie şi încă 100 de scânduri. Una peste alta 12 000
de taleri pentru materiale, plus 1 500 de taleri plata pentru
lucrul oamenilor, după socoteala cea dintâi a lui Manuc.
Har Domnului că era de unde! Numai salinele pe care le
căpătase în administrare de la Vodă Constantin Ipsilanti îi
aduceau 300 000 de piaştri într-un singur an. Ocnele Mari,
Ocnele Mici, Telega ori Slănicul - căruia îi deschisese de
curând două noi ocne, Baia Verde şi Baia Baciului - erau
suficiente pentru a plăti ridicarea hanului.
îşi petrecu peste cămaşa de noapte caftanul lepădat de cu
seară pe o laviţă, potrivi singurul jilţ lângă masa acoperită cu
înscrisuri, sfeşnicul de-a stânga, călimara de-a dreapta, şi muie
tocul în cerneală. Tăie cu o linie hotărâtă cele 100 de scânduri
cerute de meşterii braşoveni şi scrise alături: 5 0 plus alte 50
din cele 900 a le bolţilor. Nu mai lucrase cu arhitecţi austrieci,
dar cunoştea bine meteahna tuturor constructorilor de a nu
se zgârci la preţuirea listelor cu materialele necesare, anume
pentru a mai lăsa loc şi plătitorului să umble la cantităţi. Ştia
că poate trage fără teamă 50 de scânduri din cele 900 cerute.
Despărţi cu o linie socotelile aşternute pe hârtie de cele
ce urma să scrie, îşi strânse caftanul în jurul trupului şi notă
în josul foii:

Este nevoie d e 10 cărăuşi. îi vom lua dintre p ă rn ă ia şii

Agiei şi ne vom înţelege cu ag a Predescu. Plata lor se va
f a c e direct agăi, în m ână. De cercetat cât plătesc boierii
Scarlat şi D ragnea pentru p ă rn ă ia şii cu ca re se repară
drum ul din fa ţ a caselor lor. De arvunit podarii din Postăvari
pentru p o d u l ce vom f a c e p e cheltu iala noastră, către
Dâmboviţa, p e toată lungim ea hanului.

Aici, tocul rămase o vreme în aer şi chipul lui Manuc se

însenină de un surâs. Podirea cu urşi groşi din lemn a dru­
mului pe toată lungimea hanului, de-a lungul apei Dâmboviţei,
făcea parte dintr-o socoteală a sa mai veche, croită anume
pentru a fi pe placul Iui Vodă.

109
 Constantin Ipsilanti se afla într-o luptă înverşunată cu tot
soiul de meşteri ce promiteau, an de an, repararea trainică
a drumurilor şi pavarea lor cu meşteşug, ca să nu mai fie
nevoie de veşnica reluare a lucrărilor. De flecare dată însă,
meşterii dezamăgeau şi nădejdile puse în ei se mutau, anul
următor, către alţii. în urmă cu trei ani, aga Predescu înştiinţase
domnia printr-un înscris despre starea jalnică a uliţelor bucu-
reştene, ca şi cum nu tot pe acolo ar fi trecut şi Vodă însuşi,
stricând roţile rădvanelor scumpe şi scrântind gleznele cailor
în podinile prost încheiate, ce săreau de la locurile lor,
împroşcând cu noroiul adunat dedesubt.
Vodă Ipsilanti poruncise boierilor din divan să găsească
o soluţie. Boierii din divan rânduiseră pe boierii epitropi ai
drumurilor să aducă, de la polcovnicul podurilor, listele de
materiale necesare, toate preţuite, şi să împartă sumele astfel
obţinute între hanurile, mănăstirile ori chiar boierii pe la ale
căror case trecea drumul. Marele Aga strânsese apoi sumele
trecute în dreptul fiecăruia, şi lucrarea pornise.
Se tocmiră 120 de ţărani podari, din care se strânseră în
cea dintâi zi de lucru numai 105. Pentru restul, consătenii
lor se jurară că sunt morţi ori betegiţi. Banii strânşi pentru
plata lor însă nu se mai întoarseră la domnie.
Se cumpărară apoi 10 000 de podine cu lăţimea de o
palmă pe toate feţele, care să se aşeze peste urşii de lemn,
de-a latul. In trecerea lor prin dreptul caselor unor boieri însă,
podinile se împuţinară, cedând nevoilor pesemne mai arzătoare
ale curţilor cu pricina, astfel că pentru drum rămaseră numai
vreo 7 000. Nici aceşti bani nu se mai întoarseră la domnie.
Ca să acopere cumva podinile dispărute, cele rămase fură
aşezate de-a lungul drumului, şi nu de-a latul său, iar cele
dintâi trăsuri şi rădvane ce-şi rostogoliră roţile pe ele le şi
desprinseră din încheieturi, pornind stricăciunile ce urmau
a fi reparate anul următor.
învoiala fusese făcută pentru 20 de oameni fără meşteşug -
dintre cei fără căpătâi ai Bucureştilor - care să sape pământul
putred de sub podinile stricate până când dădeau de pământ
viu, apoi să umple locul cu pământ galben pe care să-l bată
bine cu maiul, întărindu-1, ca să nu se mai lase sub povara
trăsurilor ori a carelor încărcate, trăgând după el pavajul din

iio
lemn al drumului. Nu se găsiră însă decât vreo 5-6 bărbaţi
în putere, iar numărul lor fu completat cu femei şi copii mai
măricei, dornici să câştige cei doi taleri pentru o zi de muncă.
Săpatul şi mai ales bătutul pământului se făcu astfel după
puterile lor.
Nimeni nu se bucură cu adevărat atunci când podirea fu
isprăvită şi toate cele patru drumuri care se întâlneau la
Curtea Veche, anume Podul Mogoşoaiei, Podul Calicilor,
Podul Târgului din Afară şi Podul Beilicului, miroseau a lemn
proaspăt şi arătau ca pragurile caselor boiereşti înainte de
Sfintele Paşti. La fel cum nimeni nu se miră cu adevărat
atunci când, în primăvară, podinile se lăsară, boltindu-se, iar
noroiul urât mirositor de sub ele începu din nou a musti
după trecerea la pasul cailor a fiecărui rădvan.
Aga Predescu făcu şi în cel de-al doilea an o anafora
către domnie, arătând situaţia uliţelor prost podite mai an şi
necesitatea reparării lor. Găsi cauza acestor stricăciuni în
aceea că alte uliţe, mai depărtate, cum ar fi Uliţa Dobroteasa
ori Podul Vergului, se stricaseră, iar carele cele încărcate şi
toate trăsurile ocoliseră pe drumurile de curând reparate,
asaltate aşadar de un număr prea mare de atelaje. Nu pomeni
nimic în anafora sa despre podinile lipsă, podarii puţini şi plătiţi
numai la jumătate din sumele pentru care se înţeleseseră,
ori despre lucrătorii înlocuiţi cu femei şi copii.
Lucrările de podire fură luate de la capăt.
Manuc privea la toate acestea şi înţelegea toate părţile
implicate, ca şi cum ar fi putut îmbrăca lesne hainele tuturor:
pe cele ale marilor boieri din divan, nemulţumiţi că deasupra
lor venea întotdeauna un venetic ce nu vorbea, în primul
an, nici limba, dar croia legi după bunul plac; pe cele ale
micilor boiernaşi, nemulţumiţi că birurile aduse de fiecare
nou domn apăsau cel mai adesea pe umerii lor mai mult
decât pe cei ai marilor boieri, şi hotărâţi să-şi scoată cheltuiala,
pe ascuns, cu orice prilej când puteau înşela domnia; pe
cele ale ţăranilor podari plătiţi mai mereu sub preţul pentru
care se înţelegeau, şi care ori nu mai veneau, ori - de erau
scoşi cu bătaia din satele lor - atunci făceau lucrarea în aşa
fel încât domnia să aibă nevoie de ei şi anul viitor.

iii
 Ba chiar şi pe cele ale lui Vodă, de cele mai multe ori vlăstar
al vreunei vechi familii bizantine, obligate să-şi plece capul
şi principiile sub poruncile turcilor cuceritori. Aceste vlăstare
erau întotdeauna dornice de a-şi regăsi fala de odinioară,
chiar dacă aceasta s-ar fi făcut pe pământ străin, chiar dacă
s-ar fi făcut contra unei ruşinoase sume de bani, ba chiar şi
dacă recâştigată fală ar fi fost mai apoi ameninţată de paloşul
călăului. Se murea iute şi din nimic, ca domn fanariot al
Principatelor Române.
Precum la podirea temeinică a uliţelor, Manuc înţelegea
că şi aici ar fi fost nevoie de îndepărtarea pământului putred,
de săparea lui până când se ajungea la pământ crud, apoi
completarea cu pământ galben adus din ţară, încă şi acesta
bătut cu maiul până când se întărea ca piatra.
învăţat de mic, prin lecţii crude care adesea însemnau
moartea cuiva, să nu se amestece în lucruri ce nu-i ameninţă
direct pruncii, femeia ori fraţii, pe de altă parte însă pătrun­
zător şi curios din fire, cercetând cu mare plăcere întâmplările
şi oamenii ce-i treceau prin viaţă, Manuc devenise cu vremea
un observator înţelept. Vedea, înţelegea, îşi trăgea foloasele
pentru cei ce-i erau dragi şi tăcea peste restul.
Uneori, tăcerile lui îl făceau să se simtă vinovat.
Alteori însă îl făceau să se simtă puternic.
Muie vârful tocului în călimară, bătu încet de câteva ori
pe margine, ca să se scurgă picăturile în plus, şi tăie din
nou, cu altă linie, podirea cu urşi de lemn pe care plănuia
să o facă de-a lungul viitorului han. Deasupra scrise foarte
încet, rotunjind cu migală literele, ca şi cum încă nu ar fi
isprăvit de gândit, ci tocmai acum îşi termina calculele pentru
ceea ce scria: piatră.

Afaceri mari si mici. Primii chiriaşi

De afară, din noapte, glasul slab al unui fluier ce cânta

îndepărtat îi ordonă gândurile pe firul unei melodii străine,
ce-i amintea de curgerea molcomă a Dunării şi de ai lui cei
fără ţară, armeni alungaţi de-a lungul vremii din Ararat, poposiţi

iii
un timp prin Angora, rătăcind apoi ani în şir prin toate oraşele
Imperiului Otoman şi aflându-şi în sfârşit un pic de pace în
Rusciucul de pe malurile Dunării, sub poala Ţării Româneşti.
Cântecul fluierului se transformă de la o vreme din plâns
într-o poveste şăgalnică, apoi se frânse de tot ca să facă loc
glasului omenesc.
Manuc scăpă un hohot de râs. îl cunoştea pe Ilarie, nebunul
târgului. Umbla nopţile cu fluierul şi cu cântecelele lui îndrăz­
neţe, care nu o dată îi atrăseseră năpasta asupra capului.
Pesemne dădea să se lumineze de ziuă, de vreme ce Ilarie
pornise pe străzi. Din odaia lipsită de ferestre a Hanului Şerban
Vodă însă, Manuc nu avea alt semn pentru apropiata dimineaţă.
Ieşi în săliţa mică ce despărţea odaia de cerdacul mare,
în care dădeau toate odăile de oaspeţi. Cu un sforăit sănătos,
de urs mulţumit, oşteanul de strajă dormea la prag, cu spatele
în uşă, ca nimeni să nu poată umbla la ea decât peste trupul
său. Manuc ridică deasupra capului sfeşnicul şi lumina se
mări, descoperind chipul senin al străjii.
— Bogumil, îl chemă Manuc pe nume, scuturându-i uşor
umărul. Scoală, Bogumil.
Oşteanul, bulgar din Rusciuc, rămas singur pe lume de
pe la 15 ani şi purtat de Manuc după el, cu caravanele, prin
toată lumea, deschise ochii şi se ridică dintr-o singură mişcare
drept pe picioare. Părea gata de drum lung, ca şi cum nu
sforăiturile de până mai adineaori scuturau uşa din ţâţâni.
— Bogumil, scoală şi pe Vlaicu, primeniţi-vă şi haideţi,
căci ieşim în şantier, să vedem ce fac oamenii. Trimite şi o
fată cu apă pentru spălat.
Bulgarul cât uşa porni către odaia alăturată, unde dormea
Vlaicu, pentru împlinirea poruncii lui Manuc. Rămas singur,
paharnicul dosi toate înscrisurile într-o taşcă suficient de
mică încât să o poarte la chimir. Mai privi o dată sulul cel
mare, cu planul noii construcţii.
Cincisprezece pivniţe boltite, din cărămidă roşie, pentru
butoaiele cu vin, putinile cu varză murată ori cu brânză
păstrată în saramură, peste ele douăzeci şi trei de prăvălii
cu faţa la stradă, în loc deschis, care - împreună cu cele
două săli mari pentru meseni - ocupau întreg parterul, o
sută şapte odăi de oaspeţi şi cantoane la cel dintâi cat, zece
magazii pentru mărfurile negustorilor poposiţi la han cu
carele încărcate, şaisprezece odăiţe pentru bucătari şi servi-
torime, câteva odăi tainice şi un tunel de apărare pentru
vremuri de restrişte, gândit aşa fel ca în el să încapă cinci
sute de oameni - acestea toate erau desenate pe sulul cel
mare desfăşurat în faţa ochilor lui Manuc.
Banii plătiţi pentru materiale şi pentru drumul şi osteneala
meşterilor începeau deja să se întoarcă la el, căci zilnic îl
căutau micii negustori şi breslaşi ai Bucureştiului, dintre cei
care prinseseră de veste ce planuri avea paharnicul. Cunos-
cându-1 bine după vorbele ce umblau despre dânsul, precum
că zărăfeşte pe Vodă Ipsilanti şi pe aianul de la Rusciuc,
Mustafa Bairactarul, ori că ar fi umblat în lumea întreagă,
împrăştiind peste tot bani, bijuterii şi daruri scumpe celor ce-1
ajutaseră, negustorii cu paralâcul înţelegeau că hanul cu
prăvălii, odată înălţat pe locul Curţii Vechi, avea să fie lucru
nemaivăzut încă în Bucureşti. De aceea căutau cu tot dinadinsul
să intre cu prăvălie în viitorul han.
îl căutau pe paharnic la Hanul Şerban Vodă, unde conăcea,
alegeau împreună de pe planuri un loc pe potriva rangului
şi a puterii negustorului, omul lăsa o arvună, apoi plătea
aldămaşul şi băteau palma. Manuc însemna pe plan noua
prăvălie, după numele negustorului ori a îndeletnicirii ce
urma să se desfăşoare în cămările însemnate: plăcintarul
Nechifor, scria deasupra unui X punctat cu cerneală neagră
pe una dintre încăperile de la parter. Ori Postăvărie La Avram.
Sau Cafele şi Tutun Hagop.
Manuc nu avea preţ fix pentru chiria viitoarelor prăvălii.
Poftea oamenii la o cafea, îi descosea, le pătrundea dincolo
de vorbele rostite, până în adâncurile sufletelor, cu privirile
lui cărora li se dusese vestea şi de care cei necinstiţi se
fereau. Căuta oameni plămădiţi dintr-un anumit aluat, soiul
acela sortit să iasă precum untdelemnul pe faţa apei, să se
aleagă dintre ai lor fără osteneală, numai prin vorba drept
cumpănită şi prin munca cinstită.
Abia atunci când îi afla, pornea cu ei tocmeala pentru
chiria locului. Dacă negustorul se dovedea a fi mai cu dare
de mână, Manuc cerea plata pe loc a trei-patru luni de chirie,
iar banii urma să rămână la paharnic atâta vreme cât negustorul

114
îşi ţinea afacerea în han. Dacă omul nu era tocmai înstărit,
atunci Manuc cerea numai chiria pentru prima lună, încă şi
aceea urmând a fi plătită atunci când prăvălia s-ar fi deschis.
Lui Irimia brutarul chiar îi făcuse un preţ special, cu
singura condiţie ca fetele lui să servească în brutărie, căci
Bucureştiul întreg le cunoştea ca pe nişte cosânzene şi se
amuza de străşnicia cu care părintele lor le oprea a ridica
ochii din pământ. Dacă omul sfinţeşte locul, aşa cum aflase
după ce trecuse Dunărea şi îşi începuse negustoria cu grâu
românesc, atunci toţi aceşti negustori cu paralâcul ar fi sporit
faima hanului cu faima lor.
De la o vreme, în dosul uşii grele de la odaie se simţi
mişcare. Neîndrăznind a da glas, Bogumil straja, Vlaicu şi
fata trimisă din han cu apă pentru spălat se prefăceau a rândui
ziua pe lângă pragul lui Manuc, ca el să prindă de veste că
sunt acolo şi să-i cheme atunci când va avea nevoie de ei.
Se primeni şi se înveşmântă, porunci la iuţeală un mizilic
cu măsline şi sardele de la putinică, lăudă vrednicia bucătăresei
care se trezise cu două ceasuri mai devreme ca să coacă
pâine la cel dintâi ceas al zilei, apoi porniră cu toţii către
şantier. Străbătură drumul scurt dintre Hanul Şerban Vodă şi
apa Dâmboviţei călare, stârnind mirarea puţinilor trecători
de la ora aceea, care nu prea vedeau boier fără trăsură
împresurată de un cât de mic alai de slujitori.
Ultima bucată de loc din Curtea Veche, întinsă de la malul
apei până adânc, spre Biserica Bunei Vestiri în care domnii
pământeni îşi primeau odinioară coroanele, fusese curăţată
şi parcelată între ţăruşi înfipţi în pământ şi sfori trase între
ei. Apa tulbure a Dâmboviţei ridica valuri firave de ceaţă în
aerul dimineţii. în mijlocul şantierului, un meşter braşovean
îşi pornise deja lucrarea. Bătăile lui ritmice din ciocan în
lemnul proaspăt tăiat împrăştiau încă şi mai mult mirosul
curat de brad al scândurilor din care îşi ridica schela.
— Pe bătaia inimii, fecior, ca să nu osteneşti curând şi
să munceşti cu bucurie, învăţa el calfa ce-i stătea alături. Tot
pe-a doua bătaie, ridici ciocanul şi păleşti. Tot pe-a doua,
tot pe-a doua.
Şi, la fiecare rostire a cuvântului „a doua“, meşterul lovea
lemnul cu ciocanul, umplând văzduhul de ecou. Pesemne
calfei - un băietan uşor de stârnit la joacă - îi plăcu ideea,
căci puse mâna de îndată pe alt ciocan şi intră în ritmul meş­
terului, lovind printre bătăile lui, iar pe deasupra Bucureştiului
se ridicară bătăile unei inimi noi - inima hanului lui Manuc.

Inima Hanului lui Manuc

Paharnicul îşi încropise încă de la începutul lucrărilor un

mic canton la o margine a şantierului. Descălecă şi, în drum
spre canton, îndreptă arătătorul către unul dintre arhitecţi, către
meşterul braşovean şi către căpetenia carelor cu piatră sosite
de cu seară de la cariera Lespezi din Bucegi, unde-s Clăile
de Piatră. Oamenii lăsară lucrul şi porniră către el. Ispravnicul
lucrărilor, un maramureşean din Ţara Lăpuşului care înălţase
mai multe hanuri în Bucureşti, ridică o palmă lată ca să arate
că ar avea şi el o vorbă cu paharnicul. Manuc îl îngădui cu un
semn din cap, şi împresurară cu toţii masa nouă din canton.
Se făcură mai întâi socotelile pentru carele cu piatră.
Manuc plăti, apoi mai tocmi încă de trei ori pe cât primise,
piatră de munte tăiată pe patru părţi de două laturi de palmă,
îşi pusese în gând să podească latura dinspre Dîmboviţa a
construcţiei, pe toată lungimea ei, nu cu podini de lemn, ci
cu piatră.
Păstra însă tăcerea peste această hotărâre a sa, tot dintr-o
socoteală ce-şi făcuse, anume să propună lui Vodă Ipsilanti să-i
dea lui lucrările de podire şi mai apoi de întreţinere a tuturor
drumurilor târgului. Ar fi bătut piatră pe Podul Mogoşoaiei,
pe Podul Calicilor şi al Beilicului, cel ce ieşea către Giurgiu,
în drumul domnitorilor fanarioţi trimişi de la Constantinopole
tot la câte doi-trei ani o dată.
Toată cheltuiala care ar fi fost socotită pentru repararea
an de an a drumurilor i-ar fi rămas mai apoi lui dacă lucrurile
ar fi ieşit după planul ce-şi făcuse. Un drum de piatră nu se
strică la fel de iute ca unul de lemn. Mai cu seamă dacă
este lucrat sub straşnica sa supraveghere, iar oamenii domniei,
ba chiar boierii pe la porţile cărora trece drumul, nu vor
mai putea trage foloase pentru ei, păgubind lucrarea.

116
 Este drept că preţul pietrei de munte ar fi fost de trei ori
peste cel al lemnului folosit de domnie, dar şi aici Manuc
plănuia lucruri mari: îşi pusese în gând să cumpere Clăbucetul
şi o faţă a Bucegilor, pentru care nădăjduia să plătească un
preţ bun, căci Vodă părea foarte mulţumit de nenumăratele
foloase aduse de paharnicul său. Ar fi adus atunci piatra
trebuitoare chiar din munţii săi, pe cheltuiala lui Vodă, întorcând
astfel înapoi, în buzunarul său, sumele plătite pentru munţi.
Pentru aceasta însă trebuia mai întâi să facă pe Vodă să
vadă cu ochii săi un astfel de drum bătut în piatră. Să şi-l
dorească mai înainte de a-i propune el învoiala. Plănuia ca,
în plină lucrare de reparare a drumurilor Bucureştiului, să-şi
bată propriul său drum, scutind domnia de cheltuiala pentru
bucata de pe malul acela al Dâmboviţei şi oferind-o plocon
domnitorului, la sfârşitul lucrărilor de ridicare a hanului,
drept mulţumire şi dovadă de bună-credinţă.
După care s-ar fi oferit să facă la fel cu toate drumurile
Bucureştiului, contra unor sume de la Vistierie, care ar fi
fost socotite pe îndelete după vreun ospăţ dat la noul han.
— Meştere, vorbi Manuc către dulgher, după ce căpetenia
caravanei cu piatră ieşi, schelele să fie ridicate pe toată
lăţimea locului până la sfârşitul săptămânii. Au sosit şi oamenii
pe care îi aşteptai, de la Sibiu?
— Sosit, cinstite paharnice, răspunse omul apăsat, pentru
că-i plăcea stăpânul acesta cunoscător şi dorea să-i facă pe
plac.
— De nu primiţi mâncare ori băutură după cum ne-am
înţeles, să vii să-mi spui, îi puse paharnicul în vedere, privindu-1
cu bănuială pe sub sprâncenele stufoase, când pe el, când
pe ispravnicul lucrărilor. Aici ai plata oamenilor pentru cea
din urmă săptămână de lucru.
Şi Manuc desfăcu băierile unei pungi de bani bătută toată
cu mărgele mărunte, negre ca păcura, înspicate ici-colo cu
câteo mărgică verde. Deşertă pe masă talerii şi numără în
palma meşterului plata pentru fiecare om în parte.
— Să nu-ţi fie cu supărare, meştere, vorbi Manuc încet,
în vreme ce ultimul taler cădea cu un zornăit plăcut peste
ceilalţi, dacă până la sfârşitul zilei voi vorbi cu careva dintre
oamenii domniei tale, ca să văd dacă şi-a primit plata. Lucrurile
au obiceiul să meargă aşa cum trebuie dacă sunt verificate
cât mai ades. Acesta este numai un obicei al lor, şi nu are
legătură cu preţuirea mea pentru domnia ta.
Meşterul se înclină în tăcere şi ieşi. în micul canton, în
picioare în faţa mesei proaspăt rindeluite şi mirosind a brad,
mai rămăseseră acum numai arhitectul austriac şi ispravnicul
lucrărilor, maramureşanul din Ţara Lăpuşului.
— Spune domnia ta mai întâi, meştere Achime, îndemnă
Manuc pe acesta din urmă, căci cu domnia sa Joseph am
alte lucruri, mai tainice, a vorbi.
Achim se putea lesne întrece cu Bogumil bulgarul în
lăţimea umerilor şi grosimea pumnului închis. Poate tocmai
de aceea îl şi privea Bogumil cu atât de multă îngăduinţă
câtă putea el găsi în inima sfărâmată în pruncie şi purtată
apoi prin lume aşa, într-o tăcere de om neînţeles. Aflase în
românul acesta cât muntele dovada că nu este singurul din
seminţia aceasta uriaşă pe lume, că mai sunt şi alţii ca el,
risipiţi pe întinsul pământului. Gândul acesta, că mai sunt şi
alţii ca el, îi încălzea inima ori de câte ori i se ivea în spatele
frunţii. Şi se ivea acolo ori de câte ori îl vedea pe Achim.
— Cinstite paharnice, începu Achim, făcând numai un
pas în faţă şi întunecând cu aceasta odaia strâmtă, cărăuşii
ori poate chiar olarul din Oboga Olteniei au greşit porunca
de olane, iar acum ne-au mai sosit încă cinci mii de bucăţi
pe deasupra faţă de carele cu zece mii de olane venite la
începutul săptămânii. După cunoştinţa mea, cuconaşul cel
tânăr, cluceraşul Vlaicu, a avut în grijă porunca de olane,
dar tot nu-mi vine a crede că este vina domniei sale.
Achim se opri încurcat, căci nu ştia cum ar putea continua
vorba fără a asupri încă şi mai tare pe Vlaicu.
— Stau şi mă gândesc, cinstite paharnice: poate că cluceraşul
nostru este încă necopt şi din astfel de încurcături va mai
prinde ceva minte, dar olarul acela care se laudă că mănâncă
o pâine de pe urma meseriei lui, cum este cu putinţă să
scoată de pe mâinile sale aşa nişte isnoave de olane? Măcar
nu-s bune, să ştim de bine că le plătim şi mai apoi încercăm
să le vindem prin oboare. Copilul o fi greşit, că de aceea îi
zice copil. Dar meşterul care a făcut olane mărunţele şi
răsucite ca ţoiul de pălincă, apăi acela este bun de bici,

118
să-mi ierţi vorba, cinstite paharnice, încheie cu patimă Achim
şi-şi lovi căciula de dosul palmei, cu sete.
Manuc mai întâi ridică sprânceana cu severitate, căci glasul
ridicat a gâlceavă al meşterului îi făcu sângele să alerge cu
iuţeală prin vene. Apoi însă o lumină de ghiduşie păru a
străbate privirile paharnicului. La sfârşitul vorbelor lui Achim,
Manuc încă nu se hotărâse de-şi va da pe faţă gândurile ori
va lăsa maramureşanul tot nemulţumit.
— De bici spui că-i bun? întrebă, şi Achim ştiu de îndată
că armeanul trage de timp.
— De bici, boier Manuc, mai îndesă el o dată vorbele cu
năduf şi, pentru lămurire, scoase la iveală din chimirul lat unul
dintre olanele pârâte, într-adevăr cam îngust, cu marginile
aduse spre interior. Poftim!
Manuc luă olanul din mâinile meşterului, îl răsuci pe toate
părţile şi prinse a râde gros, cu mare veselie, necăjind pe
Achim care vedea bine că nu olanul este pricina ci - într-un
mod ciudat pe care nu-1 înţelegea - chiar el însuşi.
— Vom da de ştire să fie biciuit atunci, spuse Manuc.
Asta dacă nu vom găsi o întrebuinţare ¿snoavelor acestora.
Să dai poruncă să fie descărcate olanele ce-au sosit, să fie
puse la păstrare în loc sigur, iar domnia ta să ştii că răspunzi
pentru ele. Altă pricină mai este, meştere Achime?
— Nu mai este alta, boier Manuc. S-au aşezat pietrele
cele mari în toate colţurile zidurilor, chiar eu am vegheat la
îmbinarea lor. S-a lucrat cu meşteşug. Trag nădejde că astăzi
vom isprăvi brâul şi vom începe a ridica pereţii.
De afară răzbăteau până la ei îndemnuri scurte repezite către
animalele înhămate la carele care aduceau nisip din prundişul
Dâmboviţei. Câte un fluierat ascuţit punea capăt îndemnurilor
strigate. în apropierea uşii deschise, cineva scăpă un braţ de
lemne, ridicând în soarele dimineţii un nor de praf care se
strecură încet în încăpere. Manuc slobozi pe Achim cu un semn
din cap, şi el ieşi cu spatele, cu căciula încă în mâini. Afară,
glasul lui se înălţă de îndată pe deasupra întregului şantier.
— Domnule Joseph, vorbi paharnicul, atunci când rămase
singur cu arhitectul, isnoavele acestea ce-au necăjit pe meşterul
nostru sunt tocmai cele poruncite pentru conductele despre
care îţi vorbeam zilele trecute. Vei ridica aceste conducte de-a
lungul pereţilor, câte două pe fiecare latură, până sus, deasupra
streşinilor. Prin ele vom aduce apă din Dâmboviţa, la vreme
de restrişte, când se aprinde oraşul şi focul mistuie case boiereşti,
colibe, hanuri ori mănăstiri, cum de atâtea ori s-a întâmplat.
La astfel de nenorociri, cu ajutorul conductelor îmbinate
meşteşugit din olanele acestea mărunţele, vom împresura
hanul într-o pânză de apă ce va ţine departe focul. Ai aflat
un mijloc potrivit ca să împrăştiem apa, odată adusă deasupra
streşinilor, după porunca dată?
— Am vreo două idei, cinstite paharnice. De vei îngădui
să-mi iau ajutoare pe domnii arhitecţi Happel şi Roth, din
echipa mea, ca să mă sfătuiesc şi împreună să aflăm calea
cea mai bună, atunci îi vom da de capăt, răspunse Joseph.
Numai că tot nu pot renunţa la cea dintâi părere a mea:
problema cea mai mare nu va fi la împrăştierea apei odată
ajunsă sus, ci tocmai la aducerea ei pe conducte. Nu văd să
fie cu putinţă să tragem apă din Dâmboviţa.
— Mai întâi de toate, domnule Joseph, aibi de grijă şi
păzeşte cu sfinţenie taina asupra acestora ce vorbim! spuse
Manuc, îndreptându-se în jilţul ce fusese anume adus pentru
el în cămăruţa încropită pe şantier. Nici gând să te sfătuieşti
cu Happel şi Roth! De la ei am aflat cu mare uşurinţă toate
răspunsurile pe care le-am dorit. Sunt slobozi la gură şi naivi.
Tot astfel vor duce mai departe şi planul nostru, de-1 vom
da pe mâinile lor. Cât despre tragerea apei din Dâmboviţa,
lasă aceasta pe seama mea, iar domnia ta îngrijeşte-te de ea
după ce o vom vedea la celălalt capăt al conductelor.
Bine tăinuită într-una dintre magaziile pentru mărfuri ale
Hanului Şerban Vodă, Manuc adusese cu mare cheltuială, şi
o păstra pentru când îi va sosi vremea, o invenţie a inginerilor
englezi. închisă în ladă de scândură şi învelită pe toate părţile
în paie curate, o pompă de apă călătorise pentru paharnic şi
viitorul său han, în cala unuia dintre vasele care legau Anglia
de Asia şi Europa. Auzise cu uimire într-o cârciumă din
ţanakkale de la un ofiţer de vas ce aştepta să-i vină rândul
să traverseze Dardanelele despre felul în care londonezii
ridică apă până la caturile cele de sus ale caselor. îi plătise
omului băutura pentru tot restul serii, până când căpătase
numele şi adresa fabricantului pompelor.

no
 — Alte pricini mai sunt? întrebă, trecând în mod voit cu
vederea peste nemulţumirea evidentă a arhitectului.
— Ar mai fi hrisoavele scoase la iveală atunci când au
fost făcute temeliile. Tocmai pivniţa cea mare am săpat-o,
pesemne, peste locul vechiului Tribunal Domnesc. Oamenii
au scos dintr-o hrubă din pământ un cufăr plin cu astfel de
înscrisuri. Nu ştiu de-s folositoare la ceva. Le-am adus, şi
spunând acestea, Joseph arătă către colţul cel mai îndepărtat
al încăperii, unde se afla un cufăr mâncat de cari şi înnegrit
de timpul petrecut sub pământ, le-am adus ca să porunceşti
domnia ta ce este mai bine de făcut cu ele.

Cufărul din temelie

Inima lui Manuc paharnicul tresări la auzul cuvintelor

arhitectului său. îşi ţinu însă firea, păstrând privirile asupra
mâinilor aflate deasupra mesei, cu degetele durdulii împletite
între ele, cu un inel pe cel mai mic. Nimic nu arătă în afară
surpriza şi bucuria cu care primi vestea. După o clipă de
tăcere care avea rostul de a separa cele ce urmau de cele
ce se încheiasem, Manuc îi surâse cu bunăvoinţă lui Joseph
şi-l eliberă cu un gest al mâinii.
Se ridică din jilţ şi cercetă şantierul din pragul uşii. Toţi erau
adânciţi în treburile lor. închise uşa şi trase zăvorul, ca să se
încredinţeze că nimeni nu-1 va deranja. Deschise apoi capacul
cufărului şi-l sprijini cu grijă de perete. Una dintre balamale,
mâncată de tot de rugină, se desprinse şi alunecă pe podele,
lăsând capacul spânzurat numai într-o singură ţâţână.
Nu găsise cufărul ferecat, şi aceasta îl miră. Poate că totuşi
nu va fi vorba despre hrisoavele de mare preţ la care visa.
Poate că nu va afla printre hârtiile îngălbenite şi fărâmicioase
puterea la care spera. Dar inima lui continua să se bucure,
nebună, cel puţin de momentele acestea în care speranţele
încă puteau să-i umple pieptul.
îndepărtă cele dintâi înscrisuri, care aproape se sfărâmară
în mâna lui, şi scoase la lumină cea de-a treia hârtie. O desfăcu
pe masă, cu gesturi moi, mai aruncă o privire către uşa ferecată,
şi se adânci în citit.

IZI
1756, dechem vrie 28
Prea înălţate D oam ne,
Jăluim Măriei Tale p e Ştefan şi Costandin Gîrbeşti din Plaiul
Cornului, c ă avân d noi moşie în hotarul Plaiului, strămoşească
de la moşii şi părinţii noştri, p e care am stăpânit-o nestrăm utat
şi necontenit p â n ă acum , s-au ridicat asupra noastră numiţii
d e m ai sus, ca să tie scoată d e p e p ăm ân tu l nostru.
Aceste fa p te Ştefan şi Costandin Gîrbeşti le-au porn it pentru
că, fiin d moşul lor v ă ta f d e p la i vrem e de 20 de ani, nu ştim
prin ce m ijloace necinstite au căzut hârtiile noastre în m âinile
lor, a şa f e l c ă acu m suntem lipsiţi d e dovezile noastre, pentru
ca re venim la M ăria Ta cu m artori ca re să ad ev erească cele
ce spunem.
Prea înălţate Doamne, ne rugăm Măriei Tale să d ai p oru n că
lum inată ca s ă spu n ă p â râţii noştri din ce moş se trag şi cu
ce d ov ad ă sunt p e p ăm ân tu l nostru din Plaiul Cornului. Să
scoată hrisovul cel vechi a l Măriei sale Brâncoveanu Constantin,
scris p e num ele m oşului nostru B orcea, precu m şi o carte d e
hotărn icie a 24 d e boieri, ce ni le-au ascuns f ă r ă niciun
drept, ca prin a celea s ă ne aflăm şi noi, ticăloşii şi asupriţii,
dreptatea noastră.
Nu lăsa, Prea în ălţate D oam ne, să ne m ăn ân ce m oşioara
noastră, şi scoate d e la ei cu p o ru n că silită hrisoavele p e ca re
cu niciun chip nu vor s ă le arate, ca s ă nu se descopere
stăpânirea neam ului nostru. Căci noi, Luminate, fiin d oam eni
proşti şi săraci, ca r e nici carte nu ştim, a ltă n ădejde nu avem
f ă r ă de num ai - nevoind nici adevăru l să vorbească şi nici
cărţile să sco a tă - să-i supun ă ju d eca ta D om niei Tale şi a
du m n ealor veliţilor boieri, ca s ă m earg ă la Sfânta Mitropolie
şi să m ărturisească cu ju răm â n t şi sub an atem a Sfinţilor
Părinţi.
Ia r d e vor ju ra, noi vom răm ân e săraci şi odihniţi, şi nu
n e vom m ai ridica cu p ric in ă împotriva lor.
Şi ce va f i m ila M ăriei Tale.

Robii M ăriei Tale,

Ioan B orcea, M itrea B orcea şi N eculai B orcea

122
 Manuc ridică ochii din înscrisul de pe masa lui şi scoase
un suspin lung, de om aflat până atunci cu sufletul la gură,
destins acum din tensiunea lui. înţelese că erau numai vechile
hrisoave ale Tribunalului Domnesc, plângeri, anaforale ale
domnitorului - care va fi fost acela, în urmă cu cincizeci de
ani - şi felurite pricini cu care ţărani ori boieri ajungeau
până Ia judecata domnească.
Nu avea trebuinţă de ele. Mai răsfoi o vreme printre hârtii,
ridicând din cufăr miresme de mucegai şi un praf verde ce-1
făcu să strănute. Una dintre anaforale îi atrase atenţia, şi propti
teancul cu două degete cât să poată citi cele dintâi cuvinte.

1749, ghenarie 20
Din m ila Lui D um nezeu Io Grigore a l II-lea Ghica, Voievod
şi Domn a toată ţara Ungrovlahiei, d ă dom n ia m ea acea stă
p o ru n că a dom n iei mele lui Gonţea şi lui Stroe şi lui Săcuianu,
cu f ii i şi cu nepoţii lor câţi D um nezeu le va da, ca să le f i e
d e o cin ă la Chiojdele Buzăului, tot hotarul din câm p şi din
a p ă şi din uscat şi din pădu re, pentru c ă le sunt vechi şi
drepte ocine.
Se hotărniceşte Săcu ianu: din Vârful Rotăriei p â n ă la
P oian a Socetului, p â n ă -n grădin ile Ja b n iei şi p e hotar p â n ă
la răzorul lui G onţea, p e Valea Teiului p â n ă la Glodişor şi
apoi în sus p e hotar p â n ă la Curm ătura Cerbului. De la
Curm ătură la Piatra, p e hotar p â n ă la Gruiul Purcariului,
p e m untele Siriu în sus p â n ă la Valea Bratidui, p e Făgetul
Ţiganului p â n ă la obârşia Păcuriţei p e culme, p e hotar p â n ă
la a p a Bâscei, ap oi p e m argine p â n ă la M ăgura Rea şi la
Vadul Cătinişului.
Se hotărniceşte Gonţea şi Stroe: din vârful Zm eurătului
drept la râpa M acrii şi la m alul Popii, la fâ n tâ n a B enii şi p e
vâlcea p â n ă -n Bâsca, ia r din B âsca-n jo s la Stâlpnic şi de
acolo în sus p â n ă la p la iu l Siriului.
Am scris aceasta Io Grigore a l II-lea Ghica, Voievod şi Domn
a toată ţara Ungrovlahiei, ca să le f i e dreptcredincioşilor mei
supuşi Gonţea, Stroe şi cu Săcuianu.

12.3
 Drept a c e e a poftim cu dragoste şi p e alţi lum inaţi domni,
p e ca re Bunul D um nezeu îi va rândui în urm a noastră la
dom n ia acestei ţări, să nu strice aceste bune orân du ieli şi
îndreptări, nedreptăţind cum va p e f i i i supuşilor m ei m ai sus
scrişi, ori p e f ii i fiilo r lor.

Io Grigore a l Il-lea Ghica Voievod,

din m ila lui D um nezeu dom n

„Mă cheamă Vlaicu şi sunt de-al Săcuienilor, din Chiojdele

Buzăului“, spusese Vlaicu la prima lor întâlnire. Potriveala
de nume şi felul plin de tristeţe cu care cluceraşul pleca ochii
şi tăcea, ori de câte ori venea vorba despre locurile în care
se născuse şi familia lăsată în urmă, făcu pe Manuc să scoată
hrisovul dintre celelalte şi să-l aşeze între ale sale, pe masă.
Avea să găsească în zilele următoare un moment potrivit ca
să arate înscrisul lui Vlaicu şi să afle de-i face trebuinţă.
Prin uşa înschisă răzbăteau până la el sunetele lucrărilor
începute de patru echipe de meşteri maramureşeni, pe toate
patru laturile hanului odată, pentru ca timpul necesar isprăvirii
construcţiei să se înjumătăţească. Arhitecţii austrieci îşi petreceau
zilele în calcule şi măsurători de la o echipă la alta, verificând
ca îmbinările dintre cele patru lucrări să fie tocmai pe potriva
schiţelor lor.
Loviturile de ciocan în carnea lemnului, petrecute peste
ecourile ridicate pe deasupra târgului, erau cea mai plăcută
muzică pentru urechile paharnicului. Câte o fluierătură ascuţită,
şuierată scurt de vreun meşter ca să capete atenţia oamenilor,
smulgea surâsuri de mulţumire lui Manuc. Avea de gând să-şi
petreacă întreaga dimineaţă ascultând acest concert.
Se aşeză în jilţul din spatele mesei, cu faţa către intrare.
Scoase cu greutate de pe degetul cel mic inelul din argint şi
îşi munci îndelung, gânditor, locul dureros. Inelul îl strângea,
şi carnea răbunea ori de câte ori îl scotea de pe deget ca
să şi-l odihnească. Născut în luna lui ianuarie, sub steaua
cornului de capră, Manuc primise de la cel dintâi dintre
nunaşii săi inelul cu un ametist - piatra semnului său -
înconjurat de şapte mici granate negre, montate toate în
argint, la împlinirea vârstei de doisprezece ani, odată cu cea
dintâi mare călătorie a sa.

12 4
 Apele violete ale ametistului trebuiau să-l apere de el însuşi,
de înclinarea către mâhnire şi amărăciune a tuturor celor născuţi
sub semnul cornului de capră. Gránatele negre erau pietrele
protectoare ale călătorilor. La doisprezece ani, Manuc fusese
pornit de părinţi către Iaşiul moldovenesc unde Zaven Calaigian,
neguţătorul de stofe şi mătăsuri, îl primi în ucenicie, pentru
învăţarea tainelor negoţului, dar şi a limbilor rusă şi română.
Cu acel prim drum departe de casă începuse, pentru Manuc,
o viaţă de călătorii pe drumurile negustoreşti care legau
Constantinopole de Paris şi de Viena, de Bucureşti şi de Iaşi.
Montura în argint nu era nici aceea întâmplătoare, ci avea
darul tainic de a-1 apăra de duhurile necurate ce împresoară
de obicei sufletele mari, sosite pe lume cu porunci grele.
Manuc nu se mai despărţise de atunci de inelul cu piatră
violet, mutându-1 numai de pe un deget pe altul, pe măsura
scurgerii anilor. In vremea din urmă abia dacă-1 mai cuprindea
pe degetul cel mic.
Nu era dintre cei care-şi râdeau de semne şi minuni. Nu
era nici dintre cei care nu porneau la drum decât după împlinirea
unui complicat ritual care cuprindea vreo faţă bisericească,
o căldăruşă cu apă şi nesfârşite cântări psalmodiate tărăgănat.
Se mulţumea numai să privească cu încredere în el şi să ia
aminte la cele câteva încredinţări cu care venise pe lume.
Una dintre ele era aceea că toate lucrurile au pe dedesubt
o urzeală şi că - dacă vrei să-ţi conduci viaţa pe loc trainic -
atunci trebuie să iei aminte cam pe unde ar fi urzeala şi să
împleteşti tot pe ea, şi nu pe alături. Orice clădise vreodată
fără a lua seama pe unde se află ţesută urzeala, se năruise
şi se destrámase ca şi cum ar fi fost înălţat pe nisip.
încă nu se căsătorise când îi ajunsese pentru prima oară
la urechi vorba că poate vedea viitorul. Oamenii îi judecau
paşii mereu siguri în vremurile acestea tulburi, şi atunci când
judecata lor nu afla răspunsuri, puneau totul pe seama unei
puteri neobişnuite a tânărului, pe atunci, negustor.
Manuc privi urma vineţie lăsată de inel pe degetul său,
ce-i drept, tot mai durduliu în anii din urmă. Ca soarta ce
se strânge - cerc în junii meu, gândi. Nu voi avea scăpare.
Niciunul dintre noi nu va scăpa din cele ce vor veni.
Acestea care urmau să vină nu-i erau - aşa cum credeau
cei din jur - foarte limpezi paharnicului. Nu era însă nevoie
de puteri deosebite ca să înţelegi că, din înfruntarea a trei
coloşi cu interese în Ţările Române, acestea din urmă — o
palmă de loc pentru puteri ca Imperiul Otoman, Franţa ori
Rusia —nu aveau cum să iasă altfel decât în pierdere. Indiferent
de alianţele încrucişate pe deasupra capetelor domnilor fanarioţi
şi a boierilor pământeni, indiferent de jocurile de culise
desfăşurate prin ambasadele şi consulatele din Bucureşti şi
Constantinopole, lucrurile nu aveau să se sfârşească bine
pentru principatele din sudul Dunării.
Paharnicul Manuc se considera născut pe lume ca să fie
negustor. Atât. Vremurile însă scoseseră din el şi alte lucruri.
Se văzuse nevoit să plătească tot mai ades veşti din Viena,
Paris ori Constantinopole, tot ca să-şi înlesnească negustoriile
care păreau strâns împletite, mai mult ca niciodată până
acum, cu treburile popoarelor lumii.
Nu dorise niciodată să se amestece în politică. Tot ce
voia era să-şi încheie în pace afacerile şi să se încredinţeze
că ai lui sunt feriţi. Mai cu seamă de vremea în care el nu va
mai fi se temea. Era o mare trufie aceasta şi Manuc înţelegea
că nu el este cel ce-i apără, ci numai Bunul Dumnezeu, dar
inima nu i se potolea în piept şi somnul nu i se lipea de gene
decât atunci când toate erau legate după ştiinţa şi voia sa.
Ajunsese să cunoască complicata reţea a politicii vremii
căutând să-şi înlesnească negustoriile şi să-şi sporească talerii.
Cumpăra pace pentru drumurile caravanelor sale, iar dacă
aceasta se făcea, tot mai ades în ultima vreme, odată cu
sprijinirea anumitor domni pentru Principatele Române, ori
a anumitor aiani pentru raialele de la Dunăre, atunci cumpăra
şi veşti, cumpăra şi oameni.

Ilarie

Ilarie se ivise pe lume din nimic.

Cum altfel să-şi fi putut explica golul din el, dinaintea
zilei aceleia în care se pomenise în stradă, în mijlocul unui
coşmar în care oamenii cădeau seceraţi de-a dreapta şi de-a
stânga lui, văzduhul întreg vuia de zgomotul flintelor ce
puşcau din toate părţile, iar aerul prinsese un miros de păr
ars ce-i întorcea stomacul pe dos?
Bucureştii fierbeau a luptă în cea dintâi amintire a lui.
Ilarie avea cinci anişori şi plângea în mijlocul străzii. Pulpana
anteriului unui curtean îi ştersese obrazul scurt, ca aripa unei
păsări urmărite, aflată într-un zbor dezordonat. Omul fugea
mâncând pământul. Un călăreţ îl luă în cătarea flintei. Ilarie
îngheţă, cu ultimul icnet de plâns înnodat dureros în gât.
Puşca luă foc, iar curteanul căzu lat ca o cruce, cu braţele
larg desfăcute şi faţa îngropată într-un ochi de apă murdară,
ca atâtea altele pe străzile prost pavate ale oraşului.
Acestea erau cele dintâi amintiri ale lui Ilarie: ziua în care
oraşul părea o oală de ciorbă bolborosind pe foc.
Fusese al brutarului o vreme, până când acesta îi pusese
fluieraşul pe foc.
Lipsit de băieţi şi cu casa plină de fete, brutarul văzuse
în pruncul scăpat ca prin minune din sângeroasa intrare a
ruşilor în oraş un îndemn al lui Dumnezeu. îl culesese din
drum şi-l crescuse ca pentru fata sa cea mare, ca să le poată
lăsa brutăria şi pe cei mici în grijă.
Copilul găsit însă se ascundea după cuptoare şi potrivea
vorbele în versuri zglobii, amuzându-i pe cei mari:

F run ză verde siminoc,

Nu-mi p la c e brutar deloc.
Mi-aş dori un flu ieraş
Ca să dau în lum e glas
La ce-am au zit a sea ră
Că s-ar întâm pla la m oară.

Fluieraşul îl căpătă de la mamă-sa, brutăreasa, şi nu se

mai despărţi de el nici în somn. îşi petrecea zilele căutând
pe dibuite sunetele şi, printre ele, strigându-şi cu neînfricare
versurile lui pline de tâlc:

Fru n z ă verde d e la viţă,

M ărioara din uliţă
Ar trebui m ăritată
Cât m ai este în că fa t ă !

*17
 De n-o f i d eja târzia...
Ce-am văzut num ai eu ştiu.

Mărioara-fată era numai una singură pe uliţa brutarului,

anume chiar nepoata lui. Pe seară se pomeni cu frate-său la
uşile din spate ale brutăriei, cu Mărioara plânsă de mână,
cerând pe Ilarie ca să dea socoteală.
Fluieraşul ajunse pe foc.
Ilarie mai păzi o vreme cuptoarele din zori, pentru vânzarea
dintâi. Ca să-l întoarcă la cele ce-i menise, brutarul îi lăsă
pe mână cea mai importantă parte a zilei, anume dimineaţa,
când femeile soseau cu coşurile ca să târguiască pâine proaspătă.
Gândea că dacă îi va încredinţa această sarcină, îl va face
pe băiat să-şi dorească şi mai mult, să ridice în sfârşit ochii
la mireasa sortită lui încă de când fusese cules din foc şi să
facă pasul aşteptat de întreaga familie.
Ilarie se strădui. înţelese că un astfel de drum, care aduce
supărare singurilor oameni cărora le păsase de el şi pe care
îi putea numi „ai lui“, nu putea fi drept. Se deştepta la cel
dintâi cântat al cocoşilor mahalalei, cu trei ceasuri înainte
de răsărit, şi descuia brutăria scăldată în întuneric. Pregătea
cele dintâi cuptoare, dădea drumul treburilor, apoi îşi potrivea
vorbele lui îndrăzneţe, bătând darabana cu degetele pe muchia
mesei de frământat.
Se necăjea atunci când uita ce lucrase cu o zi în urmă.
Uneori se necăjea atunci când cele dintâi femei îl întrerupeau,
amintindu-i că este vremea să deschidă brutăria, cu bătăi
nerăbdătoare în ferestrele de la drum. Descuia cu gesturi
repezite, lăsa uşa să se lovească de perete anume ca ele să
priceapă că deranjează, şi le privea acuzator.
Curând, ambele tabere se săturară de pâine coaptă cu
duşmănie. Femeile îl căutară pe brutar pentru o vorbă, iar
Ilarie îşi încropi un cufăraş vechi, cu un singur belciug întreg,
căci celălalt fusese smuls demult din balamalele sale, şi plecă.
Cufăraşul tras de singurul său belciug lăsa în urmă un semn
lat, nu prea adânc, căci era uşor.
De atunci îşi ducea viaţa ca trubadur incomod al Bucureştiului,
locuind pe te miri unde şi cântându-şi năzdrăvăniile pe la
răspântii. Ca să nu ajungă de râsul târgului pentru că-şi pune

128
mintea cu un pârdalnic de lăutaş neînsemnat, domnia îi
scoase vorbe că nu ar fi în toate minţile sale, astfel că Ilarie
nu mai avea acum a se teme de nimeni în vreme ce îşi striga
stihurile peste acoperişuri:

Hai, lele-lele, p o a m a -n pârg,

Spun d o a r ce a u d în târg:
C ică turcul va cădea.
Nu-i rău, ucigă-l toaca!
în să lupta nu e dreaptă,
Nu-i ce rom ânaşu-aşteaptă.
Ţara tot va plân ge-n pum ni.
Hai, lele-lele-nvârte fusul,
Că ne-am dat acu m cu rusul.

In paharnicul Manuc, Ilarie îşi găsise un ocrotitor neaşteptat.

Din motive neînţelese, Manuc îi luase apărarea într-o gâlceavă
ce ameninţa să devină mai mult de atât, iscată în ospătăria
Hanului Şerban Vodă, în urmă cu un an. Pricina fusese un
cântecel, ca de obicei. Manuc pusese capăt momentului,
chemând pe Ilarie sus, în cerdacul înalt plătit în întregime
numai pentru el. îl ospătase pe trubadur şi se amuzase de
versurile lui. Este adevărat că nu de toate deopotrivă de
mult - unele făcându-1 să cadă pe gânduri şi lăsând pe Ilarie
într-o aşteptare respectuoasă.
Ilarie însă fusese plătit şi, drept recunoştinţă, îşi luase
obiceiul de a cânta toate întoarcerile paharnicului în Bucureşti.

Am un o f la inim ioară,
Că arm ean u l ia r e-n ţară.
Adă-l, D oam ne, cu noroc,
Că la turc îi p u n e foc,
Şi la rus îi d ă bătaie.
Adă-l, D oam ne, cu belşug,
Ca să ne scape de jug.

Când începuse a ridica han mândru în colţul Curţii Vechi,

pe malul galben al Dâmboviţei, Manuc trimisese după Ilarie.

129
 — Hanul acesta va fi miezul Bucureştilor, Ilarie, îi spusese
Manuc, aprinzându-şi un ciubuc şi dând drumul fumului
uşor, pe deasupra talerilor pe care-i număra pe colţul mesei.
— Doamne-ajută, cinstite paharnice! dăduse Ilarie răspuns
învăţat.
— Cum putem noi face să se ducă vestea în târg şi să
vină singuri să ne caute meşterii de toate felurile? Va fi mult
de lucru, şi nevoile vor fi mari. Pe măsură de mare va fi şi
răsplata pentru oricine va pune umărul la această lucrare,
aruncase Manuc nadă ispititoare către lăutaşul ce-şi isprăvea
blidul cu ciorbă, de cealaltă parte a mesei.
Aprecie lipsa de reacţie a lui Ilarie, care îşi păstrase ochii
în blid până când culese cu lingura şi ultimul strop. Cu
coltucul de pâine îşi şterse de pe marginile buzelor urmele
de ciorbă, apoi îl vârî şi pe acela în gură, închinându-se în
vreme ce-1 înghiţea. Odată sfârşite toate acestea, se ridică de
la masă, dădu bogdaproste paharnicului şi îşi acoperi capul
cu pălăria lui cu boruri largi. Din capul scărilor, înainte de
a coborî, dădu răspunsul aşteptat de Manuc:
— Se face, cinstite paharnice. Fiecare după ştiinţa lui. Eu,
cu ştiinţa mea, voi face cum mă pricep mai bine.
în zilele următoare, bogasieri şi ceaprazari de lux, blănari
ce aduceau gugiumane de samur din Rusia ori mici zarafi
cu tarabe în târg, care râvneau la prăvălie cu vad bun, pentru
creşterea renumelui şi a afacerilor lor, sosiră la Hanul Şerban
Vodă, căutând pe paharnicul. Cu toţii fuseseră aduşi de un
cântecel ce răsunase în zori, între lipscănie şi uliţa gabrovenilor
ce vindeau cuţite făcute de ei cu meşteşug, pe ulicioara unde
zarafi armeni ori evrei îşi îngrămădeau măsuţele unele într-altele,
zornăind cât era ziua de lungă mahmudele, taleri şi piaştri
aşa fel ca meseria lor să fie clară oricui trecea pe acolo. Din
punctul acela anume ales, vorbele rostite printre cântecele
fluierului răzbătuseră limpede pe deasupra celor mai impor­
tante puncte ale târgului:

Hai, hai, glas d e cuc,

C ân d cu H anul lui M anuc,
Toată lum ea câştiga
Căte-un galben, uite-aşa:

130
 Şi geam başu, şi arm aşu,
Şi sticlarii, şi olaru.
Vama şi cu Prim ăria,
Târgu-ntreg şi cu D om nia.

în loc să cheme pe nume breslaşii, ca să-şi arvunească

prăvălie în viitorul han, Ilarie cântase avantajele deja căpătate
de cei ce făcuseră până acum trebuinţă paharnicului. Crezând
că timpul este deja pierdut şi că Manuc nu mai are locuri
libere, negustorimea dăduse năvală, cu vorbe mieroase şi cu
pungile pregătite.

Solie de la Constantinopole
1806, vara - Bucureşti

Ilarie se ivi în pragul uşii deschise către şantier, oprind

lumina soarelui cu umerii săi uscaţi şi cu pălăria cu boruri
largi. Manuc îşi puse inelul violet înapoi pe degetul mic,
acoperi hrisovul cel vechi despre pricini ale Săcuienilor cei
de demult şi încuviinţă lui Ilarie intrarea, cu un gest din cap.
— Ce veşti mi-aduci, Ilarie? atacă el direct subiectul ce-1
interesa, surprinzând pe trubadurul care nu era obişnuit cu
astfel de drumuri drepte ale discuţiilor dintre ei.
De regulă paharnicul petrecea minute bune cerând detalii
despre lucruri lipsite de importanţă, timp în care cerceta cu
priviri scotocitoare chipul lăutaşului, căutând să afle dacă
inima lui s-a schimbat de la ultima lor întâlnire. Se vede însă
că se petreceau lucruri grave, de vreme ce Manuc sărise
peste obişnuitul început prudent al discuţiei.
— Petrecere mare aseară la Domnie, începu Ilarie, desco-
perindu-şi capul şi răsucind pălăria între degete, chipurile
pentru a-i îndrepta borurile strâmbe.
îşi luă libertatea să lase uşa întredeschisă fără a mai cere
îngăduinţa paharnicului, arătând cu aceasta că veştile aduse
nu sunt pentru urechile oricui. îşi dădea importanţă, şi Manuc
ştia aceasta, dar renunţase demult la încercările de a învăţa

13»
pe Ilarie smerenia, căci omul părea venit pe lume cu multă
îndrăzneală pentru alte pricini, folositoare paharnicului.
— Erau toţi în păr, continuă apoi, apropiindu-se complice
de masa din mijlocul odăii. Consulul francez, consulul rus,
ataşatul de la Viena şi boierii divaniţi. Băuturi scumpe şi
cadouri din aur pentru toţi oaspeţii. Fiecare a fost adus cu
mare alai, în trăsuri înconjurate de arnăuţi în uniforme noi,
cu câte patru ţigani masalagii alergând cu torţe aprinse
dinaintea fiecăreia şi cu tuiuri pe de laturi. Totul plătit de
Domnie, în cinstea noilor mandatari trimişi de Poartă.
Ilarie cuteză să lase pălăria pe marginea mesei, eliberându-şi
astfel mâinile pentru vreo ofertă a paharnicului, care niciodată
nu-1 descosea pe uscat, de altfel. Rămase o vreme cu ochii
la punga împodobită cu mărgele negre şi vârstată ici-colo
cu verde, pe care paharnicul o scosese din chimir şi o aşezase
dinaintea sa, pe masă.
— Pofteşte la o cană de vin, spuse Manuc, arătând numai
din priviri către o bărdăcuţă.
Ilarie îşi umplu o cană şi bău cu sete, ştergându-şi apoi
gura cu mâneca anteriului sărăcăcios. Aşeză cana goală înapoi
şi prinse a-şi purta greutatea de pe un picior pe celălalt, cu
ochii la Manuc.
— Ilarie, vorbeşte, îl pofti el cu voce scăzută, cât să pară
uşor ameninţătoare, căci după cunoştinţa mea nu te ştiu a
avea nevoie de întrebări ori îndemnuri.
— Ca să pot intra, am târguit anteriul acesta ce port de
la un telal din Uliţa Işlicarilor şi cu ajutorul lui m-am dat
drept lăutar într-unul din tarafurile chemate la Domnie.
Manuc nu se arătă nici de această dată impresionat, cu
toate că înţelegea că Ilarie doreşte plata anteriului. Rămase
nemişcat, ţintuindu-1 cu privirea, în aşteptarea veştilor care
ar fi putut face punga să se deschidă. Trubadurul scăpă un
oftat învins şi continuă să istorisească:
— Boierii au fost poftiţi împreună cu cucoanele dumnealor.
Numai că, ştiind relele metehne ale turcilor atunci când
chefuiesc, domniile lor s-au temut pentru ele şi le-au lăsat
acasă. Au poruncit în schimb să fie primenite şi înveşmântate
cuvenit cele mai tinerele podărese ale Mogoşoaiei, pe care
le-au adus apoi în mijlocul petrecerii, luminând cu aceasta
feţele oaspeţilor şi dezlegându-le inimile. Poate se va îndura
Bunul Dumnezeu să nu afle niciodată că acelea cu care au
petrecut nu sunt doamnele ţării, ci... în sfârşit.
— Bag seamă că nu s-a petrecut nimic demn de a fi
povestit, spuse Manuc, acoperind punga cu palma sa lată şi
strecurând-o la locul său, în chimir. Mergi sănătos atunci, şi
să ne vedem cu bine data viitoare.
— Solie de taină de la Constantinopole, sosită în mare
grabă către miezul nopţii, prinse atunci Ilarie să turuie, în
sfârşit, lucruri pe placul lui Manuc. Omul de încredere al lui
Vodă Constantin Ipsilanti nu a făcut niciun popas vreme de
trei zile, ca să ajungă cât mai curând cu solia la Bucureşti,
pentru că arde tare. De mine nu s-au ferit, căci eu sunt nebun
şi tot una este de aud ori ba. Ca să mă pot apropia de locul
în care vorbeau, am dat drumul fluierului pe duşumele, să
se rostogolească, apoi m-am aplecat printre picioarele lor.
— Ilarie, rosti Manuc încet, răbdător, rotind degetele mari -
morişcă, unul în jurul celuilalt. Solia.
— Solia: împăratul Napoleon a scris sultanului Selim cum
că domnii fanarioţi din Principate ar fi vânduţi Rusiei. Omul
de încredere şi de mare taină al lui Vodă Ipsilanti al nostru
a furat scrisoarea din cancelariile de la Constantinopole şi a
adus-o tot într-un suflet la Bucureşti.
Aceasta însemna război.
într-o clipă, în faţa ochilor lui Manuc se lumină urzeala
dinainte ţesută, mai limpede ca niciodată.
Văzu pe împăratul Napoleon, pornit în campaniile sale
de cucerire a Europei, căutând să destrame alianţe vechi
între duşmanii săi şi să impună altele noi, favorabile lui.
Văzu pe sultanul Selim, ostenit de anii de Nizam, care nu
făcuseră decât să dea naştere luptelor din interiorul propriei
sale armate, stăpân peste un imperiu pe cale să se destrăme
ca o dantelărie din care fusese scoasă igliţa.
Văzu pe ţarul Alexandru stârnit în cele mai rele porniri
ale sale din cauza înfrângerii de la Austerlitz, unde Napoleon
nu se mulţumise numai să iasă învingător, ci nimicise armata
rusă, aflată în retragere dezordonată pe apa îngheţată a
heleşteelor de la marginile câmpului de luptă, ordonând
artileriei franceze să tragă în gheaţă. Ruşii, în fuga lor din
calea morţii, pieriseră atunci cu toţii, înecaţi ori îngheţaţi.

133
 în lupta sa împotriva Rusiei, Napoleon avea nevoie de
Imperiul Otoman, ca aliat. Turcii însă încheiaseră - la Kuciuk
Kainargi, în urmă cu mai bine de treizeci de ani - un tratat
cu Rusia, de pe urma căruia răsuflaseră mai uşuraţi şi pe
care nu aveau niciun motiv să-l încalce acum. Tratatul de la
Kuciuk Kainargi spunea că Rusia are dreptul de a proteja
pe creştinii ortodocşi din Imperiul Otoman. Fiecare înţelesese
ce dorise de aici. Spre exemplu, Rusia înţelesese că trebuie
să protejeze Principatele Române.
După Pacea de la Kuciuk Kainargi dintre Turcia şi Rusia,
principatele din nordul Dunării se aleseseră cu dubla protecţie
a sultanului şi a ţarului, care se înţeleseseră să păstreze această
mică zonă tampon la graniţa dintre ele. încă pe deasupra,
în anii din urmă se mai semnase şi hatişeriful care spunea
că înalta Poartă nu poate schimba domnii principatelor decât
în două situaţii, anume: după şapte ani de domnie ori dacă
li se dovedesc fapte de trădare.
Pe acestă urzeală vedea Manuc acum un viitor care avea
toate şansele să se împlinească, dacă solia adusă de Ilarie
era adevărată. Napoleon va insista pe lângă sultanul Selim
până când îi va otrăvi mintea cu bănuieli de trădare din partea
lui Ipsilanti Vodă, pe care îl va mazili. Rusia va lua foc aflând
de încălcarea hatişerifului, pacea şubredă dintre sultan şi ţar
se va spulbera, iar el, Napoleon, va avea în sfârşit ca aliat
împotriva Rusiei pe Selim sultanul, Stăpânul Lumii.
Un război dus pe pământ românesc însemna sfârşitul
oricărui negoţ aici, pentru Manuc.
— Cum facem noi, Ilarie, spuse paharnicul, lăsându-se
pe spătarul jilţului, să ne încredinţăm că cele ce ai auzit sunt
adevărate? Să nu fie cumva o încercare bine ascunsă a
duşmanilor sultanului, care anume să împrăştie vorbe în vânt,
numai ca să scoată lucrurile din mătcile lor?
Ilarie înţelese aluzia bine ascunsă a paharnicului, şi ştiu
că-i cerea dovezi. Pentru o frântură de clipă se simţi atins
în orgoliul lui de iscoadă veche, încercat în nenumărate alte
situaţii, cu ştiinţa căpătată prin lecţii uneori usturătoare, din
care ieşise de fiecare dată mai cunoscător. După acea primă
frântură de clipă însă, o înţelegere nouă coborî în el, şi
umerii înţepeniţi a demnitate rănită coborâră abia ghicit într-o

i3 4
spaimă ce căuta sprijin la Manuc. Lucrurile păreau de data
aceasta mult mai grave decât de obicei.
Desfăcu pulpanele anteriului cel înşelător şi scoase la
iveală, din tainiţele cămăşii, un răvaş cu sigiliile rupte.
La vederea lui, Manuc paharnicul se ridică brusc în picioare,
străbătu odaia numai din doi paşi şi răsuci cu iuţeală cheia
în uşă, ferecând-o. Cum odaia încropită pentru a-i sluji pe
perioada şantierului nu avea ferestre, se pomeniră într-un
întuneric stricat numai de aşchiile de lumină prefirate printre
scânduri şi pe la încheieturi. Manuc aprinse două mucuri de
lumânare în sfeşnicele îmbrobonite de ceară până jos şi luă
răvaşul din mâinile lui Ilarie.
Nu avea nicio îndoială că priveşte un răvaş împărătesc,
căci hârtia scumpă, sigiliul aurit şi panglica de mătase îi erau
cunoscute lui Manuc.

Liberte Egalite
2 0 iunie 1806

Excelenţei Sale Sublimul îm părat, Urmaş a l Profetului,

Stăpân a l tuturor credincioşilor, Suveran a l Casei Osman şi
Stăpânul Universului, Sultanului Selim a l III-lea,
A dresez Excelenţei Voastre a cea stă scrisoare şi o trimit prin
m âinile supusului nostru C laude Leon d e Signac, ce va arăta
însem nele d e ofiţer a l M arii A rm ate a Im periului Francez,
pentru a lăm uri unele aspecte despre ca re avem cunoştinţă,
cu însem nătate pentru în alta Poartă.
în ceea ce priveşte M oldova şi Valabia, d a c ă înălţim ea
Voastră nu vrea s ă p ia r d ă aceste provincii, trebuie s ă folosiţi
toate o ca z iile fa v o ra b ile pentru a rechem a vechile fa m ilii la
tron. Prinţii g reci ca re le gu v ern ează sunt agenţi a i ruşilor.

Vă asigur d e sin cera noastră prietenie,

B on aparte

Război, se învârtea în mintea lui Manuc cuvântul, iar privirile

lui scăpate din vraja rea a răvaşului se mutau cu repeziciune
de la o lumânare la cealaltă, ca şi cum ar fi continuat să
citească prin aer ceva nevăzut, în lumina lor slabă.
 Război, rostea cu insistenţă un gând al său, în vreme ce
degetele pipăiau hârtia fină, elegantă, şi panglica de mătase
lucioasă, încercând să potrivească o legătură între gândul
speriat şi lucrurile distinse, preţioase.
— Te-a văzut cineva venind aici? vorbi în sfârşit paharnicul,
dar imediat îi păru rău că se grăbise să o facă. Te-a văzut,
de bună seamă că te-a văzut, căci este miezul zilei, mai
spuse, frământăndu-şi fruntea cu palma. Răvaşul ai să-l duci
de îndată înapoi, şi aibi de grijă să faci în aşa fel încât cu
adevărat să nu bage nimeni de seamă că l-ai luat!
Scoase punga de la chimir şi numără în palma deja întinsă
a lui Ilarie doi taleri şi un ducat de aur.
— Doi taleri, preţul anteriului cu care ai putut intra la
petrecere, şi un ducat pentru osteneala ta, spuse el, trecând
cu nerăbdare peste temenelele de recunoştinţă sinceră ale
trubadurului. Foarte bine ai lucrat. Aş fi curios cum ai reuşit
să pui mâna pe răvaş, dar mă tem că poate fi o istorie lungă,
şi niciunul dintre noi nu prea mai are vreme.
— Pot să-ţi destăinui, cinstite paharnice, că are legătură
cu o anume Iuliana de la bucătăriile Curţii; e o vulpiţă mică
şi isteaţă care nu doreşte să se lase prinsă nici de mine, nici
de băiatul de ajutor al întâiului cafegi-başa al lui Vodă, ci
numai ne foloseşte pe amândoi ca să se răzbune pe un
idicliu ce a amăgit-o, iar acum nu se mai uită la ea.
— Pare complicat, spuse Manuc. Poate ar fi bine să o
lăsăm pe altă dată. Ascunde răvaşul şi aleargă să-l dai înapoi,
să fie pus unde îi este locul şi nimeni să nu-i afle lipsa.

Aceasta însemna război

1806, vara - Bucureşti

Grăbit să îndepărteze pe Ilarie şi să rămână cât mai curând

singur, Manuc descuie uşa cantonului şi o deschise larg pentru
brutarul-trubadur. Zeci de gânduri prinseră glas în mintea
lui, cerându-şi fiecare întâietatea şi stârnind furtună în spatele
frunţii paharnicului.

136
 Să cheme de îndată pe Mariam dimpreună cu copiii la
Bucureşti, căci Rusciucul, adăpostind trupe turceşti, ar fi putut
fi trecut prin sabie de ruşi. Să trimită neîntârziat solie aianului
de la Rusciuc, Bairactarului prieten, despre cele petrecute la
Constantinopole. în Bairactar îşi punea nădejdea ca să convingă
pe sultanul Selim de credinţa şi devotamentul lui Ipsilanti Vodă,
ca sultanul să nu mai plece urechea la uneltirile ambasadorului
francez şi să-l păstreze pe tronul de la Bucureşti. Să sfătuiască
pe Vodă Ipsilanti să înmulţească darurile sale către consulul
francez la Bucureşti, ca prin aceasta să îndulcească inima cu
care era privit de Franţa şi să arunce o umbră de îndoială
asupra vorbelor născocite împotriva lui de către ambasadorul
francez de la Constantinopole.
Născocite?
Manuc ştia că vorba aceasta de pe urmă nu se ivise cu
sinceritate din inima lui, ci cu plănuire din raţiunea lui. Era
momentul însă ca inima să tacă, iar raţiunea să vorbească.
De-a lungul vremii, domnii fanarioţi ai principatelor dunărene
îşi urmaseră cu credinţă numai visul lor, nicidecum pe acela
al înaltei Porţi. Pe măsură ce puterea lumii părea să treacă
tot mai mult în mâinile Rusiei, domnitorii de la Bucureşti şi
Iaşi arătaseră multă iscusinţă în a înţelege mersul vânturilor
vremii. îi ajuta dublul protectorat de care se bucurau, în anii
din urmă, Ţările Române, aflate deopotrivă sub mâna turcilor
şi a ruşilor.
Se bucurau?
Manuc scutură scurt din cap, pentru a îndepărta gândurile
nefolositoare şi prea îndepărtate de miezul adevărat al
problemei.
Cel dintâi ţel, mai arzător între toate, era aducerea familiei
din Rusciuc în Bucureşti.
Apoi, poate mai grabnic decât cel dintâi, dar care nu-i strân­
gea inima la fel de tare, era păstrarea păcii între turci şi ruşi.
Paşii îl purtau de-a lungul şantierului hanului, într-un ritm
grăbit, străduindu-se să ţină isonul gândurilor. Ca şi cum
trupul, într-o încercare a lui proprie de a ajuta, depăna
prin praf o vârtelniţă închipuită pentru rânduirea ideilor.
De-a lungul fiecărei laturi a construcţiei, mintea lui urma
numai una dintre probleme. Drumul copiilor dimpreună cu

137
maica lor îl puse la cale în vreme ce măsura cu pasul schela
dinspre răsărit.
Ajuns la colţul dinspre Biserica Sfântul Anton, ochii săi
căzură într-ai unei calfe ce aşeza cu îndemânare piatra pentru
zidărie în lutul moale. Băiatul nu mai mişcă, sub privirile
sfredelitoare ale paharnicului. Manuc se răsuci pe călcâie şi-şi
continuă mersul apăsat de-a lungul laturii dinspre miazănoapte
a hanului ridicat abia de-un cot deasupra pământului. Venise
rândul planurilor pentru dezminţirea - la Constantinopole -
a zvonurilor precum că Vodă Ipsilanti ar fi vândut ruşilor.
Meşterii îşi opreau pentru o clipă bătăile de ciocan, ridi-
cându-şi ochii în aşteptarea vreunei porunci atunci când
Manuc trecea prin dreptul lor, apoi îşi reluau lucrul, schimbând
între ei priviri înţelegătoare. „Nici pentru domnia ta nu-i uşor,
cinstite paharnice“, îi spusese odată unul dintre dulgheri, pe
când le îngăduise câte un ţoi de ţuică pe înserat, înainte de
a strânge uneltele şi a merge la somn. „Noi nu avem a ne
teme de nimic, şi singura grijă ne este masa de mâine, căci
săracul nu are duşmani. Bogatul însă se teme de furi şi nu
are somn. Zice că sărăcia-i zid de piatră, iar bogăţia este
gard de nuiele“, continuase omul, minunând pe paharnicul
cu vorbele rostite încet, aproape în ţoiul cu ţuică. „Te vedem
adesea muncit de gânduri şi ne bucurăm, să ne ierţi, că noi
nu avem altă grijă în afara pâinii copiilor“.
Se întâmpla adesea în momente de răscruce ca firul drept
al gândurilor să-i fie tulburat de astfel de mici abateri. Părea
că mintea lui căuta cu şiretlic scăpare în rezolvarea unor
pricini simple, tot ca să fugă de povara adevăratei probleme,
în astfel de clipe, Manuc îşi luase obiceiul să-şi înfingă
unghiile în podul palmei, strângând dureros un pumn menit
să-i adune gândurile împrăştiate.
Degetele sale dădură de cheia cantonului în palmă. încuiase?
Gândul că o purtase până atunci, fără să aibă cunoştinţă
măcar, îl îndârji în hotărârea sa de a descâlci iţele încurcate
ale întregii situaţii. „Bogatul nu are somn“, îi spusese unul
dintre oamenii săi. Ei bine, atunci să dea —cel puţin - dovadă
că este treaz!
— Adu pe Vlaicu la mine, porunci scurt unui zidar ce-şi
oprise lucrul, aşteptând.

138
 Omul cercetă iute cu privirea întinderea şantierului, ca să
înţeleagă prin care unghere ar putea afla pe Vlaicu cerut de
paharnicul Manuc. Ţâşni apoi ca din puşcă şi se întoarse pe
urmele lui Vlaicu, însoţindu-1 până la pragul cantonului.
— Intră şi închide uşa, spuse Manuc din spatele mesei,
în vreme ce isprăvea de scris un răvaş pe care-1 pecetlui cu
un strop de ceară din sfeşnic. Vlaicule, pleci la Rusciuc,
ridică el ochii către cluceraş pentru ca acesta să poată citi
în ei că nu este vreme de prea multe explicaţii. Ceea ce îţi
încredinţez aici - şi Manuc îi întinse răvaşul proaspăt sigilat,
împreună cu un altul deja pregătit pe masă - este mai mult
decât viaţa mea, căci pe aceasta o voi lăsa aici, pe pământ.
Este mântuirea mea pe lumea cealaltă. Am nădejde în tine
ca în mâna mea dreaptă.
— Cinstite paharnice, mă sperii, rosti cu îngrijorare Vlaicu,
în vreme ce lua din mâinile lui Manuc răvaşele şi le strecura
la piept. Sunt oştean şi am mai fost în lupte. Vom răzbi şi
de data aceasta, ce poate fi atât de amarnic?
— De câţiva ani, de când Napoleon a scos pe francezi din
minţi şi din matca lor, pornindu-i de acasă pentru cucerirea
Europei, Rusia nu mai are somn. în cealaltă parte de lume,
Ţarul doreşte şi el mărire şi putere. Dimpreună cu turcii,
sunt trei uriaşi care se apropie tot mai mult unul de celălalt.
Se vor întâlni exact aici, în Principate, Vlaicule, unii venind
de la răsărit, alţii de la asfinţit şi ultimii de la miazăzi.
Privirea lui Vlaicu se goli de suflet şi în urechile lui
explodă din nou flinta ce-1 scosese din amorţire şi-l făcuse
să împlânte sabia adânc în ienicerul bătrân cu părul alb din
faţa sa, în urmă cu mulţi ani. Era numai un prunc, după
părerea taicului său, şi găsise de cuviinţă să se tocmească
între mercenarii lui Alexandru Vodă Ipsilanti, cu câteva zile
înainte ca acesta să fie mazilit prin porunca trimisă de la
Constantinopole. în cea dintâi luptă a sa se avântase cu
strigăt, dornic să atragă iute gloria asupra lui şi a familiei
ieşite de pe pământurile bătrâneşti şi plecate printre străini.
Cu strigăt străbătuse printre ai lor, mercenari plătiţi de Vodă
Ipsilanti, până când ajunsese în cel dintâi rând. Pieptul îi
tresălta de o sălbăticie curată, de lup tânăr ieşit în întâmpinarea
sorţii sale.

139
 Soarta către care alerga se dovedise a fi un ienicer cu
barbă albă deasă, mai vârstnic decât părintele său, ce se
întâmplase să-şi aşeze flinta între genunchi ca să o încarce,
chiar în calea lui. Derutat de omul lipsit de apărare în vreme
ce el ar fi rupt cu dinţii din duşman şi căzând în capcana
de a i se uita în ochi, Vlaicu simţise scurgându-se din el
toată vrajba şi puterea, prin genunchi şi glezne, în pământul
răscolit de copitele cailor.
Oşteanul cu coadă cerea, ca într-un joc nevinovat în care
ridici mâna şi spui „piua“, un răgaz ca să isprăvească treaba.
Pruncul Săcuienilor căuta în el un răspuns tuturor acestora.
Chiar atunci, în urechi îi explodase sunetul unei flinte şi-l
scoase din amorţire, iar el vârî sabia în bătrânul din faţa sa.
Lama intrase uşor, ori poate el fusese atât de speriat încât
folosise o forţă prea mare. Omul se sprijinise cu o mână de
el, şi Vlaicu îl ajutase să se aşeze încet. Se gândise că bătrânul
ienicer, care părea cu câţiva ani mai vârstnic decât părintele
său, ar fi putut avea un fiu cu câţiva ani mai mare decât el
însuşi.
Trecuseră mulţi ani fără ca Vlaicu să trăiască vreo altă
întâmplare mai tulburătoare decât aceea. Ori de câte ori se
afla descumpănit în faţa unei situaţii fără ieşire, nările îi erau
din nou invadate de mirosul de pudră veche al bărbii ienice­
rului în care îşi lăsase sabia.
— Ce putem noi face? întrebă el pe Manuc, cu pumnii
încleştaţi a hotărâre la gândul cercului ce se strângea în jurul
ţării.
— Deocamdată avem de împiedicat Rusia să intre în război
cu turcii, răspunse Manuc. Atunci când francezii vor ajunge
la graniţele Rusiei, ţarul trebuie să poată trimite întreaga sa
armată să ţină piept lui Napoleon, şi nu să fie hărţuit pe alte
câmpuri de luptă, în mici bătălii cu turcii.
— Mici bătălii? ridică Vlaicu din sprâncene, căci îi părea
de şagă vorba aceasta alăturată uriaşilor despre care vorbeau.
— Mici, da, întări paharnicul cele spuse, pentru că nici
ruşii şi nici turcii nu vor dori să se avânte cu toată puterea
în aceste lupte. Turcii au probleme mai mari decât Rusia
acum, anume nesfârşitele lupte iscate de ienicerii lor răsculaţi,
care-1 ameninţă pe însuşi sultanul şi pradă propriile lor cetăţi.

140
Iar ruşilor le este îndeajuns ameninţarea din partea francezilor,
şi nu mai doresc încă un duşman în plus. Vlaicule, nu-ţi pot
da pe nimeni în ajutor, căci drumul tău este de mare taină.
Răvaşul mare merge la Mustafa Bairactarul, paşă de Rusciuc,
continuă Manuc, ridicând în dreptul ochilor lui Vlaicu unul
dintre răvaşe. El va şti ce este de făcut. Tu numai îngrijeşte-te
să nu fie nimeni în preajmă atunci când i-1 dai. Răvaşul mic
merge la Mariam, în casele mele. Ai să te întorci la mine
împreună cu ea şi cu pruncii. I-am scris că nu este vreme
de strâns alte bagaje în afara unui rând de haine şi a câtorva
merinde pentru drum, dar de vezi că zăboveşte cu pregătirile,
născoceşte ceva, urcă-i pe toţi în rădvan şi dă bici cailor
înapoi. Treaba ta, Vlaicule, este să-i scoţi din Rusciuc şi să-i
treci Dunărea, în chiar ziua ajungerii tale acolo, şi pentru
niciun motiv să nu faci altfel.

Lui Vlaicu i-ar fi plăcut o viaţă de iscoadă, căci singurătăţile

drumurilor ocolite îi lăsau vreme să-şi trăiască, tăinuită în
suflet, iubirea.
Tăiat pe drept, drumul dintre Bucureşti şi Giurgiu, aflat
faţă în faţă cu Rusciucul şi privind către acesta pe deasupra
Dunării, nu i-ar fi luat mai mult de un ceas, de ar fi omorât
calul. Porunca însă fusese să păstreze în mare taină acest drum,
aşa că Vlaicu ocoli Podul Beilicului, fiindcă dădea drept în
drumul mare pe care soseau domnitorii de la Constantinopole,
ieşi din Bucureşti prin spatele zidurilor mănăstririi Văcăreşti
şi se lăsă către miazăzi, afundându-se în pădurea mlăştinoasă
a Comanei.
Copacii ce mărgineau drumul până la pădure îl predaseră
de la unul la altul cu iuţeală, ca pe o ştafetă neobişnuită,
cu pletele adunate în grabă la spate, într-o coadă dezordonată.
Smârcurile Comanei îl întâmpinară cu mirosuri amare de
pătlagină şi broscariţă, putrezite pe jumătate în ape stătute.
Soarele scăpătase dincolo de amiază, clipind a joacă printre
frunzele gorunilor. Vlaicu căuta a alerga calul tot pe sub
poala lor, ori a carpenilor cu coaja albă, căci erau semn de
pământ tare printre mlaştinile acelea înşelătoare. Avea să se

141
întoarcă tot pe acolo, purtând rădvanul cu soţia şi copiii lui
Manuc de-a lungul liniei gorunilor şi a carpenilor.
Iubirea şi-o trăia ostăşeşte, departe de iubita sa, gândind
numai la ea, închipuind întâmplări ce nu aveau să se petreacă
aievea niciodată. Totuşi, ele îl apropiau de Ruxandra, chiar
aşa, închipuite cum erau. Răsucea mereu în minte ziua în
care învăţase fata să se bată cu spada, întârziind asupra
clipelor în care privirile lor se întâlniseră ca asupra unor
comori dragi, ştiute numai de el.
Răvaşelor de la piept le găsea o legătură cu copila Sămărghi-
tenilor, stăpână pe moşia Mironeştilor din care Manuc scotea
an de an caravane nesfârşite de grâu, iar această legătură îi
sporea avântul cu care se grăbea să ducă treaba la îndeplinire.
Fiecărui răsărit şi apus de soare, fiecărei sarcini încredinţate
de Manuc îi găsea o legătură cu Ruxandra. Firea întreagă
părea să se fi învârtit, dintotdeauna, în jurul ei, numai el nu
se pricepuse până acum să vadă aceasta. Rosturile lui cele
noi - legate şi ele de fată - îl făceau deopotrivă fericit şi
nenorocit: una, pentru că inima lui părea să petreacă tot
într-un cântec, din primăvară încoace, iar alta pentru că nu
vedea nicio cale să se poată, vreodată, învrednici a-i vorbi
despre acestea toate.
Un stârc cenuşiu, pesemne rănit într-o aripă, ţâşni într-un
zbor frânt, deznădăjduit, chiar pe sub copitele calului, speriind
un stol de lişiţe zburătăcit brusc dintre copaci. în spate, pe
cărarea abia ghicită, se lăsară încet către pământ frunze
smulse de fuga păsărilor şi câteva pene. Stolul întreg coborî,
bătând apa cu vârfurile aripilor şi potolindu-şi ţipetele alarmate,
pe faţa caldă a lacului, unde se simţeau în siguranţă.
Vlaicu înţelese că drumul de întoarcere urma să fie făcut
noaptea, după toate calculele lui, şi trebuia străbătut la pasul
cailor, încet, cât să nu tulbure pacea pădurii. La lumina zilei,
un stol gălăgios de lişiţe scoase dintre copaci şi alungate pe
lacul greu mirositor nu atrăgea atenţia atât de mult cum ar
fi făcut-o noaptea, când totul dormea. Plănui ca ieşirea din
Rusciuc şi traversarea Dunării să se facă în cea mai mare
grabă, fiind şi partea cea mai primejdioasă a drumului, apoi
intrarea în pădurea Comanei să-i prindă la lăsarea întunericului,
iar ei să-şi poată domoli mersul.

14 2
 Un gând îi îndulci pe faţă un surâs: se poate ca paharnicul
Manuc să caute adăpost pentru familia sa tocmai pe moşia
Mironeştilor. Aceasta ar fi însemnat înmulţirea drumurilor lui
către Ruxandra. îşi aminti chipul şi râsul ei vesel la vederea
papagalului învăţat a-i rosti numele, şi o vreme lăsă amintirea
să se desfăşoare alene în spatele ochilor.
Lipsit de îndemnurile stăpânului, calul îşi mai potoli fuga.
Vlaicu îşi dădu seama că au încetinit atunci când vântul nu-i
mai bătu cu putere faţa. Se făcu una cu gâtul animalului,
prinzându-1 de dârlogi chiar lângă nările fremătânde, îi căută
burta cu pintenii şi-i porunci în ureche:
— Diiieee! Diiii, mă!
Calul îşi regăsi iute ritmul nebunesc, trăgând pe urmele
copitelor ierburile înflorite.
Ieşi din pădurea mlăştinoasă pe când asfinţea şi îşi continuă
drumul către miazăzi, până când ajunse la malurile Dunării,
câteva verste bune mai la vale de Giurgiu. Trecu apa pe
plutele unor pescari şi, odată ajuns pe partea turcească, porni
înapoi către apus, spre Rusciuc.
Părăsirea malurilor cunoscute ale ţării şi intrarea pe pământ
străin trezise în el oşteanul atent la orice mişcare, pândind
posibile uneltiri, aruncând priviri iuţi în jur şi prinzând cu
urechea sunete mărunte. Supunându-se acestor noi semnale,
gândurile lui Vlaicu începură de îndată să propună căi de
cucerire a Ruxandrei.
De vreme ce el, nefericit moşnean fără de moşie, scos
pe nedrept chiar de către ai lui de pe pământurile bătrâneşti
şi pornit prin lume ca să slujească la feluriţi stăpâni (întru
răsucirea în mormânt a moşilor neamului Săcuienilor, ştia
prea bine), nu avea cum pune pe masa boierilor Sămărghiteni
vreo ofertă demnă pentru copila lor cea mică, atunci nu era
decât o cale: să o scape din primejdie de moarte pe această
copilă ce nu-i dădea pace, să facă datorie de viaţă ei şi
părinţilor ei. Onoarea ar fi cerut atunci ca fata să-i fie încre­
dinţată drept soţie, iar el ar fi intrat în curtea de la Mironeşti
cu fruntea sus, putând privi pe boierul drept în ochi atunci
când ar fi adus darurile de cununie.
Numai Ruxandra dejuca toată această ţesătură, căci părea
să aibă ea însăşi sânge de haiduc în inima năvalnică, iar

143
Vlaicu chiar o vedea, în visele cele mai rele, salvându-se de
una singură din primejdia cea de moarte, culcând la pământ
vrăjmaşii şi ruşinându-1 pe el, oştean încercat. Nu avea să
mai continue cu ea lecţiile de luptă cu spada, hotărât lucru!
Cu astfel de planuri în minte ajunse Vlaicu la casele din
Rusciuc ale paharnicului Manuc.
îi deschise o bulgăroaică între două vârste, cu şoldurile
bogate ieşind dintr-o pristelcă cusută cu oglinjoare mărunte,
din spatele cărora se iţea cu spaimă şi curiozitate un ţânc
abia ridicat pe picioare. Femeia îl conduse în adâncurile casei,
la Mariam pe care o află între alţi doi prunci, ceva mai
răsăriţi, prinşi într-o luptă amarnică, cu săbii de lemn, în
spatele jilţului ei. Vlaicu arătă inelul cu ametist, care adeverea
că vine din partea lui Manuc, îşi rosti solia şi înmâna răvaşul.
— Am să mă întorc într-un ceas, spuse el, căci mai am
încă o solie de îndeplinit. Mă rog domniei tale să fiţi pregătiţi
de drum până atunci.
Cu copiii pe urmele lui şi cu bulgăroaica încheind şirul,
ca un gânsac ce mergea invers, în spatele cârdului de boboci,
în loc să-l conducă, Vlaicu ieşi. în vreme ce încăleca, înainte
ca uşa să fie ferecată, o auzi bătând din palme ca să grăbească
paşii copiilor şi strigând îndemnuri scurte şi hotărâte. Rusciucul
se cufundase în întuneric. Numai malurile Dunării se iveau
în noapte, luminate de făcliile pescarilor şi ale cărăuşilor
ce-şi încheiau ziua. Apele tăcute şi întunecate ca smoala
purtau în scobiturile valurilor solzi de lumină.
Tot inelul cu ametistul înconjurat de granate negre fu
acela care-i deschise toate uşile, până la aianul oraşului,
Bairactarul ai cărui mercenari încă mai păstrau ordinea pe
linia Dunării, impunând ienicerilor răsculaţi respect. Sala în
care fu primit era întunecoasă şi umedă, pe lângă pereţii
ghiciţi undeva, departe, Vlaicu bănuind oşteni înarmaţi.
— Cunoşti solia? îl cercetă paşa, împreunând sprâncenele
deasupra unor priviri tăioase.
— O cunosc, mărturisi Vlaicu, căci preacinstit paharnicul
Manuc mă are drept om de încredere. Spune că veţi şti ce
este de făcut, după ce veţi citi. Trebuie aduse de îndată
încredinţări Luminatului Sultan despre devotamentul lui Vodă
Ipsilanti al nostru, aşa fel ca el să-şi păstreze tronul până la

144
împlinirea celor şapte ani de domnie. Altminteri, de va fi
mazilit înainte de vreme, călcându-se hatişeriful dintre Imperiul
vostru şi Rusia, atunci va fi pricină de război.
— Văd că ştii mersul lucrurilor, spuse Bairactar, răsucind
răvaşul şi strecurându-1 sub anteriu, printre găitanele din fir
împletit de la piept. Mergi înapoi la prietenul nostru Manuc
şi du-i de ştire că, din păcate, lucrurile au fost făptuite deja.
Un capugi-başa cu firman de mazilire a pornit acum un ceas
către Bucureşti. Este prea târziu. Dacă ţarul va dori război,
atunci are acum un bun motiv ca să-l pornească.

Păzitul Usturoiului
1806, toam na - moşia Mironeşti

Războiul fu declarat înainte de Sfântul Andrei, către sfârşitul

unui brumar mai ploios şi mai friguros decât îl prevestiseră
bătrânii.
Cel dintâi aduse vestea Aurică. Sosise în cea de-a treia zi
de ploaie, înfăşurat tot într-o pelerină lungă până-n pământ,
cu glugă pe la ale cărei margini apa şiroia ca de la streşini.
Ieşise din pâclele făgetului ca o nălucă, purtând calul la pas
domol, şi intrase în curţile Sămărghitenilor direct pe porţile
cele mari de la drum, fără să mai ocolească prin porticul
culei celei bătrâneşti, aşa cum îi plăcea să facă. Din pricina
vremii câinoase, iertă calul de bucata de drum în plus şi-l
adăposti iute sub o polatră, acoperindu-1 cu un ţol uscat. în
aerul rece de noiembrie, spinarea calului scotea aburi.
Cu guta stârnită de umezeala de afară, boierul cel tânăr
poruncise foc de stejar în odaia mare, trăsese jilţul în gura sobei
şi de acolo arunca sudălmi cu jumătate de gură, nădăjduind
să nu-1 audă jupâneasa Aristiţa şi încredinţat că vorbele cele
repezite îi vor ostoi durerile.
— De trei ori câte zece mii de oameni au intrat în ţară,
armată mare din oşteni învăţaţi, şuşotea ispravnicul cu îngrijo­
rare la urechea boierului. Pe două locuri vin ruşii, pe sus şi
pe jos. Oamenii noştri spun că ar fi ocupat Iasiul deja, cetatea

<45
Ismailului chiar s-ar fi deschis de bunăvoie, căci se aude despre
o înţelegere cu turcii, ca să bată totuşi războiul împreună,
împotriva francezilor. Dar cu adevărat nu se ştie ce este.
Sub olanul de pe colţul casei, una dintre femeile curţii
aşeză o căldăruşă în care ar fi vrut să adune apă de ploaie
pentru clătirea părului jupânesei. Puhoaiele repezi de pe
olan prinseră a lovi căldăruşă goală, cu sunet.
Cizmele lui Aurică lăsaseră cerc de apă în jurul lor, pe
podele.
— Nelo! Iuliană! Grijania maicii voastre de puturoase,
unde sunteţi? strigă boierul cel tânăr, apăsându-şi genunchii
cu mişcări crispate, pentru potolirea durerilor. Adunaţi apa
asta cu cârpele, să n-o mai văd!
Femeile apărură ca din pământ, iar jupâneasa Aristiţa
ridică ochii din ghergheful la care migălea, în lumina slabă
din colţul ferestrei plânse. Un cer cenuşiu curgea odată cu
ploaia, scurgându-se pe ramurile despuiate ale pomilor şi pe
zidurile culei din depărtare.
— Apa îmi face rău, se explică boierul, sub privirile ei
mustrătoare. Să fie atente, căci mănâncă de pe urma mea.
— Ce facem, boierule? întrebă Aurică ispravnicul. Ruşii
au luat Ismailul şi au pornit mai departe, în sus pe firul
Dunării, către Silistra şi Rusciuc. Pesemne că vor dori şi
Vidinul. Nu avem treabă cu ei. Dar să trimitem om în calea
celor din Iaşi? Să încercăm să aflăm de vor porni la vale,
către Bucureşti?
Miron Sămărghitan lua aminte cu încruntare la trăznetele
de peste făget. Sunetul lor îi săgeta picioarele umflate mai
ascuţit decât acela al ploii reci. După câte un trăznet mai
apropiat, ploaia părea să-şi înteţească pentru o vreme curgerea
nesfârşită. Nicio speranţă. Nicio nădejde de nicăieri.
— Te duci la Bucureşti, Aurică, vorbi el într-un târziu.
Cauţi pe paharnicul Manuc şi afli de la el ce se petrece.
Apoi te întorci şi ne vom sfătui ce este cel mai bine de făcut.
Dumnezeu cu mila, ce ne-o fi scris. Nici măcar nu avem
unde ascunde pruncii aceştia ce n-au apucat încă să trăiască,
isprăvi el cu glas şoptit, apăsat de felurite dureri.
La picioarele lui, în gura dogoritoare a sobei, între copiii
aşezaţi pe blăniţe de ţigaie ruginie, Ruxandra căuta de joacă

14 6
nepoţilor, clădindu-le castele din gătejele. Când se simţi
privită, ridică ochii şi răspunse mut părintelui său, arătând
că a înţeles şi că face parte mai degrabă din tagma celor
mari din jilţuri, decât a celor mici de pe blăniţe.
Potopul nu se oprise tot restul zilei. După prânzul cel
mare, în vreme ce întreaga casă dormea, răpusă de stomacurile
pline şi de vremea de afară, Ruxandra se cuibărise în jilţul
din care se ridicase maica sa şi încerca să pătrundă cu privirea
prin pâcla aşternută în curţi. Se simţea singură pe lume,
stăpână pe conacul mare cu toate acareturile lui, pe câmpurile
inundate şi pe sufletele oamenilor adormiţi.
Visa o ultimă hoardă tătară dintre cele povestite de taicul
său bătrân, căreia singură i-ar fi ţinut piept, punând pe fugă
călăreţii cei sălbatici. Ai casei s-ar fi trezit după somnul cel
greu şi ar fi aflat curţile pline de trupuri păgâne, însângerate.
Inima ei de războinic curat era dornică de a corecta nedreptăţi
cărora abia dacă le ghicea adâncurile, forţe tainice, pe care
ea încă nu le înţelegea, dar le simţea plutind deasupra tuturor,
păreau să-i conducă viaţa de la înălţimi, precum fumul deasupra
ţarinilor curăţate prin foc, în urmă cu câteva zile.
Pe cerceveaua ferestrei rămăsese sprijinit ghergheful jupâne-
sei Aristiţa - Sfântul Gheorghe înfruntând balaurul. Lucrul
era abia la jumătate, din cusătura jupânesei ivindu-se numai
chipul sfântului şi lancea lui ridicată deasupra capului, împo­
triva unui balaur încă nevăzut.
Ruxandra cerceta vieţile femeilor lor — pe cea a maicii
sale şi pe cele ale surorilor - încercând să-şi croiască în
minte una a ei, la care mai apoi să poată visa.
Jupâneasa Aristiţa stăpânea tainele conducerii gospodăriei
ca nimeni alta, păstrându-şi cu toate acestea întâietatea şi
dinaintea feţelor luminate, căci îndrăgea deopotrivă muzica
şi cărţile, iar broderiile ieşite din mâinile ei supuneau chiar
şi pe maicile de la Tismana.
Surorile mai mari, la anii ei, îşi puneau singure părul pe
pipe fierbinţi, cu îndemânare, fără a avea nevoie de ajutorul
mâinilor vreunei ţigănci învăţate. Ştiau să croiască rochii spre
uimirea balurilor bucureştene, iar modelele lor erau apoi
copiate pe ascuns de croitoresele aduse pe la ferestre, special
pentru aceasta.

147
 Pe când ea?
Ea dorea să fie haiduc.
Mai departe de atât nu-şi putea vedea viaţa. Maica sa,
jupâneasa Aristiţa, şi surorile râdeau de destăinuirile acestea
ale ei, cu toate că în ultima vreme râsul lor avea îngrijorare
în el. Şi gândurile Ruxandrei purtau îngrijorare: dacă într-adevăr
Dumnezeu pusese această poruncă în ea, cum o va putea
împlini fără a strica inima maicii sale şi pe a tăicuţului atât
de drag?
Ploile încetară brusc în cea de-a şaptea zi. Liniştea aşternută
nefiresc deşteptă pe cei ai casei devreme, pe când lumina
era încă lăptoasă, strecurându-le în suflete o spaimă:
— Ce este? Ce s-a întâmplat? cercetă Miron Sămărghitan,
deschizând iute uşile odăilor de somn.
— Nu mai plouă, înţelese cea dintâi jupâneasa Aristiţa,
închinând o cruce bogată. S-a oprit.
Era ajunul Sfântului Andrei. Dimineaţa începu luminos,
orbitor după atâtea zile de pâclă. Soarele sticlea în toate
bălţile câmpurilor, înlăcrimând ochii ce cutezau a privi în
zare. înveselită de această întorsătură, Ruxandra trimise după
ţigăncuşele ei ca să înceapă pregătirea pentru o noapte lungă.
Puseră în coşuri de-ale gurii, vin pentru fiert şi, deasupra
ştergarelor, căpăţânile de usturoi, câte trei de fiecare fată.
Ploaia se oprise şi Ruxandra nu mai avea a se teme că maica
sa o va opri să meargă la Păzitul Usturoiului, împreună cu
fetele şi feciorii Mironeştiului.
Urma Noaptea Strigoilor, Săntandreiul Cap-de-Iarnă, când
cei născuţi cu căiţă îşi pierd firea şi ies prin păduri, ca să
se joace cu lupii ori să ia laptele vacilor, singura noapte din
an ce-i era îngăduită Ruxandrei să o petreacă fără somn, la
Păzitul Usturoiului.
Băieţii şi fetele se adunau, după lăsarea întunericului, la
o bătrână mai pricepută din sat, care ştia să le ţină petrecerea.
Fetele veneau cu câte trei căpăţâni de usturoi, ungeau cu
ele uşile şi ferestrele, apoi le puneau laolaltă în covată, ca
să fie păzite la lumina lumânării de bătrână, iar ei porneau
o petrecere de toată pomina. Toate acestea în vreme ce afară,
lumea era luată în stăpânire de duhurile rele. Dimineaţă, covata
cu usturoiul trebuia jucată în mijlocul curţii de către flăcăi.

148
 Viforul începu cu numai două ceasuri înainte de plecare.
Mai întâi veni ca un vânt rece, dar lipsit de putere. Jupâneasa
Aristiţa trimise femeile să scoată de la cufere şalurile cele
mari, de lână, şi alese pentru Ruxandra două. Apoi însă
vântul prinse putere, şuierând înspăimântător peste câmpurile
pustii şi scuturând ferestrele în cercevelele lor.
— Poate că ar fi bine să ne mai gândim, spuse jupâneasa,
înlăturând draperia şi privind cu mâna streaşină la ochi prin
întunericul ce se lăsa.
— Nici gând, măicuţa mea, se împotrivi cu hotărâre
Ruxandra, care ştia că numai atâta moment prielnic are, cât
boierul nu este prin preajmă ca să spună ultimul cuvânt.
îşi petrecu unul dintre şaluri peste umeri, înnodându-1 în
faţă, pe cel de-al doilea îl învârti de câteva ori în jurul
capului, vârându-i marginile în legătura celui dintâi, şi dădu
semn Stancăi să ridice coşul cu merinde şi usturoi.
Afară, la scara cerdacului, Bucura aştepta, înşeuată, cu
dârlogii în mâna Chivei.
Porniră cu vântul în faţă, Ruxandra călare pe Bucura, cu
coşurile de-a dreapta şi de-a stânga, şi ţigăncuşele pe jos,
de o parte şi de cealaltă a mânzei, purtând-o de căpăstru.
Inima jupânesei se strânse când ele păşiră dincolo de porţi,
iar ea nu le mai văzu. Rămase încă multă vreme în cerdac,
ascultând viforul îngheţat şi făcându-şi griji pentru copile.
Ca întotdeauna când rămâneau singure, Ruxandra făcu
semn Stancăi şi Chivei să urce alături de ea, în spinarea
Bucurei, care le duse pe câteştrei preţ de câteva verste, fără să
se împotrivească pentru povara adăugată. Pe crengile copacilor,
apa căzută şiroaie până mai ieri îngheţase, transformându-le
în ţurţuri de gheaţă cu miez crud de lemn, pe care vântul
turbat le lovea acum cu putere unele de altele. Cântecul lor
de oase dezgolite înfioră fetele pornite în Noaptea Strigoilor
la petrecerea de Păzitul Usturoiului.
Curând zăriră lumina aşezată de baba Niculina în fereastra
căsuţei, pentru oaspeţi. Prinseră curaj şi ridicară vocile cu
forţată veselie, ca să-şi anunţe sosirea. Vreo doi flăcăi le
ieşiră în întâmpinare, legând pe Bucura la gard şi închizând
apoi uşa în urma lor cu greutate, proptind fiecare câte un
umăr, căci viforul căuta să intre după ele.

149
 în căsuţa scundă în care flăcăii mai înalţi puteau sta în
picioare numai în mijloc, baba Niculina înteţise focul încă
de dimineaţă, iar acum plita dogorea. într-o margine a ei
bolborosea încet vinul fiert cu mirodenii. Din când în când,
baba presăra pe colţul sobei câte un grăunte de tămâie.
Lacrima de răşină se topea, ridicând în aer fire parfumate
de fum sfinţit. Aşezase covata, pe care urma să o păzească,
astfel încât să poată sta cu spatele la ei, iar lumânarea o
lipise pe priciul ferestrei, cu un strop de ceară fierbinte.
Ceata veselă îşi domolise gălăgia la intrarea stăpânei celei
mici. Fata cea mai vrednică din sat îi făcu loc între ea şi
feciorul popii - singurii demni de aşa mare onoare. în
chicotelile şi semnele din coate ale celorlalţi, Ruxandra îşi
ocupă locul său cuvenit. Numai ţigăncuşele sale nu-şi aflară
rostul, căci tinerii le aruncară priviri ostile şi se strânseră unii
în alţii.
— Poate era mai bine să nu fi adus om însemnat între
voi, chiar în noaptea asta, vorbi baba Niculina căpăţânilor
de usturoi din covată, cu glas abia ghicit. Una-i mută, alta-i
pătată, mai spuse ea, vorbind de beteşugul Chivei şi de
muşcata din talpa Stancăi.
— Şi amândouă-s ale mele, babă Niculină, surâse cu multă
pricepere Ruxandra, întâi a iertăciune, apoi pentru aşezarea
fiecăruia pe locul său dat de Dumnezeu pe lume, căci se
aşteptase la oarecare împotriviri din partea babei şi îşi pre­
gătise de acasă răspunsul, din care baba ar fi trebuit să
înţeleagă că amestecarea cu cei ai satului nu trebuie să-i dea
ei curaj să încalce alte reguli, mult mai adânci.
Stanca şi Chiva, roşii în obraji ca focul babei înteţit în
sobă, prinseră a desface bucatele din coş şi a le înghesui pe
măsuţa scundă-n trei picioare. Flăcăii o urmăreau cu priviri
îndrăzneţe pe Stanca.
— Am o fetiţă
Toţi o sărută-n guriţă
Şi d e e a nu se satură.
Ghici! spuse unul dintre ei, stârnind râsul puternic al tuturor
şi pornind un rând de înghionteli ce făcu înconjurul măsuţei.
— Cana cu apă, răspunse iute Ruxandra, întru apărarea
slujnicuţei sale. Păvăluţ, văd că nu ai mai învăţat alte ghicitori,

150
mai noi, de când te-a lăsat Rada pentru Costache, mai continuă
ea, lovind anume locul cel mai dureros al îndrăzneţului.
Inima lui Păvăluţ căzu în genunchi, băiatul se înroşi de
ruşine până-n vârful urechilor, iar căsuţa răsună de râsete.
Două cuşme zburară prin aer şi-l loviră în frunte.
— E rotun dă şi câ rn ă
Şi capu-n jo s i-atârnă.
G hici?sc auzi o nouă cimilitură dintr-un alt colţ al măsuţei,
şi din nou râsete şi chicoteli acoperiră şuieratul furios al
viforului uscat de afară.
— Ghinda, veni răspunsul, iar atmosfera se dezlegă şi
ghicitorile cu două înţelesuri încinseră aerul.
— Din ca rn e e crescută
E tare şi vârtoasă,
Pe o parte-i lucioasă,
Pe alta-i stufoasă.
Ghici!
— Pana de gâscă.
Baba Niculina îşi bolborosea descântecele, aşezată cu
spatele la ei, păzindu-le usturoiul din covată şi scăpând din
când în când câte un surâs cine ştie cărei amintiri scoase la
lumină de nebunia acestei seri. Viforul dădea glas pe la
ferestre încredinţând-o, mai mult ca niciodată, că în nopţi
ca acestea, Răul lumii, împărţit în fel şi chip de mici urgii,
vine să tragă dintre cei buni pe cei mai slabi, ca să-şi
întărească armatele şi să împuţineze Binele ce i s-ar împotrivi.
în noaptea de Săntandrei, când duhurile joacă libere, viaţa
însăşi trebuia protejată de urgiile de afară. Copiii trebuiau
lăsaţi să se cureţe de toate relele ce-i bântuiseră peste an,
ca la ziuă, când îi scotea în bătătură, ei să se arate luminaţi
ca dimineaţa. Pentru spălarea aceasta de rău, baba le îngăduia
multe necuviinţe. Rostirea tuturor acestora cu voce tare şi
veselirea desfrânată scotea afară din ei întinările de peste an.
Se ospătară din bunătăţile trimise lor de la curtea boierilor
şi se întrecură în ghicitori. De la o vreme, dincolo de miezul
nopţii, baba Niculina începu a-i auzi îndepărtat, iar capul îi
scăpă de vreo două ori în piept, speriind-o şi făcând-o să
tresară, spre hazul general. Urletul sfâşietor al unui lup
singuratic se ridică peste glasul şuierat al viforului de afară,
coborând liniştea între ei. Se îngrămădiră cu toţii în ochiul
de geam înnegrit de la lumânarea babei.
— Lupii, şoptiră fetele.
în bătătură, Bucura se scutură, fornăind pe nări şi scurmând
cu copita.
— Duhurile, se auzi dintre ei o voce slabă care-i făcu
să-şi ţină răsuflarea.
— Ei, duhuri, spuse cu glas tare unul dintre feciori, mai
mult ca să capete curaj pentru cele ce îşi pusese în gând.
Mă duc s-o liniştesc pe Bucura.
— Nu te duce, Costăchiţă, se rugă şoptit o fată, apucându-1
de mână şi aşezându-1 lângă ea. Stai aici, că mi-este teamă.
Mai bine să ne citească jupâniţa ceva. O vom asculta şi va
trece vremea mai iute. O vor asculta şi pricolicii pe la ferestre,
şi-şi vor potoli vrăjmăşiile. îi vom păcăli până va da soarele,
apoi vom putea ieşi în curte.
încet, ca să nu o trezească pe baba Niculina care sforăia
cu poftă deasupra usturoiului din covată, se aşezară roată
împrejurul Ruxandrei, care scoase din cojocelul lepădat pe
laviţă un ceaslov lipsit de coperţi şi scris de mână. Pentru
că era noaptea tuturor îngăduinţelor, când toate relele se
spălau în zori de luai parte la Păzitul Usturoiului, Ruxandra
îşi pusese în gând să împlinească o năzbâtie mai veche, la
care nu se încumetase până acum. Furase una dintre condicile
lui Aurică. Nu una oarecare, ci pe una anumită.
Jupâniţa Ruxandra îşi închipuise dintotdeauna taine de
dragoste încuiate în condicile atât de straşnic păzite. Cu toate
că nu se înşela prea tare, grozăvia întâmplărilor povestite o
prinse nepregătită.

Taine de dragoste

încântată de atenţia celor din căsuţă, se cuibări mai bine

pe scăunelul scund, deschise pe genunchi condica şi anunţă:
— Despre .dragostea ispravnicului nostru - poveste de-
acum douăzeci de ani. începând de la cel dintâi cuvânt pe
care-1 veţi auzi, suntem cu toţii legaţi să nu destăinuim
nimănui cele ce vom afla.
Un butuc trosni în foc şi câteva scântei scăpate pe gura
sobei plutiră o vreme în aerul încărcat din casa babei. Când
nimeni nu mai clipi, jupâniţa începu, făurindu-şi un glas pe
potriva tainelor pe care se aştepta să le dezvăluie.

1786 iunie 4
într-o dum inică.
Nicio slujbă cu importanţă la biserică, d o a r Sfânta Liturghie
d e fie c a r e dum inică.
M ă du c însă, a şa cum am fost şi du m in ica trecută, şi
acu m d o u ă dum inici, d e a prins p o p a N eculai drag d e m ine
şi-mi su râde câ n d m ă vede. M ă duc, căci drum ul d e la m ine
la biserică trece prin fa ţ a porţii m am ă-sii.
Mă duc, duce-m i-s-ar num ele şi nu mi s-ar m ai întoarce,
că ci m ă usuc d e dorul ei, d e trece ziu a f ă r ă să o văd. Doamne,
m are n ăpastă a căzu t p e capu l m eu cu feţişo a ra asta, c ă n-o
p ot lăm uri să ia să a fa r ă din casă.

Fetele chicotiră şi flăcăii îşi întinseră gâturile, ca să vadă

de unde citeşte jupâniţa aşa ceva. Urletul lupului care le
dădea târcoale se auzi mai aproape, dar inima nimănui nu
mai tresări în piept. Jupâniţa continuă:

1786 iunie 6
într-o marţi.
D im ineaţă i-am trecut prin p o a rtă şi-am zărit-o. O scosese
m aică-sa la geam uri, să le cureţe şi să p rim en ească aşter-
nuturile. A şezase pern ele p e priciu l ferestrei deschise şi le
bătea cu a m â n d o u ă palm ele, d e săreau bieţii colţurei în toate
părţile, tot d u p ă b ătaia ei.
l-am d at „ziua bună, llen u ţă “, şi p a r c ă s-ar f i speriat de
vorba m ea. Ne ştim de copii, d a r ca an u l ăsta d e sălbatici
n iciodată nu am fost. Mie îm i trebuie un ceas încheiat p â n ă
să-m i iau inim a în dinţi şi să-i d au „ziua b u n ă “, ia r ea se
sperie d e d o u ă vorbe şi în chide ferea stra casei, în loc să-m i
răspundă.

153
 Am să scot oam en ii la livezi, pentru cu răţarea lacomilor,
lăstăreii ce nu au rodit şi m ăn ân că d eg eab a seva pom ilor.
Am să o scot şi p e ea, şi va trebui să-m i vorbească.

1786 iunie 16
într-o vineri.
Am scos-o din casă!
D oam ne, M ăicuţa lui Dumnezeu, îţi mulţumesc!
Drept este c ă a fo st cu vicleşug, d a r m ă va ierta Cel de
Sus, că ci mi se uscase inim a în piept şi p a r c ă tot îmi p lou a
şi trăgeam a boală. P ăcat de inim ă tânără, c ă nu-s cu g â n d
necurat, num ai mi-e dragă şi trebuie să vorbesc cu ea.
Am intrat în curtea lor cu vorbă de la boieri şi, în treacăt
p e lân gă căldările pline, le-am răsturnat cu piciorul. La aşa
ispravă am lăsat doi bănuţi noi d e argint, pentru p a g u b a
ce-am făcu t. Apoi am mers s ă o aştept la fâ n tâ n ă .
O priveam d e departe venind cu cobiliţa şi m ă gân d eam :
nu mi-o f i fă c u t ch ia r ea cu m ân a ei ceva farm ece, d e mi se
topeşte inim a câ n d o văd? Nimic nu găsesc neobişnuit la ea:
cosiţă bogată şi lu m in oasă ca soarele au multe, ochi albaştri
s-au m ai văzut, ia r p ielea a lb ă ca spum a laptelui, şi străvezie
de-i citeşti vinişoarele p e la gât, au toate câ n d sunt mici.
Atunci ce altceva m ă f a c e să suspin ca la oftică?
E cuminte, poate c ă asta m ă doboară. Bine c ă ştiam dinainte
c ă a r e ochii albaştri, că ci d e -a r fi trebuit s ă aflu atu nci câ n d
am adus-o la fâ n tâ n ă , nicicum nu aş f i reuşit. N-a ridicat
ochii din căldăru şele a celea nicio clipă. Am tot descusut-o,
ce-i f a c e m aica, cum le sunt vitele. Am ţinut-o lân gă m ine
la vorbă p â n ă câ n d m -am săturat şi m i-am ostoit sufletul de
glasul ei. Toată răspântia prinsese miros de busuioc, pesem n e
i-lp u n e m aică-sa în sân, ca s ă n-o d eo a c h e sălbatici ca mine.
Am fă c u t ch ia r m ai mult decât atât: am stabilit ca m âine-
seară, câ n d vom f i term inat treburile, să p u n ă fu rca -n brâu
şi s ă iasă în spatele casei, departe-n vâlcea, să toa rcă la a e r
curat, în loc s ă stea închisă în ca s ă cât e ziu a d e lungă.

154
1786 iunie 22
într-o joi.
De astăzi într-o săptăm ână, du pă Rusalii, secerăm . Pătulu-
rile sunt cu răţate şi pregătite. M âine voi începe aerisirea
ham barelor, cu oam en i din Mironeşti. Plănuiesc s ă nu irosim
m ai mult d e o zi, că ci nu este mult d e lucru. Cucul nu se
m ai a u d e d e vreo d o u ă zile. B ătrân ii spun c ă asta în seam n ă
vară secetoasă - d a c ă am uţeşte cucul înainte d e Rusalii. Deie
D om nul să se m ai audă, a z i ori m âine.
Pregătim p e Ilenuţa ca s-o fa c e m D răgaică, pentru petre­
cerea de m âine-noapte. Am cerut îngăduire d e la boierul ca
să luăm spice pentru cununi din Ţarina Văduvioarei.
De ies toate după voia mea, şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu,
în toam n ă o iau d e la m aică-sa. Se um flă inim a-n m ine
de-m i umple tot pieptul, c â n d văd c ă mi se uită în ochi.
Ju p â n easa a m are a băgat d e sea m ă c ă nu-i lucru curat cu
mine, şi m ă tot cercetează ce-m i este d e su râd cât e z iu a d e
lungă, şi vorbesc tot mieros, şi-s tot cu voie bună. R âde de
m ine c â n d nu ştiu să răspund, şi văd eu bine c ă a priceput
singură m ai mult decât aş f i fo st eu vrednic să-i spun.

1786 septem brie 20

într-o miercuri.
Am început aratu l d e toam nă, a şa f e l ca arătu ra să a ib ă
timp, cel puţin d o u ă săptăm âni, s ă se aşeze p ă m â n tu l înainte
s ă sem ăn ăm grâul. S-au scos toţi oam en ii din Trepeziţa,
Doiceşti, A dâncată, Mironeşti şi toate satele d e dincolo de
vâlcea. Am tras num ai b razd e într-o parte.
Am prim it plata pentru caravanele trimise la Constantinopole.
Am vorbit cu boierul cel tân ăr ca să ne năşească, îm preună
cu ju p â n ea sa cea m are. La întâi a l lui noiem brie f a c nuntă,
de-o f i să m ă cert cu tot satul!
M aică-sa a izbutit, cu închipuirile ei, să despartă oam en ii
în d o u ă ape: p e unii ni i-a aşezat dimpotrivă, ia r alţii ne ţin
p artea. Ce an u m e a r e împotriva mea, în că nu am reuşit să
aflu. Astăzi din nou am mers la ele în curte cu daruri, şi din

155
vorbă-n vorbă am ajuns, ca şi-n alte daţi, s ă ne certăm pentru
un lucru ca re a r trebui să f i e num ai p ricin ă d e bucurie.
Fem eia nu doreşte să fa c e m nuntă, şi p a c e bună.
în fie c a r e z i a d u ce tot alte motive, unul m ai d e neînţeles
ca altul. B a c ă fa t a -i m ică, b a c ă ele nu au d e niciunele, ba
c ă eu trebuie s ă m ă m ai gândesc, nu ca re cum va s ă f i e d o a r
un f o c de-o vară, şi să m ă pom enesc în p rim ăv ară c ă m -am
pripit.
Din acestea toate num ai Ilenuţa a r e d e suferit, că c i m ereu
răm ân e cu och ii înlăcrim aţi câ n d noi - eu şi m am ă-sa - ne
certăm.
Şi mi-e dragă ca viaţa. Nu ştiu cum mi se părea, la începutul
verii, c ă nu a re nim ic neobişnuit, câ n d ea este toată, din cap
p â n ă -n picioare, aparte. De nu i-ar z ice „ m am ă “fe m e ii lui
Visarion, aş cred e c ă nici nu e d e prin părţile noastre.

1786 septem brie 24

într-o dum inică.
Astăzi am fo st la un p a s s ă f a c m oarte d e om.
Slavă lui D um nezeu c ă a fost sfânta dum inică, şi pesem n e
m -a ap ărat M uceniţa Tecla ca re este pră zn u ită astăzi, că ci
altm interi nu ştiu ce s-ar f i întâmplat.
Tot ca s ă o scap e d e mine, m am ă-sa a prim it a z i în curte
p e Săftica peţitoarea, sosită îm preună cu Simuţ şi cu toţi fra ţii
săi, să c ea ră p e Ilenuţa.
Au peţit-o!
Au peţit-o alţii p e Ilenuţa m ea!
Mi s-au întunecat lum inile ochilor şi tot clipeam apăsat
şi-m i m unceam p leoap ele cu pum nii, ca să mi le lim pezesc
la loc, d a r alta nu vedeam decât pu n cte negre ce a p ă rea u şi
dispăreau. Tâmplele îmi zvâcn eau ca şi cum a r f i clocotit
sub ele o ale d e vrăjitoare, ia r urechile prin seseră a-m i ţiui.
Ce are, D oam ne, cu mine, d e nu m ă vrea?
Nu vedeam a ltă scă p a re d ecât s ă intru peste ei în curte,
s ă p rin d p e Simuţ d e guler şi să-i iau zilele, D oam ne iartă-m ă.
Am întors calu l în loc şi am plecat.
P â n ă să ajung în curtea boierilor şi să descalec, mi s-au
m uiat genunchii ca la nevolnicii cei loviţi de lentoare.Jupâneasa
a m are s-a speriat şi a trimis d u p ă p o p a din Doiceşti, ca re
a r e leac, să-m i citească. Şi toată acea stă ruşine pentru ce?
Pentru închipuirile m aicii sale, ca re nu m ă vede cu niciun
chip alături d e Ilenuţa.
Nu-mi lasă altă cale decât să o fur.

1786 septem brie 25

într-o luni.
Pesem ne a flâ n d cele petrecute ieri - căci şi vorbele merg
cu iuţeală, d a r şi ea a re darul de a le afla cea d in tâ i- m aică-sa
m -a prins astăzi la un capăt de ţarin ă şi m i-a vorbit.
Era b lâ n d ă la glas şi înţelegătoare, cu ad ev ărat vorbă de
om bătrân şi cum pătat. De înţeles însă, nu ne-am înţeles. O
ţine u n a şi b u n ă p e a ei, să las fa ta . Mai cu rân d m ă las de
viaţă, i-am spus, blân d la rân du l meu şi cu ochii drepţi într-ai
ei, ca s ă v a d ă singură c ă nu m ă clintesc.
Poate c ă d o a r îi este d rag ă f a t a şi m ă încearcă, să v ad ă
d a c ă m i-e de şag ă sau nu, ca nu ca re cum va să sufere Ilenuţa
peste vreun an, doi.
Am s ă o fu r. Nu văd altă cale. Am să o f u r şi apoi, la
bătrâneţe, ne vom am inti d e zilele acestea şi vom râde.

— Aici îmi lipsesc nişte pagini, spuse jupâniţa cea mică,

ridicând ochii din foile îngălbenite ale condicii şi privind
roată în jurul ei.
Din cotorul ceaslovului de pe genunchii Ruxandrei ieşeau
zdrenţele unor pagini smulse. Ici-colo se mai vedeau slove
întoarse atent cu condeiul. Curioasă, Rada întinse mâna şi
cercetă cu evlavie marginile rămase, cum ar fi mângâiat
cicatricea unei răni.
— Săracii, şopti ea, ghicind tristeţea mâinilor ce mai întâi
aşternuseră povestea pe hârtie, pentru ca mai apoi să o rupă
cum şi-ar fi rupt sufletul, ca să înceteze durerea.
— Putem citi mai departe, de pe foile rămase, pe jumătate,
pe cotor, spuse Ruxandra, şi îndreptă cu palmele amândouă
paginile pe jumătate pierdute.

157
 T

1788 aprilie 10
într-o luni.
Mi-a înflorit casa d e câ n d îmi este ea nevastă. Se
şi um blă seara prin odaie, du pă trebu
iar eu răm ân cu ochii lipiţi d e ea şi îmi p a r e
Ea-m i surâde şi eu p a r c ă nici nu o cunosc, p a r c ă nu
a r f i a mea, cu p ielea dulce prin care-i văd vinişoar
îm i p la c e să o ascult vorbindu-m i despre ea, cea din
zilele în ca re în că nu ne mărturisisem dra
câ n d în că nu în d răzn ea nici m ă c a r a
îm i spune că-i sunt drag şi eu m ă f a c c ă nu înţeleg
ce este aceea, şi-i cer lămuriri. D im ineaţa câ n d
încalec şi plec, inim a îmi răm ân e în urmă, lân g ă ea
Ştiu c ă totul va f i bine.

1788 aprilie 12
într-o miercuri.
M aica sa şi-a luat obiceiu l d e a veni p e la noi, tot
în fie c a r e dum in ică. Nu aş zice nimi
d a r ca un făcu t, mereu isprăvim cu ceartă, p ă c a t de
ziu a de dum inică. P ăcat şi de Ile
că c i ea este singura ca r e răm ân e a bătu tă şi plân s
A m ândoi o iubim ca p e viaţa noastră, a şa c ă toate
acestea trebuie să se isprăvea
Nici nu am găsit răgazul să-i spunem d e copil, tot
din p ricin a neînţelegerilor ca re nu se m ai ter
Să găsesc g rabn ic o rezolvare!

1788 aprilie 29
într-o marţi.
Copilul va veni p e lum e la începutul lui cuptor, p e
Va m ai îndulci inim a m aicii sale mari, că ci pru n cii
vin p e lum e cu a cea stă pu tere d e a
în căsuţa noastră este Raiul lui D um nezeu serile,
câ n d descalec şi o strig cu

158
 ia r ea în g ân ă m ereu câte un cântecel şi crede c ă eu
nu bag d e seam ă, d a r
Mulţumesc lui D um nezeu!

1788 m ai 2
într-o vineri.
Ieri am ţinut cu toţii Ziua Pelinului.
B oierul a dat petrecere mare, toată lum ea a fost
poftită la m asă. Am dus şi eu p e Ilenuţa, să
şi fetele s-au strâns ciopor în ju ru l ei, p u n ân d u -i
m ân a p e p â n tec e şi m inunându-se de
v ad ă p e m aica sa.
Toată lum ea ne-a îndrăgit la curtea boierilor, şi
Ilenuţa a prim it daruri pentru ea şi pentru pru
îm i voi lua p e cinstită ju p â n ea sa d e n aşă copilului
şi d e nim ic nu m ă voi teme!

1788 m ai 11
într-o dum inică.
D oam ne, aju tă-m ă şi nu m ă lăsa!

în căsuţa babei Niculina, numai lumânarea de lângă covată

mai pâlpâia în geam, slab. în sobă, focul se stinsese, lupii
tăcuseră, şi parcă nici viforul nu mai avea aceeaşi putere.
De undeva, din adâncul covatei cu usturoi, ieşea slab un
geamăt de animal aflat la sfârşit de boală, în pragul izbăvirii
sale. în locul sforăitului ce-i amuzase la începutul serii, baba
Niculina părea să slobozească acum o jelanie sfâşietoare. Se
trezise pesemne la un moment dat şi auzise ultima parte a
petrecerii lor.
Flăcăii şi fetele îşi aruncară priviri grăitoare, plecând apoi
ochii în măsuţa dintre ei. Numai Ruxandra nu înţelegea nimic
din toate acestea. Condica veche rămăsese deschisă pe genunchii
ei, în mijlocul iubirii din poveste —căci orice s-a petrecut în
urmă cu mai bine de douăzeci de ani este o poveste - iar
ea căuta răspunsuri la cei din jur, numai din priviri.

159
 Geamătul surd se auzi din nou, mai sfâşietor ca prima
dată, şi baba Niculina îşi îndreptă spatele încovoiat. Trezită
de liniştea aşternută în casă, după toată zarva şi râsetele cu
care începuse seara, baba ascultase în tăcere ultimele cuvinte
ale jupâniţei Ruxandra. Pe măsură ce copila citea, înaripând
inimile tinere din jurul mesei cu povestea unui Aurică aproape
de vârsta lor şi a Ilenuţei lui, sufletul bătrânei se încovoia
sub povara amintirilor.
— Nu ştii, jupâniţă, şopti la urechea Ruxandrei una dintre
fete, lămurindu-se. Ilenuţa era fata babei Niculina, mai spuse
ea apoi, abia auzit, încălzind urechea jupâniţei cu taina
fierbinte.
Sprâncenele Ruxandrei se ridicară şi ochii ei se măriră,
apoi, luându-şi seama, plecă privirile vinovate acolo unde
se aflau toate celelalte, în măsuţa scundă dintre ei.
Baba Niculina trase o dată aer în piept, adânc şi cu sete,
ca şi cum acum ar fi avut capul sub apă vreme prea înde­
lungată şi plămânii i-ar fi cerut cu nesaţ aer, îşi şterse cu
capetele broboadei lacrimile plânse mut şi întoarse către ei
faţa curată, cam umflată dar senină.
— Puica mamii, puica mamii, şopti pentru ea însăşi, ca
şi cum ar fi fost singură, ea şi durerea, în căsuţa întunecată.
Cu paşi târşiţi, orbecăind cu mâna întinsă în căutarea
colţului sobei, se apropie şi deschise uşiţa, culese un lemn
din lădiţă şi începu a scotoci cu el în jar, stârnindu-1. Mai
aruncă înăuntru vreo două-trei vreascuri şi suflă pe dedesubt,
până când focul se reaprinse. Văzu în flăcările lui galbene
chipul cuminte al Ilenuţei, şi gura lipsită de dinţi a babei,
cu buzele scăpate înăuntru, peste gingia întărită, porni un
surâs straniu, neomenesc.
— Puica mamii, repetă ea vorbele şoptite.
Gândul însă o purtă imediat la Aurică, pentru că cei doi
încă mai păreau de nedespărţit, chiar şi după atâta amar de
vreme, şi chipul femeii împietri într-o furie neputincioasă.
Ea ştiuse dintotdeauna ce avea să se întâmple.
Nu ca pe o poveste cu început şi sfârşit, nu ca pe o
seamă de întâmplări înşirate pe aţă, căci aşa ceva nimeni nu
poate şti, iar ea nu era o vrăjitoare cu putere cum i se dusese
vorba în patru sate, ci numai o doftoroaie cu sufletul deschis.

160
Vedea însă în oameni luminile şi încercările. Vedea de sunt
puternici ori slabi în faţa acelor încercări.
Şi mai vedea cine cui îi este soartă.
Aurică ispravnicul îi fusese soartă grea copilei ei pierdute
undeva atât de departe în timp, încât Ruxandra afla acum
pentru întâia oară că baba Niculina a avut o fată.
Jupâniţa o urmărea cu privirea, căutând în minte vorbele
potrivite pentru o astfel de situaţie. Simţea că, din nebăgare de
seamă, intrase în mijlocul dureros al sufletului babei Niculina,
iar acum nu ştia cum să iasă fără să mai lase şi alte urme.
Povestea citită o purtase până în preajma unor taine vechi,
apărate de uşi ferecate în faţa cărora se oprise de multe ori,
în trecut, dar niciodată atât de aproape.
Vrăjmăşia neîmpăcată dintre Aurică şi doftoroaie, bleste­
mul ce-şi închipuia că leagă pe ispravnicul lor de pământul
Sămărghitenilor, lăsându-1 de ruşinea altor ispravnici ce făcuseră
avere şi erau acum boiernaşi de rangul al doilea, resemnarea
cu care Aurică mărturisea boierului că tot ce încape pe mâna
lui se face scrum ori surâsul obosit, care îi rămânea pe chip,
atunci când credea că nu-1 vede nimeni, acestea toate păreau
să se fi îngrămădit acum în spatele cuvintelor fetei din sat:
„Ilenuţa era fata babei Niculina“.
Care era legătura dintre toate acestea?
Ruxandra simţea că între ea şi răspuns se află numai un
singur pas.
Mintea ei propunea felurite combinaţii, dar niciuna nu
părea să se potrivească, să unească simplu toate întrebările
ei într-un singur adevăr.
Curând, ochiul de geam deveni cenuşiu, iar lumina lumâ­
nării păli. Târându-se greu de sub ceţurile de noiembrie,
dimineaţa se ivi într-o lume nefiresc de tăcută, după tot
zbuciumul acelei nopţi viforoase. Deschiseră uşa casei încet,
ca şi cum s-ar fi aşteptat să afle altă lume dincolo de toate
aceste ceasuri în care ascultaseră lupii urlându-le pe sub
ferestre şi răscoliseră taine care nu erau ale lor.
Curtea întreagă, copacii, gardul pe jumătate îngropat în
pământ şi câmpurile până în zare erau acoperite de gheaţă.
Un strat gros învelea cu fidelitate fiecare floare de cui ieşită
din vreo scândură, fiecare piatră ori creangă. O frunză arămie

161
nu apucase încă să se desprindă şi să cadă, iar acum sticlea
stins în capătul unei ramuri, de sub pojghiţa sa.
Era o linişte de început de lume, pe care ei o păstrară
dintr-un sentiment neînţeles că toate acestea s-ar sparge la
cel dintâi cuvânt.
Baba Niculina îi privea pe toţi din spate. Dacă lucrurile
ar fi stat altfel, astăzi ar fi putut avea nepoţi de vârsta lor.
Era cea mai căutată dintre bătrânele satului pentru sarcina
aceasta a petrecerii celor tineri, în noaptea de Sfântul Andrei.
Poate că îi simţeau sufletul mai puternic în faţa celor rele
ce tulburau această noapte.
Şi atunci, baba Niculina înţelese că nu usturoiul din covată
avea de păzit.
Chiar p e ei îi păzea, ca să mai rămână curaţi încă un an,
căci adesea ceea ce se strică atunci când încă nu s-a isprăvit
de crescut, rămâne stricat. în Noaptea Strigoilor, când Binele
şi Răul jucau în jurul lor, căutându-le porţi către inimi, baba
Niculina avusese de trecut cea mai grea încercare dintre toate.
Fusese ultima sărbătoare lipsită de nenorociri. Ruşii ocupa­
seră întreaga ţară imediat după Săntandrei, iar cele dezlănţuite
încredinţară pe Ruxandra că în noaptea aceea toată paza lor
nu reuşise să biruie, iar duhurile rele scăpaseră în lume.

Duhurile rele scăpaseră în lume

1806, iarn a - moşia Mironeşti

Cei dintâi oşteni ai ţarului intrară în curtea de la Mironeşti

înainte de Crăciun.
Era dimineaţa Ignatului, când peste întinderile albe ale
câmpurilor se auzea un singur guiţat, rostogolit prin gerul
tăios de la o gospodărie la alta, după cum izbuteau oamenii
să răpună porcul ce visase cuţit peste noapte. Bărbaţii care
tăiau, spovediţi şi cu iertările luate de la taica părintele, treceau
din curte în curte şi duceau treaba la bun sfârşit, lăsând pe
urmele lor pe cei ai curţii să pornească iute pârlitul pe
primele paie secerate în vară, în care uneori aruncau o mână

i6 z
de lemn câinesc ori de iasomie, ca să fie şoriciul aromat.
Femeile - neîngăduite afară căci ele, cu mila ce le cuprindea,
ar fi putut opri animalul să moară - aşteptau pe la ferestre.
Intendenţii ruşi apărură în capul satului către prânzişor.
Un singur poruşnic se aña în fruntea şirului de căruţe goale,
mânate fiecare de câte doi soldaţi în tunici pământii, până-n
genunchi, lipsite de nasturi şi petrecute numai, parte peste
parte, de sub care, cizmele noi luau ochii oamenilor. Pe
chipíele lor, crucea cu braţe egale strălucea în soare, aurie.
Prin curţi, oamenii ciobăneau carnea. Copiii se certau pe
coada încârligată a purcelului şi pe urechile opărite şi curăţate
de-acum. Soldaţii nu întâmpinară rezistenţă, căci oamenii
trecuseră cu amar cel dintâi război dintre turci şi ruşi, şi
rămăseseră cu bune învăţăminte. Atunci când cele dintâi porţi
se deschiseră şi ruşii de la intendenţă intrară până în mijlocul
curţilor, înconjurând mesele pe care aburea ţuica fiartă, se
lăsă liniştea dintr-un capăt în celălalt al satului.
Porcii tăiaţi fură urcaţi în căruţe. Uşile ce îndrăzniseră a
se încuia fură smulse din ţâţâni şi puse pe foc, învăţătură
de minte acelora care vor mai dori să încuie dinaintea Armatei
Dunărene a Marelui Ţar Alexandru I, eliberatoare de sub jugul
turcesc şi ocrotitoare a credinţei ortodoxe. Poruşnicul repezea
porunci scurte pe care soldaţii cu cizme şi cruci strălucitoare
le duceau la îndeplinire cu mare iuţeală, sub privirile bărbaţilor
ţintuiţi cu baionetele. Fură urcate în căruţe butoaiele cu vin,
poloboacele cu ţuică, sacii cu mălai şi putinile cu brânză.
Din casa care se împotrivi să prindă şi să dea pe mâinile
lor tot păsăretul curţii, soldaţii luară femeile, le urcară în
căruţe şi ieşiră în drum, făcând câmpurile să răsune de
râsetele lor şi chiuind pe urma vreunei salve de flintă slobozite
în aer.
-— D avai vsio1! se auzeau tunând glasurile groase în curtea
următoare, sub privirile poruşnicului care supraveghea toate
mişcările din mijlocul drumului. Vsio! Vsio!
Străbătură astfel Trepeziţa, Doiceştiul, Porumboiu şi Adâncată,
îndreptându-se către Mironeşti. Băieţandrii iuţi ca prepeliţele
o zbughiră în toate direcţiile, vestind nenorocirea şi istorisind

1. Davai vsio - dă-mi tot (lb. rusă).

scurt cum se petreceau lucrurile, ca oamenii să înţeleagă ce
doresc soldaţii şi cum pot scăpa cu viaţă.
Căruţele din convoi erau tot mai pline, pe măsură ce
înaintau în miezul moşiilor. Sângele Ignatului rămas pe zăpezile
curţilor arăta, în lipsa porcului care ar fi trebuit să fie pregătit
mai departe, ca scena unei crime.

Amurgea atunci când convoiul de căruţe opri în faţa

porţilor celor mari ale conacului boierilor Sămărghiteni. în
lumina piezişă a soarelui de decembrie, zăpada se albăstrise
şi scârţâia sub paşii soldaţilor. Pana cea înaltă de pe chivără
poruşnicului se zărea pe deasupra porţilor, mergând în sus
şi-n jos, în vreme ce ofiţerul împărţea ultimele porunci.
Boierul cel tânăr îi aştepta încă de la miezul zilei, de când
Culiţă, cel mai iute mesager din Mironeşti, intrase ca o furtună,
cu vestea sosirii soldaţilor care pustiau gospodăriile. în curţile
din spate se tăiaseră zece porci, iar vătraşii alergaseră până
atunci cu veselie sub poruncile vătafului de curte, în mirosurile
de ţuică fiartă şi de şorici frecat cu sare.
— Ruşii intră în sate şi iau tot, anunţase scurt Culiţă, aşa
cum făcea întotdeauna atunci când venea cu veşti mari, pentru
ca apoi să-şi tragă sufletul şi să ia istorisirea de la început,
pe îndelete.
Miron Sămărghitan ceruse caftanul cu samur şi cel mai
înalt işlic, cu gând să-i primească pe soldaţii ruşi cu toate
însemnele rangului său la vedere. Când ieşi în cerdacul cel
înalt, oprindu-se în capul scărilor, cu sprânceana încruntată
şi o mână în chimirul cu cinci curele, coborî liniştea asupra
convoiului rusesc de dincolo de porţi.
Luând aminte la uşoara derută a oamenilor săi, poruşnicul
îşi întoarse la rândul său privirile către conac. Pana mai înaltă
decât porţile nu mai mişcă. De o parte şi de alta a porţii
celei mici, doi vătraşi aşteptau, cu mâinile pe drugii de fier,
porunca boierului ca să deschidă. La un semn, zăvorul se
ridică şi poarta mică fu dată în lături de cei doi ţigani ale
căror priviri prinseră a cerceta fără teamă uniformele şi armele
soldaţilor. Poruşnicul încălecă iute şi trimise un zâmbet rece
către stăpânul din cerdac al locurilor.
 Preţ de o singură clipă, fiecare cântări situaţia: Miron
Sămărghitan aprecie în jur de patruzeci de soldaţi, binedispuşi,
cam obosiţi şi vădit înfometaţi, aşteptând nerăbdători sfârşitul
zilei, iar ofiţerul rus pricepu - după stolul de hulubi ce-şi
luară zborul, speriaţi, din turnul cel înalt al culei din colţul
cel mai îndepărtat al curţilor - că în spatele firidelor din
ziduri se află ochi şi, poate, flinte. Nu mai mult de zece
oameni, gândi el.
— Z drastvuitd! rosti boierul cele dintâi cuvinte, şi mâna
sa ieşi din chimir, la vedere, făcând un gest rotund şi primitor
către curţile sale. Pofteşte, te rog.
înţelegând că pe poarta cea mică nu va putea intra călare,
şi că cei doi vătraşi de la poartă nu aveau de gând să mai
facă nicio altă mişcare în plus, sub privirile neclintite ale
boierului Sămărghitan, poruşnicul descălecă şi intră în curtea
conacului pe jos, cu calul de căpăstru. îl urmară vreo două­
zeci dintre oamenii săi, cu râsetele potolite de înfăţişarea
impunătoare a boierului, şi femeile furate din Doiceşti, care
o zbughiră înăuntru pe poartă şi dispărură în cămările de
sub cerdac.
— Zdrastvuitel spuse ofiţerul, pocnind din pinteni mai
mult pentru a face dovada gradului, decât pentru a adăuga
politeţe salutului, căci înţelesese că intrarea anume fusese
poruncită pe poarta cea mică, pentru ca el să fie nevoit să
treacă pragul pe jos. Andrei Mihailovici, conte Narişkin şi
poruşnic în Armata Imperială Rusă, comandant al intendenţei
Armatei Dunărene, se prezentă el, privind în ochi pe Miron
Sămărghitan, cu răceală.
Numele, titlul de nobleţe şi gradul în armata rusă răsunară
răspicat în curtea acoperită de zăpadă. Miron Sămărghitan
îşi vârî mâna înapoi în chimirul cu lucrătură bogată, semn
de supărare.
— Gospodin Andrei Mihailovici Narişkin, mi-au sosit veşti
precum că oamenii domniei tale au rechiziţionat porcii tăiaţi
pentru Crăciun, din toate satele mele. Şi nu numai porcii.
Aud că în căruţele de afară s-ar afla toate proviziile pentru
iarnă ale clăcaşilor mei.1

1. Zdrastvuite - bună ziua (lb. rusă).

 — Proviziile sunt contribuţia oamenilor la întreţinerea
Armatei Dunărene, sosită în prietenie şi ajutor, pentru apărarea
creştinătăţii în aceste ţări ale voastre, dădu poruşnicul răspuns
sec, cu liniile feţei brusc împietrite, golite de orice expresie.
Cuvintele acestea rostite de un om aflat jos, în curte, către
boierul din capul scărilor, părură de două ori mai încărcate
de curaj, tocmai din pricină că umblau de jos în sus. Pentru
a da greutate vorbelor sale, boierul renunţă la poziţia sa
înaltă şi apărată de casa întreagă aflată în spate, coborî în
zăpadă, între soldaţi, şi răspunse numai atunci când se află
ochi în ochi cu ofiţerul:
— După cunoştinţa mea, au fost hotărâte staţii pentru
aprovizionarea armatei ruse, şi au fost stabilite zile anumite
la care aceste staţii să fie umplute. Se întâmplă să ştiu că în
urmă cu numai două zile, toate staţiile au primit pesmeţii,
peştii săraţi şi putinile cu brânză.
Andrei Mihailovici Narişkin îşi luă un răgaz înainte de a
da răspuns. Această dintâi slujbă cu care fusese însărcinat
de către superiorii săi urma să-i asigure din nou poziţia între
dvorianinii1 Rusiei, poziţie pierdută de părintele său odată
cu cea mai însemnată parte a moşiilor.
Mihail Sergheevici Narişnikov, tatăl poruşnicului din curtea
Sămărghitenilor, prinsese drag în tinereţile sale de una dintre
ţigăncile şătrăriţe ce străbateau drumurile Rusiei, cântând şi
dansând prin târguri. O scosese din şatră şi o îmbrăcase, îi
ridicase casă pe una dintre moşiile sale, pe care mai apoi i-o
şi dăruise cu totul, şi ajunsese să o poarte cu el pe la petre­
cerile unde era primit astfel însoţit, anume la beţiile organizate
în garnizoanele pe unde îl plimba ţarul, în aşteptarea ostoirii
dragostei sale pentru ţigancă.
Banii se scurgeau cu mare iuţeală, o dată către nevoile din
ce în ce mai mari ale mbedeniilor din ce în ce mai multe ale
ţigăncii, şi a doua oară către datoriile făcute la masa de joc, în
nopţile minunate de petrecere departe de casă. Moşiile trebuiră
vândute, una câte una. Pădurile în care obişnuia să-şi strângă
prietenii la vânătoare, stepele nesfârşite stăpânite de Narişnikovi
vreme de sute de ani, toate se topiră în scurt timp.1

1. Dvorianini - nobilim ea rusă.

166
 Astăzi, acest nesocotit părinte al său era mort şi îngropat,
nu fără oarecare onoruri militare, căci avusese inspiraţia să
piară pe câmpul de luptă. Iar el, cel mai mare între băieţii
Narişnikov, se legase în faţa Ţarului Alexandru I că va şterge
pata de pe numele lor, făcându-1 din nou demn de a fi rostit
în cele mai înalte cercuri ale curţii de la Sankt Petersburg.
Se oferise pentru aceasta voluntar, imediat după începerea
războiului cu turcii, şi primise funcţia de şef al intendenţei
în Principatele Dunărene.
Zelul său însă nu ţinea numai de împrejurările ce-1 aduseseră
în acest război, pe el - unicul sprijin al unei familii destul
de lovite de soartă şi care număra astăzi şase membri -
bolnăvicioasa sa mamă, cei patru fraţi mai mici, toţi sub
doisprezece ani, şi un unchi bătrân dinspre tatăl său, rămas
tot în grija lor, în anii din urmă. Ci se datora deopotrivă şi
firii sale înclinată să supună, care găsise loc prielnic să se
arate tocmai aici, în Ţările Române, pe seama clăcaşilor, a
moşnenilor, a târgoveţilor ori a feluriţilor meşteşugari de la
care trebuia să strângă toate dările cu care oamenii ţineau
cei treizeci de mii de soldaţi ruşi în ţară.
— Cinstită faţă boierească, îşi începu el răspunsul, schim-
bându-şi apele privirilor şi arătând numai sfidare, este creş­
tineşte ca oamenii locurilor să petreacă Crăciunul cu cârnaţi,
iar eliberatorii cu pesmeţi şi peşte sărat?
— Este eliberator acela care petrece Crăciunul cu pesmeţii,
peştele sărat şi cârnaţii oamenilor locurilor, iar aceştia cu
apă topită din fântânile îngheţate? îi întoarse vorba boierul,
legând între gurile lor, prin gerul tăios, punţi de abur cald.
Oamenii spun că aţi luat tot. Aţi scos din pivniţe, din poduri
şi din polatre, aţi golit cămările, ba încă văd că aţi ajuns la
uşa mea chiar şi cu vreo două-trei muieri.
— Femeile sunt sub acoperişul domniei tale acum, nu-i
aşa? Ar trebui să iei aceasta ca pe un semn de pace şi
bunăînţelegere, căci aşa este, spuse rusul. Oamenii vor trebui
să facă sacrificii în schimbul protecţiei pe care v-o oferim
împotriva turcilor musulmani.
— Turcii musulmani nu ne-au oprit niciodată să ne ţinem
credinţa. Preoţii noştri au ridicat câte biserici au dorit şi au
botezat câţi copii s-au născut. Este oare cu putinţă ca aceşti
turci musulmani să vă supere mai mult pe voi, decât pe noi?
 Glasul boierului cel tânăr coborâse a mânie stăpânită. în
afara vorbelor suficient de necuviincioase, Andrei Mihailovici
conte Narişkin arăta acea trufie a celor tineri, care simt pentru
întâia oară puterea şi nu ştiu să o mânuiască. Atunci când
vorbi, o făcu zgomotos, încrezător şi cu un surâs lipsit de
consideraţie, cu care părea pornit să cucerească lumea:
— Sunteţi o palmă de pământ la îmbinarea a trei popoare
cât trei oceane, cinstit boier Sămărghitan, iar pe aceste oceane
este furtună acum. Pământul va dispărea, înghiţit de ape.
Lasă vorbele cu tâlc şi dovedeşte înţelepciunea pe care o
aşteptăm de la anii domniei tale. Pe noi amândoi ne intere­
sează acum lucruri mult mai mărunte decât pricinile care au
stârnit acest război. Am să te rog să-mi dai porcii tăiaţi astăzi
în această cinstită curte, şi câţi saci de făină încap într-o
căruţă. Nu mai avem nici căruţe goale, aşadar rogu-te să ne
încarci totul în căruţe de-ale domniei tale.

Toate lucrurile au un glas al lor, şi cu el pot da de veste

despre lumea din jur. Apa are un glas al ei, pe care-1 poţi
recunoaşte dintr-o mie, şi cu glasul acesta îţi poate vesti de
cade pe piatră, pe lemn ori tot în apă. Dacă îţi strângi toate
ramurile trimise în afară şi le întorci cu totul către tine, atunci
poţi auzi cum se formează o picătură. Apa se adună, cu greutate
şi mare încetineală, într-un timp ce merge altfel decât cel cunos­
cut, la mijlocul bolţii de piatră, apoi se desprinde într-o lacrimă
şi dă de veste atunci când ajunge jos: glas de apă în apă.
în penumbra născătoare de poveşti a beciului vechii cule,
jupâniţa Ruxandra urmărea numai cu urechea drumul picătu­
rilor ce se desprindeau din boltă şi ajungeau în adâncul
fântânii. Ochii şi-i păstra în lumina galbenă a singurei lumânări
care îndulcea întunericul din jur. Alături de ea, sprijinită de
ghizdul fântânii, adusese spada cea ruginită de pe perete.
— Ştiu să bat cu spada, o încredinţase ea pe Mariam, în
vreme ce cobora arma din cui şi o curăţa de pânzele dese
de păienjeni.
Se opri însă aici cu destăinuirile, fără să-i mai spună şi
cine anume o învăţase. Pricina acestei hotărâri a inimii sale,
de a nu vorbi despre Vlaicu, iscă în mintea ei o furtună de

168
presupuneri, argumente şi împotriviri ce se roteau ameţitor:
nu-i spun cine m-a învăţat pentru că Mariam nu-1 cunoaşte
pe Vlaicu. Ba sigur că-1 cunoaşte, de vreme ce el a fost acela
care i-a scos pe toţi din Rusciuc şi i-a adus până în Bucureşti,
la nanu Manuc. Totuşi, nu are rost să-i vorbesc acum despre
Vlaicu, căci ar părea că nu iau în serios primejdia zilei
acesteia, ci numai caut subiecte uşoare de salon. Dar când
i-am vorbit despre Aurică ispravnicul, care m-a învăţat să
urc pe cal, atunci nu a mai fost subiect uşor de salon? în
fine, nici nu este aşa un mare subiect de vorbă, Vlaicu acesta
la care m-am împotmolit acum. Ba încă este cel mai mare,
singurul din lume, de vreme ce nu poţi vorbi despre el decât
după un ceas de chibzuială.
Mariam cercetă aşezarea blănurilor pe lângă pruncii cei
mici - Cateluţa, înţărcată de curând şi Grigoraş, ceva mai
răsărit decât fetiţa - şi căută din priviri pe băiatul cel mai
măricel, pe Onaş care pornise în cercetarea beciului, sub
îndrumările Ruxandrei.
Din ziua în care Vlaicu îi scosese din Rusciuc, îi traversase
Dunărea şi-i purtase tot în fuga calului până în Bucureşti, la
soţul său, Mariam nu mai avusese linişte. Cu toate că Manuc
o încredinţase că toate acestea se fac tocmai pentru liniştea
ei şi a pruncilor, Mariam vedea peste tot, alături de ea şi de
copii, primejdia ca pe un câine flămând de care nu mai poţi
scăpa. Se ţinuse după ei până la Mironeşti, unde Manuc o
trimisese chiar a doua zi după sosirea la Bucureşti. Coborâse
împreună cu ei în beciul culei bătrâneşti, în ziua de Ignat,
când băietanul cel isteţ sosise în mare grabă cu vestea jafurilor
făcute de soldaţi. Aştepta acum în colţul cel mai întunecat
al beciului, aşezat pe coadă, cu privirile aprinse de foame,
fără să se dezlipească o clipă de ea. Ce poţi da câinelui
primejdiei să mănânce, în aşa fel ca privirile lui să se mai
îmblânzească?
— O să fie bine, o deşteptă Ruxandra din gânduri, aşe-
zându-şi palma peste mâna ei îngheţată ce păstra blănurile
lipite de trupurile copiilor. Ai îngheţat, bagă mâinile sub blană
şi acoperă-te bine. Curând vor coborî după noi, ca să ne
anunţe că totul s-a isprăvit şi putem merge în casă, mai spuse
ea, dând glas mai degrabă speranţelor decât încredinţărilor.
 De când conacul găzduia pe nana sa împreună cu pruncii
lui Manuc, jupâniţei îi părea că-şi retrăieşte copilăria dintâi,
numai că oarecum invers. De data aceasta vedea jocurile
toate de la înălţimea de unde erau ele privite, odinioară, de
surorile ei mai mari. Purta pe Cateluţa şi pe Grigoraş pe
sanie prin toată curtea, mai pierzându-i uneori prin zăpadă
şi întorcându-se iute după ei, atunci când le auzea râsul cu
sughiţuri în spate, aşa cum fusese purtată la rândul ei de
Măriuca şi Păuna, în căruţele cele mici meşterite pentru ea
în colibele de dulgheri din vatra curţii boiereşti.
Boierul cel tânăr hotărâse ca jupâneasa Aristiţa să rămână
sus, în conac, în odaia dumisale, iar jupâniţa cea mică împreună
cu oaspeţii să coboare în beciul culei.
— De iese cu necaz, Doamne apără şi păzeşte, şi vor
dori să intre în tot conacul ca să vadă cu ochii lor, atunci este
bine ca lucrurile să pară fireşti, iar casa să arate pe stăpâna
ei. Cât despre existenţa Ruxăndriţei ori a oaspeţilor noştri,
nu vor afla nimic, şi să tragem nădejde că nicio bănuială
nu-i va îndemna să caute şi prin alte părţi, spusese boierul
la ceasul prânzului, când Culiţă adusese vestea cea rea.
Se împlineau câteva ceasuri bune de când jupâniţa Ruxandra
coborâse în beciul culei, împreună cu Mariam şi cu copiii.
Cel dintâi ceas trecuse cel mai uşor. Jupâniţa aşezase în
locuri de ea ştiute, printre grinzile mai dosite, pastrame şi
pesmeţi, găvănoşele cu miere şi bărdăcuţa pe care o umpluse
cu lapte, pentru pruncii cei mai mici.
îşi făcu de lucru cu aranjarea blănurilor şi hotărârea celui
mai bun loc pentru sfeşnicul în care aprinsese o singură
lumânare, ca să nu le risipească pe toate înainte de vreme.
Sufletul ei uşor de copilă era încredinţat că toate vor trece
iute şi fără să lase urme. Conştiinţa ei curată, lipsită de
vinovăţii ascunse, năştea în ea un curaj ce răsturnă ierarhia
obişnuită a vârstelor, făcând pe Mariam să se simtă protejată
alături de copila Sămărghitenilor.
După aşezarea tuturor lucrurilor cunoscute în jurul lor şi
potrivirea unui cuib plăcut, urmă încă un ceas de pace, în
care Ruxandra istorisi celor mici toate basmele şi întâmplările
de demult, ştiute de la bună-său, boierul cel bătrân, în vreme
ce pruncii mâncau pesmeţi cu miere şi o sorbeau din priviri.

170
 Toate acestea se isprăviră însă de la o vreme, lăsând beciul
din ce în ce mai des pradă tăcerilor lungi, în care Mariam
şi Ruxandra gândeau amândouă la acelaşi lucru - oare ne-au
uitat aici? - dar rosteau cu voce tare mereu alte întrebări:
— Noi ne ascundem şi de ruşi, şi de turci? şopti într-un
târziu Ruxandra, arătând pe unde îi umblaseră gândurile. Cu
cine suntem noi atunci?
— Cu Bunul Dumnezeu, drăguţul. Numai el ne ştie de
nume, răspunse Mariam, îndepărtând o şuviţă de păr de pe
fruntea unui copil adormit între blănuri.
Târziu în noapte, chepengul beciului se deschise cu scrâşnet
şi o torţă lumină dintr-odată întregul beci, cu bolţile lui
arcuite în piatră din care picura la răstimpuri câte un strop
în fântâna descoperită, închipuind în surdină un cântecel tainic
pentru somnul pruncilor şi liniştirea spaimelor celor mari.
Ruşii plecaseră. Oamenii boierului purtară copiii pe braţe
până în odăile calde din conac, umblând cu grijă prin zăpada
curţii, ca să nu-i trezească.
De Crăciunul acelui an, Mironeştiul şi toate satele aparţină­
toare au pus pe masă tot grâu fiert, cum puseseră de la
începutul postului, cu ceva mai multă miere în el, ca să le
pară a sărbătoare.

Frunză verde de dudău, de la Nistru la Buzău

1806, decem brie - la Hanul lui Manuc

Pe masa lungă de stejar nerindeluit, Manuc desfăşurase harta

adusă cu mare cheltuială şi nu fără oarece primejdie din Paris.
Aşezase pe capetele ei câte un sfeşnic şi călimara deschisă
din care ieşea pana de scris, pentru ca sulul de hârtie să nu
se răsucească. Flăcăruile lumânărilor dansau după cântecul
şuierat al vântului de afară, strecurat în odaie pe la încheieturile
încă neisprăvite ale ferestrelor, vălătucind fuioarele subţiri de
fum în litere necunoscute, înşirate apoi prin aer, către tavan.
La răstimpuri, câte o pală mai puternică aducea în odaie
un fulg rătăcit, ce privea cu mirare în toate părţile, purtat
de la o lumânare la cealaltă, până când îşi afla sfârşitul.

171
 „Carte d ’E urope - întocm ită pentru folosu l îm păratului,
de-a lungul vechilor linii de uscat şi m ai noilor drum uri p e
mare, p e b a z a observaţiilor astronom ice, de către Primul
G eograf a l înălţim ii Sale îm păratul Napoleon, a l A cadem iei
Regale d e Ştiinţe din Paris - Philippe Buache, îm bunătăţită
d e către fiu l autorului, Phillipe B u a c h e “, stătea scris în colţul
stâng al hărţii, într-un chenar şerpuit, frumos înflorit, care
purta în fruntea sa coroana împărătească.
Murise un om pentru ca el să primească această hartă, şi
lucrul acesta îngândura pe Manuc, ori de câte ori se apleca
asupra ei. Era chiar una dintre hărţile lui Napoleon, lăsată
acasă, în cabinetul din Paris, în vreme ce el ajunsese în
Varşovia, după ultimele veşti primite de Manuc. Liniile mai
groase ori mai subţiri, trasate pe hartă de mâna marelui
împărat, vorbeau acum paharnicului despre năzuinţe ascunse.
Deasupra Prusiei, o mână scrisese cu litere mari, apăsate,
Imperiul Francez. Cele două cuvinte fuseseră apoi încercuite
de câteva ori, într-un gest hotărât pe care mâna părea că nu
se îndură să-l mai isprăvească, tot repetându-1 întruna.
Deasupra Principatului Moldovei, aceeaşi mână scrisese
Imperiul Rus, fără a mai încercui cuvintele, ci numai subliniindu-le
cu două linii la capătul cărora se afla un semn de întrebare
mic, abia trasat cu pana.
Deasupra Ţării Româneşti stătea scris Im periul Otoman,
de asemenea încercuit cu hotărâre, şi cu o menţiune notată
cu litere mărunte dedesubt: „contra blocării navelor ruseşti
şi a închiderii Bosforului“.
Şi în sfârşit, deasupra Marelui Principat al Transilvaniei, mâna
care împărţise lumea scrisese Im periul Austriac, notând totuşi
într-o paranteză Imperiul Francez, cu un semn de întrebare.
între Sankt Petersburg şi Bucureşti mergea o linie între­
ruptă, cu o săgeată în capătul dinspre Bucureşti. De-a lungul
liniei stătea scris: „categoric nu!“. între Paris şi Alba Iulia se
întindea aceeaşi linie întreruptă, cu săgeata către Alba Iulia,
iar deasupra scria „de văzut, după înfrângerea Rusiei“.
Uşa prinsă numai vremelnic în ţâţâni slabe se zbuciumă
toată sub ciocănitul unui oaspete. Manuc înlătură cu mare
iuţeală sfeşnicele şi călimara şi acoperi masa nerindeluită cu
un ştergar mare, în mijloc cu un coltuc de pâine şi câteva
firimituri, pentru derutarea completă a curioşilor. Apoi desferecă
şi deschise, lăsând înăuntru pe Bogumil, bulgarul cât uşa.
— Să înceapă, stăpâne? întrebă el, bătând cu nădejde din
încălţări pe prag, ca să le scuture de zăpadă.
în pragul Ajunului, meşterii braşoveni încercau să isprăvească
cel dintâi cat al hanului. Peste buiandrugii fiecărei viitoare
ferestre înălţaseră zidăria până la nivelul poruncit de Manuc,
aşezaseră grinzile tavanelor de-a curmezişul şi plănuiau să
acopere cu scândură pe amândouă părţile, astfel ca grinzile
să rămână înăuntru, ascunse.
De cum văzuse odăile de pe pământ acoperite, Manuc
se mutase cu totul într-una din ele, punând să desfacă vechiul
canton şi să folosească scândura la construcţia hanului. Meşterii
îi înjghebaseră un toc şi îi prinseseră în ţâţâni o uşă provizorie,
îi sprijiniseră ferestrele în locaşurile lor şi astupaseră împrejur
cu cârpe, cât să nu se umple odaia de zăpadă. Paharnicul
însă se declară tare mulţumit şi nu se mai lăsă dus de acolo,
măcar că era nevoit să doarmă mai mult îmbrăcat şi uneori,
pe deasupra lumânărilor din sfeşnice se trezea cu câte un
fulg de zăpadă.
— Să înceapă, sigur că trebuie să înceapă, dacă nu mai
ninge şi s-a muiat gerul, răspunse el lui Bogumil. Du-te şi
spune-le că începând de acum, nu mai pune nimeni geană pe
geană până când nu văd isprăvit tavanul primului cat. în frunte
chiar cu mine: eu nu dorm - nu doarme nimeni! Mâine este
Ajunul Crăciunului. Urmează trei zile în care nu vom mai putea
lucra, iar şantierul nu poate fi lăsat cu lucrările neisprăvite.
Mâna lui Manuc se lăsă pe masă şi degetele lui cercetară
cu gesturi moi conturul hărţii de sub ştergar. Liniile ce despăr­
ţeau cele trei principate şi le aşezau sub câte unul dintre
imperiile aflate în război, ba uneori chiar sub două, rămânând
ca sorţii cine ştie cărei bătălii să stabilească al cui va fi, rămă­
seseră pe retina paharnicului ca scrise cu lumină, iar ochiului
i se părea că le vede acum pe fiecare perete către care se uita.
Victoria turcilor însemna acelaşi negoţ schilod ca şi până
acum, fără dezlegare de a ieşi cu caravanele către restul Europei
şi cu preţuri silite. Victoria ruşilor ar fi adus, poate, negustorii
mai libere, dar numai acelora care ar fi scăpat cu viaţă de pe
urma acestei victorii a lor, căci erau cunoscuţi pentru felul

173
în care îşi tratau învinşii. Iar victoria francezilor nu o vedea atât
de sigură cum îi părea lui Napoleon, căci toţi păreau speriaţi
de ea, şi în căutare de felurite alianţe ca să o împiedice.
Singura cale şi răul cel mai mic dintre toate era prelungirea
acestor vremuri de armistiţiu, chiar aşa încordate cum erau,
în nădejdea că totul se va limpezi la masa discuţiilor.
— Să ne rugăm Celui de Sus ca, după aceste trei zile de
sărbătoare, să ne putem întoarce la lucrarea noastră, rosti
Manuc ultimele cuvinte cu îngândurare. Mă tem, însă Bogumil.
Greu scăpăm fără bătălie.
Afară, un câine de pripas lătră numai o singură dată,
scurt, ca asmuţit de ceva, apoi glasul i se pierdu într-un
schelălăit ce se îndepărta cu grabă. Bogumil repezi o privire
către uşa pe care o ştia lipsită de prag. Lumina zilei nu intra
prin locurile goale de jos, dintre uşă şi podea, aşa cum ar
fi fost firesc. Bulgarul merse la fereastră, cu pas neauzit, ca
să cerceteze ce anume stă în calea luminii.
înfăşurată cu totul într-o mantie ştearsă la culoare, cu
gluga acoperindu-i chipul, o siluetă se desprinse de tocul
uşii şi se strecură către ieşirea din şantier, spre apa Dâmboviţei.
Bogumil mai apucă să zărească numai privirea necunoscutului,
şi în mintea sa străfulgeră o amintire ce-i aprinse inima:
aceiaşi ochi din seara întâlnirii dintâi cu Vlaicu! Aceeaşi
siluetă ascunsă sub mantie şi aceeaşi paşi neauziţi.
— De data asta nu-mi mai scapă! spuse el cu obidă în
glas şi ieşi ca o furtună, pornind în urmărirea iscoadei.

După mazilirea lui Vodă Ipsilanti - care nu fusese tocmai

reuşită, căci vodă aflase la timp despre acel capugi-başa cu
răvaş de mazilire, pornit din Constantinopole către Bucureşti,
şi fugise în ultimul moment, aflându-şi scăparea la ruşi - şi
până la vestea intrării Armatei Dunărene în ţară, Manuc
trimisese iscoade de-a lungul şi de-a latul Europei, încercând
să desluşească cea mai bună cale de traversare a acestei
complicate împletituri de interese şi orgolii, care adunase
puterile Europei în jurul acestor două principate.
Războiul dintre turci şi ruşi i-ar fi pricinuit mari pierderi
în negustoriile făcute pe ambele maluri ale Dunării. Pacea

174
însă nu mai putea fi păstrată multă vreme. Pierduse orice
speranţă atunci când ruşii trecuseră Nistrul, cu treizeci de
mii de soldaţi. Tot ce putuse face fusese să trimită vorbă lui
Bairactar, la Rusciuc, să nu pornească încă spre Bucureşti,
cu mercenarii săi. Să întârzie, pentru a evita astfel o încleştare
chiar în oraş, unde ar fi fost prinşi la mijloc oameni fără
legătură cu adevăratele interese din spatele acestor mişcări
de trupe - târgoveţii, breslaşii de toate felurile şi micii negustori.
Să întârzie astfel încât bătăliile să fie purtate pe câmpuri,
departe de oraş şi de locuitori.
Prietenia ce-i purta acest aian al Rusciucului era un lucru
pe care puţini îl ştiau, şi mai puţini şi-l explicau.
Până unde anume putea ajunge această prietenie, aveau
să afle veliţii boieri ai Divanului ţării, atunci când turcii nu
şi-au făcut apariţia în chiar ziua intrării ruşilor în Moldova,
la sfârşitul lui noiembrie 1806, ci - cu toate că drumul de
la Rusciuc la Bucureşti se străbătea într-un ceas ori două -
abia cu o întârziere de o lună. O întreagă lună în care Manuc
a organizat aprovizionarea armatei ruseşti, stabilind zilele în
care staţiile de pe lângă cantonamentele Armatei Dunărene
urmau să primească merinde.
Toate acestea în schimbul promisiunii ruşilor că Bucureştiul
nu va fi ars din temelii, făcut una cu pământul, iar locuitorii
săi trecuţi cu toţii prin sabie.
Negocierea cu două tabere cu interese opuse era o artă
pe care Manuc o stăpânise dintotdeauna. Cu cât cei cu care
purta discuţiile se arătau mai pătimaşi, cu atât paharnicului
părea să-i fie mai uşor să le citească în suflete ca în cărţi.
Şi cu cât piedicile erau mai multe, cu atât soluţiile se iveau
în mintea lui mai repede.
Din nefericire, bunele intenţii împreună cu minuţiosul plan
al paharnicului nu au slujit la nimic, căci Armata Dunăreană
a ruşilor nu a izbutit să ajungă de la Nistru până în Bucureşti
într-o lună.
Cei dintâi au intrat în oraş tot turcii, punând din nou pe
Manuc la mare cheltuială ca să poată obţine - de data aceasta
de la ei — promisiunea de a lăsa oraşul neatins, să-şi ducă
mai departe viaţa şi aşa frământată de spaimele acestor
vremuri tulburi.

175
 Se apropia Crăciunul. Bucureştiul era ocupat de trupele
de mercenari trimise de Bairactar, iar ruşii erau pe drum.
Manuc avea nevoie de un alt plan.

Fără vreun alt protocol, uşa se lipi de perete şi în odaie

se rostogoli pe podele, legat fedeleş, necunoscutul cel ascuns
în mantia cu glugă, împreună cu un nou val de zăpadă.
— El este? întrebă Manuc.
— El este, răspunse bulgarul. Stai acolo, diavole, că-ţi
crap capul! îi promise el necunoscutului care încerca să se
ridice pe picioare. Grăieşte franţuzeşte, dar ce anume grăieşte,
numai domnia ta vei şti să-i dai de capăt.
Manuc se veseli cu ginceritate la auzul vorbelor lui Bogumil.
O iscoadă franceză trimisă la el! Napoleon avea nevoie să ştie
ce pune la cale el, neguţătorul Manuc. Miere, ceară, sare,
grâu —îi sunară în urechi vorbele de demult ale Ruxăndriţei,
în care fata prinsese miezul vieţii paharnicului. îşi îngădui să
râdă pe săturate, aşa cum te bucuri cu suspine bând o cană de
apă cu mare sete, apoi încruntă din nou sprânceana şi spuse:
— Ia-1. Bagă-1 undeva până când mai trec acestea toate
care ard, şi ne vom ocupa de el într-o zi sau două. Adu-mi-1
chiar acum, pe loc, pe Ilarie.
Bogumil ridică iscoada legată cu sfori groase peste coate,
apucându-1 cu putere de un umăr şi smucind în sus. îi mai
îndesă câteva vorbe tainice în limba lui, în vreme ce-1 trecea
peste prag şi-l scotea afară, în lumina întoarsă de zăpadă.
în mai puţin de un ceas, Ilarie ciocăni cu teamă la uşa
lui Manuc şi strecură înăuntru numai capul, ivit mult mai jos
decât se aştepta paharnicul, din cauza poziţiei aplecate a truba­
durului. Cântecele răspândite pe uliţele târgului nu întotdeauna
se potriveau cu interesele negustorului, iar Ilarie nu ştia niciodată
când greşea, căci interesele acelea erau mult prea complicat
împletite pentru mintea lui simplă. Venise iute la chemarea lui
Manuc, iar acum îşi aştepta soarta: va fi răsplătit ori pedepsit?
Manuc era adâncit în gânduri. Ştia că trebuie să-i scoată
cumva pe turci din oraş. De mai întârzia o singură zi, vor
ajunge şi ruşii, iar bătălia se va da de-a dreptul pe străzi,
amestecând târgoveţi şi soldaţi. Nu va rămâne piatră peste

176
piatră ori suflare de om. Trebuia să găsească o cale să-i
scoată, cu lupta lor, afară din oraş.
— Intră, Ilarie, îi vorbi el într-un târziu, iar omul înţelese
din glasul său că lucrurile sunt bune şi se mai însenină,
închide uşa şi deschide bine urechile. Vei cânta pe străzi
cum că ruşii, osteniţi de atâta drum, căci merg de o lună,
de când au trecut Nistrul, se gândesc să facă un popas de
două-trei zile la Buzău, şi să pornească de acolo cu forţe
înzecite. Vei spune cum sunt ei acum răpuşi de oboseală şi
de foame. Şi vei arăta cum vor fi ca zmeii, după acest popas
în care îşi vor întrema puterile.
Pe măsură ce Manuc poruncea, fruntea lui Ilarie se netezea
şi ochii lui se ridicau cu un curaj din ce în ce mai mare, până
când ajunseră într-ai paharnicului. Treaba era pe placul său.
— Se poate face, cinstite paharnice, spuse el cu semeţie.
— Asta o ştiu, Ilarie. Numai că trebuie să se facă chiar
acum. Adică va trebui să ieşi pe uşa aceea strigându-ţi
cântarea. Nu mai este vreme. Pericol mare pândeşte oraşul.
Aşază-te, toarnă-ţi vin şi caută să nu zăboveşti prea mult.
Manuc îi întoarse spatele, scoase tutun dintr-o punguţă,
îşi umplu ciubucul filigranat şi începu a trage, îngândurat. Pipa
păcănea şoptit atunci când scăpa dintre buzele paharnicului.
Nădăjduia ca turcii din oraş să ia seama la versurile ticluite
de Ilarie, să cântărească iute cele două posibilităţi - aceea
de a aştepta pe ruşi să ajungă în Bucureşti şi a se bate apoi
cu o armată odihnită, cu forţele refăcute, şi aceea de a-i lua
prin surprindere, ieşindu-le dinainte şi purtând lupta, în felul
acesta, cu o gloată dezordonată de soldaţi obosiţi.
Ilarie cel ivit pe lume din nimic îşi merită cu prisosinţă
renumele de întâiul trubadur al târgului, şi în numai un ceas,
peste acoperişurile Bucureştiului se ridică un cântec nou,
purtând cu el o nădejde tainică:

F run ză verde d e du dău

D e la Nistru la B u zău
Merge rusul - drum bătut
Că deloc nu a u stătut,
N-au m ân cat şi n-au băut.
La B u zău câ n d aju ngea
 Apă vie rusul bea
Şi în Bucureşti intra
Pe turc în sabie-1 lua
Ţ ara-ntreagă o scăpa.

Crăciun însângerat
1806, decem brie - câmpurile
satului Glodeanu

Picioarele lui Jamal erau ude şi îngheţate în încălţările lui

de marochin roşu, frumos întoarse la vârf şi cusute cu şiret
galben. Talpa subţire a cipicilor se muiase încă de la cel dintâi
ceas de marş, iar zăpada vicleană ca şi locuitorii acestor pămân­
turi ce nu încetau să-l sperie i se strecurase înăuntru, rece ca
suflarea morţii. Atunci când Măritul Sultan, Lăudat Fie Numele
Lui, poruncise pentru ei toţi încălţările frumoase şi uşoare,
ca să le fie de ajutor la drumurile lungi ce-i aşteptau, pesemne
că nu avusese cunoştinţă despre zăpezile de dincolo de Dunăre.
Jamal însemna chipeş.
De nu i-ar fi stat împotrivă nenumăratele cicatrici ce-i
brăzdau faţa în toate direcţiile, după cum îl prinsese de
fiecare dată răzbunarea duşmanilor, pesemne că aceasta ar
fi fost soarta lui: să fie chipeş. Aşa însă, semnul cel mai
proaspăt, încă rozaliu şi nevindecat, ce-i pornea din colţul
gurii şi cobora într-un arc întors cu faţa în jos până sub
bărbie, îi adăuga un aer sălbatic, parcă veşnic înfuriat de tot
ceea ce vedea şi auzea, făcând pe cei din jur să se ţină
departe de el, iar cicatricea cea mai lungă ce-i unea colţul
din afară al ochiului stâng cu lobul urechii drepte, trecând
peste nas, înrăutăţea încă şi mai mult lucrurile.
Din toată armata de douăsprezece mii de oameni, trimisă
de Mustafa Bairactarul în Bucureşti, baş-agalele scoseseră pe
ascuns noaptea trecută mai mult de jumătate, pornindu-i în
marş pe drumul Buzăului, cu copitele cailor acoperite cu
câlţi şi fără meterhanelele, care potriveau paşii pedestraşilor
de fiecare dată când porneau la război. Lui Jamal încă nu-i
mai fusese dat până acum să plece la bătălie fără surle şi

178
trâmbiţe, fără muzica fanfarelor care picura curaj în inimile
ienicerilor şi ale spahiilor.
Ieşiseră din oraş la adăpostul întunericului şi în cea mai
mare linişte, din cauza unui cântecel pe care nebunul târgului
îl strigase pe străzi toată ziua şi cu care vestea lucruri impor­
tante pentru comandanţii săi.
Când oraşul dispăru în noapte în spatele lor, baş-agalele
porunciră părăsirea drumului bătut şi continuarea marşului
la o oarecare distanţă de el, prin câmpul înzăpezit, neumblat,
aşa fel ca ivirea lor în faţa duşmanului să fie pe neaşteptate.
Plănuiseră să dea bătălia în zorii celei de-a doua zile de
marş, iar peste încă două zile să intre cu toţii înapoi, în oraş.
Jamal ştia că nu este chipeş, aşa cum îl sortise maica sa
la naştere, alegând acest nume pentru el, dar cel puţin în
isteţime nu-1 întrecea nimeni. Mărşăluia în coada şirului
nesfârşit de pedestraşi, în ultimul rând - loc ales chiar de
el, pentru că în vremea din urmă nimeni nu mai punea mare
preţ de ordine şi disciplină, iar el fusese liber să meargă pe
unde dorea. în spatele său începeau rândurile de spahii
călare. Caii suflau aburii fierbinţi din piepturile încinse de
mers drept în ceafa lui Jamal, încălzindu-1.
îşi schimbase locul în convoi de curând, pentru că înghe­
ţase mergând umăr la umăr cu ienicerii de seama lui. Pe
cap, turbanul verde nu se lăsase îndesat mai mult, ca să-i
acopere urechile, iar Jamal mersese o vreme cu capul pe
jumătate descoperit, pradă viscolului îngheţat din câmpul
deschis, până când urechile începuseră a-i ţiui şi o durere
ascuţită i se cuibărise între ele.
Ieşise atunci din rând şi se aplecase asupra uneia dintre
încălţări, făcându-şi de lucru cu şiretul galben şi ridicându-se
de acolo numai atunci când caii cu răsuflările fierbinţi ajunseră
în dreptul său. Apoi îşi continuase marşul la căldură, cu
ceafa şi umerii scăldaţi în aburul gros ieşit din nările cailor
spahiilor, surâzând şi simţindu-se ca în rai.
De la o vreme, zorii prinseră a miji undeva, în faţa lor,
puţin către dreapta. Zarea întreagă, câmpul fără sfârşit, aerul
din jur - totul se albăstri într-o explozie de lumină stranie,
ce-1 făcu pe Jamal să-şi frece ochii şi să cerceteze apoi din nou
lucrurile din jurul său, ca să se încredinţeze că este aievea,

179
şi nu lucrarea vreunui djinn diavolesc trimis să-i ispitească.
Răsăritul cel albastru nu dispăru, şi Jamal gândi că ochii lui
înlăcrimaţi din pricina uimitoarei zăpezi erau aceia care îi
amăgeau simţurile. Ori poate este vreo păcăleală ghiaurească,
anume făcută ca să le ia lor minţile şi să le fure biruinţa.
Viscolul strânsese troiene de zăpadă în spatele mărăcini-
şurilor risipite ici şi colo, făcând şirul lung de spahii şi
pedestraşi să meargă şerpuit. Un corb - cel mai mare corb
pe care îl văzuse Jamal vreodată - fusese răpus pesemne de
gerul nopţii trecute, înainte de a apuca să iasă de tot dintr-un
astfel de troian. Murise înţepenit în zăpadă, cu aripa pe care
izbutise să şi-o elibereze îngheţată într-un ultim efort disperat
de a-şi scoate întregul corp din troian. Găvanele goale ale
ochilor săi arătau că fraţii lui trecuseră deja pe acolo, iar
pliscul căscat larg era locul în care se ascunsese însăşi moartea.
Fiecare turc trecu prin dreptul corbului pe jumătate ieşit
din troian, întorcând capul ca să-l privească, într-un fel de
onor ciudat adus celor ce urmau să se petreacă. în spatele
lor, o brazdă adâncă precum urma unui vas pe ape despărţea
câmpul în două.
Le era frig. Cu toţii aveau buzele vinete şi ochii în pământ.
Gerul purta cu ei o primă bătălie, înaintea aceleia cu ruşii,
şi părea să câştige. Lipsa meterhanelelor le strica inimile.
Gândurile îi purtau la luptă, la valurile de sânge cald ce vor
ţâşni din duşmani şi vor încălzi aerul cu aburii fierbinţi ai
victoriei, dezgheţându-le lor inimile şi nasurile.

Trupele turceşti trecură de Urziceni, căruia oamenii locului

îi spuneau Căpitănia Scaunului, atunci când soarele urcase
de două suliţe pe cer. Ultimul cercetaş trimis în faţă, ca să
socotească distanţa din goana calului şi să dea de veste, nu
se mai întorsese, lucru care îngândura pe comandanţi şi
îngrijora trupele. Cu toate că până la Buzău, unde se ştia că
ar fi cantonaţi ruşii, ar mai fi fost cale de câteva ceasuri
bune, o nelinişte pătrunse în oameni şi în cai.
Deodată, îi văzură.
Mii de siluete aşezate umăr lângă umăr, chiar pe direcţia
soarelui, astfel încât turcii nu se puteau uita la ei mai mult

180
(ie câteva clipe, fiind apoi siliţi să plece ochii înlăcrimaţi de
lumina puternică venită din toate părţile, mii de lame sclipind
în soare. Ruşii!
Nici ei nu rămăseseră pe drum, ci se trăseseră într-o parte,
pe câmp, către răsărit, parcă anume ca să împiedice pe
duşmanii lor să poată privi drept către ei. Stăteau nemişcaţi,
în formaţie vădit aranjată îndelung, aşteptându-i.
Cele două baş-agale ale trupelor turceşti începură a împărţi
ordine scurte, cu glasuri alarmate. Ruşii îi aşteptau. Acesta
era semn de trădare, de iscoade ce tăiaseră pesemne câmpul
în lung şi-n lat, în vreme ce ei se străduiau să iasă din
Bucureşti pe ascuns şi mărşăluiau în linişte, plini de încredere
în reuşita planului lor.
— Pedestraşii, în formaţie! Iataganele în faţă, flintele în
spate! Spahiii, pregătiţi pe flancuri! Flintele nu părăsesc
poziţia şi nu se apropie de inamic decât la ordin! Ceilalţi,
după mine, ileriiii!
— Ileriii! îi răspunseră din mii de piepturi soldaţii speriaţi
de faptul că lucrurile se precipitaseră.
Jamal striga cât îl ţineau puterile, eliberând spre cerul
siniliu spaime cunoscute, ce-1 luau în stăpânire de fiecare dată,
pe fiecare câmp de luptă, la fiecare atac. După numai câţiva
paşi însă, cipicii lui frumoşi din marochin roşu alunecară pe
zăpadă, şi Jamal se pomeni în genunchi. Alături de el, camarazii
cădeau seceraţi ca spicele, de cum se încumetau să facă vreo
mişcare mai bruscă. Iarna ghiaurească şi zăpezile acestea din
care ieşeau corbi cu pliscurile căscate către cer se juca din
nou cu ei, precum mâna unui calif uriaş măturând piesele
de şah de pe tabla de joc, doar ca să se amuze.
După ce primul val de pedestraşi luă câte o primă trântă
în zăpadă, din spate se schimbară ordinele, pentru depăşirea
situaţiei apărute:
— Spahiii, la atac! Ileriiii! Pedestraşii, după ei!
Spulberând zăpada în ochii camarazilor lor, spahiii le trecură
în goana cailor pe lângă urechi, cu iataganele ridicate deasupra
capetelor, purtând steagurile cu semilună spre victorie. Pe
drumul deschis de ei, pedestraşii se putură mişca mai uşor.
— Ileriiii! izbucnea din când în când un strigăt chiar lângă
urechea lui Jamal, dispărând atât de iute încât el se întreba

181
dacă nu cumva se înşală, iar ceea ce a auzit fusese de fapt
nechezatul unui cal.
Ruşii priveau toată această învălmăşeală, primul atac înăbuşit
în zăpadă şi schimbarea bruscă de tactică, fără să schiţeze
niciun gest.
Cei dintâi spahii intrară între ei cu furie, împărţind lovituri
iuţi de iatagan şi mânjind încă de la primele rânduri picioarele
cailor de sânge. Fără să fi primit ordin, căutau totuşi instinctiv
din priviri cavaleria rusă, ca să pornească o luptă dreaptă
care să le mai ostoiască furia stârnită de vederea pedestraşilor
căzuţi din picioare, ca nişte prunci neînvăţaţi.
Nu vedeau nicăieri cavaleria inamică, şi de la o vreme îşi
căutară unii altora privirile, întrebându-se ce se întâmplă.
Infanteria rusă îi aşteptase cu baionetele ridicate către piepturile
cailor. Chiar şi un soldat căzut la pământ mai găsea puterea
să ridice puşca şi să înfigă baioneta în burta unui cal ce-1
lua în picioare. Spahiii cădeau.
Cu greutate, ridicându-se de încă vreo două ori din zăpadă
din cauza încălţărilor ce-i alunecau, Jamal ajunse la linia
luptei. Caii stârniţi de mirosul de sânge cald fornăiau amenin­
ţător pe nări. Toate lamele săbiilor şi iataganelor, lovite unele
de celelalte, încrucişate pe viaţă şi pe moarte în încleştări
sălbatice, ridicau către înalturi un singur scrâşnet ce părea
al pământului însuşi, într-o ameninţare că se va despica şi
va înghiţi într-o clipă oameni şi animale.
înainte de a apuca să înţeleagă ce se petrece, Jamal spintecă
din umăr un braţ repezit asupră-i şi încercă să ia capul unui
rus, pentru că poziţia în care i-1 adusese Allah era nimerită
pentru aceasta. Rusul se răsuci însă în cea din urmă clipă, aşa
că iataganul lui Jamal căzu pe urechea lui, zburându-i-o în aer.
Omul îşi duse mâna la rană, şi palma i se umplu imediat
de sânge. Prin ochii săi uşor oblici trecură umbrele unor
lucruri necunoscute ce-1 ţintuiră o clipă pe Jamal locului, iar
el urmări cu curiozitate vorbele ochilor rusului. Sângele ieşit
printre degete i se scurgea de-a lungul braţului, către cot,
pe sub mâneca tunicii verzi.
Jamal mai avu vreme să înregistreze cizmele înalte ale
rusului, căciula lui de blană şi postavul gros, călduros, al
hainei, înainte ca suliţa unui spahiu să străpungă spatele

182
duşmanului şi să iasă la iveală chiar în faţa ochilor săi, printre
bumbii de metal. Vârful năclăit în fărâme de carne sfârtecată,
rubiniu şi lucios ca ochiul unui inel cu pecete, avea în el
ceva dezmăţat, o neruşinare de femeie stricată ce-şi arată
nurii, şi Jamal se simţi în faţa lui fâstâcit.
Rusul căzu mai întâi în genunchi, apoi se muie şi se lăsă
pe o parte. Un cal mânat cu chiuituri îl luă între copite, şi
mirosul animalului îl deşteptă din nou pe Jamal în timpul
de acum al luptei, ce se scurgea cu iuţeală înainte, secerând
oameni din ambele tabere.
îşi cercetă turbanul de pe cap, într-un gest reflex pe care
mâna lui îl îndeplinea ori de câte ori se avânta în mijlocul
luptei, şi porni mai departe, cu iataganul ridicat şi cu gura
deschisă într-un strigăt devenit într-o clipă al tuturor celor
ce se aflau, în ziua a doua de Crăciun, pe câmpul înzăpezit
de lângă Căpitănia Scaunului.
Pe neaşteptate însă, chiar când lucrurile păreau să meargă
bine şi spaima lui Jamal se mai îmblânzise, topită într-o
nădejde nouă pe care i-o dădea norocul avut până atunci,
ceva se petrecu în spatele luptei. O prezenţă covârşitoare,
o nouă ameninţare, mai presus decât toate cele de până
atunci, un animal uriaş născut dintre zăpezile înfuriate de
nesăbuinţa oamenilor, se ivise în spatele turcilor şi înainta
către ei, într-un galop turbat, ridicând furtuni albe împrejur.
Cavaleria rusă, ascunsă până atunci în sat la Glodeanu,
căzu ca un trăznet asupra turcilor, împresurându-i şi lovindu-i
din toate părţile deodată.
Comandanţii ruşi păstraseră atacul cavaleriei pentru momentul
acesta al luptei, când toţi oamenii vor fi fost concentraţi în
mijlocul câmpului, uşor de prins într-un cerc de fier.
Pe măsură ce înţelegerea îşi făcea loc în minţile pedes­
traşilor şi spahiilor, teama le urca în priviri, tulburându-le.
Pierzându-şi stăpânirea, un ienicer, care lupta pentru bani,
dar mai ales pentru viaţa lui, puse capăt brumei de avânt
rămasă turcilor, strigând cu disperare:
— Ne-au încercuit! Nu mai avem scăpare! Ne-au tăiat
retragerea!
Strigătul său avu efect tragic asupra camarazilor. Câteva
momente de buimăceală în care turcii îşi luară mintea de la
luptă ca să afle cât adevăr este în spaima tovarăşului lor, şi
totul fu pierdut.
Retras într-o găoace de linişte formată în mijlocul devălmăşelii
generale prin aceleaşi forţe de neînţeles care nasc bulboane
pe feţele apelor, Jamal băgase iataganul în teacă şi pregătea
o încărcătură nouă flintei. Strecură pe ţeava armei praful de
puşcă şi îndesă înăuntru mai întâi bănuţul de cânepă, pentru
păstrarea glonţului până când ar fi tras. Deasupra puse
glonţul, mărgică de plumb ce totdeauna îl ducea cu gândul
la o jucărea pentru copii, şi îl împinse cu stiletul prins sub
ţeavă. Trase piedica, întinse braţul, ochi şi apăsă pe trăgaci.
Luase în cătarea flintei pe cel dintâi călăreţ rus apărut din
spate, iar uniforma lui roşie pe albul zăpezii îi uşură sarcina.
Preţ de o clipă, flacăra izbucnită chiar lângă degetul său mare
îi luă vederea. Apoi însă, fumul se răspândi iute şi putu
vedea limpede ce făcuse. Bubuitura scurtă îi mai răsuna încă
în urechi, în vreme ce ochii îl înregistrau pe rus într-o cădere
nedumerită, ca o întrebare care nu-şi va afla niciodată răs­
punsul. Eliberat, calul îşi continuă fuga de unul singur,
căutând scăparea din acest infern.
îngenuncheat în spatele unui cal mort, singur pe lume în
găoacea lui, Jamal pregăti o nouă încărcătură.

Lui Alioşa îi plăcea să lupte, să iubească şi să bea.

Ordinea acestor trei lucruri dragi lui se mai rotea la
răstimpuri, în funcţie de ultima experienţă avută. Dacă, spre
pildă, ultima femeie iubită îi făcuse sufletul să cânte, în vreme
ce ultima bătălie o câştigase înainte ca avântul său să se
ostoiască, lăsându-1 nemulţumit, atunci ordinea plăcerilor
devenea: să iubească, să bea şi să lupte.
Se bucurase atunci când regimentul lui intrase în componenţa
Armatei Dunărene şi trecuseră Nistrul, ca să se bată cu necre­
dincioşii turci. în mijlocul ultimei petreceri de la popotă - ziua
de joi era stabilită pentru întâlnirile ofiţerilor de cavalerie şi de
la care cu niciun chip nu era slobod să se lipsească - se urcase
pe masă şi închinase cana cu vin pentru „bătăliile sfinte ce
vom purta, pentru stârpirea câinilor necredincioşi de pe faţa
pământului şi pentru triumful dreptei credinţe creştine!“.

184
 Popota întreagă izbucnise în urale, este drept că mai degrabă
deşănţate, de oameni răpuşi de vin, decât înălţătoare, dar unor
ofiţeri aflaţi în pragul campaniei li se mai trece cu vederea.
Bucuria lui Alioşa însă avea şi alte motive, mult mai
temeinice decât acesta strigat de pe mesele popotei din Sankt
Petersburg. Se bucura că va lupta cu turcii - cărora le mersese
vestea că sunt dezorganizaţi, dezbinaţi şi luptă în mare neorân­
duială - , şi nu cu francezii lui Napoleon, acum de neoprit
în drumul lor prin Europa, anunţând victorie după victorie,
spre totala demoralizare a inamicilor lor.
în zilele de dinaintea plecării către Moldova, Alioşa traversa
o perioadă în care plăcerile sale erau orânduite: să lupte, să
bea, să iubească. Aceasta mai cu seamă din pricină că era
gradul cel mai mărunt între cei ce se adunau joia la popota
din Sankt Petersburg, cu balalaici şi dansatoare desculţe stre­
curate înăuntru după miezul nopţii. Ba încă şi mai mult decât
atât, era şi cel mai tânăr, iar părul său de un blond copilăresc
nu-1 ajuta cu nimic la impunerea unei oarecare seriozităţi.
Acestea toate, plus refuzul pe care-1 căpătase de la ţigăncuşa
cu balalaica, stârniră în el dorinţa aprigă de a porni lupte
crâncene cu duşmani pe potriva staturii sale de uriaş, căci
natura păruse să-şi fi uitat măsurile sale obişnuite atunci când
clădise pe Alioşa. Pusese să fie biciuită ţigăncuşa cea încrezută,
dar şfichiuitul celor trei plesne nu-1 mulţumi, aşa că puse el
însuşi mâna pe bici şi lovi de câteva ori carnea pe care ar
fi dorit să o iubească.
Avea să plece în Principatele Române, avea să dea piept
cu turcii şi avea să se întoarcă apoi acasă, acoperit de glorie
şi cu Ordinul Sfântul Gheorghe la cordonul săbiei, de vreme
ce familia din care provenea nu avea un rang suficient de înalt
cât să i se îngăduie să poarte decoraţia la piept ori la gât.
în dimineaţa zilei aceleia ştiu că urmează să se petreacă
ceva. Oamenii erau posomorâţi şi mocneau revolte fără speranţe
din pricină că mărşâluiseră în ziua de Crăciun. Cu toţii se
aşteptaseră ca în Sfânta Zi să facă popas undeva şi să petreacă,
mai cu seamă că hrană era din belşug prin părţile locului.
Ofiţerii însă îi zoriseră fără milă, greul căzând pe infanteriştii
din fruntea coloanei. în spatele lor, cavaleria - toţi aleşi pe
sprânceană, unul şi unul, numai bărbaţi lungi în picioare şi
laţi în umeri - îşi juca bidiviii în buiestru, păstrând cu greutate
ritmul mersului aşa cum îl stabileau infanteriştii.
Pentru gloria împăraţilor Rusiei şi descurajarea oricăror
ameninţări, cavaleria avusese dintotdeauna cei mai mari armă­
sari, cai uriaşi încălecaţi de bărbaţi la fel de impunători.
Atunci când intrau în luptă, alergând mâncând pământul,
capetele soldaţilor se lipeau de ale cailor lor, rămânând la
vedere, ridicat, numai braţul înarmat cu vreo toporişcă ori
o sabie. Oricât de mare şi de veche ar fi fost familia din
care se trăgea dvorianinul, fără statura impunătoare nu ar fi
fost cu putinţă să fie acceptat în trupele de cavalerie.
Alioşa nu avusese astfel de probleme, căci era cât ursul.
Cumpărarea şi mai apoi întreţinerea calului i-au dat bătăi
de cap, căci candidatul trebuia să vină cu propriul său animal,
căruia să fie în stare să-i plătească cheltuielile de întreţinere,
dar ai săi de-acasă au fost de acord să sacrifice din bunăstarea
lor, în schimbul mândriei de a avea un cavalerist în familie.
Solda sa de abia trei sute douăsprezece ruble pe an nu ar
fi ajuns de nutreţ calului nici pe trei luni încheiate.
— Zdarovie, rebiataMîi salutase cu entuziasm chiar Exce­
lenţa Sa Generalul Miloradovici, comandantul trupelor aflate
în marş, la prima oră a dimineţii.
Poruşnicii îi aliniaseră fără să le repeadă nicio vorbă grea,
astfel ca oamenii să se arate binedispuşi. Apoi îi porniseră
către ieşirea din Buzău, la vale spre Bucureşti. Când ieşiră
în câmp deschis, poruşnicii călare prinseră a alerga în sus
şi în jos de-a lungul coloanei, anunţând:
— Inspecţie! Trupă, pregătiţi pentru inspecţie!
Aşadar, aceasta era pricina pentru care fuseseră trataţi
bine în dimineaţa zilei a doua de Crăciun: Excelenţa Sa dorea
să inspecteze trupele.
Alioşa simţea însă că este ceva mai mult decât atât. Infan­
teriştii îşi îndreptau umerii, verificau tunicile deasupra pieptului
şi săltau armele în spate, căutând pe general din priviri. Ochii
verzi, spălăciţi, ai generalului treceau pe deasupra trupelor
sale, abia remarcând ici-colo câte o uniformă ori un chip.
— Zdarovie, rebiata! 1

1. Zdarovie, rebiata - noroc, băieţi (lb. rusă).

186
 — Să trăiţi, Excelenţa Voastră! izbucnise salutul din treizeci
de mii de piepturi, cu toţii mândri că - din motive necunos­
cute - se ridicaseră până la onoarea de a le vorbi însuşi
Excelenţa Sa.
— Băieţi, vorbi generalul, ridicându-se uşor în scări şi
păstrând dreapta pe mânerul săbiei. Ne aşteaptă o zi mare.
în numai câteva ceasuri ne vom întâlni cu trupele turceşti,
puţine la număr şi lipsite de informaţii. Ei nu ştiu că suntem
aici. Noi ştim că ei sosesc. Să folosim cele dintâi minute în
care le vom oferi această surpriză, ca să câştigăm în faţa lor
autoritate. Să-i primim aşa cum nişte coloşi ca voi trebuie
să primească nişte sărmane vietăţi mărunte ca ei.
Cuvintele deşteptau în sufletele oamenilor orgolii care le
umflau piepturile. Trupele izbucniră în ovaţii pe care însă
Excelenţa Sa le potoli imediat, ridicând mâinile amândouă
deasupra capului.
— Băieţi, continuă el. Nu uitaţi că trebuie să păstrăm
taina locului în care ne aflăm, cât mai mult timp cu putinţă.
Pentru turci, trebuie să fim o apariţie neaşteptată, să ne nască
chiar zăpada acestui câmp. Sunteţi mai mulţi, mai puternici
şi mai învăţaţi cu iernile. Zăpada luptă alături de noi, căci
ne cunoaşte şi o ştim.
Li se explică apoi strategia luptei. Poruşnicii se împărţiră
printre escadroane şi ei aflară că aveau de păstrat ordinea
şi mai ales liniştea, chiar şi după ce trupele turceşti îi vor fi
văzut, până în momentul în care vor auzi ordinul de luptă.
Aflară cum cavaleria va sta ascunsă în sat la Glodeanu, de
unde se va ivi numai atunci când turcii vor fi cu toţii printre
ei, aşa fel ca să-i prindă la mijloc, iar ei să-i poată lovi din
toate părţile deodată.
Oamenii erau entuziasmaţi. Se simţeau invincibili şi erau
mândri că sunt conduşi de o minte atât de ageră. Alături de
întreaga cavalerie, Alioşa porni către Glodeanu, într-un
galop nebunesc printre munţii de zăpadă ridicaţi peste tot
împrejurul lor, împresurându-i într-un nor alb din care se ivea
la răstimpuri câte un braţ înarmat ori câte o flamură purtând
pe Sfântul Gheorghe.
Lupta care începu în depărtare trimitea până la ei sunete
înfundate, deformate si greu de recunoscut. îi păru mai întâi
că aude urletele de atac ale turcilor, şi îşi închipui trupele lor
aşteptând neclintite, în tăcere, aşa cum poruncise generalul,
ca să tulbure şi să deruteze duşmanul. Apoi, totul se linişti
brusc, pentru ca imediat să se ridice spre cer numai glas de
animal, caii nechezând cu turbare şi, parcă, dacă închidea
ochii şi ascuţea bine urechile, scrâşnet de săbii.
La semnalul hotărât, scoaseră caii din curţile sătenilor,
încălecară şi porniră la atac, cu săbiile înainte, mânând
armăsarii într-un galop sălbatic peste câmpul troienit.
Alioşa era numai unter-ofiţer1, iar acceptarea lui de către
camarazii cu adevărată descendenţă nobilă îi umplea inima
de mândrie şi-i dădea aripi. Nimeni nu va mai râde de el
niciodată, după această cursă umăr la umăr cu toată spuma
cavaleriei Armatei Imperiale. Nimeni nu va mai îndrăzni să-i
ciufulească părul blond cu mâna, cum faci doar copiilor mici,
nimeni nu-i va mai refuza propunerile tainice de dragoste şi
nu va mai glumi pe seama calului pe care i-1 întreţinea familia.
Turcii îi văzură, şi lupta încremeni pentru o clipă în aerul
îngheţat al dimineţii. Apoi îşi reluară încleştările, cu vădită
spaimă, în ritmul din ce în ce mai iute al loviturilor.
Poruşnicii înşirară călăreţii pe o distanţă suficient de mare
cât să prindă întregul câmp de bătălie. Flancurile aveau ordin
să se închidă într-o jumătate de arc, iar grosul cavaleriei
înainta drept spre mijlocul liniei luptei.
în mijlocul iureşului general, în spatele unui cal mort, un
ienicer cu turban verde îşi vârâse iataganul în teacă, semn
de mare curaj atunci când luptele deja se dădeau corp la
corp, şi isprăvea de încărcat o flintă. într-un chip de neînţeles,
nimeni nu părea să-l vadă. Alioşa uită să mai strige alături
de ceilalţi călăreţi, îndreptându-şi toată atenţia către acest
turc neobrăzat pe care nu-1 oprea nimeni să-şi ducă planul
la îndeplinire. îl văzu întinzând braţul, ochind un călăreţ din
capătul flancului stâng şi trăgând.
Ofiţerul căzu în zăpadă, stârnind lui Alioşa o mulţime de
gânduri numai începute şi lăsate aşa, neterminate. Căzuse
Ivan, Vanea cel cu patru surori acasă, toate ştiau să cânte la
pian, motiv pentru care Alioşa ştia că nu s-ar uita niciodată

1. Unter-ofiţer - caporal în arm ata rusă.

188
la unul ca el. Ivan îi împrumutase aseară ţesala ca să-şi
pregătească bidiviul pentru astăzi, iar el încă nu îndrăznise
să-i spună Vanea, ca toţi ceilalţi, aşa că acum se hotărâse
să-şi ia inima în dinţi şi să-i zică şi el aşa.
Turcul isprăvise din nou de încărcat flinta şi se ridicase în
picioare, muncindu-se să-şi păstreze echilibrul pe trupul calului
mort. Căpătase curaj, iar acum voia să ţintească de la înălţime.
Alioşa înfipse pintenii în burta calului cu sălbăticie, ştiind
bine că îl va speria, dar mizând pe aceasta. Săgetat de durere
tocmai în mijlocul galopului, calul scoase un nechezat prelung,
ochii îi ieşiră din orbite de spaimă şi, dintr-un salt, fu lângă
turcul urcat pe leşul animalului.
Sabia rusului intră în pieptul turcului până la jumătatea lamei.
Degetul lui Jamal, încordat pe trăgaci şi pregătit să trimită
cel de-al doilea glonţ, se muie. Slăbiciunea pătrunse apoi
iute în tot braţul, iar patul flintei îi alunecă uşor de pe umăr.
Gândul lui Jamal alergă la corbul pe jumătate îngropat în
troiene, şi îl învinui de cele ce se petreceau. El, corbul,
poartă toată vina, căci de nu i-ar fi ieşit în cale, atunci
lucrurile ar fi stat altfel.
Privi în sus către atacatorul său, şi înţelese că a fost răpus
de o bestie uriaşă cu ochii mari, bulbucaţi înspăimântător, cu
bale fierbinţi scurgându-i-se dintre colţii dezveliţi anume ca
să bage groaza în el, şi scoţând flăcări pe nările cât pumnul
său de mari. Arătarea necheză, fornind pe nări şi scuturând
capul cu furie, ori poate numai cu spaimă, dar Jamal nu se
pricepea să deosebească furia de spaima unor astfel de fiare.
Apoi, nimic nu mai avu importanţă. Uită până şi de cele
şaptezeci şi două de fecioare cu trupurile de mosc şi ambră
ce ar fi trebuit să-l aştepte în rai, de ar fi căzut în luptă.
Pacea despre care-i vorbiseră imamii în scurta lui copilărie
era aici. Fusese dintotdeauna aici, peste tot, numai el nu se
învrednicise până acum să se lepede de toate şi să se alăture
ei. Pacea era în jur, ispititor de aproape, copleşitor de mare,
infinită, atât de liniştitoare încât Jamal nu-şi mai dori decât
să fie una cu ea.
Ultima licărire de viaţă din ochi o trimise către bestia cu
dinţii uriaşi şi nările umflate suflând vane groase de abur
fierbinte, şi atunci mai apucă să vadă, ivindu-se printre

189
urechile fiarei, tunica roşie cu galoane aurii a rusului, şi
căciula lui călduroasă cu vulturul imperial în creştet.
Alioşa îşi scoase sabia din turcul cel îndrăzneţ şi-l privi
cu curiozitate. Rămăsese cu faţa către cerul lipsit de culoare,
şi pielea lui brăzdată de semne şi cicatrici părea o hartă
necunoscută. Cu greu ai fi putut deosebi care sunt ridurile
şi care sunt semnele bătăliilor. în picioare purta un soi de
opinci ciudate din piele roşie, frumos lucrate, cu totul nepo­
trivite zăpezilor din jur.
îşi struni calul şi-l întoarse către un grup alăturat. Câţiva
turci îl încolţiseră pe Kolenka, iar el îşi rotea calul ridicat pe
picioarele dinapoi între ei, tăind în stânga şi-n dreapta cu
sabia. Alioşa scoase toporişca pe care o trimise, cu un gest
scurt, între omoplaţii unuia dintre turci, apoi se repezi cu
sabia întinsă către altul.
în jur, prin zăpada neumblată până acum un ceas, se
lăţeau pete roşii de sânge cald. Zăpada absorbea cu nepăsare,
topindu-se în mici gropi atunci când sângele nu mai contenea
să se scurgă, lăsându-1 să intre în pământ, între colţii dintâi
ai grâului care avea să ia, în vară, drumul Constantinopolului.
Lupta dură mai puţin decât se aşteptaseră ruşii, şi mult
mai mult decât putură îndura turcii.
Pe câmpul de la Glodeanu rămaseră căzuţi mare parte
dintre cei scoşi de baş-agalele turceşti în întâmpinarea trupelor
ruseşti, ca să-i ia prin surprindere. Cei scăpaţi cu viaţă o
rupseră la fugă peste câmpuri, cu ruşii pe urmele lor. Turcii
se înecară cu toţii în lac la Ciocârlia, căci apa făcuse pojghiţă
deasupra şi ultimele ninsori aşternuseră aceleaşi zăpezi peste
ape ca şi peste câmp, iar fugarii nu putură deosebi una de
cealaltă, avântându-se înainte fără să ştie că merg spre pieire.
Un mesager călare pe cel mai iute cal al turcilor pornise
înapoi, către Bucureşti, să ducă vestea cea groaznică a înfrân­
gerii; aga rămas în oraş urma să pună foc Curţii domneşti şi
târgului întreg, ca să nu încapă pe mâinile ruşilor. Polcovnicii
ruşi asistaseră la întreaga luptă retraşi, alături de generalul
Miloradovici, şi acum priveau silueta călăreţului îndepărtându-se
în goană.
— Solia înfrângerii, spuse unul dintre ei, cu un surâs de
îngăduinţă.

190
 — Avem nevoie de un voluntar isteţ şi curajos, vorbi
generalul. Trebuie să-i împiedicăm să dea foc oraşului. Vom
trimite o ştafetă la aga din Bucureşti, cu vorba că - de va
aprinde o singură casă din oraş - atunci niciun turc nu va
mai rămâne în viaţă. Iar de ne va asculta voia şi nu va da
foc Bucureştilor, atunci vor trăi cu toţii.
Alioşa se oferi ştafetă voluntară din mai multe motive,
întâi, şi cel mai serios, pentru că pieptul său încă mai clocotea
de entuziasmul luptei încheiate cu o biruinţă atât de clară,
o luptă în care pe cei căzuţi dintre ai lor îi puteai număra
pe degete, în vreme ce dintre turci nu ştia să fi scăpat vreunul.
Apoi, pentru că simţea că aceasta este şansa lui de a ieşi
odată pentru totdeauna din tagma unter-ofiţerilor şi de a
intra în aceea a ofiţerilor plini, care puteau să aducă invitaţi
joia, la serile popotei din Sankt Petersburg, şi li se îngăduia
să-şi poarte decoraţiile la gât.
Generalul Miloradovici pregăti aşadar o misivă în care îi
arăta agăi rămase în Bucureşti care sunt cele două posibilităţi
pe care le are. Alioşa ascunse înscrisul la piept, sub tunică,
încălecă şi porni în galop, cu gând să împiedice panica din
Bucureşti.

Panică în Bucureşti
1806, decem brie - Bucureşti

Vestea înfrângerii turcilor semănă spaima în Bucureşti.

— Foc! Foc! Ne vor pune foc! strigau târgoveţii, ridicând
deasupra mahalalelor glas de primejdie.
Irimia brutarul, cel ce creştea singur două cosânzene de fete
şi tocmai arvunise loc de prăvălie şi cuptor în hanul paharnicului
Manuc, desferecă lada mare păstrată sub pat şi scoase la
iveală două iatagane turceşti. Potrivi armele una lângă cealaltă
pe masă, apoi merse să încuie brutăria şi să tragă obloanele.
Dugheana frumos mirosind a pâine caldă se scufundă în
întuneric. Irimia se năpusti în odăile din spate şi aduse fetele
mai mult târâş, spre spaima lor.

191
 — Taică, ce-ţi este? vorbi cea mai mare dintre fete, dar
glasul îi pieri încă şi mai mult atunci când desluşi, în odaia
slab luminată, iataganele pregătite pe masă.
Ileana, cea mai mică dintre fete, abia ieşită din anii copilăriei,
prinse a plânge încetişor. Irimia brutarul nu auzea şi nu
vedea alta în jurul său, în afara planului pus la cale, pentru
apărarea fetelor şi - cu ajutorul Lui Dumnezeu - poate că
şi a prăvăliei. Ieşi în mare grabă pe uşa din dos şi se întoarse
cu un boţ de tină în pumnii strânşi căuş.
— Ajută-mă, porunci el Marietei, fata cea mare, şi-i puse
în palmă tină.
Apoi o prinse pe Ileana de mână şi începu să-i mânjească
obrajii, fruntea şi gâtul cu noroi. Marieta privea înspăimântată
când la glodul din palmă, când la faţa surorii ei, pe care
tata o acoperea cu mişcări hotărâte, fără să ia seama deloc
la împotrivirile ei speriate.
De la o vreme, din pricină că i se lumina o portiţă de
scăpare ori din pricină că înţelesese, în sfârşit, că le sperie,
iar aceasta nu-i va fi de ajutor pentru împlinirea planului
său, începu a vorbi cu vechiul său glas sfătos, atât de bine
cunoscut fetelor:
— Turcii nu vor aştepta să ajungă ruşii până aici. Vor pune
foc oraşului, cine ştie la câte altele se vor deda, ei sau alţi
nelegiuiţi din oraş, care abia aşteaptă astfel de ceasuri nefericite
ca să-şi împlinească nenorocirile. Două fete frumoase apărate
de un bătrân înţepenit îi vor atrage aici ca mierea muştele.
Trebuie să fiţi urâte! Trebuie să vă afle murdare şi dezgustătoare,
demne de dispreţ şi silă, mai degrabă decât plăcute ochiului!
în vreme ce vorbea, isprăvi prefacerea Ilenei şi îşi mută
privirile către Marieta, ca să vadă dacă fata îl ascultase. în
mintea lui se născu gândul chinuitor că nevasta sa fusese
apărată, din fericire, de vederea celor ce vor urma. Scutură însă
capul pentru îndepărtarea acestui gând. Nu va urma nimic,
pentru că el va veghea, deja a plănuit lucrurile şi vor trece
peste seara aceasta de mare încercare trimisă de Dumnezeu
chiar în zi de Crăciun, pesemne pentru multele fărădelegi
adunate în timp.
— Ia sabia de pe masă, porunci Marietei, în vreme ce se
ocupa el însuşi să îndese una dintre săbii între mâinile
înţepenite de spaimă ale Ilenei. Ia-o! strigă el fetei, scuturând-o
de umeri şi încercând să-i prindă privirea. Ileana, ia-o! Ia
sabia, tu mă auzi ce-ţi spun?
— Taică, este speriată, îi înconjură soru-sa umerii cu braţul
şi puse cealaltă mână uşor pe braţul părintelui său. Lasă-mă
pe mine.
— Ajută-mă, puica taichii, vorbi brutarul şoptit, căutând
scăpare în privirile fetei sale mai mari. Trebuie să vă ştiu în
siguranţă.
Trei bătăi puternice în fereastra de la drum, pe unde vindeau
pâine la ceasurile târzii din noapte, când prăvălia era închisă,
opriră timpul în loc. Uitându-şi spaima de arme, Ileana apucă
iataganul cu hotărâre şi ceru îndrumări din priviri surorii
sale. Sărmanul Irimia brutarul duse un deget la buze, cerând
linişte, şi îşi munci mintea în căutarea unei soluţii.

Hanul Radu Vodă, ce adăpostea în spatele zidurilor sale

groase de cetate toţi negustorii croaţi aflaţi cu treburi în
Bucureşti, îşi închise porţile la cel dintâi semn de pericol.
Acesta era şi motivul pentru care croaţii preferau să conăcească
la Radu Vodă, căci istoria lor de ţară mică, bătută de toate
vânturile, îi învăţase să fie neîncrezători, bătăioşi şi veşnic
pregătiţi să se baricadeze. Veneau din Cattaro, de pe coasta
Adriatică a Muntenegrului, niciodată cucerită cu adevărat de
turci.
Vestea că ruşii au câştigat cea dintâi bătălie a războiului,
primită într-un oraş ocupat deocamdată de turci, îi uni într-un
singur ţel pe care nu fu nevoie să-l discute prea mult, căci
toţi se arătară de acord: aveau să se închidă în han şi să
opună rezistenţă turcilor până la capăt, în cazul în care le-ar
fi trecut prin cap să-i atace.
Călătoreau înarmaţi până-n dinţi, lucru mai rar întâlnit la
nişte negustori, dar pe deplin de înţeles după ce aflai că
sunt croaţi. De-a lungul drumurilor bătute în căutare de
clienţi pentru mirodeniile pe care le purtau ca pe nişte
nestemate, în punguţe meşteşugit lucrate, croaţii fuseseră
primiţi de oamenii locurilor în toate felurile: cu reţinere, cu
teamă, cu neîncredere. Numai aici, în Bucureştiul plin de

193
noroaie, oamenii le cercetaseră o vreme felul, apoi îi acceptaseră
cu toate ale lor.
Din pricina felului în care călătoreau, înarmaţi până-n
dinţi, fuseseră întrebaţi dacă vând arme.
— Vindem ghimbir, cuişoare şi nucşoară, răspunseseră ei.
Ştim să preparăm amestecuri de anason cu seminţe de piper
alb şi combinăm mirodeniile în feluri de care nimeni nu a
aflat vreodată. Armele sunt pentru noi, ca să ne apărăm.
Hangiul de la Radu Vodă era mulţumit de oaspeţii săi, iar
în vremuri de primejdie ca acestea, se simţea chiar bine­
cuvântat cu prezenţa lor la han, căci niciun alt loc din oraş
nu ar fi putut fi mai bine apărat.
Slobodan se afla la prima sa călătorie alături de ceilalţi
negustori. Trecuse de prima tinereţe, gâtul începea să i se
îngroaşe, iar sub bărbia smucită adesea, în trecut, cu îndă­
rătnicie, astăzi se arăta tot mai des o guşă în formare.
Ochii săi însă nu prea te lăsau să-i observi vârsta, din
pricină că te acaparau de la bun început. Albaştri ca Marea
Adriatică pe coasta căreia crescuse şi pe care acum o părăsise
pentru prima oară, adânci şi pătrunzători, schimbându-şi
apele cu mare iuţeală şi tulburându-1 lesne pe cel ce se
încumeta să se uite în ei, ochii lui Slobodan încă mai erau
la prima tinereţe.
Vestea că se vor lupta îi încinse sângele şi îi puse foc în
priviri. în vreme ce tovarăşii săi ferecau uşile şi scoteau ţevile
puştilor de prin firide, Slobodan trimise iute după vin, turnă
singur în căni şi împărţi negustorilor croaţi.
— Noroc şi sănătate! se bucură el, ridicând cel dintâi
cana. De ne-o fi să murim astăzi, am trăit frumos.
Croaţii umplură hanul cu râsete, ciocniră şi băură, apoi
se întoarseră la cercetarea armelor, fără să mai bage de seamă
că Slobodan îşi pusese două pistoale la brâu şi se strecurase
afară. îl luă pe hangiu după el ca să încuie poarta şi îi lăsă
vorbă să descuie numai la semn, două bătăi repezi, repetate
de trei ori, apoi dispăru în iureşul străzii.
Bucureştiul fierbea. Părea că toţi locuitorii erau pe străzi,
strigând vorbe fără şir şi alergând în toate direcţiile, precum
furnicile într-un muşuroi spulberat cu piciorul. Femei cu
bocceluţe încropite în grabă, trăgând după ele, de mână,

19 4
prunci nedumeriţi, bărbaţi cu topoare ori cuţite de măcelărie
în mâini, cu capetele descoperite ca la mare urgie, trăsuri pără­
site în mijlocul drumului, cai rătăciţi de stăpâni, nechezând
cu deznădejde şi ferindu-se de mâini străine în care nu aveau
încredere, copii pierduţi, rămăşi în mijlocul drumului, plângând.
Slobodan îl recunoscu pe Dobre cojocarul, care trecea
câteva săbii din mână în mână, din prăvălia sa către un grup
de bărbaţi din drum, şi se apropie:
— Ce este? îl întrebă.
— Ruşii au ajuns la barierele oraşului, răspunse Dobre.
Spun oamenii că sunt în trei locuri: la Băneasa, în Herăstrău
dincolo de lac şi la Văcăreşti. Nu mai avem timp nici să
scoatem pruncii din oraş. O să fie luptă mare, vai şi amar
de capul nostru, căci suntem ai nimănui, nici nu ştim de
care să ne apărăm! Unii vor să dea foc oraşului, ceilalţi vor
să ne treacă prin sabie.

Curtea Hanului lui Manuc era curată ca-n palmă. Toate

materialele fuseseră coborâte în beciuri: scândură, nisip,
caprele pentru rindeluit, ţiglă - totul intrase la beci. Intrările
fuseseră apoi astupate cu dulapi groşi bătuţi în cuie.
La o margine a curţii, Manuc strânsese meşterii braşoveni,
calfele şi lucrătorii în jurul unei laviţe cu arme. Le împărţea
hangere, flinte şi sfaturi:
— Apărăm hanul cu orice preţ, spunea el, privind în ochi
pe fiecare dintre ei în parte, pe măsură ce-i ajungeau dinainte.
Nimeni nu pune foc pe şantierul nostru! De fapt, viaţa v-o
apăraţi, căci altă ieşire din noaptea aceasta nu avem, decât
noi ori ei.
Oamenii luau hangerele şi se înşirau într-un lanţ, de-a
lungul zidurilor ridicate numai pe jumătate, cu spatele la ele
şi cu faţa la urgia din oraş. Dincolo de apa Dâmboviţei, către
scaunele măcelarilor, ţăranii slobozeau animalele din ţarcuri.
Mugete şi behăituri se ridicau în văzduh, unde întâlneau
cotcodăceli, lătrături şi miorlăituri, ca în adâncurile unei Arce
a lui Noe scăpate de sub orice control.
Bogumil intră în cămara lipsită de ferestre în care întem­
niţase iscoada franceză, dezlegă omul şi-i făcu semn să plece:

195
 — Du-te cu Dumnezeu şi scapă-ţi viaţa, spuse el, ştiind
bine că celălalt nu înţelege bulgăreşte, dar potrivindu-şi glasul
ca lucrurile să fie limpezi.
Laviţa cu arme a lui Manuc se goli, iar el porni de-a
lungul zidurilor împrejmuitoare ale şantierului, îmbărbătând
oamenii cu câte o mână aşezată pe umărul lor ori răspun-
zându-le la întrebări:
— Pe turci, aşa-i, cinstite paharnice? dori să se asigure o
calfă ce se străduise să asculte cu atenţie şi să priceapă
întreaga nebunie, dar rămăsese cu o nelămurire.
— Pentru han, Ionică, îi răspunse Manuc, strângându-i
cotul cu încredere, ca şi cum această calfă ar fi fost toată
nădejdea lui. Pentru han şi pentru vieţile noastre. Nu pornim
niciun atac, dar ne apărăm ce este al nostru.
Nu îndrăznea să pună în forma cuvintelor gândurile ce i se
roteau ameţitor în minte. Pe turci, de bunăseamă, căci ei se
arată acum disperaţi de ameninţarea de la barierele oraşului,
şi prin aceasta periculoşi şi necugetaţi. Mercenarii din Rusciuc,
oamenii lui Bairactar Stegarul, ce-şi câştigase numele în urma
vitejiei cu care apărase drapelul trupelor, erau în noaptea
aceasta duşmanii săi.
Cum se întâmplase aşa ceva? Cum era cu putinţă să fie
ameninţat de oştenii celui mai bun prieten?
Până la urmă, iată că oamenii au dreptate: nu poate încăpea
prietenie între ei doi, când vremurile i-au aşezat atât de adesea
în tabere diferite. Niciodată interesele lor nu fuseseră aceleaşi,
întotdeauna fusese nevoie de multă bunăvoinţă, de ambele
părţi, pentru a păstra neobişnuita legătură. Din ce pricină se
îndărătniceau, atunci, să lupte pentru păstrarea ei? Ce anume
îi ţinea într-o frăţie împotriva firii şi a istoriei pe care o trăiau?
Manuc luă aminte la zarva pornită dinspre Temniţele
Domneşti, pe deasupra tărăboiului general. Temnicerii ţineau
piept oamenilor care cereau deschiderea porţilor, căci altminteri
cei întemniţaţi ar fi fost arşi de vii de către turci, ori puşcaţi
de către ruşi. în lipsa domnitorului, fugit din ţară încă din
vară, de teama satârului capugiului, oraşul îşi lua poruncile
de la glasul cel mai tare ridicat.
în şanţurile de la marginea drumului, câţiva târgoveţi
înarmaţi cu flinte se culcaseră la pământ, fără a lua seama

196
la noroiul amestecat cu zăpadă, îşi potriveau armele la ochi
şi exersau ţintirea. Manuc îl recunoscu pe Nikos grecul,
furnizorul de lămâi şi smochine al domniei, alături de doi
italieni cu care chiar el încheiase o negustorie cu bijuterii.
Mulţumi cerului pentru că îi dăduse gândul cel bun de a
trimite pe Mariam, împreună cu copiii, la moşia Sămărghitenilor.
Ultimele veşti de la ei sosiseră săptămâna trecută, dar nădăjduia
că lucrurile erau mai liniştite la oarecare depărtare de Curtea
domnească, şi că nu se petrecuse nimic rău între timp.
Trimisese pe Vlaicu pentru câteva zile la Mironeşti, tocmai
pentru a cerceta de vor fi primejdii pentru ei.

Slobodan străbătu Bucureştiul cu mare greutate. Călărea

un armăsar andaluz pe care îl avea de mai puţin de doi
ani, de când se hotărâse să pornească în călătorii cu carava­
nele de mirodenii. Neîncercat niciodată în bătălii, calul se
speria la fiecare strigăt ce-i izbucnea aproape de urechi,
nesocotind poruncile stăpânului şi sărind când în dreapta,
când în stânga.
Ajunse la brutăria lui Irimia, descălecă şi bătu cu putere
în obloanele trase. Căuta pe Marieta, copila cu ochi mari,
căprui, mai mereu ascunşi sub genele plecate, de la care
târguia pâine în fiecare zi, după ce o zărise odată printre
tarabele marchitanilor din piaţa Sfântul Anton. Chipul fetei
îi stârnea duioşii care nu-i erau prea cunoscute croatului.
Nu-şi vorbiseră niciodată, nu vedea vreo continuare a acestui
început, după ce el îşi va termina treburile şi se va întoarce
în Dalmaţia, şi nici nu dorea nimic de la fată. Numai îi plăcea
locul în care sufletul său ajungea, atunci când se afla în
preajma ei. Chipul Marietei — numai atât - era acela care îi
stârnea doruri după lucruri necunoscute. Şi mirosul fetei,
aromele de plămădeală dospită cu drojdie şi susan prăjit.
Slobodan avea de două ori anii fetei.
Brutăria părea părăsită. Nicio mişcare nu se auzi dinăuntru.
Slobodan încercă atunci un semnal care - măcar că necunoscut -
ar fi putut arăta celor din spatele obloanelor că sunt căutaţi
de om bun. Bătu de două ori scurt, repetând seria de bătăi
de trei ori, una după cealaltă.

197
 Departe de fereastra la care bătuse, tocmai în celălalt
capăt al prăvăliei, oblonul se deschise de două degete şi
Marieta aruncă o privire afară. Ochii ei speriaţi se luminară.
Se înţeleseră iute, numai din câteva semne, căci nu cunoşteau
vreun grai comun care să le uşureze comunicarea, apoi fetele
ieşiră în drum şi încălecară pe andaluzul lui Slobodan. Croatul
puse palma lată mai întâi pe pieptul său, apoi pe al lui
Irimia, şi arătă cu degetul brutăria:
— Noi doi rămânem aici, arătau semnele sale.
Cuprinse într-un gest larg, cu braţele amândouă, calul cu
fetele din spinarea lui, şi arătă către răsărit:
— Radu Vodă, rosti el cuvintele cât putu de clar, repetându-le
cu ochii ţintă într-ai brutarului, ca să se asigure că s-au
înţeles. Radu Vodă.
Se întoarse din nou către obloanele brutăriei şi repetă
bătaia cu semn, privind cu înţeles la Marieta: două scurte,
de trei ori la rând. Apoi puse unul dintre pistoale în mâinile
ei şi lovi crupa calului. Andaluzul porni înapoi, către hanul
Radu Vodă, purtând fetele la adăpost.
Era pentru întâia oară când Marieta punea capăt tuturor
îndoielilor sale, pe deplin încredinţată acum că Slobodan
trecea zi de zi pragul brutăriei, anume pentru ea. într-o clipă
spaimele de până atunci se topiră, parcă şi vacarmul din jur
se mai potoli, iar ea se simţi în siguranţă. Călărea calul lui
Slobodan. Chiar şi numai acest singur lucru ar fi fost suficient
ca ea să simtă că lucrurile încep să se aşeze pe făgaşurile
lor cele vechi.
Pentru o clipă minunată, uită de prăpădul din jur şi surâse,
cu inima încălzită de un gând: Slobodan, croatul ce-o învăţase
să-i spună Boba1, traversase oraşul pentru ea.
Ajunsă în faţa porţilor ferecate ale Hanului Radu Vodă
descălecă, luă o piatră de pe marginea drumului şi, ducând
de dârlogi calul pe care încă se mai aña Ileana, se apropie
şi bătu cu piatra în porţi după cum o învăţase Boba. înainte
să isprăvească însă şirul de două lovituri scurte, repetate câte
trei, un tunet răsună pe deasupra caselor, stârnind mare
panică. Ecoul nopţii de decembrie purtă tunetul încă de

1. Boba - diminutiv din Slobodan.

198
două-trei ori dintr-o parte în cealaltă a văzduhului, ca pe
însuşi glasul unui Dumnezeu mânios.
Porţile hanului se izbiră de pereţi cu putere şi croaţi călare
năvăliră afară, pe străzi, cu strigăte sălbatice într-o limbă
neînţeleasă, rotind pe deasupra capetelor hangere scurte.
Din şanţul de la marginea drumului, chiar sub zidurile
hanului, la un pas în faţa fetelor, un turc se ridică în picioare,
puse flinta la ochi şi ţinti pe unul dintre croaţi. Din curtea
hanului răsună un foc de pistol şi turcul căzu secerat, strângând
flinta la piept.
Răspunzând unor porunci ce răsunau în ea fără să le
cunoască rădăcinile, Marieta mână cu mare iuţeală calul în
curtea hanului. Porţile se închiseră în spatele lor, iar hangiul
trase toţi cei trei drugi groşi de fier şi propti sub ei un berbec
de lemn.
— A început, spuse el, închinând o cruce largă pe trupul
îndesat.

La Cartierul general al trupelor turceşti cantonate în Bucureşti

sosiră două solii, una după cealaltă. Cea dintâi fusese adusă
chiar de către un spahiu, care descălecase în mare grabă şi
se arătase în faţa agăi cu veşmintele în dezordine, cu capul
plecat până-n pământ şi mâinile acoperite de sânge uscat:
— Ucide-mă, luminate stăpâne, căci aduc veşti rele, spusese
el, cu fruntea lipită de podea. Ruşii ne-au biruit înainte de
intrarea în Buzău, pe un câmp întins acoperit de zăpadă. Au
fost de cinci ori mai mulţi decât noi. Nu cred să mai fi scăpat
cineva dintre ai noştri.
La scurtă vreme, ienicerii de pază la intrare au adus în faţa
agăi un sol rus, un munte de om cu părul blond, ghiauresc,
purtând cu trufie vulturul imperial pe căciula îmblănită. Solul
nu se sfii să privească pe aga drept în ochi. Scoase de la
sân un răvaş pe care i-1 înmână, în vreme ce încerca să se
facă înţeles, prin gesturi grăitoare şi cuvinte rostite răspicat.
Atunci când rusul păru să dorească a scoate sabia din
teacă, cinci turci îl ţintuiră cu iataganele, aşteptând numai
un semn al agăi. Oraşul se pregătea de luptă, străzile aflate
în mare fierbere de vreo două ceasuri nu păreau semn bun

199
comandantului trupelor de ocupaţie din Bucureşti. Acum,
dorinţa sa dintâi de a fi dat foc oraşului încă din prima zi
a sosirii lor aici îi păru mai bună ca niciodată. N-o făcuse,
şi iată unde se ajunsese.
Desfăcu sigiliile răvaşului, îl desfăşură şi trecu cu privirea
peste literele necunoscute.
— Trimite imediat după paharnicul Manuc, la Hanul Şerban
Vodă ori la hanul nou ce-şi ridică chiar el. Scoate-1 din
pământ, din iarbă verde, şi adu-1 aici neîntârziat, căci el va
şti să ne desluşească slovele din solie, spuse aga unui spahiu,
ieşit ca fulgerul să-i îndeplinească porunca.
Alioşa, solul rus, pricepu că au trimis după dragoman,
închipui din nou cu braţele ridicate un mare foc şi scutură
din cap, nădăjduind că gestul pentru „nu“ este acelaşi şi
pentru turci:
— Niet! Niet! repeta el către fiecare dintre turci, în parte.
— Să nu dăm foc, propuse o dezlegare unul dintre căpitanii
turci.
— Dar ce să facem atunci? tună aga, iritat, muncit de această
întrebare căreia cu niciun chip nu-i găsea vreun răspuns.
în vreme ce tot răsucea solia între degete, căutând un înţeles
literelor înşirate în chip ciudat pe hârtie, un tunet căzu peste
oraş, făcând ferestrele să zdrăngăne prelung. Strigătele de
afară se înteţiră, ridicându-se într-un singur glas cu totul
neomenesc, de fiară născută din toate spaimele acelei nopţi.
— Tunurile ruseşti, recunoscu aga sunetul. A început!
Scoase iataganul din teacă şi, repezindu-se afară, făcu un
semn scurt celor cinci spahii care încă mai îl ţintuiau pe
Alioşa cu săbiile.
Cinci lame străpunseră tunica de postav roşu cu galoane
aurii, alunecând unele pe lângă altele în trupul rusului şi
ieşind fiecare pe altă parte.

La cea dintâi salvă de tun trasă de trupele ruseşti ajunse

la barierele oraşului, haosul de pe străzile Bucureştilor căpătă
un rost: cu disperare, târgoveţii, micii negustori, meşteşugarii
de toate felurile se ridicară din şanţurile în care îşi căutaseră
adăpost şi năvăliră asupra turcilor din oraş. Purtau în mâini

200
topoare, cuţite de măcelărie, hangere şi, mai rar, câte o flintă
ori un pistol.
Clopotele tuturor bisericilor începură a bate dezordonat.
Din când în când, artileria rusă de dincolo de Herăstrău le
răspundea cu câte o nouă salvă de tun. Lipsiţi de orice
conducere ori strategie, oamenii se îmbărbătau unii pe ceilalţi,
într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi mai cu seamă pe viaţa
şi pe moartea familiilor rămase în oraş. Soarta femeilor şi a
copiilor era aceea care dădea atâta putere deznădăjduită
bărbaţilor de pe străzi.
Din Hanul Radu Vodă, într-un atac zgomotos, ieşiră în
goana cailor neguţătorii croaţi şi îi atraseră după ei pe toţi
bucureştenii aflaţi prin preajmă. Oamenii îşi uniră strigătele
cu ale lor şi prinseră curaj, pornind pe urmele cailor.
Irimia brutarul se pomeni fără veste faţă în faţă cu un
ienicer speriat şi, revenindu-şi cel dintâi din surpriza întâlnirii,
vârî sabia în el, apoi porni mai departe, prin oraş, în căutare
de turci.
Achim, meşterul maramureşean al lui Manuc, primise din
laviţă un pistol. Se sperie la cel dintâi glonţ tras, apoi îşi
sprijini spatele lat de zidul din afară al hanului şi luă în
cătarea armei pe fiecare turc zărit în preajma scaunelor
măcelarilor. Cu iataganele ridicate şi strigând sălbatic, ienicerii
ieşeau la loc deschis, pe tăpşanul unde până mai ieri vitele
îşi aşteptau în ţarcuri rândul la tăiere. Pesemne se credeau
mai apăraţi aici decât între zidurile străduţelor strâmte, unde
de după fiecare colţ umbrit apărea câte o toporişcă. Achim
îşi făcea cruce, ţintea şi trăgea, cu aceeaşi răspundere cu
care ridicase tâmplăria hanului pe care o apăra acum.
Nikos, grecul cu lămâile, alerga după un turc ce fugea
mâncând pământul, alunecând din când în când prin zăpada
amestecată cu noroi, sprijinindu-se într-o mână şi un genunchi
ca să se ridice şi să-şi continue fuga. înarmat numai cu un
cuţit cu lama scurtă, Nikos ar fi trebuit să-l prindă pe turc
în mâinile lui, ca să-i poată veni de hac. Nu reuşea însă, şi
îl urmărea tot mai întărâtat, la numai un pas de el, uneori
atingându-1 cu vârful degetelor.
Ca să pună capăt situaţiei, îşi uită de giubeaua lui cea
bună şi se aruncă înainte, în zăpada murdară, într-un salt

201
către picioarele turcului, încleştându-şi mâinile pe gleznele
lui. Astfel împiedicat, spahiul căzu lat la pământ. Nikos vârî
cuţitasul mai întâi în gamba duşmanului, apoi mai lovi o
dată către şale şi încă o dată, încălecând pe turc, între umeri.
De la catul de sus al unor case negustoreşti din Sfânta
Vineri, două jupânese munciseră şi se opintiseră până atunci
să aducă pe buza pervazului două oale mari cu apă fiartă.
Aşteptară apoi, privind în jos pe lângă oale, până când cei
dintâi turci urmăriţi de târgoveţi ajunseră pe sub ferestre, şi
răsturnară asupra lor apa clocotită. Oamenii năvăliră asupra
turcilor opriţi din fuga lor.
Luptele se purtau - toate - sub acelaşi semn: turcii erau
speriaţi, târgoveţii erau dezlănţuiţi.
O dorinţă de răzbunare strânsă, picătură cu picătură, în
ani de neajunsuri, se ridicase în toţi, înspăimântându-i pe turcii
şi aşa îngrijoraţi de soarta pe care le-ar fi pregătit-o ruşii.
Către miezul nopţii, pe câmpurile din afara oraşului ieşiră
alergând spahiii fără cai şi ultimii ieniceri. Cu iataganele
spânzurând în mâini, cu flintele lepădate pe unde rămăseseră
fără gloanţe, fugeau către întunericul din faţă ca spre izbăvirea
lor. O mână de bucureşteni încă neîmpăcaţi îi urmăreau.

Ruşii se aşezară cu pace în Bucureşti.

La numai câteva zile după acea noapte de pomină de la
sfârşitul anului L806, ei aduseră înapoi, pe scaunul ţârii, pe
Vodă Ipsilanti. îl aşezară în vechea sală a tronului, apoi
instalară alături de el un comandament ţarist în fruntea căruia
fură numiţi generalii Michelson şi Miloradovici.
Această domnie de-a doua a lui Vodă Ipsilanti însă se
sfârşi după numai câteva luni, căci ruşii nu putură scăpa de
bănuielile pe care le aveau asupra lui. Nu credeau că un
domn fanariot, căftănit de turci, le-ar putea fi cu adevărat
credincios. Ipsilanti Vodă plecă deci, pentru a doua oară, de
la cârmuirea ţării.
Rămase Armata Dunăreană, care împreună cu comandamentul
rus de la Bucureşti, nu mai părăsi ţara vreme de şase ani, până
la isprăvirea războiului dintre Imperiul Otoman şi Imperiul
Rus. Rechiziţionările de alimente ori animale vii de la populaţie

202
continuară pe toată această perioadă, cu toate că fuseseră
stabilite cote fixe cu care oamenii trebuiau să contribuie la
întreţinerea soldaţilor ruşi, cote întotdeauna achitate la timp.
Ceea ce prisosea hranei pe moment a Armatei Dunărene
era trimis în Rusia.
Bătăliile purtate pe câmpurile de luptă, cu turcii, nu au fost
multe de-a lungul celor şase ani de război. în schimb cu ţăranii,
târgoveţii şi meşteşugarii, Armata Dunăreană s-a răfuit adesea.

Taina naşterii Ruxandrei

1807, p rim ăvara - moşia Mironeşti

Pe lângă brâul casei din chirpici, baba Niculina scosese

cele patru ulcele de pământ în care păstrase peste iarnă nişte
muşcate costelive, numai tulpină şi câte un smoc vlăguit de
două-trei frunzuliţe pe vârfuri. Le aşezase în rând, la soare,
grăindu-le ca unor copii:
— Ei, lasă că de-acum o să fie bine. Se face cald, o să
aveţi lumină, hai gata, că a trecut.
Pereţii proaspăt văruiţi ai căsuţei râdeau în soare. De-a
stânga şi de-a dreapta prispei, Ruxandra şi ţigăncuşele ei
sădeau răsadurile de cârciumărese îngrijite tot de ele în
ultimele săptămâni, la gura sobei babei. Săpaseră pământul
de lângă trepte iar acum îndesau în gropi rădăcinile tinere,
acoperind cu grijă împrejur. Grădiniţa de numai câteva palme
o înconjurară cu pietre mari din râu, şi acelea spoite în alb
de doftoroaie, ca să arate frumos.
— De te-ar vedea jupâneasa cu mâinile în pământ şi
genunchii pe pietre, jupâniţă mică, tare mi-e că tot pe mine
m-ar sfădi, vorbi baba Niculina încet, mai mult pentru ea,
în vreme ce acoperea întreaga curte cu paşi mărunţi, pe
urmele unor treburi ivite din senin, parcă anume în ciuda
ei, din ce în ce mai multe pe măsură ce baba le rezolva.
Potrivi ciutura fântânii din colţul curţii, îndreptă doi ţăruşi
din gard, puse zăvorul porţii, bătu din palme către ciorile
cu ciocurile băgate în strachina găinilor, strânse de pe culme

203
două ştergare întinse la uscat şi îndepărtă cu târnul de nuiele
câteva pietricele ce-i stricau faţa curţii.
Tot alergând după treburi, baba Niculina arunca priviri cunos­
cătoare fetelor, din toate unghiurile în care o purtau paşii bătrâni,
în anii din urmă nimeni nu o mai auzise pe Chiva rostind
vreun cuvânt. Mută nu era, căci maica ei se jura că-i auzise
cele dintâi vorbe, şi în plus doftoroaia nu simţise nevoia
niciodată să o îndepărteze ca pe însemnaţi, atunci când
moşea vreun prunc. Privită din spate, copila negricioasă era
mai măruntă la făptură decât celelalte două.
Pe ele mai cu seamă le privea cu multă luare aminte baba,
când de pe stânga, când de pe dreapta, cercetând şi vorbele
schimbate între ele, şi gesturile. Inimile ar fi vrut să le cerceteze,
dar le ştia pe amândouă agere la minte, aşa că renunţă, ca
nu cumva să le strecoare în suflet vreo bănuială cu păcat.
De la o vreme, când isprăviră de sădit florile pe lângă
brâul casei, baba Niculina le împărţi altfel rosturile, căci voia
să le despartă, ca să poată vorbi numai cu jupâniţa Ruxandra.
Dădu slujnicuţelor un ciubăraş cu var şi două bidinele smotocite
şi le porunci spoirea tuturor pomilor din spatele casei. Apoi
îşi luă pe jupâniţa pe lângă ea, cu gând să aleagă nişte ştevie
ca să o trimită jupânesei Aristiţa.
— Numai ţine-mi de urât, jupâniţă mică, îi spuse baba,
şi nu-ţi păta degetele de verdeaţă. Ia stai aici, pe scăunel,
lângă mine, şi mai povesteşte-mi de-ale domniei tale.
Glasul plin de miere al babei şi vorbele ei grijulii dădură
de bănuit Ruxandrei, mai obişnuită să fie luată la rost decât
respectată pentru rangul ei, în această curte. Nu răspunse
pe loc, ci mai întâi cercetă chipul cu pielea albă ca perga­
mentul, încreţită pentru totdeauna în şerpişori asemănători
literelor din condica lui Aurică.
— Cuconaşul acela adus mai an de cinstit paharnicul
Manuc - cum Doamne îl chema, că nu mă mai ajută mintea
deloc, cred că nu-mi este departe sfârşitul - vine tot mai des
pe la boierul, mai spuse baba Niculina, luminând cu aceste
cuvinte chipul Ruxandrei, care pricepu acum unde voia să
ajungă doftoroaia cu iscodirile.
— Tu, babă Niculină, că mi-ai adus aminte acum, îi întoarse
fata vorba, atacând la rândul ei. Nu cumva mai an, tocmai pe când

204
aducea nanu Manuc pe cuconaşul de zici - o să-ţi aminteşti
până la urmă cum îl chema, căci nu cred să-ţi fie sfârşitul chiar
aşa de aproape - nu cumva mi-ai promis că-mi spui taina?
Din pricina surprizei, mâinile babei Niculina încetară preţ
de o clipă să mai aleagă tija frunzelor de ştevie. Numai
păsăretul curţii nu pricepu nimic şi continuă să cârâie încet,
cu mulţumire, pe deasupra străchinii cu boabe.
— Taina? încercă baba să câştige ceva timp.
— Am venit în curte, babă Niculină, pe când ţineai legă­
mântul tăcerii pentru că voiai să faci bob de bun în măr
domnesc pentru prâslea Izbăşenilor din capul satului, îi aminti
Ruxandra. Şi mi-ai spus să vin a doua zi.
— Şi ai venit? crezu doftoroaia că şi-a aflat scăparea.
— N-am putut, spuse Ruxandra scurt, cu gândul la acele
trei zile de început petrecute alături de Vlaicu. Ştii şi tu ce s-a
întâmplat, că au intrat ruşii în ţară şi a venit prăpăd peste noi.
Baba Niculina îşi propti mâinile în şolduri şi îi ţinu piept
ca uneia de-o seamă cu ea:
— Ia lasă, cinstită jupâniţă, că ruşii cu prăpădul au sosit
în iarnă, pe când eu te-am poftit pe domnia ta să vii să-ţi
spun, la începutul verii.
Ruxandra se aşeză jos pe prispă, cu spatele drept şi mâinile
împreunate în poală, hotărâtă să prindă rădăcini chiar acolo.
— Nu mă mişc de aici, aşa să ştii, până când nu recunoşti
că sunt de suflet, spuse ea, încercând să-şi ia un aer rănit.
Din spatele casei se ivi Chiva, purtând ciubăraşul gol în
mâini şi surâzând senin babei. Isprăviseră varul, şi Stanca o
trimisese să umple ciubărul. Baba Niculina o învăţă să scoată
din groapă lapte de var şi să-l îndoaie cu apă din fântână,
întorcând în vremea aceasta întrebarea Ruxandrei pe toate
părţile. Nu apucase să schimbe nicio vorbă cu jupâneasa
Aristiţa despre mai vechea ei hotărâre de a spune tot adevărul
Ruxandrei. Apăsă cu mâinile amândouă grămada de ştevie
aleasă din coş - frunză curată, fără tije. Bucătăreasa de la
conac ar fi avut ca pentru şase-şapte guri.
— Nu-i de-ajuns, mai trebuie. Hai, ieşim în câmp să mai
culegem, spuse ea către Ruxandra, şi porni înainte.
Dădu fetei coşul de nuiele să-l poarte, în vreme ce ea
căuta locurile şi culegea. începu a povesti fără veste, cu

Z05
tristeţe abia ghicită în glas, căci dezvăluirea poveştii însemna
că jupâniţa cu adevărat nu mai este copil, iar baba simţea
că ea însăşi o desparte de copilărie, cu fiecare cuvânt rostit.
— Demult-demult, pe când ţara aflată sub domniile pămân­
tene încă se mai răscula împotriva birurilor vii, turcii îşi
luaseră obiceiul de a năvăli cu iuţeala fulgerului în ţară,
întorcându-se apoi la Constantinopole cu copile pentru Serai.
Răpeau numai jupâniţe de neam, căci Măritul Sultan nu putea
avea în grădinile lui orice feţişoară mai frumuşică de prin
curţile noastre. Copilele acestea, dimpreună cu băieţii luaţi din
sate ca să-i facă ieniceri, formau birul viu al ţării. Ca să poată
fi lesne învăţaţi, atât copilele de neam cât şi băieţii trebuiau
să aibă doisprezece ani împliniţi. Mai târziu, după ce păgânii
au tăiat capul domnului nostru Brâncoveanu Constantin şi
au început a trimite domni din Fanarul cel grecesc, obiceiul
răpirii copilelor s-a mai rărit. între oameni însă au rămas
poveştile şi teama. Atunci când se iveşte pe lume, din spiţă
de neam bun, câteo pruncă peste măsură de frumoasă, vechile
rânduieli de apărare sunt deşteptate iarăşi la viaţă.
Şirul cântat al vorbelor bătrânei o ţinea ca sub o vrajă pe
jupâniţa Ruxandra. Baba Niculina se opri o clipă. Se înţepase
în nişte răchiţele tinere în mijlocul cărora răsărise un smoc
de ştevie crudă. Soarele de primăvară cădea pe frunzele de
ştevie, descoperindu-le nervurile prin carnea transparentă,
încercă să culce la pământ, cu talpa, tijele lemnoase ale
răchiţelelor, dar ele prindeau dedesubt şi frunzele de ştevie.
— Ia vâră, jupâniţă, mânuţa subţirică printre răchiţele şi
dă-mi frunzele crude, căci nu mă-ndur să le iert pe câmp.
Vezi de te mişcă încetişor şi cu grijă, nu care cumva să te zgârii,
spuse baba şi apăsă cu o mână umărul fetei, aplecând-o spre
smocul cel dorit de ştevie. Binişor, binişor, jupâniţă mică!
Ruxandra făcu ce i se ceruse pe gânduri, cu mintea pornită
după vorbele babei, pe urmele copilelor răpite dintre părinţi
şi duse în Serai, sultanului. Amăgită de o aventură neaşteptată,
uită preţ de o clipă adevăratul motiv al poveştii babei şi se
închipui lovind cu spada o duzină de necredincioşi, veniţi
să o răpească din curtea de la Mironeşti. Turcii ar fi sărit în
toate părţile, aruncaţi de loviturile ei vitejeşti, şi înainte să-şi
fi dat seama cineva cu adevărat ce se petrece, ea s-ar fi
întors singură înapoi la conac, liniştind pe maica sa care ar
fi plâns ca la sfârşitul lumii, în colţul cerdacului.
O trezi din visare tot baba Niculina, care îi luă frunzele
de ştevie din mână şi le aşeză în coş, deasupra celorlalte.
Lumea în care o mână de turci sălbatici încercau să răpească
pe Ruxandra, aflându-şi sfârşitul sub lama spadei sale, se
spulberă ca un fum.
— Este un obicei străvechi, jupâniţă Ruxăndriţă, continuă
baba, deşteptând în fată bănuieli, căci nu o numea astfel
decât arareori. Boierii noştri pământeni au încercat ani de-a
rândul - cu ajutorul lui - să-şi apere vlăstarele. Vârsta fetelor
este măsluită.
Mergând încet pe urmele smocurilor de ştevie, se îndepăr­
taseră de căsuţa scundă a doftoroaiei. în jurul lor, câmpul
pustiu respira liniştit. O prigorie cu coada lungă alerga într-un
zbor frânt, urmărind pesemne vreo albină. Erau într-o altă lume.
Ceea ce le despărţea de toate cele cunoscute era tăcerea întinsă
şi aşteptarea înfrigurată a următoarelor cuvinte ale doftoroaiei.
Sufletul Ruxandrei înţelese că, într-o clipă, totul se va
schimba, pentru totdeauna şi fără putinţă de întoarcere. Ştiu
că va plânge după zilele de dinaintea mărturisirii. Era însă prea
târziu acum ca să mai oprească cele începute. O tristeţe de
om bătrân o cuprinse, şi o deznădejde până atunci necunos­
cută îi umbri ochii. Ce altceva ar mai putea fi o minciună?
Cât este adevăr şi câtă măsluire, în scurta ei viaţă?
— Pentru binele vostru se făcea aceasta, fata babei, şopti
doftoroaia, mângâind cu gesturi înţelegătoare amândouă mâinile
jupâniţei împreunate între palmele sale, când pe una, când
pe alta, sărutându-le tot pe rând şi căutând în ochii fetei cu
milă. Copilelor mici nu li se numeşte vârsta până ce nu se
ridică mai năltuţe, apoi se hotărăsc câte doi-trei ani mai
puţin, aşa fel ca să le treacă rândul până când se fac de
măritat, iar părinţii să le poată da după creştini.
— Vârsta fetelor este măsluită? vorbi Ruxandra într-un
târziu, cu cele dintâi porniri muiate de vederea doftoroaiei
ce-i săruta mâinile, căindu-se pentru vinovăţii ce nu erau ale
ei. Babă Niculină, câţi ani am?
— Eşti de paisprezece ani şi mergi pe-al cincisprezecelea,
jupâniţă Ruxăndriţă, răspunse baba.

207
 Când, la trei ani, nanu Manuc o prinsese de subţiori din
spate şi o ridicase cu fruntea-n grindă, speriind-o şi încân-
tând-o deopotrivă, hohotind gros „tata mare!“ - cea dintâi
amintire pe care Ruxandra o avea cu el - era de fapt de
cinci ani, calculă ea.
Când îi dăruise căruţul meşterit întocmai după asemănarea
rădvanului cu care sosea el din Rusciuc, la care înhămaseră
apoi pe Ursu, câinele, şi plimbaseră astfel prunca prin toată
curtea, era de fapt de şapte ani.
Şi când primise pe Bucura, după îndelungi rugăminţi către
părinţi, la capătul unei petreceri de pomină, dată de boierul
cel tânăr pentru că fata împlinea anii - era de fapt de
treisprezece.
Peste câteva luni va împlini cincisprezece ani.
Fără să fi împlinit vreodată treisprezece ori paisprezece.
Sau poate că va împlini deodată, precum feţi-frumoşii de
prin poveşti, toate trei vârstele?
Creştetul babei Niculina aplecat deasupra mâinilor ei lipsite
de vlagă se depărta cu iuţeală, micşorându-se tot mai mult,
iar marginile lumii cunoscute se îndepărtau ameţitor. Câmpul
întreg se lărgea, ori poate numai ea se ridica deasupra tuturor
acestora, ferindu-se de a fi înghiţită de ceţurile necunoscute,
coborâte asupra amintirilor ei, învăluindu-le, transformându-le.
Ştia şi Manuc?
Din acest motiv adusese cu el la conacul din Mironeşti
pe Vlaicu? în înţelegere cu maica şi cu tăicuţul său, anume
ca să o dea unui creştin, cum spusese baba Niculina, pentru
că îi sosise vremea să treacă direct dintr-o minciună într-alta?
Şi atunci, unde era ea cea adevărată, între toate acestea?
Pământul de sub picioarele ei dispăru, şi Ruxandra îşi
aminti de nisipurile mişcătoare care înghiţiseră o întreagă
caravană cu oameni cu tot, cât pe ce să înghită şi pe Manuc,
care scăpase însă şi umplea cu astfel de poveşti greu de
crezut nopţile frumoase de vară ale Mironeştilor. Nimic din
amintirile ei nu mai era adevărat. Niciun petec de pământ
solid în care să pună piciorul.
Lacrimi de furie şi neputinţă îi împăienjeniră ochii căprii,
înceţoşându-i vederea şi arătându-i lumea din jur ca pe o
vedenie dintr-o noapte cu fierbinţeală.

208
 Totul trebuia luat de la început. Toate planurile trebuiau
gândite de la capăt. Doi ani din viaţa ei, aproape trei, ascunşi,
tăinuiţi, furaţi ca şi cum ar fi fost trei mere coapte prea
devreme în pomul de la drum, în calea tuturor. Sufletul său
era frământat de trăiri amestecate, iar vina cădea pe rând
asupra fiecăruia dintre ai casei: asupra maicii sale, care putuse
să i se uite în ochi şi să păstreze taina, atâţia ani, fără ca măcar
o singură dată privirea să nu o trădeze. Asupra boierului cel
tânăr, care îngăduise aşa grozăvie, în loc să dea totul pe faţă
şi - cu spada într-o mână şi cu flinta în cealaltă - să semene
moartea printre turci. Asupra lui Vlaicu mai cu seamă, care
era cu siguranţă amestecat în toată împletitura de fapte şi
întâmplări a ultimului an, şi probabil urmărea să o amăgească
aşa cum o amăgiseră ani de-a rândul toţi.
Prigoria prinse albina şi o înghiţi într-o clipită. Zborul său
îşi alungi apoi liniile, devenind mulţumit. Mai roti o dată
larg pe deasupra câmpului, apoi porni către făget, să ia urma
unei noi prăzi.
Se întoarseră încet, tăcute, ca două bătrâne, în curtea
întinsă ca-n palmă, cu pământul din mijloc înseninat cu
stelele-n trei colţuri ale ghearelor găinilor.
— Sunt mai mare decât ea? mai întrebă Ruxandra, privind-o
pe Stanca.
— Tu eşti născută cea dintâi, recunoscu baba Niculina.
Aţi venit pe lume într-un an amândouă, dar tu eşti mai mare.
Ruxandra îşi privi slujnica pentru care s-ar fi pus chezaş
şi s-ar fi sfădit cu oricine. într-o lume de nisipuri mişcătoare,
Stanca părea să fi rămas singurul ei punct de sprijin. Din
motive neînţelese, jupâniţa era încredinţată că ţigâncuşa nu
cunoaşte nimic din taina, ştiută de toţi. Firelor nevăzute care
le legau pe cele două într-un soi ciudat de prietenie li se
mai adăugă acum şi acesta al naşterii în acelaşi an.
Simţindu-se privită şi întotdeauna mânată de o dorinţă
sinceră de a fi pe plac jupâniţei, Stanca dădu să se apropie,
ca să-şi ia porunca. Ruxandra însă o opri cu un gest. încă
nu o dorea în preajma ei. Nu dorea pe nimeni. Oricine s-ar
fi apropiat i-ar fi luat din aerul care şi aşa ajungea cu mare
greutate la plămânii ei, sufocând-o. Voia să fie singură într-un
spaţiu mare, singură pe lume. Se simţea străină chiar şi faţă

109
de ţigăncuşa ei, ca şi cum ar fi schimbat trupul cu totul, ca
şi cum ar fi ieşit din cel vechi ca să intre într-unul nou şi
necunoscut, pe care abia acum îl descoperea.
Şi atunci, cercetându-şi marginile acestui nou înveliş pe
care-1 primise din câteva vorbe ale doftoroaiei, înţelese: nu
ea era aceea care ieşea din copilărie, ci copilăria ieşea din ea.
Precum aburii uşori şi calzi, ridicaţi la suprafaţa apelor reci
în zorii zilei, nevinovăţiile anilor dintâi o părăseau, lăsând loc
liber îndoielilor şi bănuielilor ce-i macină numai pe cei mari.
Se isprăvise un lucru curat şi frumos, iar doftoroaia înţelese
să-l jelească aşa cum faci cu un mort drag.

Cincisprezece ani
1807, p rim ăvara - moşia Mironeşti

Vlaicu nu se înşelase. Drumurile lui către Mironeşti într-adevăr

se îndesiră din ziua în care boierii Sămărghiteni adăpostiră
întreaga familie a paharnicului Manuc. Curând el deveni un
obişnuit al locurilor. îşi ascuţea armele la fierăriile din vatra
curţii boiereşti, îşi potcovea calul la părintele Stancăi şi era
nelipsit de pe cerdacul dinspre iaz, în ceasurile amiezelor târzii.
Se întâmpla chiar să bată drumul dintre moşie şi Bucureşti în
aceeaşi zi, dus-întors, purtând răspunsurile înapoi către Manuc.
Boierul cel tânăr îl adoptă cu toată inima, căci îi sosise
tovarăş de vorbă şi ciubuc în curţile lui pline de femei şi
copii. Drept este că încă mai muncea să-l înveţe la ciubuc,
Vlaicu ferindu-se cu mare îndărătnicie, spre amuzamentul
boierului care anume îl poftea de fiecare dată, numai de
dragul răspunsului primit:
— Ba nu, cinstite boier Miron, să mă ierţi, dar fum ca turcii
nu voi trage niciodată, de-ar fi să trăiesc pe lume şapte vieţi!
se împotrivea Vlaicu, stârnind râsul boierului care se adâncea
în jilţ cu mulţumire după isprăvirea acestui ritual de după-amiază.
Veştile pe care Vlaicu le aducea de la Bucureşti erau bune,
pentru nişte vremuri în care pământul se hrănea cu sânge
de om. Ruşii fuseseră încartiruiţi cu toţii în oraş, iar cartierul

210
general se hotărâse la Hanul Zlătari. Generalii Michelson şi
Miloradovici, comandanţii armatei ţariste, îşi petreceau zilele
scriind rapoarte şi dări de seamă către Ţarul Alexandru I, iar
serile şi nopţile, la balurile şi seratele, organizate din nou
prin casele veliţilor boieri.
Oraşul fusese curăţat de pe urma crâncenei nopţi de 26
decembrie a anului trecut, când târgoveţii împreună cu toţi
străinii aflaţi în trecere prin Bucureşti se răsculaseră împotriva
turcilor ce ocupau oraşul, la barierele căruia aştepta armata
rusă. Leşurile fuseseră scoase afară din târg şi îngropate în
câmpurile îngheţate din împrejurimi, sângele fusese spălat
de pe străzi şi de pe pereţii caselor, iar oamenii se închinară,
mulţumind Domnului că sunt în viaţă, şi nu mai vorbiră
niciodată despre grozăvia din ultima noapte de Crăciun.
Aprovizionarea trupelor ruseşti încartiruite în Bucureşti
continua să fie anevoioasă, dezorganizată şi bazată mai cu
seamă pe rechiziţionările care semănau mai mult a jafuri.
Ţara schimbase un stăpân cu altul. Plecaseră turcii, veniseră
ruşii. Promisiunile aşternute pe hârtie de Ţarul Alexandru I
şi prezentate de generalul Michelson, la stabilirea sa în
Bucureşti, păreau acum a avea alte înţelesuri.

Noi, A lexandru I, îm părat şi m onarh a l tuturor ruşilor,

Salutare domnilor, mitropoliţilor, episcopilor, preoţilor,
m on arhilor din toate bisericile, căpitan ilor şi tuturor
locuitorilor provinciilor Moldova şi Valahia.

( ...)
Noi am depus toate eforturile ca să prevenim abu zu rile
p arţiale ca re a r f i putut f i rezultatul libertăţii exagerate a
soldaţilor.
G eneralii noştri şi ceilalţi agenţi însărcinaţi cu executarea
ordinelor mele vor reuşi să p ăstreze cea m ai strictă disciplină,
să consulte autorităţile ţării, şi s ă dem onstreze în fie c a r e zi
c ă acea stă expediţie, departe d e a f i însoţită d e vreuna din
greutăţile unui război străin, nu a r e alt scop d ecât a cela de
a le preven i şi d e a a p ă ra interesele noastre com une.
Intenţia noastră este s ă păstrăm în exerciţiul fun cţiu n ii
toate autorităţile, conform u zanţelor precedente, cu condiţia

211
ca ele să faciliteze atât înaintarea şi stabilirea trupelor noastre,
cât şi operaţiunile cu ca re sunt însărcinate şi care intenţionează
d o a r să păstreze toate drepturile provinciilor.
O ricare a r f i evenim entele, noi vă prom item c ă în toate
circum stanţele vă veţi bucura d e im portanta noastră protecţie
şi c ă folo sin d toate tipurile d e resurse de ca re dispuneţi pentru
a coopera în vederea rezultatului salvator p e care ni-l propunem,
a cela d e a respinge d e la fron tierele voastre orice duşm an
ca re a r avea s ă tulbure fer icir ea D om niilor Voastre. D om niile
Voastre trebuie să vă arătaţi în toate dem n i d e soarta p e ca re
v-o pregătim .

Ordinul expres a l Maiestăţii Sale împăratului tuturor ruşilor,

p rin G eneralul M ichelson}

Chiar şi veliţilor boieri ai Divanului ţării - care erau scutiţi

de rechiziţionări şi biruri de război - cuvintele ţarului le
sunau altfel în urechi acum, citite după câteva luni de ocupaţie.
„Eforturile depuse pentru prevenirea abuzurilor“, „evitarea
greutăţilor unui război“, îndemnul de „a folosi toate tipurile
de resurse de care dispune ţara“ - acestea toate păreau a fi
avut de la bun început altă însemnătate decât crezuseră boierii.
Oricare ar fi fost însă descoperirile făcute, tuturor le era
limpede că lucrurile fuseseră deja înfăptuite.
Se scuturau zarzării înfloriţi prin grădinile Bucureştilor
când Hanul lui Manuc îşi deschise porţile. Petrecerile de trei
zile şi trei nopţi, pe care Manuc le gândise un an întreg pentru
acest moment, le visase şi le plănuise amănunţit, fură amânate
pentru zile mai senine. Deocamdată se mulţumi să-şi afle hangiu
de nădejde căruia îi porunci să găsească de îndată o armată
de bucătărese şi cu ele să dea drumul cuhniilor, să miroasă
a miel şi a plăcinte, căci se apropiau Sfintele Paşte.
Scoşi din case de vremea frumoasă, dornici să uite lucrurile
înfăptuite chiar de ei, cu mâinile lor, în zi sfântă de Crăciun,
bucureştenii începură, la întoarcerea din plimbările în căleşti
cu clopoţei, să tragă în număr tot mai mare la han. Locul1

1. Scrisoare-manifest adresată de Ţarul Alexandru I divanurilor

Principatelor Române.

212
se umplu curând de târgoveţi curioşi, încântaţi să afle în
sălile încăpătoare călători străini şi să audă discuţii în toate
limbile pământului.
începând din primăvara acelui an, jupânesele Bucureştiului,
de la cea mai simandicoasă-n rang şi până la cea mai măruntă
în însemnătate, începură a da şalvarii, anteriele şi vechile
şaluri turceşti pe rochii noi, de modă europeană, comandate
în mare pripă la Viena şi Paris. După mai bine de o sută de
ani de domnii fanariote, moda oraşului se schimba.
Pentru început, negustorii capitalelor europene scăpară
cu mare bucurie de modelele învechite, acum, fără căutare
printre doamnele marilor oraşe. Rochiile fură trimise de îndată
la Bucureşti. Apoi, căutând să profite de explozia noii pieţe
din Ţările Române, o seamă de croitori şi modiste din Paris
sosiră la Bucureşti şi se aşternură pe treabă.
Veşmintele cele noi schimbară faţa balurilor acelei pri­
măveri, saloanele fiind împărţite între jupânesele în rochii
europene flancate de câţiva tineri mai curajoşi, dacă nu chiar
de-a dreptul rebeli, care îndrăzniseră să poarte în lume fracul
franţuzesc, alături de mulţimea boierilor care nu înţelegeau
să-şi lepede giubelele ori işlicele turceşti la cel dintâi vânt
schimbător de primăvară.
Hana lumii, cu graniţele încă nestatornice, aflate în formare,
cu imperii ce se destrămau ori se clădeau, era pe de-a-ntregul
reprezentată la petrecerile Bucureştiului, unde uniformele
militare ruseşti, franţuzeşti şi austriece se întâlneau în acelaşi
colţ de salon, zâmbindu-şi cu o desăvârşită curtoazie, pentru
ca mai apoi soli de taină să alerge către toate capitalele
Europei, purtând în tolbe rapoarte şi dări de seamă.
în vreme ce Ruxandra îşi afla cu mare tulburare vârsta
cea adevărată, simţindu-se trădată de toţi aceia în care îşi
pusese încrederea şi deznădăjduind din această pricină, Vlaicu
tocmai sosea în curtea de la Mironeşti. Purta la oblâncul şeii
o scrisoare de răspuns către Mariam, în care Manuc îi promitea
că ziua în care o va aduce, împreună cu copiii, să locuiască
alături de el în Bucureşti, nu este departe.
Cluceraşul fu primit, ca de obicei, cu mare chiot, toţi cei
trei prunci ai paharnicului alergând pe urmele calului şi dând
de veste, cât îi ţineau gurile, că „vine jupânelul cu smochine

in
şi halva“. Ocuparea Ţărilor Române de către ruşi adusese cu
ea slobozirea negustoriilor către pieţe în care, până atunci,
caravanelor nu le era permis să meargă. Manuc putea scoate,
în sfârşit, miere, sare, ceară şi grâu spre Viena ori Paris,
aducând întotdeauna de acolo, într-unul din care, ciocolată
ori zahăr candel pentru gurile cele mici din Mironeşti. Pruncii
însă strâmbaseră din nasuri la cele dintâi bucăţi de ciocolată
puse pe limbă şi ceruseră tot halva.
învăţat de acum cu aceste descinderi în care era luat cu
asalt încă de la porţi, Vlaicu se obişnuise să poarte punga
cu smochine şi halva la chimir, ca să-i fie lesne să o scoată
la vedere, încă de la cel dintâi chiot. Descăleca în poartă,
se lăsă prădat de comorile sale şi urcă apoi copiii în şa,
lăsându-i cu cal cu tot pe mâinile rândaşilor.
Când alaiul gălăgios şi fericit se îndepărtă către grajduri,
Vlaicu alergă pe lângă zidurile curţii spre cula bătrânească.
Spada lungă în teaca ei îi bătea cizmele, silind pe cluceraş
să alerge cu mâna sprijinită pe mâner. Contăşelul subţire din
postav negru, cu mânecile spintecate din umeri după moda
pandurilor, spânzurat cu neglijenţă pe umeri, îi aluneca întruna,
arătând cămaşa aspră cu mâneci bogate de sub el.
Vlaicu o căuta pe Ruxandra.
între ei, lucrurile rămăseseră în aceeaşi aşteptare în care
fuseseră aşezate la cea dintâi lecţie de luptă cu spada, dată
de Vlaicu jupâniţei, în livadă, peste iaz. Curând se împlinea
un an de tăceri îndârjite din partea lui Vlaicu, încă devotat
promisiunii făcute lui însuşi, de a nu o necăji pe jupâniţa
ori pe boieri cu pretenţii necuviincioase, până când nu-şi va
rezolva mai întâi situaţia pământurilor de acasă.
Drumurile lui aproape zilnice între Bucureşti şi Mironeşti
însă, bucuria cu care descăleca în poartă şi surzenia bruscă
ce-1 lovea atunci când apărea în preajmă jupâniţa, lămuriseră
pe toţi ai curţilor în privinţa intereselor cluceraşului. Date
pe faţă ori ba, ele păreau a mulţumi pe boierul cel tânăr şi
pe jupâneasa Aristiţa, care mai întâi cercetaseră pe toate
părţile, fiecare cu ştiinţa sa, pe cluceraş, apoi lăsară lucrurile
să se desfăşoare în ritmul care ar fi părut potrivit celor mai
tineri, mulţumindu-se să vegheze şi să depene amintiri, la
ceasuri tainice de noapte, când conacul dormea.

2 14
 Până în ziua cu pricina, singura nemulţumire a jupâniţei
fusese tocmai tăcerea lui Vlaicu. Lipsa mărturisirilor limpezi,
ce i-ar fi măgulit inima de codană şi ar fi încredinţat-o de
puterea pe care o avea asupra cluceraşului, o necăjea peste
măsură. Ar fi dorit ca el să vorbească desluşit. In vreme ce-1
aştepta, şi-l închipuia pornind - plin de curaj - destăinuiri
din care ar fi aflat că-i este dragă, dar nu a putut vorbi până
acum pentru că a fost legat de un blestem aruncat asupra
lui de cel mai mare vrăjitor al drumurilor lumii, pe care le
bătuse înainte de a ajunge la ea.
îi găsise singură mii de motive pentru purtarea aceasta
neînţeleasă. Se frământa şi născocea mereu alte şi alte justificări,
i se uita drept în ochi, aşteptând, atunci când el intra în
curtea conacului, apoi răbdarea sa se isprăvea şi toate scuzele
găsite de ea se risipeau ca un fum, lăsând pe bietul Vlaicu
pradă vorbelor întoarse iscusit ale jupâniţei.
Cu surâsuri pline de înţelegere, numai boierul cel tânăr
şi jupâneasa Aristiţa îi ţineau spatele, bătându-1 încurajator
pe umăr atunci când plecările neaşteptate ale jupâniţei,
chipurile cu treburi grabnice în sat, la baba Niculina, ori pe
te miri care ţarină îndepărtată, îl aruncau în apele tulburi ale
deznădejdii.
Ajuns în umbra zidurilor culei, Vlaicu îşi domoli pasul,
urcând pe vârfuri scara de piatră rotită-n melc, cu gând să
prindă pe Ruxandra nepregătită. La ultimele trepte se opri şi-şi
trase răsuflarea. Ascuţi urechea, încercând să prindă zgomotele
din foişorul de sub pod, unde îi plăcea jupâniţei să stea.
Numai doi hulubi dădeau încet glas. Furişat pe lângă zid, urcă
ultimele trepte şi strecură o privire ferită în foişor. Nimeni.
Puse pasul cu totul înăuntru şi luă în stăpânire, pentru o
clipă, foişorul Ruxandrei. îi dădu ocol, închizând la răstimpuri
ochii şi trăgând adânc aer în piept, ca şi cum ar fi căutat
miresme cunoscute, dragi lui, lăsate la ultima ei trecere pe aici.
Se bucură să se afle o vreme singur între lucrurile ei, chiar
dacă acestea însemnau aici numai ziduri de piatră şi câţiva
hulubi gureşi lipăind mărunt pe scândurile de deasupra
capului său.
Cercetă apoi, din foişorul culei, cu mâna streaşină la
ochi, jumătatea de livadă, drumul şi marginile făgetului, apoi
toată gospodăria până departe, la ultimele colibe ale ţiga­
nilor vătraşi, întrebându-se pe unde ar putea fi, şi cu ce
treburi. Din spatele ferestrelor odăii sale, jupâneasa Aristiţa
îl urmărea, aruncând la răstimpuri câte o privire pe deasupra
gherghefului.
— Cuconaşul acesta caută pe Ruxandra, spuse ea încet
către Mariam. De i-ar da Domnul răbdare cu ea, şi putere...
Jupâneasa lăsă gândul neisprăvit. Ar fi văzut puterea
aceasta pe care o dorea lui Vlaicu mai presus de aceea a
copilei sale, aşa cum ştia că este bine, pentru ca ei doi să
fie fericiţi. Deocamdată însă nu se lămurise dacă inima fetei
este mai puternică, ori a lui Vlaicu.
Călare pe Bucura, purtată de dârlogi de o parte şi de
cealaltă de ţigăncuşele ei, Ruxandra intră în curtea conacului.
Era abătută, şi maica sa o cunoscu de departe. De vreme ce
se întorcea de la baba Niculina, inima jupânesei se opri preţ
de o clipă, străpunsă de cuţitul unei înţelegeri.
Cunoştea gândul mai vechi al babei, de a destăinui Ruxandrei
măsluirea vârstei fetelor. Făcuse câteva nopţi albe, încercând
să afle o cale de a pregăti copila pentru această iniţiere, dar
nu aflase una, aşa ca hotărâse să lase lucrurile în seama unor
puteri mai înalte decât a ei ori a doftoroaiei, şi se pregătise
numai ea singură pentru apropiata zi în care Ruxandra ar fi
păşit în curtea părintească înnegurată, cerând lămuriri.
Pe drum se zăreau venind căruţele încărcate cu saci plini şi
animale - tributul de hrană dat trupelor ruseşti de la Bucureşti.
După nesfârşite tratative purtate de Manuc paharnicul în oraş,
pe de o parte, şi de boierul Miron Sămărghitan aici, la moşii,
pe de altă parte, poruşnicul Andrei Mihailovici, conte Narişkin,
comandant al intendenţei Armatei Dunărene, fusese de acord
ca strângerea birului din satele Sămărghitenilor să fie lăsată
pe seama boierului, urmând ca totul să fie trimis apoi direct
la Bucureşti.
Andrei Mihailovici trimitea din când în când câte doi
cazaci cu poruncă de a verifica buna-credinţă a oamenilor.
De pe urma celei dintâi rechiziţionări, fiecare sat îşi dăduse
obolul în suflete omeneşti, ţărani trecuţi prin sabie ori fete
încăpute pe mâinile soldaţilor, care, de spaima ruşinii, îşi
luaseră apoi zilele.

216
 Convoiului înainta agale, ca un alai de îngropăciune, cu
Aurică în frunte. Alinie căruţele de-a lungul zidurilor curţilor,
la marginea drumului, şi intră singur pe poartă. Se apropie
de Ruxandra, ajunsă în mijlocul curţii, şi îi ajută să descalece.
Jupâneasa Aristiţa le urmărea mişcările, încercând să înţeleagă
din cele mai mici gesturi ce-şi spun.
Ruxandra vorbea cu fruntea încruntată şi cu ochii trişti.
Gesturile de-acum - pentru întâia oară muiate, grele ca sub
povara unor pietre purtate în pumnii mici - dădeau frumuseţii
ei adâncimi pe care nu le avusese niciodată până acum.
Capul cărunt al lui Aurică se pleca din ce în ce mai mult
sub ploaia de întrebări. Prinse a învârti în mâini dârlogii
celor doi cai, vădit încurcat, hotărât să nu mai scoată o vorbă,
ci numai să-şi aştepte osânda.
Ştie, înţelese jupâneasa Aristiţa.
Coborât ca o furtună din foişorul culei bătrâneşti, Vlaicu
năvăli în curte cu toată faţa luminată de o bucurie nestăpânită,
îşi purta tot sufletul în ochi, pregătit să-l dăruiască. înflăcărarea
sa îl opri să vadă de departe umbrele din ochii jupâniţei şi
vinovăţia ce plecase capul ispravnicului. De la fereastra
iatacului, jupâneasa Aristiţa îl putu vedea pe Vlaicu intrând
în vorba celor doi cu însufleţire, domolindu-se apoi pe măsură
ce Ruxandra îşi rostea întrebările, nedumerindu-se şi încercând,
încurcat, o dezvinovăţire.
— Nu se cade slujbei dumitale şi încrederii cu care ai
fost primit în aceste curţi, vorbea jupâniţa cu o seriozitate
ce îngheţa sângele în vinele cluceraşului, să te faci părtaş la
astfel de înşelăciuni.
— Jupâniţă, vorbeşte desluşit, căci învinuirile ce-mi aduci
nu-mi sunt cunoscute, spuse Vlaicu, căutând ajutor în privirile
plecate ale ispravnicului. Care este necazul?
Aurică acoperi cu palma nările fremătânde ale Bucurei,
pentru ca mânza să-i ia mirosul şi să o poată despărţi de
jupâniţa, apoi ieşi încet din mica adunare tulburată din curţile
boierilor Sămărghiteni, bolborosind o scuză despre calul ce
trebuia adăpat, şi porni către grajduri. Pasul său începu cu
fereală şi prinse putere pe măsură ce se depărta. Vlaicu
strecură pe urmele lui o privire deznădăjduită de om lăsat
singur în faţa greutăţilor, apoi îşi căută izbăvirea tot în ochii

117
ca ambra ai Ruxandrei. în lipsa altor martori din preajma
lor, glasul lui căpătă tonuri mai apropiate, coborând în locurile
unde între ei doi începea să se ţeasă o intimitate:
— Eşti întunecată precum cerul după ploaie, jupâniţă, iar
eu nu ştiu să te ajut până când nu-mi spui ce te-a supărat.
— Poate că nu-ţi vine a crede, Vlaicule, începu Ruxandra
tăios, dar taina ce-aţi împărţit până astăzi cu toţii, am aflat-o
şi eu.
— Dacă vorbeşti despre tainele purtate prin tolbele mele,
atunci când paharnicul Manuc mă mână către toate zările cu
treburi grabnice, atunci să ştii că uneori nici nu le cunosc.
Iar acelea pe care le cunosc nu-ţi fac atingere domniei tale,
spuse Vlaicu. Şi dacă nu vorbeşti despre tainele din tolbe,
atunci să mă crezi, jupâniţă Ruxandră, curat îţi spun că nu
am altele. Tot ce sunt şi ce-am făcut înainte să te cunosc,
am aşezat din primele zile la picioarele tale.
Ruxandra îl cercetă cu luare aminte. Privirile lui ofensate
de aşa o bănuială rămâneau drepte într-ale ei. Să fie cu
putinţă ca Vlaicu să nu ştie nimic? Atraşi de o forţă necunos­
cută, ochii ei se îndreptară către conac. De la fereastra
iatacului, maica sa urmărea ce se petrecea departe, în curte.
Umbra ei nu se retrase atunci când Ruxandra o privi. Să
însemne oare aceasta că jupâneasa depunea mărturie pentru
Vlaicu? Ori numai că lucrurile sunt deja făptuite, iar ea va
trebui să dovedească înţelepciune şi să treacă peste ele?
— Suntem în mijlocul curţii mele părinteşti, cinstite clucer,
vorbi într-un târziu jupâniţă. încă nu m-a dat nimeni de
ruşine în această curte, şi nici nu doresc cuiva să plănuiască
să o facă. Nu te uita că sunt doar o jupâniţă, căci taica m-a
dorit băiat pe când maica mă purta în pântece, şi am de
gând să nu-1 dezamăgesc. Te rog să-mi spui fără ocolişuri
pentru ce ai intrat anul trecut în curtea noastră?
Pricina era mai serioasă decât toate năzdrăvăniile care
necăjiseră vreodată pe Ruxandra. Vlaicu vedea aceasta şi -
ştiindu-se curat, nevinovat - simţea o plăcere curioasă punând
stăpânire pe el. Se afla pe punctul de a se apropia încă şi
mai mult de jupâniţă, printr-o supărare grea pe care abia
aştepta să o afle, pentru ca apoi să o poată spulbera într-o
clipită, crescând în ochii ei.

z i8
 — Aceasta nu-i o taină, jupâniţă, spuse el. Cunoscusem
pe paharnicul Manuc numai cu câteva zile mai înainte, şi
aflând că am fost cluceraş al domniei, că mă pricep la
magaziile cu grâu şi ştiu a bate cu spada şi cu flinta, m-a
luat pe lângă el ca să-i fiu de ajutor în negustorie.
— Altceva nu ţi-a mai spus, atunci când te-a luat de
ajutor? întrebă Ruxandra cu glasul, cu ochii, cu sprâncenele
ridicate şi cu întreaga ei fiinţă. Ceva legat de mine.
— Multe lucruri mi-a spus legate de tine, jupâniţă mea,
din care eu am înţeles că-i eşti dragă precum pruncii săi cei
de acasă. Atâta doar a uitat, să pomenească numărul anilor
trecuţi de când te ridica până-n grindă ori te amăgea că a
uitat darurile pentru tine în târg, la Bucureşti. Din pricină că
poveştile vorbeau despre o pruncă de ani puţini, vederea
unei jupâniţe frumoase ca soarele de pe cer m-a descumpănit,
şi ştiu astăzi că m-am dat de ruşine în cele dintâi clipe, dar
nădăjduiesc să-mi fie deja iertate toate acestea.
Lumina din jur şi lucrurile pe care le privea schimbau
nuanţele de chihlimbar şi miere ale ochilor Ruxandrei. Uneori,
atunci când vreo discuţie mai înfocată îi permitea să-i cerceteze
în voie, lui Vlaicu i se părea că vede în ei câmpurile de grâu
şi pârloagele, iazul cu livada şi conacul, toate mici şi îngră­
mădite în ambra cremoasă a ochilor ei.
De data aceasta el însuşi se afla acolo, biată insectă captivă
în chihlimbarele ei, mic şi dublat: câte un Vlaicu în fiecare
ochi căprui. Acolo ar fi dorit să vieţuiască, şi ferici imaginile
acestea două ale sale.
— Să nu uiţi, jupâniţă, că pentru tine mut munţii de pe
locurile lor, pomeni Vlaicu una dintre vechile lor vorbe.
— Vlaicule, dacă ai ştiut şi nu mi-ai spus, şi nici acum nu
vrei să mărturiseşti, atunci păcatul tău să fie, vorbi Ruxandra
cu greutate, hotărâtă dintr-odată să curme tensiunea şi să-i
destăinuie secretul. Nu sunt de doisprezece ani, ci de aproape
cincisprezece. Cu toţii au ştiut, maica şi cu tăicuţul, Aurică,
nanu Manuc, şi te bănuiam şi pe tine. Am aflat în urmă cu
câteva ceasuri despre un obicei vechi prin care erau apărate
fetele de neam, ca să nu ajungă în Seraiul sultanului, ci să
apuce să se mărite după creştini de-ai noştri.

219
 Chipul lui Vlaicu se schimba după vorbele ei. Când jupâniţa
îşi spuse vârsta, sprâncenele lui se ridicară nestăpânite şi o
lumină îi traversă ochii. Când înţelese, din enumerarea cu
durere a tuturor celor ce au ştiut, că ea se simte trădată şi
a nimănui, fălcile i se încleştară şi mâna pipăi mânerul spadei
de la brâu. Iar când gândi că bănuiala ar fi putut să cadă şi
asupra lui, braţele i se depărtară uşor de trup şi bărbia i se
ridică, oferindu-se cu totul spre cercetare.
— Sunt de cincisprezece ani, mai spuse Ruxandra cu
tristeţe. Ca şi cum mi-ar fi furat aproape trei ani din viaţă.
— Jupâniţă, nimeni nu ţi-a furat nimic. Motivele pentru
care au hotărât astfel par să fie dintre cele mai bune, şi apoi
nu trebuie să te gândeşti că lor le-a venit uşor să păstreze
taina, ştiind bine că într-o bună zi vei aña şi te vei înstrăina
de ei din această cauză, spuse Vlaicu, lămurit acum asupra
rolului lui în toate acestea. Nimeni nu cred să aibă prea multe
amintiri din primii doi-trei ani de viaţă, iar asta nu înseamnă
că cineva le-a furat ceva. Caută să te aşezi cu înţelepciune în
locul sărmanei maicii tale: ce ai fi făcut, să ştii că asupra
copilului tău pluteşte un astfel de pericol? Ai fi dat oare taina
pe mâinile unei prunce de câţiva anişori? Tare mă îndoiesc.
„Cincisprezece ani! Cincisprezece!“ cânta pe sub toate
acestea sufletul său, scăpat dintr-odată de stânjeneala ce-1
cuprindea ori de câte ori apropierea Ruxandrei îl tulbura. Ziua
în care ar fi putut cuteza să se înfăţişeze boierului cel tânăr,
cerând de soţie pe ultima dintre fiicele lui, părea astăzi mai
aproape ca niciodată. Cel puţin se putea mărturisi Ruxandrei,
fără să se mai simtă împovărat de vină pentru că tulbură o
copilă prea mică de ani.

în vremea aceasta, Manuc trimitea cel din urmă înscris către

Mariam, un zapis scurt, lipsit de obişnuitele vorbe încurajatoare,
numai câteva rânduri pe mijlocul hârtiei, anunţând-o că treburi
grabnice îl vor ţine departe o vreme, dar ea să se arate curajoasă
şi să nu sperie pruncii cu deznădejdi neîntemeiate. Un zapis
din care Mariam nu înţelese nimic, şi numai cele ce aveau
să se petreacă o lămuriră asupra înţelesului vorbelor scrise.
Fu ultima oară când în Mironeşti sosiră veşti de la Manuc.

220
 Paharnicul îşi pierdu urma imediat după acest drum al
lui Vlaicu, şi nimeni nu mai află nimic despre el vreme de
mai bine de un an. De la o vreme începuse a se zvoni că
s-ar afla în Constantinopole, la Palatul Sultanilor, ridicat în
rang de Mare Dragoman şi îndeplinind felurite sarcini, unele
cunoscute, iar altele necunoscute. Se mai zvonea chiar că
i-ar fi fost date pe mână tratativele de pace cu ruşii, ca unuia
cu importante şi folositoare legături cu Ţarul Alexandru I.
Dar zvonurile acestea erau greu de crezut, de vreme ce
Manuc paharnicul fusese întotdeauna nelipsit de la zaiafeturile
date la Curtea Domnească pentru ofiţerii ruşi din Bucureşti.

Iancu Jianu
1807, septem brie - la Hanul lui Manuc

Nu a atras atenţia nimănui atunci când a intrat pe porţile

hanului, călare pe calul său huţul scurt în picioare şi îndesat.
Furnicarul din curtea interioară a Hanului lui Manuc se afla,
la cele dintâi ceasuri ale după-amiezei, în punctul cel mai
înalt al învălmăşelii zilnice. Din pricina orei, zarva pornise
şi în sălile unde fete încinse cu şorţuri albe serveau la mese.
Mesenii înfometaţi le întâmpinau cu strigăte vesele, iar pe
urmele lor se auzeau mai apoi căni de lut pline, ciocnite în
sănătatea celor prezenţi.
Cuprinse mai întâi întreaga curte într-o singură privire,
căzută ca fulgerul printre negustori, cărăuşi, zarafi ori călători
cu interese nemărturisite. Ochii lui negri culeseră informaţiile
şi le închiseră în spatele frunţii. Mintea nu se preocupă să
desluşească ceea ce culeseseră ochii. Ştia că, atunci când va
avea nevoie de vreuna dintre informaţiile aduse acum de
ochii săi, ea va ieşi la iveală şi se va alătura singură acolo
unde îi era locul, în urzeala cine ştie cărei pricini.
Descălecă. Asemănător, într-un mod curios, calului său,
bărbatul era scund şi îndesat, dar părea puternic ca un taur,
purtând în privire siguranţa pe care ţi-o dă forţa. Obrazul
ciupit de vărsat şi mustaţa roşcovană, tăiată scurt, îi ascundeau

121
vârsta. Purta o scurteică de dimie cu găitane, cu mânecile
spintecate până-n umeri, iar în chimirul de la brâu spânzurau
două pistoale şi un cuţit cu prăsele de os.
Tocmi un rândaş al hanului să-i îngrijească de cal şi, cu
flinta în cumpănă în mâna dreaptă, urcă treptele către sala
cea mai mare, de unde se revărsau afară zgomote de petrecere
şi arome grele de mâncăruri bogate. De la o masă izbucniră
urale care-i strânseră degetele boante pe patul armei, dar
oamenii se arătară a fi fără primejdie, numai călători obişnuiţi,
răspunzând vreunei snoave fără perdea, povestite pe deasupra
străchinilor aburinde. Mâna bărbatului se relaxă.
Nu mai erau locuri. Bărbatul rămase o clipă pe prag, cât
să-l observe hangiul, care ridică de îndată un braţ poruncitor
şi doi băietani apărură ca din pământ, cu o masă şi un scaun
pe care le aşezară într-un colţ, sub fereastră.
De când paharnicul Manuc îşi pierduse urma, dispărând
fără veste în primăvară, jupan Iordache Patrudegete, hangiul,
poruncea în han. I se dusese vestea că venea din ceata lui
Scarlat Fărcăşanu, căpitan de haiduci mehedinţeni, şi că anume
fusese ales astfel de către Manuc, pentru multele foloase ce
le-ar fi putut trage de pe urma trecutului lui Iordache.
în primul rând, cetele de voinici mehedinţeni, care începu­
seră prin a se opune bandelor rebele ale lui Pasvante şi
sfârşiseră mai apoi prin a face dreptate prin satele Olteniei,
deveneau o forţă care nu-1 putea lăsa indiferent pe Manuc.
Apoi, cel pe care plănuia să-l lase cu poruncă în han trebuia să
fie cunoscut şi temut, astfel încât paharnicul să-şi poată vedea
în linişte de treburile mai îndepărtate de aceste meleaguri.
Şi mai avea şi o datorie către acest jupân care scăpase
odată una dintre caravanele lui de la prada haiducilor lui
Fărcăşanu, aşezându-se chezaş pentru buna-credinţă a pahar­
nicului. Dar acestui din urmă motiv nu toţi îi dădeau crezare,
căci multe vorbe despre cetele de haiduci umblau singure
pe drumurile ţării.
De la bucătării se ivi o chelăreasă aprinsă toată la faţă
din pricina focurilor între care stătuse. îşi lepădase cu multă
îndrăzneală ilicul, revărsând o bucurie de sâni în cămaşa
largă căreia îi suflecase mânecile până dincolo de coate,
dezvelind două braţe rumene şi durdulii. Din pricina mulţimii
de la mese, femeia îşi lăsase treburile şi servea, alături de
feţişoarele cărora nu le stăteau picioarele în loc. Toate cape­
tele bărbaţilor se întorceau pe urmele ei, căci formele curate
ale fetelor nu le stârneau pofta atât de tare ca acelea pline
de promisiuni şi pecetluite de păcate vechi ale chelăresei.
Femeia îi observa şi gura ei înflorea într-un surâs mulţumit.
După cei dintâi paşi strecuraţi printre mese însă, cu tipsiile
deasupra capului, ochii săi căzură asupra bărbatului aşezat
de jupân Iordache la fereastră, şi chipul îi împietri. Privirile
i se umplură de mânie şi chelăreasa trânti tipsiile pe masa
pentru care le adusese, cu mare răsunet, stârnind mai degrabă
strigăte de surpriză decât de veselie.
Jupân Iordache Patrudegete se aplecase peste umărul
bărbatului —părea a fi un zapciu de prin părţile locului - şi
tocmai tăineau ceva, pesemne despre bucatele comandate,
când chelăreasa dădu drumul farfuriilor şi puse mâinile în
şolduri, luând un aer bătăios şi aruncând fulgere din priviri
către zapciu.
— Asta-i dragoste! se ridică de la o masă un glas cunos­
cător, care smulse zeci de hohote în toată cârciuma. Vai şi
amar de cinstită pielea dumitale, căpitane! Bine ar fi să te
fereşti, mai spuse omul, îndrăzneţ pe seama mai multor
bărdăcuţe de vin poruncite până atunci.
Silindu-şi pe chip un zâmbet cu care să arate că pricina
nu este importantă, jupân Iordache porni printre mese către
bucătării, culegând-o în drumul său şi pe Romaniţa chelăreasa,
care avea pricini de dragoste nerezolvate cu nou-venitul.
— Te poftesc să te porţi după buna-cuviinţă, jupâneasă
chelăreasă, repezi un glas poruncitor către ea jupân Iordache,
după ce închiseră în spatele lor uşile către sală. Dumnealui
zapciul este venit cu treburi de-ale ţării, şi nu cred că are
vreme şi poftă de astfel de mofturi. Eşti femeie în toată firea
şi mă aştept la mai multă stăpânire. Nu arăta aceeaşi minte
puţină ca feţişoarele acestea ce-ţi zboară sub porunci, căci
să ştii că ne certăm!
Nemulţumit de lipsa vreunui răspuns din partea femeii,
bănuitor ca orice bărbat înţelept în preajma unei femei cuminţite
ca din senin, jupân Iordache Patrudegete lăsă comanda noului
mesean:
 — Să trimiţi un ciolan afumat cu varză şi cu o cană de
vin din cel bun.
în curtea largă a Hanului lui Manuc, toptangii sosiţi cu
chervânele, zarafi mărunţi, cu policioare întinse prin târg,
râvnind a ajunge zarafi cu canton în han, cărăuşi cu cămă­
şile sfâşiate pe umeri, acolo unde cărau lăzile cu minunile
ascunse ale celor patru zări, se amestecau printre soli de
taină care doseau sub pulpanele mantalelor tolbe cu ultimele
rapoarte pecetluite-n ceară ori porunci cu care s-ar fi schim­
bat faţa lumii într-o clipă. Unele ajungeau unde porniseră,
altele, ba.
De când îşi deschisese porţile, în primăvară, Hanul lui
Manuc devenise locul de întâlnire al tuturor neamurilor lumii.
Sub acoperişurile sale, ca într-un turn al lui Babilon adus
din nou la viaţă, se auzeau toate limbile lumii civilizate - cu
glas tare, în sălile cele mari de masă - şi cele ale Orientului -
cu glas mai scăzut, în sălile cele mici, de taină.
Din zori şi până la apus era un du-te-vino ale cărui rosturi
nu păreau stăpânite de nimeni altcineva în afara lui jupân
Iordache. Veneau italieni, plecau greci, intrau austrieci şi ieşeau
francezi, fiecare părând a fi altceva decât era în realitate. La
adăpostul mărfurilor scumpe de care făceau mare caz, unii
ascundeau de fapt vreun raport tainic poruncit de vreunul
din mai marii vremii, ce nu ar fi recunoscut niciodată vreo
legătură cu negustorul. Unii se dădeau drept curieri obişnuiţi,
care nici măcar nu aveau treabă prin Ţara Românească, ci
poposiseră numai pentru odihnă şi mai cu seamă pentru
renumele locului, dar erau de fapt demnitari ai marilor puteri,
trimişii lor speciali, ascunşi sub mantii largi, însă trădaţi de
purtările alese.
în vreme ce Romaniţa încă mai chibzuia cum ar fi cel
mai nimerit să procedeze, jupân Iordache se aşeză dinaintea
zapciului, trăgându-şi un scaun de cealaltă parte a mesei
strâmte. Cu coatele sprijinite de tăblia mesei, uşor aplecaţi
asupra cănilor cu vin, cei doi bărbaţi aveau frunţile la numai
o palmă una de cealaltă. Dorul după degetul pierdut într-o
luptă încă nedestăinuită săgeta la răstimpuri încheieturile
hangiului, făcându-1 să-şi muncească locul ciuntit cu palma
celeilalte mâini.

224
 — Am într-o odăiţă din spate trei cinstiţi călători străini.
Se prefac a bea de două ceasuri, dar cu adevărat sunt mai
treji ca noi doi. Grăiesc leşeşte, aşa că am trimis numai pe
Janecska la ei, cu vin şi de mâncare, ca să-mi tragă cu
urechea, şopti cu ochii în cană jupan Iordache. Vorbesc şi
ei ce-au auzit, despre Oltenia pe care ruşii ar dori să o dea
Austriei, în schimbul Bucovinei.
— Grijania şi fuiorul maicii lor! scrâşni zapciul. Să dea
din carnea mumă-sii, nu dintr-a noastră, trăzni-i-ar Dumnezeu
să le cadă bucăţică şi nu le-ar mai putrezi oasele-n pământ
de făţarnici!
Un şold rotund şi tare se sprijini de muchia mesei, revăr-
sându-se de-un deget peste braţul căpitanului, şi două braţe
rumene ca obrajii îmbujoraţi de prunc sănătos aşezară între
ei o farfurie generoasă cu varză călită, în mijlocul căreia
trona un ciolan afumat, cu un cuţit de bucătărie înfipt în el.
— De ce eşti domnia ta rău cu mine, Iancule? susură
Romaniţa o întrebare cu alint, arătându-şi despicătura sânilor
pe care, de data aceasta, îi prinsese iarăşi în ilic, anume ca
să-i poată arunca în afară ca pe nişte pâini coapte ce aşteaptă
dinţi de bărbat.
Iancu Jianu zapciul îi prinse încheietura plină a mâinii în
cleştele unei strânsori ce-i lăsă mai apoi urme vineţii tot
restul zilei şi îi vorbi stăpânit, cum făcea când calul nu era
tocmai de tot învăţat:
— Romaniţă, floarea căreia îi porţi numele e sfioasă şi
tăcută. Arată-te tot ca şi ea, căci astăzi nu m-ai aflat în duşii
mei. Nu-ţi sunt dator, nu-mi eşti datoare. Nici maica nu ştie
pe unde umblu, nici domnia nu are ac de cojocul meu, şi
vrei să-mi vii de hac tu? Umple cana.
Ofensată, chelăreasa turnă vin din carafă şi se întoarse la
bucătării, întârziind cu surâsuri pline de miere către fiecare
masă, ba încă lăsând ca din întâmplare mâna pe câte un
umăr de mesean, în vreme ce strecura priviri spre zapciu,
ca să se încredinţeze că el vede toate acestea.
— Zi-i, Iordache, ceru el hangiului.
— Se aude că în urmă cu câteva săptămâni, la Tilsit în
Polonia, pe partea prusacă, s-a încheiat o înţelegere între
Ţar, împăratul Napoleon şi regele Prusiei. Cică stă scris pe
hârtie că ruşii pleacă din Ţările Române, iar pe de altă parte
turcii nu au voie să se întoarcă până când nu se va încheia
pacea adevărată între ruşi şi turci, vorbi încet hangiul.
— Adevărat, îi întări spusele zapciul din neamul Jienilor.
înţelegerea s-a încheiat. Atâta doar că ruşii sunt tot aici.
— Stai să vezi, căpitane. Zic leşii din odăiţă că împărţeala
este aşa: ruşii vor primi Moldova cu vechea Basarabie, căreia
îi spun Bugeac, şi Ţara Românească, ba încă şi Bulgaria. Iar
Napoleon va primi Albania, Moreea, Candia şi Bosnia pe
care o va împărţi cu Austria. în plus, Austria va mai primi
şi Croaţia, iar Serbia chipurile va rămâne slobodă, numai că
va fi dată unui prinţ austriac pe care îl vor căsători cu o
mare ducesă a Rusiei.
— împart Imperiul Otoman între ei, pricepu Iancu Jianu.
Iar pe noi, la mijloc, ne bat trei vânturi.
— Exact. Iar turcii nu vor mai rezista mult, căpitane, oftă
cu ochii în cana de vin hangiul lui Manuc. Şi aşa sunt, de
multă vreme, precum zmeul răpus la pământ, ostenit de
bătrâneţe şi dornic de linişte, căruia numai francezii îi mai
flutură din când în când urechile şi coada către ruşi, ca să-i
mai sperie şi să-i facă a crede că zmeul este viu.
Janecska, ospătăriţa poloneză care avusese în grijă odăiţa
cu oaspeţi străini, apăru lângă ei în mare grabă şi şopti câteva
cuvinte la ureche lui jupân lordache. Hangiul tresări şi-i dădu
câteva porunci scurte:
— Trimite iute după ei pe Paraschiv. Să vadă unde se
duc şi să se întoarcă numaidecât, să-mi dea de veste.
Apoi, întorcându-se din nou către Iancu zapciul, spuse
cu glas tainic:
— Pleacă leşii. Trebuie să trimit de îndată solie paharnicului
Manuc despre cele discutate aici, în han.
lordache Patrudegete era singurul care - în toamna anului
1807 - ar fi putut sta mărturie că Manuc este în viaţă şi
sănătos, iar dispariţia sa se datorează numai îndeplinirii unor
treburi tainice prin cine ştie care colţ de lume. Tot la lună,
hangiul trimitea prin Vlaicu două pungi pline cu taleri - banii
câştigaţi cu hanul, după ce-şi trăgea toate cheltuielile - la
care mai adăuga câte un răvaş bine pecetluit cu cele mai
noi veşti aflate de la oaspeţii de tot soiul.

126
 Locul de întâlnire dintre Vlaicu şi trimisul lui Manuc era
întotdeauna altul, de obicei pe unul dintre malurile Dunării,
departe de sate româneşti ori serhaturi turceşti, la adăpostul
sălciilor foşnitoare ori al trestiilor înalte. Ca să se încredinţeze
că talerii şi solia sunt înmânaţi într-adevăr omului lui Manuc,
Vlaicu cerea inelul cu un ametist înconjurat de şapte mici
granate negre, montate toate în argint, de care Manuc nu se
mai despărţise de la vârsta de doisprezece ani, decât ca să-l
facă dovadă în astfel de pricini importante.
Nu mai departe decât luna trecută se întâmplase ca solul
să nu poată arăta inelul, ba încă păru descumpănit de cererea
lui Vlaicu. Bănuitor, cluceraşul se lămurise repede că se află
în faţa unui impostor. îl legase fedeleş chiar acolo, între trestii,
pe malul Dunării, şi-i afumase capul cu pucioasă până când
ochii tâlharului se înroşiseră, ieşindu-i din orbite, iar omul îşi
dăduse bojocii afară tuşind şi înecându-se. Speriat, lăcrimând
din ochii umflaţi ce-1 usturau şi abia reuşind să scoată vorbele
din gâtlejul betegit, omul a recunoscut că urmărise pe solul
adevărat încă din Constantinopole, îl prinsese la Silistra, unde
înnoptase într-un han de la margine, îl răpusese şi-i smulsese
în chinuri destăinuirea locului de întâlnire.
— Pentru taleri, cuconaşule, mă jur pe sufletul meu, spusese
el, dar Vlaicu ştia că nu talerii, ci veştile sunt toată pricina.
îl mânase aşa, legat fedeleş cum era, până la cetatea
Silistrei. Intrase în hanul murdar şi întunecos, călcat adesea
de tâlhari, cu câte un pistol în fiecare mână, mânând calul
numai din genunchi şi din pinteni. Aflase pe solul adevărat
mai mult mort decât viu, vârât într-un sac şi spânzurat în
chingi în adâncul unei fântâni din curtea hanului. Inelul cu
ametist şi granate negre îl găsi în cizma solului.
Erau fapte care altădată l-ar fi umplut de mândrie pe
Vlaicu. Le-ar fi povestit în curtea de la Mironeşti, puţin
înflorite pe la capete, cât să atragă atenţia Ruxandrei. în
ultima vreme însă ele îl făcuseră să descopere o întreagă
lume ascunsă, ce părea că o stăpâneşte pe cealaltă, aflată la
lumină, şi înţelesese de curând că se află în mijlocul unei
furtuni cu atât mai periculoase, cu cât se consuma în umbră.
Lumea se pregătea să se zguduie din temelii, ca la facerea
ei, când pământul a fost despărţit de ape, iar el se simţea

117
neînsemnat în mijlocul tuturor acestor planuri. Destăinuirea
faptelor sale vitejeşti către Ruxandra îi părea acum uşuratecă,
lipsită de seriozitate, într-o lume gata să se desfacă în bucăţi
de la o zi la alta, chiar sub ochii lui.
— Tu ştii unde se află Manuc, Iordache, spuse Iancu
Jianu, isprăvind de mâncat şi ştergând ultimele urme din
farfurie cu un dumicat mare de pâine. Mie nu-mi trebuie
vestea aceasta, o poţi păstra liniştit pentru tine. Doar bag de
seamă că nu mi-ai spus tot adevărul. Nu te jurai mai zilele
trecute că nu ştii locul în care se află paharnicul?
Iancu vorbea fără grabă şi fără mânie, printre înghiţituri,
cu pauze lungi pentru ca mâncarea să alunece în voie.
Iordache hangiul ar fi putut interveni oricând ca să se dezvi­
novăţească. Prefera însă să-l ţintuiască pe zapciu cu o privire
dreaptă, aşteptându-1 să termine ca şi cum nu i-ar fi venit a
crede că-şi va duce vorba la bun sfârşit. îşi luă un răgaz
înainte de a vorbi, pentru a da mai multă cădere cuvintelor:
— Iancule, eşti mai nou ca noi toţi în îndeletnicirea aceasta
de taină pe care ne-am luat-o pe umeri. Haiducia în ţara
Olteniei nu a început nici cu mine, şi nici cu tine. Ea este
veche, şi mă gândesc că fără nişte legi ale ei nu ar fi rezistat
timpului şi vremurilor pe care le trăim. Eu m-am rupt din
ceata lui Scarlat Fărcăşanu; ei m-au învăţat că fără încredere
unii în alţii, noi între noi, şi fără cuvânt, nu vom putea răzbi.
Dacă am zis că nu cunosc locul unde se află Manuc, atunci
ar trebui să mă crezi. Dacă s-ar uni, cetele noastre ar fi mai
puternice în faţa urgiilor urzite uneori chiar sub acoperişul
acesta. Cum crezi tu că putem lupta umăr la umăr, de vreme
ce pui la îndoială vorba mea?
Iancu Jianu, zapciu de Romanaţi, era pârât domniei că îşi
petrece vremea făcând dreptate după capul lui. Ieşea de sub
ascultarea ispravnicului ce-1 trimitea să mai strângă încă o
dată dările din aceleaşi sate, ba încă era bănuit că le este
căpetenie cetelor răzleţe de voinici care atacau oamenii
domniei şi întorceau birurile înapoi de unde fuseseră luate.
Se mai zvoneau însă şi altele, care făcuseră până acum
domnia să închidă ochii la toate isprăvile Jianului, de-a valma,
fără a le mai separa între ele. Oamenii spuneau că ienicerii
rebeli ai lui Pasvant Oglu, care prădau Oltenia după bunul

228
lor plac de atâta amar de ani, erau de la o vreme ţinute sub
ascultare de cete din ce în ce mai numeroase de oşteni
necunoscuţi, care îşi pierdeau urma imediat după ce puneau
pe turci pe fugă. Purtau scurteici de dimie cusute cu găitane
negre, căciuli de miel, cuţite şi hangere la chimir şi flinte
ori pistoale în mâini. Călăreau cai huţuli, scurţi în picioare
şi pe jumătate sălbatici, şi scoteau pe două degete duse la
buze fluierături ascuţite, de ridicau părul de pe cefele turcilor.
Ienicerii lui Pasvant Oglu, aianul Vidinului, care nu dădea
socoteală nici măcar Măritului Sultan Selim, Umbra lui Allah
pe pământ, au primit cu nedumerire cea dintâi înfruntare
din partea haiducilor Romanaţilor. Nimeni nu răzbunase până
acum vreuna dintre incursiunile lor peste Dunăre, aşa că
noutatea faptului îi ţinu departe o vreme. Iar domnia ţării
se bucură în taină.
Noua stăpânire de la Bucureşti, generalii ruşi care încar-
tiruiseră treizeci de mii de soldaţi în oraş, abia lua cunoştinţă
de frământările de pe malurile Dunării. Turcii intrau periodic
în ţară pe la Vidin şi păreau a duce propriul lor război,
separat de acela purtat de Imperiul Otoman cu Rusia. în
mijlocul fragilelor armistiţii încheiate între cele două puteri,
turcii se deziceau de soldaţii transformaţi în tâlhari, lăsându-i
pe ruşi să găsească ce rezolvare doresc problemei.
în mijlocul tuturor acestora, bucurându-se de veştile
contradictorii care înfloreau la tot pasul, simţindu-se apărat
de nepotrivirea dintre ele, care le scădea din credibilitate, Iancu
Jianu bătea drumurile Craiovei şi Drăgăşanilor, oprindu-se
pe la morile din sate şi urmărind feciorii care se întreceau să
ridice pe umeri sacii grei în văzul fetelor. îşi făcea de lucru
câte o dimineaţă întreagă într-o margine de loc, cântărindu-i
din priviri, apoi - când treburile se isprăveau şi oamenii
începeau a se risipi pe la casele lor - el se apropia de aceia
care se arătaseră mai voinici şi le prindea în piept câte o
floare viorie de muşcatu-dracului, poftindu-i acasă la el, la
un păhărel de vorbă.
Pe prispa înaltă a vechiului conac al boierilor Jieni, feciorii
se lăsau convinşi să-l urmeze pe Iancu, iar ceata lui se mărea
de la o zi la alta. Cei însemnaţi cu floarea sălbatică de
muşcatu-dracului, care este leac bun pentru tăieturi şi felurite

2Z9
răni, înţelegeau ce îi aşteaptă şi porneau pe calea haiduciei
în cunoştinţă de cauză.
— îndoiala nu este lucru rău în vreme de război, Iordache,
dădu Iancu răspuns vorbei necăjite a hangiului. Dacă nu aş
şti că o foloseşti şi tu la fiecare ceas, mai că te-aş sfătui să
începi. Nu te supăra pe mine pentru că întreb de două ori.
Ştii pentru ce anume mă interesează soarta acestui paharnic
Manuc. Avem nevoie de bani mulţi ca să ne atingem ţinta.
Şi apoi, mi se pare că avem un duşman comun, pe răzvrătiţii
ieniceri ai lui Pasvante Chiorul. Mă gândesc că, pentru o
vreme, cu toţii ne putem uni forţele: şi ai mei, şi ai tăi, şi
ai lui Manuc.
— Manuc nu are oameni, după cunoştinţele mele, spuse
hangiul.
— Are bani, după ale mele, surâse Iancu pe sub mustaţa
roşcovană. Şi ar mai avea ceva ce ne-ar interesa pe noi:
cluceraşul acela ce-i umblă pe urme. Mi-ar plăcea să stau la
taifas cu el, într-o seară. Mi-au ajuns la urechi felurite fapte
de-ale lui, din care am înţeles că este suficient de zănatec
ca să-mi fie pe plac. Caut copii din ăştia căpiaţi, aşa ca el,
care vor să facă ceva, dar nu le este prea limpede ce anume.
Care ar pune mâna pe flintă şi pistoale ca mâine, dar nu
ştiu care le este duşmanul şi cu cine s-ar putea înfrăţi. Dă-mi
de veste când îl vei afla. Ori este dispărut fără urmă şi el,
dimpreună cu Manuc?
Ultimele cuvinte ale zapciului ridicară privirile lui Iordache
din cana cu vin de pe masă. Cântărise până atunci vorbele
lui Iancu şi ticluia în gând un răspuns cuminte cu care să-l
liniştească. Vlaicu însă într-adevăr nu era de găsit. Lipsise
de la ultimele două întâlniri în care Iordache ar fi trebuit
să-i predea banii hanului, iar acesta era un lucru pe care
dorea cu străşnicie să-l păstreze ascuns. în vremuri tulburi
ca acelea pe care le trăiau, faptul că în han se află bani mai
mulţi ca de obicei nu era o veste de dat pe mâna tuturor.
încredinţă pe zapciul din neamul Jienilor că va da de
veste lui Vlaicu, apoi culese de pe masă cănile goale, trăgând
în ele cu un ştergar câteva fărâmituri de pâine. Iancu se
ridică de la masă şi scoase din chimirul cu cuţite şi hangere
o punguţă de bani, cam murdară, dar vădit plină. Iordache

230
Patrudegete aruncă o privire scurtă pungii şi scutură din cap
a împotrivire:
— Nu, frate. Blidul acesta de mâncare şi vinul au fost
din tainul meu pe ziua de astăzi. Nu ai nimic de plată. Vei
plăti cu faptele tale, şi să nu uiţi că-ţi sunt frate bun pentru
împlinirea lor.
în curtea largă a Hanului lui Manuc, Iancu încălecă dintr-o
singură mişcare ageră, abia atingând scările cu piciorul şi
coama calului cu mâna. în jurul său, lumea pestriţă a hanului
îşi continua viaţa agitată de furnicar negustoresc. O caravană
care era aşteptată abia mâine sosise mai devreme, ba încă
mai avea şi câteva căruţe în plus faţă de cele pentru care
trimisese vorbă, aşa că acum starostele cărăuşilor arunca în
toate părţile porunci scurte cu un glas gâtuit de îngrijorare.
Hamali ameţiţi de încurcătura ivită se loveau unii de alţii în
drumurile lor de-a lungul şi de-a latul curţii, clătinând baloţii
purtaţi pe umeri.
Iancu măsură din priviri înălţimea celor trei caturi ridicate
de Manuc. Balcoanele suprapuse înconjurau întreaga construcţie
şi forfoteau de călători, oaspeţi ai hanului ori doar negustori
bucureşteni, aflaţi cu treburi la orele prânzului. împreună cu
prăvăliile pline de la parter şi cu fierberea cărăuşilor în jurul
caravanelor din curte, era cel mai aglomerat loc pe care îl
cunoştea zapciul.
La primul cat, Romaniţa ieşise din sala cea mare a cârciumii
şi sprijinea o tâmplă abătută pe unul dintre stâlpii frumos
lucraţi în lemn ai cerdacurilor. Lipsa îndârjirii îi întinerea
chipul, punând privirilor ei sfieli de copilă cu doruri curate.
Din curte, Iancu îi făcu vechiul lor semn: două degete ce
închipuie picioare în mers şi mâinile amândouă unite într-un
singur pumn adunat la piept - „aşteaptă-mă la noapte“.
Romaniţa iertă cu un surâs toate trecutele vinovăţii ale zapciului,
se răsuci cu agerime pe călcâie şi intră după treburi, ducând
cu ea o bucurie nouă.
Când ieşi călare pe porţile boltite în zid ale hanului,
privirile i se încrucişară cu cele ale lui Ilarie, trubadurul de
pe uliţele desfundate ale Bucureştilor, întotdeauna cu un
surâs pe faţă. Lăutarul îşi pierdu zâmbetul şi i se uită cu
intensitate în ochi, preţ de o clipă. Apoi se întoarse pe călcâie
şi porni în direcţie opusă, ducând fluierul la gură şi pornind
un cântec jeluit ce nu-i stătea în fire. Coti pe prima străduţă
lăturalnică şi de acolo dădu drumul şi versurilor, transformând
cu ele plânsul de până atunci al fluierului într-o nădejde
plină de obidă ce-i răzbătea din glas:

F ru n ză verde m aghiran
N-aţi au zit de-un oltean
De-un oltean şi de-un Jian ,
Un h aid u c rom ănăţean,
C are um blă prin p ă d u ri
Cu doisprezece p a n d u ri?

Iancu Jianu scutură din umeri, potrivindu-şi scurteica cu

găitane pe spatele lat. în urma lui, mahalalele întorceau
ecouri cântecului înălţat de Ilarie pe deasupra acoperişurilor.
Zapciul din Romanaţi înţelegea că toate acestea nu au cum
să se sfârşească bine, dar nu-şi putea împiedica un surâs de
mulţumire să se lăţească pe faţa sa însemnată pentru totdeauna
de vărsat.
 O MIE DE CADÂNE, O MIE DE IENICERI

Aisha
1808, iulie - Constantinopole,
la Palatul Topkapî

Stârnit de ţipătul neaşteptat al unui pescăruş care îşi luă

zborul din vârful unui minaret din depărtare, un stol de
porumbei se ridică de la picioarele ei. Şalvarii galbeni din cea
mai fină mătase unduiră în jurul şoldurilor pline, iar mânecile
vaporoase încercară să pornească după porumbei. Cadâna
aflată pe una dintre terasele tainice ale Palatului Topkapî
râse şi se îmbrăţişă, potolindu-şi pe lângă trup veşmintele.
în lumina dimineţii de vară, palatul sultanilor din Constan­
tinopole îşi arunca umbra până la picioarele Hagiei Sofia.
Apele Bosforului năşteau o nouă zi. Era încă răcoare şi, la
cele dintâi ceasuri ale dimineţii, nimeni nu ar fi putut-o căuta.
Pentru o clipă se simţi singură pe lume şi inima ei flutură
asemeni aripilor păsărilor pierdute peste apele golfului, dincolo
de podul Galatei.
O chema Aisha şi era - de prea multă vreme, după părerea
ei - odaliscă1.
înainte de aceasta o chemase Maria. Maria fusese o fetiţă
slăbuţă, niciodată prea curată şi mereu flămândă, care mânca
urât şi avea ochi frumoşi. Trăia la marginile sărace ale oraşului
Batum, în Georgia otomană, împreună cu ceilalţi doisprezece
fraţi şi surori, toţi mai mari decât ea. Maria fusese dintotdeauna
încredinţată că niciunul dintre fraţii şi surorile ei nu-i cunosc

1. O dalisce - cadâne fecioare.

2-33
numele. într-o zi, tatăl său o prinsese de bărbia ascuţită şi
i se uitase adânc în ochii viorii, migdalaţi şi frumos mărginiţi
de gene negre, dese.
A doua zi dimineaţă, maică-sa o spălase cum putuse mai
bine, o primenise în şalul în care fusese înfăşurată ea însăşi
în ziua nunţii, în urmă cu douăzeci de ani, sub care căută
să ascundă hăinuţele rupte şi cam mici, şi o dădu bărbatului.
— Fericito, îi spuseră, la plecare. Vei avea o viaţă uşoară,
plină de bucurii. Să nu ne uiţi.
In târgul de sclavi din portul oraşului, tatăl său îi dăduse
în grijă să ţină şalul albastru de Persia până sub ochii ei
viorii, creionaţi cu negru. Ochii aceia vândură fetiţa în primul
ceas. Negustorii ce târguiau pentru eunucii negri ai Palatului
Topkapî fură opriţi imediat de privirile ei vrăjite, scoase în
evidenţă de şalul albastru.
— Farmecă? întrebaseră ei, privind bănuitori ochii neobişnuiţi.
— Nu farmecă, efendi, promisese tatăl ei. Să nu aveţi nicio
grijă, căci este numai un pui de cadână aflat încă în ghioc.
— O luăm, spuseseră neguţătorii. Dar dacă se arată a fi
fermecătoare, să ştii că nu va avea zile.
Maria se desprinsese de ţărmurile Georgiei şi se risipise
de-a lungul Mării Negre. Vânturile îi împrăştiaseră amintirile
puţine şi sumbre, îi curăţaseră temerile şi îi şterseseră din
suflet regretele. Pe corabie, nimeni nu se îmbolnăvi şi nicio
furtună nu se abătu asupra lor, aşa că neguţătorii se convin­
seseră că ochii fetiţei nu vrăjesc, ci doar sunt frumoşi.
La capătul unei călătorii de două săptămâni, copilul coborâse
de pe corabie fără amintiri şi fără nume, ca o carte albă, cu
paginile pregătite pentru poveşti nemaiîntâlnite. Un eunuc
negru, primul pe care-1 văzu fetiţa în viaţa ei, o cercetă cu
atenţie, plăti neguţătorilor câţiva taleri şi o urcă într-o caretă
închisă pe toate părţile, şoptindu-i cu un surâs mulţumit,
înainte de a închide portiera:
— Aisha.
Fetiţa ştiu că este numele ei şi-l primi ca pe cel dintâi
dar al noii ei vieţi. Urmaseră mai apoi altele, fel şi fel de
surprize care o încântau. Micuţa caretă în care abia dacă
încăpuse ea singură traversase pieţe aglomerate, gălăgioase,
grădini umbroase şi străduţe însorite. închisă între perdeluţele

134
ei, Aisha nu văzuse nimic din toate acestea. Ajunseseră până
la ea numai arome necunoscute care-i făcuseră nările să se
dilate precum potirele florilor când vor să ademenească
albinele.
Glasul eunucului se ridica uneori poruncitor asupra mulţimii
ce părea să le taie calea. Atunci când nici glasul său nu răzbea,
câte o plesnitură din bici deschidea drumul mai departe. De
la o vreme, zgomotele de afară arătară că se află între soldaţi
cu iatagane, şi inima Aishei căzu cu spaimă într-o amintire
veche, de dincolo de Marea Neagră. Armele însă se îndepărtară,
şi fetiţa se linişti.
în faţa Porţii Imperiale a Palatului Topkapî, eunucul opri
careta, îndepărtă pentru o clipă una dintre perdele şi lăsă copila
să privească, pentru prima şi ultima oară în viaţa ei, zidurile
exterioare. Cea dintâi curte a palatului, Curtea Ienicerilor, o
traversară în mare grabă, iar Aisha reţinu doar sunetul de
arme şi mirosul greu de grajduri.
în faţa Porţii Salutului întârziară ceva mai mult, şi copila
pricepu că în cea de-a doua curte se intra mai greu decât
în prima. La răstimpuri, câte un chip se ivea prin deschizătura
perdelelor şi o pereche de ochi o priveau curioşi. Lucrurile
se repetară de trei ori. Fusese nevoie de trei aprobări pentru
ca ea să-şi poată continua drumul către inima palatului.
Odată aprobările primite, Aisha fu din nou bine ascunsă
vederii şi careta intră în cea de-a doua curte a Palatului
Sultanilor - Curtea Divanului. în apropiere se auzeau fornăind
animale necunoscute. Glasul leneş al unui leopard sperie
câteva păsări care dădură strigăte ascuţite, cum Aisha nu mai
auzise niciodată. Curioasă, încurajată de purtarea atât de
blândă de până atunci a eunucului negru care o însoţea,
fetiţa aruncă o privire afară.
Careta ajunsese în dreptul unei fântâni arteziene. Jeturile
de apă înălţate din mijlocul bazinului cădeau înapoi, cu sunete
vesele. între ea şi fântâna minunată, o pasăre de mărimea unui
curcan se plimba cu măreţie, dându-şi aere de stăpân. Aisha
tocmai îl privea cu ochii măriţi atunci când pasărea se înclină
puţin în faţă, îşi luă avânt şi, dintr-odată, desfăcu în faţa ei
o coadă maiestuoasă, într-un evantai plin de ochi de aceeaşi
culoare ca şi ai Aishei.

235
 Copila se sperie de priveliştea neaşteptată şi sări înapoi,
în adâncurile caretei, lipindu-se de cealaltă fereastră. Din
spatele perdelelor, păunul îşi râse de ea, cu un glas spart şi
sacadat. Eunucul se veseli şi el alături de păun. O căprioară
ridică din iarbă un cap curios, dar nu mai apucă să vadă
decât spatele caretei care se îndepărta, şi coborî botul umed
înapoi în iarba din jurul fântânii.
La scurt timp după întâlnirea cu leoparzii, căprioarele şi
păunii din palat, careta păru să fi ajuns la capătul drumului.
Eunucul deschise portiera şi o ajută să coboare, prezentându-i
cu gesturi largi, pline de mândrie, locurile.
— Sultan Harem, spusese el, cu un entuziasm abia reţinut,
iar asta o îndemnă pe Aisha să se bucure şi ea la fel de
mult pentru că i-a fost dată fericirea de a vedea acest loc.
Urmaseră într-adevăr zile pline de fericire pentru Aisha.
Fetiţa fusese dată în grija a două dintre soţiile Măritului Sultan,
anume Nefizar Kadinefendi şi Nurişems Kadinefendi. Zilnic, o
mulţime de sclave roiau în jurul ei, îngrijindu-se să o spele, să
o ajute la îmbrăcat ori să o hrănească. Primise veşminte noi,
croite anume după măsurile ei. La încheieturile mâinilor şi
picioarelor îi puseseră brăţări, ca să înveţe a suna din ele la
fiecare pas.
Era cea mai mică din ceata de copile care primeau lecţii
de broderie, desen, dans, muzică ori teatru. încăperile în care
eunucii ori sclavele le îndrumau paşii de dans ori le purtau
degetele pe corzile lăutelor ridicau uneori tot Haremul în
picioare, din cauza vreunei pricini ce stârnise hazul copilelor,
în astfel de momente în care sclavii scăpau lucrurile de sub
control, apăreau Kadinefendi1, parfumând încăperile pe urmele
lor şi vrăjind fetele cu surâsuri desprinse din poveşti.
Toate visau să devină, odată, soţii ale sultanului. De vreme
ce numărul lor era deja complet, tot ce puteau spera era un
loc de consoartă, Hanimefendi2, poate chiar Ikbal3, dacă ar
fi dat naştere unui băiat. Pe măsură ce creşteau, fetele se
separau precum apele scăpate din strânsoarea Bosforului în
Marea Marmara.

1. Kadinefendi — soţie a sultanului.

2. Hanimefendi - consoartă a sultanului.
3. Ikbal - consoartă favorită, care a dat naştere unui băiat.

236
 Amide, cea mai bună dintre ele la socotit, fusese dată pe
lângă secretara lui Nurişems Kadinefendi, cu sarcina de a
ţine inventarul tuturor podoabelor şi darurilor primite de
soţiile lui Selim III, sultan în anii aceia. Aysegul, care întot­
deauna câştiga jocul lor în care trebuiau să ghicească ce fel
de şerbet li se pune pe limbă, legate la ochi, fusese dată pe
lângă cofetarii palatului. Zerdali, cea cu mâinile măiestre la
brodat, fusese trimisă între dantelărese.
Acestea erau cele care nu împliniseră aşteptările de frumu­
seţe, ci trăsăturile lor odată pline de promisiuni crescuseră
neaşteptat de comun. Urma să mai rămână câţiva ani în
Harem, îndeplinindu-şi sarcinile încredinţate, până când vreuna
dintre Kadinefendi s-ar fi înduplecat să le mărite după vreun
paj şi să le înlocuiască cu noi copile sosite din toate colţurile
lumii.
Aisha era acum o fată frumoasă, care făcea mofturi la
mâncare şi era îmbăiată de două ori pe zi. Rămăsese în grupul
ce încă mai avea speranţa să-l vadă odată aievea pe sultanul
Selim. Din nefericire însă, nu se remarca prin nimic.
Nu avea glas de catifea, precum Yasemin care se lăuda
că numai o singură dată de o va auzi măritul stăpân, şi nu
se va mai plictisi de ea niciodată.
Nu-i alergau degetele meşteşugit pe corzile lăutei, îngânând
cântecele Cornului de Aur.
Nu desena flori măiestre şi păsări necunoscute fără să
ridice penelul de pe hârtie, cum făcea Aydan al cărei nume
îi plăcea atât de mult.
în grupul de odalisce ale palatului, Aisha nu era bună de
nimic.
Asta până într-o zi când câteva Kadinefendi, împreună cu
şahzadelele lor şi cu odaliscele favorite îşi petreceau vremea
pe una dintre terasele cu deschidere către apele golfului
Cornul de Aur. Unul dintre prinţi începu un joc: cine vede
cel mai departe. Când veni rândul Aishei, ea duse mâna
streaşină la ochi, privi podul Galatei din depărtare şi spuse:
— Este fiul unui negustor bogat de covoare, chiar la
mijlocul podului. Un cumpărător l-a oprit să întrebe de preţ,
iar băiatul a lăsat acum baloţii jos de pe umăr şi îi desfăşoară.
Uite! Uite cum se opreşte acum toată lumea, mirată de

137
asemenea frumuseţe! Nimeni nu mai trece pe podul Galatei,
cu toţii s-au îngrămădit să vadă covorul fermecat. Mii de
flori smălţuite în culori pe care nimeni nu le-a mai văzut
vreodată până acum, înlănţuite către mijlocul covorului cu
păuni cu cozile desfăcute şi cu peşti de jad. Ia!
Kadinefendi-ele, şahzadelele şi odaliscele se îmbulziră
peste balustrada terasei, întinzându-şi gâturile ca să vadă
covorul minunat şi pe fiul negustorului. Din când în când
aruncau câte o privire spre Aisha, ca să vadă dacă se uită
şi ei în direcţia potrivită.
— Ia! continuă Aisha, netulburată. Ce se întâmplă acolo?
Păsările îşi iau zborul din covor, împânzind cerul, iar peştii
de jad sar în apele golfului. Simţiţi parfumul florilor? Covorul
a prins viaţă!
Şi spunând acestea, Aisha închise ochii şi trase cu nesaţ
aer în piept, deschizând mâinile într-o îmbrăţişare pentru
întreaga fire şi surâzând ca şi cum aroma covorului de flori
ar fi îmbătat-o.
— Vezi tu acestea toate pe podul Galatei, acum? întrebă
Nurişems Kadinefendi, privind bănuitoare fata.
— Nu, recunoscu ea, cu un zâmbet care cerea iertare
pentru o poznă nevinovată.
Aisha era o mică mincinoasă.
Curtea îşi petrecu ziua cerându-i alte şi alte născociri, iar
ea se învoia bucuroasă. închipui din pumnii împreunaţi un
ochean fermecat prin care privea cerul şi pământul, dând
apoi de veste:
— Văd deasupra Moscheii Albastre un palat purtat încolo
şi încoace pe nori. Patru pescăruşi cât corăbiile sunt înhămaţi
la aceşti nori, şi umbra lor trecând peste apele Bosforului
îngheaţă sângele în venele tuturor vieţuitoarelor. Nimic nu
mai respiră, câtă vreme palatul este deasupra. Ferestrele
zăbrelite-n fagure, adâncite în pereţii groşi de piatră, lasă să
intre în încăperi şerpi de lumină. Coloanele din majolică şi
pardoselile colorat smălţuite întorc irizări albastre. Sus, chiar
sub cupola înaltă deschisă spre cer, padisahul a poruncit un
brâu scris cu versete din Coran, frumos caligrafiate. Se spune
că, atunci când a isprăvit, arhitectul care le-a dăltuit s-a ridicat
prin orificiul din mijlocul cupolei şi a dispărut pentru totdeauna.

238
De aceea, sclavii padişahului cred că el nu a fost fiinţă
pământeană. Uite! Un păun cu coada răsfirată în zeci de
ochi ocupă cu totul una dintre ferestre, pictat acolo de un
meşter necunoscut. Iar pe fereastra alăturată, struguri de jad
sunt împletiţi pe o viţă de smarald, şi peşti de aur înoată
într-o mare de azur. Restul culorilor nu pot să vi le spun,
pentru că nu le cunosc.
Kadinefendi-ele şi şahzadelele scăpară la unison unul şi
acelaşi suspin, dintr-o duzină de piepturi. Ce păcat că Aisha
nu poate spune tot ce vede! Cu sufletele răpite de cuvintele
fetei, cerură şerbeturi, migdale şi rahat, apoi porunciră masa
tot pe aceeaşi terasă de unde Aisha putea vedea în toate
părţile.
în zilele următoare se dovedi că minciunile ei dulci nu
sunt legate neapărat de terasa cu vedere spre Cornul de Aur.
Aceleaşi închipuiri i le stârnea şi privitul pe gaura cheii de la
cămara cu zaharicale, ori ascultatul cu urechea lipită de poarta
ce dădea spre Curtea Divanului. Curând, Nefizar Kadinefendi,
cea dintâi soţie a Măritului Sultan Selim III, decise ca odalisca
să fie pregătită pentru a fi prezentată sultanului. Aşa o însuşire
minunată merita să fie cunoscută de Stăpânul Lumii.
Pentru Aisha începu ceremonia ham am 1. Supraveghetoarea
băilor o purtă într-o baie personală, o încăpere îmbrăcată
cu totul în majolică măruntă, închipuind oceane în care
înotau peşti coloraţi. în mijlocul încăperii, între patru coloane
din marmură vârstată în ape ciocolatii, se afla un bazin în
care coborau câteva trepte. Băieşiţele o despletiră, îi luară
veşmintele şi o ajutară să coboare în apele calde ale băii.
Păstrătoarea parfumurilor aduse mai multe sticluţe cu
uleiuri şi balsamuri din care picură în baia Aishei. Cea dintâi
îngrijitoare verifică pe una dintre încheieturile ei dacă pielea
este suficient de muiată, apoi o scoase din baie, o aşeză pe
o sofa şi îi întinse pe trup o pastă pe care o făcuse cu mâna
ei, din miere frecată cu sare de mare şi cafea mărunt măcinată,
pentru îndepărtarea pielii moarte. O acoperi cu un cearşaf

1. Ham am - (aici) cerem onie de pregătire a novicelor pentru a fi

prezentate sultanului.

239
cald şi o păzi un sfert de ceas, după care o scufundă, cam
împotriva voinţei ei, în apă rece.
— Rece, ca să-ţi pună sângele în mişcare şi să te pot da
mai apoi pe mâinile celei de-a doua îngrijitoare, îi explica
femeia, în vreme ce Aisha încerca să scurteze timpul petrecut
în apa rece.
Cea de-a doua îngrijitoare sosi cu un vas fierbinte cu
sirop gros de zahăr amestecat cu miere şi suc de lămâie. Cu
ajutorul acestui amestec îi smulse şi cel din urmă firicel de
păr de pe trup, fără să ia seama la lacrimile odaliscei până
când nu-şi duse treaba la bun sfârşit.
Ca să-i răsplătească curajul, un eunuc negru cu ochi sticloşi
îi aduse o tipsie cu cele mai mari seminţe de fistic învelite în
crustă de zahăr şi un pahar mare plin cu sirop dulce de trandafiri.
A doua îngrijitoare îi unse braţele şi picioarele proaspăt
chinuite cu uleiuri de măsline şi migdale, apoi deschise de
două degete uşa băii către coridorul unde aşteptau două
odalisce cu lăute.
Cântecul lor îi mai alină usturimea şi, atunci când îşi făcu
apariţia îngrijitoarea veşmintelor, faţa Aishei era din nou
senină. Aleseră împreună o rochie dintr-un voal de culoarea
lămâii coapte, şalvari şi ilic din mătase roşie şi o minunăţie
de iminei brodaţi cu fir de aur şi bătuţi cu malachite şi
turcoaze. Aisha se simţea o prinţesă din palatul cel purtat
pe nori de cei patru pescăruşi.
Se visa rămânând grea în urma nopţii aceleia, dând naştere
unui băiat şi primind pentru aceasta un întreg apartament
în Palatul Topkapî, cu încăperi, curţi, terase şi paji numai ai
ei. Posibilitatea aceasta o îmbăta, dar inima ei generoasă
umplea imediat tot acest apartament personal cu kadinele,
gedikliele şi odaliscele între care crescuse, ba chiar şi cu
eunuci - chiar dacă mai încruntau uneori sprânceana la ele.
Acesta era visul comun al unui întreg harem. îl preluase
şi ea, odată cu toate celelalte obiceiuri învăţate de când
venise aici.
Pe sub coaja acestui vis însă înflorea altul, mai tainic şi
mult mai bogat, şi dădea aripi sufletului ei ori de câte ori
se ivea. Aisha vedea pe Măritul Sultan Selim căzut sub vraja
închipuirilor născocite de mintea ei şi rostite pe nerăsuflate,

140
ca şi cum tocmai acum se petreceau. Şi-l imagina îndrăgostit
de ochii ei viorii, de trupul îmbăiat în lapte şi curăţat cu
miere, păstrând-o pentru totdeauna lângă el pentru o viaţă
în doi, împotriva tuturor muftiilor şi imamilor.
Aisha visa iubire.
Când toate acestea fură împlinite şi ceremonia ham am se
apropia de sfârşit, Nefizar Kadinefendi apăru în prag, o prinse
de mână şi porniră către încăperile ei personale, unde le
aştepta păstrătoarea bijuteriilor. Pe coridoarele înguste, fâşii
de lumină scăpate prin vitraliile zăbrelite jucau pe trupurile
lor aflate în mers. De-ar fi fost coarde de lăută, firele de
lumină ar fi cântat la trecerea lor.
Deodată însă, toată această sărbătoare blândă a firii, pregătită
parcă pentru întâlnirea Aishei cu Măritul Sultan Selim, se
tulbură. încăperile haremului de umplură de şoapte speriate
şi mătăsuri colorate începură a văluri în toate părţile, căutând
scăpare ca un stol de păsări zburătăcite. Glas de arme se
ghicea undeva, în adâncurile îndepărtate ale palatului. Nefizar
Kadinefendi căută din priviri pe Bostangi Başa, care întotdeauna
o însoţea atunci când o nouă odaliscă era prezentată sultanului.
Şeful eunucilor negri repezi câteva porunci scurte întregii
suite, apoi dispăru în fugă către încăperile din care răzbăteau
zgomote furioase de luptă. Râmase în mijlocul coridorului,
Aisha şi Nefizar se priviră cu spaimă şi nedumerire, căutând
iute în minte cel mai bun lucru de făcut într-o astfel de împre­
jurare. Ceea ce urmă le rămase pentru totdeauna întipărit în
amintire drept evenimentul cel mai important trăit de ele
până atunci.
Pe dalele înflorate din ceramică de Iznic ale coridoarelor
palatului se auziră papucii ţintaţi cu cuie de argint ai sultanului,
apropiindu-se cu mare grabă. Cadâna ascunse iute odalisca
încă nevăzută de Selim într-o firidă îngustă din spatele unei
cişmele pentru spălarea picioarelor, ce-şi susura nepăsătoare
apa într-un colţ al coridorului. Era interzis cu străşnicie ca
fetele să apară în calea sultanului fără o prezentare cuviincios
rostuită după tot ceremonialul haremului. Vinovată pentru
vreo înfăţişare întâmplătoare ar fi fost cadâna, mai mult decât
odalisca, aşa că Nefizar înfăşură pe Aisha în vălurile parfumate
ale rochiei sale şi amândouă îşi feriră feţele în dosul cişmelei.

241
Conul subţire de umbră al arcadei scunde abia dacă le
acoperea pe amândouă.
Urmat îndeaproape de credinciosul său Bostangi Başa,
şeful eunucilor negri şi mai marele închisorii palatului, sultanul
Selim se opri în faţa cişmelei de pe coridor. Privirea sa
îngrijorată căuta în spate, la porţile unde se dădeau lupte.
Răsuflarea lui precipitată purtă până la ascunzătoarea Aishei
miresme necunoscute de mosc ce stârniră simţurile fetei.
— Mărite stăpân, căzu Bostangi Başa cu fruntea la pământ,
ienicerii răsculaţi au năvălit în curtea a doua şi încearcă să
urce zidurile Porţii Fericirii, către noi! Sunt mulţi, li s-au
alăturat şi cei din garnizoana de la Adrianopole, au spahiii
de partea lor, iar paznicii nu le vor mai putea face faţă mult
timp. îngăduie, stăpâne preamărit, să le dau ceea ce cer, şi
să scap astfel slăvită viaţa Luminăţiei Tale.
— Ce cer, Bostangi Başa? întrebă Selim, împovărat de tristeţe
pentru eşecul reformelor sale mai degrabă decât îngrijorat
pentru viaţa sa.
— Capul şefului pazei palatului şi anularea tuturor preve­
derilor Nizamului, răspunse Bostangi Başa, sărutând vârful
papucului sultanului. Capul meu şi întoarcerea la vechile reguli.
De sub aripile vălurilor cadânei Nefizar, Aisha abia mai
îndrăznea să respire. De nu ar fi fost clipa atât de încărcată
de spaime şi îngrijorări, femeile ştiau că ar fi fost descoperite
imediat şi pedepsite aspru pentru nepriceperea de a ieşi în
calea sultanului. Singură ameninţarea ce plutea asupra vieţii
lui Selim le mai proteja, căci Bostangi Başa era cu totul
tulburat de situaţia fără ieşire de la Poarta Fericirii.
Trecuse de atunci un an încheiat, dar Aishei încă îi mai
îngheţa inima în piept atunci când îşi amintea ziua aceea.
Ultima zi din viaţa lui Bostangi Başa, şeful eunucilor negri
şi al paznicilor palatului, şeful închisorii de la Topkapî. Ultima
zi ca sultan a lui Selim. Ziua în care ea, Aisha, se aflase
pentru întâia oară atât de aproape de Stăpânul lumii, încât
răsuflarea lui îi încălzise inima îndrăgostită de o închipuire.
Ceea ce urmase întâlnirii de pe coridorul smălţuit în faianţă
de Iznic întorsese pe dos vieţile tuturor celor din palat. La sfatul
Marelui Vizir şi al muftiului, sultanul Selim îngădui să se taie
capul lui Bostangi Başa şi să fie aruncat de pe zidurile palatului,

24 2
mulţimii de ieniceri din faţa porţilor asediate. Iamacii - care
porniseră toate acestea, refuzând să poarte noile uniforme
poruncite de Selim - purtară capul însângerat înfipt într-un
par pe străzile oraşului, până la cazărmile lor din piaţa
Sultanahmet, unde îl puseră pe o tipsie de argint aşezată pe
un podium înalt, ca semn al victoriei lor.
Constantinopolul fierbea. Fiecare se văzu îndreptăţit să-şi
strige nemulţumirile mocnite până atunci în ascuns. Negustorii
se revoltară împotriva birurilor nelegiuite puse de căpeteniile
ienicerilor asupra pieţelor, fără nicio încuviinţare din partea
sultanului, ba uneori chiar fără ştirea lui. Populaţia săracă a
oraşului se răsculă împotriva abuzurilor şi insultelor la care
erau supuşi zilnic de către aceeaşi ieniceri. Iar ienicerii înşişi,
spahiii, iamacii şi karabakizii dădeau vina pentru toate acestea
pe Selim al IlI-lea, cel ce încerca de atâţia ani să le ia
drepturile şi sursele de venit şi să disciplineze oastea otomană
sub reguli europene.
Toate acestea în vreme ce imperiul se afla în plin război
cu Rusia, iar Franţa plănuia noi graniţe pe harta Europei.
La capătul unei nopţi în care nimeni nu dormise, iar oraşul
fusese traversat încolo şi încoace de torţe aprinse, sultanul
Selim cedase presiunilor ienicerilor, ale vizirilor săi şi ale
muftiului. în dimineaţa zilei de 28 mai 1807, el semnase
hatişeriful care anula Nizamul în care îşi pusese toate speran­
ţele şi abdicase de la tron, retrăgându-se în apartamentele
sale care-i deveniră închisoare.
Cele patru Kadinefendi ale lui Selim părăsiseră Palatul
Fericirii în grabă şi mare taină. Ele fuseseră urcate în trăsuri
închise cu perdele şi luaseră drumul Palatului Lacrimilor.
Intr-o singură noapte fusese ştearsă orice urmă a vieţii lor
de până atunci, la Palatul Topkapî. Li se îngădui să ia cu
ele numai un număr foarte mic de slujitoare apropiate şi
câţiva eunuci care să le servească drept pază împotriva
nemulţumiţilor de tot soiul care umpleau străzile.
Odaliscele rămăseseră pe loc, ca bunuri moştenite de noul
sultan.
Pe Tronul Lumii fusese urcat moştenitorul de drept, anume
vărul lui Selim, Mustafa al IV-lea. Rămăsese de pomină ziua în
care acesta adusese haremului stăpână, pe mama sa adoptivă,

143
Valide Sultan1 Ayşe. Instalarea sa în Palatul Fericirii fusese
însoţită la tot pasul de semne rău-prevestitoare.
Mai întâi, lăsate de capul lor, odaliscele care cântau la
felurite instrumente încercaseră a ţine pasul cu meterhanelele
din jurul alaiului împărătesc dar, necunoscând muzica şi
lipsite de tobele şi trâmbiţele din care sunau muzicanţii,
izbutiră să-l facă pe Valide Sultan să-şi acopere urechile cu
palmele şi să poruncească încetarea cântecelor haotice.
Mai apoi, când noul Bostangi Başa al palatului alinie toate
cele o sută cincizeci de odalisce ca să le prezinte stăpânei,
găsi nimerit să-şi înceapă protocolul tocmai cu ea, cu Aisha,
gândind pesemne că i se cuvine o asemenea cinste, de vreme
ce era cea mai proaspăt pregătită pentru alcovul unui sultan.
— Aisha, rosti Bostangi Başa numele, iar fata atinse cu
fruntea podeaua, în faţa imineilor frumos brodaţi ai Valide
Sultanei Ayşe.
Numele cu rezonanţă atât de asemănătoare stârni o grimasă
de neplăcere sultanei, căreia potriveala îi păru dovadă de mare
îndrăzneală, şi aruncă o privire bănuitoare şefului eunucilor
negri, proaspăt numit în funcţie şi dornic să se facă remarcat.
— Vine din Georgia, completă eunucul prezentarea, cu
gând să arate că fata nu se născuse cu nefericitul nume, ci
îl primise de la vreun nepriceput de slujitor al fostului sultan.
La auzul numelui provinciei de la marginile imperiului,
Valide Sultan Ayşe smulse biciul din mâinile celui mai apropiat
eunuc şi plesni cu el faţa nătângului Bostangi Başa. Rămase
o clipă în cumpănă privind umerii plecaţi la pământ ai
odaliscei de la picioarele sale, care nici nu tresărise la auzul
loviturii de bici, păru să cumpănească ceva, apoi mai ridică
încă o dată biciul şi lovi fata, cât să nu-i însemneze pielea.
Valide Sultan Ayşe nu născuse băieţi pentru soţul său.
Proaspătul sultan Mustafa al IV-lea era fiul unei Hanimefendi,
cel mai mare între şahzadelele născute de consoartele soţului
său. în lipsa unui moştenitor născut de una dintre Kadinefendi,
Mustafa fusese adoptat de Ayşe. De vreme ce mama cea
adevărată a lui Mustafa era numai o Hanimefendi, nu îi fusese
permis să intre în palat.

1. Valide Sultan - regina mam ă.

14 4
 Mama adevărată a lui Mustafa se născuse în Georgia şi
fusese cumpărată în port la Batum, precum odinioară Aisha.
Aceasta fusese pricina care speriase inima Valide Sultanei,
făcând-o să pună mâna pe bici. Totul în jurul ei părea a fi
semn rău-prevestitor, şi Ayşe puse capăt ceremonialului de
prezentare a haremului pe care urma să-l conducă. O sută
cincizeci de cadâne se retraseră în dezordine, iar Valide
Sultan porunci ca niciuna dintre ele să nu fie vreodată
pregătită pentru fiul său adoptiv.
Viaţa în harem se schimbă. Zilele se mohorâră şi se lungiră,
iar nopţile îşi pierdură farmecul tainic pe care îl avuseseră
odată, pe vremea când Aisha picura poveşti închipuite în
urechile cadânelor adunate sub baldachinul celor cinci surori
cu care împărţea patul, iar eunucii de pază trăgeau şi ei cu
urechea la minciunile şoptite.
Tipsiile cu şerbeturi, halvale ori prăjiturele muiate în sirop
din flori de portocal dispărură. Glasurile eunucilor încetaseră
să mai fie mieroase, de vreme ce nu mai era niciun pericol
ca vreuna dintre ele să devină vreodată favorita sultanului,
întorcându-se cu putere asupra lor. Viaţa ultimului an se
scursese cenuşie şi plictisitoare. Ochii viorii ai Aishei îşi
pierdură culoarea, lipsiţi de spiritul ce-i însufleţise odată.
Tot mai adesea, gândurile ei erau tulburate de amintiri
vechi, pe care le crezuse risipite pentru totdeauna de vânturile
Mării Negre, amintiri ale Măriei din Georgia, nu ale Aishei
din Palatul Sultanilor de la Constantinopole. Obişnuia să se
ascundă pe această terasă mică, neîngrijită şi - tocmai de
aceea - pustie. Venea dimineaţa devreme şi rămânea cu privirile
pierdute dincolo de apele Bosforului, drept în soarele care
răsărea, acolo unde ştia că se află Georgia. Repeta în gând
numele dulci ale odaliscelor: Amide, Aysegtil, Yasemin, Zerdali,
Aydan. Pentru fiecare nume rostit, mintea Aishei închipuia
o pasăre, iar ochii ei o vedeau apoi luându-şi zborul de pe
zidurile de piatră ale terasei de deasupra strâmtorii.
Când toate păsările închipuirii ei dispăreau în zare, Aisha
intra înapoi în palat, în odăile întunecoase, lipsite de strălucire,
unde le era îngăduit să-şi petreacă zilele.
în dimineaţa aceasta, ţipătul neaşteptat al unui pescăruş
stârnise zborul unui stol de porumbei ce gângureau la picioarele

145
ei, ridicându-i vălurile rochiei şi făcând-o să râdă, pentru
prima oară după mult timp. Se îmbrăţişă, potolindu-şi pe lângă
trup veşmintele, şi gestul stârni în mintea ei amintirea şalului
albastru în care o înfăşurase tatăl ei atunci când o vânduse.
— Fericito. Să nu ne uiţi, îi spuseseră ai ei, la plecare,
iar Aisha simţi că tocmai pentru acest ceas, trăit acum, fuseseră
rostite cuvintele acelea, ca ea să-şi amintească de unde vine
şi de ce anume trebuie să se considere fericită.
Probabil că acasă, în Batum, lucrurile nu se schimbaseră
prea mult de la plecarea ei. Probabil că surorile se măritaseră
toate şi născuseră copii pe care mai apoi nu avuseseră cu
ce să-i hrănească, iar fraţii plecaseră să lupte pentru turci
ori pentru ruşi, lăsându-şi pe câmpuri străine ochi, mâini,
picioare ori chiar viaţa.
In tot acest timp, ea învăţase să danseze, să cânte şi să
deseneze, ştia să brodeze şi să împletească şerpi încolăciţi
şi flori mari de trandafir din părul cadânelor, numea „acasă“
cel mai bogat palat al lumii şi pierduse de mult numărul
şalvarilor din mătase ori al brăţărilor cu clopoţei de argint.
Lua cinci mese pe zi, refuza zeci de feluri de mâncare ce nu-i
erau pe plac şi bea siropuri înmiresmate de trandafir. Copilă
fiind, ca să-şi alunge plictiseala, despărţea pe culori şi pe
mărimi nestematele din casetele Kadinefendi-elor lui Selim.
Cu toate acestea, astăzi era abătută şi-şi repeta în minte
numele din copilărie: Maria.

Ismail
1808, iulie - Constantinopole

Lucrurile nu mai erau cum fuseseră odată, îşi spunea

Ismail, curăţând fără grabă ţeava flintei. Nimeni nu pare să
mai aibă respect pentru trupele de ieniceri care apără gloria
imperiului. în vremurile bune, sute de ceauşi aveau în grijă
şalvarii şi ilicele ienicerilor; erau spălate cu grijă şi păstrate
în bună stare, iar ei - oştenii - se simţeau preţuiţi.
Astăzi însă nici măcar cea din urmă soţie a vreunui precupeţ
sărac din Constantinopole nu mai răspundea cuviincios atunci

246
când i se cerea să spele un rând de straie. Ismail privea la
şalvarii, odată galbeni, iar acum, de culoarea colbului de sub
picioarele lui şi a zidurilor cazarmelor din vechea Piaţă
Sultanahmet. Soarele dimineţii de vară îi încălzea cu blândeţe
ceafa, în vreme ce Ismail închidea un ochi şi cerceta cu celălalt,
pentru a zecea oară, ţeava flintei. în poala şalvarilor murdari,
iataganul îşi aştepta rândul. Ienicerul îşi adusese piatra de
ascuţit alături, în colbul curţii, chiar lângă piciorul său, şi
din când în când o atingea cu vârful papucului, cercetând-o.
Avea propria lui teorie despre pricina tuturor relelor din
ultima vreme, care făceau ca vrajba din interiorul graniţelor
imperiului să nu se mai sfârşească. Atunci când se aventurase
însă să destăinuie această teorie camarazilor săi, fusese iute
încarcerat pentru trei zile la sfârşitul cărora fusese întrebat:
— Te-ai lecuit să te mai ocupi de treburi care nu au a
face cu datoriile tale de ienicer?
Se lecuise.
Acum nu mai destăinuia pricina lucrurilor decât armelor
sale, singurele rămase credincioase lui: flinta cu o ascunzătoare
pe latul patului său, pentru bilele de plumb, şi iataganul
încovoiat. Obişnuia să-şi petreacă adesea dimineaţa curăţându-le
şi vorbindu-le despre cei mai bogaţi dintre negustorii turci,
care plătiseră în ascuns baş-agalelor trupelor de ieniceri sume
frumoase pentru ca fiii lor să fie primiţi în rândurile ienicerilor.
Ştiau că de aici urma să fie aleşi, peste ani, comandanţii
corpurilor de elită şi vizirii. Vedeau în trupele acestea porţi
lesne de uns şi deschis pentru o viaţă de măriri pentru feciorii
lor. Gândul că-şi împing fiii către un titlu de paşă îi făcea
să-şi deschidă repede pungile.
în locul băieţilor zdraveni, puternici şi lipsiţi de teamă,
trupele de ieniceri începură a număra în rândurile lor flăcăuaşi
crescuţi în puf, slăbuţi şi răsfăţaţi, care nu dăduseră niciodată
piept cu greutăţile şi nu aveau de gând să dea nici de acum
înainte. Pe câmpul de luptă se întâmplase chiar să se răsu­
cească pe călcâie şi să o rupă la sănătoasa, adăpostindu-se
până când prăpădul trecea.
După pilda aceasta a marilor negustori cu averi şi ranguri
înalte se luă mai apoi şi tagma micilor negustori, târgoveţi
fără pretenţii de purtări alese. Aceştia muiară şi ei inimile şi

147
străşnicia baş-agalelor, iar corpul ienicerilor primi un nou
val de cădeţi cu totul lipsiţi de calităţile necesare unui oştean.
Odată legea banului ajunsă la putere, totul degenerase.
Ienicer înseamnă astăzi mai degrabă tâlhar decât oştean
curajos şi plin de credinţă, încheie Ismail lămurirea în gând
a problemei şi curăţarea flintei şi, în vreme ce între gândurile
lui se lăsă pacea pentru o clipă, aşeză flinta lustruită pe
bucata de pânză anume pregătită şi ridică iataganul şi piatra
de ascuţit. Cercetă iataganul pe amândouă părţile, sticlindu-i
lama în soare şi chibzuindu-se de unde să înceapă. Doi
ceauşi mărunţi de la bucătării, purtând între ei cazanul pentru
ciorbă atârnat de toartă pe o prăjină, trecură prin faţa lui
Ismail, lăsând în urmă mirosuri calde de mentă şi tarhon.
Iar mâncăm yayla, înţelese Ismail, şi pieptul i se ridică
într-un suspin ce purta în el multe alte dureri, pe lângă
aceasta a repetării la nesfârşit a supei cu iaurt de capră. Când
acelaşi neam se separă în două ape şi interesele celor două
părţi sunt atât de diferite încât între ele veşnic sunt scandaluri,
atunci un război venit din afară este ca şi pierdut, îşi reîncepu
el şirul cugetărilor, trăgând piatra peste lama iataganului.
Când măcelăriile dimprejurul Constantinopolului erau silite
prin lege să vândă bucătăriilor ienicerilor cu preţ sub preţul
pieţei, oştenii mâncau şiş kebab, musaca ori felurite alte
mâncăruri din care nu lipseau carnea de miel sau oaie.
Măcelarii îşi primeau restul plăţii de la palat, şi toată lumea
era mulţumită.
Palatul însă încetase de mult să mai plătească diferenţa
de preţ, astfel încât măcelarii încetaseră la rândul lor să se
mai supună legii şi ceruseră tot preţul cărnii de la ciorbagii
însărcinaţi cu aprovizionarea. Urmarea fusese că supa yayla
dreasă cu iaurt de capră şi o mână de orez, luă iute locul
musacalelor. Derebegii şi gealaţii care făceau acum parte din
corpul ienicerilor, devenit în anii din urmă o adunătură de
tâlhari nesătui, îşi făceau dreptate foamei cu iataganele,
intrând în casele din Constantinopole şi cerând felurite taxe.
Cum ienicerii din trupele păstrate în oraş aveau în acelaşi
timp şi rolul de pompieri, se mai întâmpla ca vreunui credincios
care se împotrivise acestor taxe să-i ia foc casa şi să fie lăsată
să ardă pânâ-n temelii, căci baş-agalele nu scoteau sacalele

248
uriaşe cu apă din cazarmele de la Sultanahmet. Umbla vorba
că focul fusese pus chiar la porunca lor, pedeapsă binemeritată
pentru nesupunere.
Locuitorii oraşului şi ienicerii se aflau de ani mulţi în mare
vrăjmăşie. Asta-i, îşi sfârşi Ismail gândul, mândru ca de fiecare
dată când reuşea să ducă până la capăt înlănţuirea de pricini
şi urmări care dusese la situaţia de astăzi. Război în afară,
război înăuntru. Dacă nu se schimbă repede ceva, atunci nu
mai durează mult până când necredincioşii vor ajunge până
la porţile oraşului, îngrămădindu-ne sub zidurile cucerite cu
atâta fală de la împăraţii Bizanţului.
Speriat de cutezanţa acestui de pe urmă gând, Ismail
ridică ochii de pe lama iataganului. Degetele dreptei sale se
crispară pe marginile ascuţite ale pietrei pe care o trăgea
de-a lungul lamei. Privi în jur şi îşi ascuţi urechea. Cei doi
ceauşi cărând cazanul de supă se făcuseră nevăzuţi pe una
dintre intrările laterale. în curtea vastă a cazărmilor domnea
pacea. Gândul cel necredincios se pierduse în aerul cald de
iulie, fără să lase urme în lumea din afară.
Ya Allah, iartă-mă pe mine, necredinciosul! înălţă ienicerul
o rugăciune speriată.
Când celălalt sultan, Selim cel înţelept şi trist, plecat singur
de pe tron în urmă cu mai bine de un an, dorise să schimbe
lucrurile şi poruncise uniforme şi legi noi, Ismail se bucurase,
înţelegea şi el că legile cele noi erau mai degrabă împotriva
armatei ienicerilor decât de partea ei, dar cel puţin ar fi pus
o brumă de ordine în lucruri. Ar fi oprit jafurile şi prădăciunile
la care se dedau camarazii săi, în numele vechii legi care
spunea că un ienicer poate păstra toată prada de război. Ar
fi curăţat ordiile de ieniceri, scăpându-le de tâlharii lipsiţi de
lege. Lui, unuia, simpla soldă i-ar fi fost de ajuns.
în taină, Ismail nădăjduise ca Nizamul să reuşească să
îndrepte lucrurile, chiar cu preţul averilor ienicerilor. în plus,
sultanul Selim păruse să vadă cu ochi buni o pace cu ruşii,
iar Ismail ştia că încheierea războiului ar fi însemnat biruri
mai puţine pentru locuitorii din Constantinopole şi zile mai
senine pentru ei toţi.
Allah însă nu-i ascultase rugăciunile, pesemne prea puţine
şi prea nepricepute. în primăvara anului trecut avusese loc

249
o revoltă la palat, iar sultanul Selim fusese înlocuit cu noul
sultan, Mustafa al IV-lea. Cele patru soţii ale lui Selim, împreună
cu toate cadânele sale, fuseseră mutate peste noapte în Palatul
Lacrimilor, iar la Topkapî în Palatul Fericirilor sosise în mare
grabă stăpână nouă, mama adoptivă a lui Mustafa al IV-lea,
Valide Sultan Ayşe.
Curtenii credincioşi lui Selim mulţumiseră cerului pentru
viaţa cruţată a sultanului lor. Pentru a nu încinge încă şi mai
tare spiritele din capitala în clocot, Selim fusese lăsat în viaţă,
închis în apartamentele sale din Palatul Fericirii, şi supravegheat
îndeaproape de garda noului sultan.
Reformele înscrise în Nizam fuseseră anulate, iar speranţa
unei păci cu ruşii spulberată. Capul şefului pazei palatului,
al lui Bostangi Başa eunucul, dăruit mulţimii răsculate în
zilele acelea vitrege, rămăsese săptămâni în şir în Piaţa
Sultanahmet, aşezat pe o tipsie. De nu ar fi purtat cercelul
cu însemnele puterii în urechea stângă, pe partea inimii, cu
greu ar fi putut fi recunoscut, atât era de umflat şi vânăt
încă de când fusese adus.
Pe când Ismail isprăvise de ascuţit lama iataganului şi îşi
strângea armele, dinspre oraş se ridică larmă de oştire. Mulţime
de cai stăpâniţi în buiestru şi urale de bucurie se apropiau de
zidurile cazărmilor. Camarazii săi năvăliră afară de prin odăi,
prinzându-şi la brâu, din mers, chimirele de care le spânzurau
armele. în pragurile bucătăriilor apărură toţi ceauşii, bucătarii
şi ajutoarele lor. Câte unul rămăsese cu un cartof şi un cuţit
în mână, cum îl prinsese zarva cea neaşteptată.
— Bairactar, paşa de la Rusciuc! striga un iamac, apropiindu-se
în fugă de ei. Bairactar a intrat în oraş cu oaste.
De-a lungul vremii, în luptele dintre susţinătorii şi uzurpatorii
ideilor reformatoare ale fostului sultan Selim, Mustafa Bairactar,
paşă de Rusciuc, devenise cunoscut ca apărător al Nizamului.
Ulemalele şi imamii Constantinopolului nu-1 vedeau cu ochi
buni, pentru că le punea în pericol puterea. Numai Selim,
în anii când încă mai stăpânea din Palatul Sultanilor, îşi
pusese toată nădejdea în el.
Tocmai prietenia sinceră a fostului sultan îi făcea astăzi
pe Mustafa al IV-lea şi întreaga sa curte să nu aibă încredere
în acest paşă de la marginile imperiului. De nu şi-ar fi strâns
în jurul său o întreagă armată de mercenari devotaţi cu care
apăra nu numai hotarele dunărene ale imperiului, dar şi titlul
de paşă şi propria sa viaţă, atunci altă faţă ar fi arătat aceste
ulemale Bairactarului.
El însă avusese întotdeauna grijă să se afle la palat despre
devotamentul ienicerilor plătiţi de el şi despre faptele lor de
turbată vitejie în luptă, astfel încât să-şi descurajeze duşmanii.
Cum reuşea paşa de Rusciuc să întreţină o armată, fără nicio
susţinere din partea Constantinopolului, aceasta nu era o
taină pentru nimeni. Banii veneau de la cel mai bogat negustor
al vremii, Manuc armeanul, de care Bairactar părea să fie
legat de o prietenie veche, pecetluită cu taine.
Anul trecut, odată cu schimbarea sultanilor, Bairactar se
temuse că devotamentul său pentru Selim îl va pierde. Dar
Marele Vizir şi muftiul aveau nevoie de armata lui, pe de o
parte pentru apărarea raialelor de la Dunăre împotriva
ruşilor, pe de altă parte pentru stăpânirea trupelor rebele
ale lui Pasvant Oglu, care mereu ameninţau să ia drumul
Constantinopolului. Astfel încât Mustafa Bairactar îşi păstră
numele şi viaţa, măcar că Marele Vizir şi muftiul de la palat
nu aveau încredere în el.
— Paşa de la Rusciuc a intrat în Constantinopole, repetară
vestea ienicerii care se pregăteau de masă cu numai câteva
minute mai devreme.
Cele trei tuiuri mândre, însemnele rangului său înalt,
purtate cu solemnitate dinaintea paşei de Rusciuc, se iviră pe
deasupra zidurilor de la răsărit. Pe urmele lor, mulţime de
semiluni din bronz sau aramă perfect aliniate sclipeau în soare.
Mustafa Bairactar îşi purta armata în pas domol de sărbătoare.
Spahiii şi karabakizii săi aveau armele în tocurile lor, înălţând
la vedere numai steagurile fiecărui ogeac în parte.
înaintarea triumfală nu dădu nimic de bănuit ienicerilor
şi iamacilor din oraş. De-ar fi venit în goana cailor, cu armele
deasupra capetelor şi cu strigăte de luptă, ar fi înţeles poate
că se răstoarnă din nou sultanii. Ar fi alergat la rândul lor
să dea de veste baş-agalelor şi ar fi trimis de îndată soli
căpeteniilor bostangiilor de la palat. Intrarea aceasta însă
semăna mai degrabă cu aducerea unei victorii la picioarele
Stăpânului lumii.

2-51
 — S-a isprăvit războiul, propuse o voce din mulţimea
adunată pe marginea drumului o dezlegare pentru nedumeririle
tuturor.
— l-am biruit pe ruşi! izbucni cu bucurie înţelegerea din
piepturile oamenilor. S-a sfârşit războiul! Bairactar paşa i-a
învins pe ruşi!
Vestea se răspândi cu iuţeala focului, fără să mai fie
aşteptată vreo confirmare din partea căpeteniilor alaiului.
Socotind iute în gând birurile pentru întreţinerea ordiilor aflate
pe câmpurile de luptă şi gândind că sumele nu vor mai fi
strânse de acum înainte, oamenii izbucniră în urale. Cei aflaţi
mai în spate culeseră de îndată ramuri verzi din grădinile
Moscheii Albastre şi le trecură din mână în mână până la
cei din primele rânduri. Apoi, ca şi cum simpla întâmpinare
cu astfel de ofrande nu ar fi fost pe măsura entuziasmului
pe care-1 simţeau, oamenii începură să alerge pe lângă picioa­
rele cailor, însoţind oştenii spre Palatul Topkapî.
Platoul Sultanahmet fu acoperit de un nor galben de praf.
Ieniceri şi iamaci de-a valma năvăliră către ieşiri, uitând de
masa lor din ziua aceea, dornici să ia parte la lucrurile măreţe
ce aveau să urmeze. Preţ de un ceas, vechea lor vrajbă cu
locuitorii Constantinopolului fu dată uitării, şi în praful lumi­
nat de soare îşi zâmbiră şi se îmbrăţişară.
Nu şi-au luat armele, observă Ismail, rămas singur în mijlocul
curţii întinse. Şi apoi ce victorie mai este şi asta, dacă nu a
fost anunţată mai întâi de soli trimişi pe cai iuţi? O astfel de
veste mare ar fi trebuit să ajungă în oraş cu cel puţin o zi
înaintea grosului oştirii, mai chibzui el, în vreme ce îşi prindea
flinta în curele şi-şi verifica iataganul de la chimir.
Ieşi în drum cu gând să urmeze alaiul. Spahiii şi karabakizii
călare însă înaintaseră repede, iar prin faţa lui mai defilau
acum doar ieniceri ca şi el, într-un marş lipsit de exploziile
de bucurie ce răsunau din faţă. Trupele de la sfârşitul con­
voiului nu aveau nimic neobişnuit. Trebuia să ajungă în faţă,
acolo unde erau tuiurile şi toate celelalte steaguri, unde
oamenii se îmbulzeau să aştearnă ramuri verzi sub copitele
cailor şi strigătele ridicate în văzduh anunţau mare sărbătoare.
Ismail părăsi drumul drept către palat. Tăie grădinile către
rezervoarele de apă ale Palatului Scufundat, aflate chiar în
spatele Hagiei Sofia, cu gând să iasă printre sfintele morminte
ale sultanilor din vremurile vechi şi să ajungă la porţile
Palatului Topkapî odată cu cei din fruntea alaiului. Oraşul
se golise de obişnuitele lui glasuri. Cu toţii însoţeau armata
paşei Bairactar, formând un râu cu ape viguroase în care se
vărsau toate pârâiaşele întâlnite pe cale.
Spre surprinderea lui, nu reuşi să ajungă mai departe de
mausoleele vechilor sultani. întregul Constantinopole părea
îngrămădit în faţa celei dintâi porţi a palatului - Poarta
Imperială - către prima dintre cele trei curţi. Zidurile palatului
erau luate cu asalt de oamenii dornici să nu piardă nimic
din cea ce urma să se petreacă. Se ajutau şi se ridicau unii
pe alţii, înălţând de-a lungul zidurilor lanţuri vii. Aşa urcă
şirurile de furnici pe trunchiul câte unui copac, îşi spuse
Ismail, urmărind colcăiala de braţe şi picioare înlănţuite până
sus, pe ziduri. Ajunşi pe metereze ridicau braţele către cer
şi slobozeau chiote victorioase.
Renunţând la planul lui dintâi, de a ajunge la poartă,
Ismail îşi făcu loc cu coatele până la rădăcina zidului şi se
alătură celui mai apropiat lanţ viu. Strânse mai tare chingile
cu care erau prinse armele pe trupul său, potrivi palmele
căuş, împletind degetele între ele, şi făcu semn unui precupeţ
de lângă el să-şi sprijine piciorul în treapta aceasta şi să se
ridice către cei ce aşteptau sus, cu mâinile întinse, gata să-i
ajute. Omul puse în palmele lui Ismail un imineu cu căputa
cârpită în vreo două locuri.
în încercarea de a-i da un avânt către mâinile întinse de
sus, degetele lui mari întâlniră cu mirare pielea bătătorită a
tălpii, printr-o gaură ce nu mai apucase să fie astupată de
sărmanul om, şi se retraseră scurt, cu jenă. Obrajii precupeţului
se făcură stacojii de ruşinea atingerii şi a sărăciei sale, şi
omul îşi feri privirea atunci când se aplecă de pe zid ca să
ajute pe următorul să urce.
Ismail mai ridică încă un bărbat, apoi găsi că este suficient
şi a sosit rândul lui să se caţere. îşi sprijini talpa în palmele
cuiva, apucă un braţ de sus şi dintr-o săritură fu pe ziduri.
în dreapta putea vedea acum mulţimea îmbulzită în faţa
Porţii Imperiale, iar în stânga avea sub ochi întreaga Curte
a Ienicerilor. De pe hotarul zidurilor, totul devenea mult mai

*53
limpede. Prima poartă a palatului părea să facă mai mult decât
să separe armata şi mulţimea în două. Cei ce trecuseră de
cealaltă parte aveau privirile schimbate, ca şi cum simpla trecere
pe sub versetele din Coran care împodobeau poarta ar fi avut
puterea de a transforma entuziasmul într-o îndârjire îngrijorată.
La vederea convoiului însoţit de ienicerii şi iamacii din
oraş - camarazii lor de zaruri, întreceri sau ospeţe - iamacii
care erau de gardă la palat au deschis singuri Poarta Imperială.
Spahiii au purtat călare cele trei tuiuri, iar copitele cailor lor
au răsunat cu demnitate pe caldarâm. Pe urmele lor şi-au
strunit apoi caii frumos înveşmântaţi în brocarturi bogate un
grup de patru karabakizi ce purtau între ei pe însuşi Bairactar
paşa. împreună cu toţi spahiii pe care i-a putut cuprinde cea
dintâi curte a Palatului Topkapî, cu toţii se aflau acum dincolo
de porţi.
Prinzând de veste cu oarecare întârziere despre cele ce
se petrec, noul Bostangi Başa - şeful gărzii palatului - porunci
de îndată să fie închisă cea de-a doua poartă.
Cu înaintarea astfel oprită, alaiul pătruns în prima curte
părăsi aerul ţanţoş de defilare şi ridică pentru o clipă privirile
către zidurile împrejmuitoare, pline de oameni. Cei rămaşi
încă afară, în faţa porţilor, prinseră a împinge, cu gând să
grăbească lucrurile înăuntru, ca să ajungă şi ei în curte. Ici
şi colo, spiritele începură să se încingă, locuitorii oraşului
îşi amintiră multele nenorociri şi umilinţe la care fuseseră
supuşi de către ieniceri de-a lungul anilor, şi scurta perioadă
de prietenie dintre cele două tabere luă sfârşit. Profitând de
faptul că îi prinseseră fără arme, afară din cazărmile lor,
risipiţi într-o mare de oameni ce părea învolburată de aceeaşi
dorinţă de răzbunare, locuitorii Constantinopolului începură
încet a înghiţi insulele de ieniceri.
Ismail înaintase pe creasta zidurilor către poartă. Răfuiala
pornită jos împotriva ienicerilor nu părea să aibă ecou şi
sus. Oamenii îl lăsau să treacă nestingherit. Armăsarii din
grajdurile aflate în prima curte a palatului luară mirosul
iepelor călărite de spahiii lui Bairactar, şi miresmele lor străine
îi înnebuniră. Curând, două sute de armăsari nechezau cu
putere şi băteau din copite nerăbdători, căci aşteptau să fie
deschise grajdurile, iar ei să fie lăsaţi la iepe.

*54
 Printre crenelurile Porţii Salutului de la curtea a doua a
palatului apăru noul Bostangi Başa. Proaspăt ridicat în funcţie,
dornic să dovedească stăpânului său că este vrednic de ea,
dar lipsit de stăpânirea de sine pe care o dă, de obicei,
experienţa, şeful eunucilor negri nu putu susţine privirile
paşei din Rusciuc. Cu toate că distanţa între ei era mare, el
îşi feri ochii, iar Bairactar îl simţi. Surâse, trase cu putere aer
în piept şi vocea sa tună peste întreaga adunare:
— Deschide poarta, Bostangi Başa!
Strigătul despică văzduhul în două, lămurind în sfârşit pe
toţi cei prezenţi că lucrurile care se petrec sunt altele decât
cele ce-şi închipuiseră ei. îşi amintiră că Bairactar fusese
dintotdeauna omul de încredere al fostului sultan Selim, că
Marele Vizir şi muftiul nu-1 văzuseră niciodată cu ochi buni
şi că primise titlul de paşă cu trei tuiuri numai ca să apere
linia Dunării împotriva ruşilor. Toţi marii dregători de la palat
nădăjduiau ca el să-şi afle sfârşitul acolo.
Se schimbau din nou sultanii.
Nu fusese vorba niciodată despre sfârşitul războiului cu
ruşii. Această nouă înţelegere coborâtă în rândurile mulţimii
mai întâi aşternu liniştea, apoi o rumoare crescu dintre ei
până când ajunse un vuiet înalt mai puternic decât glasurile
oamenilor şi nechezatul cailor. Păsăretul ascuns prin copaci
se ridică speriat în văzduh, pierzându-şi urma pe deasupra
Bosforului. Era chiar mai bine decât sfârşitul războiului cu
ruşii, care ar fi însemnat că ienicerii din oraş rămân în
continuare cu putere asupra lor.
— Deschide poarta! repetă Bairactar, poruncitor.
— Am trimis vorbă Luminatului Sultan Mustafa şi aştept
porunca lui, răspunse Bostangi Başa, mulţumind în gând
cerului că glasul nu-1 trădase, arătând vreo tremurare.
— Sultan este Selim, mai spuse Bairactar, smulgând cu
aceasta urale puternice din piepturile locuitorilor Constantino-
polului urcaţi pe ziduri. într-un glas, aceştia preluară vorbele
şi le repetară către cei rămaşi în afara curţii.
— Sultan este Selim!
— Sultan este Selim! se auzea din toate părţile strigătul
de victorie.

155
 Asta-i, îşi spuse Ismail. Legile Nizamului se reîntorc. Este
voia Lui Allah, căci el iubeşte ordinea şi pacea. Mai întâi
ne-a încercat sufletele, cu sultanul acesta dornic de război
şi cam fără drepturi la tron, de vreme ce adevăratul nostru
mărit sultan se află încă în viaţă, dar acum lucrurile vor fi
puse pe făgaşul lor firesc.
Deasupra Porţii Salutului, în spatele crenelurilor, se adunase
mulţime de bostangii. Chipurile lor speriate apăreau şi dispă­
reau, lăsând loc altora. Forfota lor derutată, lipsită de siguranţă,
întărea inimile celor din prima curte. Mulţimea Constantinopolului
trecuse de partea oastei lui Bairactar. Ienicerii şi iamacii
amestecaţi printre ei începură a schimba priviri temătoare,
cu gândul la armele lăsate în cazărmi. Abia dacă se vedea
ici-colo, la brâul câte unuia dintre ei, vreun pumnal a cărui
prezenţă uimea chiar şi pe purtătorul său.
Când cel dintâi ienicer cedă spaimei crescute în el şi scoase
la vedere lama pumnalului, în jurul său mulţimea prinse a se
roti ca o bulboană. Se aflau lângă Fântâna Călăilor, în apele
căreia călăul obişnuia să-şi spele mâinile, iataganul şi capul
celui executat. Locul pesemne că spori revolta mulţimii, trezind
amintiri dureroase, iar oamenii prinseră cu curaj încheietura
ienicerului şi-i smulseră pumnalul, împlântându-i-1 în piept,
în cădere, ienicerul se agăţă de mânecile uniformelor cama­
razilor de lângă el.
Bulboana înghiţi cu iuţeală mica insulă de oşteni, ascun-
zând-o pentru totdeauna în apele ei murmurătoare.
Totul se petrecu atât de repede, încât cei aflaţi printre
crenelurile porţii închise nu băgară de seamă nimic. în faţa
Fântânii Călăilor, apele mulţimii se aliniară din nou uralelor
întregii curţi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
— Sultan este Selim!
Un curaj nou se născu însă în punctul unde căzuseră cei
dintâi ieniceri, răspândindu-se apoi ca focul prin mulţime şi
făcând ca alte şi alte insule de oşteni, aflate în diferite colţuri
ale curţii, să fie înghiţite în tăcere. Din loc în loc, câte un
grup de oameni se ivea mai înalt din toată mulţimea. Urcaţi
pe trupurile căzute ale ienicerilor, priveau cu feţele luminate
de răzbunare către poarta închisă.

256
 Deodată, bostangiii îngrămădiţi în spatele crenelurilor de
piatră ale porţii dispărură, şi lacătele grele dădură sunet că
se umblă la ele. Liniştea coborî în valuri peste mulţimea
adunată în prima curte a palatului, acoperind mai întâi rândurile
de oşteni ai lui Bairactar aflaţi chiar în faţa porţii a doua şi
întinzându-se cu iuţeală până în spate, la ultimul constanti-
nopolitan ce izbutise să pună piciorul în palat.
Precum gura înfricoşătoare a unui animal, trezit dintr-un
somn adânc, Poarta Salutului se deschise încet, dezvăluind
în spatele ei pe însuşi sultanul Mustafa al IV-lea, călare pe
calul împodobit ca pentru luptă. îşi înfăşurase dârlogii în
jurul pumnului sprijinit pe arcada din faţă a şeii, în vreme
ce mâna stângă şi-o ţinea în şold, în spatele mânerului
iataganului, anume ca să-l împingă la vedere. Umbra porţilor
larg deschise măturase leneş iarba curţii a doua, oprindu-se
chiar la picioarele calului, iar sultanul Mustafa se simţi mândru
de felul cum îşi calculase poziţia.
Se afla faţă în faţă cu cel mai viteaz paşă al său.
O vreme se priviră în ochi în tăcere, înfruntându-se, grăind
numai cu ei, fiecare lăsându-şi îndrăzneala cercetată de celălalt.
Bairactar simţea în spatele său o armată loială şi un întreg
popor nemulţumit, iar sultanul Mustafa se sprijinea cu încre­
dere pe autoritatea pe care i-o dădea poziţia de Stăpân al
lumii şi al Palatului Topkapî.
— Ce doreşti, paşă al nostru? întrebă într-un târziu sultanul,
cu îngăduinţă în glas şi trufie în surâs.
— Dorim cu toţii pe Selim, răspunse Bairactar fără să-i
întoarcă zâmbetul.
— Şi numai pentru atâta lucru ai sosit cu mulţime de
oşteni? Nu era nevoie de tot acest deranj, pentru că pe Selim
îl vei putea vedea în câteva minute. Pofteşte înăuntru.
Cuvintele rostite cu blândeţe de sultanul Mustafa puseră
în gardă căpeteniile oastei lui Bairactar. Un agă se apropie
din spate şi îl sfătui să nu se încreadă, căci este o capcană.
— Nu va îndrăzni să facă lucruri necugetate când prima
curte a palatului este ocupată de atâta mulţime potrivnică,
răspunse Bairactar cu glas coborât, fără să-şi desprindă pri­
virile dintr-ale sultanului. Linişteşte oamenii şi rămâneţi pe
poziţii până când îţi voi da de ştire.

2-57
 Făcu semn apoi către patru baş-agale să-l însoţească şi
micul grup trecu călare pe sub Poarta Salutului, lăsându-se
condus spre încăperile unde li se promisese că vor vedea
pe măritul Selim. Şeful eunucilor negri porunci să fie închisă
poarta, dar ienicerii lui Bairactar aflaţi în primele rânduri se
revărsară în curtea a doua, precum coptura dintr-un buboi
ajuns la maturitate. Locuitorii din oraş rămaseră cu smerenie
în prima curte, neîndrăznind să calce mai departe pământul
sfânt atins de picioarele sultanilor.
— Pe aici, deschise sultanul drum cu un gest către Sala
Divanului aflată în partea stângă a curţii a doua. Vărul nostru
Selim tocmai îşi termină rugăciunea. Vă va conduce până la
el Bostangi Başa.
Paşa Bairactar îşi primise toate cele trei tuiuri şi onorurile
câştigate în lupte, de-a lungul anilor, în această Sală a Divanului.
Cunoştea bine încăperile poleite cu aur şi smălţuite în nuanţe
de azuriu. Auzind că Selim se roagă, îşi lăsă ghidul în urmă
şi porni înainte, către sala de rugăciune, cu pasul hotărât şi
grăbit de relele presimţiri, strecurate în suflet de ultimele
cuvinte ale sultanului Mustafa.
Această parte a palatului era cufundată în linişte, şi lucrul
îi păru de bun augur paşei Bairactar. Poate că sultanul Mustafa
înţelesese că zilele sale pe tron s-au sfârşit şi alesese calea
cea mai uşoară pentru toată lumea, anume să cedeze de
bună-voie şi să preia comanda vreunei ordii de prin părţile
mai liniştite ale imperiului.
Pe măsură ce înainta în inima sălilor, lumina se împuţina
şi căpăta culori ireale. Ultimul coridor şi cel mai îngust îl
străbătură unul în spatele celuilalt, în fugă, fără să poată
spune când şi din ce pricină li se schimbase pasul în alergare.
Bostangiii palatului dispăruseră din jurul lor, lăsându-i singuri
stăpâni peste sălile pustii.
Ajunşi în faţa uşii înguste cu prag înalt, deschiseră cu o
smucitură lipsită de respectul cuvenit la intrarea într-o sală
de rugăciune. Fostul sultan era într-adevăr înăuntru.
Selim avea un cordon aurit petrecut în jurul gâtului şi
strâns cu putere din spate de Şeful Garderobei Palatului, un
georgian cu priviri sălbatice şi mâini osoase. Selim îşi stre­
curase degetele pe sub cordonul morţii şi încerca să slăbească

258
strânsoarea, în vreme ce venele gâtului i se umflaseră şi i se
învineţiseră. încăperea era plină de eunuci care-i împiedicau pe
cei câţiva slujitori credincioşi ai fostului sultan să ajungă până
la el ca să-i ia apărarea şi să-l scape din mâinile asasinilor.
La vederea paşei de Rusciuc şi a celor patru baş-agale apăruţi
în prag, slujitorii lui Selim prinseră nădejde nouă şi dovediră
pentru o clipă pe eunuci. Oamenii lui Bairactar intrară între
asasini cu furie, iar cele dintâi lovituri de iatagan căzură cu
atâta forţă încât despărţiră mâini şi picioare de trupuri.
Bairactar se avântă către Selim, căruia îi stăteau acum în
spate doi bărbaţi puternici, încercând să-l culce la pământ şi
să isprăvească odată treaba. La cel dintâi pas făcut de Bairactar
spre Selim, Şeful Garderobei Palatului duse mâna la brâu,
scoase un pumnal şi-l înfipse în pieptul fostului sultan.
Selim căzu în genunchi. Bairactar ucise dintr-o singură
lovitură pe unul dintre cei doi atacatori direcţi ai fostului
sultan. O mână de eunuci apărură ca din pământ între el şi
Selim, despărţindu-1 din nou de cel mai fierbinte punct al
întregii încleştări. Preţ de o clipă, privirile lor se găsiră, şi
Bairactar fu mulţumit să vadă viaţa clocotind cu putere în
ochii lui Selim.
Venind din spate, pe deasupra umărului său, lovitura de
pumnal a Şefului Garderobei nu fusese suficient de puternică
şi nici poziţia destul de bună ca să facă prăpăd mare. Lama
alunecase pe lângă osul umărului, sărind apoi într-o parte
şi lăsând în urmă numai o rană uşoară.
Bairactar recunoscu între asasini şi pe Şeful Trezoreriei
Palatului, care purta în mâini un al doilea cordon aurit şi
încerca acum să se apropie de Selim. Ridică iataganul şi lovi
cu putere braţul trădător, dar arma sa întâlni pe cale un alt
iatagan duşman ce-i abătu drumul, aşa fel că lovitura nu
căzu cum o chibzuise el, ci atinse numai pulpa piciorului
Şefului Trezoreriei, iar el căzu pe pardoseaua din marmură,
alături de Selim.
Fostul sultan izbuti să scape pentru o clipă din strânsoarea
Şefului Garderobei şi se ridică din nou pe picioare, îşi smulse
de la gât cordonul ce-1 strangulase până atunci şi-l aruncă,
apoi privi iute în jur în căutarea unei arme. De la picioarele
lui, Şeful Trezoreriei ridică pumnalul şi i-1 împlântă adânc în

*59
picior. Selim se prăbuşi pe aceleaşi dale însângerate de pe
care tocmai se ridicase.
— Blestemaţi să fiţi până la al şaptelea neam, ticăloşi
lipsiţi de credinţă! Aţi vărsat sânge sfânt! strigă cu furie
Bairactar şi, într-o zvâcnire de sălbăticiune încolţită, ajunse
dintr-o singură săritură chiar în mijlocul grupului format din
Selim şi cei doi asasini, retezând unuia jugulara cu o lovitură
de iatagan şi împlântând în celălalt pumnalul până la prăsele.
în sala de rugăciune se lăsă liniştea.
Cei doi-trei eunuci scăpaţi cu viaţă până în acea clipă se
făcură nevăzuţi pe una dintre intrările laterale. Podeaua micii
săli era acoperită cu trupuri însângerate, nemişcate. Toate
cele patru baş-agale ale lui Bairactar erau în picioare, cu
braţele şi chipurile sfârtecate de răni, dar încă în putere
pentru a se cerceta iute unii pe ceilalţi.
Bairactar căută din nou privirea lui Selim.
De data aceasta însă o află tulburată de înţelegeri ce nu
se arată omului decât în pragul prefacerii sale. Prin ochii
larg deschişi ai fostului sultan treceau negurile celor din urmă
regrete. în pieptul său se aflau înfipte două pumnale: al
Şefului Garderobei şi al Şefului Trezoreriei.
Paşa îndepărtă cu lovituri de picior leşurile celor doi căzuţi
peste Selim şi, îngenunchind alături de el, îi cercetă venele
gâtului cu două degete. Nicio tresărire de viaţă nu pâlpâia
sub pielea caldă încă. în jurul celor două pumnale, pe tunica
ivorie se lăţeau cu încetineală două pete rubinii de sânge.
Vederea lor îl tulbură aşa cum nu-1 tulburase întreaga luptă
şi pericolul de moarte în care se aflase, şi încă se mai afla.
De-a lungul sutelor de ani de lupte pentru tron, legea
oprea vărsarea de sânge sfânt şi fusese păzită cu cea mai
mare străşnicie de întregul şir de sultani perindaţi pe la palat.
Verii ori fraţii noului sultan erau îndepărtaţi prin strangulare
cu un cordon aurit, pentru ca sângele lor să nu se risipească.
După toată ştiinţa lui Bairactar, era pentru întâia oară când
legea era nesocotită, şi sacrilegiul la care era martor îi clătină
încrederea cu care venise până aici.
Dacă Selim era mort, atunci singurul pe care l-ar mai fi
putut ridica sultan, în locul acestui Mustafa fără lege, dornic
de războaie glorioase, atât de uşor de manipulat de Marele

260
Vizir şi de muftiul palatului şi atât de orb în faţa adevăratelor
pericole care se strângeau în jurul imperiului, era fratele său
mai mic, Mahmud.
De vreme ce moartea lui Selim fusese însă poruncită de
sultanul Mustafa, probabil că se gândise şi el la pericolul
reprezentat de fratele său. Pesemne că şi Mahmud zăcea
acum mort prin vreun ungher al palatului.
Ori poate că se zbatea şi el, cu ultimele puteri, să scape
din mâinile călăilor săi?
Gândul acesta trezi forţe noi în Bairactar. Tulburarea ce-i
muiase mădularele la vederea sângelui regal pieri, şi inima
începu să-i bată cu putere. îşi şterse lama iataganului de
şalvarii unuia dintre cei căzuţi şi împărţi porunci baş-agalelor:
— Căutaţi de îndată pe Mahmud moştenitorul! Risipiţi
oameni în tot palatul şi să nu vă întoarceţi fără el! Arestaţi-1
pe Mustafa trădătorul şi aduceţi-mi-1 chiar aici, în sala în care
a pus să fie ucis Selim!

Se schimbă din nou sultanii

1808, iulie - la Palatul Topkapî

în vremea aceasta, în cabinetul său din Palatul Topkapî,

Manuc isprăvea de scris în grabă un zapis de numai câteva
rânduri.
Aşezat turceşte direct pe marmura rece a podelei, grămă­
ticul ce-i fusese dat de ajutor strecura către el priviri speriate.
Ghiaurul acesta adus la palat în urmă cu nici un an îşi scria
întotdeauna singur hrisoavele, ceea ce făcea inutilă prezenţa
lui în încăpere. Luminatul Sultan Mustafa al IV-lea ar fi putut
trage concluzia că slujba lui poate să dispară, împreună cu
el însuşi.
Scârţâitul tocului pe hârtie trezea întotdeauna pe bietul
grămătic din amorţeala în care îşi petrecea zilele, şi el privea
pe Manuc întrebător, gata să sară de la locul lui şi să preia
sarcina la cel mai mic semn. Măritul Sultan insistase personal
ca grămăticul să rămână la dispoziţia lui Manuc, arătând că
dacă serviciile lui sunt atât de slabe încât nu sunt dorite,
atunci grămăticului i se va tăia capul.
Manuc mai avea şi alte bănuieli legate de motivul prezenţei
acestui slujitor cunoscător de carte în cabinetul său - anume
că Sultanul Mustafa îi spiona toate mişcările şi mai cu seamă
zapisurile trimise şi primite - aşa că acceptase serviciile gră­
măticului, păstrându-1 aşezat pe dalele de marmură, lângă uşă.
De cealaltă parte a aceleiaşi uşi, Bogumil bulgarul măsura
coridorul scurt cu paşi apăsaţi, oprindu-se de fiecare dată în
dreptul pragului şi sprijinind pe el vârful săbiei, întotdeauna
scoase din teacă. De când sosiseră în Constantinopole bom­
bănea şi purta certuri cu duşmani nevăzuţi ce păreau să-l
înconjoare şi să-l urmărească pretutindeni. Sabia lui nu mai
intrase în teacă de multe luni, Bogumil purtând-o parcă
anume la vedere, gesticulând cu ea în timpul controverselor
murmurate de-a lungul coridoarelor palatului.
— Noi nu avem treburi în capitala necredincioşilor, şoptea
el cu încruntare, aproape ascunzând ochii sub sprâncenele
coborâte cu mare necaz şi împreunate jos, la rădăcina nasului.
Sau poate că una am avea totuşi: să punem foc şi să fugim.
Ce alta ar merita nelegiuiţii aceştia după ce au schimbat
dreapta noastră credinţă cu de-a sila în vechiul Ţarat Bulgar,
apoi au măsluit înscrisurile şi au spus că oamenii de buna
lor voie şi-au lăsat credinţa?
Bogumil, uriaşa strajă a lui Manuc, refuza să creadă că
un bulgar se putuse lepăda vreodată de Dumnezeul părinţilor
lui, îmbrăţişând un zeu străin. Credinţa musulmană pătrunsă
între ai lui îi întuneca minţile, iar neputinţa în faţa celor
întâmplate în vechime ridica în el o furie ce-1 făcea să-şi
petreacă zilele cu sabia scoasă din teacă. Credincioase, tălpile
îl ardeau atunci când păşeau pe pământ turcesc ca şi când
ar fi păşit pe jăratec.
Numai devotamentul fără margini pentru binefăcătorul
său, Manuc, care-1 culesese de pe drumurile desfundate ale
Rusciucului şi-l hrănise, îl făcea pe Bogumil să-şi stăpânească
mânia.
Uşa cabinetului se deschise încet, cu nesiguranţă, şi Bogumil
ştiu că ieşea grămăticul. Se răsuci pe călcâie şi îşi sprijini
vârful săbiei în pieptul slujitorului, oprindu-1 pentru cercetare.

262
 — Am solie de dat unui curier, poruncă de la Marele
Dragoman Manuc, spuse iute grămăticul, arătând zapisul.
Bogumil aruncă o privire către stăpânul său, prin uşa
întredeschisă, şi-şi ceru cu ea poruncile.
— Lasă-1, îngădui dinăuntru Manuc.

Excelenţei Sale H orace Sebastiani

G eneral a l A rm atei Franceze
A m basador a l îm păratului N apoleon la Constantinopole

Sire,
în p ro b lem a Armistiţiului d e la Slobozia, încheiat între
în alta P oartă şi Im periul Rus, conform căru ia am bele puteri
a r f i trebuit să-şi retragă arm atele d e p e teritoriile Principatelor
Române, revin cu explicaţii în sprijinul apropiatei p ă c i, dorite
de toţi cei implicaţi.
Astfel, îtitr-adevăr c ă trupele ruseşti nu au respectat con d i­
ţiile arm istiţiului şi nu au p ărăsit teritoriile principatelor, d a r
Ţarul Alexandru I spune că a fă c u t aceasta cu g â n d curat de
a a p ă ra un p o p o r lipsit d e arm ată, aflat în m ijlocul fu rtu n ilor
ce tulbură în vrem ea noastră d o u ă continente.
Să nu lăsăm un fa p t cu o im portanţă o a rec a re să stea în
calea tratativelor diplom atice ca re se duc zilele acestea, pentru
încheierea cât m ai g ra b n ică a unei p ă c i în z o n a Dunării.

P reaplecat,
Em anuel M ârzaian - M are D ragom an
a l Porţii, P ah arn ic a l Ţării Româneşti.

Aşa spunea misiva încredinţată de Manuc grâmăticului-spion,

cu poruncă să o trimită imediat ambasadorului Franţei la
palat, generalul Sebastiani. Cu alte cuvinte, nu spunea nimic
nou. Lucrurile din zapis erau vechi şi cunoscute de toată
lumea. Se ştia că Rusia nu trecuse încă nici acum la retragerea
trupelor din Moldova şi Ţara Românească, aşa cum fusese
semnat Armistiţiul de la Slobozia. Se ştia că Manuc fusese
însărcinat de înalta Poartă cu tratativele de pace. Pentru
cineva cu o minte mai ascuţită ar fi fost limpede că zapisul
este o păcăleală.

263
 Grămăticul lăsat de Luminatul Sultan Mustafa pe lângă
Manuc nu fusese însă ales pentru mintea lui, ci pentru ştiinţa
scrisului. Bucuros, se furişă pe sub sabia lui Bogumil şi
dispăru pe coridorul smălţuit în culori calde. Avea de gând
să se ascundă şi să copieze de îndată zapisul, înainte de a-1
da pe mâinile curierului. Copia avea să o ducă sultanului,
care îl va privi cu ochi buni pentru fapta lui.
Rămas singur cu Bogumil, Manuc scoase la iveală dintre
faldurile caftanului un alt zapis, aidoma celui dintâi.
— Pleci de îndată la Bucureşti, Bogumil, spuse el. Aibi
de grijă să nu-ţi ia nimeni urma. Mergi la han, cauţi pe
Iordache Patrudegete hangiul şi-i dai zapisul. Apoi te întâlneşti
cu Vlaicu al nostru, te va găsi el. Tu numai aşteaptă în odăiţa
obişnuită de la han, până la căderea întunericului. Când va
sosi Vlaicu, să porniţi neîntârziat cu convoiul pe care îl are
în grijă, pe drumul Craiovei.
Manuc făcu o pauză şi căută privirile bulgarului, ca el să
dea toată atenţia spuselor sale.
— Bogumil, tu mi-eşti nădejdea! continuă, cu voce schim­
bată. Fii cu mare băgare de seamă şi, la nevoie, opreşte şi
pe zănatecul acela de Vlaicu de la cine ştie ce vitejii necugetate
îi vor fi trecând prin minte. în convoi, printre căruţele cu
grâu, se află şi două căruţe cu arme. Sunt flinte şi pistoale,
cutii cu bile de plumb şi praf de puşcă. Rostul tuturor acestora
îl ştie Vlaicu. Să nu-ţi fie cu supărare că am împărţit ştiinţa
lucrurilor între voi amândoi, dar în vremurile acestea când
drumurile colcăie de duşmani ascunşi, este mai înţelept ca
jumătate din plan să-l ştie unul, iar cealaltă jumătate altul.
Manuc vorbise cu glas coborât, păstrând încă în mâna sa
zapisul al cărui capăt îl apucase şi Bogumil. Ca şi cum nu
s-ar fi îndurat încă să-i dea drumul, ca şi cum ar fi dorit să se
asigure că străjerul său înţelege însemnătatea sarcinii primite.
Marele Dragoman al Porţii plătea arme pentru haiducii
adunaţi de Jianu, zapciul din Romanaţi, singurii care cumin­
ţiseră vreodată bandele de ieniceri răsculaţi ale lui Pasvant
Oglu. Lucrul era de mare taină. Pentru îndeplinirea lui, Manuc
îndepărtase mai întâi pe omul sultanului, pentru ca Bogumil
să poată apoi pleca neştiut.
 — Ia inelul drept zălog al soliei, mai spuse el şi, răsucind
pe degetul mic inelul cu un ametist înconjurat de câteva
granate negre, îl strecură lui Bogumil.
Bulgarul cât uşa cabinetului atinse cu fruntea dreapta lui
Manuc şi dispăru în umbrele colorate de vitralii ale palatului.
Pe când ieşea în lumina soarelui, în faţa bucătăriilor de pe
întreaga latură a curţii a doua, grupuri de ieniceri îi tăiară
calea. Deschideau cu mare iuţeală uşile încăperilor una după
alta, părând a căuta pe cineva. Slujitorii palatului se fereau
din calea lor cu spaimă.
Bogumil văzu Poarta Salutului deschisă larg şi ocupată de
mulţime de ieniceri amestecaţi cu locuitori ai oraşului, care
nu îndrăzneau să treacă dincolo de cei dintâi copaci. In spatele
lor, în prima curte, bulgarul observă zarvă mare, negustori,
meşteşugari, spahii şi karabakizi într-o învălmăşeală ce-1 făcu
să tragă de dârlogii calului, întorcându-1 din drum şi strunindu-1
către o ieşire tainică, mai mult o spărtură în zidurile dinspre
apus ale palatului, acoperită din belşug cu verdeaţă.
Se strecură afară, în livada de la marginea grădinilor, şi
porni în galop, cu zapisul de taină şi cu inelul stăpânului
său la piept. în spate, mulţimea striga întărâtată. Urlete pline
de vrăjmăşie se ridicau din toate părţile, împresurând Seraiul
Sultanilor într-o reţea de furie înălţată în văzduh. Ura izbucnită
din sute de piepturi se împletea precum cozile unor şerpi,
ridicând pe deasupra palatului o creatură ce întuneca întreg
cerul Bosforului, răsuflând greu a pucioasă şi moarte înapoi,
peste oameni.
— Sultan este Selim! răsunau din ce în ce mai stins
glasurile lor, în vreme ce calul îl purta în galop către Bucureşti.
Manuc închise uşa cabinetului cu mulţumire. Solia avea
să ajungă în mâinile hangiului său, nu se îndoia nicio clipă
de aceasta. Uneori, între gândurile lui se ivea unul ce-1 făcea
să zâmbească: Bogumil acesta puternic şi bun, furios pentru
motive nedesluşite câteodată, nu ar fi murit în lipsa unei
porunci limpezi de la Manuc. Atâta vreme cât el îi poruncise
să se întoarcă, şi încă grabnic, Manuc era încredinţat că
bulgarul nu-i va ieşi din cuvânt.
Se aşeză pe divanul tapisat cu mătăsuri aurii şi îşi luă
alături cutia cu suluri mici de zapisuri primite de la toţi

265
consulii şi ambasadorii francezi, ruşi ori englezi, din Bucureşti,
Sankt Petersburg, Viena sau Paris. Unele erau atât de mici,
încât nu depăşeau dimensiunile unor ciubuce, altele ocupau
cu totul lungimea cutiei. Manuc îşi trecu mâna peste ele,
întârziind asupra sigiliilor sângerii, cercetând cu buricele
degetelor literele şi desenele adâncite în ceară.
In ultimul an, de când fusese numit dragoman şi însărcinat
cu tratativele de pace ale Porţii cu ruşii, umpluse şase astfel
de cutii cu suluri pecetluite. De-ar fi fost doar ruşii şi turcii,
Manuc ştia că pacea s-ar fi încheiat demult. Dar întreaga lume
părea să aparţină acum lui Napoleon. Tratativele lâncezeau,
lungile zile de discuţii nu duceau la nicio concluzie, iar întâl­
nirile erau uneori zădărnicite de cele mai mărunte detalii, cum
ar fi ordinea intrării delegaţilor marilor puteri în sala de reuniune.
Anul trecut, pe când se afla încă în Bucureşti, un curier
de încredere al său îi adusese vestea că se unelteşte împotriva
Sultanului Selim. Manuc plecase atunci în mare grabă către
Rusciuc, cu gând să pornească şi pe Bairactar Paşa şi împreună
să meargă la Constantinopole, să încerce salvarea situaţiei.
Sultanul Selim era o garanţie importantă a unei păci grabnice
cu ruşii, iar ideile lui progresiste privind organizarea armatei
şi a administraţiei ar fi putut salva imperiul - Manuc era
convins de aceasta, ca şi Bairactar Paşa.
Ajunseseră însă prea târziu. Aflaseră pe Selim închis în
câteva odăi din Palatul Fericirii, iar pe Tronul Lumii urcase
vărul său, Mustafa al IV-lea, omul Marelui Vizir şi al muftiului
palatului. Seraiul fusese zguduit din temelii. Ienicerii şi iamacii
pe care Selim încercase să-i aşeze sub legi noi scăpaseră iarăşi
de ameninţarea disciplinei şi se întorseseră la vechile lor
metehne, asuprind populaţia oraşului după bunul lor plac.
Noul sultan îl primise în audienţă pe Bairactar, paşa din
Rusciuc, şi-i mulţumise pentru serviciile aduse până atunci
pe linia Dunării. îi lăudase vitejia oştenilor şi îndemânarea
de a ţine în frâu alţi paşi ai cetăţilor dunărene, care adesea
ieşeau de sub porunca înaltei Porţi şi se dedau la propriile
lor incursiuni de pradă în teritoriile de dincolo de Dunăre.
Numele paşei de Vidin, Pasvant Oglu cel chior, nu fusese
pomenit, dar toţi marii dregători care fuseseră de faţă la acea
audienţă ştiau despre cine vorbeşte sultanul.

266
 Bairactar Paşa înclinase capul, păstrând însă spatele drept
şi lăsând pe cei prezenţi să înţeleagă singuri ce doresc din
aceasta, apoi arătase cât de mari fuseseră meritele negustorului
Manuc:
— Banii pentru hrana şi pentru muniţia ordiilor de la el
au venit până acum, spusese Bairactar. A trimis vite, untdelemn
şi convoaie întregi cu saci de făină pentru pâinea trupelor,
înţelegerile cu ruşii el le-a mediat, ca un bun cunoscător al
limbii lor. Iar cu sfaturile lui preţioase, Manuc mi-a fost mereu
un ajutor de nădejde.
Proaspătul sultan se foise încurcat pe tron, făcând mătă-
surile să sune mieros. De-a dreapta şi de-a stânga lui, Marele
Vizir, muftiul şi toţi ceilalţi dregători prinseseră a şuşoti,
aplecându-se unii către alţii. Se temeau de acest paşă. Se
temeau de puterea lui, susţinută de un negustor ale cărui
avuţii păreau să vină dintr-un izvor de poveste, nesecat.
Oştenii săi îi erau pe deplin credincioşi şi l-ar fi urmat şi-n
iad de i-ar fi chemat. în plus, părea a fi singurul care izbutea
să ţină piept situaţiei de pe linia Dunării, unde băteau vântu­
rile din mai multe direcţii.
Iar acum stătea drept în faţa lor, încercând să-l aşeze între
ei pe acest Manuc în care nimeni de la palat nu avea nici
cea mai mică încredere.
— Este valah, acest negustor ce spui că ţi-a fost sfetnic?
întrebase Mustafa, mai mult ca să tragă de timp şi să lase răgaz
dregătorilor săi să găsească iute un bun motiv pentru a pune
distanţă între propunerea ascunsă a Bairactarului şi palat.
— Este armean, răspunsese scurt Bairactar, fără să mai
dea alte detalii, pentru că voia să fie limpede tuturor că
singurul motiv pentru care Manuc ar fi trebuit răsplătit era
numai prelungirea loialităţii lui şi a armatei sale şi pe perioada
acestei noi conduceri a imperiului.
în lipsa oricărui sfat din partea dregătorilor săi, incapabili
să găsească o soluţie mai bună pentru războiul cu ruşii,
pentru trativele de pace şi pentru prădăciunile rebelului paşă
de Vidin, în afara lui Bairactar, sultanul Mustafa ridicase mâna
într-un gest regesc de bunăvoinţă:
— Să fie adus în faţa noastră Manuc, spusese el, privind
ţintă la Bairactar, pentru ca acesta să înţeleagă că aceasta este

267
singura favoare pe care o va primi, şi că va trebui să se
arate demn de ea, întărindu-şi străduinţa în serviciul palatului.
In ziua aceea, Manuc fusese numit Mare Dragoman al înaltei
Porţi şi primise acest cabinet învecinat cu Sala Divanului.
Urma să locuiască la Constantinopole, în Palatul Topkapî.
Fusese pentru prima oară când umărul stâng îl înjunghiase
pe dinăuntru, dând semn rău prevestitor. în cele dintâi zile
nu dăduse importanţă durerii. Petrecuse nopţi întregi ticluind
planuri şi adormise la ivirea zorilor, frământându-şi în palmă
osul dureros al umărului.
Paşa Bairactar nu întârziase în capitala otomană mai mult
decât fusese necesar. Pornise înapoi către Rusciuc, lăsând în
urma lui pe Manuc.
La amintirea acelor zilele din primăvara trecută, Manuc
începu să caute între sulurile din cutie pe unul anume.
Obişnuia să-i schimbe locul, pe măsură ce umplea cutiile cu
răvaşe, astfel încât întotdeauna să se găsească în cutia de
lucru. îl află pe fundul sipeţelului, cu sigiliul încă întreg de
vreme ce fusese pus numai pentru îndeplinirea protocolului,
căci firmanul ce-i fusese înmânat în prezenţa sultanului însuşi
avea panglicile dezlegate.

în alta P oru n că a Sultanului M ustafa a l IV-lea

Celui ce slujeşte drept p ild ă cad iilor şi judecătorilor, izvorul

ju d ecă ţii şi a l dreptei credinţe, com an dan tu lu i ienicerilor din
Rusciuc (înmulţească-se slava lui!), cu prim irea acestei auguste
p oru n ci s ă f i e cunoscut:
Boierul M anuc (fie-i toate treburile lui în fericire), pentru
sârguinţa şi dreptatea arătate în fu n cţia de intendent p e
lân gă C om andantul Suprem a l liniei D unărene, sfetnic în
org an izarea a fa cerilo r p ăcii, ca r e s-a distins în toate sarcin ile
îndeplinite, pentru servicii dem n e şi fa p te strălucite, astăzi
a n u l 1807 luna Şaban z iu a 21, d u p ă înalta poru n că, îl
ridicăm în dem nitatea de M are D ragom an p e lân g ă înaltul
Meu D ivan) 1

1. Firmanul de num ire a lui Manuc în rang de Mare D ragom an al

Sublimei Porţi.

268
 Firmanul de numire era singura garanţie că nimeni nu va
atenta la viaţa sa. Lăsat de Bairactar Paşa ca om de legătură
pe lângă noua conducere de la palat, ca să observe şi să pân­
dească un moment prielnic pentru readucerea adevăratului
sultan înapoi pe tron, Manuc era aici înconjurat de duşmani,
declaraţi sau nu.
Răsuci firmanul şi-l strecură înapoi, la locul său de pe fundul
sipeţelului. Baldachinul cu franjuri de deasupra divanului îşi
prelungea umbra până la peretele opus. Cişmeaua din perete,
frumos dăltuită în marmură şi împodobită cu alămuri răsucite
în chip de floare, picura ca de obicei la răstimpuri, măsurând
timpul după o măsură a ei, proprie.
Manuc ceruse să-i fie dată o altă încăpere, fără o cişmea
pentru spălările ritualice dinaintea rugăciunilor de peste zi
ale musulmanilor. Canaua fusese de la bun început stricată,
iar sunetul apei picurând săpa încă şi mai adânc durere în
oasele lui Manuc. Tot atunci, în primele zile ale instalării lui
la palat, ceruse să fie dusă din cabinet narghileaua din centrul
încăperii.
Niciuna dintre aceste cereri nu fusese dusă la îndeplinire.
Cişmeaua continua să picure, iar narghileaua se umplea de
praf. Amândouă aveau rolul de a-i aminti lui Manuc unde
se află şi cine porunceşte între aceste ziduri. Altfel, dragomanul
fusese înconjurat de o armată de slujitori roind în jurul lui
zilnic, din clipa în care deschidea ochii dimineaţa şi până
când stingea ultimele lumânări, seara. îi curăţau hainele după
fiecare purtare, îi lustruiau încălţările, îi împodobeau odaia
cu flori proaspete, îi aduceau tot la câte un ceas-două alte
tăvi pline cu sugiucuri ori şerbeturi şi aşteptau, ascunşi în
umbrele zidurilor, o cât de mică poruncă.
Se ridică de pe divan şi, din nebăgare de seamă, se sprijini
tocmai pe braţul stâng, cel cu umărul beteag. Durerea îl
săgetă scurt. De-ar fi toţi în jurul meu atât de credincioşi ca
durerea asta ce nu mă mai părăseşte, dulce somn aş mai
avea noaptea, îşi spuse Manuc. Luă la întâmplare un ştergar
curat de pe măsuţa plină cu sugiucuri şi siropuri proaspete
şi-i dădu drumul în vasul de porţelan al cişmelei, ca apa să
picure pe el. Sunetul monoton al picăturilor se stinse imediat.
 în războiul rece dintre cerinţele lui şi îngăduinţele sultanului,
rezolvase adesea problema sâcâitoare a cişmelei care picura
lăsând în ea un ştergar sau chiar o cămaşă dinadins curate.
Apa cădea o vreme în linişte până când pânza absorbea
totul. Apoi începea din nou să o audă, şi Manuc poruncea
unui ceauş să ducă ştergarul la spălat.
Pe priciul ferestrei deschise sări una dintre pisicile cadânelor
din harem; mişunau cu zecile prin partea aceasta de palat,
strecurându-se cu vicleşug prin cele mai strâmte cotloane şi
scăpând astfel către curţi interzise. Mâna lui Manuc porni
singură într-un gest blând de ademenire către ea. Pisica îi
aruncă o privire leneşă, îşi lipi blana albă de zăbrelele
încălzite de soare şi se alintă cu indiferenţă. Dragomanul îşi
luă iute seama şi-şi retrase mâna, ruşinat.
Ce însemnau aceste căderi care se îndesiseră în ultima
vreme, aceste înduioşări înjositoare, gesturi necugetate de
blândeţe şi doruri ce scoteau din el o fiinţă străină, muieratică
şi slabă? îi mai ieşiseră şi altădată în cale pisici, şi le îndepărtase
cu piciorul, fără blândeţe.
Ar fi văzut cu teamă o legătură între mâna întinsă preţ
de o clipă pentru mângâierea unei fiinţe neştiutoare şi alte
multe observaţii ale lui din ultima vreme, cum ar fi firele
argintii descoperite de curând chiar în creştet, încheietura
dureroasă a umărului stâng ori regretul că nu-şi petrece zilele
purtându-şi pe genunchi pruncii, crescuţi prin străini.
îmbătrânea.
Răspunsul acesta apărea tot mai des în mintea lui Manuc,
hrănind teama din el.
îmbătrânea, în vreme ce urzelile complicate, ţesute în
lume, în loc să se dezlege, păreau că se încurcă tot mai
mult. Sute de planuri clădite pentru pruncii lui se năruiseră
până acum - lumi în care Onaş, băiatul cel mai mare, primea
pe mână toate afacerile cu miere, sare, ceară, grâu din Ţara
Românească, iar Grigoraş ar fi urmat cele mai înalte universităţi
ale Europei şi ar fi fost mândria saloanelor marilor împăraţi,
lumi în care Cateluţa, mica lui Cateluţa, mai cuminte decât
pisica aceasta ce se sorea, lipită de zăbrelele cu înflorituri
ale Palatului Topkapî, ar fi primit Hanul din Bucureşti şi ar
fi făcut din el floarea hanurilor de dincolo de Dunăre.

270
 Lumile acestea clădite de el dispăruseră ca un fum, rând
pe rând, la fiecare schimbare de sultani, la fiecare alianţă
încălcată şi la fiecare nou tratat semnat în cruciş şi-n curmeziş
de Ţarul Alexandru, Sultanul Mustafa, împăratul Napoleon,
Regele George al Angliei ori împăratul Franz al Austriei.
Ce trebuia să facă, pentru ca lumea să se aşeze pe un
făgaş liniştit şi pacea să nu mai fie tulburată de nemulţumirile
şi orgoliile nimănui?
Şi mai ales, cât timp îi mai rămăsese pentru aceasta?
îl ajunseseră din urmă zilele în care mâna lui se ridica
singură, chemătoare, către un animal a cărui căldură ar fi
dorit-o lângă el, în lipsa adevăraţilor destinatari ai acestei
tandreţi ce-1 ruşina: ai lui, urmele pe care le lăsa pe lume.
Voi face ordine în toată această debandadă, îşi spuse cu
hotărâre, şi răsturnă pe divanul auriu conţinutul sipeţelului,
desfăşurând fiecare zapis şi sprijinindu-i capetele cu farfuriuţe,
în încercarea de a pune cap la cap o hartă a tuturor intereselor
mai marilor vremii, astfel încât să vadă o cale de mijloc în
împlinirea lor, în egală măsură.
Tocmai isprăvise şi îşi cerceta hârtiile, când coridorul se
umplu de glasuri şi paşi agitaţi. în sunet de arme, uşa zvâcni
din ţâţânile ei şi în cabinet se rostogoli mai întâi unul dintre
slujitorii săi, care pesemne încercase să intre înaintea oştenilor
ca să le anunţe venirea, apoi năvăliră cu iataganele scoase
câţiva ieniceri care purtau uniforme noi, poruncite anul trecut
de fostul sultan Selim - semn că erau oamenii lui Bairactar,
singurii care încă se mai supuneau Nizamului, chiar şi după
anularea lui.
în sfârşit, începe! se surprinse Manuc gândind. Bairactar
este aici!
De pe priciul cald al ferestrei, pisica speriată slobozi un
mieunat strident, dintr-o singură săritură fu pe streaşină cea
mai apropiată şi dispăru în spatele unei lucarne.
— Căutăm pe fratele sultanului, pe Mahmud, spuse căpe­
tenia ienicerilor, schiţând o plecăciune de salut către Manuc.
Este furtună mare în palat, cinstite dragomane Manuc, continuă
apoi cu altă voce, coborâtă şi complice, ca şi cum din el ar
fi vorbit doi oameni, unul care aducea veşti oficiale şi altul
care le discuta amical pe la colţuri.
 Ca şi cum nici vocea coborâtă nu ar fi fost suficient de
tainică pentru vestea adusă, ienicerul se apropie de dragoman
şi se aplecă spre urechea lui:
— Măritul Selim a fost ucis, şopti el atât de uşor, încât
Manuc nu-i simţi căldura respiraţiei în ureche.
Apoi se îndepărtă un pas şi vorbi oştenilor, cu glas tunător:
— împrăştiaţi-vă! Căutaţi peste tot! Plătiţi cu viaţa de nu-1
găsiţi la timp!
Selim a fost ucis.
Bairactar este aici.
Viaţa lui Mahmud este în pericol.
în spatele frunţii lui Manuc porniseră a se roti veştile, ca
într-o morişcă ce le arunca spre margini pe cele mai uşoare,
trăgându-le în centru pe cele mai grele. Selim a fost ucis.
Planurile lui, în care Selim urma să fie readus pe tron, pacea
cu ruşii urma să se încheie chiar anul acesta, Imperiul Otoman
urma să renască sub conducerea înţeleaptă a lui Selim, iar
Onaş, Grigoraş şi Cateluţa ar fi crescut alături de el, într-o
lume în care el s-ar fi putut îngrijora din nou numai de
preţul grâului, se risipiră ca un fum.
Selim a fost ucis, iar Bairactar este aici.
Aceasta însemna că Selim a fost ucis tocmai din pricină
că Bairactar este aici. Pesemne că-i nesocotise sfatul de a
aştepta ca Selim să fie pus sub protecţie mai înainte de a
porni către Constantinopole. Se bizuise pe sprijinul populaţiei
oraşului, sătulă de asupririle ienicerilor din Sultanahmet, şi
pe faima căpătată după victoriile de pe linia Dunării, şi
intrase în oraş fără nicio pregătire.
Viaţa lui Mahmud este în pericol pentru că Selim a fost
ucis. Singurul demn de a fi aşezat pe Tronul Lumii, după
moartea lui Selim, ar fi fost fratele mai mic al sultanului,
Mahmud. Trebuia găsit de îndată şi pus sub protecţie.
Manuc ieşi pe coridorul din faţa cabinetului şi prinse
strâns de cot pe cel dintâi ceauş întâlnit. Braţul omului zvâcni
cu spaimă, apoi îngheţă în aşteptarea osândei sale.
— Mergi din om în om printre ai voştri, slujitori şi ceauşi,
şi află-mi-1 de îndată pe Mahmud, îi spuse Manuc, încredinţat
că cea mai scurtă cale de a afla o taină în palat sunt slujitorii
aflaţi pe lângă pereţi, umbre fără nume printre umbrele

171
zidurilor. Când îl găseşti, ascunde-1 cum te vei pricepe mai
bine şi aleargă să-mi dai de veste.
în palatul de pe malurile Bosforului, fiecare sporea taina
comună cu propriile lui mici secrete. Fiecare cunoştea părţi
ale întregului, acele bucăţi din mister care-1 afectau direct
pe el. Numai servitorimea mută ca pământul cunoştea totul,
fără a se pricepe să pună lucrurile cap la cap, simpli depozitari
de comori de informaţie. Manuc ştia aceasta şi se folosea
adesea de astfel de pârâiaşe pentru a obţine vreo veste ce-i
lipsea în lămurirea unei situaţii.
Nu se împlini nici un sfert de ceas când ceauşul se întoarse
cu priviri speriate şi se aplecă spre urechea lui Manuc, şoptind
în ea dezlegarea sarcinii primite: Luminatul Mahmud fusese
aflat într-o cămară lipsită de ferestre, ascuns într-un covor
răsucit sul de către slujitori credincioşi ai săi. Nu aveau niciun
plan. Aflând însă vestea morţii lui Selim, îşi puseseră stăpânul
sub protecţie cum ştiuseră mai bine, iar acum aşteptau cu
inimile îngheţate mila cerului — un semn despre ce au de
făcut mai departe.
Manuc trimise iute ceauşi în toate direcţiile, cu porunci
scurte: unul, în curtea ocupată de ienicerii lui Bairactar, să
dea de veste căpeteniilor că este nevoie de oameni aici,
înăuntru. Altul, în sala de rugăciune unde aştepta Bairactar,
veghind trupul neînsufleţit al lui Selim, ca să dea de veste
că a fost găsit moştenitorul Mahmud şi urmează să fie adus
în siguranţă. Altul a fost trimis să răspândească printre oamenii
din prima curte vestea schimbării sultanilor, astfel încât ei
să prindă curaj, să se arate îndrăzneţi în faţa bostangiilor şi
să nu iasă în afara porţilor.
îşi încheie apoi chimirul mai strâns în jurul mijlocului, îşi
prinse de el iataganul turcesc şi pumnalul, potrivi pe umeri
caftanul, se înconjură de slujitori şi porni către sala de rugăciune.
Locul lui nu era aici, mai cu seamă în zile ca acestea în
care soarta imperiului şi a lumii întregi se schimba de la o
oră la alta. Simţea aceasta cu fiecare pas aşezat pe dalele
impunătoare ale palatului. Care fusese cumpăna care-i cârmise
soarta de pe drumul de negustor toptangiu, priceput în a
păstra în mâinile lui frâiele nenumăratelor afaceri cu grâu,
către acela de diplomat într-o lume ce-şi schimba graniţele?
 Depănă în minte, pentru a mia oară, cumpenele cunoscute:
poate că înteţirea pericolelor de acasă, din Rusciucul atât de
ades trecut prin foc şi sabie, îl făcuseră să caute adevărata
rădăcină a tuturor relelor şi să o rezolve. începuseră a se
ivi copiii în casa lui, iar siguranţa lor devenise repede cea
dintâi grijă a lui Manuc, întrecând în importanţă convoaiele
cu grâu şi sare.
Ori poate că piatra de temelie pusă Hanului din Bucureşti,
pe care îl dorise inima întregii provincii şi sfârşise prin a fi
propria lui inimă, fusese punctul în care îşi răsucise singur
soarta? Hanul devenise iute locul de întâlnire al tuturor
trimişilor marilor puteri ce-şi disputau acum bucăţi din Europa.
Ca într-un alambic complicat ce distila veşti, amestecându-le
aromele şi tăriile, Hanul lui Manuc primea la el frânturi de
solii sosite pe căi tainice, pe drumuri singuratice şi tăcute,
şi dădea apoi drumul în lume unor veşti întregi, complete,
închegate în burţile lui neştiute. Veştile sosite tiptil plecau apoi
într-o explozie, precum stolurile de porumbei ce izbucneau
din podul culei bătrâneşti a Mironeştilor, în pragul unei noi
invazii tătare.
Lui Manuc îi făcea plăcere să ştie că sub acoperişul lui
se fac şi se desfac pricinile politice ale vremii. Inima lui
înţelegea că orice pricină se poate negocia, la fel ca termenii
celei mai complicate înţelegeri comerciale, dacă ai un pic
de iscusinţă şi multe cunoştinţe despre cei din faţa ta.
Comerţul fusese întotdeauna fructul păcii, iar războaiele
încrucişate astăzi pe deasupra lumii uscau fructul. Se închideau
drumuri şi se schimbau legi şi stăpânitori. Cădeau înţelegeri cu
câştig mare. Cândva, în mijlocul acestei sarabande, Manuc se
hotărâse să ia lucrurile pe rând: mai întâi va aşeza pace între
orgoliile vremii, apoi se va întoarce la caravanele cu mărfuri.
Pe sub toate aceste cumpene depănate în minte, în căutarea
aceleia unice care-i schimbase drumul, întotdeauna mocnea
încă una, pe care Manuc niciodată nu o lăsa să ajungă la
suprafaţă. Şi atunci ea, cumpăna, se strecura cu şiretlic în
visele lui.
Obişnuitul coşmar din care ieşea transpirat şi cu răsuflarea
grea ca după o luptă nedreaptă purtată cu forţe mai mari şi
mai multe, coşmarul în care Rusciucul ardea dimpreună cu

2-74
prăvălia tatălui său, iar el alerga spre apele Dunării, alături
de micul Mustafa de pe strada lor, revenea tot mai des. Noaptea
aceea îl legase pentru totdeauna de prietenul său din copilărie,
cu legături din care astăzi jumătate din sufletul său încerca
să se desfacă. Atunci când scapi pe cineva de la moarte te
împovărezi pentru totdeauna cu sarcina salvării lui, iar şi iar,
din tot şirul de necazuri în care îl va mai arunca viaţa.
Aşa făcea de atunci Manuc cu prietenul său din copilărie,
ca şi cum investiţia făcută cândva în viaţa micului turc trebuia
mereu protejată.
In anii din urmă, protejarea acelei investiţii a lui îi punea
tot mai multe probleme. Mustafa Bairactar, paşă de Rusciuc,
ce tremurase într-o noapte din copilărie pe malurile mâloase
ale Dunării, cu umerii scuturaţi de plâns, privind cu spaimă
înapoi spre oraşul în flăcări, devenea pe zi ce trecea tot mai
răzbunător. Manuc privea cum prietenul său scurta tot mai
mult ceasurile de judecată şi răgazurile în care ar fi trebuit
să asculte părerile tuturor sfetnicilor săi, înmulţind în schimb
numărul execuţiilor pe loc. Oamenii începuseră să-l numească
pe la colţuri sângerosul în loc de bairactarul, şi mulţi se
întrebau de unde această prietenie, de vreme ce îi despărţeau
atât de multe lucruri.
Manuc păstra tăcerea peste taina dintre ei. Noaptea aceea
nu-1 mai părăsise niciodată de atunci, din copilărie, revenind
ca un coşmar, şi părea să facă parte dintre momentele de
răscruce în care singur îşi hotărâse soarta.
în drum spre sala de rugăciune unde aveau, astăzi, să se
aleagă din nou apele în Imperiul Otoman, Manuc întâlni
mulţime de ieniceri cu uniforme noi. Nici urmă de bostangiu
paznic al palatului. Coridoarele fremătau de oameni de-ai
lui Bairactar. Un grup compact de oşteni, cu însuşi sultanul
în mijloc, îl depăşi în mare grabă, ultimul dintre ieniceri chiar
împingându-1 din nebăgare de seamă şi făcând mâna lui
Manuc să scoată pe jumătate iataganul din teaca de la brâu.
Apoi observă că sultanului i se luaseră armele şi turbanul
regal, fiind purtat cu capul descoperit şi cu braţele prinse
strâns în mâinile ienicerilor care-1 înconjurau. înţelese că
fusese poruncită arestarea lui şi grăbi la rândul său pasul
către Sala Rugăciunilor.

*75
 Priveliştea care i se înfăţişă îl făcu să rămână o clipă în
prag, atât cât să-şi adune puterile şi să accepte grozăvia din
faţa sa. Creierul său făcu un efort ca să numească imaginile
primite de la ochi.
Pe podelele din marmură scumpă zăcea, într-o baltă de
sânge, Măritul Selim.
Trei eunuci negri ştergeau cu grijă locul, strângând în
vase de porţelan sângele preţios.
Privirile dragomanului întâlniră pe acelea ale lui Bairactar,
şi paşa avu o zvâcnire scurtă de revoltă simţind în ochii lui
Manuc un reproş nelămurit. Cu ce drept îi arăta reproş acest
toptangiu fără ţară? Crescuseră împreună şi - aşa cum se
întâmplă între cei ce se ştiu de prunci - îşi cunoşteau unul
altuia fiinţa cea adevărată, lipsită de cojile cu care mai apoi
o înfăşoară încercările vieţii. Se legaseră fraţi de cruce în
noaptea aceea cumplită din copilărie, când le pieriseră jumă­
tate din familii. Scăpase atunci viaţa lui Manuc, trăgându-1
către apele salvatoare ale Dunării, iar astăzi dragomanul
părea să creadă că lucrurile au stat de fapt invers, anume
că el a fost acela care l-a salvat pe Bairactar.
Neînţelegerea aceasta părea să tensioneze încă şi mai mult
legătura dintre ei. Paşa Bairactar îşi promise ca, după ce
toate acestea se vor fi isprăvit, imperiul va avea sultan nou
şi pacea cu ruşii va fi încheiată, să limpezească lucrurile
într-o discuţie deschisă cu prietenul său. Să se lămurească
odată pentru totdeauna cine cui datorează viaţa.
Ienicerii lui Bairactar îl aduseră pe sultan până în mijlocul
încăperii şi îl opriră chiar în faţa trupului vărului său, Selim.
— Mustafa, fiu al lui Abdul Hamid I, fiu al lui Ahmed
al IlI-lea, care ai fost Umbra lui Allah pe pământ şi Urmaş
al Profetului, începu paşa Bairactar, iar sultanul se simţi jignit
de unda de nerăbdare şi uşoară plictiseală din glasul detrona-
torului său. De vreme ce te faci vinovat de vărsare de sânge
sfânt, ieşind astfel de sub Şaria şi supunându-te judecăţii
oamenilor, eşti decăzut din toate drepturile tale ca sultan.
Niciunul dintre cei prezenţi nu lăsară să li citească pe
feţe efectul produs asupra lor de cuvintele paşei. Cei trei
eunuci terminaseră de curăţat pardoseala, iar acum aşezau
trupul lui Selim într-un covor, umblând cu mare grijă. Gesturile

276
lor molcome păreau menite mai degrabă unui om adormit
căruia nu doreau să-i strice somnul.
— Să fie închis între cele şapte turnuri ale Cetăţii Yedikule,
sub paza neîntreruptă a doisprezece oameni, sfârşi paşa Bairactar.
Pe când micul grup de ieniceri care-1 escortau pe Mustafa
părăsi Sala Rugăciunilor, din umbra lată a peretelui din spate
se desprinse o siluetă înconjurată de câţiva slujitori pe care
teama încă nu-i părăsise de tot. Mahmud, fratele mai mic al
sultanului detronat, cu chipul încă livid din pricina spaimei
prin care trecuse, înaintă în mijlocul întregii adunări. Cu
fiecare pas făcut, găsea noi fărâme de curaj pe care inima
lui le aduna, întremându-se.
Paşa Bairactar fu cel dintâi care i se prosternă la picioare,
aşezând palmele desfăcute pe podea şi atingând marmura
rece cu fruntea. Urmându-i exemplul, toţi cei de faţă căzură
în genunchi, plecând capetele în aşteptarea poruncii noului
sultan.
Singurul rămas în picioare în mijlocul unei odăi acope­
rite cu spinări supuse, Mahmud îi privi o vreme în tăcere,
aşteptând ca bătăile puternice ale inimii să i se potolească
şi invocând fierbinte în gând ajutorul divin. Două scame
purpurii rămăseseră aninate de părul său negru, inelat în
bucle strânse, pesemne de la covorul în care stătuse ascuns.
Avea numai douăzeci şi trei de ani şi se afla pe punctul de
a intra în cea mai grea perioadă a vieţii sale - viaţa ca sultan
al Imperiului Otoman.
Când se simţi stăpân pe glasul său, întinse mâna către
Bairactar Paşa şi spuse:
— Ridică-te, paşă al nostru credincios, care ne-ai eliberat
şi ai salvat imperiul de la năpastă. De astăzi vei fi Mare Vizir.
Grămăticul să pregătească firmanul de numire şi să mi-1 aducă
să-l semnez. în două ceasuri de acum să te prezinţi în Sala
Mare a Divanului, dimpreună cu toţi marii noştri dregători.
Vom ţine un consiliu ca să hotărâm ce este de făcut în toate
problemele ce privesc Imperiul.
între aceşti mari dregători se număra şi Manuc, ca drago­
man al sultanului.
Odată cele dintâi ceasuri ale domniei sale plănuite şi
prima hotărâre luată, tânărul sultan Mahmud se retrase în

177
apartamentele imperiale, poruncind în şoaptă unui slujitor
să trimită după bătrâna tămăduitoare rumeliană, căci avea
mare nevoie de leacurile ei care îi luaseră şi în trecut spaimele
şi durerile de cap.

O sută cincizeci de păsări

Cele ce urmară îi despărţiră pe oameni de propriile lor

suflete, vreme de câteva ceasuri.
Din locul său de observaţie de pe zidul Curţii Ienicerilor,
Ismail putu înţelege mersul lucrurilor în palat, judecând
după mişcările celor din faţa Sălii Divanului. Când oamenii
lui Bairactar se precipitară cu toţii înăuntru, Ismail ştiu că a
început.
Vestea uciderii lui Selim fu adusă în curtea plină de
răzvrătiţi de un agă, şi rangul său îi arătă ienicerului că
anunţul anume a fost lăsat să scape dintre pereţii palatului,
ca să stârnească mânia celor de afară şi să sporească astfel
şansele de reuşită ale schimbării de sultani pusă la cale de
paşa Rusciucului. Niciun oştean mărunt nu ar fi cutezat să
răspândească o astfel de veste, fără o poruncă limpede de
la comandantul său.
Curtea prinse a clocoti, ridicând din măruntaiele ei glas
adânc de leu rănit şi înfuriat. Constantinopolitanii se aruncară
asupra gărzilor palatului, răpunându-i în cele dintâi clipe pe
seama furiei lor şi a surprizei cu care loviseră. Apoi, bostangii
îşi reveniră din nedumerire, în curte se încinse o luptă, iar
nădejdea lui Ismail că va mai ajunge în ziua aceea întreg
înapoi în cazarma lui din Piaţa Sultanahmet se risipi pe loc.
Cineva îl împinse, dezechilibrându-1, şi picioarele lui bătură
câţiva paşi dezordonaţi în încercarea disperată de a-şi afla
din nou sprijinul şi a rămâne sus, pe ziduri, la adăpost de
măcelul de jos. Căzu mai întâi în genunchi chiar pe muchia
rotunjită a zidului, cu spatele către curtea în fierbere, şi preţ
de o clipă scurtă cât o părere crezu că a scăpat. Dar aceeaşi
mână îl mai împinse încă o dată şi genunchii scăpară în gol.
Ienicerul se întinse cât era de lung în jos, pe zid, către

278
pământ. Palmele lui se prinseră de margine, reuşind însă
doar să-i încetinească alunecarea, în vreme ce vârfurile încăl­
ţărilor căutau agitate un punct de sprijin, oricât de mic.
Toate încercările lui dădură greş şi Ismail se pomeni jos,
în curte, în mijlocul luptei.
O vreme nu-1 observă nimeni.
în faţa sa, un iamac alături de care mâncase ieri obişnuita
lor yayla ţintui cu privirea speriată un sărman al Constantino-
polelui care se apropia în goană. Omul avea în mână un
pistol. Carevasăzică, vorbele şoptite printre cazărmile din
Piaţa Sultanahmet, în nopţile înstelate petrecute sub cerul
liber, erau până la urmă adevărate, îşi spuse Ismail. Armeanul
acela putred de bogat, Manuc, pripăşit printre ghiaurii din
Ţara Românească, adusese arme şi muniţie în Constantinopole
oricui ar fi dorit să se împotrivească ienicerilor rebeli.
Iamacul îşi răsuci muscheta şi lovi cu patul ei fruntea
atacatorului său. Osul trosni cu un pocnet slab care, pentru
o clipă, păru să dovedească urletele luptei. Glonţul pornit
deja din pistolul negustorului lovit trecu pe lângă tâmpla
oşteanului şi se opri în pieptul unuia dintre camarazii din
spate. Ienicerul împuşcat din întâmplare rămase ţintuit locului
cu mirare. Ochii lui căutară cu înfrigurare un ultim răspuns,
mai întâi în privirile iamacului, apoi într-ale negustorului turc
ce-şi dădea şi el sfârşitul, cu ţeasta zdrobită, şi în cele din
urmă în petecul de cer dintre crengile unui platan.
Răspunsul nu veni, şi ienicerul se muie către praful curţii
palatului, ca o lumânare topită.
Sângele părea să-i înnebunească pe toţi. La vederea lui,
sălbăticiunile încătuşate în oameni rupeau lanţurile şi preluau
comanda. Mirosul tot mai aţâţător se strecura prin toate
cotloanele Seraiului. Ismail observă la timp ţeava unui pistol
îndreptată către faţa sa, la nici două palme distanţă, şi iataga­
nul său porni cu propria lui ştiinţă, împlântându-se în trupul
duşmanului.
Duşman? Nu-ţi este duşman cel care are aceeaşi dorinţă ca
şi tine, gândi Ismail, în vreme ce mai răpunea încă un om
năpustit asupra lui. Ar fi căutat un agă al acestor ieniceri cu
uniforme ale legii noi, sau poate chiar pe paşa lor, pe Bairactar.
Li s-ar fi prosternat la picioare şi le-ar fi jurat credinţă, doar

279
le împărtăşea convingerile. Şi inima lui se frânsese cu durere
la auzul veştii morţii Măritului Selim, ca şi ale lor. Şi el credea
cu toată tăria că Nizamul trebuie readus între legile imperiului.
Acum însă era prea târziu.
De-ar fi trecut de partea lor în urmă cu câteva ceasuri,
înainte ca moartea să înceapă a-i secera deopotrivă, de o
parte şi de cealaltă, atunci ar fi putut nădăjdui că îl vor crede
şi-l vor lăsa în viaţă, ba poate chiar îl vor lua alături de ei.
în mijlocul luptei însă nu se mai putea pretinde susţinător
al cauzei lor. Cu spatele la zid, Ismail îşi apăra viaţa, ucigând
pe cei a căror cauză o susţinea.
în vremea aceasta Bairactar - proaspătul Mare Vizir al
imperiului - împărţea porunci din Sala Tronului: să fie aduşi
toţi membrii divanului fostului sultan, spre judecată şi dreaptă
răsplată a faptelor lor din ultimul an; să fie ucişi pe loc,
acolo unde vor fi găsiţi, toţi bostangiii palatului şi căpeteniile
lor; să fie puse în firidele din Poarta Salutului capetele
trădătorilor, anume capul lui Bostangi Başa cel care nu
deschisese poarta în faţa sa, capul Şefului Administraţiei
Palatului şi cel al lui Reis Efendi, şeful cancelariei.
— Ca Mare Vizir, mă voi ocupa şi de numirea noilor prinţi
pentru Principatele Dunărene, conduse deocamdată de gene­
ralii ruşi ce nu se lasă duşi de acolo, spuse Bairactar, privind
cu înţeles către Manuc. După obicei, beii vor fi aleşi dintre
dragomanii cei mai destoinici ai palatului.
Puţinii viziri scăpaţi, în cel dintâi ceas, de satârul călăului,
nu îndrăzniră să-şi arate vreo părere. Ascultau înşiruirea
măsurilor hotărâte de noul Mare Vizir pentru restabilirea
ordinii în imperiu, ferindu-şi privirile unii de alţii, ca nu
cumva să fie considerate trădătoare. Nimeni nu pomeni faptul
că tot obiceiul spunea că beii ar fi trebuit să fie fanarioţi, în
vreme ce Manuc era armean.
Afară, în curte, Ismail izbutise să doboare pe toţi cei care
se apropiaseră de el, înarmaţi sau nu. Luptase în stepa
Oceakovului şi luase parte la asedierea cetăţii Kinburn, în
anii tinereţii, iar învăţătura cu care se întorsese din cele două
campanii era că momentul luptei şi momentul întrebărilor
sunt lucruri diferite, şi nu trebuie amestecate între ele, dacă
vrei să scapi cu viaţă. Atunci când vine momentul luptei,

1S 0
lama iataganului trebuie lăsată singură stăpână, până când
se lasă tăcerea. După tăcere soseşte momentul întrebărilor,
care uneori se poate dovedi mai duşmănos decât cel al luptei.
în jurul lui Ismail se lăsă pentru o clipă tăcere, iar nările
îi fură invadate brusc de mirosul greţos de sânge. Departe,
în spatele lor, deasupra ţărmurilor Mării Marmara, ţipau sfâşietor
pescăruşi înspăimântaţi. îi căută cu privirea, dar ochii lui nu
întâlniră decât cerul senin de vară şi din lumina lui blândă
înţelese că ziua se apropia de sfârşit.
Zgomotele luptei se domoliseră şi ele, căpătând ritmul
meterhanelelor cu care porneau ordiile la bătălie, în vremea
faimei lor. Cu ochii la cer şi cu gândul la muzica liniştitoare,
mereu egală cu ea însăşi, previzibilă, Ismail înţelese că oamenii
nu sunt întotdeauna propriii lor stăpâni. Atunci când în ceruri
se iau decizii mai înalte, oamenii deveniţi simple marionete
servesc la împlinirea lor. Acesta ar putea fi tâlcul celor spuse
de imamii care-i însoţeau în lupte ca să-i înflăcăreze cu
cuvintele lor. Uneori nu ne facem vinovaţi. împlinim lucruri
decise în cer. Isprăvim aici, pe pământ, lupte începute acolo.
în faţa lui, Poarta Salutului, pe care puţini îndrăzniseră
să păşească, chiar şi în focul luptei, era liberă. Niciun bostangiu
nu se mai zărea, iar oamenii lui Bairactar erau ocupaţi în Curtea
Ienicerilor ori pe coridoarele palatului, în căutarea trădătorilor.
Curtea cu platani era liniştită. Cu gândul de a-şi afla scăparea
în grădinile din jurul Seraiului, trecu de poartă şi traversă
cu iuţeală Curtea a Doua. îi păru că scăpase în grădinile
fericite ale raiului, după iureşul luptelor din prima curte.
Se prinse de viţele groase ale unei iederi şi urcă pe ea
cu uşurinţă. Ajuns sus, pe zidul împrejmuitor, se adăposti cu
iuţeală în spatele Turnului Justiţiei şi continuă să meargă pe
muchia zidului către Harem. Umbrele nu-1 ajutau, căci se
întindeau către cealaltă parte a curţii, lăsându-1 pe el în plină
lumină. în faţa lui, departe, dincolo de Podul Galatei şi peste
apele Cornului de Aur, soarele apunea cu nepăsare. Lângă
obrazul lui, Turnul de piatră dogorea căldura de peste zi.
Ca şi cum nu ar fi fost suficient că era vânat de populaţia
oraşului şi de oamenii lui Bairactar Paşa, acum se mai îndrepta
şi spre Harem, căutându-şi pe sub zidurile lui scăparea către
grădinile exterioare, gândi Ismail. îşi atrăgea astfel şi duşmănia

281
bostangiilor, de va mai fi rămas vreunul în viaţă. Fusese o
idee disperată, născută într-un moment disperat. Poate tocmai
de aceea, cu mari şanse de izbândă, îşi termină el gândul şi
continuă să înainteze.
Apropierea de zonele interzise ale palatului aprinse imagi­
naţia ienicerului, şi gesturile lui nu mai avură precizia de
până atunci. Fu nevoit să-şi ia avânt de două ori ca să se poată
urca pe ultimul zid, ca şi cum trupul i-ar fi devenit dintr-odată
mai greu. Prin talpa moale a imineilor simţea acum fiecare
colţ de piatră ieşit în afară, şi împunsăturile lor îi păreau dulci.
Trupul său uită de chemarea luptei, mai atent acum la alte
chemări, necunoscute şi ispititoare, ce-i ascuţeau alte simţuri.
Răspunzând acestei noi stări de fapt, mintea lui ridică la
suprafaţă poveşti vechi, auzite în cazarmă, în nopţile calde
petrecute sub cerul liber. Se spunea că sunt închise în palat
şi trăiesc în mare sărăcie o sută cincizeci de odalisce rămase
din haremul sultanului Selirn; Valide Sultan Ayshe nu îndrăz­
nise să le ucidă la sosirea ei în palat, anul trecut.
Prin nu se ştie ce mecanisme tainice, apropierea aceasta
dintre statutul de odaliscă şi condiţia de sărăcie născu o
nădejde curioasă în inima lui Ismail. Nu ar fi îndrăznit niciodată
să privească vreuna dintre femeile din Flarem, indiferent de
gradul ei. Altfel însă ar fi stat lucrurile cu o cadână căzută
în dizgraţie şi ţinută în sărăcie, ca şi cum respingerea din
partea lor ar fi apropiat-o de el.
Pierdut în astfel de gânduri, Ismail ajunse la o terasă mică,
neîngrijită. într-un colţ, ferită ochilor străini de umbra unui
turn, o cadână în şalvari galbeni de mătase hrănea câţiva
porumbei. Prezenţa ei într-un colţ umbrit făcea terasa să pară
încă şi mai pustie. Pesemne obişnuia să-şi petreacă zilele aici,
căci porumbeii o cunoşteau şi se apropiau la cel mai mic semn
al ei, tulburându-i veşmintele subţiri cu bătăile zecilor de aripi.
Fata ridică deodată capul şi Ismail se ascunse cu iuţeală
în spatele crenelurilor. Uitase de primejdia ce-1 ameninţa din
spate, de Curtea Ienicerilor plină de constantinopolitani furioşi
şi de planul său de a scăpa cu fuga. Uitase şi de palatul unde
oamenii lui Bairactar scotoceau încăperile, în căutarea trădăto­
rilor. Preţ de o singură clipă, ochii viorii ai fetei, ochi nemaivăzuţi
de un oştean ca el, îl făcură să se simtă în siguranţă.
 Porumbeii continuau să gângurească liniştiţi, şi Ismail îşi
luă inima în dinţi şi mai scoase o dată capul din spatele
crenelului, numai pe jumătate, atât cât să poată cerceta ce
face fata. Vântul slab de seară îi lipea mătasea uşoară a
şalvarilor de trup, arătând un pântece cu totul neîmplinit.
Privirile ienicerului rămaseră ţintuite în locul unde mătasea
se lipea şi se dezlipea de trupul fetei, după cum dorea vântul.
Şi el ar fi putut face asta. Ar fi putut dezmierda şoldul acela
şi pântecul feciorelnic la fel de uşor, iar ea nici nu şi-ar fi
dat seama că nu mai este vântul, ci mâna lui uşoară, ca să
nu o sperie. Aşa cum făcea ea cu porumbeii. Ce fel de
grăunţe trebuie să dai cadânelor, pentru ca ele să vină la
tine şi să te împresoare preţ de o clipă cu parfumul lor?
Fata ridică din nou capul brusc, dar Ismail înţelese de
data aceasta că ea cercetează în altă parte, şi nu către el. îi
atrăgea ceva atenţia la uşile din faţă. Una dintre cele trei uşi
dinspre terasa neîngrijită se deschise, şi o altă cadână se apropie
de fata cu ochii viorii. Părea speriată, povestea cu gesturi
dezordonate ceva şi la răstimpuri se oprea ca să-şi îngroape
faţa în palme, apoi îşi relua povestea, mai înspăimântată.
Deodată, toate cele trei uşi se deschiseră şi pe terasă
năvăliră zeci de cadâne, stoluri zburătăcite de mătăsuri colorate
şi brăţări ce sunătoare. Locul se umplu de glasuri speriate
şi plânsete. Dintr-odată, terasa păru mică, iar din încăperile
palatului continuau să iasă femei. Ismail se văzu captiv în
spatele crenelului său; acum nu ar mai fi putut face nicio
mişcare fără să fie descoperit. Ferici porumbeii care-şi luaseră
zborul la intrarea cadânelor şi dispăruseră deasupra oraşului,
în luminile amurgului.
Ultimii au invadat terasa, stăpânită până de curând numai
de fata cu ochii viorii şi şalvari galbeni, oamenii lui Bairactar.
O întreagă trupă de ieniceri, toţi cu pumnalele şi iataganele
scoase, continuând o sfadă începută probabil înăuntru.
— Ce rost are să le numărăm? agita unul dintre ienicerii
lui Bairactar pumnalul pe sub ochii unui camarad. Sunt cele
o sută cincizeci de odalisce rămase din haremul lui Selim şi
ţinute captive aici. Uită-te la ele, îl îndemnă, nivelând aerul
pe deasupra capetelor fetelor cu lama iataganului din cealaltă
mână. Nu-ţi par a fi o sută cincizeci? Fix!

283
 — N-o să scăpăm atât de uşor, răspunse camaradul ienice­
rului, furios la rândul lui. Cineva o să descopere că nu le-am
numărat, o să le găsească pe cele rămase prin palat şi ne
vom afla sfârşitul din pricina unei blestemate de numărători!
Fetele se luaseră în braţe câte două-trei şi-şi mai potoliseră
plânsetele, mai degrabă curioase să afle pricina sfadei ienice­
rilor. Celor îngrămădite cu spatele la micul zid pe care se afla
el, ascuns după crenel, Ismail le putu simţi în nări sudoarea
dulce, amestecată cu arome de prin sticluţele păstrătoarelor
parfumurilor. închise ochii, sorbi cu nesaţ aerul înmiresmat
şi se lăsă îmbătat de şoaptele lor înlăcrimate:
— Aisha iar şi-a petrecut toată ziua pe terasa asta. Nici
nu cred că a mâncat ceva astăzi. Nu ştie nimic: nici de
moartea Măritului Selim, nici de schimbarea sultanilor, nici
de luptele din prima curte, spunea una dintre ele.
— Sărmana, şopti alta. îl iubea pe Măritul Selim. Urma
să-i fie prezentată anul trecut, chiar în ziua în care s-au
răsculat ienicerii din oraş şi l-au adus la palat pe Măritul
Mustafa. Aisha nu l-a văzut niciodată pe Selim.
Şoaptele fetelor din apropierea lui Ismail fură întrerupte
de zarva stârnită în celălalt capăt al terasei, pe pragul uneia
dintre uşi. Doi ieniceri pesemne mai găsiseră fete ascunse
prin palat şi le scoteau acum afară, pe terasă. Nu mai era
loc, aşa că ienicerii împinseră fetele din primele rânduri cu
nerăbdare, hotărâţi să isprăvească odată şi să poată trece la
îndeplinirea unor fapte mai vitejeşti. Către mijlocul terasei,
câteva odalisce se dezechilibrară şi căzură atunci când valul
ajunse la ele. Plânsetele înspăimântate începură din nou,
întinzând nervii ienicerilor.
— Acum sunt o sută cincizeci! spuse cu hotărâre în glas
unul dintre ieniceri. începem!
— Stai! îl prinse camaradul său de braţ. Marele Vizir
Bairactar a poruncit două sute de execuţii pentru motive de
trădare. în firidele Porţii Salutului se află acum abia treizeci
şi trei de capete. Ăştia sunt toţi câţi au fost denunţaţi ori
ştiuţi după fapte chiar de către Bairactar. Şi cu ele, abia avem
o sută optzeci şi trei. De unde scoatem restul?
Ultimele cuvinte ale ienicerului aşternură pacea pe terasa
de deasupra apelor Bosforului. Odaliscele se desprinseră
unele din braţele celorlalte şi, pentru o clipă, îşi feriră privirile,
încercând să găsească un strop de intimitate în toată acea
îmbulzeală. Aveau să le omoare.
După clipa de derută în care fiecare ar fi dorit să rămână
singură cu ea însăşi, fiinţele lor cele adevărate începură a
se ivi din adâncuri, arătându-se aşa cum erau ele: curajoase,
temătoare, stăpâne pe ele sau slabe, răutăcioase sau generoase.
Apropierea morţii şterse tot ce fuseseră învăţate vreodată, şi
inimile lor se văzură libere să se manifeste.
într-un colţ, una dintre fete nu se mai mişca încă de când
ienicerul îşi terminase calculele. Un firicel cald de urină se
scurgea pe piciorul ei, pe sub şalvari, până pe dalele de
mult timp nespălate ale terasei, continuându-şi apoi drumul
către unul dintre ziduri.
— Nu ne puteţi pune la socoteală, se auzi pe deasupra
tuturor un glas limpede din mijlocul odaliscelor. Nu avem
nicio faptă de trădare.
Pe terasa plină nu se mai auzeau decât respiraţiile.
— V-aţi bucurat şi aţi dansat atunci când aţi primit vestea
morţii Măritului Selim, spuse apăsat unul dintre ieniceri. Asta
este trădare!
— Nu este adevărat, n-am făcut aşa ceva, îi răspunse cu
seninătate cea curajoasă.
Şi atunci ienicerul împlini un lucru plănuit încă dinainte
de a arunca asupra lor învinuirile neîntemeiate: ridică pumnalul
şi-l împlântă în pieptul celei mai apropiate odalisce. Neştiind
să-şi potrivească forţa pe măsura unui inamic atât de firav,
pumnalul intră lesne până la prăsele, iar lovitura mult prea
puternică aruncă fata peste cele din spatele ei.
Luaţi prin surprindere şi temându-se că vor pierde avantajul
celor dintâi clipe, când fetele încă nu se dezlănţuiseră, iar
ei ar fi putut înainta printre ele ca într-un lan de spice coapte,
ceilalţi ieniceri repetară întocmai gestul scurt al camaradului
lor asupra odaliscelor celor mai apropiate. într-o clipă, între
ieniceri se închegă legătura aceea tainică şi puternică, ivită
în timpul luptelor, ajutându-i să se apere unii pe ceilalţi fără
a-şi mai plănui mişcările, ca şi cum ar fi fost degetele aceleiaşi
mâini. Fetele îi simţiră uniţi dintr-odată între ei printr-o forţă
mai presus de toate cele cunoscute lor, şi multe se aşezară
jos, copleşite, cu genunchii moi, abia izbutind să mai respire,
sufocate de apăsarea grea a apropiatei morţi.
Apoi însă, odată cele dintâi clipe trecute, dorinţa de a
trăi izbucni cu toată tăria în ele. Cele rămase încă în picioare,
aflate în mijlocul terasei şi către margini, ridicară spre cerul
Constantinopolului un strigăt de prunc aflat în ceasul naşterii
sale. O putere străină lor le luă în stăpânire venele, alergând
prin ele dimpreună cu sângele. Ca să le ajungă, ienicerii fură
nevoiţi să păşească pe braţele şi picioarele celor deja răpuse.
Uneori, pasul le aluneca pe o băltoacă clisoasă de sânge şi
ei îşi pierdeau echilibrul, sprijinindu-se în iatagane.
într-un colţ al terasei, odaliscele alergau înnebunite pe o
palmă de loc, lovindu-se unele de altele până când ienicerii
puneau capăt zbaterii lor cu o lovitură retezată scurt cu
iataganul. în alt colţ, una dintre fete îngenunchease şi apucase
strâns în braţe piciorul atacatorului său. Pe măsură ce se
împuţinau, cele rămase deveneau tot mai înverşunate. Strigă­
tele lor de spaimă se transformaseră acum în strigăte de
furie, iar odaliscele cu veşmintele stropite de sângele celor
răpuse se aruncau singure înaintea vreunui ienicer, întâm-
pinându-1 cu unghiile şi cu dinţii, zgâriind şi muşcând.
Cu toate că reuşeau să-i rănească, ienicerilor părea să le
producă mai mare plăcere răpunerea acestor de pe urmă
fete, decât a celor ce se plecaseră, supuse.
Ismail nu mai mişcase, ascuns în spatele crenelului său,
din clipa în care căzuseră cele dintâi odalisce. Mintea lui
căută cu înfrigurare o scăpare pentru fecioara cu ochii viorii
şi şalvari galbeni. Strigătele lor de la început, când erau încă
multe, îi părură peste puterile lui de îndurare, şi îşi acoperi
urechile cu palmele, apăsând tare. De ar fi fost linişte, cu
siguranţă ar fi găsit o cale să o salveze pe fata ce hrănise
porumbeii. Dar spaima lor strigată cu deznădejde către ziduri
şi către cerul serii i se strecura printre degetele strânse cu
încrâncenare, trecea dincolo de ele, ajungea până în urechile
lui şi acolo exploda, spărgându-i gândurile în sute de ţăndări.
Nu ştia cât timp stătuse aşa, cu palmele apăsate pe urechi
şi cu ochii strâns închişi.
Strigătele fetelor slăbeau, şi el înţelese că ienicerii se
apropiau de sfârşit.

286
 Mai înţelese şi că, atunci când vor fi isprăvit, aveau să-l
găsească şi pe el. Acum era clipa cea mai nimerită să se facă
nevăzut, să-şi termine planul pus la cale şi să-şi scape viaţa
cu fuga. înălţă o rugăciune scurtă către Allah şi porni târâş,
pe coate şi genunchi, de-a lungul meterezei, către zidul
exterior dinspre grădinile din jurul palatului.
Se rugă în gând ca fetele să mai reziste, ţinându-i ocupaţi
pe ieniceri, până ce el va ajunge în colţul de unde ar fi
putut sări afară, în grădini.
Deodată văzu cele dintâi coroane ale copacilor în stânga sa.
Mai înaintă încă vreo doi coţi, apoi se lăsă să alunece de-a lungul
zidului şi rămase agăţat în mâini. Departe, într-o altă lume,
fetele îşi strigau cu furie nevinovăţia. Ismail slăbi strânsoarea
mâinilor şi se lăsă să cadă pe iarbă, apoi se ridică sprinten şi
porni către Piaţa Sultanahmet, alergând cât îl ţineau picioarele.

Aşezată jos, cu spatele sprijinit de zid şi cu genunchii la

gură, Aisha privea terasa însângerată. Mintea ei potrivise
vaietele odaliscelor într-o melodie ce-i suna acum uniform
în urechi, aproape cu monotonie. între ea şi ieniceri nu se
mai aflau fete în picioare, aşa că ei o puteau vedea, ba chiar
îi aruncau câte o privire la răstimpuri, ca să se asigure că
nu se mişcă de la locul ei, că rămâne pironită de frică acolo,
cu spatele sprijinit de zidul scund, până ce vreunul dintre
ei îşi va face loc printre trupurile zdrenţuite, moi, căzute
unele peste altele între ea şi ei.
De-a stânga şi de-a dreapta, ultimele zece-douăsprezece
fete se agăţau cu putere de braţele ori de picioarele ienicerilor,
în încercări disperate de a mai câştiga o clipă în plus. Yasemin
repeta promisiuni, cu ochii într-ai ienicerului ce-i striga înfuriat
să stea locului, să nu se mai ferească de mâna lui întinsă:
— Te rog, fac ce vrei! Ia-mă cu tine, fac ce vrei! Ştiu
multe, fac ce vrei! Fac ce vrei, te rog!
Zerdali se încolăcise în jurul gleznei altui ienicer şi-şi
ascunsese capul sub braţe, cu obrazul lipit de piciorul năclăit
de sânge al oşteanului, ca el să nu poată ajunge cu pumnalul
ori iataganul nici la inima ei, nici la venele groase ale gâtului,
pe unde viaţa poate fi scoasă afară într-o clipă.

287
 Şi atunci, pândită de pe margini de vulpile şirete ale morţii
ce se strecurau încet către ea, flămânde şi aţâţate de mirosul
greţos de sânge, aşezată pe jos, cu genunchii strânşi la gură
ca să nu atingă trupurile căzute în faţa ei, Aisha văzu cea
dintâi pasăre înălţându-se din mijlocul lor.
— Amide, rosti ea, pentru că pasărea se ridica tocmai din
pieptul înroşit al lui Amide, ba chiar purta pe vârfurile penelor
câte un bob rubiniu, strălucitor, în care se oglindeau întunecate
palatul, Podul Galatei, golful şi soarele la asfinţit.
Eliberată de rostirea numelui ei, pasărea se înşurubă în
cer, într-un zbor înalt, şi dispăru în lumea păsărilor cu boabe
rubinii pe vârfurile penelor.
Aisha surâse, se destinse şi începu să depene povestea
mai departe, numai pentru ea.
Fiul unui calif neînchipuit de bogat şi peste măsură de
înţelept primise în dar de la tatăl său Fericirea. Numai că, fiind
un dar preţios şi râvnit de mulţi, înţeleptul calif o ascunsese
într-un pumn de rubine minunate, ce străluceau în lumina
soarelui de-ţi luau ochii. Fiul califului purta întotdeauna la brâu
punga plină cu rubinele Fericirii. Aceasta până într-o zi, când
el le-a pierdut pe pământ şi a fost nevoit să se întoarcă la tatăl
său, înţeleptul calif, cu ochii plecaţi şi cu punga goală. Rubi­
nele sângerii ale Fericirii au rămas pierdute ani în şir, iar fiul
califului nu nădăjduia să le mai vadă vreodată. într-o bună zi
însă, doisprezece djini intrară în doisprezece ieniceri cu iatagane
fermecate. Armele vrăjite îi conduseră singure chiar la ascunză­
toarea rubinelor. Preţioasele pietre ale Fericirii stătuseră ascunse
în inimile unor preafrumoase fecioare din Serai, ele le păstraseră
cu grijă pentru momentul acesta în care trebuiau să se întoarcă
la fiul califului, unde le era locul. Bucuroşi că le-au aflat, djinii
ascunşi în ieniceri prinseră a atinge umerii fecioarelor cu
vârfurile iataganelor fermecate. De îndată ce primeau atingerea
vrăjită, din trupurile fetelor se înălţau către cer păsări ce
purtau, aninate de aripi, rubinele sângerii ale Fericirii.
Aydan, rosti Aisha în gând numele odaliscei prăbuşite sub
ochii ei, în vreme ce mătasea rochiei se umplea de comoara
rubinelor păstrate în inima ei. Aydan, mai spuse o dată
Aisha, şi pasărea se eliberă din pieptul fetei, luându-şi zborul
peste Bosfor.

288
 — Aysegiil, spuse ea, de data aceasta cu voce tare, ca şi
cum ar fi simţit nevoia să acopere chemările schelălăite ale
vulpilor morţii care se apropiau de ea.
Şi continuă apoi cu voce tare, la fiecare nou prăpăd făcut
de câte un ienicer:
— Yasemin.
— Zerdali.
Rând pe rând, păsările se eliberau din piepturile fetelor,
îşi desfăceau aripile şi se înălţau spre cer, pe măsură ce
Aisha le rostea numele.
La fel ca în dimineaţa acelei zile, păsările închipuirii Aishei
îşi luau zborul de pe zidurile de piatră ale terasei, dispărând
în zare, către Georgia. Cei doi ieniceri care ajunseră la ea
în acelaşi timp o găsiră pregătită. Nu se temea şi nu era
furioasă. Era numai puţin îngrijorată că pe lume va rămâne
de acum înainte singură Maria, fetiţa înfăşurată într-un şal
vechi, albastru. Pe Maria nu aveau cum să o prindă, niciodată.
Şalul ei o va apăra de toţi ienicerii şi vulpile lumii.
Două iatagane intrară cu uşurinţă în trupul Aishei.
Ochii fetei se măriră, arâtându-şi toată frumuseţea, şi
buzele ei se zbătură alarmate în încercarea de a da glas unui
ultim gând de care uitase: ce se va întâmpla cu dragostea
ei pentru Selim? Investise atâta suflet în ea! De-ar găsi o cale
ca dragostea aceasta să-i supravieţuiască, să rămână ca o
suflare caldă, cu miros de prăjiturele muiate în sirop de flori
de portocal, plutind uşor pe faţa apelor Bosforului, şuierând
a cântec la trecerea prin locurile înguste de sub Podul Galatei.
în ea, o pasăre fâlfâi scurt şi se alătură apoi celorlalte.

Târziu, în inima nopţii, se sfârşi.

Obosite şi mulţumite, sălbăticiunile se retraseră în tainiţele
lor din inimile oamenilor, iar ei puseră la loc lacătele, privind
cu dezgust în jurul lor, la cele împlinite: pământul sfârtecat
mustea de sânge, ca un singur mare trup ce primise la el
toată jertfa acelei zile.
Tremurând din pricina efortului şi a spaimelor, Ismail se
prăbuşi în praful curţii largi a Pieţei Sultanahmet. Fusese
nevoit să ocolească prin Mahmutpaşa, căci drumul drept

289
către cazărmi era ocupat de o mulţime clocotitoare, strigând
m oarte trădătorilor şi agitând arme pe deasupra capetelor.
Alergase la întâmplare două ceasuri printre tarabele scoase
în drum ale neguţătorilor de basmale şi mirodenii, mânat
mai degrabă de dorinţa de a se feri din calea răsculaţilor
decât de a ţine drumul către casă.
Se pomenise într-un târziu în faţa uneia dintre intrările
în Bedesten, marele bazar acoperit al oraşului, şi rătăci o
vreme la adăpostul arcadelor. Ca într-o lume aflată sub un
clopot de sticlă, cei din Bedesten nu păreau să fi aflat nimic
despre cele ce se petreceau afară. îşi lăudau cu pricepere
marfa scoasă din prăvălie şi agăţată peste tot, găseau felurite
rime potrivite pentru calităţile veşmintelor: ia basm aua galben ă
la nevasta rum enă, spunea unul, şalvari roşii ca cireaşa,
să-ţi împodobeşti aleasa, cânta altul.
Ismail se ferea de petele de lumină puse pe pământul
bătătorit de ferestrele tăiate rotund în cupola Bedestenului.
Merse fără ţintă, privind mereu peste umăr şi adăpostindu-se
la fiecare zgomot neaşteptat, până când petele de lumină
păliră, apoi se stinseră de tot. Afară, soarele apusese. Ieşi
din bazarul acoperit şi alergă într-un suflet până în Piaţa
Sultanahmet, oprindu-se numai atunci când puse cel dintâi
pas în praful cunoscut al curţii.
Gâfâia. îşi rupsese şalvarii în amândoi genunchii, iar printre
marginile zdrenţuite se vedea pielea însângerată. Pe lângă
sângele întunecat, sticlos şi viu, vărsat de odalisce în Serai,
acesta deschis la culoare îi păru lui Ismail meschin şi vrednic
de tot dispreţul. Pierduse ceva acolo. O bucată dintr-un trup
al lui mult mai înalt decât acesta făcut din carne rămăsese
în spatele crenelului ce străjuia o terasă mică a palatului. O
coajă a lui rămăsese ţintuită în clipa aceea cât o veşnicie, şi
o nouă fiinţă se ivise din interiorul acestei coji. O fiinţă pe
care o mai simţise şi în trecut zgâriind la uşă. Un Ismail
muncit de spaime, chinuit de laşităţi, gata să ofere la schimb
bucăţi întregi din el însuşi, contra unor ceasuri de viaţă în plus.
Privi mâinile acestei noi fiinţe, întorcând palmele pe
amândouă feţele. Buzele i se subţiară şi nasul i se încreţi
într-o grimasă de dezgust. Se dispreţuia, şi descoperirea
aceasta îi aduse în gură un gust de măruntaie calde.

290
 Ce se va întâmpla cu ei acum? Cu ei toţi, ieniceri şi negustori,
viziri şi baş-agale, sultani noi şi vechi, femei, bărbaţi şi copii
din imperiu ori de aiurea, prinşi în luptele despre care Ismail
era tot mai încredinţat că se pornesc şi se poartă în ceruri,
peste capetele lor.
Uneori nu ne fa c e m vinovaţi. îm plinim lucruri decise în
cer - îşi aminti el un gând al celuilalt Ismail, cel care încă
mai avea coaja de bunătate şi lumină. întotdeauna suntem
vinovaţi, înţelese în sfârşit acest nou Ismail. Lucrurile decise
în cer nu se pot împlini fără acordul nostru. Aş fi putut sări
în mijlocul terasei. Aş fi putut încerca să ajung până la ea,
să o scot de acolo şi să alergăm împreună ore nesfârşite pe
străzile oraşului. Nimeni nu ştie ce s-ar fi întâmplat dacă aş
fi sărit în mijlocul lor. Putem presupune că aş fi murit în
prima clipă. Dar putem presupune şi că aş fi izbutit să o
scap de pumnalele şi iataganele lor.
Cum se poate ca numai acest nou Ismail, laş, dezgustător
şi lipsit de omenie, să poată înţelege?
Cum de celălalt Ismail, având încă bruma de generozitate,
nu a înţeles?
Undeva, departe, sunetul unei împuşcături se auzi slab, cu
tristeţe, ca şi cum ar fi regretat că a venit la spartul târgului.

Prisaca
1808, vara - moşia Mironeşti

De-ţi potriveşti podurile palmelor peste ochii închişi, poţi

ajunge mult mai departe înăuntru, trase concluzia Ruxandra,
încheind pesemne un gând mai vechi ce nu-i dăduse pace
toată ziua. „Să-mi dai în bobi, babă Niculină, dacă mi-e drag
Vlaicu ori nu“, ceruse ea mai zilele trecute doftoroaiei, iar
bătrâna alesese cu iscusinţă cea mai scurtă cale de ieşire din
această situaţie: întinsese bobii pe măsuţa scundă, se prefăcuse
a-i cerceta, apoi îi spusese fetei scurt că „răspunsul se află
în tine, jupâniţă. Caută-1 acolo“.
Poate că baba Niculină ştie ce spune, atunci când vorbeşte
despre doi îngeri ce-i locuiesc în podurile palmelor, şi pe

191
care îi trezeşte frecându-le una de cealaltă cu putere, stârnind
râsul Ruxandrei care şi-o închipuie, în astfel de momente,
pregătindu-se să altoiască vreunul dintre copiii puşi pe şotii
ce-i strigă numele pe la gard. Altfel cum ar avea podurile
palmelor puterea aceasta de a te întoarce către tine?
Mergea pe urmele lui Aurică prin ierburile până la genunchi
ale câmpurilor de la marginea moşiei. Erau pe urmele unui
roi de albine pribegit din prisaca îngrijită de Haralambie.
Vorba vine îngrijită, căci de vreme ce căutau acum cu toţii
un roi fugit din stup, atunci aceasta numai grijă nu se numea.
Cunoscător, Aurică poruncise căutarea către miazăzi, căci
dintr-acolo începuse a bate vântul negru - blestematul de
Traistă-Goală - de vreo câteva zile, aducând mirosurile
pârloagelor înflorite şi înnebunind albinele. îi scosese din
minţi şi pe ei în cele câteva ceasuri de când umblau, Aurică
dinaintea lor, deschizând drumul, Ruxandra pe urmele lui,
ca viitoare stăpână a tuturor acestor locuri, Stanca şi Chiva
nelipsite în spatele jupâniţei, iar ultimul - ca un vinovat încă
nepedepsit - Haralambie, prisăcarul.
Urechile le ţiuiau de chemările necontenite ale greierilor.
Alungau cu mâinile muştele neobrăzate care le dădeau târcoale
şi se opreau în loc din când în când, atunci când li se părea
că disting bâzâitul unei albine. Cinci perechi de ochi cercetau
cu atenţie în cinci direcţii diferite, dar părerea nu se adeverea,
şi ei îşi continuau drumul. Vântul foşnea prin iarba-câinelui,
pir şi alte buruieni necunoscute Ruxandrei, iar spicele înalte
de mohor sunau şoptit atunci când se loveau între ele.
Soarele ardea de sus şi ierburile dogoreau de jos. între ele,
cinci siluete înşirate ca mărgelele pe aţă traversau câmpurile
nesfârşite. La plecare, jupâniţa cea mică se sfădise o bună
bucată de timp cu jupâneasa Aristiţa din pricina unei buclucaşe
pălării de paie, care ar fi trebuit să o apere de vipia din
miezul zilei; Ruxandra nu dorea să o poarte cu niciun preţ.
Pentru încheierea cu oarecare câştig a pricinii, jupâneasa
Aristiţa îndesase pălăria în mâinile Stancăi, iar fata mergea
acum pe urmele stăpânei sale, cu pălăria cam dosită la spate.
La răstimpuri, atunci când se apropiau de ascunzătoarea
câte unui greiere, cântecul lui se ascuţea şi se iuţea din ce în
ce mai mult, arătând primejdie, până când îl vedeau ţâşnind
chiar de la picioarele lor, în salturi înalte, cenuşiu şi colţuros
ca şi cum chiar un spic de mohor s-ar fi desprins de pe paiul
lui şi ar fi pornit-o prin lume. Fapta bucura peste măsură pe
Chiva, care arunca priviri sticlite Stancăi şi bătea din palme.
Cizmele lui Aurică culcau la pământ cu hotărâre buruienile
din cale, şi Ruxandra îşi spuse că acesta este un lucru bun
pentru tălpile goale ale ţigăncilor ei. Cizme ca acelea purta
şi Vlaicu. Cu cine ar fi mai nimerit să se sfătuiască în privinţa
lui, de vreme ce baba Niculina îi dăduse unul dintre acele
răspunsuri care o necăjeau atât de tare pe jupâniţa, pentru
că nici nu lămureau problema şi nici nu lăsau pe undeva
vreo posibilitate de a relua discuţia?
Cu maica sa, jupâneasa Aristiţa, nici într-o mie de ani nu
ar fi vorbit, pentru că felul în care vedea jupâneasa lucrurile
nu era deloc pe placul Ruxandrei. în loc să fi răspuns curat
la întrebări, jupâneasa ar fi tras cine ştie ce concluzii pripite
şi ar fi început apoi să-i dea sfaturi fără nicio legătură cu
întrebarea, anume despre apropiata mare schimbare din viaţa
ei, pentru care ar fi fost cuminte ca fata să se pregătească,
să mai pună mâna pe gherghef, să mai stea pe lângă casă
şi să mai lase petrecerile prin toţi coclaurii moşiei. „Mamă,
nu mă mărit, ci numai doresc să ştiu cum poate fi sigură o
fată că îndrăgeşte un bărbat?“ se închipuia Ruxandra lămurind
întrebările, dar jupâneasa Aristiţa cu siguranţă că ar fi ţinut-o
pe a ei, vorbind despre marea schimbare.
Cu tatăl său ar fi fost poate mai potrivit, numai că se
simţea din ce în ce mai rău în ultima vreme, căci pe lângă
guta ce-1 chinuia de ani de zile, din primăvară făcea tot mai
des crize de năduşeală, iar baba Niculina abia dacă mai
izbutea să-l scoată. Tuşea nopţile de răsuna toată casa, sufo-
cându-se şi apoi enervându-se singur din pricină că ai casei
nu dormeau, ci se adunau cu toţii pe lângă el, plimbând
lumânări pe coridoare, ca nişte stafii. Nu era momentul
potrivit pentru întrebări ca astea care o munceau acum pe ea.
Cu Mariam a nanului Manuc nu îndrăznea, căci apropierea
de Vlaicu i se părea primejdioasă. Nu poţi să ştii cum potriveşte
două gânduri diferite un om care-ţi doreşte cu tot dinadinsul
binele, şi te trezeşti că Mariam destăinuie întrebarea lui
Manuc, apoi de la Manuc ajunge la Vlaicu - de altfel cu toţii
mânaţi de cele mai bune intenţii. Gândul că Vlaicu ar putea
afla frământările ei o făcu să privească peste umăr, ca să se
încredinţeze că se află deocamdată în siguranţă. în spatele
ei, ţigăncuşele îşi prinseseră la urechi flori albastre de cicoare
şi ochii lor negri străluceau mai adânc ca niciodată când
aruncau priviri mândre către Ruxandra.
Ori poate că s-ar fi putut sfătui cu Stanca?
De la nelămurita întâmplare isprăvită cu vânzarea Perlei
se petrecuse câte o mică schimbare cu toţi cei ai curţilor. Aurică
încetase dintr-odată să mai suduie ţigăncuşa, atunci când i
se părea că rămâne privind lung la Roibu. în loc să ridice
nuiaua la ea şi să o alunge, ispravnicul Mironeştilor se
mulţumea acum să-i arunce două vorbe bombănite - „lasă-1,
că-1 deochi“ - nici acelea cu prea mare năduf aruncate. Anica,
Nela şi întreg cârdul de femei care rămâneau cu schimbul
pe la bucătăriile jupânesei Aristiţa îşi mutaseră ţinta răzbunărilor
pe Chiva, făcându-se că nu o văd pe Stanca. Iar jupâneasa
Aristiţa pusese pentru întâia oară în viaţa domniei sale să fie
biciuit un vătraş, atunci când omul se prezentase, primenit
ca în ziua nunţii sale, în faţa boierilor, cerând-o pe Stanca
de nevastă şi zestre cât să o poată lua de la Mironeşti şi să
se poată aşeza cu ea cât mai departe de luminatele curţi.
Rostind aceste de pe urmă vorbe, faţa vătraşului se lăţise
într-un surâs neruşinat scoţând-o pe jupâneasa dintr-ale sale,
ochii îi scăpărară a mânie şi rândui zece bice pentru spinarea
îndrăzneţului, închizându-se apoi în odaia dumisale pentru
rugăciune. Cerea iertare Celui de Sus pentru păcatul mâniei, şi
nu pentru pedepsirea vătraşului ce cutezase asemenea faptă.
Numai boierul cel tânăr nu dăduse semn de schimbare,
afară numai de o apropiere încă şi mai mare de ea, de
Ruxandra. Ca şi cum s-ar fi temut dintr-odată că întâmplări
necunoscute dintr-un viitor greu de prevăzut ar fi putut să
o îndepărteze de el, să învenineze dragostea lui pentru ea,
boierul părea hotărât acum să aşeze în Ruxandra cât mai
multe dovezi de părintească dragoste, de parcă ar fi făcut
un depozit pentru mai târziu.
însăşi Stanca se schimbase. Parcă mai mult ca întotdeauna
privea la jupâniţă cu o strălucire de adoraţie în ochi, aşezând
lespedea unui surâs ca peste o taină numai de ea ştiută. De-o

294
seamă cu ea, crescută anume ca să-i fie dată slujnică, îmbrăcată
adesea pe sub fustele ei colorate cu câte o rochie mai veche
a Ruxandrei, pe care nu cuteza să o arate vederii, dar scoţând
un cap mândru în lume atunci când se ştia purtând-o, Stanca
părea cea mai nimerită pentru sfaturi de dragoste.
Ruxandra se întoarse către ea şi-i luă din mâini pălăria,
între toţi, ea era singura cu capul neacoperit, mergând în
bătaia nemiloasă a soarelui dintr-o încăpăţânare pe care căuta
acum o cale să o învingă. O vreme merse făcându-şi vânt
cu borurile de pai şi cercetând cu priviri furişe spre ceilalţi,
în căutarea umbrei vreunui surâs. Nimeni nu părea însă să
fi băgat de seamă că ea a ajuns la vorba înţeleaptă a mamei
sale, aşa că jupâniţa îşi acoperi în sfârşit capul cu pălăria.
Toate gâzele verii ridicau dintre ierburile coapte cântece
amestecate. Sub umbra borurilor răcoroase din pai, ochii
obosiţi ai Ruxandrei se mai destinseră. Zări câteva fire de
sulfină şi se opri să le culeagă şi să le pună în sân, cu gând
să le ducă babei Niculina. învăţase de la bătrână să nu treacă
pe lângă buruienile de leac atunci când le întâlneşte în calea
ei. Baba le usca şi le păstra la întuneric, pentru cine ştie ce
bolnav va trimite Dumnezeu la uşa ei. „Nu ştie nimeni cine
va fi, jupâniţă“, spunea doftoroaia. „Poţi fi chiar tu, păzească
Domnul, ori cineva drag. Leacul, când e în pârgul lui, nu se
lasă pe câmp.“
Ieşiseră de mult dintre hotarele Mironeştilor care - luat
la pas - era cale de trei ceasuri. La răstimpuri, greierii şi
ierburile foşnitoare amuţeau ca la un semn, preţ de o clipă,
ca şi cum natura şi-ar fi tras sufletul, şi-ar fi umplut plămânii
cu aer într-o respiraţie puternică, pentru ca apoi să pornească
din nou şoaptele tainice pe zeci de glasuri.
Poate că undeva, pe lumea asta mare, va mai fi existând
încă o fată aşa ca ea, o jupâniţă de ani puţini, cu capul plin
de întrebări despre vreun bărbat, ori poate numai despre
sufletul său. Cu ce gând va fi lăsat oare Dumnezeu ca rostul
anumitor bărbaţi să fie acela de a umbla prin lumea cea
largă şi plină de jupâniţe? întrebările umplu oare capetele
tuturor, în zile de vară ca aceasta, când nu se aud în jur
decât greieri, gâze şi ierburile foşnind în vântul uscat? Vlaicu
ar avea şi el întrebări pentru bobii babei Niculina? Şi care

*95
ar fi acelea? „Răspunsul se află în tine, jupâniţă“, îi spusese
doftoroaia, iar ea tot căuta de atunci acel răspuns.
Vlaicu era al ei, dar nu aceasta era întrebarea.
Uneori o necăjea, iar ea se mânia pe el, dar şi botinele o
necăjeau atunci când erau noi, până când pielea lor îndărătnică,
croită după un calapod, se potrivea pe pielea ei moale, vie
şi caldă. Ar fi vrut ca altcineva să-i poată da acest răspuns,
chiar dacă el - răspunsul - se afla în ea. Cercetarea inimii
în căutarea lui îi produsese multă tulburare până acum, şi
palmele aşezate peste ochii închişi nu ajutaseră cu nimic, ba
chiar încurcaseră şi mai tare, pentru că aduseseră la suprafaţă
lucruri mult mai adânci şi fără nicio legătură cu căutările ei.
Cu podurile palmelor aşezate peste ochi văzuse pe Vlaicu
alături de jupâniţele lumii largi, uitând de ea, şi în locul unui
răspuns se iviseră acum alte întrebări.
Stanca dădu un ţipăt speriat şi prinse a alerga în cerc împre­
jurul Chivei, agitându-şi în jurul capului mâinile amândouă,
în încercarea de a scăpa de atacul unei albine.
— Şezi locului, o stăpâni Aurică numai cu vorba, şi întregul
grup se opri.
Albina le dădu târcoale, cercetătoare, coborând deasupra
fiecăruia apoi înălţându-se în zboruri spiralate către soare.
Aurică schimbă o privire cu Haralambie, care pregătise roiniţa
pentru prinderea roiului şi strecurase acum o mână la fagurele
cu miere din ea, gata să facă pe plac ispravnicului la cel
dintâi gest.
— Poate că este o albină rătăcită, şopti Aurică, fără alte
explicaţii, căci era ştiut că o albină rătăcită întotdeauna îşi
caută ajutor în om, zburând în jurul lui sau aşezându-i-se
pe haine şi însoţindu-1 până acasă.
Rostul stupilor îi era bine cunoscut şi tare drag ispravnicului
Mironeştilor. îi vorbise adesea Ruxandrei despre albinele-
fecioare, curate şi muncitoare, urmând atât de disciplinate
legea stupului, fără să cunoască răzvrătirea şi fără să aibă
dorinţe mai mari decât rostul pentru care se iviseră pe lume.
— într-un stup, jupâniţă mea, se află întotdeauna numai
o singură regină, iar ea nu are alta de făcut decât a depune
ouă. Regina stupului are o gardă a ei - câteva albine care
o însoţesc peste tot şi o mângâie pe pântecele ei de gânganie,

196
pentru ca ea să-şi împrăştie mirosul în stup, peste toate
albinele. Când începe vremea florilor şi albinele-culegătoare
pornesc peste toate câmpurile astea, în căutare de nectar,
ele vor fi apoi recunoscute la întoarcere de albinele-paznici
după mirosul mătcii, care este mirosul întregului stup, şi vor
fi lăsate să intre. Nu sunt doi stupi cu acelaşi miros. Vezi,
jupâniţa mea, că tot mai bine le este lor decât nouă, vorbea
Aurică atunci când o lua pe Ruxandra la prisacă. Albina-paznic
ştie că a venit pe lume ca să fie paznic, iar albina-gardă a
reginei ştie că rostul ei este să însoţească matca. Niciuna
nu-şi doreşte să fie în locul celeilalte, aşa că niciuna nu este
nefericită. Albina-paznic nu-şi închipuie că a fi garda reginei
este mai important.
Jupâniţa Ruxandra înţelegea că pe sub cuvintele spuse
ale ispravnicului trebuie să mai fie şi altele, nespuse, pe care
nu le va afla niciodată. Ori de câte ori cei din jurul ei îi
destăinuiau astfel de învăţăminte izvorâte din propriile lor
neîmpliniri ori dureri, Ruxandra se simţea recunoscătoare şi
ocrotită. Nu întotdeauna înţelegea până la capăt învăţătura,
dar se străduia cel puţin să nu o uite.
Stanca rămăsese pironită locului, aşa cum sunase porunca
lui Aurică. îşi îngropase faţa în palme şi nu mai mişca, de
teama albinei ce-i dădea târcoale. Rămăsese cu o spaimă
neîmblânzită de pe urma unei întâmplări din copilărie, când
un alt prisăcar pierduse la fel ca şi acesta un roi pribegit
din stup, iar ei, copiii, fuseseră atunci trimişi să dea iute de
urma fugarelor în cel dintâi ceas, când roiul rămâne în
apropierea familiei din care a ieşit. O singură albină o înţepase
atunci pe Stanca, iar capul copilei se umflase cât butia, cu
tot cu pleoape, ochii nu i se mai vedeau deloc, iar pruncii
satului avuseseră motiv de veselie până seara.
— Scapă-mă, jupâne ispravnice, se tângui ţigăncuşa cu
glas pierit.
— Nu-i rătăcită, Haralambie, pricepu Aurică, după ce
urmărise cu atenţie albina. Nu caută să se aşeze pe umerii
noştri, ci doar a fost atrasă de basmaua roşie a fetei. Este
cercetaşă plecată să caute nectar şi să cheme apoi pe celelalte.
Acum o să le aflăm, de îndată, se bucură el. Scoate iute
fagurele la iveală!

197
 Bucuros că poate fi de folos, lucru care îi mai ridica de
pe umeri din povara vinovăţiei, Haralambie scoase din roiniţa
de nuiele împletite o bucată mare de fagure plin cu miere
şi o ridică deasupra capului, cu demnitatea oşteanului înfigând
steagul regimentului în vârful redutei inamice. Albina-cercetaşă
urma să simtă mierea, să însemneze locul şi să pornească în
zbor către adăpostul roiului fugar, ca să dea de ştire şi să se
întoarcă apoi cu culegătoarele. Iar ei o vor urma, până la roi.
Nu era adevărată vorba ispravnicului, precum că el nu ar
cunoaşte încă nici acum stupii aflaţi în pragul roitului. Ştia
şi el că polenul care este lucios în stup arată primejdie de
desfacere a unui roi. Băgase de seamă de două-trei zile că
stupul cu pricina intră în frigurile roirii, şi pentru aceasta pregă­
tise stup nou, curat, împletit din nuiele şi lipit cu lut proaspăt.
La momentul potrivit, când noua matcă ivită pe lume ar fi
fost suficient de puternică, va muta familia de albine rămase
credincioase bătrânei regine şi va face loc tinerei familii.
Lucrul trebuia înfăptuit neapărat chiar la miezul zilei, căci
acela era momentul de plecare al roiului întotdeauna. Haralambie
vedea în precizia aceasta cu care albinele îşi luau soarta în
mâini, la ceasurile douăsprezece fix, o legătură neînţeleasă,
dar de netăgăduit, cu Bunul Dumnezeu, aşa că întotdeauna
arăta mult respect prisăcii.
Se întâmplase însă ca în dimineaţa aceea să se bezmeticească
un alt stup, căruia nu avusese cum să-i prevadă soarta. Din
pricini pe care prisăcarii nu le cunoşteau, aşa că le puneau
pe seama feluriţilor demoni ce cutreieră pământul, intrând
deopotrivă în oameni şi în albine, se mai întâmpla câteodată
ca albinele-fecioare să înceapă a depune ouă în stup. în
lipsa împerecherii cu un trântor însă, din astfel de ouă ieşeau
întotdeauna numai trântori, bezmeticind stupul.
în dimineaţa acelei zile, în loc să continue pregătirile
pentru apropiata roire, Haralambie se văzuse nevoit să se
ocupe de stupul bezmeticit. îl dusese departe de prisacă, sub
poala făgetului, şi acolo scuturase de pe rame toate albinele.
In iarba de la marginea pădurii se împleticeau sute de albine,
altele umpluseră aerul dimineţii de zumzet. Haralambie se
întorsese apoi la prisacă şi aşezase stupul exact pe locul său
cel vechi, aşteptând. Drumul către casă aveau să-l mai afle
doar albinele-culegătoare şi cercetaşele, însă cele în care
intraseră demonii şi prinseseră a oua, schimbându-şi soarta,
aveau să rămână pentru totdeauna rătăcite peste ţarini. De
vreme ce nu mai zburaseră, bezmeticitele nu mai cunoşteau
drumul înapoi, către casă.
Se întorsese însă prea târziu, căci roiul plecase deja.
Trimisese de îndată toţi copiii din bătătură în căutarea
lui, iar el alergase la jupânul ispravnic, ca să-i dea de ştire.
Pornise de la bun început cu o roiniţă nouă în mână, anume
ca Aurică să vadă că el nu se lăsase pradă leneviei, ci se
pregătise pentru stupul intrat în frigurile roirii, dar aşa voise
Dumnezeu să se întâmple.
Pruncii săi nu găsiseră nimic, aşa că Aurică poruncise
începerea căutărilor mai îndepărtate către miazăzi, dincotro
bătea vântul. Roiurile aveau adesea obiceiul de a zbura către
locuri cu culesuri bogate, iar vântul venea cu mirosuri puter­
nice de flori.
Albina cercetaşă se apropie înnebunită de fagurele cu
miere. O priviră nemişcaţi, aşteptând. O vreme rămase pe
fagure, pesemne umplându-şi guşa, apoi se ridică în zbor şi
porni să dea de veste suratelor despre comoara descoperită.
Aurică, Ruxandra, ţigăncuşele şi prisăcarul porniră pe urmele
ei. Albina avea să-i ducă chiar la roiul pribegit.
Ca în poveştile doftoroaiei, când toată bunătatea lumii se
adună într-o astfel de albină fermecată care-1 conduce pe
voinic către limanul său, gândi Ruxandra. Aşa o albină mi-ar
fi de ajutor şi mie, ca să-mi arate drumul către răspunsurile
mele, poate chiar către Vlaicu, ori lui să-i mai arate din când
în când drumul către mine.
în ultimul an îl văzuse pe Vlaicu abia de două ori. Din
ziua blestemată când ei amândoi, nanu Manuc şi Vlaicu, îşi
pierduseră urma şi nu mai dăduseră niciun semn vreme de
mai bine de opt luni, ceva părea să se fi rupt între ei. Ori
poate numai inima ei devenise mai înfricoşată. La curtea
boierilor Sămărghiteni li se întorsese, în cele dintâi zile ale
dispariţiei celor doi, o singură solie de la Iordache Patrudegete
hangiul, care spunea să nu fie îngrijoraţi, căci Manuc şi Vlaicu
sunt bine, numai că sunt prinşi în rezolvarea unor treburi
importante, care nu pot fi dezvăluite.

299
 După câteva săptămâni, Mariam începuse a plânge cu
descurajare noapte de noapte, petrecându-şi zilele din ce în
ce mai absentă la cele ce se întâmplau în jur. Nici jocurile
celor mici nu mai reuşea să o scoată din apele negre ale
îngrijorării în care intrase. Când se împliniseră trei luni fără
nicio veste, se pomeniră cu Mariam pregătită dis-de-dimineaţă
de plecare. îşi pusese în gând să meargă după Manuc, care
trebuie să fie mort pe undeva, să-l afle şi să-l aducă acasă,
pentru creştinească îngropăciune.
Ideea secă sufletul Ruxandrei.
Şi-l închipuise până atunci pe Vlaicu luptând cu turcii şi
cu ruşii, biruind când pe unii, când pe alţii, din ce în ce
mai aproape de acel răgaz care-i va îngădui să-i trimită ei
o veste despre cele ce se petrec.
Panica lui Mariam însă o cuprinsese imediat şi pe ea.
Cum de nu se gândise că Vlaicu ar putea fi mort? în ce altă
împrejurare ar păstra el tăcerea atât de mult timp? Toate
luptele acelea doar nu vor fi fiind înlănţuite unele de altele,
astfel încât el chiar să nu găsească un ceas liber, ca să trimită
un sol. Bineînţeles că Mariam, ceva mai în vârstă decât ea,
judecase lucrurile mult mai bine. Cu siguranţă că Vlaicu, ca
şi Manuc, erau căzuţi pe undeva.
I se făcuse atunci brusc sete, o sete care-i arsese mărun­
taiele aşa cum numai la ultima fierbinţeală a copilăriei îşi
amintea că mai simţise. Strigase după apă alergând în sus,
pe scări, către iatacul ei ce încă mai păstra nenumărate urme
ale copilăriei, cu gând să-şi încropească iute un bagaj şi să
o însoţească pe Mariam.
Atunci, în clipa aceea când intrase ca o furtună în iatac,
arsă de sete şi cu gesturile frânte de înfrigurare, ştiu pe loc
că-1 îndrăgeşte pe Vlaicu. Ba chiar se simţi vinovată pentru
nenumăratele ei pendulări şi întrebări, pentru toate neliniştile
şi îndoielile cărora le dăduse voie să se arate, iar ele se
iviseră din zi în zi tot mai multe, întinând singurul adevăr
al inimii ei: îndrăgea pe Vlaicu. Nu el era al ei, ci ea era a
lui, întreagă, cu toate ale ei - nădejdi mărturisite ori nu, vise,
dorinţe mai mari ori mai neînsemnate - era a lui cu tot
sufletul şi cu toate gândurile păstrate până atunci tăinuite
faţă de oricine altcineva. Se ivise pe lume, poate chiar din

300
năprasnicul despre care îi şoptea doftoroaia, primul şi ultimul
copil al maicii sale, cu o singură menire: să fie a lui.
încredinţarea aceea ce simţise atunci, îndârjirea tăcută şi
lipsa oricăror lacrimi ori a altor semne de slăbiciune femeiască
dădură de înţeles părinţilor ei că nu este de şagă. Făcuseră
în ziua aceea o înţelegere cu ele amândouă, anume să mai
aştepte - chiar cu bagajele făcute - încă o zi, timp în care
aveau să-l trimită pe Aurică la Hanul lui Manuc în Bucureşti,
după veşti.
Aurică reuşise să înduplece pe Iordache Patrudegete, şi
adusese la curtea boierilor Sămărghiteni solie bună. Manuc
părea să fie nicăieri altundeva decât la Constantinopole, dar
ce fel şi cu ce treburi nu se putuse afla, iar Vlaicu fusese văzut
ultima oară în cetele unui zapciu de prin părţile Romanaţiului,
despre care umbla vorba că ar tot trece Dunărea pe la Calafat,
încolţind pe tâlharii lui Pasvante Chiorul chiar la ei acasă,
în serhatul Vidinului.
De vreme ce ţara nu avea armată, domnitorul numit de
înalta Poartă nu putuse ajunge la tronul ţării din pricina
trupelor ruseşti care ocupau Bucureştiul, iar comandanţii
acestor trupe nu doreau să se amestece în conflictele mărunte
de la graniţele ţării. Acestea aveau ca scop numai jaful, iar
singurii care începuseră să se opună acestei situaţii erau
haiducii lui Iancu zapciul - doar ei pedepseau în ultima
vreme fiecare pas pus de vreun turc pe pământurile dintre
Dunăre şi Craiova.
Nu era mare lucru, dar solia le mai liniştise pe Ruxandra
şi pe Mariam. Cel puţin erau în viaţă amândoi. Câtă vreme
ştia că Manuc are treburi tainice - ceea ce nu era un lucru
nou - Mariam putea aştepta oricât ar fi fost nevoie.
Numai sufletul Ruxandrei nu se dovedi prea statornic în
încredinţările lui din dimineaţa în care dorise să plece. Se
scurseseră numai două săptămâni până când inima ei uită
tot ce ştiuse, şi întrebările o cotropiseră din nou.
în aerul fierbinte al zilei de vară, albina îşi continua zborul
ei către roi. Jos, croindu-şi drum printre ierburile înalte şi
făcând greierii să sară speriaţi din ascunzişuri, cei porniţi pe
urmele fugarelor mergeau cu ochii la ea. Copilele se veseliseră
dintr-odată, uitând de zăduful moleşitor. Haralambie îl pândea

301
pe Aurică, iar Aurică se străduia să-şi păstreze supărarea pe
prisăcar, pentru că apropierea de un sfârşit bun al zilei aceleia
îi domolea mânia.
Când se apropiará suficient de mult de locul ales de roi,
le văzură.
în mijlocul unui mărăciniş, făcute ghem pe creanga unui
salcâm tânăr, albinele scoteau un murmur de izvor. Păreau
un singur animal, un arici mare şi zumzăitor, agăţat de creanga
copacului.
— Iute şi cu grijă, Haralambie, spuse încet Aurică, apoi
se apropie de salcâmul subţirel, intrând în mărăciniş, prinse
cu hotărâre creanga pe care se aninase roiul şi o aplecă uşor
către pământ.
Prisăcarul aştepta, cu roiniţa pregătită. Când creanga ajunse
până la el, cu gesturi domoale, vârî ghemul zumzăitor înăuntru
şi scutură blând, păstrând cu cealaltă mână capacul din nuiele
împletite deasupra, ca nicio albină să nu scape afară.
Fetele rămăseseră la marginea mărăcinişului, urmărind
totul în tăcere, pregătite să ia urma oricărei albine fugare,
scapate din mâinile celor doi. Trebuiau culese cu grijă în
roiniţă toate albinele, chiar şi cele căzute în iarbă, pentru că
în astfel de lucrări nu se putea şti dacă nu cumva tocmai
aceea pierdută este regina tinerei familii.
Când şi ultima albină se află sub capacul ţuguiat al roiniţei,
porniră către casă. De data aceasta mergeau în ordine inversă:
Haralambie, primul, purtând cu mândrie clopotul din nuiele
împletite încărcat acum cu comoara regăsită, apoi toate trei
fetele în spatele lui, abătându-se adesea de la drumul drept
ca să culeagă câte o buruiană de leac ori un fir de margaretă,
iar Aurică ispravnicul pe urmele lor, încheind şirul.
Se însera, şi arşiţa de peste zi îşi mai pierduse din putere.
Obrajii Ruxandrei dogoreau, rumeniţi de soarele sub care
umblase cam mult timp fără pălărie. Părul îi asudase şi i se
uscase de câteva ori la rând, iar acum se împâslise şi, cu
toate că jupâniţa încercase să salveze situaţia apăsândud cu
palmele amândouă pe creştet şi în spatele urechilor, totuşi
şuviţele cotropite de praf şi coapte de soare ştergeau orice
diferenţă dintre ea şi cele două ţigăncuşe, aşa cum le privea
Aurică, din spate.

302
 Ispravnicul Mironeştilor îşi mută privirile de câteva ori de
la Stanca la jupâniţa Ruxandra şi înapoi. Una îşi luase din
nou pălăria în mâini, iar cealaltă îşi scosese basmaua ca să-şi
potrivească cosiţele ciufulite de agitaţia acelei zile. Deopotrivă
la înălţime, deopotrivă la culoarea părului. întâmplarea făcea
ca, în ziua aceea, să fie deopotrivă şi la împletitura cosiţelor,
căci jupâniţa se grăbise să urmeze chemarea lui Aurică şi nu
mai pierduse timpul cu împletituri complicate, purtând două
cozi simple pe spate.
„Ptiu, Doamne iartă-mă că nu-s treburile mele, iar ale
mele zac neterminate“, scutură el capul ca pentru alungarea
unei ultime albine, de data aceasta cu adevărat străină de ei.
Intrară în sat pe înserat, obosiţi şi mulţumiţi de isprăvile
zilei, fetele purtând cununiţe de margarete în părul încâlcit,
iar Haralambie, foc de vorbăreţ şi cu ochii strălucind de
recunoştinţă pentru că-1 iertase jupân ispravnicul, tot încerca
să-l ademenească în bătătura lui, la un ţoi de rachiu de dude
albe ca să pecetluiască sfârşitul bun al întâmplării.
— Doamne, Tu şi cu Preasfânta Ta Măicuţă, daţi-mi puteri
ca să le duc pe toate! îşi lovi jupâneasa Aristiţa palmele una
de alta la vederea Ruxandrei. Ce ţi s-a întâmplat, tu, copilă,
de arăţi ca pribegită?
Şi spunând acestea, coborî cu pasul sprinten scările cerda­
cului cel mare de la intrare, culese din părul jupâniţei câteva
uscături - urme ale fostei cununiţe îi potrivi pe după
urechi şuviţele agăţate de ele şi încercă să scuture praful din
veşmintele fetei.
— Când te întorci în felul acesta de pe la ţarini, jupâniţă
Ruxandră, mai spuse jupâneasa Aristiţa, îţi spun drept, în
credinţa Lui Dumnezeu, că nu ştiu cum mai stă sufletul în mine.
Porunci pregătirea grabnică a odăii de spălat şi straie
curate, însufleţind pe loc curţile boiereşti, căzute în moţăială
în aşteptarea nopţii. Stanca şi Chiva porniră ca din puşcă
pentru îndeplinirea poruncilor. Aşa cum i se întâmpla de
fiecare dată, mişcările Ruxandrei se schimbară atunci când
puse piciorul în curtea părintească. O stânjeneală mai potrivită
anilor ei îi ridică în obraji altă roşeaţă decât cea pe care i-o
dăduse soarele de peste zi. Copilul lipsit de griji dispăru, şi
locul său fu luat de jupâniţa cu purtări alese crescută de

303
maica sa. Aruncă la rândul său o privire rochiei şi se descoperi
aşa cum o vedea jupâneasa Aristiţa - neîngrijită şi ruşinând
prin înfăţişare pe toţi povăţuitorii pe care-i avusese vreodată.
Ca şi cum ieşirea dintre hotarele moşiei ar fi ridicat de
pe umerii ei povara vremurilor pe care le trăiau cu toţii, ca
şi cum îndepărtarea de curţile boiereşti i-ar fi putut aduce
înapoi copilăria pierdută, dimpreună cu anii fericiţi.
întotdeauna la întoarcere devenea tăcută. Umerii ei se
gârboveau sub apăsarea realităţii, pe care câmpurile nesfârşite
reuşeau, preţ de câteva ceasuri, să i-o şteargă din minte.
Nimic nu mai era la fel. Din iarna în care polcovnicul Andrei
Mihailovici conte Narişkin, comandant al intendenţei trupelor
ruseşti, plecase pentru întâia oară din curţile lor cu căruţele
pline, lucrurile începuseră a se schimba.
încet, pe nesimţite, fără cotituri bruşte ori întâmplări
majore. Oamenii îşi luară seama târziu că trăiesc o altă viaţă.
Nimeni nu putu mărturisi mai apoi când fusese începutul
tuturor acestora. în conacele şi palatele veliţilor boieri, câţi
mai rămăseseră în Bucureşti şi nu se bejeniseră de cealaltă
parte a munţilor, în Braşov, şalvarii rămâneau tot mai ades
pe fundul lăzilor cu veşminte, iar rochiile de modă rusească
le luau locul. Jupânesele, cele mai bucuroase de schimbările
modei, îmbrăţişară lesne portul european şi lepădarâ tipicul
turcesc.
Prin saloane, la baluri şi petreceri, curând deveniră obiş­
nuite grupurile amestecate de boieri cu giubele şi işlice alături
de boieroaice în rochii europene, cu crinoline largi şi decol­
teu ri generoase.
Pe moşii, oamenii dădeau tot ce aveau, apoi se lăsau
bătuţi ca dovadă că nu au dosit, prin locuri tainice din păduri,
animale pe care încearcă să le scape de la rechiziţionare.
Intendenţa rusă părea să fie un sac fără fund. Regulile cele
noi impuse de Armata Dunăreană erau nesocotite în primul
rând chiar de către poruşnicii săi. Nobilii dvorianini ai Sfintei
Rusii închideau ochii cu înţelegere şi întorceau spatele jafu­
rilor desfăşurate pretutindeni. „Sunt mujici lipsiţi de purtări
alese“, spuneau ei închinând pocale la petrecerile date de
boierii divaniţi, câţi mai rămăseseră în Bucureşti, vorbind
despre soldaţii care luau a treia oară acelaşi bir.

304
 începutul tuturor acestora însemna pentru fiecare altceva.
Pentru negustorii lumii ce-şi întretăiau caravanele în târgul
Bucureştilor, începutul însemna ziua în care preţul grâului
nu a mai fost hotărât de Constantinopole. Pentru neguţătorii
necinstiţi care doreau să ocolească vama, începutul au însemnat
primii baloţi de marfă pe care i-au scos din Ţara Românească,
plătind bacşişuri cazacilor. Pentru doamnele oraşului, el însemna
ziua în care au putut trimite după croitoresele marilor ateliere
de la Viena ori Paris, renunţând la şalvari. Pentru sărmanii
satelor din două principate, începutul însemna ziua în care
un poruşnic al armatei ţariste ridicase pentru prima oară
mâna asupra lor.
Cei din ţară aşteptau o schimbare, pe când schimbarea deja
se făptuise. Promisiunile scrise pe hârtie de Ţarul Alexandru I
şi aduse în ţară de generalul Michelson în urmă cu doi ani,
atunci când el trecuse Nistrul cu treizeci de mii de soldaţi,
rămăseseră acolo, pe hârtie, fără nicio legătură cu ce se
petrecea în realitate.
Pentru Ruxandra, începutul tuturor acestora fusese atunci
când - pentru întâia oară - jupâneasa Aristiţa pusese să-i fie
cârpită rochia, în loc să îi descoasă podoabele mândre şi să
o trimită de bogdaproste fetelor din Mironeşti ori Trepeziţa.
Se lipsise fără împotriviri de înnoirea straielor de două ori
pe an, la Paşte şi la Crăciun. Purta rochiile cele vechi cu
demnitate, mai cu seamă atunci când apăreau din nou la
porţile cele mari oştenii ruşi cu căruţele goale.
Frumuseţea ei cea nouă, din zi în zi tot mai împlinită de
îndepărtarea de copilărie şi apropierea de cea dintâi tinereţe,
lumina pe sub veşmintele lipsite de strălucire. Nu-şi pierduse
obiceiul de a ridica un cap mândru atunci când cobora
cerdacul şi punea piciorul în curţile boiereşti, iar mersul
acesta al ei - care o necăjea pe jupâneasa Aristiţa, pentru
că găsea în el trufie - aduna întreaga viermuială a curţilor
pe lângă ea. Vătraşii şi sătenii ce se întâmplau prin preajmă
simţeau că totul va fi bine, iar lucrurile se vor aranja, câtă
vreme mica lor stăpână arată îndârjire. Căderea ei ar fi
însemnat căderea lor, şi Ruxandra - suflet înaripat şi cu totul
neştiutor într-ale vieţii - prindea puteri tocmai din nădejdea
aceasta pe care oamenii o puneau în ea.

305
 Ştia şi ea că grâul este pătat cu sânge, că vitele nu sunt
ale lor, oile nu sunt ale lor, mierea nu este a lor, nici măcar
ceara de prin stupi.
Atunci când bietele albine nu pridideau să facă atâta miere
cât cereau soldaţii, Haralambie şi toată liota lui de copii mergeau
prin păduri, bărcuind1 şi mierea albinelor sălbatice adăpostite
prin scorburi ştiute de ei. Convoaiele care ieşeau din ţară pe
la răsărit, cele oficiale, dar şi cele necinstite, nu aveau sfârşit,
în paralel cu mărfurile însoţite de documente, fiecare ofiţer
cu grad ceva mai înalt îşi făurise propriul său sistem de
expediere a feluritelor mărfuri - în butoaie sigilate şi aşezate
pe fundul carelor oficiale ori cu documente măsluite - ba
chiar se învăţau unii pe alţii cum ar fi mai bine de procedat.
De când sosise înştiinţare tainică la comandamentul rus de
la Bucureşti precum că moşia Mironeştilor şi neamul boierilor
Sămărghiteni se află sub protecţia lui Manuc, strângerea
taxelor de război pe pământurile acestea se făcea fără vărsare
de sânge. Totuşi, un poruşnic însoţit de câţiva oşteni apăreau
tot la luna prin toate satele. Ca să îndulcească amarul oamenilor
rămaşi cu cămările şi pivniţele goale, jupâneasa Aristiţa trimitea
pe urmele ruşilor, în casele mai împovărate şi cu bogăţie
mai mare de prunci, saci cu mălai şi putinici cu brânză.
Mesele le erau mai smerite, lumânările erau mai puţine
şi miroseau greu a seu, vorba le era mai săracă şi snoavele
mai rare. Chiar şi jocurile copiilor deveniseră mai domolite
în lipsa hazului zgomotos pe care altădată îl făceau cei mari,
privindu-i. Onaş, Grigoraş şi Cateluţa, pruncii lui Manuc,
creşteau mari cu o nepăsare sănătoasă faţă de tot ce se
petrecea în jurul lor. Uneori, temându-se că vor uita chipul
tatălui lor, Mariam închipuia pentru ei jocuri în care trebuiau
să-l descrie, ori să-l imite desenându-şi pe feţe mustăţi în
cărbune, împlinindu-şi trupurile mărunte cu perne legate pe
sub cămăşi şi amintindu-şi apoi vorba lui apăsată, puternică.
Din ce în ce mai rar se întâmpla ca veştile primite din
ţară să-i bucure. Cel mai adesea, Aurică le vorbea serile, cu
glas scăzut, despre târguri pe care oamenii fuseseră nevoiţi
să le părăsească, urcând la munte şi lăsând în urmă totul ca

1. A bărcui - a recolta m ierea din stupii sălbatici.

306
să-şi scape viaţa, ori despre butoaie pline cu ducaţi de aur
ce luau pe ascuns drumul Rusiei.
Aceasta era viaţa lor de acum.
Sub dojana jupânesei Aristiţa, Ruxandra ascunse în podurile
palmelor unghiile murdare şi murmură nedesluşit:
— Iartă, mamă.
Apoi ocoli cu pricepere pe jupâneasa şi urcă treptele
cerdacului tot câte două, dornică să se facă nevăzută cât mai
iute. Nesăbuinţa unor astfel de zile o făcea să simtă că ar
putea prelua din nou controlul lucrurilor pe care părea să nu
le mai stăpânească nimeni, că ar putea aduce înapoi ordinea,
copilăria ei şi toată viaţa lor. De vreme ce anii tinereţii ei
începuseră odată cu toate acestea, Ruxandra purta în suflet
o spaimă de nespus în cuvinte, rămasă nerostită, mută: asta
însemna, de fapt, să ieşi din copilărie şi să devii adult.
în încăperile conacului se aşternuse întunericul. De sus,
din mica odaie de scaldă, răzbăteau până la ea sunetele
obişnuite ale pregătirii băii, semn că Stanca şi Chiva împlinesc
poruncile jupânesei Aristiţa. Pe coridoarele slab luminate, cu
zeci de umbre jucând pe pereţi din pricina câte unei singure
lumânări ce se străduia să facă faţă nopţii, Onaş îi ieşi în cale,
în cămaşă de noapte lungă până-n pământ, urmat îndeaproape
de Grigoraş. Păreau două năluci mici, albe, vesele.
— Ruxandră, eu sunt bolnav! se făli Onaş, cel mai mare
dintre pruncii lui Manuc, mândru tare de isprava ce-1 deosebea
de fraţii săi. Am vărsat şi mi-a fost rău, iar jupâneasa Aristiţa
zice că fac pojar!
Ultimul cuvânt îl rosti după o scurtă pauză, apăsându-1
din glas şi privind pe Ruxandra cu ochii măriţi, ca să-i dea
greutate mai mare între toate celelalte. Veselia şi vigoarea
lui îi contraziceau însă vorbele, şi Ruxandra surâse şi-i puse
palma pe frunte, în treacăt, fără să-şi oprească drumul către
odaia de scaldă.
— Eu văd că nu ai nimic. Mergeţi la culcare, căci o veţi
trezi pe sora voastră şi iarăşi vă luaţi papara.
Jos, în odaia cea largă de la intrare, se aprinse un sfeşnic
mare pentru a lumina scara până sus şi coridoarele, făcând
băieţii să dispară în dosul unei uşi. Jupâneasa Aristiţa găsise
cu cale să facă ceva risipă de lumânări, numai ca să vadă

307
odată casa liniştită pentru odihna cea de noapte. Mai ascultă
o vreme liniştea, cât să se asigure că nu a fost numai o
părere şi că pruncii sunt într-adevăr în paturi, apoi suflă în
lumânări şi porni cu pas uşor către odaia sa.
Boierul cel tânăr adormise deja, vestind aceasta cale de
şapte verste. în ultima vreme se simţea tot mai rău, mai cu
seamă seara la culcare se sufoca, speriind pe jupâneasa Aristiţa
şi făcând-o adesea să pândească trează până noaptea târziu,
numărând clipele dintre două sforăituri şi punând uşor mâna
pe el atunci când acestea treceau de trei-patru. Nâduşeala
lui cea veche, spunea doftoroaia, ca şi cum singure cuvintele
acestea ar fi trebuit să aducă vreo linişte jupânesei Aristiţa.
în bătaia lunii răsărite în colţul ferestrei, aşternuturile
străluceau albe pe patul din mijlocul odăii. Ca de obicei atunci
când adormea primul, boierul cel tânăr pusese stăpânire pe
amândouă pernele, încălzindu-le. Jupâneasa Aristiţa nu putea
dormi pe pernă caldă. Din pricina obiceiului boierului cel
tânăr de a strânge la piept amândouă pernele, în vreme ce
jupâneasa încă se mai învârtea prin odăi, cu felurite treburi
tainice de femeie, ea păstra întotdeauna câte o pernă înfăţată,
curată şi rece, în lada de la picioarele patului. Ridică uşor
capacul frumos cioplit cu flori şi sori, scoase perna de rezervă
şi o aşeză pe pat.
Merse la fereastră şi rătăci o vreme cu privirea prin curtea
argintată de lumina lunii. Un greiere cânta îndepărtat. A cui
era viaţa aceasta pe care o trăia? I se mai întâmplase şi în trecut
să rămână ceasuri întregi în colţul ferestrei, noaptea când era
luna mai frumoasă, şi dimineaţa o găsise cu ochii înroşiţi de
plâns. Ştia că nu face bine scormonind astfel de lucruri, dar
nu se putea stăpâni, mai cu seamă în nopţi înalte ca aceasta.
în curţile boiereşti fiecare părea să-şi trăiască propria lui
viaţă, în afară de ea. Ea trăia viaţa altcuiva.
Timpul rămas în faţă îi părea puţin pentru împlinirea celor
ce-şi pusese în gând, în urmă cu mai bine de şaisprezece
ani, iar faptele aşternute în urma ei - neînsemnate. Undeva
greşise, iar acum mergea de atâta amar de vreme pe un
drum străin, simţindu-se păcălită şi păgubită.
Era de treizeci şi cinci de ani - orice va fi însemnând această
vârstă. Cu toate astea, uneori trăia puternic senzaţia că este

308
de anii copilei ei şi, liberă ca ea, cutreieră toate câmpurile
moşiei. Erau zile când privea în ea şi descoperea că acolo,
înăuntru, nimic nu se schimbase. Numai în afară, în jur, totul
era altfel. Când acceptase să plece după Miron Sămărghitan -
om copt cu doi copii, văduv înstărit - gândise că-şi va putea
croi viaţa după placul ei, după visele clădite în timp ce citea
despre faptele Cavalerilor Mesei Rotunde sau ale lui Don
Quijote de La Mancha.
Se închipuia aducând în curţile din Mironeşti ceva din
spiritul luminos şi nou al saloanelor bucureştene, scuturat
însă de atingerile neplăcute ale cântecelor turceşti. Dorise
să facă din casa sa o mică poartă de intrare pentru operele
celor mai luminoase spirite ale vremii, şi cea mai mare
provocare - credea la vremea aceea - ar fi fost înfrângerea
cu răbdare şi insistenţă a împotrivirilor lui Miron Sămărghitan.
în planurile ei, peisajele lui Vernet s-ar fi întâlnit cu compo­
ziţiile lui Bach şi cu dramele şi poeziile lui Schiller tocmai
în odaia ei cea mare din conacul de la Mironeşti. Lupta vieţii
ei credea că va fi emanciparea boierimii de la ţară.
Uită însă de toate acestea, mai întâi smulsă dintre gânduri
şi planuri de întrebările femeilor de la bucătării, care doreau
ca ea să hotărască numărul borcanelor cu dulceaţă şi al
putinilor cu varză şi murături de pregătit pentru iarnă, ori
modelul exact al colţureilor ce se dădeau în lucru măicuţelor
de la Schitul Ostrov, pentru aşternuturile paturilor.
îndeletnicirile zilelor o acaparaseră cu multă viclenie. Fusese
plăcut să poată porunci totul în curţile şi casele boierului Miron
Sămărghitan. Boierul cel tănâr îi lăsase din prima zi libertate
deplină făcând-o - aşa cum îi promisese - stăpână absolută
peste toate cele femeieşti ale acareturilor şi vieţii sale. Niciodată
nu arătase împotrivire faţă de vreo hotărâre a jupânesei
Aristiţa, aşezându-se cu recunoştinţă sub cuvântul ei de
femeie tânără şi exigentă, ba chiar arătându-se mândru că
rânduielile sunt îngrijite cu atâta despotism. Meritele jupânesei
se răsfrângeau şi asupra lui, căci toată boierimea din Muscel
şi până jos, în Romanaţi, îl fericea pentru mersul gospodăriei.
Fusese însă o păcăleală, iar jupâneasa Aristiţa vedea aceasta
abia acum, când timpul rămas în faţă părea atât de puţin,
iar planurile ei de la început zăceau părăsite pe marginea

309
unui drum care, la un moment dat, avusese o cotitură. Ea
însăşi se pierduse pe sine undeva, printre borcane de dulceaţă
şi putini cu varză. Sub fiecare capac pus şi sub fiecare pânză
legată strâns pe gura vreunui borcan, ca să nu intre aerul,
rămăsese din nebăgare de seamă şi câte o bucăţică din ea.
Iarnă după iarnă, Aristiţa se strecurase în conserve şi fusese
coborâtă de femeile curţii la pivniţă ori fusese dosită prin
cămări, la întuneric. în urma tuturor acestora, ea rămăsese
împuţinată, nedumerită astăzi precum casele călcate de furi.
Nu făcuse nimic silit ori fără plăcere, dar planurile sale
rămăseseră mereu suspendate într-un m âine, care nu mai
venise niciodată. Iar astăzi se surprindea singură întrebându-se
a cui este viaţa asta în care lucrurile păreau să o plănuiască
pe ea, şi nu invers? Era slăbiciune sau putere adaptarea ei
la viaţa altcuiva, ba încă găsind în ea clipe de fericire, bucurii
şi adormind serile mulţumită?
Sosise apoi pe lume copila, din năprasnic ori ba, împăienje­
nind încă şi mai mult visele cu care Aristiţa intrase pe moşia
Mironeştilor. Prunca crescuse frumos şi-i luminase zilele,
umplând-o de mândrie şi făcând-o să descopere în ea însăşi
alte şi alte Aristiţe, neştiute de nimeni, nici chiar de ea, până
în clipa în care Ruxandra-mică le scotea la iveală. Atâta doar
că amânările ei pentru m âin e se transformaseră pe nesimţite
în a n u l viitor.
Acum, copila îi amintea de povara stânjenitoare a celor
treizeci şi cinci de ani, prin simpla ei apariţie în odaia unde
Aristiţa migălea la vreun gherghef. Se întreba din ce sămânţă,
a cărui strămoş pierit de fier, se ivise în casa ei copila aceasta
mlădie, bătăioasă şi plină de curaj? Trufiile ei, imposibil de
înfrânt, şi uşurinţa cu care închega imediat în jurul ei oamenii,
sădindu-le în inimi răzvrătiri primejdioase, o făceau pe jupâ-
neasa Aristiţa să bănuiască osul vreunui cneaz răpus de sabie,
vorbind astăzi în gesturile fiicei sale.
Uneori rămânea privind-o lung şi se speria de câte un gând
ce i-o arăta străină de tot ce crezuse că va fi acest copil. O
vedea cu totul nepregătită pentru viaţă, copilă necoaptă,
măcar că pasul ei hotărât traversând curţile şi stăpânirea pusă
pe turnul culei bătrâneşti o făceau pe jupâneasa Aristiţa să se
simtă în siguranţă atunci când rămâneau singure acasă, ca

3io
şi cum sufletul ei ar fi ştiut, tainic, că braţul Ruxandrei, dar
mai cu seamă inima ei, ar putea uşor ţine piept unui vrăjmaş.
Faptul că avusese exact aceeaşi vârstă ca şi Ruxandra
acum, atunci când plecase după Miron Sămărghitan, nu avea
nicio însemnătate pentru că, în amintirile sale, Aristiţa se
vedea mult mai chibzuită şi mai temătoare, la şaisprezece ani.
Teama are şi ea rostul ei pe lume. Un copil netemător poate
da mari bătăi de cap unui părinte, în vremuri ca acestea.
în spatele său, boierul cel tânăr se răsuci între aşternuturi,
tuşind de câteva ori uscat şi scăpând un geamăt prin somn,
pesemne din pricina durerii în piept. Jupâneasa Aristiţa măsură
din priviri distanţa de la el până la perna ce-şi păstra pe
marginea patului, ca să fie rece. O vreme îi aşteptă următoarea
răsucire, dar apoi se apropie de pat, îndepărtă perna aşezând-o
pe un jilţ şi îşi ocupă din nou locul de la fereastră. Gândurile
pe care le începuse trebuiau duse până la capăt şi terminate
cu o hotărâre, pentru că altfel ele i-ar fi stricat bruma de
somn ce-i mai rămăsese până dimineaţă.
Luna îşi schimbase locul pe cerul spuzit de stele, punând
alte umbre curţilor. Un cocoş cu glasul hârâit cântă prin somn
miezul nopţii. Undeva, în spatele întregii gospodării, acolo unde
se aflau colibele vătraşilor, un câine îşi trăgea cu zgomot pe
pământ lanţul zornăitor. Din odăile lui Mariam şi ale copiilor
răzbateau sunete slabe. Pesemne că vreunul dintre ei avea iarăşi
fierbinţeală şi ceruse maicii sale apă, ori numai mângâiere.
Nici măcar visele şi planurile jupânesei Aristiţa pentru
Ruxandra nu rămăseseră neatinse de suflarea grea a vremurilor
pe care le trăiau. Astăzi, când la conac ajungeau zilnic veşti
atât de negre, Aristiţa nu mai cuteza să se roage decât pentru
o viaţă lungă copilei sale, părăsind rând pe rând alte rugăciuni,
cum ar fi cea pentru măritişul cu un boier de spiţă veche,
cu pământuri întinse şi case în târgul Bucureştilor, cu multe
ieşiri în capitalele Europei, instruit şi bine văzut la Curtea
Domnească. Cine anume ar fi fost acest boier din poveşti,
jupâneasa Aristiţa încă nu apucase să cerceteze, căci venise
peste ei urgia.
Pentru ca viaţa lungă pe care i-o dorea să fie totuşi şi
uşoară, jupâneasa Aristiţa ar fi văzut astăzi fata măritată cât
mai iute cu feciorul acesta adus de Manuc la porţile lor,
aşezată între cele ale vieţii - ca şi cum aceasta ar fi putut-o
feri de primejdii pe care jupâneasa nu le numea niciodată în
gândurile ei, dar era încredinţată de prezenţa lor prin apropiere,
plutind pe deasupra locurilor, aşteptând numai un moment
prielnic, o clipă de neatenţie din partea ei, o zi neplănuită,
un ochi scăpat în urzeala ţesută de mintea zi de zi.
Provizoratul acesta - dulce pentru cei doi, ce-şi purtau
sâmbetele unul altuia şi se supărau straşnic pe cei ce cutezau
să numească dragoste cele ce se petreceau - îi părea jupânesei
Aristiţa atrăgător de primejdii neştiute. L-ar fi scurtat imediat
de ar fi stat în puterea ei. Fecioraşul era departe de planul
ei de la început pentru Ruxandra, dar cel puţin o iubea ca
pe lumina ochilor şi era viteaz, avea sufletul curat, lipsit de
ascunzişuri şi fusese învăţat de prunc cu munca şi cu greutăţile.
Ruxandra ar fi fost în siguranţă alături de el, mai mult decât
alături de închipuirea ei dintâi.
Jupâneasa îşi privi palmele la lumina lunii, întorcându-le
pe amândouă părţile şi cercetând cu luare aminte locurile
în care pielea ar fi vrut să se lase. Mâini de femeie ajunsă
la jumătatea vieţii sale. în doi-trei ani ar fi putut creşte nepoţi.
De vreme ce timpul ei se împuţinase, iar viitorul nu mai
putea fi plănuit cu anii, ci numai cu zilele, cel mult cu săptă­
mânile, jupâneasa înţelese că trebuiau împlinite grabnic -
dintre toate lucrurile rămase de făcut — numai cele mai
importante. Să mărite fata. Să păstreze moşiile neatinse. Să
protejeze oamenii din satele şi sloboziile lor.
Dacă s-ar fi dovedit adevărate vorbele că Manuc ar fi fost
tot anul acesta la Constantinopole, aceasta iarăşi ar fi fost
cu mare primejdie, căci toată lumea cunoştea prietenia lui
cu cei mai înalţi ofiţeri ruşi din Bucureşti. Unii sau alţii ar
fi aflat până la urmă că are interese în ambele tabere, şi
judecata ar fi fost scurtă pentru el. Dacă ar fi existat vreuna.
Poate că vârsta ei nu era, până la urmă, un temei suficient
de puternic pentru astfel de bilanţuri la miez de noapte. Dar
năruirea atâtor planuri şi nenumăratele schimbări suferite de
visele ei, în anii din urmă, o făceau să se întoarcă tot mai
des la ele. Lucrurile nu aveau cum să se sfârşească bine.
Jupâneasa Aristiţa nu se pricepea la politică, dar cunoştea
firea omenească. Recunoştea în aceste furtuni devastatoare
care cuprinseseră lumea orgoliile ce trezesc uneori în dum­
nealor, bărbaţii, nişte lupi cu care par să vină pe lume ascunşi
în ei, pândind astfel de răspântii ca să iasă la suprafaţă.
Ceea ce s-a pierdut nu se va mai putea recupera niciodată,
îşi spuse ea, gândind la ziua în care Aurică ispravnicul se
apropiase de urechea boierului cel tânăr, şoptindu-i acolo
vestea intrării Armatei Dunărene în Moldova. Cele ce au fost
nu se vor mai întoarce. Când lucrurile se vor aşeza şi totul
se va linişti, oamenii vor fi nevoiţi să se obişnuiască a numi
bine alte lucruri decât cele care sunt cu adevărat bune.
Bine ar fi ca neamurile să nu iasă din mătcile lor.
Bine ar fi ca toate cele hotărâte şi scrise pe hârtie să se
şi împlinească.
Bine ar fi ca fiecare să se îngrijească numai de propriile
lui probleme.
Jupâneasa Aristiţa lepădă halatul de finet pe lada de la
picioarele patului, potrivi cutele cămăşii de noapte, îşi luă
perna păstrată pe jilţ, încă neumblată de nimeni, şi se strecură
între aşternuturile albe cu colţurei lucraţi întotdeauna, de
când aveau curţile acestea stăpână, numai la Schitul Ostrov,
pentru că acolo dorea jupâneasa să meargă banii boierului,
îngropă obrazul în faţa rece a pernei şi închise ochii, surâzând
cu mulţumire.
Măicuţele de la schit spun că acolo, pe locul unde a fost
ridicată mănăstirea, chiar pe malul Oltului, a dormit odată
un om bun, cu mare credinţă în Dumnezeu. îl apucase
noaptea pe drum, şi el s-a închinat şi s-a culcat, lăsându-se
în mâinile Domnului. Peste noapte au fost ploi mari în munte,
iar Oltul s-a umflat şi şi-a ieşit din matcă, revărsându-se peste
satele din jur. Apele au înconjurat cu fereală bucata de loc
unde dormea omul cel bun. Peticul de pământ a rămas
neatins, singur între ape, şi de atunci tot singur între ape
este - o insulă cât o palmă în mijlocul Oltului, pe care
oamenii au ridicat apoi mănăstire.
Cât de curat la suflet trebuie să fii, pentru ca Dumnezeu
să te ţină în palma sa atunci când dormi? se întrebă jupâneasa
Aristiţa, închipuindu-şi puhoaie de neamuri nedomolite curgând
pe lângă curţile Mironeştilor, învolburate, înconjurându-le pe
departe şi neizbutind să le acopere, ci scurgându-se pe lângă

3D
marginile moşiei şi lăsând pământurile lor neatinse. Fă, Doamne,
din Mironeşti, un ostrov al milei tale! ridică ea o ultimă
rugăciune, înainte de a adormi.

Noapte albă în Mironeşti

(Ieşi, pojare!)
Faptele - ca şi oamenii - se nasc, trăiesc şi mor, lăsând pe
urmele lor semne, gândea Ruxandra, în vreme ce se pregătea
de culcare. Uneori, faptele prind a se roti în bulboane ameţi­
toare, prinzând în vârtejul lor oameni şi timp, rotindu-le,
schimbându-le şi aruncându-le înapoi în lume modificate
pentru totdeauna. Nimic nu mai era la fel, odată scăpat din
vârtelniţa faptelor. Simţind aceasta, oamenii puseseră un
nume timpului ce nu trecuse încă prin bulboana rotitoare a
faptelor, numindu-1 înainte.
înainte, lucrurile mergeau după legile scrise ori nescrise,
dar cunoscute tuturor.
înainte, sărbătorile erau ţinute fără teamă că sunetul petre­
cerii ar putea atrage căruţele goale şi nesătule în sate.
înainte, singurele bătăi primite de oameni erau cele de
pe la spartul nunţilor, când începeau a vorbi aburii băuturii,
iar preotul satului îi potolea stropindu-i bine cu agheazmă.
în picioare dinaintea patului aşternut pentru somnul de
noapte, Ruxandra învârtea în minte gândurile de peste zi.
Proaspăt îmbăiată şi primenită, nu se îndura încă să sfârşească
ziua, încercând să o mai reţină preţ de câteva gânduri,
aşteptând ceva nelămurit, ca şi cum ar fi ştiut că trebuie să
se petreacă un lucru însemnat, iar el întârzia să se arate.
în stâlpii înalţi ai tăbliei patului rodeau mărunt câţiva cari
de lemn. Liniştea adâncă a miezului de noapte îi făcea să
pară vieţuitoare uriaşe, ferăstruind şi prăpădind tot lemnul în
curând. Din curţile îndepărtate ale vătraşilor răzbătu cântecul
hârâit al unui cocoş, acelaşi pe care-1 auzea şi jupâneasa
Aristiţa de la fereastra iatacului, şi Ruxandra surâse amintindu-şi
vorba cu care răspundea Aurică acestor făloşi - „cântă a
ciorbă“.

3H
 Mintea ei uni într-un singur gând bezmeticirea stupilor
lui Haralambie şi intrarea ruşilor în ţară. Prisăcarul spunea
că stupul în care încep a se naşte mulţime de trântori este
pierdut dacă nu sunt iute scuturate ramele în iarbă, aşa fel
ca să cadă de pe ele toate albinele, pentru că mai apoi vor
găsi drumul înapoi spre casă numai cele adevărate, culegă­
toarele, cele care munciseră până atunci, cărând în spinare
povara nectarului de pe câmpuri şi însemnând drumul cu
miresmele lor.
Ce era de făcut?
Trase peste cap cămaşa de noapte cam veche, cu firele
ţesăturii scămoşate de multele spălări, când fusese trasă cu
nădejde pe grătarul cu fuşteie de lemn, ca să iasă albă ca
spuma laptelui. îşi aminti de ziua în care căpătase în dar
cămaşa, în urmă cu trei ani. Erau Sfintele Paşte, când toţi
copiii se înnoiau cu haine şi încălţări, iar ea încă mai intra
în rândul lor. Primise atunci trei sau patru rânduri complete
de veşminte, de la cămaşă de noapte la caftan: un rând de
la părinţi, altul de la Manuc, altul de la rudele mai îndepărtate
din partea jupânesei Aristiţa, boieri de Bucureşti, cu feciori
intraţi în slujbă la Curtea Domnească şi din această pricină
tare mândri.
în vremea din urmă nu mai primise nimic la Sfintele Paşte.
Cămaşa de pe ea era purtată îndelung.
Vedea o singură ieşire din situaţia de acum: să aducă
lucrurile vechi înapoi. Să se întoarcă în acel punct din care
lucrurile o luaseră razna şi să trăiască momentul acela altfel,
îşi dorea să poată găsi acel punct. Uneori i se părea că totul
a început în noaptea de Sfântul Andrei şi găsea vină babei
Niculina pentru că adormise păzind usturoiul. Nu adormi
atunci când păzeşti usturoiul! Duhurile rele, slobode prin
lume în noaptea înfricoşată, sunt viclene, şi este ştiut că
numai puterea usturoiului le ţine departe de oameni.
Alteori însă lucrurile i se arătau Ruxandrei cu semne încă
din ziua în care Manuc adusese papagalul cel verde în curtea
lor, într-un cufăr aşezat pe rădvan. Oamenii se temuseră la
vederea arătării şi se feriseră ca din faţa necuratului intrat
între ei - iar reacţiile oamenilor arătaseră adesea Ruxandrei,
în trecut, care este adevărul. Poate că ei au ştiut atunci ceva.

3i5
 Când ajungea cu gândurile aici, jupâniţa rămânea o seară
întreagă privind papagalul, încercând să pătrundă dincolo
de ochii lui ca două mărgele negre cu care o privea pe rând,
întorcând capul moţat când pe o parte, când pe cealaltă.
Pasărea nu avea încă nici acum nume, iar Ruxandra făcea
adesea de joacă celor mici, stârnindu-i să găsească ceva pe
potriva lui.
— Să-i spunem Ariei, căci este mai mare peste păsăretul
curţilor, propunea Onaş.
— Ba să-i spunem Goliat dacă este cel mai mare, răspundea
Grigoraş.
— Eu vreau să-l strig Chichi, trăgea Cateluţa de poala
caftanului pe Ruxandra, în încercarea de a se face auzită.
— Chichi nu înseamnă nimic, se opuneau băieţii amândoi,
cu necaz, iar jupâniţa o ridica în braţe cu drag.
Poate că tocmai de aceea nu mă hotărăsc să-l numesc,
îşi spuse jupâniţa, ca să mă amăgesc că încă nu este cu
adevărat al meu, de vreme ce îi caut un nume şi locul între
ale mele. Gângăniile din lemnul patului rodeau nestingherite,
întrecându-se cu greierii nopţii. Ruxandra bătu de două ori
cu palma în tăblia frumos încrustată, pentru potolirea zgomo­
telor, şi se strecură între aşternuturi. O vreme mai păstră
urechea ciulită şi ochii larg deschişi în odaia luminată numai
de lună, cât să se asigure că gângăniile au înţeles semnalul.
Afară, chiar sub fereastra ei, o crenguţă uscată dădu sunet
că a călcat-o pas de om. Ruxandra se ridică într-un cot.
Cocoşul cu glasul cel hârâit amuţise. O cucuvea se tânguia
prelung, stârnind ecouri. Toţi greierii tăcuseră, dând semn
de om prin apropiere, iar Ruxandra se sperie când înţelese
că nu-i mai auzise de ceva vreme, fără să bage de seamă. Un
zgomot înfundat de pământ uscat sub pas greu de bărbat se
auzi scurt ca o părere, apoi totul amuţi. Tăcuse şi cucuveaua,
şi carii din lemnul patului.
Ruxandra coborî din aşternuturi cu mişcări ferite, scoase
de sub pat sabia păstrată acolo, neştiută de cei ai casei, şi
se apropie pe vârfurile picioarelor goale de fereastra deschisă,
încet, cu gesturi nesfârşite şi fără niciun sunet, scoase sabia
din teacă. Perdelele abia dacă vălureau, mai mult din respiraţia
nopţii decât din vreo adiere de vânt. Neclintirea nopţii de

316
dincolo de fereastră o încredinţă pe Ruxandra că ceva ori
cineva pândeşte de afară.
îşi închipui că este tot vreun soldat rus venit la Stanca,
aşa cum se mai întâmplase şi în trecut, când ţigănia toată
dăduse strigăt de mare război, în toiul nopţii, de fugise
îndrăgostitul fără să se mai uite înapoi. Trupul zvelt al Stancăi
şi ochii pe care şi-i ferea atunci când se întâmpla să iasă în
calea lor atrăgeau atenţia multor soldaţi, care frământau apoi
în minte gânduri ce le tulburau privirile.
Ruxandra strânse în palmă mânerul rece de os al săbiei
şi pândi vreo schimbare în lumina albastră a lunii. Un abur
subţire de nor o acoperea, zdrenţuindu-i marginile şi poleind
stins zarzărul din colţul ferestrei. Apoi, deodată, ca răsplată
a pândei ei răbdătoare, tocmai când inima începuse să i se
liniştească şi îndoiala să o cuprindă, o umbră de voinic se
întinse pe tot peretele din spatele ei.
Tot el e, îşi spuse fata, cântărind sabia în mână. De data
aceasta îl voi străpunge cu fierul, aşa cum mi-a arătat Vlaicu.
în vreme ce umbra creştea se întrebă dacă este posibil
ca, din toată ştiinţa ce puseseră în ea toţi ai casei, până la
urmă să-i fie folositoare numai ştiinţa de a se bate cu spada.
Maica sa o învăţase să păstreze peste iarnă toate ale grădinii,
zarzavaturi şi fructe, ca la vremuri de restrişte să aibă întot­
deauna ce pune pe masă.
Jupâneasa bătrână o învăţase să-şi coasă singură rochiile,
pentru ca rangul ei să nu aibă de suferit în ochii oamenilor,
atunci când va fi mai greu, căci oamenii îşi iau nădejdea de
la curţile boierilor şi purtarea lor putea să-i întărească ori
să-i piardă în neagra deznădejde.
Baba Niculina dăduse pe mâinile ei toate tainele leacurilor,
o învăţase numele bolilor şi descântecele pentru fiecare
demon care le aducea. Aurică îi arătase câmpurile iarna şi
vara şi îi desluşise diferenţa dintre ele şi felul cum trebuia
încercată umezeala pământului, aşezând palma în crăpăturile
lui, o purtase de-a lungul hotarelor moşiilor pentru ca ea să
le cunoască pe ele şi ele să o cunoască pe ea, şi niciodată
să nu se înstrăineze unele de altele.
Nanu Manuc deschisese pentru ea toate porţile lumii pe
care o cutreiera, arătându-i adevăratele interese şi felurile

3i7
cele mai bune de a negocia un preţ, iscodind cu mult timp
înainte viaţa şi obiceiurile celui cu care urma să se aşeze la
masa unde se făcea preţul.
Iar Vlaicu, într-o zi de sfârşit de primăvară pe care nu o
mai uitase de atunci, îi pusese spada în mâna mică şi-i arătase
că întotdeauna trebuie să loveşti de trei ori: una pe umărul
stâng, alta pe cel drept, apoi ultima la genunchi.
Şi din toate comorile strânse în ea, până la urmă singura
folositoare este aceasta de pe urmă?
Ori poate că aceasta avea rostul de a le apăra pe toate
celelalte.
Vârfurile a patru degete se prinseră de rama ferestrei,
ivindu-se direct din noaptea de afară, ca şi cum chiar ale ei
ar fi fost degetele nopţii care încerca să-i intre în iatac.
Jupâniţa trase aer în piept pentru strigătul cel înfricoşat care
trebuia să însoţească cea dintâi lovitură - după povaţa lui
Vlaicu - şi ridică sabia cât putură de înalt braţele ei împreunate.
In spate, pe perete, umbra se deformase, ghemuindu-se şi
zădărnicind orice încercare de a descoperi cărei arătări ar
putea aparţine. Nu se temea, pentru că nu înainta cu gândul
dincolo de cel dintâi moment în care sabia sa ar coborî în
sfârşit - pentru prima oară - asupra unui duşman viu şi
adevărat, ostoind din sufletul său măcar o parte din frustrările
ultimului an. Inima ei dorind răzbunare tuturor nedreptăţilor
văzute sau auzite oprea gândul în clipa primei lovituri.
Deodată însă, chiar când să sloboadă strigătul de atac,
luna bătu altcumva, dintr-o parte, şi ea îl văzu întreg, ridicat
între cercevelele ferestrei sale, pregătit să sară în odaie.
Mintea ei mai întâi nu înţelese, dar inima îl recunoscu şi
Ruxandra se aruncă în braţele lui, nâucindu-1:
— Vlaicule! Tu eşti!
Cu ochii încă neobişnuiţi cu întunericul din odaie, după
lumina argintată a curţilor, Vlaicu o primi în braţe cu uimire.
Nu se aştepta ca ea să fie atât de aproape, în picioare, la
numai un pas de el. Şi-o închipuise în pat şi adormită,
nicidecum mai trează decât ziua în amiaza mare.
Sosise numai în cămaşa de in purtată pe sub obişnuitul
său surtuc cu găitane negre. Din pricină că îşi pusese în gând
să alerge calul o jumătate de noapte, lăsase orice altă haină

318
şi venise într-un suflet, cu gând să o vadă, să-i spună două
vorbe şi înainte de revărsatul zorilor să-şi piardă iarăşi urma.
Undeva, foarte aproape de inima lui, o simţea bătând pe
a ei, lovindu-i uşor pieptul într-un punct, ca şi cum ar fi dorit
să-şi facă loc pe acolo. Trupul lui nu fusese niciodată atât de
aproape de al ei, despărţit numai de două rânduri de pânză.
Pentru că gestul jupâniţei îl luase prin surprindere, Vlaicu
nu avusese vreme să-şi potrivească mişcările în aşa fel încât
să o cuprindă de mijloc, ca să o poată apoi ridica până în
dreptul feţei sale. Preţ de o clipă rămaseră în această îmbră­
ţişare neîndemânatică, Ruxandra cu faţa îngropată în scobitura
umărului lui şi cu braţele oprite la jumătatea dorinţei de a-i
împrejmui gâtul, căci din poziţia aceea nu izbutea să-l mai
cuprindă, iar Vlaicu aplecându-şi capul către părul ei despletit,
răsfirat acum pe umerii amândurora.
Fu cea mai scurtă clipă trăită de Vlaicu vreodată - în
zilele următoare avea chiar să se întrebe dacă ea existase cu
adevărat - apoi simţi că jupâniţa ar da să se desprindă şi el
găsi momentul nimerit pentru o nouă îndrăzneală: într-un gest
scurt şi hotărât se aplecă şi schimbă poziţia braţelor, cobo-
rându-le puţin şi cuprinzând-o de data aceasta chiar de mijlocul
subţire, ca să o poată ridica de la pământ şi să şi-o aducă în
faţa ochilor. O cuprinsese într-o încleştare cam prea amarnică
pentru scopul său, venită din disperarea gesturilor mari:
numai o dată să o strâng în braţe, şi apoi întâmple-se orice.
— Tu eşti, repetă Ruxandra, acum cu ochii într-ai lui, cu
faţa luminată de surâsul pentru care el omorâse calul şase
ceasuri, şi avea să-l alerge şi înapoi, neadăpat.
Pentru cea dintâi oară în braţele lui, într-un fel ce nu mai
lăsa de acum înainte nicio îndoială asupra celor ce se petre­
ceau între ei doi, Ruxandra simţea crescând în ea o putere
pe care jupâneasa Aristiţa o simţise la rândul său crescând,
într-o sală de bal din Bucureşti, când boierul cel tânăr vorbise
jupânesei Creţulescu, maica Aristiţei, la ureche, o putere pe
care şi jupâneasa bătrână o simţise într-un secol trecut, când
boierul cel bătrân îi legase brazi în poartă şi plătise strigările
de nuntă la bisericile tuturor satelor, cale de o sută de verste
împrejurul curţilor părinţilor săi. Simţi puterea pe care un
bărbat o dă pe mâinile unei femei, atunci când i se arată cu

3i9
toate slăbiciunile lui, dorindu-şi atâta doar: să o ştie pentru
o singură clipă numai a lui.
Menghina braţelor lui îi frângea mijlocul, din dorinţa de
a grăi ceea ce stăpânul lor părea să nu poată spune, şi o
umplea de bucurie pe Ruxandra care privea în jos, către faţa
ridicată spre ea. Surâzând, încercă să-l îndepărteze, împin-
gându-i umerii, dar el strânse mai tare, lămurit acum că gura
nu i se va descleşta ca să rostească ceea ce venise să spună,
şi grăind atunci prin braţe. Jupâniţa purta încă în mână sabia
cu care dorise să facă dreptate Stancăi şi ţării întregi, aşeză
lama la gâtul lui Vlaicu şi ridică sprânceana la el.
— Porţi sabie, jupâniţa mea, vorbi în sfârşit Vlaicu, peste
măsură de veselit.
— Te aşteptam, dădu jupâniţa răspuns şăgalnic.
— Atunci taie, jupâniţă mică, pentru că strânsoarea nu se
va slăbi altminteri. Nu e sigur că se va slăbi nici dacă tai,
pentru că nu-ţi voi mai da drumul niciodată.
De când o văzuse pentru întâia dată pe Ruxandra în poarta
curţilor de la Mironeşti, dreaptă între părinţii ei, ieşiţi cu toţii
să-l întâmpine pe Manuc, Vlaicu petrecuse zile nenumărate
încercând să desluşească ce însemnau toate aceste furtuni
ce-1 traversau, ori de câte ori se gândea la ea. Ca să-l poată
stăpâni, încerca să desfacă sentimentul în bucăţi, să vadă din
ce este făcut.
Era admiraţie pentru frumuseţea ei curată, izvorâtă mai
cu seamă din ochii căprii, ca şi cum o altă Ruxandră, mai
adevărată decât cea care se arăta privirii, ar fi dat semne
dinăuntru.
Era apoi dorinţa de a se şti ales de ea, ca singurul care
ar fi putut nădăjdui la atenţia ei. Aceasta l-ar fi făcut pe
Vlaicu să crească în propriii lui ochi, să fie în sfârşit încredinţat
că meritele îi sunt recunoscute de vreme ce ea, cea mai
mândră floare a moşiilor întinse ale Sămărghitenilor, ar fi
căutat la el cu interes.
Mai era o teamă că ar fi putut-o pierde înainte chiar de
a o avea, ca şi cum sufletul său ar fi ştiut că a fost dintotdeauna
a lui, dar un singur pas greşit ori o clipă de neatenţie ar
putea să-i răsucească soarta, lăsându-1 pe el nefericit pentru
tot restul vieţii.

320
 Acest sentiment că ceva hotărâtor este pe cale să se
petreacă, că dezlegările sunt toate în mâinile lui, dar cineva
a uitat să-i spună unde anume se află ascunse primejdiile,
era încă şi mai chinuitor decât temerile lui că nu se ridică
la înălţimea aşteptărilor ei.
Dar mai presus de toate acestea, copleşindu-le, era căldura
aceea ce-i cotropea venele, oasele, tot lăuntrul său atunci
când se afla în preajma ei, şi pe care ar fi dorit să o poată
păstra la nesfârşit. Atunci când era departe - adesea în anul
din urmă - încerca să reînvie chinul acela dulce al măruntaielor
gândindu-se la ea, dar imaginea abia dacă izbutea să-i aducă
sângele în obraji, nicidecum să-i facă genunchii să se moaie
şi inima să-i bubuie în urechi. Singură prezenţa ei îi înnebunea
sângele, şi dorul după senzaţia aceea îl seca de puteri. Singur
mirosul ei îi trezea gustul strugurilor ceasla, al boabelor
ruginii pe partea văzută de soare care, strivite cu limba pe
cerul gurii, par a împrăştia în tot trupul un balsam parfumat.
I-ar fi rămas pentru totdeauna în preajmă, dorind atâta
doar: să o miroasă şi să se desfete în reveria în care-1 arunca
prezenţa ei. Vlaicu era alt om în preajma Ruxandrei, iar acest
om avea nevoie de prezenţa ei ca să se arate.
Se temea de ziua în care ea va afla cine este el, cu
adevărat. Printre foloasele pribegiei se afla şi acela că, departe
de cei care îl cunoşteau, îşi putea arăta doar calităţile. Nu
găsea niciun defect Ruxandrei, şi de aceea nu vedea pe
nimeni demn de ea, începând cu el. Pentru ea însă l-ar fi
putut păstra doar pe Vlaicu cel bun, cel drept şi curajos,
biruindu-1 o dată pentru totdeauna pe Vlaicu cel nestatornic,
iubitor de aventuri vitejeşti şi drumuri nesfârşite, l-ar fi potolit
pe Vlaicu cel ce căuta numai de dragul căutării, adesea
lipindu-se de ţeluri care nu erau ale lui, numai pentru că
ele îl duceau mai departe decât fusese vreodată.
Pentru ea se vedea chiar întorcându-se la Chiojdele Buzăului,
ca să reia procesele începute încă dinaintea venirii lui pe
lume, să poarte luptele acelea ce păreau fără sfârşit şi să-şi
recapete stăpânirea moştenirii drepte.
De când umbla în ascuns cu cetele zapciului Jianu, aducând
în ţară arme plătite de Manuc cu care mai apoi pedepseau
jafurile făcute de ienicerii Vidinului prin satele Băniei, Vlaicu
abia dacă o mai văzuse pe Ruxandra de două-trei ori. De fiecare
dată venise cu treburi, trimis cu solie de Manuc ori dorind
să culeagă veşti de la ispravnic, care-şi ţinea cu sfinţenie
condica. De fiecare dată abia dacă reuşise să strecoare câteva
priviri către Ruxandra şi să se intereseze, ceremonios, cum
sunt holdele şi ce mai face Bucura, mânza? Şi iarăşi de fiecare
dată, la plecare, Ruxandra îl petrecuse cu priviri mânioase de
la fereastră, nedorind cu niciun chip să iasă în poartă, alături
de ceilalţi. Vlaicu punea supărările fetei pe seama multor
pricini, răsucindu-le în minte pe toate părţile până la următorul
drum şi neîndrăznind să spere că ele se datorează, de fapt,
tocmai faptului că el nu se hotărăşte să se mărturisească odată.
Singur drumul acesta îl făcuse fără nicio veste, fără niciun
alt scop decât acela curat de a vorbi Ruxandrei.
Iar acum ea se afla în braţele lui şi el nu găsea nimic de
făcut în afară de a o privi şi a se îmbăta cu mirosul ei. Prin
pânza moale a cămăşii de noapte, trupul ei răspundea celei
mai mici mişcări a palmelor lui. Când îşi schimbase poziţia
braţelor şi o ridicase de la pământ, degetele i se afundaseră
în carnea dulce de deasupra şoldurilor, chiar la marginea
taliei, iar muşchii ei tresăriseră şi încă fremătau, ori de câte
ori el le cerceta moliciunea. Ca şi cum trupul jupâniţei ar fi
fost format din câteva vietăţi diferite, cu propria lor voinţă,
strânse în aceeaşi cămaşă de noapte, fiecare preluând controlul
şi dând singure răspuns cluceraşului.
Iar jupâniţa supraveghea cu bunăvoinţă toate acestea,
conştientă de ele, iscodind ce efect au asupra lui Vlaicu.
Atunci când toate vietăţile ce o formau se încredinţară că
el se află deplin sub stăpânirea lor, când tot ceea ce se putea
citi în ochii lui era numai capitulare necondiţionată şi totală
dăruire, Ruxandra îşi coborî faţa încet către a lui şi-l sărută,
păstrând lama săbiei la gâtul lui, ca pe o asigurare că frâiele
întregii situaţii vor rămâne în mâinile ei.
Vlaicu primi darul cu o crispare ce-i strânse tot trupul.
Când buzele calde ale jupâniţei îl atinseră, braţele şi picioarele
lui dispărură, la fel şi pieptul, umerii, mijlocul - singurele
conştiente rămăseseră gura acoperită de buzele ei, nările
adulmecând respiraţia ei şi ochii pe care se muncea să-i păstreze
deschişi, ca să se încredinţeze că toate acestea se petrec aievea.
 Neştiind cu adevărat cum ar trebui procedat, buzele ei le
cercetară pe ale lui, cum fac degetele uneori când ochii nu
văd, iar lor le revine toată sarcina de a aduce informaţii.
Gura lui Vlaicu părea supusă şi recunoscătoare pentru orice
ar fi pătimit. Sărutul lor fu - din această pricină - mai lipsit
de îndrăzneală decât îmbrăţişarea lui Vlaicu; o strângea pe
Ruxandra, luându-şi în stăpânire teritorii ce păreau ale lui
numai pentru că însemnau atât de mult pentru el: palmele
lui lacome frământau cu înfrigurare bucată după bucată a
trupului ei, măsurând tot ceea ce întâlneau în cale şi stator­
nicind pentru totdeauna de acum înainte stăpânirea lui asupra
locurilor pe unde trecuseră.
Peceţile puse de mâinile lui pe trupul Ruxandrei deşteptau
în ea o fiinţă necunoscută, în faţa căreia vietăţile cele multe
care se alintaseră separat până atunci se plecară, predându-se.
Cu setea dintâi ostoită, jupâniţa îşi îndepărtă faţa şi-l privi
în ochi cu neascunsă curiozitate, cum priveşte cuceritorul
unor noi teritorii pământurile luate în stăpânire. într-o singură
clipă vrăjită, în ea se născuse o fiinţă nouă care înţelegea
fără efort taine ale lumii, rămăse ferecate în faţa tuturor
încercărilor ei de până atunci, o fiinţă ce avea puterea de a
vedea cu limpezime în trecut şi în viitor, legând între ele
firele urzelii cu cele ale ţesăturii.
Totul era limpede acum. Fără să le poată desluşi în cuvinte,
înţelegea în sfârşit toate rosturile: de ce îl adusese Manuc în
curţile lor pe cluceraşul ăsta care se hotărâse acum să fie haiduc,
de ce pusese Dumnezeu în ea dorinţa de a bate cu sabia, de
ce boierul cel bătrân nu pleca niciodată fără ea atunci când
mergea să vadă ţarinile şi oamenii, de ce nu vorbise Vlaicu,
mâniind-o pe ea, şi de ce fusese atât de încredinţată de la bun
început că el este al ei. Şi mai ales, despre ce vorbea baba
Niculina atunci când îi spunea că răspunsurile sunt în ea.
Vlaicu o lăsă din nou cu tălpile pe podea, îi luă sabia
din mână şi o sprijini alături de ei, apoi se aşeză pe laviţa
de la picioarele patului luând pe jupâniţa pe genunchi.
— Tare mânioasă eram pe tine, Vlaicule, pentru că nu
vorbeai. De ce nu vorbeai? întrebă ea.
— Şi dacă aş fi vorbit, ce să fi spus, jupâniţa mea? Că
mi-eşti dragă ca sufletul din mine, dar mi-s dragi şi drumurile
şi nu m-aş lăsa de ele? Ba încă şi mai rău, îmi plac primejdiile
şi le caut cu înverşunare? Că nu am de nici unele şi, de va
vrea Dumnezeu vreodată să mă vindec de căutări, atunci tot
ce-ţi voi putea aduce vor fi braţele acestea două, capul nebun
şi sufletul din piept? răspunse el, cu amărăciune în glas.
— Ar fi fost un început bun, surâse Ruxandra, cu mâinile
aşezate cuminţi în poală, dreaptă pe genunchii lui, ferindu-se
să se sprijine de el ca şi cum nu ei doi fuseseră până mai
adineaori una. Şi după asta ce mi-ai mai fi spus, dacă ai fi
avut inima şi mintea să-mi vorbeşti? îl iscodi ea.
Jocul păru a fi pe placul lui Vlaicu. De vreme ce vina
părea să cadă pe un Vlaicu din trecut, altul decât cel de aici,
din iatacul luminat de lună în care carii rodeau lemnul patului,
atunci acela putea suporta toate învinuirile. îi privi podurile
palmelor mici aşezate cu faţa în sus şi i le umplu de sărutări
în gândul lui, rămânând totuşi nemişcat pentru că momentul
trecuse, iar îndrăzneala lui se fărâmiţase, şi continuă:
— Ar mai fi fost de spus, jupâniţă frumoasă, că te-aş face
mireasă ca mâine, de nu m-aş teme că cinstit jupanul Miron
Sămărghitan mă va alunga de pe moşiile domniei sale şi va
pune pază ca să mă oprească să mai calc vreodată pe aici,
pentru această cutezanţă. De ţi-aş fi părinte eu aşa aş face,
să aud că un vântură-lume plănuieşte să te ia de lângă inima
mea. Apoi ţi-aş fi vorbit nesfârşit despre bucuriile care-mi
umplu inima atunci când pornesc călare, singur eu cu drumul,
către zări pe care ochii mei nu le-au mai văzut niciodată, pentru
sarcini imposibil de îndeplinit de alţii. Ţi-aş fi spus câte sunt
pe lumea aceasta mare şi cum, de fiecare dată când ajung
mai departe, înţeleg că de fapt „mai departe“ înseamnă
altundeva, şi mă usucă o sete să ajung şi acolo. Peste tot
găsesc bucăţi din mine, aflate în mine de la bun început,
numai că nu le-aş fi descoperit de nu aş fi ajuns mai departe.
— Şi acum ce s-a schimbat din toate acestea, Vlaicule,
de mi-ai intrat pe fereastră în crucea nopţii?
— Eu cred, jupâniţă Ruxandră, că o bucată mare din mine
nu aş fi aflat-o nicăieri pe drumurile mele, pentru că ea
trebuia descoperită numai aici, în braţele tale, în iatacul tău
în crucea nopţii, cum spui. A vrut Domnul să înţeleg că de
la o vreme nu alerg în direcţia potrivită, şi că ceea ce caut
se află în casele boierului Sămărghitan. Nu am venit pentru
că am aflat răspunsul cel bun la întrebarea ce este de făcut
cu noi doi, ci am venit pentru că aici era tot sufletul meu,
şi numai trupul hoinărea prin lume.
— Mi se pare mie, Vlaicule, că tu ai venit numai ca să-ţi
dau dezlegare să pleci iar, îl privi Ruxandra numai cu un
ochi, întorcând capul pe o parte aşa cum făcea papagalul
de la Manuc. Doreşti să pleci însă cu încredinţarea că mă
vei afla tot aici, atunci când te vei întoarce.
Din adâncurile conacului ajunse până la ei sunet de uşi
frământate cu nerăbdare, deschise şi închise cu pocnet, ca
la mare urgie. Cateluţa prinse a plânge cu deznădejde într-un
iatac îndepărtat, speriată pesemne de cele ce se petreceau.
Pe sub pragul uşii dinspre coridor se iviră luminile palide
ale unor lumânări purtate încoace şi încolo. Ruxandra sări
de pe genunchii lui Vlaicu şi-l apucă de mână, cu gând să-l
scoată afară pe unde intrase. El însă îşi trase smucit mâna
dintr-a ei şi ridică un cap plin de trufie sub ochii ei măriţi:
— Eu nu mă ascund şi nu fug, Ruxandră! rosti el apăsat.
Să vină toţi! Am să le spun curat ce ţi-am spus şi ţie, apoi...
mila Domnului!
— Dragostea nu te face deloc mai deştept, Vlaicule, constată
jupâniţa mai mult pentru ea. Te rog atâta numai: să aştepţi
liniştit până când voi afla ce se petrece, şi vom merge
amândoi la taica dacă te-ai hotărât. îmi închipui că Onaş are
arşiţă mare, căci nu s-a simţit bine toată ziua, iar mama
vorbea despre pojar. Dacă este aşa cum cred, atunci tot va
trebui să aştepţi ca pruncul să fie mai întâi îngrijit, altfel
nimeni în casă nu va asculta ce ai de spus.
Cuminţit sub porunca ei, Vlaicu consimţi să aştepte în
spatele dulapului cu haine, în vreme ce ea ieşea în lumina
palidă a coridorului, îmbrăcând un halat de finet peste cămaşa
subţire şi vorbind şoptit:
— El nu se ascunde, dar a venit noaptea pe fereastră.
Lucrurile se precipitară o vreme. Din întunericul odăii
jupâniţei, Vlaicu auzi glasuri întretăiate cerând apă rece, apoi
ştergare. Casa se umplu de viaţă şi toate ferestrele se luminară,
semn că nimeni nu mai dormea. Cateluţa plângea în continuare
undeva, dar nimeni nu părea să aibă răgazul de a o linişti.

32 S
Curând, câţiva rândaşi umblară la grajduri, înhămând la trăsura
cea veche o pereche de cai ce scurmau acum nerăbdători
cu copitele pământul din faţa cerdacului, fornăind pe nări.
Apoi totul se linişti.
Uşa iatacului se deschise şi Ruxandra intră cu Cateluţa în
braţe. Copila îi încolăcise mijlocul cu picioarele, se apucase
strâns de părul ei şi se lipise toată de ea, încă suspinând de
pe urma plânsului. Pentru că nu se lăsă cu niciun chip
aşezată în pat, jupâniţa vorbi peste umerii ei:
— Le-am spus că eşti aici.
— Poftim? deveni dintr-odată atent Vlaicu.
— Asta este, Vlaicule, le-am spus. Nu am avut ce face.
Trebuie să ne ajuţi. Onaş este rău de tot, arde şi vorbeşte fără
şir. Trebuie mers după baba Niculina. Oamenii au înhămat la
trăsura cea veche şi te aşteaptă în faţa cerdacului. Cine să fi
mers? Pe mine nu mă lasă să mân trăsura noaptea, Aurică nu
este primit de baba Niculina cu niciun chip, taica are o criză de
năduşeală de când a auzit că pruncul este rău. Ce să fi făcut?
Jupâniţa vorbea legănându-se uşor pentru a linişti copila
din braţe. Scoasă din sperietura ei şi mulţumită de locul căpătat,
Cateluţa răsucise capul sprijinit pe umărul jupâniţei ca să-l
vadă şi ea pe Vlaicu, şi arăta acum o faţă mică, plânsă, cu
unul dintre degete vârât în gură, cercetând cu priviri curioase
pe cluceraş. Vlaicu îşi mută privirea de la una la cealaltă,
încercând să priceapă situaţia până la capăt, dar capătul ei
îl speria, aşa că rămase cu gândurile la clipa de faţă.
— Şi cum fac? întrebă el. Ies pur şi simplu din iatac, iau
trăsura şi plec după doftoroaie?
Nu mai aşteptă însă răspuns, căci simţea cum puterile şi
mai cu seamă curajul îl părăsesc cu fiecare clipă, aşa că îşi
strânse chimirul la care purta armele - cu gestul de dinaintea
bătăliilor - şi păşi peste pragul odăii Ruxandrei, în inima
casei boierilor Sămărghiteni.
De aici, pentru Vlaicu faptele prinseră a se roti în bulboanele
cele ameţitoare ce sorb uneori oameni şi timp, rotindu-le în
jocul lor nesocotit şi aruncându-le înapoi în lume, schimbate
pentru totdeauna. Toţi ai casei erau pe coridor, în faţa uşii
Ruxandrei, dar niciunul nu-1 întrebă nimic şi nicio privire nu
fu aruncată cu alte înţelesuri. Vieţile tuturor păreau suspendate

326
până când el ar fi adus-o pe doftoroaie ca să potolească
fierbinţeala pojarului băiatului cel mare al lui Manuc.
Mai târziu, în vreme ce baba Niculina îşi bolborosea
cuvintele neînţelese la capul pruncului înfăşat în aşternuturi
ude, ajutată în lucrarea ei tainică de Ruxandra, Vlaicu găsi
răgazul să se gândească la următorul său pas. Vremurile
nestatornice îi dădeau dreptul să nădăjduiască la reuşita unor
planuri care altfel nu ar fi avut sorţi de izbândă.
O va cere pe Ruxandra de soţie şi va cere în acelaşi timp
îngăduinţă să isprăvească lucrurile începute cu Iancu Jianu
zapciul. Cetele Iui, din zi în zi mai numeroase, astăzi o
adevărată mică armată, împlineau cu voia nemărturisită a
generalilor ruşi de la Bucureşti fapte necesare, la care nimeni
altcineva nu se înhăma. Nu mai departe de luna trecută,
pazvangii ieşiseră iarăşi din serhatul Vidinului în galopul
cailor, ţintind întins numai Craiova unde au ajuns în două
ceasuri, au pus foc şi au răpit suta de copile.
De data aceasta, însă, un cuţit ajunsese la osul lui Iancu,
şi haiducii aveau în pregătire, în cea mai mare taină, o ultimă
pedeapsă pentru ienicerii din vămile Dunării, pentru a pune
capăt pentru totdeauna tâlhăriilor lor. Iancu Jianu îşi pusese
în gând nici mai mult nici mai puţin decât să ucidă pe paşa
din Vidin, pe Pasvant Oglu, şi să şteargă serhatul de pe faţa
pământului. Pregătirile erau în toi, se recrutau voinici şi se
refăceau proviziile de arme şi muniţie. Pentru aceasta, Vlaicu
se întâlnea tot la săptămâna cu Bogumil bulgarul în cămările
tainice ale Hanului lui Manuc, primind de la el care cu flinte
şi praf de puşcă bine dosite sub saci cu grâu.
Drumul acesta către Mironeşti şi hotărârea de a se mărturisi
Ruxandrei făceau parte tot din pregătirile pentru cea din
urmă luptă, căci Vlaicu simţise nevoia să lămurească totul
în viaţa lui, înainte de a pleca.
Privea la Ruxandra cum aducea la mâna doftoroaiei toate
cele necesare, respectând ordinea unui ritual ce părea să-i
fie familiar, şi gesturile ei o îndepărtau de el. Cine era jupâniţa
aceasta luminată tainic de câteva lumânări ce jucau umbre
pe chipul ei? Ce porunci necunoscute lui împlineau mâinile
care rânduiau pe colţul mesei nouă pahare curate cu apă?
Baba Niculina nu se oprise din bolborosit încă de când pusese

V-l
piciorul pe pragul conacului. Urcase treptele către odaia copilul
bolnav tot şuşotind, iar acum repeta la nesfârşit cuvinte
înnodate, lipsite de sensuri pentru un nepriceput ca el.

Uitiţă peştiţă,
Prinsă d e poliţă,
Pelifa d e os,
Os de sănătos.
Iele d ăn ăiele
Cuvintele mele,
Să scoată pojaru l
Să ră m â n ă darul.

înnodând semne pe deasupra apei din cele nouă pahare

cu degetele ei noduroase, schimbând umbrele de pe pereţi
după cum se ridica şi se apleca deasupra copilului ce vorbea
fără şir între aşternuturile umezite ca să fie reci, baba Niculina
închidea demonii bolii în cuvinte pe care mai apoi le răsucea,
le strica şi le pocea, astfel încât blestematul de demon să
nu mai găsească drumul afară din cuvântul în care l-a închis
baba, ci să fie silit să umble prin cotloanele întoarse aşa fel
încât umbletul lui să nască leacuri bolii.
In odaie coborî liniştea. Ai casei dimpreună cu Vlaicu
rămăseseră în picioare lângă uşă, dincolo de marginea luminii
pe podeaua ceruită. Pe măsură ce-şi rostea descântecul,
doftoroaia culegea din aerul de deasupra copilului, cu braţele
strâmbe din pricina gutei noduroase, lucruri închipuite pe care
le arunca apoi în cele nouă pahare cu apă. Lupta ei cu forţe
pe care ochiul nu le vedea îl înfricoşa pe Vlaicu, care ar fi
dus mâna la sabie dacă ar fi ştiut unde se ascunde duşmanul.
De la o vreme, vorba babei începu a căpăta înţeles,
aşezându-se în descântece pline de rugăminţi pentru împieliţatul
ce chinuia copilul. Chiar şi glasul şi-l potrivise, iar cuvintele
ei rugătoare ar fi stârnit mila oricui. Se tânguia şi se văita,
rugându-1 şi legănându-se uşor ca şi cum ar fi părăsit-o
puterile şi şi-ar fi căutat sprijinul tocmai la demonul bolii:

Ieşi, pojare, pojărel,

Ieşi, drăguţule, uşurel,

328
 Din cap, d e sub cap,
Din păr, d e sub păr,
Din ochi, d e sub ochi,
Din au zu l urechilor,
Din văzul ochilor.

Baba îi promise luna de pe cer, numai să iasă şi să lase

copilul curat. Pojarul, ori ce demon va fi văzut doftoroaia,
asculta pesemne, căci Onaş adormise şi respira liniştit, sub
cuvintele babei. Curând însă ea păru să-şi piardă răbdarea
cu împieliţatul, căci glasul ei se întări şi se înălţă din ce în
ce mai mult, până când deveni ameninţător, arătând că
rugăminţile de până atunci fuseseră numai amăgiri:

P ojan d e!
Diavole,
Colţate,
Necurate,
Ieşi din Onaş,
Că nu m ai e vrem e d e stat!
Că te-oi unge,
Te-oi frige,
Te-oi pârli,
Te-oi fugări,
Sufletul ţi-a ieşi!

Când doftoroaia rosti tunător ieşi din Onaş cu braţele

ridicate, copilul prinse a se nelinişti prin somn, iar Ruxandra
îi apăsă umerii înapoi între aşternuturi, cu amândouă mâinile.
Descântecul babei se iuţea, iar cuvintele se repezeau afară
până când, la urmă de tot, chiar când lucrurile stăteau să se
isprăvească, glasul doftoroaiei deveni cu totul poruncitor,
tunând şi ameninţând, poruncind bolii ca o stăpână căreia
slujitorii i-au ieşit de sub ascultare:

Şi d e n-oi ieşi,
De p ă m â n t te-oi trânti,
Oasele ţi-oi frân ge,
Sângele ţi-oi vărsa,

319
 Şi vei pătim i,
Vei striga,
Te vei văita.
Ieşi!

Când tună ultima poruncă, baba Niculina avea braţele

ridicate şi fruntea amarnic încruntată. Lui Vlaicu îi păru mai
înaltă decât o ştia, şi cumva mai dreaptă. Stinse toate lumânările,
trase în picioarele băiatului o pereche de ciorapi muiaţi în
oţet, îl închină şi se aşeză cu durere în mişcări pe un jilţ de
la capul patului. Era ostenită şi umerii începură a i se scutura
uşor de plâns. Din odaie se scurseră afară adieri, prezenţe
şi năluci, lăsând pe urmele lor o boare tămâiată. Ruxandra
aşteptă cu respect până când plânsul descătuşat din baba
Niculina se isprăvi, apoi întrebă:
— Acum ce facem?
— Acum aşteptăm să vină dimineaţa, să răsară sfântul
soare ca să vedem ce am făcut, răspunse baba Niculina.
Oare doftoroaia nu va fi având vreun descântec greu cu
cuvinte neînţelese, venite din cine ştie ce adâncuri de ştiinţă
şi rostite într-o limbă pierdută, şi pentru bolile timpurilor
acestora? îi trecu jupâniţei prin minte, în vreme ce-şi aducea
alături de ea un scăunel scund cu trei picioare.
Tot ca pe un puroi, ca pe o boală, ar fi dorit Ruxandra
să poată scoate pojarul izbucnit acum pe faţa şi pe trupul
ţării. Ţarinile curate pe care le cutreiera încă dinainte să
înveţe a merge pe picioare, călare pe şa în faţa boierului
bătrân, erau astăzi pline de bubele unei molime nemiloase.
Dumnezeu făcuse bine că adunase la el pe boierul bătrân
înainte ca el să trăiască aceste zile, care i-ar fi uscat sufletul
în piept. Vezi, dar, că este un rost în toate, chiar şi în moartea
boierului bătrân, un rost care ei i se dezvăluia abia acum.
Sub ochii cu priviri din altă lume ai babei Niculina, Vlaicu
îngenunche la picioarele scăunelului cel scund, acoperi mâinile
împreunate ale Ruxandrei cu palma şi-i vorbi şoptit:
— Plec. Zorii zilei nu trebuie să mă găsească aici. Sunt
mulţumit că ştii. Indiferent cum se va isprăvi, lucrurile acestea
tot trebuia să le împlinesc. Rămâi cu bine!

330
 Doftoroaia aşeză o mână uscată, cu degete nefireşti, peste
mâinile lor, privi adânc în ochii cluceraşului şi spuse:
— O să fie bine. Nu uşor, dar bine. De te-ai putea obişnui
să măsori de două ori înainte să tai o dată, ar fi încă şi mai
bine. Dar va veni şi vremea ta.
Onaş se răsuci pe o parte prin somn, vârî mâinile sub pernă,
strânse genunchii, scăpă un suspin lung şi chipul i se destinse.
Intra în somn bun, odihnitor. Lucrurile se aşezau din nou pe
făgaşul lor firesc. în vreme ce baba Niculina cerceta cu dosul
palmei fruntea copilului, Vlaicu se strecură afară din odaie.
Luna pălise, stelele se stinseseră toate, iar întunericul
nopţii se scurgea de prin cotloanele curţilor ca un balaur
răpus, târâdu-şi după el coada grea. La răsărit zarea se albea,
întâlni pe cale pe jupâneasa Aristiţa, şi plecând ochii căută
câteva cuvinte cu care să lămurească scurt prezenţa lui în
casa boierilor în noaptea aceea. Ar fi dorit să nu lase pe
urma lui nicio bănuială rea, să ridice de pe umerii Ruxandrei
povara de a da explicaţii şi să arate că gândurile sale sunt
dintre cele mai curate, că-şi ştie locul şi îşi dă seama de cât
de complicată ar putea fi toată situaţia, dar jupâneasa Aristiţa
îl opri cu un gest al mâinii şi-i vorbi cu severitate:
— Vlaicule, acestea nu sunt lucruri de lămurit în numai
câteva cuvinte. înţeleg că ai treburi urgente care te împiedică
să mai rămâi acum. Cel mai bine ar fi atunci să aştepţi vremea
când vei putea veni ziua, pe lumină, ca să ne aşezăm în jurul
mesei, să stăm de vorbă şi să lămurim ce a fost şi ce va fi.
Vlăguită de evenimentele nopţii, jupâneasa Aristiţa nu mai
găsise în ea puterea de a arăta răbdare pentru astfel de fapte
necugetate ale tinereţii. O irita felul în care aflase că Vlaicu
este în casă. O tulbura gândul că între copila ei şi acest
cluceraş se petrec lucruri asupra cărora ea nu părea să mai
aibă niciun control. Mergând astfel pe firul celor ce simţea,
înţelese că o speria de fapt pierderea Ruxandrei.
Nu mai departe de seara trecută se gândise la Vlaicu şi
îl văzuse atunci ca pe un drum potrivit pentru Ruxandra.
Tocmai ce stabilise că fata se va afla în siguranţă alături de
el, iar acum sufletul i se revolta împotriva acestor gânduri,
şi îl privea încruntată pe cluceraşul cu ochii plecaţi din faţa
ei. Pesemne că apropierea de realitate, de momentul împlinirii

33i
acestor planuri, atrăgea după sine o nesiguranţă nouă. Câtă
vreme erau numai gânduri asupra viitorului fetei, jupâneasa
Aristiţa îşi putea ţine firea. Dar de vreme ce lucrurile păreau
deja a se înfăptui, în ea îşi făceau loc împotriviri nebănuite.

Manuc Bei
1808, septem brie - Constantinopole

Bragagiul puse jos căldarea cu burlui, îşi îndreptă spatele

dureros din pricina poverii şi, fără a lăsa coşul de nuiele de
pe braţ, îşi frecă degetele învineţite ca să facă sângele să
circule din nou prin ele. Căldarea plină îi lăsase urme adânci
în palmă. Degetele erau reci ca sloiul cel mare de gheaţă pe
care-1 strecurase în bragă. într-o bună zi au să se usuce şi
au să-mi cadă sărmanele degete, îşi spuse bragagiul, şi atunci
nu voi mai avea alta de făcut decât să mă aşez lângă cerşetorii
din faţa Hagiei Sofia, cu cănuţele acestea lângă mine.
Trei cănuţe de tablă atârnau de gâtul burluiului, zdrăngă­
nind la fiecare pas al bragagiului pe străduţele strâmte ale
Constantinopolului. Atunci când pornea dimineaţă din căsuţa
sărăcăcioasă de la marginea oraşului, cu căldarea plină într-o
mână, coşul cu beţişoare de sugiuc pe braţ şi cofa cu rezerva
de bragă prinsă în chingi în spinare, dădea drumul celui dintâi
strigăt chiar din faţa porţii sale, mai mult ca să-i meargă bine
vânzarea în ziua ce începea decât ca să atragă vreun cumpă­
rător, căci prin părţile acelea ale oraşului nu se găsea niciunul.
— Braaaaagăăă! spărgea bragagiul liniştea celei dintâi ore
a dimineţii, şi ziua ştia că poate începe.
Era singurul anunţ pe care-1 dădea stând pe loc. Toate
celelalte strigări le potrivea pe doi paşi:
— Braaaa - găăă!
Iar între strigări erau trei paşi tăcuţi, ritmaţi de cântecul
cănuţelor de tablă, atârnate la burluiul căldării: zdrang, zdrang,
zdrang.
Bragagiului îi părea că muzica aceasta aducea puţin cu
meterhanelele care însoţeau glorioasele bătălii ale ienicerilor,

332-
iar mintea lui închipuia, de-a lungul drumului întortocheat
prin oraş, alte vieţi, în care rostul lui era mai înalt decât
acela de a vinde bragă şi sugiuc prin praful capitalei. Cu
pasul potrivit pe măsurile muzicii lui, era un altfel de ienicer
pornit în altfel de bătălii.
încerca să se deosebească de toţi ceilalţi bragagii ai Constan-
tinopolului, pentru ca lumea să nu mai cumpere de la cel
dintâi venit, ci să-l aştepte pe el. Săpase gheţării adânci în
curtea lui de numai o palmă, certându-se pentru această
faptă cu prima lui soţie care acum le stârnea şi pe celelalte
împotriva lui, stricând pacea casei. Iarna, când lacurile din
nord, de pe buza Mării Negre, îngheţau, pleca să aducă
blocuri de gheaţă, apoi le îngropa în gheţăria din curte,
acoperea totul cu stuf şi pământ şi uita de ele până-n vară,
când începea să meargă braga rece.
Atunci umbla la gheţărie, de unde scotea câte un sloi
mare căruia îi dădea drumul în căldarea cu bragă. Cobora
în gropile adânci din pământ numai către sfârşitul nopţii,
chiar înainte de ivirea soarelui, când luna păleşte şi aerul
este răcoros. învelea beţişoarele de sugiuc cu nucă şi jeleu
de must, pregătite de femeile lui cu o zi înainte, în pânză,
le aşeza în coşul de nuiele, slobozea strigătul de plecare în
faţa porţii şi pornea.
Se obişnuise să ocolească Piaţa Sultanahmet, ca să nu mai
iasă în calea blestemaţilor de ieniceri ce-i vămuiau întotdeauna
braga atunci când îl prindeau. Ei păreau să fie singurii din
oraş care ştiau că braga lui este cu gheaţă. Iar ei beau mult
şi nu plăteau niciodată nimic.
Se zvonise însă în cartier că Manuc dragomanul a intrat
în oraş şi este găzduit în casa lui Aram Haratunian, negustorul
de vite, tocmai pe străduţele din spatele Palatului Marelui
Vizir Bairactar. Bragagiul ştia că va face vânzare mare lui
Manuc, căci era om cu dare de mână. Hotărâse aşadar să
înfrunte pericolul de a trece pe lângă zidurile cazărmilor din
Sultanahmet, numai ca să ajungă cu braga până la pragul
lui Manuc. Plănuia să încalce tipicul şi să meargă în tăcere
prin zonele cu primejdie.
Până la hotarul acela însă mai avea încă două străzi. Sub
mişcările frământate ale celeilalte mâini, degetele sale tăiate

333
de urme adânci, vineţii, îşi reveniseră. Scoase fesul roşu cu
canaf, îşi şterse cu mâneca fruntea asudată, potrivi din nou
fesul la locul lui şi porni.
— Braaa - găăă! Zdrang, zdrang, zdrang. Braaa - găăă!
De pe o străduţă lăturalnică se ridică sunet de mare primejdie,
făcând inima bragagiului să tresalte cu teamă în piept. Aruncă
o privire peste umărul stâng şi apoi una peste cel drept, încer­
când să-şi dea seama dincotro vine urgia. Până să înţeleagă
însă, un nor de praf îl învălui şi o ceată gălăgioasă de copii
îi tăie calea, vorbind toţi deodată şi îmbrâncindu-se cu mare
însufleţire, fiecare dorind să-i atragă atenţia.
— Bragă, braga, să-mi dai bragă! strigau care mai de care,
aruncându-se unul pe altul în praful drumului.
— Ptiu! Trăzni-v-ar! Ce m-aţi speriat! făcu bragagiul.
Potoliţi-vă, diavolilor! Care-i cel mai mare?
Copiii tăcură şi cel mai răsărit dintre ei ridică un deget
în dreptul ochilor omului, cu îndrăzneală:
— Eu, strigă băiatul, făcând un pas în faţă.
— Unde stai? îl întrebă bragagiul, în vreme ce umplea
una dintre căni şi o punea în mâinile copilului.
Băiatul îşi primi comoara dulce şi bău cu nesaţ primele
înghiţituri reci, privind la prietenii săi pe deasupra cănii, cu
ochii strălucind de fericire.
— Aici stă, efendi, arătară copiii un gard dărăpănat din
scândură, şi bragagiul scoase de la brâu un cosoraş şi încrustă
în stâlpul strâmb al porţii încă o linie sub cele două mai vechi.
— Ai trei căni până acum, arătă el băiatului şirul de linii
din stâlpul porţii. încă o cană, şi să spui lui tată-tu să
plătească. Patru căni - jumătate de para, m-ai auzit? Următorul.
Unde stai?
Bragagiul dădea pe datorie copiilor cartierului. însemna în
porţile părinţilor numărul cănilor băute de băieţi, apoi îşi lua
plata de la părinţi şi tăiau împreună liniile încrustate în lemn.
Ziua se arăta spornică, şi bragagiul surâdea cu mulţumire
saturând gurile cele mici. îşi făurise propriul său sistem de
semne şi desluşiri care îi arătau, ceas după ceas, ce avea să
se petreacă mai departe, în ziua aceea. După acest sistem
al lui, ieşirea unei cete de copii în calea sa, la cele dintâi
ceasuri, era semn de belşug. Semnele împreună cu înţelesurile

334
lor le făurise cu oarecare viclenie născută din firea lui optimistă.
Spre pildă, copiii Constantinopolului îi ieşeau în cale întot­
deauna dimineaţa, aşa că bragagiul hotărâse că acesta este
semn de belşug şi zi spornică.
Ultimul băiat, cel mai mărunt dintre prunci, nu cunoştea
încă decât vreo câteva cuvinte şi se mulţumea să arate cu
degetul către căldarea cu bragă, privind cu nădejde drept în
ochii omului, aşa că îşi primi cana plină. în vreme ce-1 aştepta
să bea, bragagiul căută din priviri casa care-1 găzduia pe Manuc.
Din mulţimea de cerdacuri suspendate, închise în ferestre
înguste, reliefate pe trupurile caselor, punând umbre pe
străduţa pavată, unul se deosebea printr-o basma spânzurată
în afară cu neglijenţă. Ai fi zis că o soţie de armean creştin
a întârziat până mai adineaori cu coatele sprijinite de marginea
îngustă a cerdacului, spre necazul vecinelor ei musulmane
care priveau lumea din spatele ferestrelor zăbrelite, ascunse
vederii de mulţimea de flori complicate meşterite din fier. Un
cunoscător ca bătrânul bragagiu însă ştia că basmaua este
semn pentru el, vestind că stăpânul casei doreşte bragă rece.
Pe străduţele cu case bogate din spatele Pieţei Sultanahmet,
negustorilor armeni din Constantinopole li se îngăduise să
ocupe numai partea dinspre apus, în aşa fel încât, în timpul
rugăciunilor închinate spre răsărit, niciun musulman să nu
plece fruntea către vreuna din casele creştinilor.
Nu era prima dată când bogatul negustor de vite Aram
Haratunian găzduia în casele lui pe dragomanul Manuc.
Asociaţi în negustorii încă de când Manuc locuia cu întreaga
sa familie în Rusciuc, pe cei doi îi lega o complicată împletitură
de prietenie şi interese băneşti, imposibil de separat astăzi.
Mai ferm în hotărnicirea prieteniilor sale, Manuc îl necăjea
adesea pe Aram Haratunian la o ceaşcă de cafea armenească,
spunând că între ei nu poate fi prietenie de vreme ce deja
sunt la mijloc bani. Aram surâdea lung pe sub mustăţile
negre, acoperea ochii cu o pereche de gene dese ce ar fi
făcut invidioasă pe cea mai frumoasă fată din Constantinopole
şi se împotrivea cu acelaşi glas şăgalnic cu care făcea preţul
nutreţului la sfârşitul toamnei:
— Prietene Manuc, cei legaţi între ei numai de bani şi
afaceri nu-şi oferă găzduire şi nu petrec dimineţile împreună

335
cu plăcere, aşteptând bragagiul numai ca motiv închipuit,
altminteri bucurându-se de o companie plăcută.
Manuc ducea la gură ceşcuţa măruntă de porţelan în
cămaşa ei filigranată din alamă şi sorbea cafeaua. Negoţul
cu vite al lui Aram îi aducea sume constante, care erau apoi
cheltuite pentru aprovizionarea serhaturilor turceşti de la
Dunăre. în buza iernii, Aram Haratunian cumpăra cele mai
slabe vite de prin toate târgurile mărginaşe ale Imperiului
Otoman, le ducea în locuri ştiute de el, pe moşii moldoveneşti
unde erau hrănite toată iarna cu nutreţ din belşug. în vară,
când vitele se întremau şi preţul lor se schimba, Aram Haratunian
le pornea către mijlocul imperiului, unde le vindea. Cirezile
cumpărate ieftin erau îngrăşate pe moşiile din Moldova, aflate
în arenda lui Manuc.
înţelegerile dintre ei nu se stricaseră niciodată.
— Semn de prietenie, găsea iarăşi Aram Haratunian.
— Numai de negustorie cinstită între oameni drepţi, îl
contrazicea Manuc, apoi sorbeau împreună încă o înghiţitură
de cafea din ceşcuţele lor în cămăşi de aramă.
O vreme, după ce Manuc fusese numit dragoman pe lângă
Sultanul Mustafa al IV-lea, încăperile sale din casa lui Aram
Haratunian rămăseseră goale, iar el locuise în Palatul Topkapî,
aşa cum se cade unui înalt dregător al padişahului. După
cea din urmă răzmeriţă a ienicerilor însă, când se schimbaseră
din nou sultanii, Manuc renunţase la odăile sale din Serai, ieşind
chiar pentru o vreme din Constantinopole şi ocupându-se
îndeaproape de afacerile pe care le avea în Rusciuc ori
aiurea, aşa că puţini ştiau cu adevărat unde se află dragomanul.
Se scurseseră abia câteva luni de când Măritul Selim fusese
ucis, iar pe Tronul Lumii ajunsese, din această pricină, tânărul
Sultan Mahmud. încă tremurând de teamă - văzuse moartea
cu ochii pe când stătea ascuns, înfăşurat într-un covor —,
Mahmud îl numise atunci Mare Vizir pe Bairactar, dându-i
pe mână astfel toate treburile imperiului. îşi pusese nădejdea
în acest paşă care-1 detronase pe fratele său şi-l ridicase pe
el sultan. Avea încredere în judecata lui dreaptă când spunea
că războiul cu ruşii trebuie isprăvit de îndată, dacă se poate,
ţinând în acelaşi timp la distanţă Franţa şi complicatele
interese ale lui Napoleon.

336
 Lucrurile începuseră să se schimbe în oraş şi în imperiu
chiar din primele zile. Plin de îndrăzneală şi încrezător în
forţele sale, noul Mare Vizir Bairactar adusese înapoi legea
strictă a Nizamului care decisese, printre multe altele, că
ienicerii nu mai pot păstra prada de război, ci trebuie să se
limiteze numai la solda primită de la palat, că se va renunţa
la ienicerii şi mai cu seamă la comandanţii care nu dovedesc
curaj în luptă şi înalte calităţi morale în vreme de pace, ori că
se va lua din averile moscheilor pentru acoperirea cheltuielilor
imperiului şi ale armatei.
Abuzurile bandelor de ieniceri din oraş încetară. Mulţime
de agale şi baş-agale fură degradaţi şi păstraţi numai de
probă în corpul ienicerilor, promiţându-li-se ridicarea din
nou în grad numai în urma faptelor lor care ar fi trebuit să-i
arate demni de această onoare. Fuseseră recrutaţi noi voluntari
pentru care Marele Vizir Bairactar poruncise plată deosebită,
soldă mai mare, ca să se poată baza pe ei pentru înăbuşirea
rezistenţelor din interiorul vechilor corpuri de ieniceri.
Noii voluntari primiră instructori aduşi anume ca să-i înveţe
metodele cele noi de luptă, folosite de armatele puterilor
Europei. Oraşul se liniştea şi dreptatea părea să iasă la lumină.
Constantinopolitanii îl îndrăgeau pe acest Mare Vizir pentru
că pedepsea pe loc orice ienicer care-i prăda sau îi umilea.
Veştile venite din întregul imperiu se înseninau de la o zi la
alta. Ţara părea să aibă din nou numai un singur conducător
sub cuvântul căruia se plecau cu convingere. Toţi dregătorii,
aianii, paşii şi imamii ascultau porunca împărăţiei, nădăjduind
zile mai bune sub braţul acesta puternic care preluase frâiele
imperiului.
Tratativele de pace cu Ţarul Alexandru I al Rusiei fură
reluate de îndată. încă de la prima întâlnire dintre Manuc -
a cărui însărcinare ca negociator fusese întărită de noua
conducere - şi delegaţia rusă se arătase că Imperiul Otoman
doreşte încheierea unei păci nemijlocite de Franţa. După
bunul său obicei, Manuc aşeza mai întâi întreaga delegaţie
la ospăţ, îi surprindea cu feluri de mâncare necunoscute lor,
aşezate pe platouri în chip de păsări ori mănunchiuri de
flori, îi veselea cu dansatoare înveşmântate în straie colorate
şi cu chipurile acoperite de văluri strălucitoare pentru stârnirea

337
imaginaţiei oaspeţilor, şi numai după ce toate acestea schim­
bau cu totul dispoziţia membrilor delegaţiei, abia atunci
pornea discuţiile despre pacea dorită de toţi.
— Noul Mare Vizir Bairactar are puteri depline de a stabili
condiţiile păcii dintre domniile voastre, vorbea la sfârşit
Manuc. Imperiile voastre se află în acest război dintr-o greşeală,
căci între voi nu sunt motive adevărate de neînţelegere. De
aceea am vedea o pace încheiată cu uşurinţă între Imperiul
Rus şi Imperiul Otoman. Am chiar autoritatea de a vă asigura
că, în cazul vreunui război dintre domniile voastre şi Franţa,
înaltul Devlet nu se va amesteca în niciun chip, căci Slăvit
Sultanul doreşte prietenia Măritului Ţar.
Cele două provincii româneşti în care armatele ţarului
apucaseră să pună piciorul, iar acum nu se mai dădeau duse
de acolo, chiar dacă se scursese deja un an de la semnarea
Tratatului de la Tilsit care îi obliga să se retragă, apăreau
totdeauna în discuţie, în acest punct.
— Luminatul Sultan Mahmud şi înaltul Devlet nu vor ceda
niciun petec de pământ, repeta Manuc de fiecare dată, cu
răbdare, de parcă o spunea pentru prima oară delegaţiei ruse.
Domniile voastre trebuie să arate înţelegere, pentru că Slăvitul
Sultan a interzis să se discute despre cedări de pământ.
Feldmareşalul Prozorovski şi baronul Bervitz, conducătorii
delegaţiei ruse, schimbau între ei priviri oţelite; dulceaţa
adusă de dansatoare se topise fără urmă. O tăcere grea se
aşternea în sala ospăţului, şi Manuc obişnuia să o îngăduie
preţ de câteva clipe, cât să clatine încrederea cu care venise
delegaţia. Apoi slobozea hohotele sale de râs care aveau
darul de a şterge spaimele şi a aduce iarăşi liniştea în inimile
celor prezenţi.
Feldmareşalului Prozorovski îi era cunoscut faptul că, la
Bucureşti, trupele ruseşti fuseseră de curând cantonate chiar
în hanul acestui Manuc, care i se opunea acum, pe cheltuiala
lui, şi nu înţelegea ce joc face atunci dragomanul? Ar fi
înţeles că armeanul este, în ascuns, prieten al lor, numai că
această presupusă prietenie nu dădea deloc roade la suprafaţă,
acolo unde aveau loc negocierile de pace.
îl privea cu atâta neîncredere câtă îi permitea poziţia lui
de conducător al delegaţiei şi purtător de cuvânt al Ţarului
Alexandru - adică nu prea multă, de vreme ce Manuc era

338
bine văzut la Sankt Petersburg. întorcea pe toate părţile
vorbele dragomanului, râsul lui, gesturile şi fiecare privire
aruncată pe deasupra meselor încărcate, încercând să culeagă
din îmbinarea lor adevăratele interese ale lui Manuc. îi recu­
noştea iscusinţa şi se pleca în faţa talentului său negustoresc
evident, căci Manuc izbutea să-l menţină binedispus chiar şi
atunci când se discutau subiecte iritante ca acela al retragerii
trupelor ruseşti din principate.
Pe de altă parte, neatins de orgoliile marilor stăpânitori
ai lumii, Manuc vedea lucrurile mult mai limpede şi mai departe,
înţelegea că ruşii nu vor mai pleca din principate pentru că
nu are cine să-i trimită înapoi, dincolo de Nistru. Turcii nu
puteau, iar francezii nu doreau. Lăsaţi în voia lor, ei singuri
nu vor pleca. Nicio semnătură şi niciun tratat nu-i va mai
scoate afară din Ţările Române. Aşa sunt ei - Manuc ştia -
se supun numai puterii, şi nicio putere nu li se opunea acum.
Ce era de făcut în situaţia aceasta pentru ca pacea -
singurul lucru pe care şi-l doreau deopotrivă turcii, ruşii şi
el însuşi - să poată fi instaurată? în mintea lui Manuc planurile
se închegau şi se destrămau pentru a face loc altora noi, ca
într-un caleidoscop rotit uşor, făcând ca lumile posibile să
se schimbe cu repeziciune şi probând astfel diferite viitoruri.
Trebuia să strămute cumva toate aceste negocieri la Bucureşti,
în han. Pe terenul său altfel ar fi putut întoarce mersul lucru­
rilor, punând capăt acestui război care-1 încurca. Odată acest
gând ivit în spatele frunţii sale, Manuc se închipui alături de
Mariam şi de copii, poate în cerdacul cel înalt al conacului
boierilor Sămărghiteni, ori în casele cumpărate în mijlocul
Bucureştilor şi rămase nelocuite, lipsit de griji în jurul unei
mese gălăgioase din pricina celor mici pe care nimeni nu ar
fi reuşit să-i potolească. Pentru această lume, găsea Manuc
întotdeauna puterea să stabilească noi şi noi întâlniri cu
delegaţia rusă, explicând de fiecare dată, ca şi cum ar fi fost
prima dată, că Sublima Poartă nu va ceda teritorii.
în oraş, lucrurile nu rămaseră prea mult timp pe acest
făgaş bun.
în lupta pornită împotriva pungaşilor strecuraţi în număr
mare în rândurile corpurilor de ieniceri, Marele Vizir Bairactar
se lăsă pradă celei mai comune slăbiciuni omeneşti: exageră.
Din dorinţa de a isprăvi cât mai curând ceea ce începuse,

339
ori numai din prea mare încredere în sine, începu a da curs
denunţurilor şi a porunci execuţii fără să mai piardă timpul cu
cântărirea fiecărui caz în parte. Era de ajuns ca un constanti-
nopolitan, care purta vreo luptă nesfârşită cu un vecin, să
mărturisească răspicat că l-a auzit cârcotind împotriva noilor
reguli, că nefericitului îi cădea capul fără alte explicaţii.
în doar câteva săptămâni, denunţurile şi execuţiile se înmul­
ţiseră îngrijorător. Oamenii începură din nou să se teamă,
iar adevărul se ascunse, făcând loc făţărniciei care prinse iarăşi
a umbla la lumina zilei. îmbătat de linguşirile celor din jur,
dregători mai mari ori mai mici ce-şi cunoşteau interesul şi
se pricepeau să şi-l urmărească prin felurite metode, Bairactar
se încredinţă curând că este stăpânul întregii lumi, iar destinul
său înalt - acela de a reînvia gloria imperiului — îi scuză
faptele. Ba chiar acesta este singurul drum către viitorul
măreţ la care visa.
Nu se mai limită să poruncească executarea pe loc a celor
denunţaţi ca trădători, ci porni o campanie de educare a tuturor
vechilor ieniceri, supunându-i la umilinţe şi batjocuri publice,
în mijlocul pieţelor oraşului. Aceste fapte îi revoltară chiar şi
pe locuitori, care, la vederea numeroaselor nedreptăţi, uitară
de vechile lor răfuieli cu oştenii. Revoltele mocnite prinseră
iarăşi glas şi la adăpostul întunericului începură a se auzi
adesea proteste.
Cu cât îi ajungeau la urechi mai multe astfel de întâmplări,
cu atât mai tare strângea Bairactar a doua zi laţul pedepselor
împărţite la întâmplare.
Intr-una din nopţi, câteva siluete înveşmântate în straie
largi, negre, umplură zidurile oraşului de afişe, strecurându-se
în tăcere pe străduţele înguste şi lipind cu gesturi îndârjite
cuvintele răscolitoare la fiecare răscruce:

Fii a i Islamului, ridicaţi-vă!

Fiara ce a pus stăpânire p e vieţile voastre necinsteşte Sfânt
dreptul lui Allah, lu ân d din cele ce sunt a le Lui ca s ă d ea
trădătorilor ca r e vă asupresc! Destul aţi p leca t capu l în
fa ţ a nelegiuirilor.
Ridicaţi-vă şi răpuneţi fia r a !
Opriţi p r ă d a r e a averilor m oscheilor părin ţilor voştri!

340
 Pesemne imamii cei mai mărunţi ai Constantinopolului
fuseseră însărcinaţi cu închegarea revoltelor răzleţe ale oame­
nilor către o singură direcţie. Locuitorii erau stârniţi să se
revolte împotriva cheltuirii averilor moscheilor pentru trebu­
rile imperiului. Despre constantinopolitani s-ar fi putut spune
orice, numai că nu sunt credincioşi, nu. Planul era bun şi
avea sorţi de izbândă.
După lipsa de teamă din privirile Marelui Muftiu, a doua
zi dimineaţă când unul dintre afişe fu adus lui Bairactar, el
pricepu că porunca fusese dată chiar din palat, ori măcar că
muftiul avusese cunoştinţă de cele ce urmau să se petreacă
peste noapte.
Nu o consideră o trădare şi nu îl uimi faptul că Marele
Muftiu unelteşte şi pândeşte momentul potrivit, căci nu se
aştepta ca decimarea averilor moscheilor să rămână fără
urmări. Totuşi, îl luase pe nepregătite faptul că muftiul găsise
un aliat atât de numeros, de uşor de stârnit şi de manipulat.
Fuseseră zile în care neînţelegerile dintre Manuc şi Bairactar
se adânciseră. înşelaţi pesemne de tonul ridicat al discuţiilor
purtate între ei doi, marii dregători, care nu-1 vedeau cu ochi
buni pe acest negustor armean strecurat pe cele mai înalte
scaune ale împărăţiei, îşi frecau palmele cu nerăbdare, aşteptând
din zi în zi să-i vadă capul căzând, ori măcar să-l ştie
surghiunit cât mai departe, la marginile acelea ale imperiului
pe care le îndrăgea atât de mult.
Manuc privea cu tristeţe cum Marele Vizir Bairactar, micul
Mustafa de pe strada lor din Rusciuc, se afundă din ce în
ce mai tare în complicata împletitură de vorbe meşteşugite
cu linguşeală la urechea lui. Aceeaşi ureche rămânea surdă
pentru toate sfaturile date de Manuc.
— A început greşit şi nu poate sfârşi bine, îi spusese el
lui Bairactar. Ar fi fost poate mai bine să te opreşti atunci
când sultanii au fost schimbaţi după dorinţa ta, iar Mahmud
a fost aşezat pe Tronul Lumii. Să ceri pentru ziua aceea de
început două sute de execuţii a fost prea mult. Oamenii nu
vor uita. Ai atârnat la porţile palatului treizeci şi trei de
capete şi ai pus să fie ucise o sută cincizeci de fecioare din
haremul fostului sultan.

34i
 — Tocmai pentru aceea am poruncit să fie făcut aşa, ca
oamenii să nu uite! răspunsese cu glas nerăbdător Bairactar,
jucând între degete canafii de la brâu. Dintr-o haită de câini
alegi pe unul şi-l baţi bine, iar restul haitei te va recunoaşte
de stăpân şi nu-ţi va mai ieşi din cuvânt.
— Pentru oameni nu este valabil, îl înfruntă Manuc, pentru
că ori de câte ori întâlnea la prietenul său privirea aceasta
îndărătnică şi trufaşă îl vedea din nou de zece ani, alergând
fără ţintă printre casele cuprinse de flăcări ale Rusciucului.
Oamenii vor căuta să afle care este dreptatea din spatele bătăii,
mai înainte de a se alinia cu adevărat în spatele tău, ca să
te susţină. în Constantinopole se vorbeşte astăzi cu spaimă
despre uciderea celor o sută cincizeci de fecioare. Spaima nu-i
un paznic prea bun, pentru că uneori poate da în îndrăzneală.
Oraşul nu mai este sigur pentru tine. Caută un motiv, adună
câţiva oameni credincioşi şi mergi în Adrianopol ori în Rusciuc.
Fă-ţi timp să cumpăneşti fiecare denunţ primit - ai să vezi
că se vor rări încă din prima zi. Porunceşte o execuţie numai
după ce le arăţi oamenilor că ai cercetat unde este dreptatea.
— Sfaturi bune de armean înţelept, recunoscu Bairactar.
Numai că uiţi ce vremuri trăim. Nu este timp pentru cumpăniri
nesfârşite ori pentru răsucirea vorbelor pe toate părţile ca
să vedem cât adevăr şi câtă răzbunare este în ele. Acum
trebuie să vorbească, iute şi tăios, armele. Europa clocoteşte,
Napoleon şi-a pornit armatele, iar acolo unde nu a trimis
încă trupe a încheiat alianţe, unele chiar ascunse. Oraşul nu
mai este sigur pentru mine? Nu va mai fi sigur pentru nimeni
dacă slăbesc acum strânsoarea.
Marele Vizir vorbise cu mânie. îl irita mai cu seamă propria
sa îndoială, gândurile cele mai adânci ce-i spuneau că Manuc
are dreptate. Ridica de aceea glasul, ca să le acopere.
Manuc plecase.
îşi strânsese hărţile, rapoartele primite de la trimişii de
toate neamurile şi înscrisurile afacerilor şi anunţase pe Bairactar
că va fi de găsit, pentru o vreme, în Rusciuc. Manuc fusese
primit şi acolo în cele mai importante case ale celor mai
înstăriţi negustori armeni. Continuase să primească delegaţiile
conduse de feldmareşalul Prozorovski şi să caute cea mai
bună cale de a aşeza pacea între cele două imperii.

342-
 La nici două luni după schimbarea sultanilor, cei doi se
despărţiră, încercând să-şi vadă fiecare de drumul său. Manuc
începea şi isprăvea discuţii întregi în gând, iar Bairactar care
vieţuia în mintea lui i se opunea cu aceeaşi tărie ca şi cel
din realitate, pentru că el, Manuc, cel care-1 gândea, îl cunoştea
foarte bine. Uneori se întreba dacă nu cumva tocmai el este
vinovat pentru împotrivirile din realitate, născându-le el însuşi
în discuţiile ivite în mintea lui.
Poate că de fapt acolo lua naştere totul, în mintea lui, iar
apoi realitatea era prinsă în capcană şi era nevoită să urmeze
firul trasat de el.
Distanţa aşezată între ei măcină bolovanii ultimelor vorbe,
în numele vechii lor prietenii. Tot mai singur în palatul plin de
şoapte, în mijlocul unui oraş capricios ca o femeie, Bairactar
fuma narghilea sub cerul spuzit de stele şi se gândea la tutunul
şterpelit de Manuc de sub tejgheaua tatălui său, pe când
niciunul dintre ei doi nu avea mai mult de unsprezece ani.
întârzia în întuneric mult dincolo de ora de culcare, surâzând
cu îngăduinţă amintirilor. îi simţea lipsa lui Manuc, iar dacă
el avea să se încăpăţâneze să-i dea sfaturile acelea pline de
slăbiciuni, atunci Bairactar va găsi în el puterea de a-1 mai
răbda o vreme, până când lucrurile aveau să iasă aşa cum
îşi dorea, pacea cu ruşii avea să fie încheiată, iar Imperiul
Otoman avea să fie adus iarăşi la gloria lui de odinioară.
Odată lucrurile ajunse în acest punct, între ei totul se va
limpezi şi prietenia de altă dată va reveni. Bairactar îşi
promitea chiar să nu-1 mai ia în zeflemea pe Manuc, amin-
tindu-i care dintre ei doi a avut dreptate.
Avea să-l aducă pe Manuc înapoi în Constantinopole.
Gândul acesta apăruse mai întâi cu timiditate, către sfârşitul
serii prelungite până în inima nopţii, chiar înainte de culcare,
când adevărurile nerecunoscute ies la iveală de sub paza
slăbită a lucidităţii. în seara următoare, gândul se ivi ceva
mai devreme, lăsând timp lui Bairactar să-l cumpănească preţ
de câteva clipe. Părea o idee bună, iar inima lui se încălzea
atunci când îşi amintea de ea. Avea nevoie numai de un
motiv suficient de bun pe care să sprijine această chemare.
Motivul apăru fără întârziere atunci când Sultanul Mahmud
ceru ca negocierile de pace să fie aduse chiar în Constantinopole.

343
Bazându-se pe felul în care decurseseră evenimentele în
cazul altor tratate ruso-turce, încheiate cu succes în capitala
sultanilor, anume cel din 1799 şi cel din 1805, Mahmud
poruncise pregătiri fastuoase la capătul cărora ar fi urmat o
invitaţie pentru trimişii ţarului. Lucrurile au mers bine în
trecut, aşadar vor merge bine şi acum. Cu siguranţă că şi
amintirile ruşilor vor fi stârnite în locuri unde discuţiile
fuseseră atât de mulţumitoare pentru ei toţi.
Manuc, negociatorul de pace al Măritului Sultan, va trebui
să vină, îşi spusese Bairactar. Trebuie doar să-l reţin. Trebuie
să-l împiedic să mai plece. Să aflu o cale de a-i amăgi trufia
stârnită de ultima noastră discuţie, ca să ajung din nou la
inima lui şi să-l conving că locul lui este aici, în Constantino-
pole, alături de mine. Oraşul fierbe, este adevărat, dar şi
lintea fierbe mai întâi bine, înainte de a deveni cea mai
gustoasă supă m ercim ek1. Acesta nu este un motiv de spaimă,
atâta vreme cât bucătarul supraveghează, cu linguroiul pregătit,
gândea Bairactar, şi propria sa imagine veghind asupra Constan-
tinopolului, cu un mare linguroi de lemn ridicat deasupra
capului, îl umpluse de veselie.
în această dispoziţie optimistă, nădăjduind că-1 va aduce
pe Manuc din nou în oraş şi-l va convinge să rămână, Marele
Vizir ceruse de la Măritul Sultan titlul de Bei pentru prietenul
său. îi vorbise despre serviciile importante aduse de armean
Sublimei Porţi, despre repararea serhaturilor dunărene pe
cheltuiala lui şi despre aprovizionarea trupelor, pe care o
asigura deja de doi ani. Arătase devotamentul dragomanului
şi modestia lui, de vreme ce niciodată nu ceruse nimic pentru
el. Iar tânărul sultan Mahmud se lăsase repede convins de
vorbele vizirului său. Hatişeriful fusese pregătit şi se stabilise
începutul toamnei pentru înmânarea acestui titlu de nobleţe.
în dimineaţa aceasta de septembrie, în casa negustorului
de vite Aram Haratunian, Manuc se pregătea pentru înfăţişarea
dinaintea înaltului Devlet şi a Luminatului Sultan, pentru
ceremonia în care urma să-i fie înmânat hatişeriful. Nu avea
nicio îndoială asupra motivelor care-1 îndemnaseră pe Marele
Vizir să pornească această acţiune. Nădăjduia însă să poată

1. Mercimek - supă turcească de linte.

344
convinge măcar acum, în ceea ce lui îi părea a fi ultimul
ceas, pe Bairactar să iasă din oraşul stârnit împotriva lui, să
se adăpostească la Rusciuc şi de acolo să încerce să modereze
pentru o vreme aplicarea reformelor.
împrumutase de la Hasmik Haratunian, cea mai mică
dintre cele patru fiice ale gazdei sale, o basma roşie pe care
o spânzurase pe marginea micului cerdac suspendat, ca
bragagiul să o vadă din stradă şi să înţeleagă că este aşteptat.
Nu pentru marfa lui îl aştepta Manuc pe acest sărman de la
marginea oraşului, ci pentru alte treburi tainice.
Peste oraş se ridică glasul muezinului, chemând la rugăciune.
Din minaretele moscheilor celor mai îndepărtate îi răspundeau
alte şi alte chemări tremurătoare, înfrăţite pe deasupra oamenilor
şi oprindu-i pentru o clipă din măruntele lor îndeletniciri.
Manuc cunoştea rânduiala rugăciunilor musulmane, ştia că
este ceasul amiezei. Dacă bragagiul avea să mai întârzie mult,
atunci va fi nevoit să pornească spre Serai pentru ceremonia
de înmânare a titlului său, fără a schimba mai întâi o vorbă
cu turcul.
Deschise fereastra îngustă la care atârnase basmaua şi îşi
strecură afară un umăr, aplecându-se către stradă. Jos, bragagiul
lăsase căldarea cu cănuţele şi cofa din spinare la umbra cât
palma a cerdacului şi îngenunchease cu faţa spre Mecca. Alături
de el, negustorul de covoare şi carpete ce-şi aşeza întotdeauna
marfa direct pe jos, sub paşii trecătorilor, se ridicase de pe
scăunelul său, lăsase pe el pipa veche şi-şi potrivea acum sub
genunchi o bucată de covor. De-a lungul străduţei ce cobora
şerpuit către Marmara îngenuncheaseră cu gesturi moi, îndulcite
de glasul sfâşietor al muezinilor întregului oraş, toţi cei pe
care ceasul rugăciunii îi aflase cu treburi. Manuc privea o
străduţă acoperită de spinări rotunjite sub aceeaşi chemare.
De cinci ori pe zi, un oraş întreg îşi potrivea gesturile pe
cântecul blând al muezinului, mişcându-se toţi ca unul singur.
Şi atunci unde dispărea toată această înfrăţire, atunci când
muezinul tăcea şi rugăciunea se isprăvea?
Ce urca iarăşi în oameni în clipa scurtă când ei se ridicau
în picioare?
Privi zidurile colorate ale caselor de peste drum, atât de
apropiate încât, cu iataganul, ar fi putut atinge ferestrele din

345
faţă. Fiecare se străduise să dea casei personalitate între toate
celelalte vecine. Sprijiniţi unii de ceilalţi, pereţii erau ba verzi
ca măslina, ba ruginii ca arama, ba galbeni ca şofranul. Din
pământ urcaseră pe ei deopotrivă mucegaiuri sinilii, desenând
hărţi ce se continuau de pe un perete pe celălalt.
Poate că tot astfel urcă şi în oameni, din adâncurile acestor
pământuri mustind de ape pe dedesubt, mucegaiuri ce-i
îndepărtează atât de mult de blândeţea care îi îngenunchează
la ceasurile rugăciunii.
Muezinul din apropiere tăcu. O vreme se mai auzi doar
glasul îndepărtat al unei rugăciuni de la marginile Constanti-
nopolului, apoi se stinse şi acela, iar turcii începură a se
ridica. Bragagiul îşi potrivi în spinare curelele cofei, aranjă
cele trei cănuţe împrejurul burluiului şi ridică privirea spre
cerdacul cu semn. Manuc îl aştepta.
— Mergi în spate, la bucătării, unde am lăsat vorbă să-ţi
plătească toată marfa, spuse el. Apoi urcă la mine.
Câteva clipe mai târziu, bragagiul intra în odaia de deasupra
străduţei, făcând o temenea respectuoasă cu mâna la frunte,
la buze, pe piept şi apoi la pământ. Scoase dintre cutele largi
ale anteriului ponosit un pacheţel învelit în hârtie scumpă,
deja folosită cu alte prilejuri şi purtând urmele mai vechilor
ei întrebuinţări, şi i-1 întinse lui Manuc:
— Sugiuc din cel mai dulce must, cu miez bun de nucă,
pentru fata cea mai mică a lui Aram Haratunian efendi, spuse,
în vreme ce desfăcea pacheţelul numai la un colţ, pentru ca
vederea capetelor chihlimbarii ale beţişoarelor de sugiuc să
adeverească laudele sale. Peşcheş, preciză apoi cu un surâs.
— Ce mai este pe aici? întrebă direct Manuc, căci ceasurile
erau înaintate şi urma să plece spre palat.
— Cinstite Manuc efendi, vine, scurtă la rândul său braga­
giul vorba, de vreme ce dragomanul se arăta nerăbdător. în
mânie ne culcăm, în mânie ne sculăm. Oamenii au prins
curaj şi vorbesc ziua în amiaza mare pe la colţuri, fără să
se mai ferească, încât ţi-e şi frică uneori să mai treci pe
străzi, căci cine ştie lângă cine nimereşti din întâmplare şi
poţi fi luat drept trădător numai pentru că ai auzit câteva
vorbe îndesate cu năduf. Deunăzi s-a retezat capul unui
sărman ienicer - căci am ajuns să le plângem de milă, măcar

346
că ne-au purtat sâmbetele atâţia ani - numai pentru că se
întâmplase să doarmă în aceeaşi odaie cu alţi trei ce cârco­
tiseră. Era, bietul, numai un copilandru şi plângea cu lacrimi
strigând că dormea şi nu auzise nici măcar un cuvânt, dar
nu l-a ascultat nimeni. Vine, efendi!
— Ştim ce vine? întrebă Manuc.
— Vor fi ştiind alţii mai învăţaţi ca mine, efendi, răspunse
bragagiul. Eu pot să spun numai ce văd: în fiecare dimineaţă,
zidurile sunt scrise cu cărbune. Soldaţii le spală, iar a doua
zi dimineaţă sunt scrise la loc. Măscări şi porecle pentru
măritul Mare Vizir, fie slăvit, că ţi-e şi teamă să ieşi din casă,
nu carecumva să-ţi cadă ochii pe vreunul dintre zidurile
scrise şi să te mai şi vadă cine nu trebuie că ai privit. Se
adună în câte o casă mărginaşă la căderea întunericului şi
vorbesc fără lumânare până la ivirea zorilor.
— îi ştii? iscodi Manuc.
— Sunt imami şi oameni de-ai Marelui Muftiu şi de-ai
agăi Ahmet, şti-le-ar Allah de nume, căci tot una este pentru
noi de sunt ei ori alţii. Am crezut că lucrurile se vor schimba
în sfârşit şi pentru noi, dar nu avem în cine ne pune nădejdile,
căci niciunul nu ne mai vede după ce trece de cea dintâi
poartă a palatului, vorbi cu amărăciune bragagiul, amestecând
veştile culese pentru dragoman cu propriile lui necazuri şi
dezamăgiri pe care, din pricină că nimeni altcineva nu le
asculta, le răsturna tot în faţa lui Manuc. Se vorbeşte încă şi
acum despre cadânele cele mici ale lui Selim, ţinute închise
în sărăcie în odăi dosite ale haremului, şi pe care au poruncit
să fie ucise. Copile fără vină. Nu se face aşa ceva, cinstite
Manuc efendi.
îl mai descusu o vreme, căzând pe gânduri la răstimpuri,
atunci când cele aflate se potriveau cu altele, ştiute, dând
semn de apropiată răzmeriţă, apoi ceru rădvanul şi porni
către Palatul Topkapî. Pe chipul său, bragagiul nu izbutise
să citească nimic în vreme ce-i istorisea ce se mai petrecuse
în oraş în lipsa lui. Orice ai face, stăpâneşte-te, îi răsuna lui
Manuc în urechi glasul celui dintâi învăţător al său, Zaven
Calaigian, negustorul de stofe şi mătăsuri din Iaşi, de la care
deprinsese româneşte şi ruseşte, pe când avea doar doispre­
zece ani. Pesemne că învăţătura se potrivise cu însuşirile lui

347
cele născute, căci lui Manuc nu-i fusese niciodată greu să-şi
ţină firea. Era un maestru al stăpânirii de sine, în vreme ce
prietenul său Bairactar era tumultuos ca furtunile pe mare,
iscate din nimic, ridicând într-o clipă valuri cât casa, ca apoi
să se topească, ca şi cum nici nu ar fi fost.
Chiar şi atunci, în noaptea aceea înfricoşătoare din copilărie,
când Rusciucul fusese cuprins de flăcări, iar ei îşi scăpaseră
viaţa în apele Dunării, micul Manuc se stăpânise fără efort,
dominând frica din el şi focul din jur, în timp ce micul
Mustafa răvăşise lucrurile, aprinzând încă şi mai tare pălălaia
cu furtunile purtate după el întotdeauna. însăşi inima lui
părea să se aprindă la cea mai mică scânteie, supunând apoi
totul sub flăcările ei.
Intrarea dragomanului în Palatul Topkapî se făcu fără prea
mare fast. Aşa-zisele pregătiri în cinstea lui, începute de acum
o săptămână, se dovediră a fi numai vorbe de amăgire. Garda
nici nu părea a şti că el urmează să sosească, aşa că rădvanul
fu oprit mai întâi la Poarta Imperială şi apoi la Poarta Salutului,
ca orice oaspete de rând sosit pentru propriul său interes,
nicidecum ca un înalt dregător poftit ca să fie răsplătit.
Ca orice poruncă a Marelui Vizir în zilele acestea, îşi spuse
Manuc, cu greutate se aplică, apoi cu greutate se respectă.
Numai întâlnirea cu Bairactar însuşi reuşi să-i mai şteargă
din amărăciunea tuturor acestor observaţii. Un ceauş îl conduse
în vechiul său cabinet unde robinetul cişmelei picura, iar
narghileaua trona în mijlocul încăperii. Aici îl aştepta Bairactar,
care îl cuprinse în braţe lovindu-i cu putere spatele cu
palmele şi veselindu-se cu toată sinceritatea de revedere.
Cele dintâi cuvinte i le rosti aproape în ureche, înainte de
a se îndura să se desprindă de el, şi Manuc încercă să-i
îndepărteze măcar capul, ca să se ferească de vocea lui
tunătoare. Dar Bairactar îi prinse la rândul său capul cu
mâinile şi-şi lovi fruntea de fruntea lui de câteva ori, rostind
sacadat în ritmul loviturilor:
— Ai venit! Ai venit! Ce naiba ţi-a luat atâta timp, încăpă-
ţânatule şi îndărătnicule! Calci porunca Marelui Vizir de parcă
ar fi vorba nevestei.
Alungă toţi slujitorii cu câteva bătăi din palme şi îl servi el
însuşi pe Manuc din bunătăţile de pe măsuţa ce slujise altădată

348
hărţilor şi misivelor tainice ale dragomanului. Veselia lui umplea
toată încăperea, iar Manuc citea în ea uşurarea că lucrurile
se vor aranja, aşa cum se aranjau de fiecare dată în preajma
armeanului, ca şi cum chiar şi ele s-ar fi simţit stânjenite să
provoace tulburare în jurul unui om atât de împăcat.
Discuţia întârzie îndelung în zone îndrăgite de ei amândoi,
anume fapte din copilărie şi cea dintâi tinereţe, când frâiele
lumii nu se aflau încă în mâinile lor, iar viaţa dădea semne
că ar fi uşoară şi frumoasă. Aşa cum li se întâmplă adesea
prietenilor din copilărie, fiecare avea puterea de a vedea în
celălalt fiinţa aceea lipsită de vinovăţii de la începutul vieţii.
Bairactar fu cel dintâi care vorbi despre noaptea de coşmar
din copilăria lor. Numai pe jumătate în glumă, cercetând pe
Manuc pe sub sprâncene şi dezvăluind o parte din multele
îndoieli ce-1 măcinau, întrebă:
— Eşti pregătit să-mi întorci datoria de viaţă ce ai la mine,
din noaptea aceea? S-ar putea să nu mai dureze mult şi să am
nevoie de tot ajutorul pe care îl pot primi, din toate părţile.
Manuc îi aruncă o privire până în adâncul sufletului, cântărind
ce ar putea însemna cu adevărat ajutor în aceste zile, pentru
cel mai vechi prieten al său. îl vedea pornit cu hotărâre pe
un drum de pe care ştia că nu-1 mai poate întoarce. îşi potrivi
glasul tot a glumă, ca să facă pe plac lui Bairactar, căruia îi
plăcea să-şi rezolve astfel problemele, şi spuse:
— Eu am la tine datorie de viaţă? Tu ai la mine datorie
de viaţă, nu eu.
— Se vede că te-au atins bătrâneţile mai repede decât pe
mine, Manuc, dădu drumul Bairactar unui hohot de râs. Acum
îmi explic eu de ce te porţi uneori ca şi cum ţi-aş fi dator.
Hai să-ţi amintesc cum s-au petrecut lucrurile şi să isprăvim
odată toată această încurcătură. Atunci când te-a aruncat
afară din casa voastră în flăcări cu un şut ienicerul acela, de
te-a ridicat în aer de-un cot şi ai căzut apoi ca baloţii de
postav ai negustorilor voştri, aminteşte-ţi că rămăseseşi prostit
în mijlocul drumului, bolborosind mărunt din buze şi privind
înapoi către prăvălie, năuc.
— Bolboroseam mărunt? surâse cu îndoială Manuc.
— Aşa făceai, dar pesemne că din căzătură şi din spaima
focului, acum nu-ţi mai aminteşti. De trei ori am strigat la

349
tine să fugim către Dunăre, şi erai surd, nici nu clipeai. A
trebuit să te scutur de braţ de câteva ori ca să te trezeşti şi
să iei aminte la mine. Te-am dus mai mult târâş primii paşi,
până când ai înţeles ce doresc de la tine şi ai prins a alerga
cu adevărat. Asta-i, încheie Bairactar, cu râsul pierdut undeva
pe la mijlocul discursului şi cu fruntea încruntată ca pentru
a da greutate ultimelor sale cuvinte.
— Asta-i? repetă Manuc, cu un glas egal ce făcea vorba
pătimaşă a vizirului să pară încă şi mai înfocată. Aceasta este
datoria de viaţă pe care o am la tine? Şi atunci cum rămâne
cu piciorul tău încurcat în încrengăturile de pe fundul apei?
Cum rămâne cu scufundările mele repetate, pe întuneric,
pipăind cu degetele glezna ta prinsă în ierburi şi nămol?
Când, ostenit, ai isprăvit zbaterile şi te-ai lăsat moale în apele
murdare pe care pluteau bucăţi aprinse de lemn, am prins
spurcăciunile între dinţi şi le-am retezat.
Sub cuvintele rostite cu calm de Manuc, Bairactar nu mai
mişca. Privirea îi rămăsese pe fereastră şi respiraţia îi devenise
foarte uşoară, ca a celui ce încearcă să prindă cu urechea
sunete slabe, îndepărtate.
— Nu-i adevărat, şopti numai pentru sine.
— Erau tare rele la gust, aşa să ştii, continuă Manuc după
această pauză, luată cu bună ştiinţă, căci vedea cât este de
tulburat. Nişte scârboşenii.
Cuvântul păru să trezească pe Bairactar din tulburare, şi el
prinse a râde zgomotos, îndreptându-şi spatele şi bătându-se
uşor cu palmele pe burta prinsă în chimir.
— Erau rele la gust? Nu ţi-a plăcut să mănânci spurcăciuni
din Dunăre? De asta ai vărsat atunci când am ieşit la mal?
râdea el.
— Tu ai vărsat, nu eu, surâse Manuc.
— Da, recunoscu Bairactar, eu am vărsat. Dar restul este
o minciună, o scorneală de-a ta, vorbe cu care pesemne că
vrei să-mi abaţi gândurile acum, când vezi toate furtunile ce
mă înconjoară.
— Vărsai, tremurai şi plângeai, continuă Manuc.
— Aveam zece ani, se aprinse iarăşi Bairactar, căutând
dezvinovăţiri copilului din trecut. Poate că plângeam şi tre­
muram, dacă aşa îţi aminteşti tu. Nu este ceva neobişnuit

350
pentru un băiat de zece ani ce-şi scapă viaţa dintr-un foc
care îi prăpădise jumătate dintre vecini.
— Te înecaseşi, îşi continua istorisirea Manuc, fără să ia
seama la întreruperi. Nu mai respirai atunci când am tăiat
ierburile cu dinţii şi te-am scos pe mal. Când în sfârşit ţi-ai
revenit, ai început să tremuri şi să verşi.
Manuc vorbea fără să-l privească, rostind cuvintele încet
aşa cum vorbeşti unei sălbăticiuni pe care nu vrei să o sperii.
Era încredinţat că Bairactar nu se preface, ci cu adevărat
nu-şi mai aminteşte toate câte s-au petrecut în noaptea aceea.
Nici nu avea importanţă cum s-au petrecut. Nu conta cine
cui datora viaţa. Important era numai că erau legaţi între ei,
indiferent de toate celelalte situaţii în care îi aşezase viaţa
de atunci încolo, indiferent de periodicele lor zbateri de a
se desprinde din legătura aceasta.
Un ceauş băgă capul plecat pe uşă şi anunţă că Divanul
s-a adunat în sala cea mare din faţa Palatului Fericirii. Măritul
Sultan urma să apară în numai câteva minute, aşa că era
grabă. Marele Vizir Bairactar potrivi cu un gest pieptarii din
samur ai anteriului lui Manuc, îi cercetă dintr-o privire armele
prinse-n chimirul bogat şi spuse, bătându-1 pe umăr:
— Nu-i nimic adevărat. Şi acum, haide să te facem Bei.
Ceremonia fu scurtă, lăsând pe Manuc dezamăgit. încă şi
aşa - scurtă şi lipsită de obişnuitul fast, de cântecele meter-
hanelelor şi defilările ienicerilor încolonaţi în rânduri de şase -
şi tot nemulţumi mare parte din membrii Divanului. Unii îşi
arătau făţiş împotrivirea, evitând să-l privească pe Manuc ca
şi cum nu el era motivul acestei adunări. Alţii îşi ascundeau
simţămintele în spatele unor feţe preocupate mai degrabă
de veştile noi trimise de curând de împăratul Napoleon.
Manuc îi cunoştea bine pe fiecare în parte. Cu unii se
întâlnise de nenumărate ori în case ştiute doar de ei, în
Rusciuc, pe vremea când Măritul Selim tocmai fusese detronat,
iar ei unelteau pentru readucerea lui pe tron. Formaseră
împreună o asociaţie secretă, numită Prietenii de la Rusciuc,
şi adunau în jurul lor toţi paşii şi aianii nemulţumiţi de noua
conducere. Astăzi, Prietenii de la Rusciuc păreau să nu-1 mai
cunoască, ori să fie deranjaţi de spiţa lui armenească ajunsă
la un aşa titlu înalt cum era acela de Bei.

35i
 Firmanul de numire fu adus pe o pernă de catifea purpurie,
iar grămăticul îi dădu citire cu solemnitate:

D ragom anul M anuc îşi îndeplineşte cu credin ţă serviciile.

Apreciem zelul p e ca re îl depune în a fa ceri şi îi mulţumim
c ă a justificat în ochii întregii lumi în crederea p e ca re o
avem în el. Ca răsplată a devotam entului său îi acord ăm
titlul de Bei a l M oldovei şi dorim ca de acu m înainte el
să du bleze zelul în slujba n oastră}

Marii dregători, membrii ai Divanului, îşi fereau privirile,

în vreme ce Bairactar căuta la ei cu sfidare. Fiecare cuvânt
citit de grămătic părea să pună sare pe o rană a cărei
adâncime Manuc abia acum începea să o înţeleagă. Un titlu
de nobleţe, acordat unui supus nici fanariot şi nici musulman,
era un lucru pe care cei de faţă nu credeau că aveau să-l
vadă vreodată. Hotărât lucru lumea se scutura de toate vechile
ei pravile.
Mai târziu, după ospăţul tăcut şi stânjenit ce urmă, Bairactar
pofti pe Manuc să se retragă împreună şi să continue discuţia
în propriul lui palat - Palatul Viziral din vecinătatea casei
lui Aram Haratunian, negustorul cel cu patru fete. Manuc se
arătă bucuros să poată vorbi, în sfârşit, între patru ochi cu
Bairactar. Nu-i plăcea ceea ce văzuse în Serai. Mulţi dintre
membrii fostei lor asociaţii, Prietenii de la Rusciuc, făceau
acum parte din Divan. Din această pricină, Manuc se aştepta
să-i afle mai strâns uniţi în jurul lui Bairactar, chiar dacă
vremurile năşteau opinii atât de diferite în oameni care ar
fi trebuit să aibă interese comune. în loc de aceasta, între
ei toţi Manuc observase plutind aerul acela uşor vinovat,
bine ascuns sub priviri acuzatoare, al conspiratorilor.
Intrară în palatul Marelui Vizir ca într-o oază de pace.
Ferestrele mici, tăiate numai sus, aproape de tavan, şi zidurile
groase, îl arătau a fi mai degrabă cetate decât palat. Traversară
săli prelungi, pardosite cu marmură îndelung şlefuită, cu faţa
ca oglinda, în care licăreau nenumăratele torţe aprinse, şi
ajunseră într-o odaie îmbrăcată toată în covoare persane.1

1. Din firmanul de numire în rang de Bei.

352-
 îşi scoaseră chimirele grele, pline de arme, şi se lăsară
spălaţi pe picioare de două slujnice tinere ce alungară toată
oboseala zilei cu mâinile lor pricepute. îi încălţară apoi cu
iminei moi de marochin, isprăviţi cu câte un canaf în vârful
răsucit, iar Manuc observă în treacăt că ai lui erau noi şi
înţelese că fusese aşteptat cu drag, în ciuda tuturor neînţele­
gerilor dintre ei.
Intră apoi cea mai nouă femeie din haremul Marelui Vizir,
purtând în mâini o narghilea din alabastru pe care începu
să o prepare cu gesturi moi, urmând ritmul unui cântec
domol auzit doar de ea. Manuc şi Bairactar se lungiră pe
sofale aşternute cu macaturi colorat înflorate şi îi urmăriră
mişcările, gustând gânditori din plăcerile ivite la răstimpuri,
atunci când vălurile alunecau în ritmul gesturilor ei, dezvelind
braţele albe încărcate de brăţări.
încântată să arate ceea ce ştia şi ceea ce avea, femeia privea
din când în când cu îndrăzneală la Manuc. Când isprăvi, ca
pe o ultimă taină, scoase furişat ceva dintr-un săculeţ de la
brâu şi strecură în apa din narghilea, ferindu-şi gestul cu palma
celeilalte mâini. Aroma răspândită o trădă însă, căci încăperea
se umplu de miros curat de lămâie şi mentă - tainele presărate
în apă. Aprinse şi cărbunele, apoi împinse uşor narghileaua
către Bairactar, aşezându-se pe covor la picioarele lui.
— Ştii prea bine că nu fumez narghilea, refuză Manuc
gestul prietenului său, care dorise să-i treacă narghileaua.
— Atunci poate ea? surâse pentru cea dintâi oară în ziua
aceea Bairactar, arătând din ochi femeia aşezată la picioarele
lui. Astăzi a venit. Ţi-o dau de tot, faci ce vrei cu ea.
Manuc scăpă un hohot scurt de râs, încă şi acela pierdut
către sfârşit într-o umbră de amărăciune, şi scutură din cap.
— Nu? Cum doreşti.
Făcu un gest abia ghicit din cap şi femeia se ridică şi
dispăru în sunet de brăţări. Pe două măsuţe scunde de lângă
sofalele lor apăruseră zaharicale, ceaiuri aromate şi cafele.
Fumul alb, gros, al narghilelei se strecura şerpuit către fereastra
deschisă, încetinindu-şi alunecarea odată ajuns afară. Amurgea,
şi ceasurile roşii coborâseră pacea asupra oraşului şi păreau
că-1 descumpănesc, lăţindu-1 şi risipindu-1 cu totul la numai
câteva palme de fereastră.

353
 — Narghileaua fără un prieten alături şi fără o poveste
între ei este un păcat, spuse Bairactar, privind pe Manuc
printre genele plecate pe jumătate, grele de dulceaţa plăcerii
ce-i picura în vene. Ce poveşti aduci?
Manuc privi cu nehotărâre mai întâi ceaiul, apoi cafeaua
de pe măsuţa cea mai apropiată. întinse mâna înainte să se
hotărască, şi o mai plimbă o vreme pe deasupra lor. Alese
la întâmplare cafeaua şi aduse ceşcuţa cât degetarul la piept,
vorbind fără să-şi ridice privirile din ea:
— Poveşti cu războaie şi iscoade aduc. Franţa...
— Să nu aud de Franţa! îl întrerupse Bairactar, pătimaş
dintr-odată, tocmai când Manuc credea că totul în jur -
amurgul cu sunetele lui îndepărtate, cadâna cea nouă, narghi­
leaua şi aromele răspândite de ceaiuri şi cafele - lucrează
în taină pentru ca el să poată avea în sfârşit o discuţie liniştită
cu Marele Vizir al înaltei Porţi. Cel puţin în propria mea casă
nu se va mai vorbi despre Franţa! Se fac pregătiri pentru
aducerea unei importante delegaţii ruse la Constantinopole.
Vom încheia această pace fără medierea lui Napoleon, care
se dovedeşte tot mai mult a fi un trădător al Porţii. Ne-am
încrezut în cuvintele lui până acum, şi tot ce a făcut el a
fost să-şi urmeze numai propriile interese.
Şi Bairactar trase din narghilea, suflând apoi fumul cu putere
afară, iritat din pricină că nu izbutise să-şi stăpânească furia.
Plănuise să-i arate lui Manuc un bărbat calm şi hotărât, şi în
loc de asta se iveau din nou furtunile care-1 măcinau mereu
pe dinăuntru, tulburând mai toate deciziile din ultima vreme.
Manuc nu ştia cum ajunsese să fie dată pacea acelei
înserări pe luptele înverşunate care se purtau mereu în aerul
din jurul lui Bairactar. Roşul domol al amurgului, apăsător până
atunci, prinsese viaţă, arătând acum încăperea şi oraşul întreg
ca în lumina celor mai aprinse bătălii. Schimbarea se petrecuse
într-o clipă. îşi simţea prietenul încordat şi pregătit de noi
greşeli, mânat parcă numai de dorinţa de a i se opune. Atunci
când vorbi o făcu încet, cu glas coborât, lipsit de nădejde,
dar conştient că este dator să mai încerce încă o dată:
— Dacă Poarta va încheia pacea cu Imperiul Rus, ocolind
medierea lui Napoleon, atunci Franţa este pregătită să reac­
ţioneze. Ştii că anul trecut la Tilsit au fost semnate, de fapt,

354
două tratate? Ştii că în afara celui cunoscut mai există încă
unul, secret? în toate capitalele Europei, marii diplomaţi ruşi
vorbesc fără prea mare ascunziş despre anexarea Principatelor
Române de către Ţar ca despre un lucru deja înfăptuit, cu
acordul tacit al lui Napoleon. împăratul a fost suficient de
abil încât să nu noteze prea clar, în înscrisurile oficiale
semnate de el, această anexare, dar vorbele schimbate între
ei stau la baza acestei îndărătnicii a ruşilor de a nu pleacă
nici de la Bucureşti şi nici de la Iaşi, încheie Manuc, sorbind
în sfârşit din cafea şi ridicându-şi apoi privirile către fereastră,
departe, spre lumina ce trăgea să moară în zare.
Cuvintele lui nu părură să dezvăluie lucruri necunoscute
Marelui Vizir.
— Cunosc Tratatul secret de la Tilsit, răspunse el. Vorbeşte
despre noul hotar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman,
care s-ar afla pe Dunăre. Nu are însă nicio valoare, atâta vreme
cât Napoleon se fereşte de un discurs limpede prin care să
recunoască în faţa întregii lumi că a acceptat această împărţire.
Ştiu şi jocul făcut de Napoleon cu ambele imperii - singurul
lui scop este menţinerea blocadei continentale împotriva
Angliei. Nu cred că-1 priveşte foarte mult soarta pământurilor
pentru care ne certăm noi, ci doreşte un singur lucru: victoria
împotriva Angliei. Iar pentru aceasta are nevoie de tot ajutorul
pe care îl poate obţine, de la noi toţi: de la Ţarul Alexandru I
şi de la Măritul Sultan Mahmud al II-lea.
De vreme ce nu o putuse înfrânge în bătălii, Franţa decretase
blocadă economică împotriva Angliei. Niciunul dintre aliaţii
săi ori dintre vasalii mai vechi şi mai noi nu mai aveau voie
să facă comerţ cu insulele britanice. Napoleon ar fi dorit să
vadă economia duşmanului său prăbuşindu-se, odată ce l-ar fi
izolat de întreaga Europă. îi ajungeau însă tot mai des la ureche
zvonuri despre vase care sparg această blocadă, ba cu ajutorul
Rusiei, ba cu acela al Porţii. Mai cu seamă Rusia era bănuită,
din două pricini: una, pentru că era mai puternică, lipsită de
lupte interne care să o slăbească şi de aceea mai înclinată să-i
iasă de sub cuvânt lui Napoleon, şi a doua, pentru că avea
mai mare nevoie de toate mărfurile industriale venite din Anglia.
Despre această blocadă continentală vorbea Bairactar, şi
cuvintele lui aveau mult adevăr în ele.

355
 — Sunt şi lucruri pe care nu le ştii, continuă Manuc. Zilele
acestea, chiar împăratul Napoleon şi Ţarul Alexandru I, ei
doi în persoană, se întâlnesc în Erfurt ca să discute condiţiile
unei eventuale păci cu Anglia. Planurile sunt ca niciunul dintre
ei să nu încheie pacea până când Anglia nu va recunoaşte
că Finlanda şi Principatele Române aparţin Rusiei. Cunosc şi
numărul articolului din convenţia care urmează a fi semnată:
„Majestatea Sa îm păratul întregii Rusii a mutat deja în această
p a r te hotaru l im periu lui său p â n ă la D u n ăre şi a în co r­
p o r a t în imperiul său M oldova şi Valahia, negăsind posibil
să recu n oască integritatea Imperiului Otoman, altfel decât
cu această condiţie. Drept urm are, m ajestatea Sa îm păratul
Napoleon recunoaşte în corporarea am intită şi hotarul Im pe­
riului Rus, mutat p â n ă la D u n ă re“1 Este articolul 8 al conven­
ţiei pe care o vor păstra secretă. Tot mai crezi că nu are
nicio valoare?
în vreme ce Manuc rostea articolul care dădea Ţarului - în
ascuns - stăpânirea Principatelor, Marele Vizir lăsă să-i scape
dintre degete furtunul narghilelei, se ridică dintre pernele
sofalei şi se apropie de fereastră, aşezându-se cu spatele la
oaspetele său. Cuvintele lui îl tulburau într-un fel pe care
nu l-ar fi putut ascunde. Soarta celor două ţări române îl
ţinea nopţile treaz. Nu-i plăcea să audă rostite cu glas tare
toate temerile lui din ceasurile târzii, dar Manuc părea hotărât
să pună degetul pe toate rănile lui, în seara aceasta.
Mângâie cu privirea cupolele rotunjite cu blândeţe ale
Hagiei Sofia şi ale Moscheii Albastre, decupate întunecat pe
cerul serii. Minaretele lor înălţate cu graţie şi indiferenţă îl
puneau în încurcătură ori de câte ori le privea, făcându-1 să
se întrebe ce importanţă au, în fond, toate acestea?
Atunci când bătăile inimii i se mai potoliră în piept şi
Bairactar simţi că-şi poate controla din nou muşchii feţei, se
întoarse către prietenul său surâzând:
— Cum faci, Manuc, să cunoşti convenţii şi tratate care
nu s-au semnat încă? întrebă, ca o laudă adusă unor mai
vechi şi cunoscute iscusinţe ale prietenului său.

1. Convenţia secretă de alianţă între Rusia şi Franţa, de la Erfurt.

Articolul 8.

356
 — Cel dintâi pas este să nu răspund la astfel de întrebări,
spuse Manuc. Cuvintele au acest rău obicei de a-ţi ieşi uşor
din stăpânire. Odată rostite, ele prind viaţă şi îşi fac lucrarea
lor în lume, nu întotdeauna cea pe care le-ai menit-o tu.
Bairactar râse şi se întinse din nou pe sofa.
— Bine, nu te mai întreb aşa ceva. Totuşi, să ştii că Poarta
nu este încă la pământ şi lipsită de putere aşa cum o cred
ei. Napoleon încă are nevoie de noi. închipuitul hotar cu
Rusia, trasat la Dunăre, nu se va realiza cel puţin atâta vreme
cât capul îmi mai stă încă pe umeri. Singura palmă de pământ
pe care Rusia o va obţine de la mine - iar aceste cuvinte nu
voi recunoaşte niciodată că le-am spus - este Bugeacul. Atât.
Sunt trei cetăţi la Marea Neagră: Cetatea Albă, Chilia şi Ismail,
cu câteva palme de pământ în jurul lor. Mă pot lipsi de ele.
Stepele uscate şi pustii ale Bugeacului, smulse odinioară
de turci de la temutul Ştefan cel Mare şi lipite astăzi paşalâcului
Silistrei, erau pământurile ce porneau de pe buza Mării Negre
şi urcau de-o palmă în sus, către ţară, rămânând totuşi departe
de marginile codrilor Tigheciului. Manuc înţelegea de ce se
arăta dispus la această pierdere Marele Vizir. Singure cetăţile
de la Marea Neagră ar fi putut fi interesante, căci fâşia de
pământ din spatele lor, bătută veşnic de vânturi seci şi
căscând către lume guri uscate de sete, înspicată ici-colo de
ierburi cenuşii şi ridicând cel mai adesea nori de praf de-un
stat de om, nu-i adusese niciodată vreun câştig.
— Prietene Manuc, eşti Bei al Sublimei Porţi acum, vorbi
din nou Bairactar. Cuvântul tău va avea altă cădere, începând
de astăzi. în câteva săptămâni toate pregătirile vor fi gata,
iar delegaţia rusă va fi poftită în Constantinopole. Fără niciun
reprezentant al Franţei. Vei încheia în sfârşit toate negocierile
de pace, iar acest război va lua sfârşit. Trebuie să ia sfârşit!
Şi Ţarul doreşte aceasta la fel de mult ca şi noi.
— Se poate face, spuse Manuc. Numai momentul nu este
potrivit. Pe de o parte, propriul tău Divan nu te sprijină. Iar
pe de altă parte, Rusia se împotriveşte din ce în ce mai mult
pe faţă blocadei continentale. Niciodată nu a respectat-o,
căci a continuat să primească navele englezeşti sub pavilion
măsluit american în tot acest timp, iar Napoleon ştie şi fierbe.
De aceea, cu cele două Principate vrea să-i ungă pe ruşi,

357
să-i convingă să păstreze blocada. Poate că nu va recunoaşte
niciodată, dar este pregătit să ofere mult mai mult decât atât
ruşilor, numai ca să-i aibă de partea lui împotriva Angliei.
Regele George îl calcă pe nervi. A ajuns să-l irite chiar şi numai
numele său auzit prin preajmă, şi ori de câte ori cineva îl
rosteşte, el îl numeşte cu furie George Nebunul ori Smintitul.
Ruşii simt că au toate cărţile bune în mână acum. Să mai
aşteptăm. Bine ar fi chiar să mutăm negocierile la Bucureşti.
Discuţia se întinse până dincolo de miezul nopţii. Către
sfârşit, cuprinşi de osteneală şi lămuriţi că niciunul nu va conteni
să-şi susţină propriile sale păreri, chiar dacă o va face surâzând,
se îndepărtară oarecum de subiectele legate de război. Bairactar
se interesă de lemnul din pădurile Bucegilor promis de Manuc.
îi vorbi despre stricăciunile fregatelor din flota sa, pe care
ar fi vrut să le repare cu acest lemn, ba chiar despre o dorită
mărire a acestei flote prin construirea a încă şase corăbii.
A doua zi avea să înceapă o perioadă în care Manuc îşi
punea mari speranţe, când musulmanii îşi dădeau toată silinţa
să fie mai buni, să grăiască numai adevărul şi să-şi păstreze
aproape prietenii, să se împace cu duşmanii şi să uite toate
pricinile.
începea Ramadanul.

Ramadan
15 noiem brie 1 8 0 8 - Constantinopole

La capătul unei luni de post şi rugăciune, constantinopolitanii

sărbătoreau sfârşitul Ramadanului. Se scurseseră câteva săptă­
mâni de când Manuc fusese ridicat în rang de Bei. Scandalurile
şi micile răfuieli se auziseră în tot acest timp mult mai rar,
zidurile oraşului rămăseseră curate chiar din prima zi, siluetele
care-şi luaseră obiceiul de a le umple cu măscări scrise cu
cărbune nu mai apăruseră, gesturile fuseseră mai reţinute şi
vorbele mai înţelepte. Gândurile zburau mai des la alte
bănuite rosturi ale vieţii lor, poate mai înalte decât acesta al
veşnicelor răzbunări şi dorinţe de mărire.

358
 Vreme de 28 de zile, ieniceri, negustori, sărmani ori bogaţi
îşi stăpâniseră poftele de toate felurile, de la răsăritul până
la asfinţitul soarelui. Nimeni nu mâncase, nu băuse, nu fumase
narghilea, nu aruncase vorbe grele ori jigniri, nu se mâniase
şi nu se veselise, atâta vreme cât soarele fusese pe cer. La
umbra firavă a câte unui portocal, doi-trei credincioşi mai
munciţi pesemne de regrete cereau vreunui imam tălmă­
cirea unor sure mai scurte de pe la sfârşitul Coranului, ca
să înţeleagă bine dacă a fi binevoitor este totuna cu a ierta
celor care le-au greşit, ori au de făcut de fapt două lucruri
diferite.
La Kiva Han în cafenea, trei-patru băieţi de prăvălie alergau
dis-de-dimineaţă pentru pregătirile acelei zile în care erau
aşteptaţi, pentru prima oară după o întreagă lună, oaspeţii.
Ca mai toate cafenelele şi hanurile din Constantinopole, urmau
să fie gazde primitoare pentru sărbătorile ultimelor două zile
de Ramadan. Ospeţele înfloreau peste tot, în casele constan-
tinopolitanilor ori în feluritele localuri mai încăpătoare.
Tocmai se isprăvise ultima mare rugăciune colectivă care
scosese toată suflarea bărbătească a oraşului în pieţele din
faţa moscheilor. Dimineaţa era în mijlocul ei, iar mulţimile
se scurgeau alene către cafenele şi ospătării. Soarele intra pieziş
pe ferestrele înguste şi înalte ale bătrânei cafenele Kiva Han,
punând străluciri scurte în fântâna arteziană din mijlocul
încăperii. Un felinar nu tocmai bine lustruit spânzura de un
capăt de sfoară prins în tavan, coborând până deasupra
jetului de apă al fântânii. Sfoara mergea înclinat către unul
dintre pereţi, unde se înfăşură pe un scripete care permitea
băieţilor de prăvălie să coboare felinarul atunci când doreau
să-l aprindă, să-l stingă ori să-l cureţe.
în dimineaţa aceea, o mână nepricepută nu înălţase sufi­
cient felinarul, ori poate că scripetele slăbise, încât jetul
fântânii aproape că atingea ţurţurele de alamă al felinarului.
De pe margini, câţiva oaspeţi observaseră şi se amuzau,
întrecându-se în presupuneri asupra pedepsei primite de
nefericitul găsit vinovat. într-un colţ ferit, un azap de ani
puţini dicta o scrisoare unui imam bătrân ce-şi înfăşurase
gâtul într-o eşarfă groasă, nepotrivită vremii de afară. Pesemne
îl chinuia vreo boală, căci nici eşarfa de lână nu părea să-l

359
mulţumească, ci tot ducea din când în când mâna la gât,
apăsând-o la locul ei şi cercetând dacă îl acoperă bine.
Azapul cel tânăr se apleca spre mâna ce scria, privind cu
luare aminte literele aşternute pe hârtie, neîncrezător că
viermişorii aceia vor putea transmite mai departe vorbele lui.
— Ai scris? cerceta el la răstimpuri pe bătrânul imam care,
jignit de aşa bănuieli, arăta cu un gest cuvintele înşirate
cursiv.
Încet-încet, priciurile de piatră de pe lângă pereţi se
umplură. Ieniceri, azapi şi mici negustori de covoare se
aşezară cu picioarele încrucişate în faţa lor, aşteptând cu
ceştile goale în mâini. Doi băieţi treceau pe rând pe la fiecare,
unul umplând ceştile cu cafea dintr-un ibric mare de aramă,
iar celălalt împărţind doritorilor ciubuce cu ţeava lungă. Câte
un agă dorind să-şi ţină rangul, în ciuda sărbătorii ce-ar fi
trebuit să şteargă diferenţele dintre ei, făcea semn către una
din narghilelele înşirate în cerc împrejurul fântânii din mijlocul
cafenelei, pe podeaua din piatră.
Slujitorul care lustruia narghilelele se oprea din treabă şi
aducea agăi una dintre ele, întorcându-se apoi la poveştile
sale. Obişnuia să istorisească celor aşezaţi în preajma lui despre
vechimea cafenelei Kavi Han, cea dintâi prăjitorie şi mai apoi
prăvălie de cafea din întreaga lume, şi despre cel ce a ridicat-o
pe locurile acelea. Purtaţi de vorbele lui, muşteriii se întorceau
în vremurile vechi ale lui Suleiman Magnificul, când un
poet-înţelept a început a prepara cu mâinile lui cafea pentru
discipolii adunaţi la uşă.
Slujitorul ştia cum au fost mai apoi ridicate primele priciuri
de piatră în prăvălie, să se poată aşeza cei care îşi luaseră
obiceiul de a cere să deguste cafeaua înainte de a cumpăra.
Cunoştea legile vechi după care o femeie musulmană avea
dreptul să divorţeze de soţul ei, dacă acesta nu-i putea asigura
porţia zilnică de cafea. Ştia chiar şi despre cel dintâi derviş
care răpusese deşertul numai cu boabe de cafea, reuşind să
supravieţuiască şi să se întoarcă printre ai săi, viu şi nevătămat,
după ce mai întâi fusese exilat şi părăsit în pustietate. Povestea
despre multe alte legi date împotriva cafelei, de-a lungul vremii,
până când învăţaţii descoperiseră cât este de folositoare
băutura bănuită a purta farmece, în nopţile lungi de rugăciune
ale Ramadanului, şi ridicaseră orice anatemă de pe numele
ei, îngăduind-o drept credincioşilor musulmani.
Un băietan cu rotunjimi de fată, ascunzând priviri fecio­
relnice sub nişte gene dese, negre, cu obrazul mai curat
decât al unui copil, traversă încăperea de la un capăt la
celălalt, îndreptându-se către un geamlâc retras, ferit privirii
cu o jumătate de perete continuat cu un paravan dantelat
în lemn parfumat, care ascundea un grup de negustori mai
bogaţi aşezaţi pe perne groase de satin. Trecerea lui coborî
pentru o clipă liniştea între muşteriii cafenelei, care îl petre-
cură cu privirea până când dispăru în spatele paravanului,
înfăţişarea şi purtările lui delicate nu încetau să stârnească
felurite dispute între oaspeţii de la Kavi Han. După cum le
era felul, unii îi luau apărarea băiatului, iar alţii aruncau către
el degete acuzatoare. Stăpânul locului îl păstra în slujba sa
tocmai pentru aceste dispute ce duseseră vestea cafenelei în
tot imperiul. Uneori, geamlâcul cel ferit era ocupat de astfel
de negustori bogaţi care cereau să fie serviţi de frumosul
băiat de prăvălie.
La o vreme, pe când toate ibricele coborâseră din cui şi
bolboroseau pe cuptorul de piatră, iar în perete rastelul pentru
ciubuce se golise, strada prinse viaţă dintr-odată. Câţiva copii
trecură în fugă, strigând ceva şi ridicând praful pe urmele
lor. Peste drum se deschise o uşă şi doi turci ieşiră în mare
grabă, pornind în aceeaşi direcţie ca şi copiii. Un ienicer
dădu năvală înăuntru, fără să ia seama că strică pacea ceasului
cafelei, şi aruncă vestea în mijlocul încăperii:
— Marele Vizir Bairactar merge la Marele Muftiu, la palat,
pentru iertările sfârşitului de Ramadan!
Cuvintele lui însufleţiră cafeneaua. Constantinopolitanii
sorbiră iute ultimele înghiţituri de cafea, se grăbiră să plătească
şi ieşiră în drumul răscolit de zeci de paşi.
La sfârşitul Ramadanului se obişnuia ca Marele Vizir să
viziteze pe Marele Muftiu, chiar la Serai, ca semn al deplinei
înţelegeri dintre armată şi religie. Pe drum, în vremuri mai
tulburi, câte unul dintre Marii Viziri care se perindaseră la
conducerea imperiului de-a lungul anilor mai scăpase câte un
pumn de monede mulţimii de gură-cască, lăsând în amintirea
lor impresii greu de şters. în plus, porţile Palatului Topkapî
se deschideau până la ultima în faţa locuitorilor oraşului în
astfel de ocazii, unii dintre ei jurând că anii trecuţi au văzut
cu ochii lor florile grădinilor din Sofaua Imperială, cea de-a
patra curte a palatului. Cu toate că nimeni nu dădea crezare
unor astfel de cuvinte, totuşi nădejdea înflorea în ei an de
an, şi se grăbeau să ia parte la această intrare maiestuoasă
a Marelui Vizir în Serai, visând să poată pătrunde până în
Sofaua Imperială.
Kavi Han se goli în numai câteva clipe. Toţi muşterii săi
se revărsară pe străzile oraşului, alăturându-se şuvoiului gălăgios
care se îndrepta spre Palatul Marelui Vizir. Străduţele strâmte
şi pline de cotituri din preajma Marelui Bedesten le mai
încetini o vreme mersul, dar curând scăpară la loc deschis,
în piaţa din faţa Hagiei Sofia, şi aici mulţimea dădu năvală
cu nestăpânire, înconjurând rădvanul lui Bairactar.
în dimineaţa aceea, mânat de dorinţa de a respecta toate
canoanele sărbătorii şi a face pe plac Marelui Muftiu şi întregii
lui armate de ulemale, imami şi muezini ce-i pândeau miş­
cările, Bairactar hotărâse să meargă la Palatul Topkapî în
rădvan. Nu se simţea în largul lui închis între pereţii îmbrăcaţi
în catifele şi mătăsuri, aşezat între perne cât palma, cu canafi
la toate cele patru colţuri. Nu găsea loc potrivit iataganului,
iar cele două pumnale cu lama lungă împungeau la rândul
lor cu stângăcie rezemătoarea, făcându-1 pe Bairactar să nu
contenească a se suci în toate părţile, căutându-şi locul.
S-ar fi văzut mai degrabă călare pe cel mai nepotolit dintre
armăsarii săi, liber să se ridice în scări şi să poată privi
împrejur, cu iataganul urmând credincios curbura coapsei
sale şi cu pumnalele la îndemână. Eticheta zilei însă cerea
rădvan împodobit. în plus, chiar şi Manuc insistase ca drumul
să fie făcut în trăsură închisă, pentru siguranţa lui Bairactar.
Mulţimile năvăliră spre el, dar nu-1 luară la început prin
surprindere. Se aştepta ca intrarea lui în Palatul Topkapî, în
zi de sărbătoare, să fie pândită de sărăcimea oraşului. Avea
pregătiţi pentru ei doi săculeţi plini cu akcele pe care le
împrăştie pe deasupra capetelor lor la cea dintâi răscruce.
Monedele căzură pe turbanele şi pe umerii oamenilor, numai
câteva ajungând cu zornăit pe pavajul din piatră al pieţei.

362
Copiii se aplecară de îndată să le culeagă, îndepărtând cu
mâinile pădurea de picioare din preajma monedelor, fără să
ridice privirea ca să cerceteze pe cine împing.
Preţ de câteva clipe, rădvanul putu înainta cu mai multă
uşurinţă. Bairactar se lăsă între perne, iritat, dorindu-şi ca
toate acestea să fie cumva, printr-o minune cerească, scurtate,
iar el să intre în palat cât ai clipi.
Apoi însă se opriră din nou.
Marele Vizir scoase capul printre perdeluţele rădvanului.
La vederea lui, mulţimea izbucni în urale ce-i părură deşănţate
lui Bairactar. Ce doreau de la el toţi aceşti nerecunoscători?
îşi petrecea zilele şi nopţile căutând soluţii pentru ieşirea
imperiului dintr-un impas în care alţii îl băgaseră, pentru ca
ei toţi, mulţimea aceasta căreia îi străluceau ochii la vederea
câtorva akcele rostogolite pe caldarâm, să mai aibă şi mâine
o ţară. Este oare cu putinţă ca el să fie singurul care a reuşit
să priceapă că imperiul se află pe marginea prăpastiei, şi că
o singură suflare greşită i-ar putea arunca pentru totdeauna
în hău? Singurul care înţelege cu durere că acestea nu sunt
vremuri să te bucuri de monedele aruncate dintr-un rădvan,
ci mai degrabă vremuri să-şi încingă armele la brâu şi să se
ridice, toţi ca unul, măcar acum?
Aruncă peste umăr câteva strigăte poruncitoare către cei
care blocau drumul rădvanului. Oamenii îl priviră cu ochii
goi, ridicând sângele în tâmplele lui Bairactar. îşi dori să nu
fi dat ascultare sfaturilor lui Manuc şi să fi plecat călare. în
şaua calului altfel ar fi răzbit printre chipurile acestea neghioabe.
Deschise uşiţa rădvanului, puse piciorul pe pragul cât muchia
palmei şi se ridică atât cât putu, cuprinzându-i pe toţi cu
privirea.
— Feriţi din drum, neisprăviţilor, căci pun biciul pe voi
numaidecât! strigă, şi fără să mai aştepte vreun răspuns bun
din partea mulţimii, căci nu mai nădăjduia la unul, smulse
biciuşca din mâinile vizitiului şi plesni de câteva ori pe
deasupra capetelor lor.
Caii se speriară şi sloboziră un nechezat puternic, ridi-
cându-se pe picioarele dinapoi. Vizitiul încercă să-şi recupe­
reze biciul din mâinile lui Bairactar, punând în el priviri
rugătoare. Un sărman fusese împins de mulţime prea aproape

363
de capul oiştii, primi o copită în umăr şi prinse a urla. Luaţi
pe nepregătite, caii smuciră hăţurile şi se avântară înainte,
călcând în picioare oamenii din calea lor. Mulţimea se agită,
vălurind ca marea furioasă în jurul farului ce se încăpăţânează
să-i reziste în vârful unei stânci. Mugetul ei acoperi blestemele
lui Bairactar şi rugăminţile vizitiului, ridicându-se către cer
ca o coloană de apă dintr-o fântână uriaşă.
în adâncul tuturor acestora, mocnind ca lava într-un vulcan,
un glas răzleţit repeta întruna, ivindu-se când şi când din
mulţime:
— De ce ne biciuieşte? Cine este el, să ne biciuiască pe
noi?
Căutându-1 în marea de oameni, Bairactar îi prinse preţ
de o clipă privirea. Era un ienicer bătrân, spân, trecut prin
multe bătălii, judecând după cicatricele ce-i brăzdau chipul.
Pesemne dintre aceia care apucaseră ani mulţi de averi
câştigate de pe urma acestor bătălii, şi cărora Nizamul le
tăiase sursa tuturor bogăţiilor, silindu-i să se limiteze numai
la soldă. Oşteanul stătea drept în mijlocul mulţimii, nemişcat,
privind ţintă, cu multă îndrăzneală, în ochii lui Bairactar.
Oamenii ridicau ameninţător către rădvan pumnii strânşi în
care stăteau ascunse akcelele culese de pe jos.
— Până aici! se auzi mult mai limpede de data aceasta
glasul ienicerului. Să-i punem foc trădătorului! Să ardă Palatul
Viziral!
Cuvintele avură efect de vrajă rea asupra mulţimii dez­
lănţuite. Cei din preajma rădvanului le preluară, repetându-le
ca pe versurile unui blestem şi purtându-le către cei din spate.
— Să mergem în Piaţa Sultanahmet, să luăm cu noi toţi
ienicerii! propuneau glasuri furioase. Moarte Bairactarului!
Jos trădătorul!
în cafeneaua Kavi Han clocotul îndepărtat al mulţimii
furioase pătrundea înfundat pe ferestrele deschise. Locul era
pustiu acum. Numai câţiva băieţi mai rânduiau ciubucele de
un stat de om în rastelul lor din perete, unul lângă altul, ca
oştenii într-o ordie disciplinată. Din geamlâcul adăpostit cu
paravanul dantelat, negustorii în giubele bogate se ridicară
cu greutate dintre pernele moi.

364
 — începe, spuse cu glas şoptit şi priviri strecurate complice
unul dintre ei. Să ne apropiem şi noi.

Când cele dintâi şomoioage de câlţi muiate în untdelemn

şi smoală erau îndesate în uşorii porţii din faţă a Palatului
Viziral, Bairactar încă nu apucase să intre pe porţile din dos.
Ştia că lăsase palatul fără apărare, pentru că garda fusese
trimisă dinainte la Serai, ca să-l aştepte acolo, iar grosul
armatei sale petrecea prin hanurile Constantinopolului. Mulţimea
acoperi fiecare locuşor din tâmplărie cu şomoioage, apoi le
aprinseră. Smoala ardea cu fum gros, iar vâlvătaia cuprinse
îndată lemnul porţii.
Cele dintâi limbi de foc eliberară un entuziasm nou din
piepturile mulţimii, iar oamenii prinseră a urla dezlănţuit, ca
apucaţi de demoni. Sălbăticiţi de posibilitatea unei victorii
imediate, aprindeau şomoioagele în vreme ce se aflau încă în
mâinile lor şi le aruncau peste zidurile Palatului Viziral, fără
să ia seama că-şi rănesc degetele. Mirosea greu a piele arsă
şi a păr pârlit.
Pe străduţa din spatele palatului, la adăpostul unui pâlc
de măslini, Bairactar coborî din rădvanul purtător de ghinion,
izbind uşiţa cu putere, şi repezi câteva porunci scurte ceauşilor
speriaţi ce-i ieşiră în întâmpinare:
— Blocaţi toate intrările cu berbecii de luptă! Coborâţi
obloanele! Tu, rămâi strajă în spatele porţii mari, ia-ţi ajutoare
şi stingeţi şomoioagele aruncate de blestemaţi. Tu, aleargă la
Serai şi adu înapoi de acolo garda, iute! Tu, mergi din ospătărie
în ospătărie şi caută pe aga ienicerilor noştri. Spune-i ce se
petrece. Să adune oamenii şi să cadă cu armele în spatele
blestemaţilor.
Bairactar împărţea porunci în vreme ce traversa cu pas larg
curţile din spate. La sfârşit se întoarse către vizitiul rădvanului,
îl fulgeră cu privirea şi mai dădu o ultimă poruncă:
— Ahmet, aleargă peste drum, la casele negustorului Aram
Haratunian, şi dă de veste lui Manuc Bei că este urgie mare.
Să lase tot şi să fugă! Fă-1 să înţeleagă că nu este vreme
pentru strâns bagaje.

365
 Intră apoi în încăperile umbroase ale palatului, închizând
rând pe rând uşile în spatele lui cum le-ar fi închis în faţa
năvalnicelor gânduri de răzbunare ce-i tulburau mintea,
oprindu-1 să judece limpede întreaga situaţie şi să plănuiască
cea mai bună ieşire din ea. Se regăsi stăpân pe el abia în
cele mai îndepărtate odăi, până la care focul luptelor pornite
afară ajungea slab. Abia aici, departe de duşmăniile şi tumultul
de la porţile lui, ieşiră la suprafaţă gândurile cele mai chibzuite,
înţelese că nu avea nicio siguranţă că poruncile lui vor putea
fi duse la îndeplinire într-un oraş răzvrătit. Una, pentru că
oamenii care le purtau nu erau dintre cei mai destoinici ai
săi, văzându-i în stare să se lepede de stăpânul lor la cea
dintâi primejdie întâlnită pe cale, alta pentru că străzile
clocoteau de duşmani care îi cunoşteau ca slujitori ai lui, iar
viaţa lor se aña într-un mare pericol.
Ştiu atunci că este nevoit să se bizuie pe isteţimea şi curajul
comandanţilor săi, aflaţi pentru petreceri prin oraş. Se aştepta
ca ei să priceapă şi singuri ce au de făcut în astfel de clipe,
anume să încerce să ajungă înapoi la Palatul Viziral, poate chiar
să trimită la rândul lor de ştire gărzii de la Palatul Topkapî.
Cu toate acestea, avea nevoie de încă un plan pentru
cazul în care comandanţii săi ar fi gândit altfel decât se
aştepta el. Trimise iute câţiva ceauşi speriaţi să aducă din
adâncurile visteriei toţi săculeţii care nu depăşesc două ocale.
— Cuferele de orice greutate să rămână pe loc! mai spuse
el, cerând apoi să fie aduşi cel mai vechi eunuc negru şi
cadâna favorită.
Poate că Manuc avusese dreptate cu fiecare rugăminte şi
avertisment al său. Poate că aceasta ar fi, până la urmă,
scăparea: să se întoarcă în Rusciuc, unde oamenii îl iubeau
şi întreg oraşul era al lui. Să-şi organizeze acolo armatele şi
tot de acolo să conducă imperiul acesta din ce în ce mai
asemănător unui balaur cu şapte capete aflate mereu în luptă
între ele. Nu se aşteptase ca oamenii să dea liniştea şi bucuria
sărbătorii pe focul luptelor. Se crezuse în siguranţă în interiorul
acestor ultime două zile ale Ramadanului, iar acum se afla
prins în capcană.
în încăperea lipsită de ferestre din mijlocul Palatului Viziral
pătrunse mai întâi eunucul cel mai credincios, un negru prins

366
în urmă cu mai bine de douăzeci de ani pe tărâmurile
nisipoase de dincolo de ultimele hotare ale imperiului, departe
în inima Africii. Samsarii de sclavi îi tăiaseră vârful limbii şi-l
jugăniseră, apoi căpătaseră preţ bun pentru el de la neguţătorii
constantinopolitani, care-1 îngrijiseră şi-l hrăniseră vreme de
un an, până la vindecarea rănilor, apoi îl vânduseră ca pe
o comoară nepreţuită.
Pe urmele lui venea o cadână sosită numai de câteva luni
în palat, o fată cu pielea albă ca spuma laptelui care-1 vrăjise
pe Bairactar cu privirile migdalate şi mai cu seamă cu totala
lipsă de teamă din răspunsurile la întrebările lui. Obişnuit
mai degrabă cu femei cutremurate de spaimă, care i se ridicau
adesea din pat plângând, de i se dusese vestea că nu se
pricepe să umble cu ele ori cel puţin este veşnic furios,
Bairactar privise cu nedumerire această cadână senină, total
deosebită de toate celelalte.
O bănuise o vreme că este nătângă, judecând după râsul
plin de veselie cu care primea mângâieri care celorlalte le
stârneau plânsul. îşi puse eunucul să o îngraşe, căci o scapă
de sub braţ când o cuprinde, iar el între timp o muncea cu
furie noapte de noapte, căutând să înţeleagă ce anume îi pro­
duce atâta plăcere: mirosul ei de lapte, bucuria stârnită de
grosolăniile lui ori privirile îndrăzneţe cu care îi căuta în ochi?
Curând însă, îmbătat de pielea ei albă, Bairactar încetă
să mai caute răspunsuri, iar cadâna deveni singura stăpână
a nopţilor lui.
Acum ivi o privire migdalată din spatele eunucului, străbă­
tută de o undă de veselie care stârni din nou vechea bănuială
că fata ar fi mai nătângă decât altele. Bairactar îi îndesă în
braţe doi săculeţi de piele, iar aceştia şterseră seninătatea
de pe faţa femeii cu greutatea lor. Pricepând mult mai iute
ce doreşte stăpânul, eunucul îşi potrivi la rândul său încă
patru-cinci saci cu bani pe braţe şi aşteptă porunca.
— Mergem în depozitul de arme, spuse Bairactar, la
pulberărie.
Hrubele săpate adânc sub pământ şi întărite cu două rânduri
groase de zid din piatră îi primiră cu o răcoare de mormânt
vechi. înaintarea le era încetinită de coridoarele strâmte, din
ce în ce mai înguste pe măsură ce se apropiau de inima

367
pulberăriei. Cel dintâi din şir, Bairactar purta torţa. Din bolţile
scunde spânzurau pânze dese de păianjeni; cadâna se scutura
cu dezgust atunci când îi atingeau vălurile de pe cap.
Străbătură săli lungi pe pereţii cărora se înşirau sute de
muschete, flinte, puşti ori pistoale felurite ca înfăţişare, capturate
de-a lungul vremii de la vrăjmaşii biruiţi. Urmară apoi şirurile
de tunuri cu sute de ghiulele rânduite alături, în rastele cu
scobituri anume făcute pentru câte o singură ghiulea, şi
butoaiele cu praf de puşcă.
Se opriră într-o sală largă ce părea a fi capătul drumului
şerpuit prin depozitul de arme. Bairactar aprinse încă două
torţe prinse în pereţi, şi umbrele începură a juca în jurul lor.
Eunucul îi pândea fiecare mişcare, pregătit să o imite la
rândul său ori să îndeplinească cel dintâi cuvânt al lui Bairactar.
Marele Vizir lăsă alături de picior, chiar la colţul unui rastel
cu ghiulele, săculeţii cu bani, şi începu a îndepărta ghiulele
una câte una, cu grijă. Le aşeza lângă perete, sprijinindu-le
una de alta cu mişcări blânde. Eunucul i se alătură şi curând
rastelul se goli. Bairactar înlătură grilajul de lemn cu găuri
rotunde, lăsând să se vadă dedesubt, în locul pardoselii de
piatră la care te-ai fi aşteptat, un chepeng cu inel.
— Acesta este unul dintre motivele pentru care tu nu ai
limbă, Hasan, îi spuse el eunucului său, ca răspuns la privirile
uimite, pline de întrebări, ale slujitorului. Cunoşti poveştile
istorisite prin cafenelele Constantinopolului, despre tuneluri
tainice care leagă Palatul Viziral de Palatul Topkapî şi pe
amândouă de cheiurile Cornului de Aur?
Chipul eunucului se însenină pe loc. Izbăvirea lor din
focul dezlănţuit afară părea să se afle chiar sub ochii săi.
Atunci când îşi văzuse stăpânul intrând pe poarta mare a
palatului fără oştenii săi, fără nicio pază şi cu comandanţii
împrăştiaţi să benchetuiască prin oraş, eunucul îşi făcuse
ultimele rugăciuni. Nu se vedea apucând seara acelei zile,
judecând după felul în care se isprăveau de obicei răzmeriţele
în oraş. Nu se împăcase cu gândul apropiatei morţi, dar treburile
urgente, ordonate de stăpânul său îi mai abătuseră gândul de
la ea. Ii îndeplinise poruncile şi-l urmase până în pulberărie,
plănuind să se gândească la ceasul morţii, ce-i părea atât de
aproape, imediat cum Bairactar nu va mai avea nevoie de el.

368
 Iar acum, salvarea căsca o gură nesperată chiar la picioa­
rele lui.
Desigur, cunoştea poveştile despre tunelurile tainice care
ieşeau pe cheiurile golfului. Tot Constantinopolul le cunoştea.
Niciodată însă nu se gândise cât adevăr ar putea fi în aceste
poveşti. Pesemne că într-adevăr cea mai bună ascunzătoare
pentru un secret este la vedere, în ochii şi pe buzele tuturor.
Vor străbate galeriile cunoscute de stăpânul său, se vor urca
pe una dintre corăbiile ancorate în golf şi de acolo vor pleca
spre o soartă mai bună. Vor traversa Bosforul, ieşind la Marea
Neagră, apoi vor urca pe gurile Dunării până la Rusciuc, ori
poate că vor acosta mai aproape, la Varna, străbătând apoi
Rumelia în goana cailor.
— Acum vei vedea aceste tuneluri, continuă Bairactar, şi
nu vei putea spune niciodată, nimănui, ceea ce vezi. De-ai
fi avut limbă, nu m-ai fi însoţit pe drumul acesta.
Ridicară săculeţii grei de piele, îi potriviră pe braţe aşa
fel ca mersul să le fie uşor şi dădură să păşească pe cea
dintâi treaptă ce cobora în întuneric. Bairactar ridică torţa
deasupra capului. Dreapta lui purta iataganul cu lama lată
în poziţie de luptă. Palatul aflat deasupra lor se cutremură
din temelii, rostogolind ghiulelele sprijinite la perete.
Cadâna dădu un ţipăt de spaimă. Bairactar o străfulgeră
cu privirea, apoi o nouă cutremurare, de data aceasta a
pământului însuşi cu toate ale lui şi un geamăt ameninţător
de animal uriaş, trezit din somnul său de veacuri, îi făcu să
se clatine pe picioare. Gura tunelului părea să se ferească
de pasul lor. Undeva, chiar deasupra capetelor lor, părea să
se dea o luptă atât de grozavă încât zgomotul ei străpungea
zidurile groase de piatră, se strecura până în adâncurile
pământului şi le alunga siguranţa din inimi.
— Nu mai e vreme! strigă Bairactar şi întinse mâna, cu
gând să apuce cadâna de umăr şi să o împingă pe gura
tunelului, la vale.
In lama lată, frumos lustruită, a iataganului său, se oglindi
o limbă de foc ce se apropia de ei venind din spate. Ochii
eunucului se măriră cu groază, doagele unuia dintre butoaiele
cu praf de puşcă se umflară ca împinse de un puroi copt

369
înăuntru, o explozie asurzitoare le lovi piepturile şi o rafală
puternică îi trânti la pământ.
înainte de a-şi pierde cunoştinţa, Bairactar mai apucă să
simtă mâna cadânei pe braţul său zvâcnind scurt la răstimpuri
din degetele albe ca laptele, şi numără încă multe alte explozii,
una după alta, într-un şir nesfârşit. Blocurile de piatră le
acoperiră trupurile.

Din pricină că oraşul avea o mulţime de ochi şi mai cu

seamă urechi, cele mai importante delegaţii de pace primite
în Constantinopole erau găzduite adesea în vechea cetate a
Galatei, dincolo de Cornul de Aur, departe de cuiburile de
uneltitori din vecinătatea Palatului Topkapî şi a Pieţei Sultanahmet.
Pentru baronul Bervitz, căpitan al Armatei Imperiale Ruse şi
aghiotant al comandantului Armatei Dunărene cantonate la
Bucureşti, acesta era al doilea drum în capitala sultanilor. De
data aceasta însă el era şeful micii delegaţii ruse, iar sarcina
pe care o avea de îndeplinit îl umplea de mândrie şi simţea
o coroană strălucitoare în jurul creştetului, când trecătorii
întoarceau privirile după el.
Lucrurile se petreceau însă numai în închipuirea lui înflă­
cărată de orgoliile tinereţii, căci nimeni nu-1 remarca în
dimineaţa aceea, în mulţimea clocotitoare din portul Galatei.
Membrii delegaţiei ruse erau cu toţii îmbrăcaţi în uniformele
de gală, încinşi la brâu cu toate armele şi proaspăt bărbieriţi.
Mergeau să întâlnească pe Manuc Bei, negociatorul de pace
al Imperiului Otoman.
Un caic cu două vele şi cu vâslaşi fusese tocmit încă de
cu seară ca să-i traverseze golful spre oraş. Baronul Bervitz şi
locotenenţii săi străbătuseră la pas străduţa îngustă către port,
ocolind Turnul Galatei în jurul căruia se adunase mulţime
de musulmani pentru sărbătoarea sfârşitului de Ramadan.
Ofiţerii ruşi schimbară priviri între ei, gândind dacă nu cumva
anume hotărâse Manuc Bei tocmai această zi pentru întâlnirea
lor, iar dacă era adevărat atunci cu ce plan o făcuse? Poate
că dorea să profite de atmosfera plină de îngăduinţă şi voie
bună ce domnea în oraş, ca şi în întregul imperiu, zilele
acestea.

370
 Păşiră peste parapet direct pe puntea de lemn, ignorând
cu bună ştiinţă trepina îngustă montată de luntraşi pentru
ei, iar micul caic se clătină cu nedumerire sub călcătura
apăsată a cizmelor lor. De partea cealaltă a apelor Cornului
de Aur, Constantinopolul părea la rândul său cuprins de un
entuziasm zgomotos, pesemne aceleaşi serbări şi aceeaşi
veselie ca şi aici, în Galata, îşi spuse baronul Bervitz.
Cele dintâi flăcări se ridicară pe deasupra acoperişurilor
oraşului chiar când luntraşii trăgeau trepina în caic şi ridicau
velele în vânt. Pe loc, toată acea larmă încetă să mai sune
a sărbătoare şi, dublată de focul care izbucnea în fiecare
clipă în alt loc al Constantinopolului, îşi arătă adevărata faţă.
— Răzmeriţă, şopti numai pentru el şeful delegaţiei ruse
de pace.
Dincolo de cele două minarete subţiri ale moscheii Yeni
Cărnii, aflate pe ţărmul golfului, zidurile clădirilor oraşului
se prăbuşeau, ridicând în aer nori de praf. Fiecare nouă
prăbuşire era întâmpinată cu urale al căror ecou ajungea
înfundat până în portul Galatei. înfrăţiţi cu ienicerii numai
pentru că îşi descoperiseră un nou vrăjmaş comun, pe Bairactar,
care încerca să aducă ordinea în Imperiu peste noapte,
locuitorii Constantinopolului se despărţiseră în două ape. O
parte a mulţimii înconjurase Palatul Viziral şi îi puseseră foc,
iar cealaltă parte pornise către Temniţa Celor Şapte Turnuri,
închisoarea Yedikule de unde ar fi vrut să elibereze pe fostul
sultan Mustafa şi să-l aducă înapoi, pe Tronul Lumii.
în mijlocul Pieţei Sultanahmet, ienicerii ieşiseră cu toţii din
cazărmi şi se organizau cu mare iuţeală, sub poruncile scurte
strigate de comandanţii lor. Sosise ceasul răzbunării. Lucrurile
aveau să fie din nou aşa cum fuseseră ele stabilite încă de la
începutul lumii, de către sultanii cei din vechime care puseseră
bazele celui mai important corp de armată turc. Prada de
război va rămâne din nou a lor, întrecând de câteva zeci de
ori valoarea soldei stabilite acum de Marele Vizir, iar ei vor
putea din nou să strângă felurite taxe de la constantinopolitani.
Cele dintâi steaguri cu semilună se ridicară cu semeţie
din mijlocul Pieţei Sultanahmet, chiar în vreme ce şeful
delegaţiei ruse de pace înţelegea că în oraş a izbucnit o
răzmeriţă. La ivirea lor, toate corăbiile de luptă ce împânzeau

37i
golful prinseră viaţă. Marinari cu experienţă începură să urce
pe catargele cele mari până sus, la posturile lor de observaţie
din vârf, timonierii repeziră strigăte scurte către echipaje,
apoi rotiră cu mare iuţeală timonele, aşezând vasele cu gurile
tunurilor către oraş, iar căpitanii trimiseră câte o iscoadă în
vreo coajă de barcă lăsată la apă, să cerceteze dacă pot
ajunge până la Palatul Topkapî ori la Palatul Viziral, ca să-şi
ia de acolo poruncile.
Cea dintâi salvă de tun scăpă din greşeală, iar ghiuleaua
fără ţintă fu înghiţită cu un plescăit de apele Cornului de Aur.
Un glas mânios îşi vărsă supărarea pentru această întâm­
plare asupra sărmanului vinovat, strigându-i ameninţări şi
blesteme fără a mai lua seama că Ramadanul încă nu s-a
sfârşit. Baronul Bervitz făcu semn locotenenţilor săi şi ieşiră
cu toţii din caic, chiar mai iute decât intraseră. Se amestecară
prin mulţimea de gură-cască adunată pe cheiurile portului,
înaintând până pe pontoane, ca să vadă mai bine ce se
petrecea pe celălalt ţărm.
Dinspre Bosfor îşi făcu apariţia în golf nava amiral a flotei
turce, cu toate pânzele în vânt, purtând la prova, sub bompres,
un galion uriaş înfăţişându-1 pe Batal, calul arab al lui Suleiman
Legiuitorul cel din vechime, cu nările în vânt, arătându-şi
dinţii prin botul deschis. Corăbiile din golf îi deschiseră de
îndată calea, făcându-i loc chiar în mijlocul lor. Dinspre oraş
se zăreau din când în când, printre clădirile sprijinite una de
alta, mulţimile furioase pornite către Serai, iar în apele din
preajma digului pluteau bucăţi de lemn arse, fumegând.
Nava amiral luă poziţie de luptă, aşezându-şi babordul
paralel cu ţărmul. Din treizeci de bocaporţi aşezaţi pe două
punţi, cincisprezece deasupra şi cincisprezece dedesubt, ieşeau
gurile negre a treizeci de tunuri. Atunci când începură să tragă,
tot poporul adunat în portul Galatei şi de-a lungul cheiurilor
pricepu care este ţinta: cazărmile ienicerilor răsculaţi, Piaţa
Sultanahmet.
Aliniate imediat ca la comandă, celelalte corăbii din golf
luară ca ţintă Piaţa Sultanahmet, potrivindu-şi tirul în pauzele
pentru încărcat ale navei amiral.
Cea dintâi ghiulea îşi greşi ţinta, depăşind numai cu câţiva
paşi zidurile cazărmilor, şi căzu pe bucătăriile Palatului Viziral,

37i
cutremurându-1 din temelii. Constantinopolitanii care forţaseră
deja intrarea şi dăduseră năvală în palat, răfuindu-se în lupte
corp la corp cu oamenii Marelui Vizir, se opriră o clipă,
descumpăniţi. O a doua ghiulea rătăcită căzu chiar în mijlocul
sălii celei mari de primire, iscând de data aceasta panică
deopotrivă între locuitorii oraşului şi oştenii lui Bairactar,
care se grăbiră către ieşiri, strigând din când în când celor
întâlniţi pe cale:
— Pulberăria! Fugiţi! Pulberăria!
A treia ghiulea nu mai ajunse până la zidurile cazărmilor
nimerind turnul pulberăriei, iar exploziile se ţinură lanţ vreme
de câteva minute. Rând pe rând, butoaiele cu praf de puşcă
cedară presiunii şi săriră în aer. Când totul se isprăvi, din
Palatul Viziral năruit se furişau către cerul acoperit cu nori
de praf roşu de cărămidă fuioare subţiri de fum negru.
Toate corăbiile încetaseră focul, uimite de rezultat. Tre­
murând, o siluetă acoperită de moloz alb din cap până-n
picioare ca o stafie căreia îi sticleau doi ochi negri, înspăimân­
taţi, se ridică dintre dărâmături şi se îndepărtă împleticit, apoi
căzu în genunchi ceva mai departe şi rămase să-şi odihnească
sufletul şi fruntea de trunchiul ciopârţit al unui portocal.

Luptele nu încetară pe străzile oraşului până la asfinţit.

Intraţi într-un soi ciudat de inerţie, oamenii continuau să
lovească, să dărâme, să incendieze şi să scotocească toate
cotloanele, unii în căutare de ieniceri, ceilalţi de constan-
tinopolitani, fără să ia seama că-i lasă puterile, că abia se
mai ţin pe picioare ori că soarele coboară în spatele Moscheii
Albastre, mustrător, înroşind deopotrivă proaspetele ruine şi
ochii lor obosiţi.
Către seară, nava amiral părăsi încet apele golfului,
îndreptându-se către vechiul port al oraşului aflat pe cealaltă
parte a peninsulei, în Marea Marmara. Pieptul uriaş din lemn
al lui Batal îi deschidea drumul, oglindindu-se în apele
despicate de muchia chilei. Corăbiile ancorate în golf trăseseră
înăuntru gurile tunurilor şi închiseseră bocaporţii, coborâseră
velele până la ultima rândunică, iar câte un mus ridica o
căldare plină cu apă peste copastie, cu gând să cureţe puntea.

373
 Umbrele se lungeau tot mai mult pe dig. încredinţându-se
că totul s-a isprăvit de-acum, stoluri de pescăruşi flămânzi
se ridicară de prin ascunzişuri, repezindu-se în apele răscolite
cu ţipete lungi. Nu mâncaseră toată ziua. Cineva aprinse un
felinar într-una dintre clădirile rămase în picioare. Cornul
lunii urcase de pe steaguri sus, pe cerul negru al nopţii, ca
şi cum ar fi încercat să se îndepărteze de toate acestea, să
se dezică de ele.
Glasul cântat al unui sol se ridică peste case, vestind că
totul a luat sfârşit:
— Nimic nu se mai întâmplă! Pace şi linişte în oraş! striga
solul, mergând agale pe străduţele pline de dărâmături.
Strecurându-se la adăpostul nopţii printre ruinele Palatului
Viziral, o mână de băieţi zdrenţăroşi, bine cunoscuţi braga­
giului care le dădea pe datorie, încrustând numărul cănuţelor
în stâlpii porţilor, căutau aur. Mergeau cu capetele plecate,
răscolind cu imineii prăfuiţi prin moloz atunci când luna
sticlea în cine ştie ce colţ mai curat de piatră.
Atunci când dădură peste un pumn de monede li se păru
că luna străluceşte mai tare pe cer, bucurându-se împreună
cu ei. Se aplecară şi prinseră a scormoni cu mâinile murdare
prin grămada de dărâmături, fără să ia seama la degetele
zdrelite. Izvorul banilor părea să se afle sub un bloc mai mare
de piatră. Se aşezară roată în jurul lui şi se opintiră toţi deodată,
reuşind astfel să-l clintească din loc şi să-l rostogolească.
Ţechini, mahmudele de aur şi piaştri ieşiră la iveală de
sub blocul de piatră, golind pentru o clipă inimile copiilor
de sânge, mărindu-le ochii şi lungindu-le feţele. Mâna unui
negru se zărea ieşind de sub alte blocuri de piatră, cu degetele
crispate pe gura unui săculeţ din piele ce se spărsese, răspân-
dindu-şi în jur comoara. O femeie tânără cu pielea albă ca
laptele, căreia până şi zidurile se feriseră parcă să-i pricinuiască
vreo stricăciune, zăcea cu faţa către cerul nopţii, cu ochii
larg deschişi, cu veşmintele pline de monede împrăştiate.
Alături, un trup voinic de bărbat în veşminte scumpe, cu
mâna încă încleştată pe mânerul bătut în pietre al iataganului,
zăcea strivit sub dărâmături.
Dezmeticiţi de anunţul solului ce străbătea oraşul, ames­
tecat cu ţipătul unui ultim pescăruş, săgetând apele întunecate

374
după peşte, băieţii îşi băgară în sân şi în buzunarele şalvarilor
câte mahmudele şi ţechini putură, adunându-le cu tot cu
praf, cu gesturi frânte şi respiraţii sacadate, apoi o zbughiră
la fugă către mahalaua de la marginea Constantinopolului.
Din când în când aruncau câte o privire înapoi, cu spaima
ca nu cumva cei trei morţi să prindă viaţă şi să le ia urma.

Fuga din Constantinopole

a ceea şi zi 15 noiem brie 1808 - Constantinopole

în dimineaţa aceleiaşi zile, pe când delegaţia rusă de pace

condusă de tânărul baron Bervitz renunţa să mai traverseze
golful, înţelegând că întâlnirea din acea zi cu Manuc Bei nu
va mai fi posibilă, în cazărmile din Sultanahmet se stârnise
mare furtună. Constantinopolitanii se arătaseră în număr mare
la toate intrările, ridicând în aer pumnii strânşi şi strigând
M oarte lui B airactar!
în vreme ce mulţimile înconjuraseră rădvanul Marelui
Vizir, baş-agalele ienicerilor preluară de îndată strigătele
oamenilor, poruncind să fie aduse steagurile de luptă. Uşor
de stârnit la răzmeriţă într-o perioadă în care mesele lor
fuseseră sărăcăcioase şi neîndestulătoare, ienicerii se alăturară
nemulţumirii generale, primind cu bucurie îndemnul de a
pune foc Palatului Viziral.
Retras în colţul lui preferat, în spatele unei cişmele din
piatră, Ismail se îndeletnicise până atunci cu lustruirea iataga­
nului şi curăţarea flintei. Se aşteptase ca ultima zi a Ramadanului
să fie plictisitoare în cazărmile din mijlocul oraşului. Clocotul
izbucnit din senin sub zidurile lor îl luă prin surprindere.
în fiecare an de-a lungul lunii de Ramadan oamenii încercau
să repete lucrurile petrecute în vechime şi sfârşite cu primirea
cuvintelor Coranului pe pământ. Poate că de aceea se aflau
cu toţii astăzi atât de tulburaţi de furtunile ce-i traversau, cu
sau fără voia lor, cu sau fără ştiinţa lor. Tocmai pentru a se
purifica de ele, de toate relele la care este supusă carnea şi
firea slabă omenească. Repetarea an de an a zilelor curate

3 75
de dinaintea primirii Coranului însemna în acelaşi timp şi
repetarea urgiilor ce-i stăpâniseră înainte de darul cel sfânt.
Mai mult ca oricând, oamenii păreau neputincioşi în faţa
demonilor care-i luau lesne în stăpânire.
Acestea toate le gândea Ismail, străduindu-se să rămână
în umbra cişmelei şi să treacă neobservat. încă din ziua
blestemată când o sută cincizeci de cadâne fuseseră ucise
sub ochii lui, iar el rămăsese în ascunzătoare până aflase
momentul potrivit ca să fugă mâncând pământul, îşi făcuse
o promisiune: să profite de cea dintâi ocazie ca să îşi urmeze
în sfârşit inima şi să treacă de cealaltă parte. Să se rupă de
camarazii lui dornici să păstreze lucrurile vechi neschimbate,
numai de dragul averilor strânse în războaie, a meselor îmbel­
şugate şi a puterii neţărmurite asupra tagmei micilor negustori
şi a meşteşugarilor săraci din Constantinopole, şi să se alăture
oamenilor lui Bairactar, Marele Vizir al Sublimei Porţi.
Mustrările de cuget din ziua când văzuse pentru prima şi
ultima oară pe frumoasa cadână cu ochi viorii şi şalvari
galbeni de pe terasa Palatului Topkapî ridicaseră în el o
hotărâre nouă.
în vreme ce prima ghiulea îi şuieră lui Ismail pe deasupra
capului, căzând la mai puţin de o palmă de zidurile cazărmilor,
asupra Palatului Viziral, un agă prinse a repezi porunci scurte
în curtea răvăşită. Alegea din priviri, dintre ienicerii buimaci,
pe cei mai puternici şi mai plini de cicatrici. Adesea oştenii
erau aleşi pentru sarcini dintre cele mai grele în funcţie de
cicatricile ce le brăzdau feţele, ceea ce le arăta conducătorilor
lor vitejia oamenilor. Degetul agăi se îndreptă către Ismail,
care-şi iţise capul din spatele cişmelei, şi cu un singur gest
poruncitor îl trecu în rândurile detaşamentului pe care-1 aduna.
Ienicerul ieşi din ascunzătoarea sa şi se alătură micului
grup format ce număra puţin peste zece oameni.
Cu toţii îşi prindeau cu mare iuţeală armele la brâu şi-şi
încheiau la piept bumbii mantalelor largi, încurcându-se între
fireturi din pricina grabei. Mulţumit de numărul lor şi de
alegerile făcute, aga îi purtă într-un colţ mai ferit al pieţei, ca
să-i desprindă de larma răzmeriţei şi să le poată vorbi. Aflară
că sarcina pe care o au de îndeplinit este percheziţionarea
casei lui Aram Haratunian, negustorul de vite. Aici fusese văzut

376
ultima oară Manuc Bei, cel pârât de atâta vreme că trimite
arme peste Dunăre ghiaurilor nesupuşi din pădurile Craiovei,
ori că unelteşte cu duşmanul imperiului, Ţarul Alexandru.
După vorba agăi, micul detaşament de ieniceri urma să
scotocească toate ungherele bogatei case a lui Aram Haratunian
şi să scoată din ascunzătoarea lui pe şarpele armean, spre
judecată. Cine îl va aduce prins va putea lua toată avuţia
găsită asupra necredinciosului Manuc.
— Iar cel care-1 va ucide şi-i va aduce leşul va primi tot
la fel, încheie aga, cuprinzându-şi într-o privire grăitoare
oamenii, ca să se încredinţeze că ei au înţeles.
Ochii ienicerilor se luminară dintr-odată a bucurie, căci nu
era totuna a aduce un prizonier viu ori a aduce un leş. Atâta
vreme cât plata lor ar fi fost aceeaşi, preferau oricând să aducă
prada fără suflare, căci era mult mai simplu să înfigă pumnalul
până-n prăsele şi să care apoi un trup fără împotrivire.
Din piepturile lor izbucniră urale de sălbatică bucurie şi
îşi urmară cu însufleţire comandantul către porticul dinspre
Palatul Viziral al Pieţei Sultanahmet. Urmau să dea ocol
palatului şi să intre pe străduţele înguste din spatele său,
acolo unde li se spusese că s-ar afla casa lui Aram Haratunian.
Pe când ieşeau însă din curtea largă a cazărmilor, cea
dintâi ghiulea lovi turnul pulberăriei, şi suflul primei explozii
îi aruncă pe toţi la pământ, de-a valma, unii peste ceilalţi.
Cel dintâi se dezmetici Ismail care, mânat de la spate de
un interes ascuns, găsi iute în minte cel mai scurt drum dintre
Sultanahmet şi casa negustorului, anume de-a dreptul prin
grădinile Palatului Viziral. Verifică dacă armele se află la locul
lor în cingătoare şi o rupse la fugă dintre camarazi, fără să mai
ia seama la ghiulelele ce cădeau ploaie în jurul lui. Crezându-1
plecat să-l ucidă pe Manuc Bei, după porunca sa, aga îi
strigă o încurajare pe urme şi-i îndemnă şi pe ceilalţi ieniceri
să se ridice la rândul lor şi să-şi ducă sarcina la îndeplinire.
O nouă salvă de tun pornită de pe punţile vaselor din
Cornul de Aur lovi în apropiere, împroşcând cu pământ şi
moloz. O creangă smulsă dintr-un măslin căzu la picioarele
lor şi sânge străin le stropi mantalele uniformelor. Buimăciţi,
asurziţi de suflul exploziei dar dornici de averile promise,
ienicerii se ridicară, cântăriră preţ de o clipă întreaga situaţie,

377
apoi porniră de-a lungul drumului, cu gând să ocolească de
departe Palatul Viziral şi să ajungă la casa negustorului venind
pe căi mai sigure, ferite de tirul tunurilor.
Ismail ajunse cu mai bine de un sfert de ceas înaintea
lor. Drumul îi fusese scurtat pentru că ghiulelele căzute
asupra palatului dărâmaseră zidurile din calea lui. Cu fiecare
pas făcut peste dărâmături, spre casa lui Aram Haratunian,
simţea cum în spate se rup rând pe rând legăturile dintre el
şi ordia lui. In urechi îi bubuiau tunurile şi un gând: să-l
avertizeze pe Manuc Bei despre soarta care i se pregăteşte.
Lovi cu patul flintei încuietoarea uşii de la intrare a
negustorului armean de vite, deschise uşa cu piciorul şi păşi
pragul casei lui, simţind că în spatele său nu mai există
punţi. Trecutul se îndepărta de el, căscând prăpăstii. Singurul
loc solid rămăsese înainte, aşa că Ismail păşi cu îndrăzneală.
Ai casei se baricadaseră pesemne prin pivniţe, ferindu-se de
urgia de afară, căci încăperile erau pustii, iar ferestrele cu
obloanele trase nu lăsau să intre lumina zilei.
îşi făurise în minte câteva fraze scurte cu care să-l
întâmpine pe Manuc Bei. I-ar fi spus că vrăjmaşii sunt pe
urmele sale, că s-a pus preţ mare pe capul lui şi că este căutat,
viu sau mort. L-ar fi implorat să fugă de îndată, să iasă din
oraş şi să-şi scape viaţa departe de hotarele lui. L-ar fi rugat
să se înduplece şi să-l ia cu el, în numele şi amintirea
Luminatului Selim, singurul şi adevăratul Stăpân al lumii şi
Umbră a Lui Allah pe pământ.
Atunci când uşile grele ale unui dulap se deschiseră smucit
şi dinăuntru se ivi lama unui iatagan îndreptat către gâtul
ienicerului, omul uită pe loc tot planul său, căzu în genunchi
şi prinse a rosti cu iuţeală, închinându-şi sabia atacatorului său:
— Slăvit fie Selim Cel Luminat! Slavă lui Selim şi biruinţă
Nizamului!
Descumpănit de întorsătura pe care o lua situaţia, neîncre­
zător totuşi în acest turc care, cu fruntea plecată la pământ,
îşi preda sabia în faţa lui, Bogumil bulgarul îi împunse mai
tare pielea gâtului, îi luă sabia din mână şi pistoalele de la
brâu şi spuse apoi, cu duşmănie în glasul coborât, căci totuna
îi era lui de se numea Selim ori Mahmud, câtă vreme erau
turci amândoi:

378
 — Selim este mort.
— Slăvit să-i fie numele şi biruinţă legii sfinte a Nizamului,
continuă netulburat Ismail. Aduc veste de taină pentru Manuc
Bei. în spatele meu a pornit un întreg detaşament de ieniceri
cu poruncă să-l ucidă. Nu este vreme de pierdut, şi dacă ştii
unde se află, dă-i de veste de îndată să lase tot şi să fugă!
Să-şi scape viaţa!
Din umbrele întunecate ale odăii cu obloanele trase se
desprinse una care se apropie de ienicerul plecat la pământ,
în foşnet de taftale scumpe, şi Ismail ştiu că în faţa sa se
află însuşi Manuc Bei.
— Ia-mă cu tine, cinstite bei, îşi ridică el ruga cu care
venise până aici. Locul meu nu este între hoţii şi ucigaşii ce
sosesc pe urmele mele. Ia-mă cu tine şi te voi sluji cu
credinţă. Ascultă-mi vorba, încalecă şi să ieşim de îndată din
oraş, câtă vreme se mai poate încă.
Vorbea cu fruntea aproape de podea, cu ochii în încălţările
din piele de bou încheiate până deasupra gleznei în bumbi
negri, după moda europeană. Abia dacă îndrăznea să ridice
privirile cât să zărească şi marginea tivită cu blană de samur
a caftanului beiului. în apropiere căzu o ghiulea care făcu
ferestrele să sune cu putere în cercevelele lor şi ţiglele obloa­
nelor să se lovească unele de altele. Strigăte deznădăjduite
se ridicau din drum, acolo unde se duceau luptele, iar altele
pline de furie le răspundeau de îndată. O piatră mai mare
decât un pumn fu aruncată cu putere de jos, lovi obloanele
din care se desprinse o ţiglă mai şubrezită şi fereastra se
sparse. Cioburile se strecurară cu resemnare între rama din
lemn a oblonului şi cercevea.
— Trebuie să ajungem la Bairactar, în Palatul Viziral, vorbi
Manuc către Bogumil. Zidurile palatului sunt întărite, iar
Bairactar are armată numeroasă înăuntru. Vom fi în siguranţă
acolo, pentru o vreme.
— Mărite Bei, Palatul Viziral a fost pus la pământ de
artileria vaselor de linie aflate în golf. Trag în cazărmile din
Piaţa Sultanahmet, dar se vede treaba că mai greşesc câteodată
ţinta, nimerind palatul. Au lovit pulberăria şi nu a mai rămas
nimic în picioare. Iar armata Marelui Vizir s-a aflat toată ziua
împrăştiată pe la hanurile şi cafenelele din oraş, pentru

379
sărbătoarea sfârşitului de Ramadan. Nu cred să mai fie prea
mulţi în viaţă la ceasul acesta, după cum răsună oraşul de
furie, rosti Ismail dintr-o singură suflare tot ceea ce ştia.
Desluşind semnale necunoscute minţii omeneşti, sângele
lui Manuc prinse a-i bate cu putere în tâmple. Luând aminte
la bătăile acestea, Beiul se temu. înţelese dintr-odată că se află
în mijlocul unei cumpene însemnate a vieţii sale, deosebită
faţă de atâtea alte cumpene pe care le traversase.
I se dusese vestea că ghiceşte viitorul. în faţa acuzatorilor
săi râdea cu poftă, sprijinind palmele grăsune de burta gene­
roasă prinsă în chimir bogat. Singur în odăile sale însă
cercetase adesea cu toată seriozitatea povestea asta cu ghicitul
viitorului. Oamenii nu se înşală şi rar se întâmplă ca vorbele
să nu se sprijine pe observaţii reale. Uneori poate că înţeleg
greşit, alteori se poate să exagereze, dar adevărul care stâr­
neşte totul se află undeva, acolo.
Manuc îşi explica părerea lor prin felul în care reuşise
întotdeauna să evite, uneori în cea din urmă clipă, atunci
când totul părea pierdut, orice mare nenorocire care se
apropiase de el. Adânc în inima lui curgeau două râuri în
aceeaşi albie, două cântece urmau acelaşi drum. în cea mai
mare parte a timpului, cântecul care se făcea auzit era acela
despre viitorul pruncilor, negustoria cu miere, sare, ceară,
gfâu ori zărăfia în marile capitale ale Europei.
Uneori însă, în preajma cumpenelor vieţii sale, un alt
cântec se ridica la suprafaţă de sub cel dintâi, crescând pe
dedesubt până când biruia şi acoperea orice alte cântări.
Manuc învăţase să le asculte şi înţelesese de mult că cel mai
important între ele este acesta care vine de dedesubt, că
toate în viaţa sa au fost împlinite numai ca să-i slujească lui.
într-o clipă, privind la ienicerul trădător care dorea să i
se aşeze sub poruncă şi ascultându-i vorbele prevestitoare
de nenorociri, simţi crescând în el cântecul cel ascuns care
prelua la răstimpuri comanda vieţii sale. Se lăsă purtat de
apele acestui râu fără împotrivire. Se sfătui cu credinciosul
său Bogumil pe unde ar fi mai nimerit să iasă din oraş: prin
Bosfor, poate pe o corabie plătită îndeajuns cât să adoarmă
orice întrebări ale căpitanului ei, ori pe uscat, în sus către
Balcani, călare pe cai arabi, ascunşi între munţi?

380
 Şi ce este de făcut cu Ismail, în care Bogumil bulgarul
nu avea nicio încredere, dar apele celui de-al doilea râu al
vieţii sale, acela ascuns, îl adusese, iată, până la pragul său
cu solia salvatoare?
— Moarte lui Bairactar! Moarte trădătorului! se auzi de
afară glasul mânios al oraşului.
— Marele Vizir este mort, mărite Bei, răspunse Ismail
privirilor dintr-odată întrebătoare ale lui Manuc. Se aña în
pulberărie atunci când au avut loc exploziile. Vin dintr-acolo
şi-am văzut. Ca să scurtez drumul am tăiat de-a dreptul prin
grădinile palatului.
Lămurit dintr-odată asupra celor ce erau de făcut, Manuc
deschise cu mişcări hotărâte un cufăr de la picioarele patului
cu baldachin şi scoase afară un caftan tivit cu samur întocmai
ca al lui şi un gugiuman împodobit cu safir pe dreapta.
Aruncă lucrurile către ienicerul pe care gestul beiului îl luă
prin surprindere şi nu ridică mâinile la timp ca să prindă
veşmintele care căzură în dezordine peste umerii lui.
— îmbracă-te, îi porunci scurt Manuc.
Pricepând de îndată planul stăpânului său, Bogumil bulgarul
dădu o mână de ajutor. Prinse turcul de un umăr şi-i scoase
mantaua cea roşie, înfiretată şi prinsă în bumbi pe piept, de
ienicer nesupus Nizamului, şi o trecu lui Manuc. Schimbul
de veşminte se petrecu la adăpostul umbrelor întunecate ale
încăperii cu cea mai mare iuţeală. înveşmântat în straie
amăgitoare, Manuc îşi umplu chimirul cu pungi de bani,
puse şi în mâinile lui Bogumil câteva şi-i spuse:
— Voi pe apă, eu pe uscat. Oamenii sunt obişnuiţi să ne
vadă tot împreună, pe tine ca umbră a mea. Vei însoţi pe
turcul acesta înveşmântat cu hainele mele şi te vei purta
astfel încât să adormim măcar pentru o vreme bănuielile. îl
urci pe o corabie, plăteşti dublu preţul pe care ţi-1 vor spune
şi porniţi prin Bosfor afară, către Marea Neagră. De va voi
Bunul Dumnezeu, veţi ajunge sănătoşi în port la Constanţa,
apoi ne vedem în Bucureşti.
— Să nu-ţi fie cu supărare, stăpâne, vorbi cu greutate
Bogumil, căci nu obişnuia să întoarcă vorba lui Manuc şi lucrul
îi părea anevoios, aş spune să mai chibzuim puţin. Nu te las
singur nici mort. Turcul să facă bine şi să ademenească de

381
unul singur pe duşmani pe urmele lui, căci eu nu-1 voi urma.
Iar de nu-şi va îndeplini treaba, continuă întorcându-se către
Ismail şi ţintuindu-1 cu privirea, atunci pe Sfânta Cruce să
ştie că-1 voi face să-şi cheme moartea ca pe îngerul izbăvitor.
— Bogumil, nu prea avem vreme pentru împotriviri, îi
tăie vorba Manuc. Mai mult mă ajuţi însoţindu-1 pe turc,
pentru amăgirea vrăjmaşilor.
De jos, din stradă, sunet de luptă se ridica din ce în ce
mai puternic. O mână de ieniceri pesemne că intraseră
într-una din prăvăliile de covoare, căutând oameni ascunşi
în sulurile mari, colorate, căci negustorul ieşise pe treptele
din faţă şi batea cu îndârjire clopotul prins în perete deasupra
uşii de la intrare, strigându-şi în acelaşi timp dreptatea:
— Ieşiţi afară din prăvălia mea, hoţilor, tâlharilor!
Câţiva băietani abia răsăriţi din rândurile copiilor, închi-
puindu-se luptători într-o astfel de zi în care toate legile
lumii se răsturnau, scoteau cu mare caznă câte o piatră mai
mică din caldarâmul drumului şi, înarmaţi cu ea, făceau câţiva
paşi în interiorul prăvăliei, în căutare de ieniceri. Oştenii
care căutau înăuntru bateau cu piciorul câte un pas apăsat
către ei, prefăcându-se a ridica iataganele asupra capetelor
tinere şi slobozind un strigăt de luptă, iar băietanii o zbugheau
pe uşă afară, oprindu-se numai în mijlocul drumului ca să
mai arunce o privire înapoi.
— Potoliţi-vă, diavolilor! îi ameninţa căpetenia ienicerilor.
Şi tu nu mai striga ca din gură de şarpe! se întorcea el apoi
către negustorul de covoare.
Peste drum, un creştin speriat îşi strângea de prin cuiele
în care stătuseră spânzurate până atunci farfuriile şi ulcelele
înflorate în toate culorile pământului, dosindu-le cu gesturi
tainice în adâncurile prăvăliei sale, departe de războiul zilei.
Nicio mamă nu şi-ar fi adunat cu mai mare grijă pruncii pe
lângă ea, şi nu ar fi purtat mai multă îngrijorare în priviri.
Pe bragagiu, furtuna acelei zile îl surprinsese pe străduţa
cunoscută. Purta sub haina sărăcăcioasă câteva fire de sugiuc
din cel mai bun strânse într-o bucată de hârtie cerată -
peşcheşul obişnuit pentru cea mai mică dintre fiicele lui
Aram Haratunian. Pornise ca de obicei în zi de sărbătoare,
nădăjduind o cină bogată pentru familia sa în seara aceea,

381
căci negustorul armean ar fi plătit braga, sugiucul, veştile,
ba încă pe deasupra şi sărbătoarea, măcar că aceasta de pe
urmă nu era a neamului său.
Zarva iscată nu departe de cerdacurile cele înalte ale
caselor lui Aram Haratunian îl îngrijoră, şi bragagiul lăsă jos
din spinare cofa prinsă în chingi, îşi îndreptă oasele şi trase
cu urechea la vorbele care se întretăiau peste stradă. înţelese
iute că ienicerii îl căutau pe Manuc Bei, pe care-1 numeau
cu multă vrăjmăşie câine, şi gândurile lui porniră în căutarea
unei idei salvatoare.
îşi stăpâni privirile pentru ca ele să nu caute în sus, către
cerdacul de obicei însemnat pentru el cu câte una dintre
băsmăluţele roşii ale copilei lui Aram Haratunian, şi ieşi în
calea ienicerilor.
— Cunosc eu casa celui care-1 adăposteşte pe armean,
stăpânilor, spuse el, plecându-se până la pământ în faţa
oştenilor care mai întâi îl loviră de câteva ori cu picioarele,
şi numai după aceea îl ascultară. Aceasta este strada negus­
torilor de covoare şi a carpetarilor, continuă bragagiul, pe
când gazda lui Manuc Bei se îndeletniceşte cu negoţul cu vite.
Străzile lor, mai bogate şi mai retrase decât aceasta, se află
la numai câţiva paşi, dincolo de zidurile ultimelor porticuri.
Tot vorbindu-le întruna ca puilor de sălbăticiuni pe care
vrei sâ-i ademeneşti în cursă, bragagiul porni încet înainte,
cu micul detaşament de ieniceri pe urmele lui. Degetul lui
cu unghia mâncată de o boală veche arăta mereu către alt
şi alt portic dincolo de care s-ar fi aflat limanul căutărilor
ienicerilor. Se îndepărtară astfel, dispărând la cea dintâi
cotitură a străzii, iar bragagiul îi trase după el, cântându-le
uşor amăgiri cu vocea blândă, într-o casă cu pereţii înnegriţi
de fumul unui incendiu care tocmai fusese stins.
Atunci când Bogumil bulgarul deschise numai de o palmă
uşa de la stradă, cercetând cu luare aminte, drumul era liber.
Nici el şi nici Manuc nu aveau să afle niciodată isprava braga­
giului care-i ademenise pe ucigaşii beiului pe sub porticuri,
către străzi mai depărtate.
Aflând străduţa într-o clipă liniştită, Bogumil se retrase în
spatele uşii, apoi porţile cele mari se deschiseră de îndată
şi trei călăreţi se iviră în mijlocul drumului. Bulgarul împreună

383
cu o silueta înveşmântată în straie bogate de negustor înstărit,
cu gugiuman boieresc pe cap, porniră în goana cailor către
miazăzi, acolo unde se aña portul Yenikapi, iar cel de-al treilea
călăreţ, un ienicer dintre cei care se împotriveau Nizamului,
porni către miazănoapte.

în cealaltă parte a oraşului, în portul Yenikapi de la Marea

Marmara, fregata Zafet1 ancorase în urmă cu câteva săptămâni
într-o dană mică din apropierea ţărmului. Marile corăbii cu
câte trei punţi ori vasele de linie întoarse din lupte victorioase
rămâneau în larg, în danele cele mari împrejmuite cu ziduri
de piatră ale căror rădăcini se scufundau în adâncul Mării
Marmara. Z a fe r \nsă era suficient de mică încât să fie primită
chiar la ţărm.
Echipajul pierdea vremea în aşteptarea vreunor mici negus­
tori care să pună mână de la mână şi să plătească o cursă
pentru mărfurile lor, către ţărmurile franceze. între timp,
trepinele stăteau sprijinite cu ospitalitate pe dig, ca nişte
invitaţii la bord. Căpitanul nutrea mari aşteptări de la zilele
care ar fi urmat Ramadanului, căci sfârşitul sărbătorii ar fi
putut însemna începutul muncii pentru el.
în lumina dimineţii, de pe cea mai înaltă vergă a catargului,
un pescăruş se avântă ca o săgeată către apele albastre ale
Mării Marmara, în care plonjă cu putere şi ieşi imediat la
suprafaţă, purtând în cioc un peşte cu care dispăru în zare.
Camarazii lui aflaţi încă în aşteptare, înşiraţi pe bompres ori
pe vergile mai joase ca mărgelele pe aţă, sărbătoriră captura
cu ţipete ascuţite de victorie ce despicară văzduhul pe deasu­
pra apelor.
Atunci când în oraş izbucniră cele dintâi focuri, echipajul
de pe Z afer prinse viaţă. Marinarii se căţărară cu sprinteneală
pe plasele din frânghie până în vârfurile celor două catarge.
Musul îşi dispută locul din coşul catargului mare cu timonierul
genovez care-şi părăsise postul său, curios să afle ce se petrece.
Casele din lemn ale cartierelor mărginaşe începură a se
prăbuşi, mistuite de flăcări, iar cele din piatră ale negustorilor

1. Zafer - victorie (lb. turcă).

384
bogaţi scoteau fuioare groase de fum negru pe toate ferestrele,
întunecând cerul.
Văzură uriaşa navă amiral cu galionul ei înfăţişându-1 pe
Batal ieşind din portul Yenikapi şi înconjurând capul peninsulei,
cu gând să pedepsească pe nesupuşi. Asistară la tirul tunurilor
asupra cazărmilor răsculate care ridicaseră steaguri de luptă.
Scoseseră apoi chiote de entuziasm atunci când câteva ghiulele
căzuseră peste pulberăria Palatului Viziral, dezlănţuind un şir
de explozii care puseseră palatul la pământ. Fără să înţeleagă
cu adevărat ce se petrece şi cunoscând doar vechea răfuială
nestinsă dintre ieniceri şi constantinopolitani, marinarii se
bucurau de spectacol.
Către chindie, lucrurile se mai liniştiră în oraş. Nava amiral
se întoarse cu demnitate în port, despicând alene apele care
se întunecau. Gurile celor treizeci de tunuri încă fumegau,
şi marinarii de pe fregata Z afer tânjiră pentru o clipă să facă
şi ei parte din norocosul echipaj al corăbiei cu trei punţi
care avea parte de astfel de zile glorioase. Cu ochii la flamurile
desfăşurate în vânt, fiecare în parte se visa întorcându-se
dintr-o bătălie victorioasă, măcar o dată în viaţa lor.
Din această pricină, atunci când doi necunoscuţi cerură
învoire să urce la bord, cu toţii se grăbiră să coboare de pe
catarge şi să înconjoare pe căpitan, cu chipurile însemnate
de zâmbete, pentru ca el să înţeleagă că sunt doritori de
oaspeţi şi nerăbdători să ridice ancora.
Trecură cu vederea necunoscuţilor faptul că erau grăbiţi
şi nu conteneau să privească peste umăr, către ţărm, ca nişte
adevăraţi fugari. Ar fi pornit imediat în aventură împreună
cu ei, bucuroşi să dea lâncezeala zilelor nesfârşite în port
pe însufleţirea unor întâmplări pe mare.
La vederea pungilor cu bani pe care unul dintre necunos­
cuţi, cel care părea să poruncească, le scoase de sub manta,
căpitanul se lăsă convins pe loc şi, înainte chiar de a cerceta
către ce zări doresc necunoscuţii să pornească, porunci ridi­
carea ancorei.
— Vela rândunică pe trinchet! Vela zburător pe trinchet!
Vela mare sus! preluă imediat comanda timonierul genovez,
care îşi slobozi chemările poruncite către întreg echipajul.

385
 Sprintenă, fregata se răsuci în mica dană, cu toate velele
ridicate în lumina roşie a apusului, îşi aşeză prova către cea
mai apropiată ieşire dintre împrejmuirile portului şi porni,
însoţită de pescăruşi. Sus, în coşul lui de pe catargul mare,
musul chiuia învârtindu-şi fesul prin aer. Djinnul pe post de
galion al fregatei rânjea în apele liniştite, arătând locul din
care-i lipseau doi dinţi, pierduţi într-una din puţinele lupte
la care corabia luase parte.
Abia atunci când Zafer scăpă dintre dane în apele Mării
Marmara, căpitanul se apropie de timonierul genovez, nădejdea
sa între marinarii echipajului, şi începură să-şi împărtăşească
nedumeririle: între cei doi fugari ce tocmiseră fregata, lucrurile
se petreceau invers decât îi arătau veşmintele. Cel mai mărunt
de statură, în straie scumpe îmblănite cu samur, purtând cu
fală un safir la gugiuman, căuta cu sfială în ochii celuilalt,
un munte de om înveşmântat simplu, dar care părea a purta
banii şi poruncile călătorilor. Ba încă şi mai curios lucru -
straiele cele scumpe păreau a nu fi tocmai pe măsura celui
care le purta, căci mâinile îi dispăreau de tot în mânecile
frumos brodate, iar gugiumanul adesea îi aluneca pe frunte,
oprindu-se într-un echilibru fragil pe marginea sprâncenelor.
— Ce ne pasă nouă, Marco? sfârşi toată această dare de
seamă căpitanul. Au plătit de două ori preţul pe care l-am
cerut, numai ca să ridicăm ancora fără întârziere. In plus,
doresc să ajungă în Constanţa, la Marea Neagră. Sunt ape
liniştite în care de mult nu au mai avut loc lupte. Drum
scurt, uşor şi bine plătit.
Marco era, la fel ca jumătate din echipaj, genovez. Crescuse
sus, în nacela de observaţie a corăbiei pe care tatăl său
fusese timonier, şi primise palma grea a căpitanului peste
urechi atunci când nu împlinise nici şapte ani, pentru că
adormise în post.
De vreme ce era singurul băiat, venit în urma a cinci fete
ce-şi speriaseră tatăl cu numărul lor cam mare, Marco bătrânul
abia aşteptase ca el să se ridice bine pe picioare şi îl scosese
apoi de sub aripa maicii sale, luându-1 cu el pe corabie de
mic. învăţase să urce catargul mare până la nacela din vârf
ca o maimuţă, şi de acolo striga cât îl ţineau puterile .■freg a tă
cu trei fo c u r i la babord! Zece tunuri p e o parte!

386
 Avea opt ani când cea dintâi ghiulea îi şuierase pe lângă
urechi, bucurându-1 şi făcându-1 să scape un chiot straşnic.
Ca să se asigure că împărţeala copiilor era limpede şi că
maica sa nu i-1 va mai lua, mulţumindu-se cu cele cinci fete,
Marco bătrânul nu-1 mai lăsă pe uscat vreme de patru ani.
Când crezu că micul Marco a uitat de unde a supt, se milostivi
de femeia lăsată acasă şi îi arătă băiatul. Rămăseseră atunci
în Genova trei zile. Două dintre ele, maica pruncului umblase
numai cu ochii umflaţi de plâns, apoi se simţi totuşi mândră
că băiatul este marinar adevărat, măcar că nici nu schimbase
bine dinţii de lapte.
Pentru micul Marco, dorul de mare tăiase mai adânc decât
dorul de mamă. Uitase mirosul laptelui şi tânjea după aromele
sărate ale mării.
între timp, Marco bătrânul murise. în încercarea de a-1
salva, fiul său Marco îşi pierduse două degete de la mâna
dreaptă, păstrând pentru totdeauna în minte bătălia aceea
ce-i hotărnicise tinereţea dintâi de maturitate. Devenise el
timonierul fregatei şi preluase chemările guturale, prelungi,
ale tatălui său. Astăzi, pe Z afer încă existau marinari care
nu ştiau că timonierul s-a schimbat, din pricina glasului rămas
acelaşi.
Fregata sub pavilion turc ajunse la intrarea în Bosfor, iar
apele mai calde ale strâmtorii îi primiră fără împotrivire. în
spatele lor, Constantinopolul ardea cu resemnare. în faţă se
vedeau deja Turnul Galatei de o parte şi farul de pe Turnul
Fecioarei, de cealaltă parte. Dezbrăcaţi până la brâu, lipăind
desculţi numai în şalvari pe puntea udă, doi marinari spălau
cu nădejde scândurile cernite neglijent, mişcându-se în ritmul
cântecului musului de pe catarg, pe care îl mai îngânau şi
ei din când în când, atunci când se întâmpla să-şi amintească
vreun capăt de vers.
Aşezaţi pe două butoaie la rădăcina trinchetului, chiar în
spatele timonei, cei doi călători cercetau viermuiala de pe
punte, atenţi la tot ce se întâmpla în jur, ca unii care plătiseră,
iar acum doreau să ştie ce se face cu banii lor. Sub buza
copastiei, un pescăruş coborâse pe un colac de frânghie
purtând în cioc un guvid, acum ţintuise peştele cu una dintre
gheare şi rupea din carnea lui, scuturând repezit din cap.
 Dintre corăbiile ancorate în portul larg Yenikapi se desprinse
o fregată cu trei catarge ce-şi întinsese în vânt toate velele,
până la ultimul foc de pe bompres, şi se apropia întins de
ei. De la postul său din pupa babord, un matelot îi cercetă
o vreme mersul fără să clipească, apoi dădu strigăt către
timonier:
— Corabie cu trei catarge vine după noi!
Căpitanul părăsi conversaţia sa cu timonierul şi începu a
bate cu putere clopotul de bronz de la pupa, chemându-şi
toţi oamenii pe punte. Duse luneta la ochi şi echipajul îşi
ţinu respiraţia câtă vreme căpitanul lor cerceta ce pericol îi
pândeşte.
— Sunt sub pavilion militar turc, spuse el, strângând
luneta şi privind cu sentimente amestecate către Bogumil şi
Ismail. Se apropie cu tunurile scoase. Pentru ce fel de ispravă
sunteţi căutaţi, cinstiţi boieri? Nu ştiu să ne fi fost vorba
despre probleme de viaţă şi de moarte. Poate că ar fi mai
bine să aşteptăm corabia care a pornit pe urmele noastre şi
să lămurim situaţia. Nu mi-ar plăcea să fie aceasta ultima zi
a vieţii mele.
— Cinstite căpitane, ai primit plata noastră şi te-ai învoit
să ne scoţi din port către Marea Neagră, aşadar nu ştiu cine
te-ar mai crede că nu eşti părtaş la isprăvile noastre, care
vor fi fiind acelea, îi răspunse Bogumil cu amândouă mâinile
încleştate pe arme. Dacă nu ţi-ar plăcea să fie aceasta ultima
zi a vieţii tale, atunci nu văd altă soluţie mai bună decât să
te lupţi pentru viaţa ta, căci în curând vom fi atacaţi. Crezi
că poţi striga din pupa că ne predai, iar urmăritorii vor băga
gurile tunurilor în cală şi vor închide bocaporţii? Nici ei nu
ştiu ce este cu noi doi, aşa cum nu ştii nici tu. Singura
poruncă cu care au plecat este aceea de a scufunda această
fregată şi a se asigura că nu scăpăm niciunul cu viaţă. Suntem
aşadar împreună în treaba aceasta.
Pescăruşul isprăvise de mâncat prada şi slobozi un ţipăt
plin de încântare, ridicându-se în văzduh şi pierzându-şi
urma către farul din apropiere. Cei doi marinari care spălaseră
puntea dezbrăcaţi până la brâu îşi luaseră acum pe ei cămăşile
şi tunicile peticite, strângându-le în nişte chimire cu găurile
zdrenţuite. Musul coborâse şi el până la jumătatea uneia

388
dintre plase, ca să audă mai bine. Cu banii primiţi de la cei
doi călători, căpitanul ar fi putut duce la bun sfârşit toate
reparaţiile corăbiei, ba încă i-ar mai fi rămas şi pentru câte
un rând de straie noi pentru echipajul său îmbrăcat în zdrenţe.
Se hotărî pe loc să-şi încerce norocul, să păstreze şi banii
şi viaţa, folosind cu iscusinţă toate talentele cu care îl înzestrase
Allah. Cel dintâi talent de care se folosi fu viclenia, căci pe
căi drepte nu părea posibil să poată învinge o corabie mai
mare şi mult mai bine înarmată. Porunci de îndată să fie
coborât steagul cu semilună şi merse în cabină, la cufărul
pe care-1 ţinea întotdeauna încuiat.
Căpitanul fregatei Z afer avea pavilioane de rezervă care,
de-a lungul vremii, scăpaseră de mai multe ori vieţile oame­
nilor săi.
Pe fundul cufărului său se aflau steagul alb cu cruce roşie
al Regatului Genovei şi un steag francez. După o chibzuială
de o clipă, căpitanul scoase pavilionul genovez şi porunci
arborarea lui. Se aştepta ca nava ce-i urmărea să nu deschidă
focul asupra unei corăbii străine, posibil comerciale, iar ei
să mai câştige ceva timp. Trebuia să evite o luptă cu tunurile
cu orice preţ, căci Z afer nu ar fi rezistat nici o jumătate de
ceas. Plănuia pentru aceasta să se apropie cât de mult de
Turnul Fecioarei.
Pe o palmă de loc în mijlocul strâmtorii Bosfor se înălţa
de sute de ani vechiul Turn al Fecioarei. De-a lungul vremii
turnul fusese dărâmat de cutremure ori ars în flăcările răz­
boaielor. De fiecare dată însă fusese ridicat din nou, mai solid
decât înainte. Marinarii povesteau despre nenorociri întâmplate
celor care pricinuiseră vreodată vreun rău construcţiei şi mari
fericiri celor care ridicaseră turnul înapoi pe locul său. în
vremea din urmă, ultimii sultani perindaţi pe Tronul Lumii
porunciseră far în Turnul Fecioarei, şi lumina lui cea nouă
călăuzea corăbiile de-a lungul Bosforului.
în nopţile înalte petrecute pe punţile corăbiilor, sub cerul
spuzit de stele, povestea prinţesei din turn era adesea depă­
nată, pentru liniştirea djinnilor ce ar fi dorit să piardă echipajul.
Puntea pe care se rostea legenda era apărată de vorbele ei,
iar marinarii treceau cu bine nopţile în care îi mai încerca
din când în când câte o spaimă.

389
 Demult, unui sultan înţelept i se născu o fiică, iar la
naşterea ei o ghicitoare îi făcu o profeţie care mâhni pe
măritul sultan. Femeia prevesti că fata va muri în ziua în
care va împlini 18 ani, din pricina unui şarpe veninos.
Sultanul clădi un turn fermecat pe o palmă de pământ
rămasă neatinsă de ape în mijlocul Bosforului, şi crescu
copila în acest turn, departe de pământul pe care se târau
şerpii. Era încredinţat că amăgise profeţia şi, bucuros, porunci
un coş mare plin cu toate fructele pământului pentru sărbă­
torirea zilei în care copila împlinea 18 ani. Chiar el duse
coşul cu fructe până sus, în turn, îşi îmbrăţişă fata şi i-1 dărui,
anunţând-o că de mâine va putea reveni în palat.
O mică viperă însă, nu mai mare decât un deget, stătuse
ascunsă între fructele din coş, ieşi la iveală şi se încolăci în
jurul încheieturii prinţesei, în chip de brăţară minunată. O
muşcă de degetul cel mic, iar prinţesa căzu ca secerată pe
podeaua turnului în care îşi petrecuse cei 18 ani de viaţă.
Povestea era numai atât, dar minţile marinarilor clocoteau
până dimineaţă, închipuind felurite alte sfârşituri în care
prinţesa rămânea în viaţă şi uitând astfel de spaimele lor cum
că djinni răi vor înconjura corabia şi le vor fura lor minţile.
Pentru orice marinar care ajunsese vreodată prin părţile
acestea de lume, Turnul Fecioarei de la intrarea în Bosfor
era un lucru sfânt. Căpitanul fregatei Zafer ştia că, de s-ar fi
pus sub protecţia lui, atunci urmăritorii lor nu vor trage cu
tunurile pentru ca nu cumva ghiulelele să-l lovească. Nu se
îndoia că mica lui înşelăciune cu steagul genovez va fi până la
urmă descoperită, dar plănuia ca lupta să se ducă om la om.
Lucrurile se petrecură după planul său. Coborî toate pânzele
atunci când fregata ajunse la mai puţin de zece picioare de
turn şi se opriră. Cei doi căpitani se cercetară o vreme prin
ocheane, apoi corabia cu trei catarge trase tunurile înăuntru,
închise bocaporţii şi se avântă cu viteză către Zafer. Atunci
când le mai despărţeau numai câteva picioare, căpitanul
corăbiei cu trei catarge apăru la tribord şi dezlănţui o ploaie
de sudălmi asupra căpitanului fregatei.
— Hasan, câine capadocian, tu eşti? strigă el cu furie,
înţelegând înşelăciunea. Tu, şarpe care ai ucenicit sub porunca
mea, pe corăbiile mele, cine te-a învăţat să ridici steag

390
mincinos? Ai acolo o adunătură de lepădături pe care le voi
căsăpi mărunt şi le voi da hrană peştilor imediat! Aşteaptă
numai să pun mâna pe voi!
Şi spunând acestea, căpitanul ceru marinarilor săi să fie
aruncate parâmele de abordaj. Aveau cu toţii uniforme noi,
niciun bumb nu lipsea de la tunicile lor, iar pe cap purtau
fesuri cu canaf. De sub podoabele fireturilor aurii aruncau
rânjete dispreţuitoare marinarilor de pe Zafer; cărora li se mai
zărea câte un umăr ori câte un genunchi prin găurile veşmintelor.
Două iatagane de pe Z afer retezară scurt parâmele amncate
peste copastie şi două focuri de pistol de pe corabia cu trei
catarge doborâră pe cei care făcuseră această ispravă. Păsările
ce însoţiseră până atunci fregata se ridicară speriate de pe
vergile velelor şi se pierdură către ţărmurile asiatice. Curenţii
Bosforului se jucau cu cele două corăbii, când apropiindu-le,
când îndepărtându-le, dând nădejdi ba unui echipaj, ba
celuilalt. Din Turnul Fecioarei, paznicul farului ieşise în
balconul împrejmuitor, îngrijorat.
— Ai la bord pe Manuc Bei, câinele armean care se face
vinovat de trădare, mai strigă căpitanul corăbiei cu trei catarge
către Hasan. Dă-1 pe mâinile noastre şi nimeni dintre ai tăi
nu va păţi nimic, promise el.
— Doi oameni de-ai mei deja sunt morţi, căpitane! răs­
punse cu furie Hasan, gândind la pungile cu bani ce ar fi
încăput pe mâinile atacatorilor săi. Strânge-ţi oamenii, ridicaţi
pânzele şi plecaţi de unde aţi venit, căci Manuc Bei nu se
află pe corabia mea.
Vestea însă dădu puteri noi membrilor echipajului de pe
Z afer când pricepură că pot obţine sume încă şi mai mari
de la cel mai bogat negustor al vremii. Dacă vorba s-ar fi
dovedit adevărată, dacă necunoscutul ar fi fost chiar Manuc
Bei, atunci se vor scălda în avuţii precum sultanul cel înţelept
din vechime, care ridicase Turnul Fecioarei din spatele lor.
Unul dintre secunzii corăbiei cu trei catarge aruncă peste
buza copastiei lui Z afer chiar ancora, apoi se opinti, trăgând
cu greutate de lanţul ei. Câţiva camarazi îi săriră în ajutor şi
curând provele celor două vase începură a se apropia.
Pe cel dintâi turc care sări pe puntea lui Zafer, Bogumil
îl primi cu o lovitură puternică de iatagan şi-i reteză omului

39i
braţul cu care se prinsese de plasa din frânghie a catargului.
Mâna căzu moale de-a lungul trupului, spânzurând numai
într-un petec însângerat al tunicii, şi marinarul, lipsit de
singurul său punct de sprijin, căzu între corăbii, în apele
Bosforului. încercă să se menţină la suprafaţă înotând numai
cu un singur braţ, dar tangajul în contratimp al celor două
corăbii îl prinse la mijloc, strivindu-1, şi privirile lui rămaseră
curând goale şi fixe către petecul de cer dintre catarge.
Prin punctul de la prova unde corăbiile se alăturaseră
năvăliră alţi şi alţi marinari, invadând puntea fregatei Z afer
şi aruncându-se cu sălbăticie în lupte om la om. Fiecare
nădăjduia să pună mâna cel dintâi pe Manuc Bei şi să capete
astfel toată averea aflată asupra lui. Din coşul catargului
mare, musul striga avertizări către cei aflaţi în pericol:
— Yusuf, în spate! Marco, în stânga!
Unul dintre atacatori ridică privirea către el şi-l luă în
cătarea flintei, ţintind cu un ochi închis, cu gând să astupe
gura ce dădea ajutor. Bogumil, luptând cu pumnalul într-o
mână şi cu iataganul în cealaltă, aruncă spre pieptul lui
pumnalul, şi marinarul încremeni preţ de o clipă, ca străbătut
de o înţelegere mai înaltă decât ar fi putut el cuprinde, apoi
căzu pe puntea fregatei.
Marco, timonierul genovez, profitând de faptul că atenţia
tuturor era concentrată în punctele fierbinţi ale luptei, reuşi
după mai multe încercări să desprindă colţii ancorei din
copastia fregatei şi să o arunce înapoi, pe corabia cu trei
catarge. Lanţul se tângui cu durere în vreme ce-şi trăgea
toate verigile grele peste bord, iar corabia, lipsită de legătura
ei cu fregata, prinse a se îndepărta încet, pe nesimţite. în locul
ce se lărgea între ele, trupul sfârtecat al marinarului căzut la
începutul luptei se legăna uşor, înroşind apa în jurul lui.
— Ăsta nu-i beiul! se auzi la o vreme un glas, şi toţi ochii
de pe puntea fregatei se întoarseră către marinarul ce-1 prin­
sese pe Ismail de un umăr, ridicându-i de pe ochi gugiumanul
cu safir.
Pentru o clipă, lamele armelor încleştate în luptă încetară
să mai dea scrâşnet, şi mateloţii ambelor tabere îşi îndreptară
privirile către Bogumil, care-şi recupera pumnalul din pieptul
în care-1 aruncase ceva mai devreme.

39*
 — Numai straja lui, bulgarul, se află pe corabie! Ăstălalt
e un impostor!
Aflându-se dintr-odată în centrul întregii atenţii, ba încă
şi cu taina dezvăluită, Ismail se smulse cu disperare din
mâinile marinarului, izbuti să iasă din caftanul mult prea larg
pentru el şi, lăsându-1 gaj turcului, încălecă dintr-o singură
mişcare copastia şi se aruncă în apele strâmtorii, pornind înot
către Turnul Fecioarei aflat la numai câteva picioare de ei.
Marinarul privi descumpănit caftanul cu broderii din mâna
lui. Nostromul corăbiei cu trei catarge dădu strigăt de primejdie
atunci când observă că vasul lor prinsese a se îndepărta de
fregata pe care se dădeau luptele. Turcii se repeziră cu toţii
la babord şi săriră în apele Bosforului, pornind înot către
corabia lor aflată în derivă. Marinarul îl scăpase din mâini
pe Ismail, iar acum îl luă în cătarea flintei şi trase un foc,
apoi îşi urmă camarazii fără să mai întârzie ca să cerceteze
dacă plumbul şi-a atins ori ba ţinta.
Echipajul de pe Z afer nu se opuse retragerii marinarilor
de pe corabia cu trei catarge, ci numai le vegheară cu atenţie
fiecare pas, bucuroşi să isprăvească toată această încurcătură
cât mai iute şi să încerce să înnoade mai departe firul faptelor
care le-ar fi adus averile mult visate.
Lăsând o dâră de sânge în urma lui, Ismail ieşi înot la
mal, pe stâncile bătute de valuri de la temelia Turnului
Fecioarei. Plumbul trimis de flinta marinarului turc îi sfârtecase
urechea şi sprânceana, şi ienicerul mergea împleticit, năucit
de durere şi cu unul dintre ochi închis din pricina sângelui.
Aplecat de la brâu peste marginea balconului din jurul turnului,
paznicul farului îi arăta cu gesturi poruncitoare ţărmul asiatic
din apropiere, strigând cu încruntare către el:
— Pleacă! Nu poţi rămâne aici! Traversează pe partea
cealaltă sau du-te unde vei fi ştiind, dar aici nu poţi rămâne.
Ismail îi dădu de înţeles printr-un semn că a priceput şi
se va supune, apoi se lăsă moale între stâncile alunecoase,
odihnindu-şi pentru o clipă capul în palme şi măsurând din
ochi distanţa până la ţărmul celălalt. Imaginea cadânei cu
ochii viorii şi şalvari galbeni dispăruse din nou din mintea
lui, alungată de spaima ce-1 cuprinsese atunci când fusese
descoperit. în astfel de momente în care viaţa îi era ameninţată,

393
toate hotărârile înălţătoare se micşorau în inima lui, răpuse
de o dorinţă înverşunată de a supravieţui. Nu avea importanţă
cum, nu conta ce anume sacrifica. Singurul său gând era
acela de a se găsi viu la capătul întâmplării.
în asemenea clipe, Ismail părăsea fără să clipească o fată
frumoasă în mâinile ucigaşilor ei şi l-ar fi vândut fără ezitare
şi pe Manuc Bei sau pe orice alt binefăcător al său, cu
singurul scop de a-şi scăpa viaţa. Atunci când se aña din
nou în siguranţă, inima lui cădea de fiecare dată în apele
tulburi ale căinţelor şi promisiuni fierbinţi îi luau mintea în
stăpânire: cu cea dintâi ocazie se va schimba, va preţui mai
mult dreptatea şi omenia şi va da o viaţă demnă de dispreţ
pe o singură clipă trăită cu demnitate.
Pe puntea fregatei Zafer, Bogumil cântări cu multă simplitate
situaţia şi, ştergându-şi lamele însângerate ale armelor de
veşmintele leşurilor din jur, porunci ca vasul să-şi continue
drumul către Marea Neagră, încredinţând proniei cereşti pe
ienicerul slab de înger care pornise înot către ţărmul asiatic.
Sub comanda lui Marco genovezul, marinarii prăvăliră
peste copastie leşurile ambelor tabere, iar musul scoase din
Bosfor o căldare cu apă şi începu să spele puntea năclăită
de sânge. Căpitanul Ilasan îşi numără oamenii şi împărţi
sarcinile celor ce se prăpădiseră între cei rămaşi în viaţă.

Tunica roşie de ienicer abia îl cuprindea peste piept, singurii

doi bumbi, pe care izbutise să-i încheie, ameninţând să sară
cât colo la cea dintâi mişcare mai smucită. Plănui să o schimbe
în Karamandere pe o manta de pădurean şi, lipindu-şi pieptul
de grumazul calului, îl îndemnă cu hotărâre din pinteni şi
din vorbă.
Lăsând în spate Constantinopolul incendiat şi răscolit de
trufii neadormite, Manuc Bei pornise către Munţii Istrancăi,
cu gând să traverseze Balcanii spre Rusciuc, apoi Dunărea
spre Bucureşti. Ieşise din oraş pe la miazănoapte şi gonise
fără oprire câteva ceasuri bune. Traversase un cătun cu câteva
case în goana calului, însoţit de fluierătura scurtă a unui
flăcău care-i admiră preţ de o clipă avântul, apoi munţii se
deschiseră în faţa lui.

394
 Asfinţea. Umbra omului pe cal mătura ierburile dese de
sub poala pădurii, lipită cu credinţă de copitele calului. De
la o vreme, când soarele căzu de tot în stânga sa, umbra
dispăru, lăsându-1 singur cu drumul şi cu nădejdea că va
ajunge cu bine acolo unde a pornit. în jurul lui se adânci
o linişte de început de lume. O buhă bătrână dădea glas,
egal şi sacadat, iar Manuc gândi că ceea ce aude ar putea
fi însăşi inima pădurii.
în întuneric văzduhul se mări în jurul lui, cum se măreşte
el în fiecare noapte, atunci când ochii nu-i mai pot vedea
marginile, iar imaginaţia le împinge după puterile ei. Nu ştia
dacă noaptea adâncă, luminată tainic de lună, ori faptul că
ieşise de mult dintre sate, adâncindu-se în sălbăticie, făceau
aceasta, dar simţea că este singur pe lume, doar cu calul şi
cu şoapta ierburilor din jur. îndârjit la rându-i, luându-şi
pesemne încrâncenarea dintr-a stăpânului său căruia îi simţea
gesturile hotărâte şi inima neclintită, calul fornăia cu putere
pe nări, împroşcând cu salivă şi sudoare.
De la o vreme, sunetele nopţii părură a se fi mutat sus,
în înalturi, deasupra tuturor acestora, dând glas din văzduh
despre alte puteri, mai adevărate decât cele cunoscute oame­
nilor. Ascultând glasurile şoptite tainic din tării, Manuc se
întrebă dacă nu cumva acesta este răspunsul tuturor celor ce
se petreceau: alte războaie purtate în alte lumi, între alte puteri,
care lăsau numai ecouri neînţelese pe pământ, între oameni.
Gândul îl purtă din nou, pentru a doua oară în ziua aceea,
către cele două râuri din el, curgând unul peste celălalt în
aceeaşi albie. Două cântece petrecute; cel principal, pentru
care venise pe lume, era ascuns, ridicându-se la suprafaţă
numai în preajma marilor răscruci, când se auzea asurzitor
în spatele urechilor lui, conducându-i paşii cu hotărâre, fără
să-i lase timp de ezitări ori îndoieli. Ştia atunci că se află în
preajma unui moment important, care nu va fi trăit de el, ci
momentul îl va trăi pe Manuc, îşi va face lucrarea cu el
pentru ca mai apoi din nou să-l lase liber până la următoarea
mare cotitură.
Atunci când se lăsa în voia acestei linii muzicale principale,
împlinind cele ce i se aşezau în cale spre a fi împlinite,
înăuntrul lui se întâlnea cu cea mai adevărată fiinţă a sa, se

395
dezvăluia pe el lui însuşi. întâlnirile acestea scurte cu el
însuşi îl lăsau pe Manuc fericit.
De vreme ce ţara străbunilor lui fusese demult ştearsă de
pe faţa pământului şi orice nădejde pierise pentru ea, lăsându-1
pe el numai cu o rană deschisă în suflet, ar fi dorit acum
să ungă această rană cu balsamul salvării altei ţări pe care
să o scape de la hăcuirea între puterile lumii. Să reuşească
să facă pentru Principatele Române ceea ce nu reuşiseră
înaintaşii lui să facă pentru Armenia ar fi însemnat păstrarea
unui fir subţire de lumină că - vreodată - pruncii lui vor
putea elibera pământurile strămoşeşti, ţinuturile aspre şi dragi
ale Araratului.
O faptă înaltă îl chema către ea, să o ajute să se nască
pe lume. îi auzea chemarea în sânge şi se simţea ajutat ori
de câte ori lucra pentru făptuirea ei. Bunul Dumnezeu nu
avea cum să-l ia la El, ci l-ar fi apărat câtă vreme încă nu
împlinise lucrarea ce-1 chema. Uneori câte un gând păcătos -
ori poate numai slăbiciunea lui omenească atunci când cerceta
cu teamă către ceasul morţii sale - propunea o întrebare
care îl descumpănea: după împlinirea chemării ce-1 va mai
ţine în viaţă? Pentru ce altă sarcină va mai purta deasupra
creştetului aripile îngerilor protectori?
împlinirea chemării va aduce cu ea capătul vieţii sale?
Să-şi vadă atunci mai bine de zărăfia şi negoţul său -
cântecul cel dintâi aflat întotdeauna la vedere - prelungindu-şi
viaţa cu riscul ca ea să fie trăită în van?
Alunga însă iute astfel de îndoieli, temându-se iarăşi că
sub puterea lor nici chemarea nu o va împlini şi nici viaţa
nu-şi va prelungi.
Aspră, coama calului îi bătea faţa atunci când îşi pleca
urechea alături de a lui. Copaci loviţi de trăznet întindeau
către el braţe rugătoare, chemându-1 într-o lume în care
durerile erau mai prelungi şi timpul curgea alene, oprindu-se
în loc la răstimpuri ca să-şi mai tragă sufletul. Noaptea pustie
părea că ar dori să-l reţină în adâncurile ei, picurând în el
promisiuni amăgitoare. Se smulse din sfârşeala dulce ce-i
cuprindea mădularele şi dădu pinteni calului, cu degetele
împletite în coama lui. Atunci când copitele începură a bate
pe piatră, Manuc înţelese că aleargă pe buza carierelor de

396
piatră din munţii Istrancăi, şi mână animalul într-o parte, ca
să intre din nou pe drum de iarbă.
Traversă Balcanii pe valea abruptă, prea puţin primitoare,
a râului Stara Reka şi - la capătul câtorva zile istovitoare
petrecute în şa - intră pe căi lăturalnice în Rusciuc. Nimic
nu părea să se fi schimbat în oraşul copilăriei lor. Toate
războaiele lumii rămăseseră în spate, undeva departe în timp.
Străduţele, singurele martore ale anilor când cele mai mari
taine purtate de ei doi, Manuc şi Bairactar, erau atacurile furişe
la sertarul cu tutun din prăvălia lui Mârzaian, păreau să fi
îngheţat într-o aşteptare răbdătoare a vremii în care el şi-ar
fi isprăvit treburile ce-1 ţineau departe şi s-ar fi întors la ele.
însăşi vestea morţii prietenului său nu părea să fie adevă­
rată aici, ca şi cum nu s-ar fi potrivit cu locurile acestea
care-1 crescuseră, ori nu ar fi încăput între aceleaşi ziduri
unde Bairactar - băietanul în şalvari şi iminei - încă mai
vieţuia, chiuind în vreme ce se scălda în bulboanele cu apă
caldă de pe lângă malurile Dunării.
Armenii şi românii din oraş îl primiră cu bucurie, plătind
de îndată solie pentru comandamentul rus de la Bucureşti,
precum că Manuc Bei aşteaptă hrisov de învoire pentru a
putea trece Dunărea spre Bucureşti.
Feldmareşalul Prozorovski, comandant al Armatei Dunărene,
şi generalul Miloradovici, comandant al forţelor ce ocupau
Bucureştii, nu numai că-şi dădură acordul, dar însărcinară
un mic detaşament de grăniceri ruşi aflaţi la Giurgiu să-l
aducă pe bei în cea mai mare siguranţă.
Manuc părăsi pentru totdeauna Imperiul Otoman.
 DOUĂ RÂURI

Prima zăpadă
1 decem brie 1808 - Mironeşti

Cel mai greu este să continui.

Toată lumea îndrăgeşte lucrurile noi, începuturile care
stârnesc curiozităţi şi descătuşează entuziasme ce-ţi amintesc
de anii tineri, îşi spunea Mariam, întrebându-se în acelaşi
timp, pe sub acest gând, dacă el vine din noaptea trecută
sau este născut de dimineaţa aceasta.
De-ar fi venit din somnul nopţii, atunci Mariam i-ar fi dat
mai mare importanţă şi ar fi zăbovit mai îndelung asupra
problemei aduse cu el, căci era încredinţată că adesea în
timpul somnului de noapte se petreceau cu ea lucruri mai
importante decât în timpul zilei.
Lumina îi stârnea nelinişti sub pleoape. Strânse din ochi
ca să-i împiedice să se deschidă înainte ca ea să afle de unde
venea gândul acela de la început. De vreme ce singură mintea
îl numeşte g ân d u l d e la început, atunci de bună seamă că
vine din somnul de noapte. Cel mai greu este să continui - ce
ar putea însemna aceasta? Cu ce spaimă adormise oare, măci-
nând-o peste noapte în spatele frunţii şi trezindu-se dimineaţă
cu această rezolvare a unei probleme pe care o uitase?
în odaia îngheţată se lumina greu. împrejurul ei, rătăciţi prin
patul cât odaia de mare, ascunşi sub plapuma grea, copiii
dormeau încă. Nu renunţase cu niciun chip la obiceiul de a-i
culca în patul ei, noapte de noapte, măcar că jupâneasa Aristiţa
rânduise încă din vară odaie separată pentru băieţi, propunând
ca numai copila cea mică să rămână sub ochii maicii sale.

399
 Pesemne însă că, îndemnaţi de nevoia tuturor refugiaţilor
lumii de a se simţi unii lângă ceilalţi, Mariam şi copiii găseau
o brumă de linişte şi siguranţă numai în spaţiul creat între
ei toţi. Apoi întâmplarea din toamnă, când Onaş zăcuse cu
fierbinţeală mare şi numai baba Niculina doftoroaia, adusă
în inima nopţii, izbutise să-l scoată până-n dimineaţă, îi
întărise lui Mariam hotărârea de a păstra copiii în odaie,
lângă ea.
întinse binişor un picior, cercetând cu grijă pe unde se
află băieţii, căci le plăcea să doarmă în celălalt capăt de pat,
de cele mai multe ori cu capetele în direcţii opuse din pricina
vreunei ultime lupte date cu tălpile pe sub plapumă, înainte
de a adormi. Când ajunse cu piciorul întins între aşternuturi
în locuri mai calde, înţelese că acolo sunt răsuflările lor. Prin
somn, Cateluţa - cuibărită la sânul ei - îi prinse mâna şi se
încolăci toată în jurul ei.
Toate flintele şi iataganele lumii nu-i puteau apăra mai
bine decât o făcea ea în astfel de clipe.
Dorul de casa din Rusciuc săpa în ea şanţuri adânci ce
o separau de ceilalţi. în lipsa oricăror veşti, gândea că în
urma ei Rusciucul rămăsese neschimbat. Nu şi-l putea închipui
mistuit de flăcări ori cu populaţia trecută periodic prin sabie,
ci îl vedea numai ca pe un liman îndepărtat şi greu de atins
al tuturor visurilor ei. în zilele apăsătoare când dorul tăia
mai tare şi deznădejdea o cuprindea mai iute, Mariam găsea
vină lui Manuc pentru că poruncise scoaterea lor din casă
şi traversarea neîntârziată a Dunării, jupânesei Aristiţa pentru
că avea acareturi şi casă în care putea porunci, boierului cel
tânăr pentru că petrecea întotdeauna mesele cu glume şi
isnoave, cu gând să mai însenineze vieţile fugarilor, ba încă
şi jupâniţei celei mici Ruxandra, pentru că în timpul zilei
părea să izbutească adesea a adormi îngrijorările pruncilor
cu multele jocuri născocite pentru ei.
Toţi purtau vină.
Din fericire însă, vina aceasta pe care le-o găsea se topea
de-a lungul unei jumătăţi de ceas, petrecută de Mariam în
livada de peste iaz, plângând liniştit în spatele vreunuia
dintre prunii gârlănoşi. Lacrimile echilibrau din nou cumpăna
cu care judeca lucrurile, ba încă spălau şi vina ei pentru

400
gândurile cele nechibzuite, iar Mariam apărea către asfinţit
între ai curţilor, cu un surâs trist pe chip.
Cel m ai greu este s ă continui pesemne că avea legătură
cu acestea toate. Erau dimineţi —mai cu seamă cele îngheţate
ca aceasta - când lui Mariam viaţa îi părea mai grea decât
în ziua în care părăsiseră Rusciucul.
în odăi se făcea focul numai pentru somn, cu câteva
ceasuri înainte de culcare. Boierul cel tânăr îngăduise ca în
odaia oaspeţilor focul să rămână aprins peste noapte, dar
Mariam se împotrivise cu înfocare.
— Regulile casei sunt aceleaşi pentru toţi, spusese ea, fără
să mai adauge că favorurile o făceau să se simtă stânjenită.
Scoase de sub plapumă un braţ înveşmântat în cămaşă
de noapte călduroasă, din flanel, cu capot de lână împâslită
pe deasupra, deschise numai pe jumătate un ochi şi slobozi
o respiraţie în aerul încăperii, ca să cerceteze cât este de
rece. Un fuior alb îi ieşi dintre buze şi se destrămă la o
palmă distanţă. Este ziua întâi a lui decembrie, la ce mă
aşteptam oare? îşi spuse şi, coborând cu curaj picioarele
încălţate cu ciorapi de lână, le vârî iute într-un soi ciudat de
iminei din părţile locului, făcuţi din blăniţele întoarse ale
unor miei, cam grosolani, dar foarte călduroşi.
Cu mişcările îngreunate de toate aceste veşminte în care
ar fi putut cu uşurinţă ţine piept şi vremuielii de afară preţ de
vreun ceas, Mariam se apropie de fereastră şi înlătură draperia
grea. Soarele se năştea cu durere, din sânge, deasupra copa­
cilor negri de la marginea pământului. Cerul îşi adunase
apele încă lăptoase de peste noapte în punctul acela dureros.
Lui Mariam îi păru că aduce cu încruntările frunţii ei la
vreuna dintre durerile răzleţe de cap.
Copil încă nenăscut şi speriat de cele ce urmau să se
petreacă, soarele se împotrivea înaintării, agăţându-se cu
disperare de tot ceea ce întâlnea pe cale: crengile despuiate
ale făgetului, clopotniţa ascuţită a bisericii din Mironeşti ori
acoperişul ultimei căsuţe de pe grui.
La capătul durerii, când cerul se mai limpezi şi culorile
se separară între ele, apăru şi lumina puţină a ceasului dintâi,
într-un nor auriu de la răsărit. Scăpat dintre crengile negre
ale ultimilor copaci, soarele nimerise în spatele lui. Plăcut

401
surprins de acest noroc neaşteptat, simţindu-se pesemne
răsplătit pentru vreo cuminţenie întâmplătoare, norul adună
fericit la piept lumina şi preţ de câteva clipe refuză să-i mai
dea drumul. Era tot auriu şi strălucitor.
Mariam privea la norul răsfăţat şi gândea la răsăriturile
de la Dunăre.
Se scursese mai bine de un an de când îl văzuse ultima
oară pe Manuc. Nici veşti nu primea de la el, ci abia dacă
afla câte ceva prin alţii, felurite vorbe cărora nu ştia dacă
trebuie să le dea crezare. Oamenii spuneau că este acum
un apropiat al sultanului, dar aceasta nu era cu putinţă atâta
timp cât ruşii fuseseră dintotdeauna prietenii lui buni. Ori
poate că mai erau şi acum, şi tocmai de aceea nu trimitea
veşti din Constantinopole, de va fi fiind acolo cu adevărat?
Dacă lucrurile ar sta aşa cum le închipuia ea în dimineaţa
aceasta, atunci ar fi însemnat că soţul ei Manuc se afla zi
de zi într-o mare primejdie. Cu siguranţă că nu numai ei îi
trecuseră prin minte toate aceste legături. Poate că mulţi
dintre vizirii imperiului şi membrii Marelui Divan Otoman îl
supravegheau din umbră pe Manuc, bănuindu-1 de trădare
şi de prietenii cu ruşii.
Mariam se temea şi se simţea lipsită de credinţă din această
pricină. Un suflet cu credinţă nu are a se teme, de vreme
ce s-a încredinţat în mâinile Domnului. Ceaţa ieşea din păduri
în fuioare. Luna lui decembrie începea cu aceleaşi îndoieli,
spaime şi nesiguranţe ca toate celelalte ale ultimului an. In
lipsa stâlpului casei - a lui Manuc din viaţa ei, Mariam era
pierdută.
Acasă, în oraşul de la Dunăre aflat faţă în faţă cu Giurgiul
românesc, niciodată nu fusese cu adevărat pace. Cu toate
acestea însă viaţa ei nu fusese nicicând atât de dezorganizată
ca în acest răstimp de după ieşirea din Rusciuc. Se simţea
o frunză aflată în bătaia vânturilor altor pământuri, şi provi­
zoratul îi măcinase iute răbdarea. Mintea ei în căutarea unui
echilibru nou găsise o cale de rezolvare: viaţa lui Mariam
se desfăşura de la o vreme numai în viitor.
Prezentul însemna întotdeauna numai a da de lucru mâinilor,
astfel încât gândul să poată continua zborul început cu o zi

402
mai înainte. De vreme ce viaţa pe care şi-o dorea nu era
posibilă aievea, ea o trăia în gând, iar mâinile lucrau cu
monotonie, îmbrăcând şi dezbrăcând copiii, cosând gherghef
ori flori negre pe mânecile cămăşilor. Pe sub toate acestea,
în spatele frunţii ei viaţa imaginară continua, legând întâm­
plările închipuite de la o zi la alta.
Era chiar mai bine decât într-o viaţă reală, căci putea trăi
de mai multe ori părţile care-i reuşiseră, iar greşelile le dădea
uitării, ştergându-le orice urmă pentru totdeauna.
Pentru că viaţa ei nu se desfăşura la vedere şi nu se
întâlnea nicăieri cu vieţile celorlalţi, Mariam devenea pe zi
ce trecea tot mai invizibilă pentru ei. Cu cât mai mare se
căsca prăpastia între ceea ce îi ofereau ei şi ceea ce avea
nevoie ea, cu atât mai mult se distanţa de ei.
Plini de solicitudine şi uşor jigniţi în mândria lor de gazde
primitoare, ai casei se întreceau să-i afle preferinţele pentru
masa de prânz ori de seară. Insistau şi cereau detalii. Lui
Mariam însă îi era complet indiferent ce va mânca. Orice ar
fi fost, nu ar fi ajuns până la straturile unde trăia ea, acolo
unde Manuc din imaginaţia ei construise case mândre în
mijlocul unei moşii întinse ca şi aceasta a Mironeştilor, băieţilor
le fusese adus cu mare cheltuială un preceptor care tocmai
ce fusese găsit în odaia dădacei copilei celei mici, iar ea,
Mariam, convocase consiliul de familie pentru a se decide
ce este de făcut.
Cu o zi înainte, în lumea din mintea ei fusese luată decizia
ca preceptorul să fie trimis înapoi de unde venise, dar băiatul
cel mare crescuse mai apoi nestăpânit de nimeni după închi­
puita plecare a închipuitului preceptor, ajungând să-şi vândă
în ascuns calul primit în dar, aşa că astăzi Mariam avea să
reia totul, schimbând decizia de ieri.
Lumea ei şi a celorlalţi nu se ciocneau niciodată, nicăieri.
O necunoscută, îşi spunea jupâniţa Ruxăndriţa, privind
pe urmele ei cu un amestec de compasiune şi nelinişte,
atunci când vreuna dintre întrebările ei prietenoase rămânea
fără răspuns din partea nanei Mariam. Pentru jupâniţă, cea
dintâi condiţie a cunoaşterii unui om era să-i ştie moşii măcar
până la a treia spiţă. Mai cu seamă după aflarea veştii măsluirii

403
vârstei sale, care o zguduise şi rupsese în ea nişte punţi, tulbu­
rând din temelii ordinea firii, Ruxandra privea cu neîncredere
informaţiile pe care i le aducea prezentul. Ca să se încredinţeze
că nu este o înşelătorie, ca să alunge din mintea ei multele
posibilităţi pe care le-ar fi văzut, simţea nevoia să cunoască
fapte ale părinţilor şi bunicilor celui cu care vorbea.
Ca şi cum numai aflându-i pe ei ar fi putut alege, ca
bobul de neghină, ce este adevăr şi ce este înşelăciune din
toate cele ce-i spuneau ochii şi urechile.
De când sosise pe moşie, nana sa Mariam ocolise cu
surâsuri albe toate încercările Ruxandrei de a o stârni la
poveşti despre părinţi. încercând o apropiere, jupâniţa îi
istorisise până acum toate poveştile despre boierul cel bătrân
Sămărghitan şi jupâneasa lui adusă de prin părţile Târgoviştei,
care din spiţa Stolnicului Constantin Cantacuzino învăţatul
se trăgea, cel ce întocmise cea mai amănunţită hartă a ţării
şi adunase într-o cronică toate cele cunoscute despre moşii
şi strămoşii tuturor familiilor de neam vechi ale boierilor
pământeni şi domnilor cei din vechime. Dăduse pe mâinile
nanei Mariam istorii despre cei dintâi Sămărghiteni - Neculai
şi Elisafta - , despre cum ieşiseră din cula bătrânească şi
zidiseră casele cele noi în care stăteau cu toţii astăzi, dar şi
Sfânta biserică din Trepeziţa.
Limba lui Mariam însă nu se dezlegase. Asculta istorisirile
copilei Sămărghitenilor cu răbdare, apoi pleca ochii în lucrul
mâinilor şi începea a-şi depăna viaţa ei imaginară, în tăcere.
Lumina din ce în ce mai hotărâtă a dimineţii de decembrie
alungă glasurile nopţii din curţile boiereşti. Câinii şi cocoşii
tăcură, lăsând locurile suspendate pentru o clipă într-o linişte
netulburată, ca şi cum sunetele nopţii ar fi predat stăpânirea
locurilor sunetelor zilei. Apoi, purcei flămânzi guiţând cu
disperare după masa îşi amestecară glasurile cu orătăniile
trezite şi cu întreaga ţigănie deşteptată încet-încet după som­
nul de noapte.
Zarva pornită în acareturile de la marginea gospodăriei
prinse a înainta către casele boiereşti, cuprinzând curând în
veselia dimineţii tot locul. Ascunse în broboade cât aşter-
nuturile înfăşurate de câteva ori în jurul capului, cu mişcările

404
ţepene în bundele groase din piei de oaie, dinspre sat se
apropiau pe cale două femei pentru a ajuta la bucătării în
ziua aceea.
Pesemne că peste noapte dăduse cel dintâi îngheţ, închegând
noroiul drumului în şanţuri şi gruiuri după cum trecuseră pe
acolo roţile căruţelor, căci paşii femeilor erau nesiguri, ele
dezechilibrându-se adesea şi sprijinindu-se una de cealaltă,
veselindu-se peste măsură din această pricină şi ascunzându-şi
hohotele de râs în colţurile broboadelor. Ai fi zis că o pereche
de beţivi se întoarce de la crâşmă.
Anica ieşi în pragul bucătăriilor cu mâinile sprijinite în
şoldurile late şi le ţintui cu privirea, ca femeile să-şi ia seama
şi să nu păşească în curţile boierilor cu dezmăţare.
— Vălei, Doamne, ţaţă Anico, că a îngheţat pământul
bocnă-n drumul mare şi ni se duceau picioarele în toate
părţile din pricina urmelor de la căruţe, vorbi una dintre ele,
ca lămurire a veseliei ce le cuprinsese. De-abia am ajuns
până aici.
— Aprindeţi focurile mai iute, că acuşi coboară boierii
de la odăi şi e casa îngheţată, le zori Anica. începeţi cu sala
a mare, ca să putem aduce acolo pe boierul cel tânăr. Scuturaţi
cergile şi blănurile din jilţ şi pregătiţi să-l învelim bine. Să
daţi mai întâi jilţul cu totul afară, la aer, apoi să-l aşezaţi în
faţa focului ca să fie cald când coboară boierul.
Femeile se dezbrobodiră într-o cămară lipsită de ferestre,
aflată sub scara cerdacului mare, lăsară acolo bundele şi,
numai în ilicele de lână, începură a alerga după poruncile
Anicăi. Doi vătraşi urcară scările cu braţele pline de lemne
pentru foc şi le lăsară la uşa casei, în lădiţă.
— Mai aduc? o întrebă unul dintre ei cu glas încă somnoros
pe femeia aplecată să-şi umple braţul şi să le ducă în casă.
— Doamne iartă-mă, păi bun-înţeles că mai aduci, mă,
neisprăvitule! ridică vocea femeia, bucuroasă că are cui trece
mai departe glasul cel poruncit cu care le primea întotdeauna
Anica. Haidea, aleargă şi nu te mai tot socoti, că le socot
eu pentru tine, tu numai fă-le mai repede!
Ţiganul coborî scara cerdacului şi se îndreptă către polatra
cu lemne, cârpind pe cale un ţânc ce se întâmplă prin apro­
piere, ca să-şi verse focul pus în el de ţăranca din Mironeşti.

40 5
 Ziua nu se dovedi a fi pe cât de însorită se arătase la
primul ceas. Soarele se ascunse de îndată în spatele unor
nori mai apropiaţi de pământ decât de cer. Greutatea lor
păstra frunţile oamenilor încruntate, şi în sala cea mare a
conacului stoluri de tăceri cuminţi se aşezaseră pe umerii
tuturor. Numai focul trosnea în gura largă a sobei, dogorind
şi împrăştiind în jur miros iute de fag tânăr.
în jilţul său obişnuit, cu picioarele acoperite cu o velinţă
călduroasă, boierul cel tânăr tuşea neîncetat, muncit de vechea
lui năduşeală, şi-şi freca încet genunchii dureroşi. Pe un
scăunel scund aflat la picioarele lui, Ruxandra deschisese pe
genunchi un catastif cât ceaslovul popii Stroe din Doiceşti
şi-i citea tatălui său, urmărind cu degetul rândurile:
— Goştina în oi de pe toate moşiile, în număr de două­
sprezece sate, adică pentru 6 000 de suflete: s-au dat 6 000 de
oi. La 1 noiembrie s-a cerut din nou goştina, de data aceasta
în bani. Au fost plătiţi 800 de aspri peste cele 6 000 de oi -
venit pentru Casa împărătească1 luat a doua oară. Pogonăritul
de pe bucăţile de vie din Izvoru Ciocârlanii şi din Muchia
Ciocârlanii: cinci butoaie de must nou plus cinci butoaie de
vin vechi, de anul trecut. Tot la 1 noiembrie a fost cerut din
nou pogonăritul şi au fost plătiţi p e deasu pra în că 180 de
aspri, rămânând o datorie de 20 de aspri de plătit cel târziu
la mijlocul câşlegilor Crăciunului. Venit pentru Casa împără­
tească luat a doua oară.
Boierul Miron Sămărghitan dădu să spună ceva, dar tuşea
îl înecă şi respiraţia îi dispăru într-o serie chinuită de horcăieli,
speriindu-i pe jupâneasa Aristiţa, pe Anica şi pe Aurică, aflat
în pragul uşii. Cu toţii se repeziră să dea o mână de ajutor,
îndepărtând jilţul de gura sobei, unde aerul era uscat şi greu
de fum şi mirosuri, punând în mâinile boierului o cană cu
ceai călduţ ori dezlegându-i de la gât nojiţele cămăşii.
Iritat, Miron Sămărghitan îi îndepărtă cu gesturi repezite
ale mâinilor, ba chiar azvârli cu cana de ceai pe urmele Anicăi,
tuşind din ce în ce mai tare în tot acest timp, înecându-se
şi sufocându-se. Prinse într-o strânsoare aprigă încheietura

1. Venit pentru Casa împărătească - taxele strânse de pe teritoriul

Principatelor Române pentru ţar.

406
mâinii Ruxandrei şi o trase mai aproape de jilţul său, iar pe
toţi ceilalţi îi îndepărtă cu hotărâre.
— Scrie acolo, îndemnă el fata, atunci când criza trecu
şi gâtlejul i se mai linişti. Scrie: datoria am plătit-o ieri 30
noiembrie, când am trimis pe Aurică ispravnicul la Bucureşti.
Scrie: fără chitanţă, căci a fost bir plătit a doua oară.
Boierul cel tânăr îşi punea ordine în catastifele dărilor pe
anul aproape încheiat. Aurică ispravnicul, sosit la porunca
lui, se apropie şi dădu să ia treaba din mâinile jupâniţei şi
să o ducă el mai departe, dar boierul îl opri cu un gest:
— Las-o pe ea, Aurică. Ale ei sunt şi acestea, măcar că
mă voi răsuci în pământ să ştiu că o las cu ele pe lume,
cum pesemne că se răsucesc acum ai mei ăi bătrâni din
livada de peste iaz, dar aşa a vrut Dumnezeu şi trebuie să
ştie ce are de făcut. Scrie, Ruxăndriţă, să rămână scris pentru
când nici tu nu vei mai fi, sau vei fi atât de bătrână încât
nu vor mai crede vorba ta.
Pe măsură ce năduşeala şi guta îl necăjeau tot mai ades,
uneori crizele ţinând mai multe săptămâni în şir, boierul cel
tânăr era cuprins de posomoreală, devenind tot mai ursuz
şi izbucnind în crize de furie îndreptate - în lipsa unor
vinovaţi adevăraţi pentru bătrâneţea şi bolile lui - împotriva
celor ce se întâmplau prin preajmă. De dragul zilelor de
demult, când glasul lui puternic şi vesel făcea casa să răsune,
şi cu inimile pline de milă pentru suferinţele îndurate acum,
jupâneasa Aristiţa şi cu jupâniţa Ruxandra nu puneau la suflet
cele ce pătimeau, nădăjduind încă într-o întoarcere a zilelor
bune, când pe boierul nu-1 va mai durea nimic şi el va ieşi
în curţi cu chipul senin, va încăleca şi va porni, drept în şa,
să-şi vadă pământurile şi oamenii.
— Dar, tăicuţule, dăm taxele de două ori? întrebă jupâniţa,
cu ochii în urma degetului ce urmărea rândurile catastifului.
Aceeaşi dare, de două ori?
— De două ori le dăm, jupâniţa taichii, căci de aceea nu
ai tu contăşel nou în iarna asta, şi-l vei purta tot pe acela
de acum trei ierni, care ţi-a rămas mic la mâneci şi-ntre
umeri, spuse boierul scrâşnit printre dinţi, poate că tot din
pricina durerilor de gută. Scrie mai departe, să-ţi rămână

40 7
scris: desetina care este stuparitul. S-a scos tot a zecea
parte din toate cele şapte prisăci, adică 28 de ulcioare cu
miere, în total 56 de ocale pregătite. Dijmuitorii le-au lăsat
pe loc şi au luat în schimb partea prisăcilor, adică în total
252 de ulcioare cu miere. Au fost înscrise în hârtii numai
28 de ulcioare.
încordarea cu care Miron Sămărghitan rostise cuvintele
de pe urmă coborî liniştea în odaia cea mare. Pruncii lui
Manuc, ce trăseseră până atunci de poalele Ruxandrei ca să
o aducă la joc, se depărtară. în colţul ei retras Mariam îşi
ţesea, netulburată de toate acestea, întâmplările ei închipuite,
cutreierând cine ştie ce margini de lume unde Manuc va fi
ridicat de data aceasta, pentru ea şi prunci, palate.
De vreme ce porunca lui Manuc fusese ca ea să nu strângă
bagaje, ci să iasă de îndată din casă şi să-l urmeze pe Vlaicu,
Mariam ajunsese în Mironeşti numai într-o rochie de casă
dintr-o tafta mai groasă, lipsită de broderii şi cu un model
simplu, sub rangul său de soţie de mare negustor. Totuşi,
nu se învoise cu niciun chip să iasă din casă fără toca
armenească încărcată cu flori cusute, pietre preţioase şi paftale
mărunte din argint ce atârnau din marginea ei, bătându-i cu
alint fruntea îngrijorată, şi fără brăţara cu trei inele şi degetar.
încet, cu răbdare nesfârşită şi multă înţelegere pentru
împotrivirile ei, jupâneasa Aristiţa izbutise până la urmă să
înzestreze fugara cu rochii, cămăşi şi căftănele mai pe potriva
zilelor din ce în ce mai friguroase. împăcată cu gândul că
şederea ei aici va fi de durată mai lungă decât crezuse în
cele dintâi zile şi îmblânzită de grija cu care erau crescuţi
pruncii în curţile boierilor Sămărghiteni, Mariam se lăsase în
cele din urmă îmbrăcată în straiele acestor locuri. Renunţase
de la o vreme chiar şi la toca armenească, înţelegând că aici
asta nu înseamnă că renunţă la rădăcinile ei.
Numai gătelile pentru păr şi mâini le păstra, ieşind întot­
deauna din odaie cu fruntea împodobită până la sprâncene
cu flori filigranate din argint, bănuţi şi cruciuliţe atârnate de
felurite lănţişoare. La încheietura mâinii stângi purta o brăţară
lată de argint, legată prin lănţişoare de cele trei inele aflate
pe degete şi de degetarul din vârful inelarului. Pentru poveştile

408
tuturor acestor găteli străine, care o duceau cu gândul la
seminţii îndepărtate, cu obiceiuri curioase, Ruxandra ar fi
făcut orice.
într-o aşteptare apăsătoare, norii de zăpadă înaintau cu
greutate dinspre răsărit.
— Măcar de-ar ninge, spuse şoptit ca pentru ea jupâneasa
Aristiţa, aşteptându-se pesemne ca dezlegarea norilor apăsători
într-o ninsoare eliberatoare să aducă cu ea şi o eliberare a
tuturor celorlalte tensiuni din casă.
De pe scăunelul ei scund, Ruxandra lăsă stânga către
podele, afundându-şi degetele între blănurile aşternute pe
jos cum şi le afunda vara, din barcă, în apele calde ale
iazului. Din dogoarea focului din cămin, tâmpla dreaptă îi
ardea, în vreme ce stânga primea răceala strecurată pe uşa
sălii, ori de câte ori femeile trimise de la bucătării intrau ca
să mai ia vreo poruncă.
Ruxandrei îi plăceau dimineţile de iarnă în sala mare, încă
neîncălzită cu adevărat. Pe măsură ce se scurgeau orele şi
aerul se încălzea până în cel mai îndepărtat ungher, ai casei
lepădau bundiţele şi ieşeau dintre păturile jilţurilor, dezmor-
ţindu-se din răceala dimineţii.
— Apa are pojghiţă afară, spuse Aurică, vorbind despre
bălţile ultimelor ploi ale lui noiembrie, pe care pământul
curţilor nu le mai înghiţise. Dacă nu ninge astăzi, atunci la
noapte va da un îngheţ din acela şi nu va fi bine pentru
grâul încolţit. Mă tem, jupâne Miroane.
Vorbea scuturându-şi căciula de miel şi bătând-o de palma
mâinii stângi, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca din bătaia aceasta
a lui să iasă zăpada, ca din părul lupului cel din poveste.
Florica nătânga intră, purtând cu multă mândrie pe braţe
tablaua cu păhărele cât degetarele, pline cu rachiu fiert de
dude albe. Anica presărase în ibric, cu meşteşug, câteva fire
de zahăr şi două boabe de piper fărâmate-n trei ca să pună
sângele boierilor în mişcare. Tablaua tremurată lăsa pe urmele
fetei arome fierbinţi.
— Ia poftiţi, spuse Florica, întinzând pe faţa rumenă
nelipsitul ei zâmbet din altă lume şi privind cu îndrăzneală
drept în ochii boierilor, lucru ce i-ar fi atras mustrarea jupânesei,

409
de nu ar fi ştiut-o slabă de înger şi puţină la minte. Tanti
Anica întreabă dacă-i bine să pună de prânzişor, mai cercetă
ea, vorbindu-i jupânesei Aristiţa cu familiaritatea cu care ar
fi sporovăit cu vreuna dintre suratele din sat, ceea ce-i făcu
pe ghiaurii de băieţi ai lui Mariam să-şi dea coate, chicotind
pe seama neghiobiei fetei.
încredinţată că băieţii chicotesc din pricini legate de impor­
tanţa veştilor aduse, Florica lăţi mai tare surâsul ei de om nerod
şi-şi coborî mâna asupra creştetelor lor, într-o mângâiere
plină de duioşie, din calea căreia Grigoraş şi cu Onaş se
feriră cu iuţeală, fluturând în aer mâinile ca şi cum s-ar fi
apărat de gângănii nevăzute ce-i atacau.
— Nu mă atinge! se oţărî Grigoraş, aflându-şi scăparea
în spatele maicii sale ce-i adună pe amândoi pe lângă fustele
ei, cu gesturi largi şi priviri iuţi.
— Nu vă face Florica nimic, se apără fata, întristată
dintr-odată. Florica vă iubeşte. Toţi copiii îi iubeşte Florica.
— Haide, o îndemnă jupâneasa Aristiţa, împingând-o uşurel
cu palma aşezată pe spatele ei, mergi şi spune să pună de
prânzişor. Ouă prăjite cu şuncă, lapte la copii şi nişte miere.
Apoi continuă, după ce o scoase pe Florica nătânga afară
şi închise uşa pe urmele ei:
— Un copil lovit de soartă. Nu face niciun rău nimănui
şi e mai muncitoare decât mulţi dintre vătraşi. Când eram
cât voi de mare, spuse, aplecându-şi ochii în faţa ochilor
băieţilor, măicuţa mea îmi spunea că aceştia sunt oamenii
lui Dumnezeu.
Amăgiţi de glasul coborât a poveste al jupânesei, pruncii
îşi uitară de spaime şi se desprinseră de maica lor, pornind
pe urmele ei.
— Spunea mama că frumos poate fi şi ucigă-l toaca. Şi
deştept poate fi, şi educat. Poate avea atâta bună-cuviinţă şi
poate arăta atâta creştere frumoasă, încât nimeni niciodată
nu şi-ar da seama de înşelăciune. Doar bun nu poate fi.
Atâta este toată puterea lui, până la bunătate. Şi atunci,
spunea mama, ştim bine două lucruri: una, că singura însuşire
demnă de admiraţie şi căutată cu adevărat este bunătatea şi
căldura omenească, şi a doua că oameni ca Florica noastră
sunt curat ai lui Dumnezeu.

410
 In vatră rămăseseră numai câţiva tăciuni pe urma braţului
de lemne mistuit de flăcări. Aurică scormoni între ei cu un
buştean crăpat în patru, aţâţând din nou flăcările, în vreme
ce într-o latură a sălii femeile aşterneau masa pentru prânzişor,
clănţănind plăcut din tacâmuri şi farfurii. Se încălzise. De la
foc şi de la păhărelele cu rachiu dulce fiert, inimile tuturor
se dezmorţiseră. Copiii se fugăreau printre scaune, cu obrajii
aprinşi, smulgând un surâs chiar şi de la Mariam, care nu
se dezlipise în tot acest timp de colţul său de fereastră.
Numai lumina soarelui se îndărătnicea să rămână ascunsă.
Norii grei, negri, acoperiseră cerul dintr-o zare-n alta, iar
acum nu mai mişcau, încremeniţi ca o ultimă mare pedeapsă
gata să cadă asupra oamenilor. Se aflau în pragul unei ierni,
deja mai amarnice decât cea din anul trecut. Zilele senine
în care gerul sticlos îi bucura, atâta vreme cât în toate sobele
din casă trosneau lemne în focuri, iar pivniţele şi cămările
gemeau de merinde, rămăseseră departe, în locurile de unde
astăzi mai veneau numai poveştile jupânesei Aristiţa ori ale
lui Aurică, atunci când avea el poftă de spus poveşti.
Pivniţele abia dacă mai doseau astăzi câteva putini cu
varză-n moare, vreo douăzeci de rânduri de borcane cu
magiun de prune şi şiragurile nesfârşite cu felii de mere şi
gutui uscate pe sfoară, ale jupânesei Aristiţa. Din toată recolta
toamnei aceleia, Aurică ascunsese în beciul culei bătrâneşti
o căruţă de saci cu grâu căraţi de el singur în spinare, după
miezul nopţii, ca nimeni să nu aibă cunoştinţă de ei. în
vreme ce la moara din Doiceşti, păzită de cazaci, poruncise
să fie duşi pentru măcinat numai câţiva saci pe fundul unei
căruţe, pentru amăgirea dijmuitorilor, Aurică coborâse în
beciul culei o râşniţă de mână folosită de Anica la bucătărie
pentru bulgării de sare. O acoperise cu câteva velinţe zdren­
ţuite şi uitase dinadins de ea toată ziua, ca şi cum ar fi fost
un lucru fără importanţă, apoi în crucea nopţii coborâse cu
râşniţa în beciul culei şi începuse a măcina făină.
Făcea două ocale pe ceas.
Nici măcar jupâniţa Ruxandra nu cunoştea ungherul unde
dosise ispravnicul grâul care, în timpul iernii, avea să hră­
nească pe boierii Sămărghiteni şi cine ştie câte alte familii
sărmane. Către peretele cel mai îndepărtat de ghizdul fântânii

4!l
îngropate, acolo unde felinarul jupâniţei nu se aventurase
niciodată, se deschidea pe o latură o tăietură strâmtă ce ar
fi părut, unei priviri mai puţin cercetătoare, numai o crăpătură
în zid. Pe acolo trecuse Aurică sacii, unul câte unul, traversând
culoarul îngust cu pereţii umezi şi vii şi scăpând apoi într-o
încăpere largă pe care nu ai fi bănuit-o la capătul său.
Anica nu ştia de unde vine făina. Când era vremea pentru
copt pâine, aşeza mâinile în şold şi ieşea în pragul bucătăriilor,
cercetând cu privirea curţile şi aruncând vântului şi livezilor
de peste iaz o vorbă:
— Mâine înainte de răsărit ar fi de copt pâine.
Privirile ei le întâlneau scurt pe ale ispravnicului, numai
cât o fulgerare, apoi fiecare îşi vedea de ale lui. Dornică de
întâmplări vitejeşti petrecute în preajma ei, care să o ridice
în ochii vecinelor cărora le-ar fi povestit, Anica îşi închipuia
că ispravnicul plănuieşte pentru vorba aceasta a ei câte o
razie de prădăciune pe la magaziile ruseşti păzite de ostaşi
cu flinte.
Dimineaţă găsea două ocale de făină călduţă pe fundul
coveţii pentru frământat. O închina, adâncind în ea patru
gropiţe cu degetele strânse pui, punea apă la încălzit şi se
pregătea de frământat, adulmecând din când în când făina
proaspăt scoasă dintre pietrele ce-o măcinaseră. Nici în zilele
ei cele mai bune, când mintea îi alerga ca argintul viu, nu
şi-ar fi închipuit că Aurică macină de unul singur grâu dosit
chiar în curţile boiereşti.
Boierii mâncară în tăcere, lucru obişnuit în vremea din
urmă, întristând-o pe jupâniţă; ea ar fi avut încă tragere de
inimă pentru taifasurile lor din timpul mesei, dar fruntea
încruntată a părintelui său şi privirile ferite ale maicii sale
puneau multă cuminţenie în ea. Cei dintâi isprăviră pruncii
şi, pentru liniştea mesei celor mari, Ruxandra îi duse în celălalt
colţ al sălii, lângă ferestrele dinspre porţile mari, pornind cu
ei nesfârşitul joc al aflării unui nume potrivit papagalului.
— Să-i spunem Papagal, se grăbi Cateluţa să o ia pe
dinaintea fraţilor săi.
— Deja îi spunem papagal, pentru că nu i-am găsit încă
un nume bun, spuse Grigoraş. Eu zic să-i spunem Kiri, de
la Kirios, pentru că este aşa, un domn.

412
 — Sau mai bine să-i spunem Agapitos, pentru că ne este
aşa drag de el, continuă nestingherită Cateluţa, vârând două
degete printre zăbrelele coliviei cât ea de mare şi mângâind
papagalul pe creştet.
Pasărea se lăsă alintată, venind cu capul în întâmpinarea
mâinii mici.
— Sau mai bine Bob de Grâu, pentru că asta mănâncă.
Ori Paşa, pentru că nu mai este nimeni ca el. Hai să-i spunem
Sultan!
Neobosită şi din ce în ce mai entuziasmată de propriile
ei idei, Cateluţa prinse a sălta într-un picior în jurul coliviei,
cântând şi bătând din palme:
— Sultan, Sultan!
în spatele lor, în mijlocul mesei mari, jupâneasa Aristiţa
îngăduise aşezarea unui sfeşnic cu trei lumânări aprinsese,
concesie făcută din pricina întunericului lăsat la ora aceasta
neobişnuită, înaintea prânzului cel mare. Parcă şi orătăniile
curţilor dădeau glas altfel decât de obicei, speriate de cerul
apăsător, iar caii din grajduri chemau, bătând cu copitele şi
nechezând uşor.
— De s-ar dezlega odată, spuse Aurică, simţind aşteptarea
încordată a curţilor. Să vină odată şi să ne luăm de-o grijă.
Măcar că ne va troieni straşnic, după cum arată cerul, dar
vom pune mâna pe lopeţi şi vom tăia drumuri către apus şi
către răsărit, spre Mironeşti şi spre Bucureşti, cum am făcut
şi mai an la zăpezile cele mari.
— Prisăcile sunt pregătite? întrebă boierul cel tânăr.
— Pregătit tot, jupâne Miroane, răspunse Aurică. Prisăci,
oameni, ţarini, livezi - totu-i gata. Numai să vină, pentru că
grâul trebuie ocrotit.
îndemnată de vorbele mesei celei mari, Ruxandra se ridică
dintre prunci şi cercetă zarea prin fereastra întunecată a urgie.
Erau aşteptate zăpezi mari. Trăgea nădejde ca Vlaicu să se
folosească de această ultimă zi cu drumuri bune pentru a
mai trece încă o dată să o vadă, înainte ca iarna să se aşeze
între ei. Lumina ciudată a zilei, o lumină neagră ce strecura
în suflete nelinişte, o făcu să-şi mijească ochii, îngustându-i
ca să poată cerceta depărtarea.
Pustiu.

4 i3
 Cât putea vedea de la fereastră, drumul domol către făget,
cel şerpuit la vale către Mironeşti şi cel drept pe care soseau
soliile de la Bucureşti erau pustii. Curtea lor, străbătută de
rândaşii aflaţi la treabă, cu umerii coborâţi sub apăsarea
norilor, părea singurul petec de pământ locuit, suspendat
într-o lume lipsită de viaţă.
Cu vicleşug, Onaş şterpelise de la masa mare un coltuc
de pâine nu mai mare decât un bănuţ, iar acum toţi pruncii
fărâmiţau prada şi o strecurau printre zăbrele, în colivia
papagalului. Pesemne renunţaseră să-i mai hotărască nume,
astăzi ca şi de atâtea alte ori, mai dornici să se joace cu
pasărea decât să se frământe cu pricini de nedezlegat.
Cel dintâi fulg se desprinse din tării şi pluti către cerdacul
lor chiar când jupâniţa ridică din nou privirile dintre copii
către drumurile neumblate.
Apoi totul încremeni din nou.
Inima ei îi dădu semn, şi sub porunca aceasta ochii se
măriră, urechile se ascuţiră şi răsuflarea i se opri. Cercetă cu
luare aminte cerul căzut peste oameni, negru şi ameninţător.
Nu putea da vestea, câtă vreme norii nu se dezlegau cu
adevărat. Poate că ninsoarea nici nu va începe de la ei, ci
pornise să cadă undeva, depărtat, şi numai vântul purtase
acest fulg călător, rătăcit, până la ferestrele lor.
Atunci semnul ce-i dăduse inima mai adineaori ce să fie?
M-am bucurat de cel dintâi fulg, îşi spuse Ruxandra,
cercetând dacă răspunsul acesta este primit de inima ei.
Pieptul cu răsuflarea oprită într-o aşteptare necunoscută i se
ridică, trăgând aer cu nesaţ şi eliberându-1 apoi într-un suspin
de care se ruşină.
Ce aştept eu nu se va petrece astăzi, căci îl ştiu umblând
prin pădurile întinse ca-n palmă din Valea Rea, sub Craiova,
gândi. Doar nu sunt lipsită de veşti, căci se îngrijeşte să
trimită solii. Mai mult pentru ca solul să ducă înapoi alte
veşti, de pe la noi, îşi spuse ea, şi un surâs îi înflori pe chip,
în vreme ce alt fulg pluti prin aerul curţii, purtat de vânt
când în sus, când în jos cum era de aşteptat, şi se aşeză în
cele din urmă pe umerii Floricăi care intra la bucătării, cu
pas grăbit.

414
 Vine, tresări inima Ruxandrei şi, uitându-şi de purtările
cele cuviincioase, ascultând numai de sângele ce prinse a-i
bate în tâmple, vestindu-i că se vor petrece lucruri însemnate,
ieşi ca o furtună în cerdac şi cercetă încă o dată zarea
întunecată. O siluetă cât un punct se apropia de moşie. Tot
mai deşi, fulgii se desprindeau din norii cei negri, aşezându-se
pe creştetele şi pe umerii rândaşilor şi ai vătrăşiţelor. Oamenii
ridicau feţele către cer, ca să primească zăpada aşteptată pe
pleoape şi pe frunţi.
Nu-i el, înţelese Ruxandra şi, strângându-se de frig, se înapoie
în sala mare, aducând cu ea vestea cea bună, scutind-o de
vina de a fi lăsat uşa deschisă pe urmele ei:
— Ninge.
Apoi îşi reluă locul de la fereastră, intrigată de silueta de
pe drum, hotărâtă să o cerceteze mai îndeaproape. Sala se
umplu din nou până-n grindă de glasurile pruncilor care
cereau cu străşnicie să fie scoşi afară, la zăpadă.
Ningea din tot sufletul. Zăpada acoperea nădejdile colţilor
abia mijiţi ai grâului cu căldura ei aspră. Masa se isprăvise,
şi Mariam îşi luă ghergheful şi se apropie de Ruxandra,
aşezând lucrul ca lumina puţină şi stranie să bată pe el.
împunse de două ori cu acul, ridicând de fiecare dată ochii
şi scrutând zarea şi mai cu seamă drumul pe care se apropia
silueta. O frământa ceva, şi jupâniţa îi merse pe urmele
privirilor, încercând să pătrundă în inima neliniştii lui Mariam.
Şi atunci, ca şi cum norii s-ar fi spart dintr-odată şi ar fi lăsat
să se vadă lumina cea adevărată a zilei, Ruxandra înţelese.
— Vine! ridică ea glas înalt, întretăiat de surpriza desco­
peririi. Vine!
Smuci zăvorul pentru cea de-a doua oară şi ieşi în ninsoare.
De data aceasta însă nu mai rămase în pragul cerdacului, ci
zbură pe trepte până jos, în curte, o traversă într-un suflet,
ieşi în drum şi rămase aşa, dreaptă ca o lumânare, cum îl
primea de când era numai o pruncă, sigură că va rupe lumea
pe genunchi.
însufleţită de aceeaşi chemare ce o străbătuse ca un fior
de cum zărise silueta înaintând pe drum, Mariam apăru lângă
umărul ei, sfârşită de tulburare, albă ca varul la faţă şi cu

4i 5
răsuflarea gâtuită. Inima-i bătea în tâmple. Simţindu-se mai
bătrână decât ea, Ruxandra îi înconjură mijlocul cu braţul,
sprijinind-o. Manuc venea pe cale, cu umerii şi pletele pudrate
de cea dintâi zăpadă.
Venea cu capul descoperit, cum numai în sfânta biserică
se intră - la prunci şi la soţie. Râul dintâi al vieţii lui avea
astăzi întâietate.

Vechile Capitulaţii
1 decem brie 1808 - Mironeşti

Ca să treacă puntea îngustă a unei mari nenorociri, Mariam

zăvora toate trăirile în cea mai adâncă tainiţă a sufletului
său, încă peste lacăte aşezând şi câteva straturi de tăcere.
Se asigura astfel că nimic nu va răzbate până la suprafaţă,
iar ea nu se va da de ruşine cu lacrimi, suspine ori deznădejdi.
Intrase din această pricină în casele boiereşti ale Mironeş-
tilor tăcută, retrasă, depăşind cu mult hotarele cumpătării
preţuite de jupâneasa Aristiţa şi intrând mai degrabă între
cele ale unei purtări distante şi reci. Din spatele lacătelor
închise nu mai scăpa nimic.
în puţinele momente de slăbiciune ale zilelor dintâi, când
în inima ei se strecura mila pentru prunci şi pentru ea însăşi,
vărsase lacrimi departe de conac, în spatele prunilor şi merilor
din livada de peste iaz. Observase că aceasta se întâmplase
de fiecare dată când cedase insistenţelor jupâniţei Ruxandra,
povestind frânturi ale vieţii lor din Rusciuc. Amintirile năvălite
în mintea ei aduseseră cu ele mulţime de trăiri amestecate
cărora Mariam nu le putuse ţine piept. Se întărise aşadar în
hotărârea ei dintâi şi devenise din ce în ce mai retrasă.
Toate aceste zăvoare formau apărarea ei, iar acum ameninţau
să fie spulberate de sosirea neaşteptată a lui Manuc.
Gerul muiat de căderea primei zăpezi şi fulgii topindu-i-se
pe umeri nu-i stârneau nicio reacţie, ca şi cum ar fi aparţinut
unei lumi aflate dincolo de un perete nevăzut al unui clopot
de sticlă care o separa de viaţa din jur. Picioarele îi prinseseră

4 16
rădăcini în pământul îngheţat din faţa porţilor celor mari, iar
ea rămăsese nemişcată acolo, privind la pasul obosit al calului
care se apropia, măsurând din ochi distanţa dintre ei.
Trecuse atâta amar de vreme de când nu-1 mai văzuse pe
Manuc. Ori poate că timpul scurs nu era chiar aşa de lung,
dar se petrecuseră atâtea în acest răstimp, se răsturnaseră
lumi care păreau veşnice şi se iviseră legi strâmbe care le
tulburase pentru totdeauna vieţile, încât acestea toate nu
aveau cum să încapă altfel decât într-o viaţă de om. Atât se
scursese: o viaţă de om într-un an şi jumătate.
Atunci când Manuc fu suficient de aproape încât ea îi putu
desluşi limpede straiele, cel dintâi lacăt cedă şi un geamăt
de om aflat în ceasul judecăţii sale i se desprinse de pe
buze. Simţi braţul Ruxandrei înconjurându-i mijlocul şi îşi lăsă
în el toată greutatea trupului ce o trăda. Va putea plânge,
în sfârşit. Nu va putea, ci va f i nevoită, de vreme ce toate
zăvoarele ei vor sări de la locul lor, de cum va pune pentru
prima oară fruntea pe pieptul lui Manuc. Mariam încătuşată
în adâncuri va ieşi în sfârşit la lumină, revendicativă, cerându-şi
cu o nădejde nouă răscumpărarea timpului în care fusese
înăbuşită.
Deocamdată însă tot acest tumult o dobora numai pe ea,
pe Mariam, ca pe un turn ce se surpă, măcinat dinăuntru.
Manuc purta o manta sărăcăcioasă de pădurean de prin
Balcani, plouată şi uscată pe umerii lui de mai multe ori la
rând, din care se ivea chimirul său frumos, încheiat în cinci
curele şi bătut în pietre. Pletele aflate în neorânduială păstrau
zăpada aşezată în ele. Privea ţintă la Mariam, îngăduind calului
pasul domol şi obosit, căci îl ştia în pragul sfârşitului său.
Cea dintâi privire schimbată de ei doi, ochi în ochi, rupse
zăgazurile puterilor femeii, şi Mariam prinse a tremura nestă­
pânit. Manuc descălecă lângă ea şi, luând-o din mâinile
Ruxandrei, o acoperi cu totul într-o îmbrăţişare care o ascunse
sub mânecile mantalei sale cu miros de drum.
O simţea tremurând cu putere, tăcută ca o durere.
Peste creştetul ei, privirile serioase ale jupâniţei îi grăiră
despre zilele nesfârşite de tăcere, nopţile lungi de nesomn,
împotrivirile, deznădejdile, spaimele şi renunţările ei triste
din ultimul an. Dincolo de umerii prea subţire înveşmântaţi

4 i7
ai jupâniţei, rostogolindu-se pe treptele cerdacului ca nişte
căţelandri scăpaţi la joacă, pruncii ascunşi în cojocele şi căciuli
se repeziră în fugă către porţi. Grigoraş şi cu Onaş, dez­
văluind la rândul lor doruri şi suferinţe nebănuite, sprijiniră
în şoldurile şi picioarele tatălui lor frunţi de berbecuţi supăraţi
şi loviră repetat cu pumnii strânşi în pulpanele mantalei lui:
— Unde ai fost? Unde ai fost, tată?
Numai Cateluţa se oprise în mijlocul curţilor, privind necu­
noscutul cu neîncredere şi temându-se de reacţia fraţilor săi.
I-ar fi văzut înghiţiţi într-o clipă de o furtună, învârtejită din
bărbatul obosit, dar puternic şi înalt, care se oprise în porţile
boiereşti, stârnind cu aceasta atâta tulburare.
Manuc surâse către copila adusă de mâna jupânesei Aristiţa.
Lămurită pe loc asupra intenţiilor necunoscutului, luându-şi
informaţiile de la maica sa, prăbuşită la pieptul străinului
care părea a dori să o răpească şi pe ea, Cateluţa prinse a
plânge cu suspine şi deznădejde, strigându-şi împotrivirea
către cerul la fel ca ea de supărat:
— Nu vreaauu! Eu nu vreeaau!
Deşteptată din plânsul ei uscat, scuturat fără lacrimi în
postavul aspru şi urât mirositor al mantalei, de glasul speriat
al copilei, Mariam se desprinse din îmbrăţişarea dintâi şi o luă
pe Cateluţa în braţe, ridicând-o de la pământ şi apropiind-o
de părintele ei uitat. Fata îşi îngropă însă faţa în spatele
urechii maicii sale, liniştită de plâns, dar încă neîncrezătoare.
Manuc fu întâmpinat cu tăceri de toţi ai casei. Pe măsură
ce înainta în curţi, numai câte o mână aşezată fără vorbe pe
umărul sau braţul său ţinea loc de orice alte bineţe. Ultimul
fu boierul cel tânăr, căruia picioarele umflate şi dureroase îi
îngăduiseră să ajungă numai până la jumătatea scării celei
mari, rămânând acolo cu o mână pe parmalâc şi cu cealaltă
pe măciulia bastonului.
Manuc îl lăsase în toată puterea, încălecând înainte de
răsărit şi descălecând la asfinţit, chemând încă la iatac câteo
ţigăncuşă mai oacheşă pentru frecatul picioarelor, şi îl afla
acum sprijinit în baston, înţepenit la mijlocul scărilor, cu
răsuflarea neregulată şi un tremur al capului pe care se
străduia să-l ascundă. Nici boierul nu părea a avea vorbe
pregătite pentru ziua aceasta a întoarcerii sale, şi Manuc îi

418
cercetă o vreme ochii, apoi îngrămădi într-o singură întrebare
toate cele ce se învârteau în spatele frunţii sale:
— Ce s-a mai întâmplat pe aici, cinstite boier Miroane?
Cele dintâi cuvinte rostite rupseră în sfârşit zăgazul lacri­
milor lui Mariam, şi ea prinse a plânge cu adevărat, uşor,
fără chinul de până atunci, cu bucurie chiar. Copiii rămăseseră
în spate, chiuind cu veselie printre fulgii mari de zăpada şi
alergându-se în cerc cu căţeii curţilor. Urmând modelul tuturor
celorlalţi înaintea lui, boierul Miron Sămărghitan aşeză o
mână pe umărul lui Manuc, strângând a îmbărbătare ori
căutând îmbărbătare, nu era limpede. îl conduse pe Manuc
în sala mare unde femeile curăţaseră rămăşiţele prânzişorului
şi potriviseră mai multe jilţuri în faţa căminului. Porunci o
tabla îndestulată cu de-ale gurii şi rachiu, apăsă umerii lui
Manuc aşezându-1 într-unul din jilţuri, iar el se aşeză alături.
Mariam se ţinea tot în preajma lui, cercetând tot la câteva
clipe dacă lucrurile se petrec aievea prin mici atingeri menite
să o încredinţeze că nu visează. îi luă armele şi le trimise
rândaşilor, ca să le cureţe. îl ajută să-şi scoată cizmele şi
alergă ea însăşi după ştergare curate şi ciorapi uscaţi. îi
scoase chimirul şi mantaua apoi se aşeză pe scăunelul cel
scund al Ruxandrei, chiar la picioarele lui.
Focul din cămin nu păru să bage de seamă schimbarea
petrecută între oameni, ori nu o găsea importantă, căci trosnea
la fel ca şi mai înainte, în toată dimineaţa aceea întunecată
în care aşteptaseră cu sufletul la gură să pornească ninsoarea.
Curând, moleşit de căldură şi răpus de drum, Manuc se
cufundă într-un somn adânc.
Nimeni nu îndrăzni să-i strice odihna ducându-1 în odăile
de sus, ci numai se aşezară cu toţii roată în jurul lui, căutând
în lumina focului şi în ei, în tăcere, vreme de câteva ceasuri.

Nădejdea îl ţine pe om pe picioare, umăr la umăr cu

muşchii trupului, sângele din vine şi aerul din plămâni.
Ruxăndriţa avea propriul ei sistem de observaţii asupra lumii
înconjurătoare, iar la răstimpuri îl mai completa, adăugând
felurite lucruri descoperite în întâmplările cele mai recente.
Fără aer în plămâni omul cade la pământ, ridicându-se apoi

419
la loc dacă trage aer în piept. La fel se întâmplă şi în lipsa
nădejdii. Curios lucru însă ce anume poate readuce nădejdea
înapoi în om, ridicându-1 de unde se afla căzut.
Spre pildă, întoarcerea în Mironeşti a nanului Manuc părea
să fi adus înapoi nădejdea care lipsea boierului cel tânăr şi
lui Mariam - amândoi căzuţi la pământ de multă vreme şi
tânjind după o gură de aer proaspăt. Numai simplul fapt că
Manuc dormea de câteva ceasuri sub acoperişul lui făcuse
pe Miron Sămărghitan să scoată la iveală de prin cotloanele
sufletului pe boierul cel vechi.
Drept este că aceasta fusese cu putinţă din pricină că
toate durerile îl părăsiseră.
Totuşi, cum se poate ca ele să dispară dintr-odată? Şi
unde fusese ascunsă în tot acest timp această Mariam surâzând
cu priviri luminoase tuturor, vorbind neîncetat cu toată lumea,
chiar şi cu Anica, ba chiar şi cu Florica nătânga, sărind să
ia din mâinile lor vreo carafă cu apă adusă de la fântână ca
să se potrivească la aerul cald al odăii? Ce lucruri tainice
pusese în mişcare în cei doi prezenţa lui Manuc? De bună
seamă că nădejdea făcuse aceasta, dar ce curios lucru de
unde anume venise ea.
Ruxandra veghease până seara somnul lui Manuc.
în jurul său se perindaseră pentru câte un răstimp toţi ai
casei, pe rând. O vreme stătuse alături de ea Mariam care,
încurajată de sforăiturile puternice ale soţului său, ce nu
dădea semne că ar fi deranjat de cele ce se petreceau în jur,
sporovăi întruna. Luă mâna jupâniţei într-ale sale şi-i povesti
de-a valma despre obiceiurile casei ei din Rusciuc, despre
părinţii ce negustoriseră mirodenii şi ţesături până când fuseseră
prădaţi de persani, fiind siliţi din această pricină să se aşeze
cu prăvălie mică în Rusciuc, despre brăţara legată prin lănţişoare
de cele trei inele şi de un degetar din argint, lăsată de femeile
din familia sa una alteia de mai bine de două sute de ani,
şi despre alte multe păstrate sub tăcere în tot acest timp.
Trecură prin jilţul din dreapta ei jupâneasa Aristiţa, boierul
cel tânăr, Onaş, cel mai mare dintre băieţi, ba chiar şi popa
Stroe din Doiceşti, ce se întâmplase prin curţi şi urcase scările
ca să dea bună ziua cu respect. Manuc nu se clintise din
somnul său până a doua zi dimineaţa.

420
 Ceea ce îl trezi păru să fie mirosul rachiului fiert de dude
albe, adus Florica în sala mare, a doua zi înainte de prânzişor,
cum făcea de obicei când dădea cel dintâi îngheţ. Dimineaţa
părea a fi aceeaşi cu cea din ajun, cu singura diferenţă că
într-un jilţ din faţa focului dormea Manuc, cu capul în piept.
Pruncii se jucaseră în jurul lui până atunci, chiar şi Cateluţa
se obişnuise cu prezenţa uriaşului prin preajmă, aşa că atunci
când se ridică oarecum mai drept în jilţ, mijind ochii nedu­
meriţi şi prinzând de braţ pe unul dintre copii, cercetând cu
atenţie ceea ce a prins, chicotelile lor vesele nu alarmară pe
cei mari din jurul mesei.
Abia atunci când Onaş îşi iţi nasul pe sub cotul lui Mariam
şi spuse că l-a trimis tată-său după un păhărel de rachiu, ai
casei observară că este treaz.
Petrecură ziua împreună în sala cea mare, bucurându-se
unii de alţii şi amânând discuţiile despre război şi ameninţările
lui din pricina copiilor din preajmă. Din când în când Manuc
aţipea din nou, dormind somn scurt şi liniştit de prunc. în
cea de-a treia zi însă el ceru condica lui Aurică, şi cu toţii
înţeleseră că a sosit vremea ca femeile să se separe de bărbaţi
pentru vorbe importante.
Aşa cum fusese dintotdeauna obiceiul locului, la separarea
aceasta Ruxandra rămase de partea bărbaţilor, fără ca faptul
să stârnească împotriviri.
— Ce s-a mai întâmplat pe aici? repetă Manuc întrebarea
pusă şi în urmă cu două zile.
De data aceasta însă căpătă răspuns.
Cel dintâi vorbi boierul cel tânăr, apoi - atunci când boierul
dădu semne de oboseală - continuă Ruxandra, iar unde ea
nu mai ştiu, vorbi Aurică. Manuc află tot: despre satul de
moşneni liberi alungaţi, cu mic cu mare, pe câmp, iarna
trecută, pentru că nu izbutiseră să strângă toată taxa stabilită
pe sat, despre bătăile la tălpile goale primite de cei din
Porumbacu pentru că săpaseră gropi în pământ şi coborâseră
acolo găini cu ciocul legat, despre paza cu cazaci a morilor
şi dijmuirea fiecărui sac cu grâu adus la măcinat, măcar că
dijma deja fusese plătită de două ori, despre stupăritul dijmuit
invers, anume se luau nouă părţi din miere şi ceară şi se
lăsa prisăcii numai a zecea parte, de erau nevoiţi prisăcarii

421
să bărcuiască mierea albinelor sălbatice ca să aibă cu ce-şi
hrăni stupii peste iarnă, şi despre încă alte multe urgii şi
nenorociri abătute asupra capetelor lor de la Sânt Andreiul
lui 1806, când intraseră ruşii în ţară, punând stăpânire pe ea.
— Ce se va alege de noi, cinstit jupâne Manuc? vorbi la
sfârşit Aurică, încet şi cu obidă. Cum ne vom mai scutura
de ei?
— Greu, spuse Manuc. Războiul acesta nu se va isprăvi
până când unii sau alţii nu vor da ceva. Pentru aceasta a
fost pornit, de la bun început: pentru ca unii să ia de la
alţii. Cel mai slab este astăzi Imperiul Otoman. Tot va fi
împărţit. Tot!
— Dar noi nu suntem ai Imperiului Otoman, nanule! sări
de la locul său Ruxandra, aprinsă toată la faţă ca şi cum vina
tuturor acestora ar fi purtat-o Manuc, ca şi cum numai din
pricina vorbelor lui se petreceau toate acestea şi, de nu le-ar
fi rostit, atunci totul ar fi fost bine. Vechile Capitulaţii sunt încă
valabile, ştiu tot de la măicuţa care ştie de la buna ei şi
străbuna mea, care se trage din spiţa lui Constantin Cantacuzino
Stolnicul; chiar el a scris toate acestea în cronica lui. Pe noi
nu au cum să ne dea, de vreme ce nu suntem ai lor.
Vechile Capitulaţii dintre cele două Principate şi Poarta
Otomană statorniciseră vreme de sute de ani relaţiile dintre
Ţara Românească, Moldova şi Imperiul Otoman. Semnate în
anii sângeroşi în care sultanii cuceritori îşi măreau de la an
la an marginea hotarelor, pe când imperiul creştea ca pâinea
pusă la dospit, mai întâi între Mircea cel Bătrân şi Baiazid
Fulgerul, apoi - mult mai târziu - între Vlad Ţepeş şi Mahomed
Cuceritorul, Capitulaţiile Ţării Româneşti vorbeau despre dreptul
voievozilor valahi de a-şi conduce ţara după cum doresc.
Li se recunoştea dreptul de a bate război şi de a fi aleşi
de către mitropolit şi boieri, de a da legi şi a judeca după
ele chiar şi pe un turc ce ar avea pricină cu vreun român,
între hotarele ţării, de a-şi urma religia şi a ridica biserici,
ba încă oprea ridicarea vreunei moschei aici, interzicea supu­
şilor turci cumpărarea de pământ românesc ori de slujitori
dintre supuşii valahi. Pentru acestea toate, domnitorii se
angajau să plătească anual Porţii un tribut a cărui valoare se
tot schimbase.

422
• Sublima Poartă nu va avea niciun am estec în adm inistraţia
lo ca lă a zisului prin cipat şi nu va f i perm is niciunui turc
s ă m eargă în Valahia f ă r ă un motiv evident.
• Naţia v alah ă va continua să se bucure d e libera exercitare
a propriilor sale legi, iar voievozii vor av ea dreptul d e viaţă
şi d e m oarte asupra supuşilor săi, ca şi a cela d e a f a c e
p a c e sau război, f ă r ă a f i supuşi la nicio responsabilitate
f a ţ ă d e Sublim a Poartă.
• D acă vreun turc a r e un p roces în Valahia cu un supus
a l acestei ţări, ca u z a va f i ascultată şi ju d e c a tă d e către
D ivanul valah, conform legilor locale.
• Toţi negustorii turci p lecaţi în acest p rin cipat pentru a
vinde sau cu m păra acolo m ărfuri vor trebui s ă a d u c ă la
cunoştinţa autorităţilor locale timpul ce vor sta acolo şi
vor trebui s ă p lece la expirarea timpului.
• Voievozii vor f i aleşi d e Arhiepiscop, episcopi şi boieri, iar
alegerea va f i recunoscută d e P oartă}

Aşa grăiau Capitulaţiile, din care jupâniţa Ruxăndriţa cunoştea

bucăţi întregi, căci slovele lor îi spuneau poveşti despre
pricini vechi, nelămurite şi încă umbrite de taine, atât de
plăcute inimii ei.
Astăzi însă lucrurile erau atât de încurcate, cele rele pătrun­
seseră între cele bune, amestecându-se cu ele, împletindu-se şi
începând a mirosi la fel, încât Ruxandra se temea că nimeni,
niciodată, nu va mai putea şti care sunt unele şi care celelalte.
Uneori se gândea că lumea aceasta nu mai poate fi salvată,
că binele nu mai poate fi separat de rău, şi atunci jupâniţa
ar fi dorit o lume nouă, în care nimic să nu fie încă început,
o lume ordonată cu rânduieli clare, neamestecate între ele.
Din odăile caturilor de sus, picioare mici băteau paşi
mărunţi, făcând tavanul să duduie cu oboseală şi amintind
celor de jos, din sala mare, care este adevărata şi cea mai
mare miză a tuturor acestora: pruncii prinşi la mijloc şi
moştenirea ce urma să le fie lăsată.1

1. Din Capitulaţia dintre Vlad Ţ epeş şi M ahomed II Cuceritorul,

reconstituită.

4^3
 — Cunosc tratatele vechi şi ai dreptate, jupâniţă, căci şi
pe mine m-au muncit aceste pricini în vremea din urmă,
când mi-au fost date pe mână negocierile de pace dintre
turci şi ruşi, spuse Manuc, privind cu încruntată vinovăţie în
focul din cămin. Ai dreptate, dar ei au putere. Nu veţi rămâne
ai nimănui de pe urma tuturor acestor încleştări.
Privirea lui se mută apoi în ochii boierului celui tânăr şi
ai lui Aurică ispravnicul, şi el continuă:
— Nu aveţi armată. Nu aveţi domnitor pământean, iar
vechile familii nu s-au împăcat şi nu se vor împăca niciodată.
Cine vă va uni într-o singură voinţă, ca să puteţi spune ce
doriţi? Sunteţi dezbinaţi şi nimeni nu vă va asculta.
Ceasurile dimineţii aşterneau umbre prelungi în curţile
boiereşti. încă nu se înseninase, dar ninsoarea încetase, iar
gerul se muiase, lăsând să răzbată din vinele copacilor căldura
vieţii care încă nu-şi încetinise ritmul în ei. De pe vârfurile
crengilor despuiate picura cu tristeţe, iar apa găurea până
la pământ zăpada aşternută în curte. De sub poala făgetului,
ascunsă în umbra rară, o vulpe flămândă pândea mişcările
din curte, ciulind la răstimpuri urechile atunci când vreun
rândaş ocăra porcii ori vreo femeie rostogolea lanţul ciuturii
pe ghizdul din piatră al fântânii.
Zăpada sorbea în ea toate sunetele, jucându-se cu ele şi
dându-le drumul înapoi în lume ceva mai târziu, aşa fel că
gurile oamenilor se închideau, şi abia apoi vorba se auzea. Un
viscol încă nepornit se zbătea să scape dintre crengile pădurii
şi să dea năvală peste sate şi peste curţile Sămărghitenilor.
Deocamdată se auzea îndepărtat, vuind ameninţător în buza
zării.
— Cine ne va lua? rupse boierul cel tânăr tăcerea, intrând
direct în mijlocul tuturor întrebărilor ce se învârteau între ei,
răvăşite de iarna posomorâtă de afară.
— Vă doresc ruşii, spuse Manuc cu ochii în podea. Mult
de tot. Se opun puţin austriecii, mai mult din dorinţa de a
evita o graniţă prea întinsă cu ei. Acest interes al lor - de
a nu avea graniţe comune unii cu alţii - este de altfel singura
voastră şansă de scăpare. Nici turcii nu doresc hotar cu ruşii,
nici austriecii, şi la rândul lor nici ruşii cu ei toţi.

424
 Vântul ridica din câmp vălătuci dezlânaţi de zăpadă şi-i
mâna prin văzduh către pădure, şuierând cu iritare prin
locurile înguste dintre conac şi grajdurile cailor. Vulpea îna­
intase neştiută până în apropiere, cu pasul uşor înfundat în
zăpadă, iar acum dădea târcoale pe la gardurile din spate,
pe unde cunoscuse odată cotineţele păsăretului. Fuioarele
de zăpadă intrau în făgetul desfrunzit ca în gura neagră a
unui căpcăun de prin basmele jupâniţei Ruxandra.
— Prin ţară ce-i? ridică Manuc ochii la Miron Sămârghitan.
Ce spun boierii, în ce ape se mai scaldă?
Boierul cel tânăr aşteptă până când Nela, trimisă cu vreascuri,
înteţi focul şi scoase cu vătraiul ochii roşii ai jăratecului de
sub cenuşa caldă, şi vorbi numai după ce uşa se închise pe
urma femeii.
— Boierii... care s-au bejenit peste munţi, în Braşov, s-au
dat cu ei, urgisindu-şi propriile sate şi pe moşnenii liberi
megieşi, care bat şi ei război cum pot, pe ascuns. Trimitem
căruţe cu arme şi pungi cu bani haiducilor din Valea Rea şi
din pădurile de salcâmi de la Apele Vii, în Romanaţi. Ne
bucurăm fără semne, numai dintr-o privire încrucişată cu
alta, la veşti despre convoaie cu merinde şi turme de animale
întoarse din drumul spre Sankt Petersburg înapoi către oameni.
Pe de altă parte, Craiova şi toate satele de pe drumul Vidinului
nu au mai fost trecute prin sabie în ultimii doi ani, de când
cetele de la început ale Jianului au devenit adevărate oştiri.
Asta-i în ţară: fiecare după cum îi este inima, isprăvi boierul
cel tânăr.
Discuţia despre haiducii lui Iancu şi isprăvile lor o făcu
pe jupâniţa Ruxandra să se frământe cu nelinişte pe scăunelul
ei cel scund, răsucindu-se când într-o parte, când în cealaltă.
Manuc îi simţi frământarea şi înţelese multe din ea. încercând
să-şi apere tainele ei de fată de privirile scormonitoare ale
lui Manuc, Ruxandra păstra pleoapele plecate peste ochii
căprii, privind în poală, cum fac copiii atunci când, dorind
să se ascundă, îşi vâră capul într-un ungher.
De la păţania de pomină din vară, când se pomenise cu
Vlaicu în iatacul ei şi-l trimisese apoi în inima nopţii după
baba Niculina doftoroaia, lucrurile se schimbaseră între ei

42-5
doi. Mărturisirea lui Vlaicu şi mai cu seamă îmbrăţişarea şi
sărutul lor legaseră viitorul ei de al lui. Jupâniţa dăduse uitării
cu mare generozitate zilele în care aşteptarea nerăbdătoare
a unei mărturisiri o făcea să ţină mare supărare pe Vlaicu.
îi găsea astăzi, ea singură, justificări purtării lui trecute: nu
se putuse mărturisi mai curând, dragul de el, de vreme ce
nu-i cunoscuse vârsta cea adevărată şi o credea de doisprezece
ani. Iar mai apoi, când vârsta fusese dezvăluită, tot nu se
putuse mărturisi din pricina încurcăturilor cu familia pentru
pământurile lor de acasă.
Cea mai importantă mărturisire a lui Vlaicu - anume că-i
sunt dragi drumurile, aventura şi războiul purtat din umbră
alături de cetele Jianului - erau trecute cu vederea de jupâniţă,
atunci când ea făcea astfel de numărători ale motivelor care-1
scuzau pe Vlaicu. Prefera să păstreze sub tăcere chiar şi faţă
de ea însăşi acest de pe urmă motiv, pentru că se temea de
el. îşi închipuia că, rostindu-1 chiar şi numai în gând, îi dă
putere şi viaţă de fiecare dată. Nu se amăgea asupra impor­
tanţei lui, doar îl păstra ascuns, ca pe un plan aflat încă în
lucru. încerca aflarea unei dezlegări pentru acest dor care-1
chinuia pe Vlaicu, îndepărtându-1 de ea.
— Avem însă şi veşti bune, oricât de greu ar fi de crezut,
surâse în sfârşit boierul Miron Sămărghitan, scurt ca o părere,
aducându-şi mâna Ruxandrei la buze şi sărutându-i mărunt
buricele degetelor. Se vede treaba că vom mărita fata cât de
curând, după cum bat vânturile. Cluceraşul, omul tău de încre­
dere, i-a căzut drag şi ne uităm cu alţi ochi la el, de prin vară.
— Taica glumeşte, nanule, nu te încrede, se apără jupâniţa
de aşa ruşine, strângând cu semn tainic mâna boierului ca
să-i dea de înţeles că nu aşa plănuise să dea vestea lui Manuc.
— De vom izbuti să potolim îndârjirea maicii sale, cinstită
jupâneasa Aristiţa, de a-i găsi felurite pricini cluceraşului,
atunci socot că anul viitor în toamnă, ori poate chiar în vară,
facem nuntă. Este de muncă însă cu jupâneasa, căci absenţele
îndelungate ale lui Vlaicu şi mai cu seamă treburile care-1
ţin departe de fată nu sunt deloc pe placul domniei sale,
continuă boierul, fără să ia seama la semnele fetei.
Sub cuvântul jupânesei Aristiţa, Anica şi Nela aduseseră
în casă, pentru iernat, muşcatele înşirate în vară de-a lungul

426
scărilor celor două cerdace - cel mare de pe faţa conacului
şi cel mic de la iaz. Umpluseră priciurile ferestrelor de la
răsărit, ca florile să aibă lumină, iar casa răspândea în zori
miros tare de druşaim din cel ascuns de femei prin borcanele
de dulceţuri. Resemnată pentru dezvăluirile făcute de părintele
său, Ruxandra merse la fereastră, prinse o frunză între degete
şi o strivi, aşa fel ca mirosul druşaimului să rămână pe
degetele sale.
IJn hulub ciufulit se oprise în fereastra de la miazăzi,
privind înăuntru când cu un ochi, când cu celălalt. O aştepta
pe Ruxandra, cu care avea un interes, căci jupâniţa hrănea
hulubii cu resturile meselor ori cu ce izbutea să mai şterpe­
lească de pe la bucătării, din ce în ce mai puţin în vremea
din urmă. De când se pustiau câmpurile şi până la venirea
primăverii, mergea cu fărâmiturile adunate cu grijă sus, în
foişorul culei bătrâneşti.
Vântul mai slab al dimineţii îi ridica în răspăr două pene
de pe cap, şi hulubul îşi tot vâra ciocul sub aripă, trăgându-şi-o
peste cap ca pe un pieptene. Jupâniţa îmbrăcă bundiţa şi
ieşi în cerdacul cel înalt. în spatele său, Manuc lua apărarea
lui Vlaicu:
— Daţi-i pace, căci drumurile lui le ştiu numai eu, iar eu
vă spun că nu are vreme pentru astfel de pricini senine.
Când va isprăvi ce au început cu toţii, atunci se va întoarce
şi va vorbi. Până atunci însă...
Uşa grea dinspre cerdac se închise în spatele jupâniţei.
Prin ochiurile de geam aflate sus, sub toc, deasupra capului
ei, ultimele cuvinte ale lui Manuc se strecurară cu viclenie
şi ajunseră până la ea înceţoşate:
— Până atunci însă, rugaţi-vă pentru el şi pentru ei toţi.
Hulubul se înălţase şi se rotea acum pe deasupra conacului,
desenându-i hotarele prin văzduh. Fata împrumută pentru o
clipă ochii lui ca mărgică şi-şi privi toate cele dragi de la
înălţimea de la care le vedea pasărea.
Arcaturile de ciubuce încheiate în trei petale, ca o foaie
de trifoi, dădeau sus, sub streşini, într-un brâu lucrat în stuc
cu floarea-soarelui, înconjurând conacul ca o horă aspră de
flăcăi. Hulubul se ridică mai sus, şi Ruxandra îşi închipui
cum vede, ca-n palmă, iazul, livada şi pădurea de fag, apoi

427
Mironeştiul, cel mai apropiat sat, cu biserica ridicată de
părinţii săi, şi în depărtare Trepeziţa cu biserica ridicată de
părinţii părinţilor săi. Urmărea zborul hulubului, cu mâna
streaşină la ochi, şi mintea ei vedea cu ochii lui.
Ultimele cuvinte ale lui Manuc îi săgetaseră inima. Poate
că hulubul acesta din tării vede până în pădurile din Valea
Rea, unde bănuia că s-ar afla Vlaicu. Uneori, un gând trufaş
punea stăpânire pe ea: Vlaicu nu putea păţi nimic atâta
vreme cât îl privea ea, ori măcar se gândea la el. Ca şi cum
dragostea i-ar fi dat ei puterea de a-1 apăra, păstrându-1 sub
ochii ori cel puţin în gândul ei.
Aşteaptă-te la ce este mai rău şi nădăjduieşte la ce este
mai bun, o povăţuia mereu doftoroaia din Mironeşti.
Cât de nesăbuită fusese atunci când îşi dorise zile lipsite
de linişte!
Câtă trufie vedea astăzi în dorinţa ei veche de a-şi măsura
forţele!
Se scurseseră numai doi ani, dar Ruxandra simţea că
îmbătrânise. S-ar fi văzut astăzi de o vârstă cu boierul bătrân,
la anii când o purta în faţa lui, pe şa, şi-i arăta moşia. Abia
acum înţelegea dragostea de pace şi linişte a bătrânului. Tot
ce-şi dorea astăzi jupâniţa era ca grija cea mai mare să fie
masa de Armindeni, când satul întreg trebuia îndestulat.
Lucrurile se răsturnaseră în ea într-un chip ce nu lăsa să
se vadă nimic în afară. Numai pentru că inima ei făcuse o
alegere şi se avântase în această dragoste, totul se schimbase.
Recolta bogată, ploile căzute la timp ori samsarii care se
sfădeau la porţile lor, întrecându-se în a plăti pe loc pentru
tot grâul, toate acestea nu însemnau nimic pe lângă amenin­
ţarea ce plutea asupra vieţii lui Vlaicu.
într-o singură clipă rosturile vieţii Ruxandrei se arătară a
fi, de fapt, cu totul altfel aşezate decât crezuse ea până atunci.
Hulubul înşurubat în înalturi cobora acum, după ce îi
arătase pământurile, aşa cum se văd ele din ceruri. Mironeştiul
dispărea în depărtare, pe măsură ce pasărea se apropia de
curţi. Cercul pe care-1 mai vedea era acum format din livadă,
iaz, drumul din faţa porţilor şi colibele vătraşilor, până la
cea din urmă fierărie. în mijlocul acestei întinderi se afla
cula bătrânească. Acoperişul ei din şindrilă, dantelat vara de
pâlcuri înflorite de muşchi verde, se făcea din ce în ce mai
mare, până când cula privită de sus deveni singurul lucru
pe care-1 mai văzură ochii minţii Ruxandrei.
Ca şi cum cula aceasta ar fi fost tocmai centrul universului.
Punctul de sprijin al lumii lor, la care toate se întorceau
în vremuri de restrişte.
Din pragul bucătăriilor de jos, Stanca şi cu Chiva o priveau
nemişcate, aşteptând numai un semn al ei ca să o însoţească
oriunde va fi mergând. Ruxandra le îndemnă cu un gest şi
ţigăncuşele se avântară în aerul rece al curţii, trăgându-şi pe
cap, din mers, broboadele de pe umeri. Bocancii prea mari
pentru picioarele lor, căpătaţi pesemne dintre cei mai vechi
ai lui Aurică ori chiar ai boierului cel tânăr, clămpăneau prin
zăpada amestecată cu noroi. Cu o mână îşi păstrau broboadele
adunate în jurul urechilor şi al gâtului, iar cu cealaltă îşi
ridicaseră poalele până-n genunchi, ca la traversarea Olteţului
în primăvară, când se dezleagă puhoaiele din munte.
împărţiră între ele resturile de pâine aduse de Ruxandra
de la prânzişorul boierilor şi porniră pe treptele înguste şi
spiralate ale culei până sus, în foişor. Locurile stârneau multă
mândrie celor două ţigăncuşe, căci jupâniţa păstra de cele
mai multe ori numai pentru ea ceasurile petrecute aici. Din
această pricină, Stanca şi cu Chiva găseau că s-au făcut
vrednice prin cine ştie ce faptă să calce în această dimineaţă
podeaua de scândură a foişorului bătrânesc.
Aşezaţi roată pe parmalâc ca mărgelele pe aţă, hulubii
dădeau glas, anunţându-se unii pe alţii că a sosit de mâncare,
înconjurară fetele cu bătăi din aripi, fără frică, ciugulindu-le
din palmă ori repezindu-se câte doi-trei odată la o fărâmitură
scăpată pe jos.
Alarmate cu alint de atacul lor, ţigăncuşele se veseleau
peste măsură, chicotind şi râzând. Numai Ruxandra avea
surâsul mai reţinut ca în trecut şi părea să vină din adâncuri,
din locuri unde stăpâneşte înţelepciunea care ştie că pricinile
surâsurilor sunt amăgitoare şi au viaţă scurtă.
în Stanca, jupâniţa vedea în vremea din urmă trezindu-se
însuşiri nebănuite până atunci ascunse în ţigăncuşa ei. Devenea
altcineva, iar aceasta se petrecea chiar sub ochii ei. Creştea,
dar o făcea în altă direcţie decât s-ar fi aşteptat Ruxandra.

429
 Jupâniţa ar fi văzut legătura dintre ele neschimbată de-a
lungul vremii, dar în anul care tocmai se încheia, Stanca îşi
arătase atâtea feţe necunoscute, încât Ruxandra o privea din
ce în ce mai atent. Toate cele noi le aşeza Stanca, cuminte,
sub stăpânirea jupâniţei sale, dar simpla lor existenţă o punea
în gardă pe Ruxandra.
Ghicea cu uşurinţă în bobi, în zaţul cafelei, în norii din
înalturi ori în atâtea alte semne ale cerului şi pământului,
dar de data aceasta nu o mai făcea în joacă, pentru a stârni
râsul jupâniţei, ci cu seriozitate, uşor speriată la început, ca
şi cum i s-ar fi părut că poartă vină pentru cele ce urmau
să se petreacă, apoi tot mai stăpână pe ea şi pe vorbele ce
se împlineau, tot mai ades. Cu cât se împlineau mai des, cu
atât mai tare se ferea din calea ei baba Niculina şi o afurisea
popa Stroe, în rarele lui vizite pe la curţile boierilor.
Ca să le facă pe plac, Stanca încetase să mai spună ce
vede, dar oamenii se temeau neînţeles atunci când vorbele
schimbate între ei stârneau priviri ţintuite apăsat din ochii
negri ca păcura ai ţigăncuşei. în clipe ca acelea ar fi dorit
să ştie pentru ce-i priveşte astfel fata, uitând cu totul averti­
zările şi împotrivirile doftoroaiei şi ale preotului.
Jupâniţa Ruxandra, purtând de-a dreapta şi de-a stânga
pe cele două ţigăncuşe, îşi sprijini coatele pe parmalâcul
foişorului şi se aplecă în afară, privind curţile de la înălţimea
podului culei. Ar fi dorit să-i vorbească Stancăi. Voia şi nu
voia să ştie mai mult decât îi este omului îngăduit. Se temea
că simpla cunoştinţă a lucrurilor ce vor veni le va schimba
mersul, şi atunci cunoaşterea lor nu mai avea rost.
— Eu ştiu că este al meu, Stâncă, rosti într-un târziu,
aplecată peste coate şi cu pumnii strânşi la piept.
Râsul chicotit îngheţă în gâtlejul Stancăi şi ea îşi schimbă
privirea pusă în jupâniţa, aşteptând întrebarea. Lucrurile nu
se petreceau aşa cum păreau să creadă ai curţilor. Nu se
deschideau cerurile în faţa ei, nu putea vedea viitorul cum
vedea acum hulubii aceştia flămânzi zburătăcindu-se la picioa­
rele lor.
Era ceva mai complicat de atât, şi părea să aibă mare
legătură cu dragostea purtată celui ce întreba. Astfel, dacă
era foarte atentă atunci când era rostită întrebarea, şi dacă

430
cel ce dorea să ştie îi era foarte apropiat, atunci în mintea
ei se îngrămădeau pe loc câteva răspunsuri posibile, pe care
de altfel oricine le-ar fi văzut. Puterea ei abia de aici începea,
căci din toate câte i se arătau trebuia să aleagă unul singur,
iar alegerile acestea începură a se dovedi, adeseori, cele
potrivite. Când, mai târziu, vorbele ei se adevereau, atunci
încrederea Stancăi creştea şi odată cu ea creştea şi puterea
de a alege mai departe.
— Nu am nicio întrebare, Stâncă, spuse Ruxandra, întris-
tând-o pe ţigăncuşa dornică să-şi însenineze stăpâna.
— Se pregăteşte urgie mare, jupâniţă, spuse neîntrebată
Stanca, al cărei gând pornise deja pe urmele lui Vlaicu,
cercetând împrejurimile în aşteptarea întrebării precise. Dar
să nu ai grijă, căci se va întoarce la domnia ta. Veţi fi împreună
atâţia ani, încât te vei plictisi de el şi-l vei mai repezi câteodată.
Vorbele scăpate în aerul îngheţat de decembrie aşternură
liniştea chiar şi în stolul de hulubi. Chiva ridică priviri speriate.
Apoi pufniră toate trei în râs, ca în vremurile bune când
lucrurile nu erau amestecate.

în zilele următoare, Manuc hotărî scoaterea lui Mariam şi

a copiilor din curţile de la Mironeşti şi mutarea lor în casele
cumpărate odinioară în Bucureşti.
— Lucrurile se vor aranja pe aici, cinstite boier Miroane,
promise el, şi fu singura oară când dădu un răspuns tuturor
celor povestite zile în şir de cei ai casei. Pentru pământurile
acestea s-a isprăvit cu dijmuirea dublă, cu paza morilor ori
cu năpăstuirea oamenilor. Cât despre un sfârşit bun războiului
dintre ruşi şi turci, aici este mai greu. Trebuie chibzuială
bună şi multă muncă. Mulţumim lui Dumnezeu însă că este
o muncă la care mă pricep. Voi aşeza pruncii alături de mine,
voi aduna în hanul de la Bucureşti toate interesele imperiilor
aflate în zbucium şi voi face ceea ce ştiu mai bine: voi
negocia preţuri.
Din vorbele lui Ruxandra înţelese că ei toţi, cu conacul,
iazul şi mormintele din livadă, cu cele două surori mai mari
şi cu pruncii lor, cu toţi cunoscuţii şi rudele de pe întinsul
câmpurilor care trimiteau grâu la Constantinopole şi - mai

43i
nou - la Sankt Petersburg, cu hulubii care puteau privi toate
acestea din înaltul cerului şi cu prisăcile lui Haralambie,
acestea toate aveau un preţ.
înregistră numai gustul coclit lăsat pe cerul gurii de cuvântul
repetat numai în gând şi, fără a despica lucrurile ca să le
înţeleagă rădăcina, îşi mută atenţia către alte colţuri ale unei
aşa mari transformări. Mariam va pleca! Vor lua şi pruncii
cu ei! Poate chiar îi va vizita la Bucureşti, unde Manuc îi
promisese odată că va avea propria ei odaie în hanul neridicat
încă pe vremea aceea, dar mai apoi venise peste ei războiul
şi hanul nu mai era locul sigur şi potrivit unei jupâniţe, cum
îl gândise dintru început Manuc.
Iar promisiunea aceasta nouă - că vitregiile au luat sfârşit
în Mironeşti şi că vremurile liniştite se vor întoarce - ridică
nădejdea în inima Ruxandrei.

Hanul lui Manuc

1809, p rim ăv ara - Bucureşti, la Hanul lui Manuc

Iarna trecu fără alte schimbări. Promisiunea de mai bine

venită din partea lui Manuc nu avea cum se împlini până la
cea dintâi recoltă, pentru că rodul şi vitele toamnei deja
luaseră drumul Rusiei. Alături de boieri, oamenii îşi puseră
nădejdea în grâul şi animalele anului următor. La câteva
săptămâni după stabilirea lui în Bucureşti însă, Manuc începu
a trimite înapoi, în Mironeşti, blănuri şi contăşele, botine şi
cizme, albituri noi, căruţe cu saci de mălai şi făină de grâu,
putinici cu brânză iute de oaie şi claponi graşi îngrămădiţi
unii într-alţii în cuşti cu zăbrele de lemn.
Vreme de câteva zile, la porţile boiereşti opreau căruţele
pline, descărcând mărfurile fără o vorbă şi mânând înapoi
pe drumul către Bucureşti fără a zăbovi o clipă măcar, ca
într-o înţelegere bine ticluită.
Boierul Miron Sămărghitan mai întâi se mânie şi dori să
trimită veste prin Aurică ispravnicul, să-i spună beiului că
nu sunt binevenite toate aceste daruri, mai cu seamă dacă

43*
ele vin ca plată a ajutorului dat lui Mariam şi copiilor. îşi
munci mintea vreme de două zile ca să găsească cele mai
potrivite cuvinte pentru a-i spune. Pe măsură ce se scurgea
timpul, iar boierul răsucea în minte pricina, inima cu care
Manuc făcea fapta aceasta i se desluşea tot mai mult, aşa că
la sfârşitul celor două zile, boierul cel tânăr înţelese că şi el
ar fi făcut la fel, şi îndârjirea lui se înmuie.
Spre bucuria femeilor, devenite de îndată stăpâne peste
cele primite. Lăsându-se la mintea Ruxandrei, jupâneasa Aristiţa
lepădă straiele cele vechi şi atât de peticite şi se veseliră
amândouă, înveşmântându-se în cămăşi noi, caftane căldu­
roase şi şaluri mari din caşmir care, petrecute peste umeri,
le băteau genunchii.
Ruşii încetară să mai calce hotarele moşiei şi ale tuturor
satelor şi sloboziilor Sămărghitenilor. Numai Aurică măsura
lună de lună toate birurile, aşa cum fuseseră ele hotărâte
atunci când începuseră toate acestea, şi trimitea după lege
convoaiele la hotare.
în Bucureşti, Manuc aşeză pe Mariam în conacele mândre
cumpărate odată în capul Podului Târgului din Afară, îi tocmi
bucătăreasă, spălătoreasă, două fete în casă şi preceptor
pentru băieţi, apoi anunţă că poate fi găsit de acum înainte
în odăile şi cantonul aranjate în han şi ceru să-i fie aduse
de îndată toate condicile afacerilor din Principatele Române:
socotelile căşăriilor, pietrăriilor şi glăjeriilor din Bucegii şi
Clăbucetul cumpăraţi mai an, ale ocnelor de sare din Slănicul
Prahovei şi ale tuturor moşiilor sale moldoveneşti ori munteneşti.
Mariam se împotrivi o vreme ca ea cu pruncii să locuiască
în casele de peste drum, în vreme ce Manuc îşi aranjase odăi
în han şi plănuia să nu mai lipsească nici o singură zi de
acolo.
— Femeie, îi spuse, la capătul unor zile lungi în care ea
îşi susţinuse neobosită cauza, iar el se mulţumise să surâdă
şi să o asigure scurt că totul va fi bine, vieţile noastre atârnă
de asta!
Ridicase pentru întâia oară vocea şi strângea în palmele
lui grăsune coatele lui Mariam, privind în jos către faţa ei.
— Nu sănătatea, nu bunăstarea ori rangul şi nici averile,
ci însăşi viaţa ta şi a pruncilor! Nu înţelegi că pentru voi fac

433
toate acestea? Un singur pas greşit poate însemna sfârşitul
pentru noi toţi.
Din privirile lui străbătute pentru întâia oară de teamă,
Mariam înţelese că cele ce apasă pe umerii soţului său sunt
mult mai înalte decât îşi închipuise ea. Gândise că ieşirea
din Mironeşti şi aşezarea în Bucureşti vor însemna începutul
unei perioade senine, pe care cu siguranţă că o meritau, după
toate cele petrecute cu familia lor în ultimii doi ani. Vedea
însă acum că se înşelase şi că până la acea perioadă senină
mai aveau de străbătut încă multe zile şi nopţi de nelinişte.
Se resemnă, cum făcea de când se ştia pe lume, încetând
să se mai gândească la ceea ce-şi dorea şi concentrându-se
mai degrabă pe ceea ce avea. Se convinse singură că situaţia
asta în care îl ştia pe Manuc la câţiva paşi distanţă şi-l vedea
aproape în fiecare zi este tot ce-şi dorise vreodată. Se adânci
în treburile noii ei gospodării, cârmuind ca un căpitan de
vas mica ei armată de bucătărese şi slujnice şi veghind cu
neîncredere orele petrecute de băieţi cu preceptorul.
Pe Ilarie trubadurul, Manuc îl află fără două degete la
mâna cu care cânta din fluier, şi-i dădu să bea până când îi
adormi spaimele, iar el se înduplecă să spună toată istoria.
Se întâmplase de pe urma ultimei mari lupte dintre cetele
lui Iancu şi pazvangii Vidinului, când Ilarie născuse un cântec
ce răsunase în tot Bucureştiul vreme de săptămâni, umplând
mahalalele de nădejde şi punând în oameni un curaj periculos:

F oaie verde m ăghiran

M-a fă c u t m am a oltean.
Port că ciu lă d e astrahan
Şi că m a şă d e tulpan,
Cojocel d e m iel bârsan.
Sunt oltean d e Jiuleţ
Mititel şi iubăreţ.
C in’ se ia cu m ine bine
îi dau h a in a d e p e mine.
C in’ se ia cu m ine rău
Să-l fe r e a s c ă D um nezău
Că sunt şarpe d e dudău
D e-ăl galben d e m uşcă rău!

434
 Aceste de pe urmă versuri îl pierdură pe sărmanul Ilarie;
într-o noapte, fu îngrămădit pe o străduţă lăturalnică de
oamenii domniei, dus în beciurile curţilor celor noi din Dealul
Mitropoliei şi pedepsit cu tăierea celor două degete pe care
scotea fluierătura de la sfârşitul cântecului.
Toată lumea în târg ştia cine este olteanul mic şi iubăreţ,
cu căciulă de astrahan şi cojocel de miel bârsan. Iar cântecul
îndesat cu sete prin toate crâşmele, tocmai după ce Jianu îi
bătuse pe turci şi-i fugărise peste Dunăre, punea multe paie
pe focul şi aşa înteţit al nemulţumirilor.
— Ce-ai făcut, Ilarie? A meritat? Acum mai cânţi? îl întrebă
Manuc când află toată istoria.
— îl cântă ei şi singuri de-acum, jupâne, răspunse Ilarie.
Eu ce pot să fac, dacă aşa i-a fost scris cântecului ăstuia să
vină pe lume: cu sânge din degetele mele. Pot eu să fac
ceva?

în bucătăriile gălăgioase ale Hanului lui Manuc, aflate sub

stăpânirea Romaniţei, se aciuase de curând o fată ruşinată
sosită în Bucureşti de mână cu un prunc de curând ridicat
pe picioare.
Fata era harnică şi pricepută. Se trezea în zori şi pornea
toate plitele, umplea cele dintâi ciubere cu apă şi lua gâtul
primilor claponi şi curcani ai zilei. Romaniţa o afla jumulind
cu gesturi iuţi penele păsărilor afundate în apa clocotită. îi
plăcea să se aşeze chiar lângă vatra focului, iar obrajii i se
îmbujorau de la dogoarea lui. Spânzura tuciul cel mai mare
al bucătăriilor de lanţul gros coborât din grindă, ţinând loc
de pirostrii, şi vâra în el din când în când ulcica, scoţând
apă clocotită ca să opărească păsările.
Flăcările înteţite schimbau lumina în forme felurite pe pereţi.
Vopseaua scorojită de pe picioarele meselor din bucătărie
făcea joaca pruncului, ce-şi petrecea ceasurile zgândărind-o
cu unghiile şi adunând grămăjoare de coji sub masă.
La răstimpuri, mamă-sa se prefăcea a-i lua seama, îl ocăra
leneş din două-trei vorbe şi dosea isprava copilului în buzu­
narele largi ale şorţului:

435
 — Şezi cuminte, mamă, nu mai face rele, spunea fata,
vorbind încet focului.
în realitate însă ea era bucuroasă că pruncul îşi găseşte
singur de joacă, nu iese de sub masă şi nu dă glas.
în cele dintâi zile ale intrării fetei în slujba hanului,
Romaniţa o privise cu încruntare şi-i căutase pricină la tot
pasul: ba că păsările au fost puse la fiert cu tuleiele nepârlite,
ba că nu era încă vremea de prăpădit gheaţa din gheţărie şi
felurite astfel de capete de gâlceavă. Toate se dovediseră însă
a fi numai încercări pentru firea şi vrednicia fetei, căci Romaniţa
se muiase curând şi o lăsase să muncească în legea ei.
Ori poate că inima ei răscolită înţelesese altfel întreaga
situaţie.
Oamenii vorbeau despre anume legături între pruncul de
sub masă şi Iancu Jianu haiducul, dar Romaniţa ştia că
oamenii vorbesc multe în serile lungi de iarnă, mai cu seamă
că pe unii îi mai bănuia şi de pizmă pentru bunul mers al
hanului, aşa că ea iertă fata pentru închipuitele vinovăţii şi
se mulţumi numai să arunce din când în când priviri lungi
copilului.
— Nu-i al meu, Romaniţă, spusese Jianu scurt, ca femeia
să înţeleagă că orice altă discuţie s-a isprăvit, strecurând în
acelaşi timp o para lucitoare în palma copilului.
— Dar maica lui este dintre cele pe placul domniei tale,
jupân Iancule, îi răspunse Romaniţa cu ochii în focurile
bucătăriilor, ca şi cum acelea ar fi avut importanţă mai mare
decât vorbele schimbate între ei. Are ochii negri cât strachina
şi cosiţa arămie o poartă împletită ruseşte, parcă ar şti.
Pricina rămăsese nedesluşită, căci Romaniţa era prea înţe­
leaptă, iar căpitanul prea dornic să iasă din discuţie.
Fata pripăşită în han isprăvi de jumulit păsările, le puse
la fiert în ceaune acoperite şi începu a căuta prin borcane
şi sertare mirodeniile trebuincioase. Dintr-un borcan mic
acoperit cu o farfurioară ciobită se rostogoliră pe colţul mesei
ultimele boabe de ienibahar. Fata le adună în palmă ca pe
boabe de mărgăritar şi le numără: patru.
— Mai trebuie, vorbi ea palmei sale deschise, apoi strecură
cu grijă ienibaharul înapoi în borcănelul său, îşi aranjă pe
lângă trup şorţul, bătându-1 cu palmele, ieşi în curtea hanului

436
şi de acolo afară, în drum, cu gând să înconjoare zidurile
până la prăvălia lui kir Hagop, ca să târguiască ienibahar.
în curtea largă a hanului începuse viermuiala cea obişnuită.
Cerdacurile caturilor de sus se umpleau de poruşnici ai
armatei ţariste, ieşiţi din odăi numai în cămăşi şi izmene şi
strigând după apă de spălat. Era ceasul care o ruşina cel
mai tare pe fată, căci oriunde s-ar fi uitat întâlnea bărbaţi
îmbrăcaţi numai pe jumătate, slobozind hohote groase de
râs când ea pleca ochii şi grăbea pasul.
Se strecură la adăpostul umbrelor lungi ale dimineţii, ieşi
pe poarta cea largă dinspre miazănoapte, neştiută ca o nălucă,
şi se închină iute când ochii ei întâlniră biserica Curţii Vechi.
Ocoli hanul întreg către apa Dâmboviţei şi se opri preţ de
o clipă în faţa brutăriei lui Irimia, de unde venea miros bun
de plămădeală. înăuntru, Ileana şi Marieta învârteau prăvălia
pe degete, cu mânecile suflecate dincolo de coate, sporovăind
întruna între ele. Cea mai mare dintre surori, Marieta, îi
spusese odată cum dezleagă maiaua pentru plămădeală, şi
fata îi rămăsese de atunci recunoscătoare nu atât pentru taina
pâinii, cât pentru vorba ei bună şi privirea curată.
Dădu bineţe fetelor lui Irimia brutarul prin semne, de la
ferestre, şi-şi făcu drum mai departe către prăvălia lui kir
Hagop, printr-o ceată de copii ce încinseseră ţurca în mijlocul
drumului. Dinspre apa Dâmboviţei veneau mirosuri grele,
atât de scârnave, că-ţi tăiau respiraţia de te încumetai să tragi
aer adânc în piept. Fata îşi potrivi răsuflarea pentru întâlnirea
aceasta, iar preţ de câţiva paşi până la prăvălie nu mai respiră,
păstrând în piept ultima gură de aer.
Ca să ferească preţioasa cafea de aromele feluritelor miro­
denii aflate în prăvălia sa, kir Hagop împărţise odaia pe din
două cu un perete subţire de scândură: de o parte vindea
cafea, de cealaltă parte - chimion, anason, coriandru şi alte
seminţe aduse cu mare cheltuială pe drumurile tot mai nesi­
gure ale Asiei.
Cele două părţi ale prăvăliei nu aveau uşă între ele, pentru
ca aromele să nu aibă pe unde se strecura dintr-o parte în
cealaltă. Negustorul îşi aştepta clienţii în drum, chiar între
cele două încăperi, servind când de la tejgheaua cu cafea,
când de la cea cu mirodenii.

437
 O ceată de copii desenaseră un cerc în praful drumului
şi se îngrămădiseră cu toţii în el. Veselia şi hărmălaia lor îi
atraseră curând şi pe câţiva băieţi de prăvălie, care intrară
în războiul iscat în jurul gătejelelor ridicate în înaltul cerului
din mijlocul cercului. Aducându-şi poalele şorţului de piele
în brâu, ca să-şi elibereze mişcările, ucenicul măcelarului
intrase între ei şi lua acum partea uneia dintre echipe, expli­
când cât îl ţinea gura regulile jocului:
— Mă, loaze îmbăierate, ori jucaţi ţurca ori ce faceţi aici?
spuse el, luând băţul din mâna unuia dintre băieţi. Ţurca se
aşază aici, peste gropiţă, ca să poţi băga băţul pe sub ea.
Când eu ridic ţurca în aer, voi alergaţi, nu staţi ca momâile
să vă cadă ţurca-n cap, târtanilor!
Ultimele lui cuvinte smulseră hohote de râs băieţilor de
prăvălie, care se ţineau mai trufaşi pe lângă restul băieţilor.
Ţurca fu repede uitată şi un mic război îi luă locul.
Ieşit pe urmele maicii sale de sub pavăza meselor din
bucătării, pruncul rămase locului vrăjit, privind jocul din
drum. Lumea era carevasăzică mult mai mare şi mai plină
de minuni decât gândise el până acum. Cele dintâi gânduri
de dezrobire înfloriră în mintea lui, copilul punându-şi în
gând să se întoarcă în colţul acesta al drumului de îndată
ce maica sa va slăbi supravegherea.
Fata îşi primi de la kir Hagop boabele de ienibahar şi
înscrisul pentru stăpânul Manuc:

S-au târguit o sută d e d ram u ri d e ie n ib a h a r c a r e f a c

trei parale, pentru bu cătăriile hanului. Azi în 2 0 a le lui
aprilie 1809 -

Ori de câte ori avea de târguit, primea de la negustorii

aflaţi cu chirie în prăvăliile hanului înscrisuri cu care mai
apoi mergea la stăpânul Manuc. Jupanul cerceta înscrisul şi
marfa târguită de fata, apoi trecea hârtia prin ţepuşa cu
chitanţe de pe masă şi punea să fie notată suma în registre.
Banii erau scăzuţi la sfârşitul lunii din chiria datorată de
negustori.
— Ce cauţi în drum, poznă care eşti? întrebă fata pe copil
şi, fără să mai aştepte vreun răspuns de la pruncul ce abia

438
dacă lega două vorbe, îl înhăţă de mână şi-l trase după ea
către odaia cea bună, de zi, a lui Manuc.
Deasupra porticului din piatră al intrării domneşti, unind
între ele două săli mari, luminoase, cu vedere spre biserică,
Manuc îşi făcuse canton şi odaie de primire neoficială a
tuturor delegaţiilor trimise de marile puteri. îşi petreceau
vremea aici trufaşul conte de Langeron, un bărbat căruia
Manuc îi admira ascuţimea minţii şi calitatea cunoştinţelor
pe care le avea, aflat însă într-o poziţie încă şi mai complicată
decât a lui: contele, ultimul vlăstar al unei vechi familii din
aristocraţia franceză, pe deasupra şi marchiz de la Coste,
baron de Cougny şi de Sassy, regalist devotat, părăsise Franţa
în cel dintâi an al Revoluţiei lui Napoleon şi se găsea acum
în slujba ţarului.
în serile târzii petrecute alături de Manuc şi de prietenii
lor, la capătul mai multor bărdăcuţe cu vin adus din podgoriile
moldoveneşti, contele de Langeron, general al armatei ţariste,
se arăta frustrat din pricină că nu reuşea să obţină comanda
deplină a armatelor de ocupaţie din Principate. Un francez în
serviciul Rusiei, în astfel de vremuri, nu poate să nu ridice între­
bări, chiar dacă provine dintr-o familie nobiliară, iar Franţa se
află sub puterea revoluţionarilor, îşi spunea Manuc, supra­
veghind din această pricină pe conte cu cea mai mare grijă.
Pe de altă parte generalii Kutuzov, Prozorovski şi Miloradovici,
adevăraţii comandanţi ai armatei ţariste din Bucureşti, puneau
de îndată capăt luptelor ascunse dintre ei, de asemenea pentru
întâietatea la comanda trupelor cantonate în Bucureşti, atunci
când apărea contele de Langeron. Prezenţa unui venetic
francez între ei era singurul lucru care îi unea, mai cu seamă
că Langeron, parcă anume ca să-i stârnească, arăta pe faţă
felurite preocupări intelectuale.
Contele de Langeron fusese cel dintâi care acceptase oferta
de găzduire a lui Manuc. Ceruse alături de odaia de dormit
un birouaş cu ferestre mari, călimară şi toc, cenuşă şi hârtie,
şi îşi ocupa timpul scriind. Rapoartele sale către Ţarul
Alexandru I erau presărate din belşug cu felurite aprecieri
personale asupra celor mai diferite subiecte. Un mod de
lucru lipsit de profesionalism, după părerea generalilor ruşi,
dar foarte apreciat de Ţar.

439
 însă generalii ruşi nu ştiau că Langeron nu scria numai
pentru Ţar. Scria şi pentru el însuşi, lungi descrieri ale locu­
rilor pe care le vedea, ale oamenilor pe care îi cunoştea
şi - ceea ce era mai grav şi probabil că i-ar fi interesat pe
Kutuzov, pe Prozorovski şi pe Miloradovici - ale faptelor la
care asista.
între foile răvăşite mai mereu pe biroul său, contele de
Langeron notase în amănunt cum anume se petreceau rechi­
ziţionările făcute de camarazii săi prin satele româneşti, de
câte ori şi ce anume s-a ridicat de pe fiecare moşie, pedepsele
ingenioase născocite de poruşnici pentru ţăranii recalcitranţi,
ba chiar şi metodele folosite pentru a trece peste vamă
foloasele lor personale de pe urma acestui război neobişnuit.
Fata pripăşită mai mult din mila Romaniţei la han ciocăni
la uşa odăilor de zi de deasupra intrării domneşti, lăsă copilul
pe prag şi înaintă cu mult curaj către masa la care Manuc
nota într-un registru. Purta încălţări, iar aceasta o făcea să
se simtă deasupra restului slujnicelor de la bucătării, ce
lipăiau desculţe cât era ziua de lungă. întinse chitanţa pentru
ienibahar de la kir Hagop, aşteptă fără o vorbă ca stăpânul
să citească şi să cântărească din ochi mirodenia aflată în
cuibul de hârtie, apoi plecă după treburile lăsate neisprăvite.
De afară, gâlceava băieţilor care se jucau în praful drumului
răzbatea stins până la Manuc. Din când în când, sub loviturile
mai puternice ale vreunui băiat mai mare, ţurca se ridica în
aer suficient de sus cât să apară la ferestrele lui Manuc.
Tocmai când se pregătea să-şi încheie socotelile şi să coboare
în sălile hanului, să se arate oaspeţilor săi, ţurca lovi cu
putere unul dintre ochiurile ferestrelor, crăpându-1 în trei,
dar lăsându-1 totuşi în cerceveaua lui.
Gălăgia din drum încetă ca prin farmec, şi până să ajungă
Manuc la fereastră, în drum nu mai rămăsese nici ţipenie de
băiat. Numai ucenicul măcelarului mătura cu mare migală
prin faţa prăvăliei, mestecând mărunt între dinţi un capăt de
pai şi strecurând priviri nevinovate către ferestrele Hanului
lui Manuc. Sprâncenele lui se ridicară cu surprindere atunci
când întâlniră privirea beiului, rămânând agăţate de ea ca şi
când ar fi fost vrăjite, şi numai stăpânul său îl scoase din
starea aceasta cu o palmă repezită peste ceafă.

440
 Manuc scoase cioburile de geam din rama de lemn şi, în
drum spre sălile ospătăriei, le puse în mâna lui Iordache
Patrudegete:
— Pune să schimbe ochiul de jos al ferestrelor de la
drum, spuse el. Ai grijă de unde tragi cheltuiala, pentru că
nu am trecut-o nicăieri. Scoate-o din câştigul meselor de
astăzi şi trece-o la catastif.
Ospătăria era plină. în lipsa altor ocupaţii, ofiţerii ruşi
cazaţi în han îşi petreceau zilele aici, ostoindu-şi dorul după
cântecele balalaicilor cu ritmurile mai puţin tânguitoare ale
cobzelor lăutarilor bucureşteni. Sala cea mare, înconjurată
pe sus de un cerdac de lemn cu stâlpişori meşteşugit lucraţi,
era deja plină de fumul gros al ciubucelor. Acolo sus, într-un
colţ mai ferit al cerdacului, aşezase Manuc un tacâm de
lăutari tocmit pe un an. Din pricina fumului ridicat până la
ei, lăutarii aveau mai mereu ochii roşii şi înlăcrimaţi.
Atunci când se încingea petrecerea în sala de jos, în vreo
seară mai importantă pentru care stăpânul locului aducea
podărese preschimbate în fiice de târgoveţi cu stare, lăutarii
din cerdac se aplecau din mijloc peste parmalâcul cu înflorituri,
coborând lăutele şi cavalul către oaspeţi, ca ei să înţeleagă
că le este dedicat cântecul. Şi cântau aşa, cu instrumentele
deasupra capetelor ofiţerimii ruse.
Pe la mese, mulţimea de uniforme felurit colorate arăta
regimentele din care proveneau ofiţerii. Tunicile scurte până-n
brâu şi frumos înfiretate peste piept, cu coadă despicată şi
prinsă întrun bumb la spate, după moda franţuzească, aveau
postavul prea gros pentru atmosfera încinsă a ospătăriei, aşa
că ofiţerii îşi luaseră libertatea de a-şi descheia bumbii aurii
şi a lăsa la vedere cămăşile de dedesubt. Gestul, îngăduit
de superiori, slobozea multe alte libertăţi, căci ofiţerii înţe­
legeau din el şi că pot întrece măsura cu vinul din pivniţele
lui Manuc, şi ca pot vorbi liber în vreme ce scot la iveală
câte un pachet de cărţi de joc şi dau drumul unei partide
de whist.
Printre ofiţerii ruşi cantonaţi în Hanul lui Manuc se aflau
francezi, polonezi, germani ori englezi, feciori ai micii nobi-
limi din întreaga F.uropă aflaţi, fiecare din motivele lui, în
slujba Ţarului. Se înţelegeau între ei în limba franceză, cel

441
mai des auzită în ospătărie, iar fetele care serveau la mese
ajunseseră iute să cunoască însemnătatea strigătelor roti1, roti
ori b o e u f2.
Intrarea lui Manuc în sala ospătăriei fu primită cu urale
de oaspeţi. Beiul înaintă câţiva paşi printre mese, aşezând
pe câte un umăr mai de soi o mână, într-un gest prietenos,
refuză cu un surâs vreo două invitaţii la mesele de joc, apoi
se retrase către intrare, unde apăruse Iordache hangiul.
— Pe cine ai la sălile mici? întrebă Manuc în şoaptă, fără
să-l privească, ci plutind în continuare cu ochii pe deasupra
ospătăriei pline, cu acelaşi surâs care spunea atât de multe,
încât nu spunea nimic de fapt.
— în săliţa cea mai mică sunt de vreo două ceasuri
domnul consul Luka Kiriko şi cu domnul consul Summerers,
de la Iaşi. Ne-am şi speriat când i-am văzut, căci au sosit de
la cel dintâi ceas al zilei, abia apucaseră fetele să deschidă
uşile dinspre drum. Au cerut mai întâi cafele, iar acum au
chemat din nou fata la ei, pesemne doresc de mâncare.
Vorbesc englezeşte, nu am pe cine trimite, răspunse Iordache,
cu veşnicul său şervet spânzurat pe umărul stâng, acolo unde
îl arunca mâna dreapta când îşi auzea numele chemat.
Consulul Rusiei la Bucureşti, Luka Kiriko, era un obişnuit
la hanului. Admirator al lui Napoleon în ascuns, suficient de
priceput însă cât să înţeleagă că în vremuri ca acestea nu-ţi
poţi da pe faţă preferinţele, domnul consul Kiriko se mulţumea
să se poarte după moda napoleoniană, aducându-şi părul
din jurul capului către faţă şi lipindu-1 acolo cu briantină,
dimineaţă de dimineaţă, cu mare cheltuială de timp şi răbdare.
Pieptănătura împărătească îi schimba pe loc purtările, domnul
consul îndreptându-şi ca prin farmec umerii şi arătând lumii
un piept bombat.
întâlnirea lui de astăzi cu consulul englez Summerers îl
nedumerea pe Manuc, pe de o parte pentru că reşedinţa
diplomatului englez fusese stabilită la Iaşi şi nu la Bucureşti,
iar pe de altă parte pentru că Rusia nu ar fi avut ce discuta
atâta vreme cu Anglia, după cunoştinţele lui.

1. Roti - friptură.
2. B oeuf - vită.

442
 Porunci lui Iordache să tragă cheltuiala mesei celor doi
consuli din câştigul ospătăriei pe ziua aceea, apoi să anunţe
oaspeţii că masa este din partea casei. Trăgea nădejde că
această curtoazie îi va obliga pe cei doi consuli să-l invite
la masa lor, măcar cât era închinat un pocal cu vin. Trebuia
să le vadă cel puţin feţele şi să le prindă preţ de o clipă
privirile, să-i vadă cum se mişcă unul în prezenţa celuilalt,
ca să înţeleagă ce se petrece.
Manuc mai lăsă câteva porunci hangiului, apoi ieşi din ospă-
tărie, cu gând să cerceteze şi magaziile de jos, unde caravane
de toate felurile se adăposteau pentru un ceas ori chiar o
noapte întreagă, în drum spre destinaţiile lor. încercând să
îndulcească puţin locul, Romaniţa adusese pe prispele supra­
puse ale tuturor caturilor hârdăiaşe cu leandri. Seara, când
vreuna dintre fete trecea din hârdău în hârdău ca să ude
copăceii, apa ţâşnea cu veselie printre doagele strâmbe,
închipuind fântânile arteziene pe care Manuc nu mai apucase
să le împlinească, aşa cum dorise pentru han.
în vârful unui leandru alb, spânzurată sub streaşină într-o
ulcică de pământ, înflorise roşu aprins o muşcată, nedumerind
oaspeţii care-1 cercetau amănunţit ca să vadă cum este cu
putinţă leandru înflorind muşcate.
Cu gândurile răpite preţ de o clipă de încurcătura aceasta
dintre leandrii şi muşcate, Manuc tresări cu surprindere atunci
când, din mijlocul curţii largi a hanului, o împuşcătură coborî
liniştea peste întreaga zi.
Se aplecă peste parmalâc, cercetând cu mare iuţeală curtea
plină de oameni, căruţe, baloţi şi butoaie. Până să priceapă
ochii săi de unde a venit împuşcătura, Iordache se ivi cu
pasul apăsat între cei de jos, despică toată aglomeraţia cu
mersul hotărât de stăpân, puse mâna în pieptul unui ţăran
sărăcăcios înveşmântat căruia îi smulse flinta şi, cu un singur
gest, aruncă omul în praful curţii, printre copitele cailor care
nechezară speriaţi.
Alţi doi ţărani, pesemne camarazi ai celui dintâi, judecând
după straiele asemănătoare, îl sprijiniră de subsuori şi-l ajutară
să se ridice în capul oaselor.
— Aducem peşte de la Dunăre, suntem pescari de pe
Giurgiu, cinstit jupânul Manuc ne ştie căci am mai adus şi în

443
alte rânduri, prinse glas cel ce puşcase, observând că sunt priviţi
şi căpătând din aceasta curaj. Ne-au fost poruncite care cu peşte
şi am venit la poruncă. Dorim atâta doar: aceste două bărdăcuţe
cu vin, apoi ne întoarcem la bărcile noastre şi la năvoade.
— Aici nu se plăteşte cu parale Sadagura, strigă la ei un
băiat de la magaziile hanului, cel care pornise toată această
pricină, refuzând să ia banii ţăranilor.
Iordache ridică moneda pârâtă deasupra capului, arătând-o
lui Manuc, care scutură din cap în semn că nu.
Monedele Sadagura, bătute în urmă cu treizeci-patruzeci
de ani de un evreu, într-o monetărie ridicată în pripă lângă
Cernăuţi, speriau şi astăzi neguţătorii şi hangiii din amândouă
principatele. La vremea celei dintâi intrări a armatelor ruse
în principate, generalii acelor ani plănuiseră această metodă
simplă pentru plata aprovizionării trupelor: din metalul tuturor
tunurilor turceşti capturate aveau să se bată monede cu care
mai apoi intendenţa rusă avea să plătească neguţătorilor şi
ţăranilor cele trebuincioase, hrana oamenilor şi a cailor.
Moneda Sadagura preţuia două parale.
Problemele au început să apară atunci când oamenii au
dorit să folosească mai departe paralele primite. Ele nu erau
acceptate de ruşi pentru plata taxelor, nici de domnie pentru
dările anuale. Carevasăzică, ruşii bătuseră o monedă din fier
de tun pe care însă nu o primeau ca plată, ci numai o
dădeau. Atunci când ţăranii au refuzat, la rândul lor, să le
mai primească în schimbul produselor, în ţară s-a ivit o lege
nouă care permitea confiscarea avutului de la cei ce refuzau
monedele Sadagura.
„Acceptaţi doar aur şi argint şi plătiţi numai în cupru“,
spuseseră generalii ruşi tuturor comandanţilor trupelor can­
tonate în Principate în anii aceia, stabilind pentru totdeauna
regimul aplicat paralelor din cupru de tun.
Prin sate a apărut vorba scrâşnită „nu face nici două
parale“, legată tot de monedele cu pricina.
Trecuseră ani mulţi de atunci însă. Teama se mai risipise,
iar monedele Sadagura dispăruseră, sau cel puţin nu mai
speriau pe nimeni atunci când se iveau în palma murdară a
vreunui bătrân ce le păstrase sub cine ştie ce claie de fân,
prin podul casei.

444
 Când, în hărmălaia curţii Hanului lui Manuc, trei pescari
încercaseră să capete vin pe astfel de parale, refuzul categoric
al băiatului din han îi înfuriase, iar unul dintre ei scosese
flinta şi slobozise o împuşcătură în aer, pentru convingere.
Pricina s-ar fi încheiat aici dacă cei trei, profitând de
învălmăşeala iscată din nou în curtea cea largă, nu şi-ar fi
dat semn cu o chiuitură ascuţită şi, urcând fiecare în câte
unul dintre carele cu peşte, n-ar fi dat bice cailor pe deasupra
capetelor tuturor, forţând ieşirea hanului. Câţiva negustori se
feriră din calea cailor în ultima clipă, aruncându-se într-o
parte, în vreme ce Iordache alergă către porţi, încercând să
le închidă.
Şi atunci, din umbra porticului rotund din piatră se desprinse
o siluetă uriaşă, de ziceai că e însăşi poarta ieşită în întâm­
pinarea fugarilor. Umbra uriaşă prinse de dârlogi caii primelor
două care, oprindu-le fără prea mare străduială, ca şi cum
ar fi fost din coji de nucă, apoi opri în braţele cuprinzătoare
pe doi dintre cei trei pescari de la Dunăre, care săriseră jos
de pe capre şi încercau să scape cu fuga.
Mulţumind dintr-o privire pentru ajutorul dat, Iordache trecu
pe lângă uriaşul apărut de nicăieri şi închise porţile hanului.
— Chiar la ţanc, jupân Bogumile, bătu el pe umăr noul
venit, atunci când treaba fu isprăvită şi chipul îi înflori într-un
surâs. Ţi-o fi foame, să vii la bucătării după ce te va vedea
cinstit jupanul Manuc.
Bogumil bulgarul, ajuns în sfârşit la limanul călătoriilor
sale, mândru de isprava sa şi scoţând în faţă pieptul lat înveş­
mântat într-o tunică numai zdrenţe care văzuse multe, puse
la rândul său palma cât lopata pe umărul hangiului, iar sprân­
cenele lui se dezlipiră una de cealaltă, lucru rar întâmplat.
— Am ajuns acasă, frăţioare, scăpă el un oftat şi ridică
privirile către cel dintâi cat, unde aştepta Manuc.
— Să pofteşti, jupâne, îi arătă acesta intrările bucătăriilor,
surâzând cu mulţumire în vreme ce-1 chema cu nume de
mare cinste, şi porni tot într-acolo.
Mai târziu, în vreme ce se ospăta la unul dintre capetele
mesei celei mai lungi, iar Manuc şi Iordache îi ţineau companie,
aşezaţi de o parte şi de cealaltă a lui, Bogumil ajută un
dumicat nemestecat să alunece mai iute pe gât cu o înghiţitură

445
de şliboviţă, îşi şterse gura cu care urma să se adreseze
stăpânului său şi vorbi:
— Ăştia nu-s pescari, jupâne Manuc, cum nu-s eu popă.
în jurul lor, femeile îşi vedeau de treburi, cu mânecile
suflecate şi cu gesturi ceva mai iuţi ca de obicei. Scoteau în
gurile cuptoarelor oalele de pământ ca să cerceteze cum
merg sarmalele, gustau zeama ciorbelor şi drămuiau tarhonul
şi cozile de leuştean tocate mărunt. într-o margine ascunsă
vederii de umbrele mai întunecate, una dintre ele lovea cu
nădejde un os de vită cu toporişca, împrăştiind când şi când
câteva aşchii. Pe celălalt capăt al mesei celei lungi, Romaniţa,
singura care cutezase să se apropie de bărbaţi atât de mult,
spărsese vreo zece ouă într-un blid, iar acum le bătea cu
meşteşug, strecurând în acelaşi timp porunci scurte către alte
colţuri ale bucătăriilor:
— Vezi de plăcintă! Ia încearcă pâinea!
Manuc, Iordache şi Bogumil schimbară între ei priviri cu
înţeles.
— Şi dacă nu sunt pescari, atunci ce sunt, Bogumile? întrebă
Manuc.
— Asta nu mai ştiu, stăpâne, dar din câţi pescari am văzut
în viaţă, niciunul nu avea barba spălată, pieptănată şi parfu­
mată cu apă de trandafiri, mai spuse Bogumil, apoi vârî
lingura în gură şi nu mai ridică ochii din farfurie.
De sub masă se iţi capul mic şi ciufulit al pruncului cel de
pripas. Apăru chiar lângă genunchiul lui Iordache Patrudegete,
făcând pe maica sa să-şi oprească lucrul şi să aştepte temătoare
hotărârea hangiului. Iordache însă râse, apăsă creştetul buclat
înapoi sub masă, iar fata continuă să piseze, într-o piuă de
lemn, usturoiul pentru mujdei, încă şi mai sârguincios decât
până atunci.
Arome ameţitoare de plăcinte fripte în tigaie, varză muiată
pe îndelete la cuptor, ceapă călită şi fripturi îi împresurau
din toate părţile, picurând mulţumire în vinele şi minţile lor.
Iordache gândea cu bucurie la clipele ce vor urma, în care
Bogumil avea să depene povestea călătoriei lui pe mare.
Aflase de la Manuc despre planul ticluit pentru ieşirea din
Constantinopole, când stăpânul său înveşmântat în haine de
împrumut pornise de-a călare într-o direcţie, iar Bogumil

446
împreună cu un ienicer turc, îmbrăcat în straiele beiului, se
îmbarcaseră pe o corabie, în altă direcţie.
Aveau să fie seri frumoase, când, după ce vor fereca
hanul, vor rămâne până noaptea târziu numai ei trei şi o
fată care să le mai aducă din când în când vin şi de mâncare.
Până atunci însă, Bogumil scotea la iveală alte taine, mai
noi decât cea a isprăvilor pe mare, căci atunci când dădu
gata bucatele, scoase din sân şi puse pe masă o tolbă din
piele cu lucrătură străină.
— Şi nici tolbe pline cu hrisoave pecetluite în ceară
domnească nu poartă pescarii pe care-i ştiu eu, mai spuse
el, împingând tolba către Manuc.
Beiul descheie catarama, scoase cureluşa de piele şi îndepărtă
clapa tolbei, scoţând la iveală nenumărate suluri cu peceţi
austriece şi franceze. în încăierarea de la porţile hanului, în
vreme ce ţinea piept carelor cu peşte, oprindu-le înaintarea
şi ţinând calea pescarilor scandalagii, Bogumil pusese mâna
pe tolbă.
— Bun venit acasă, Bogumile! spuse Manuc, slobozind un
hohot de râs şi închinând pocalul către credinciosul său paznic.

O lume fără Ilenuta

1809, p rim avara - moşia Mironeşti

An de an la mijlocul lui aprilie, chiar înainte de ieşirea

oilor dintre sate şi pornirea lor către munte, în vreme ce la
bisericile dimprejur se toca slujba Sfântului Mucenic Sava de
la Buzău, cel săvârşit prin lemn şi apă, Aurică traversa ziua
lui de nebunie.
Totul începea încă din ajun, când ispravnicul Sămărghitenilor
pregătea moşiile ca pentru o absenţă îndelungată. Bătea
locurile cu piciorul, uitând de calul ce-i mergea răbdător pe
urme fără ca stăpânul să-l poarte de dârlogi, cerceta prisăcile,
livezile şi câmpurile, intra în vorbă cu oamenii şi dădea - cât
era ziua de lungă - porunci scurte fiecăruia în parte. Isprăvea
toate acestea în curţile boiereşti, unde ajungea către sfârşitul

447
zilei, abătut şi îngândurat, ca şi cum inima lui ar fi pornit
deja înainte pe drumul celor ce avea să făptuiască a doua
zi, şi numai trupul leneş mai întârzia încă printre oameni.
— Lasă-te anul acesta, Aurică, încerca jupâneasa Aristiţa
să-l înduplece şi să-i schimbe planurile. Sunt douăzeci de
ani, până şi Dumnezeu iartă pentru o căinţă atât de lungă,
numai tu te îndărătniceşti să nu ierţi.
Aurică însă se mulţumea să asculte aceste vorbe înţelepte,
rotind în mâini pălăria cu mişcări încete şi egale, până când
jupâneasa isprăvea şi rămânea cu privirea la el, în aşteptarea
unui răspuns, altul anul acesta. Apoi spunea mereu aceleaşi
vorbe, ca şi cum ziua aceea nu s-ar fi putut încheia în niciun
an decât după ce el ar fi împlinit şi acest de pe urmă ritual:
— Asta este viaţa mea, cinstită jupâneasă. Nimeni nu-şi
poate ieşi din soartă. Sărutăm dreapta şi să ne vedem cu bine.
Din capul cerdacului de la intrare, Ruxăndriţa îl petrecea
cu privirea până când dispărea pe drumul prăfuit al Râmnicului.
Ştia, la fel ca toţi ai curţilor, că Aurică va străbate călare sat
după sat, până la marginea câmpurilor, va ieşi în inima nopţii
între cele dintâi dealuri ale Drăgăşanilor şi acolo va poposi
la o cabană de lemn cu o singură odaie ce-şi încropise singur,
cu mâinile lui, în urmă cu douăzeci de ani.
în fiecare an, Aurică petrecea ziua de 12 a lui aprilie,
praznicul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău, în pustietatea
de la poalele viilor Drăgăşanilor, încuiat pe dinăuntru în cabana
sa din care răzbateau la răstimpuri strigăte deznădăjduite ori
furioase. Ajungea acolo de cu seară şi îşi pierdea urma
undeva prin împrejurimi. Apărea apoi întotdeauna înainte de
ivirea zorilor, lega calul departe de cabană, ca să nu-1 sperie,
îi aşeza alături apă şi fân de anul trecut, apoi închidea
obloanele şi fereca uşa.
Tot restul zilei, până la lăsarea întunericului, nu-1 mai
vedea nimeni la faţă. Numai strigătele mai speriau pe puţinii
rătăciţi ce s-ar fi întâmplat prin apropiere, îndemnându-i să-şi
facă semnul crucii larg pe tot trupul şi să ocolească pe
departe cabana.
A doua zi, Aurică apărea din nou în curţile boiereşti, ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi-şi vedea de treburi cu
seninătate. Mirosea puternic a vin, iar ochii îi luceau în cap

448
ca la lupi. O vreme era mai tăcut ca de obicei şi se ferea
din calea oamenilor. De-a lungul anilor, jupâniţa Ruxandra
căutase să afle de la cei mari din jur ce se petrece, dar
niciunul nu dăduse taina pe mâinile ei. în vremea din urmă
gândise că Aurică va veni, poate, singur să se destăinuie,
câtă vreme atâţia alţii o făceau în jurul lor.
Nimic din toate acestea nu se întâmplase însă. Sosise
primăvara anului 1809, şi Ruxandra încă mai învârtea în minte
felurite dezlegări pentru cele ce urmau să se petreacă, fără
să se poată opri la vreuna dintre ele: poate că ispravnicul
lor ceda şi el în faţa puterilor firii care arunca în lume, la
început de primăvară, viaţă nouă, clocotitoare, răscolind
bietele suflete. Ori poate că era dintre fiinţele acelea al căror
nume doftoroaia lor se ferea să-l rostească, dar despre care
le mai povestea câteodată, când se afla în duşii ei cei buni,
fiinţe ce iau în nopţile cu lună plină calea pădurilor, devenind
lupi adevăraţi şi întorcându-se printre ai lor numai după ce
luna scădea. Sau poate că este vorba numai despre o simplă
beţie, una pe an, pe care ispravnicul lor şi-o îngăduia, căci
era ştiut că nu se împacă bine cu băutura şi abia dacă îşi
înmoaie buzele în cana cu vin ori în ţoiul cu ţuică, numai
ca să facă pe plac boierului cel tânăr.
Ruxandra înclina către una sau alta dintre aceste posibilităţi,
după cum erau purtările ispravnicului de la o zi la alta.
Ploile de primăvară începuseră încă de săptămâna trecută,
veselind oamenii. Hulubii din podul culei bătrâneşti jucau
în lumina prefirată printre stropi, scuturându-şi aripile ude.
Ploua mărunt, liniştit, şi timpul curgea dimpreună cu ploaia
intrând în pământ, strecurându-se până la sămânţa pusă în
toamna trecută şi urcând apoi pe vârfurile crude ale grâului
încolţit, înapoi către lumină. Acelaşi timp care se întorcea,
trecut însă prin pământ şi prin tulpinile tinere.
Apoi, ploile se opriseră. Aurică mai aşteptă încă o zi - două,
pentru ca pământul să se zvânte bine, şi trimise după ciobani,
împărţiră turmele de oi aşa fel ca ele să acopere toate ţarinile
semănate în toamnă şi, la semnul ispravnicului, mânară ani­
malele în grâu.
In sunet de tălăngi, oile intrară alene între lăstari, oprindu-se
din loc în loc ca să pască.

449
 — Ochii la ele şi atenţia trează, Ghiţă! Nu le lăsa mai
mult de câteva clipe pe loc. Strigă şi la cei din margine şi
mânaţi-le mereu! încet, dar mereu, le dădea porunci Aurică.
Se aplecă şi strecură două degete la rădăcina unui lăstar,
pipăindu-i tulpina din pământ până când întâlni pe ea un
nod. Degetele lui se învârtiră mângâios în jurul nodului, iar
faţa îi înflori într-un surâs mulţumit.
De acolo, din nodul ascuns în pământ, urmau să răsară
alţi lăstari, fraţii acestuia ivit din sămânţă, aşa fel că dintr-un
singur bob ieşeau în vară mai multe paie cu spice. Grâul
înfrăţea dacă suferea. Oile, dacă rupeau ici-colo câte o frunză,
scoteau din nodul răsucit acum de Aurică între degete lăstari
noi. în toamnă puseseră sămânţa rară, pentru ca fraţii să
aibă acum loc să răsară.
— Şi pe loc, Ghiţă, şi pe loc, mai porunci ispravnicul.
Cu socoteală, nu le mâna de la spate întruna, ci mai rabdă-le
când şi când şi pe loc, ca să ia rădăcinile la picioare şi să
le îngroape la loc.
Gerul aspru al ultimelor zile de februarie şi vânturile uscate
venite de la miazănoapte afânaseră pământul, ridicând la supra­
faţă bulgări mici cu rădăcini tinere. Bătrânii spuneau că grâul
se descalţă atunci când se întâmpla asta, şi mânau, ca şi Aurică
acum, oile în ţarini, pentru ca mersul lor mărunt să îngroape
rădăcinile înapoi înainte ca ele să se usuce şi planta să piară.
An de an, chiar înainte de a porni către munte, ciobanii
soseau cu toţii la porunca ispravnicului Sămărghitenilor şi-şi
mânau oile în grâu, atenţi la vorba lui. Fe urmele oilor, grâul
descălţat era înrădăcinat la loc şi înfrăţea, umplând locul.
Câmpurile rămâneau pline de bălegarul care iarăşi folosea
grâului, pentru ca el să crească frumos şi să aibă spicele grase.
După împlinirea tuturor acestora, Aurică plătea ciobanilor
sfeştania dinaintea drumului, apoi oamenii încărcau măgarii
cu desagii de mălai pentru cele dintâi mămăligi, aşezau de-a
lungul, pe lângă burţile animalelor, pirostriile pentru ceaune
şi porneau. Mai coborau de la munte abia dincolo de mijlocul
toamnei, tocmai la timp pentru ca oile să mai fie mânate
încă o dată pe câmpuri, ca să îngroape sămânţa nou împrăştiată.
Asfinţea, şi treburile zilei erau pe sfârşite. Turmele de oi
ieşiseră din grâu şi erau acum întoarse către stânile dintre

450
sate. Tălăngile cântau molcom în ritmul paşilor legănaţi. Câte
un câine cu aere de stăpân veghea trecerea nesfârşită a
spinărilor cu lâna de curând tunsă. Rând pe rând, ciobanii
treceau prin faţă ispravnicului şi a jupâniţei, îşi descopereau
capetele şi dădeau ziua bună, cu glasuri cântate ca de talangă.
Din mijlocul lanului verde se ridică în înalturi o ciocârlie
care stătuse nevăzută până atunci, pesemne aşteptând ca
lucrurile să se liniştească. Ţâşni ca săgeata drept către cerul
curat, înşurubându-se în el, aşa cum îi este ei obiceiul, şi
slobozindu-şi de acolo cântecul. Ruxandra îi urmări urcuşul
o vreme, căci soarele la asfinţit îngăduia aceasta. Ciocârlia
se înălţă până când se făcu un punct, şi jupâniţa o pierdu din
ochi. Când apăru din nou, lăsându-se să cadă cu nesăbuinţă
până aproape de pământ, jupâniţa se întrebă dacă este aceeaşi
pasăre, ori se întoarce de fiecare dată alta.
— Crăiasa, zâmbi unul dintre ciobani, trecând prin faţa
jupâniţei cu căciula în mâini şi observând încotro privea.
Caută pe sfântul soare, mai spuse el, vorbind despre vechile
poveşti depănate iarna împrejurul focurilor.
Când şi ultimul câine dispăru de-a lungul drumurilor
prăfuite ce porneau din moşia Mironeştilor către lumea largă,
Aurică încălecă şi-şi struni calul lui cu coama frumos împletită
către munte. Sosise vremea ca el să ia drumul Râmnicului,
să-şi ardă penitenţa, la care singur se supusese în urmă cu
douăzeci de ani.
Ajunse la cabana de la poalele viilor după lăsarea întune­
ricului. Scoase şaua de pe cal şi o aşeză pe parmalâcul
prispei, iar căpăstrul îl atârnă într-un cui din grindă. Scândurile
prispei scârţâiau cu greutate sub pasul lui, recunoscându-1
şi dând glas despre aceasta. Aprinse un capăt de lumânare
în singura odaie a cabanei, şi lumina scăpată cu uşurinţă
printre dulapii nerindeluiţi ai pereţilor vesti cele dintâi case
ale Drăgăşanilor că a sosit oaspete. Departe, câţiva câini
prinseră a lătra.
Aşeză desagii după uşă, mai cercetă încă o dată din prag
dacă toate sunt la locul lor, apoi încuie şi porni către unul
dintre dealurile acoperite de viţă. într-o mână purta, în
cumpănă, o săpăligă cu coada scurtă. Străbătu viile ca un
cunoscător, schimbând între ele rândurile la fiecare margine,
după o hartă imaginară. Cerul spuzit de stele şi luna aflată
în ultimul pătrar îi urmăreau de sus drumul. Sub talpa cizmelor
strivea bulgări de pământ şi, la răstimpuri, cârligele tinere
ale viţei i se agăţau de haine, rupându-se şi rămânând o
vreme aninate-n dunga câte unui buzunar.
Aproape de vârful dealului ieşi dintre rândurile de viţă şi
coti către marginea pădurii. Cimitirul îi ieşi dinainte tăcut,
cu sfială. Sfânta biserică, turnul clopotniţei şi poarta de piatră
cu boltă se aflau tocmai de cealaltă parte a locului, acolo
unde la sărbători ori la înmormântări era forfota mai mare.
Aici, la capătul dinspre vii şi pădure, nici gardul cimitirului
nu mai era în picioare, mormintele pierzându-se în spinarea
dealului cu o cuminţenie de om sărac.
Aurică se opri, sprijini săpăliga pe cizmă şi ascultă o
vreme liniştea din jur, cercetând împrejurimile topite în întu­
neric. Judecând după toate semnele, ar fi putut fi singur pe
lume. Nu se mai auzeau nici câinii din vale, iar greierii încă
nu ieşiseră de prin găurile pământului anul acesta. Mulţumit
de toată această nemişcare, Aurică înaintă până sub poala
celor dintâi stejari, îngenunche la căpătâiul unui mormânt
acoperit cu iarbă şi-şi lăsă pe el palmele late.
Spinarea povârnită a mormântului păru să-l recunoască,
şi lui Aurică îi păru că ea se umflă într-o respiraţie, încheiată
lung cu un suspin.
îşi plimbă palmele de câteva ori pe colţii cruzi ai ierbii,
aşa cum mângâi pentru liniştire un cal neînvăţat şi cam
speriat. Mirosea a pământ reavăn, şi el înţelese că aici ploile
au durat mai mult decât prin părţile lor, în Mironeşti, în
Doiceşti ori Trepeziţa. Atunci când simţi că s-a obişnuit cu
locul şi că puterile i-au revenit, atinse crucea.
Mai întâi îi înconjură rădăcina subţire cu palmele amân­
două, ca şi cum ar fi vrut să o îndrepte în locul ei din
pământ, de fapt sprijinindu-se el însuşi de ea. Lemnul era
uşor umed la rădăcină, dar umezeala nu urca mai mult de
un lat de palmă. Degetele lui întâlniră petecul cunoscut de
licheni şi-i cercetară marginile, ca să înţeleagă dacă este
neschimbat. Apoi, hotărât dintr-odată, îşi depărtă umerii de
braţele crucii şi-şi înfipse privirile în mijlocul ei, la răscruce,
acolo unde stă scris numele.

4 52-
 Aici odihneşte Ilea n a Oprea din Mironeşti
(Aurelian Oprea soţ)
născu tă la 12 aprilie 1770
m oartă la 11 m ai 1788

îşi trecu buricele degetelor peste numele ei.

Ilenuţa lui.
Ilenuţa lui despre care maica ei, doftoroaia Mironeştilor,
se încăpăţânase să creadă că este încă a sa şi se pusese de-a
curmezişul dragostei lor, cu toată puterea ei de femeie văduvă
care creşte singură un copil.
Un pui de animal, poate chiar lupul ce-i punea sticlirea
neomenească în priviri la fiecare 12 ale lui aprilie, când
venea să-şi plângă soarta între viile Drăgăşanilor, prinse viaţă
cu durere în pieptul lui, scâncind şi zbătându-se să-i iasă
afară prin gâtlej. De fiecare dată trăgea nădejde că durerea
înăbuşită ca un animal chinuit în pieptul său va slăbi, că anul
acesta va fi altfel, va curăţa mormântul şi va veghea în linişte,
depănând el pentru el însuşi amintiri dragi de pe vremea
când Ilenuţa era mai mult decât un nume scris pe o cruce.
Niciodată până acum însă nădejdea lui nu se împlinise.
Puiul de animal prindea viaţă în pieptul lui ori de câte ori
punea genunchiul în pământ la marginea mormântului acoperit
de iarbă, mai credincios decât un prieten bun ce-ţi stă alături
la greu. Slab în faţa lui, Aurică se mulţumea să-l lase să-şi
scâncească durerea şi să se tânguiască până către dimineaţă.
O singură zi din an.
Potrivi două lumânări pe braţele crucii şi le aprinse.
Lumina puţină prinse a juca molcom pe spinarea mormântului.
Stejarii din preajmă se deşteptară şi se apropiară puţin,
ocrotind cele ce începeau. Aurică luă săpăliga şi începu să
sape, curăţând locul şi alegând buruiana de iarba curată. Din
când în când se oprea, apropia una dintre lumânări de
rădăcina vreunui lăstar şi-l cerceta cu atenţie, ca să vadă ce
este. Firele de pir ori de scaieţi le rupea din rădăcină, iar
pe cele de margarete, sipică ori sânziene galbene cu miros
amar le păstra pe locul pe care răsăriseră.

453
 Tiptil, amintirile se strecurară în preajma lui.
Cea dintâi noapte în care nu pusese geană pe geană, cu
gândul la Ilenuţa, plănuind şi bucurându-şi inima cu vise,
fusese în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, după un
cules al livezilor de pruni. Cum se face că toată vara nu
băgase de seamă nimic neobişnuit la ea, iar apoi dintr-odată
o văzuse cu alţi ochi, Aurică nu ştia. Fusese o vreme când
îşi frământase mintea îndelung, căutând răspuns la această
nelămurire, dar nu izbutise niciodată să-i dea de capăt şi atunci
se mulţumise cu gândul că aşa fusese voia Lui Dumnezeu.
In ziua aceea oamenii isprăviseră culesul întregii toamne,
şi cu toţii erau veseli la gândul chefului ce avea să se încingă
în curţile boiereşti pe înserat. Grâul se afla în hambare, mere
şi gutui stăteau rânduite pe poliţele pivniţelor, strugurii fuseseră
zdrobiţi şi mustul fierbea prin tocitori. Zilele se răciseră şi
dimineţile veneau pe lume cu brumă. Cele dintâi trepte ale
cerdacului cel mare de la intrarea conacului purtau de-a
dreapta şi de-a stânga dovleci din cei mari.
Aurică, aflat în anii aceia în zaua lui, trufaş sub vorbele
boierului cel tânăr care nu mai contenea să-i laude priceperea
şi vrednicia, urmărit cu priviri dezmierdate de întreaga liotă
a fetelor şi nevestelor din împrejurimi, gândea că viaţa este
o toamnă lungă, călduroasă şi plină de rod. Se ridica în scări
pe calul murg, aşternând umbră lată pe pământ şi stârnind
suspine între femei, şi poruncea oamenilor cum ar fi poruncit
întregii firi:
— Azi culegem tot ce-a mai rămas. Nu ne întoarcem până
nu isprăvim.
Sub vorba lui, câmpurile şi livezile păreau să-şi plece
umerii şi să se lase culese, venind în întâmpinarea oamenilor.
Ca în fiecare an, livada de meri amestecaţi cu pruni de
dincolo de iaz fusese lăsată de Aurică ultima. îi plăcea să
muncească privind pregătirile încinse în curţile boiereşti,
pentru sfârşitul culesului de toamnă. Lega calul la malul
iazului şi se amesteca printre oameni, muncind cot la cot cu
ei. Ca întotdeauna când se întâmpla aceasta, în jurul lui se
formase de îndată o ceată de fete şi flăcăi mai îndrăzneţi,
care-şi aruncau de la unul la altul vorbe cu înţeles, stârnind
veselia în întreaga livadă.

454
 — Loveşte tu cu prăjina aşa, într-o parte, Simuţ, cerea
vreo fată scuturarea pomului din care culegea, dezlănţuind
cu aceasta nesfârşite continuări din partea cetei.
— Loveşte cu prăjina, Simuţ, dacă vrea fata, îl îndemna
unul. Unde n-ar da Domnul să mă roage şi pe mine vreuna
să dau cu prăjina.
— Slobodă gură mai ai, îl certa fata. îl chemam la prun,
să-l scuture.
— Lasă-1, tu Ioană, se alătura alta. Câinele care latră nu
muşcă. Nu ştii că-i stătut de la începutul verii, nu vezi că
Anuţa scutură cu Zamfir?
în hazul general se apropiau câteodată şi perechi cununate,
dar ceva mai tinere, cu copiii încă mici, punând paie pe foc:
— Aţi făcut şi voi ochi pe lume ieri, şi acum vă pricepeţi
la toate? Credeţi că aşa uşor este cu prunii, cu scuturatul şi
cu prăjinile? Ia apropie-te tu, bărbate, să învăţăm copiii ăştia.
Mai întâi dezmierzi prăjina, uite-aşa.
Şi femeia prindea în palme prăjina cu care omul ei bătuse
până atunci prunii din livadă, strângând-o într-un chip ce
îmbujora obrajii fetelor şi slobozea chiote de încurajare din
piepturile flăcăilor.
— Potoleşte-te, tu Iuliană, nu mă face să-mi trimit copila
acasă în mijlocul treburilor boierilor! striga la ea vreo mamă,
în vreme ce-şi smucea de cozi copila, ca să-şi vadă de treabă
şi să nu mai caşte gura la cei mari.
— Ia lasă fata, că mâine-poimâine o dai, şi o să plângă
în loc să se bucure, răspundea nevasta cea îndrăzneaţă. Păi
şi-acum, cu prăjina dezmierdată, cauţi binişor locul, continua
ea netulburată, strecurând prăjina printre crengile celui mai
apropiat prun, călăuzind-o cu grijă până-n vârf. Şi după ce ai
aflat locul, mai spuse, în vreme ce proptea crăcana despicată-n
două din vârful prăjinii pe o creangă plină de rod, după ce
ai aflat locul, începi să-l scuturi bine.
Şi spunând acestea, femeia îşi punea mintea cu biata
creangă, scuturând-o din toate puterile şi făcând să sară
prunele peste capetele şi umerii cetei de jos. într-un chip
neînţeles, fetele simţeau că le iau obrajii foc, iar flăcăii abia
se stăpâneau să nu le ia în braţe şi să dispară cu ele, uitând
de muncă, de boierul şi de Aurică ispravnicul.

455
 — Aferim, Iuliană, că bună treabă ai mai făcut şi azi!
spunea vreo mamă de fată. Să te răsplătească conaşul Aurică.
Să-ţi dea mai mult decât ne dă nouă, că tu ai muncit mai mult.
— Las’ că nu se supără conaşu’ de la atâta lucru, vorbea
femeia, numai la un pas de Aurică. Uite ce iute aţi isprăvit
de cules, dacă v-am făcut să râdeţi.
Aurică îngăduia toate acestea, desfătându-se cu un schimb
de priviri pe care le avea de la o vreme cu una dintre copilele
ce se ţinea departe de ceata lor cam dezmăţată. Fata culesese
toată ziua numai de pe marginile livezii, iar el o tot ţintuise
cu privirea din pricină că-i părea cunoscută, dar nu izbutea
să-şi amintească a cui era.
Mai învârti o vreme amintirea acestei clipe dragi în minte,
în vreme ce degetele smulgeau din pământ câteva fire tăioase
de pir ivite la picioarele mormântului. Lumânarea aşezată pe
braţul drept al crucii se topise mai repede decât cealaltă, şi
Aurică muie două degete pe limbă şi o stinse. Luna bătea
în lama săpăligii culcate în iarbă, sticlind. Nu mai avea mult.
Curând, locul avea să arate ca o grădină bine îngrijită. Mulţumit,
dădu drumul amintirii celei preţioase, bucurându-se de ea,
afundându-se şi retrăind totul ca atunci când se întâmplase
prima oară.
Se lăsase seara atunci când înţelese, în sfârşit, a cui este
fata. Din tot acest joc mut al lor, ea părea să fi priceput că
el nu-şi aminteşte numele ei, şi părea să se fi veselit pe
seama lui din această pricină. Era Ilenuţa Niculinii lui Visarion,
căruia tocmai ce-i făcuse nevasta capătul de trei ani. Atâta
doar că Ilenuţa era numai o pruncă în ceata de prunci pe
care-i mai scotea uneori, vara, cu joarda din apa iazului, căci
o tulburau şi stricau bucuria la pescuit a boierului.
De unde apăruse la sfârşitul toamnei această copilă mlădie,
cu picioarele acoperite până-n pământ, vestind cu aceasta
comori ascunse dedesubt, căci altminteri nu s-ar fi muncit
maica sa să i le dosească? De unde se ivise chipul ei minunat,
ca luna de pe cer? Ilenuţa luase parte toată vara la muncile
moşiei, şi Aurică nu avusese ochi pentru ea.
Aşa începuseră toate.
Isprăvind curăţarea mormântului, Aurică se aşeză pe pământ
la căpătâiul său, îşi lăsă dreapta cu mângâiere în iarbă, cum

456
ar fi dezmierdat cosiţele dese ale Ilenuţei, şi depănă lucrurile
mai departe.
O vreme nu izbutise cu niciun chip să scoată pe Ilenuţa
din casă, la vorbă.
îi pândea ieşirile pe la ferestre ori în prispa casei şi repezea
iute câte un „ziua bună“ ori de câte ori o vedea, cu gând să
capete un răspuns de la care mai apoi să lege vreo jumătate
de ceas de vorbă. Fata însă abia dacă scotea un cuvânt.
Odată, sătul să joace corect şi hotărât să obţină ce doreşte,
Aurică intrase în curtea Niculinii lui Visarion răposatul chipurile
cu vorbă de la boieri, dar în trecere pe lângă căldările pline
le răsturnă cu piciorul. Ceru iertare, lăsă doi bănuţi plată pentru
fapta sa şi merse apoi la fântână, să aştepte fata, căci ştia
că nu va trece mult şi mamă-sa o va trimite să umple căldările.
O ţinuse atunci lângă el, la vorbă, trei ceasuri. De mirare
că Niculina nu apăruse ea însăşi la răspântie ca să-şi aducă
fata înapoi acasă. Vorbiseră numai nimicuri. Aurică întreba
şi Ilenuţa răspundea. învăţat ca fetele şi mai cu seamă neves­
tele tinere să-l caute şi să-i aţină calea, Aurică nu se gândise
niciodată ce anume ar trebui vorbit cu o fată pe care doreşti
să o ţii lângă tine atunci când ea ar da să plece. Aşadar,
pricepându-se la animale şi la muncile din câmp, descusu
fata despre sănătatea vitelor maicii sale, a livezii lor din
coasta Porumboiului şi a cailor din grajd.
— Văcuţa ce face? întrebase el cu seriozitate, ca şi cum
pentru această singură grijă îşi stricase toată ziua şi făcuse
din cele nefăcute.
— Bine face, mulţumim de întrebare, răspunsese frumos
Ilenuţa.
— Cine o mulge, tu?
— Eu, căci maica e mai mult plecată-n câmp şi prin făget,
după leacuri.
— Bine, spusese Aurică, încruntat la chip pentru ca fata
să-i ia vorbele în serios şi luminat de tot la suflet din pricină
că-i mirosea numai a busuiocul dintre sânii ei. Să iei aminte
întotdeauna la căldura ugerului, şi de-ţi va părea vreodată
că are arşiţă acolo, atunci neapărat să-mi trimiţi vorbă ca să
vin. Aţi scăpat-o vreodată în lucernă, să se umfle? mai voise
el să afle.

457
 — O dată, recunoscu Ilenuţa, cu ochii în căldările ei goale
pe care nu mai apuca să le umple.
— Şi v-aţi priceput ce să faceţi?
— A înţepat-o maica la a treia coastă, dar mie mi-a fost
milă de biata văcuţă şi nu am putut să o ţin, aşa că a trebuit
să trimitem după o cumnată.
Trei ceasuri de sfaturi pentru toate bolile cunoscute ale
vacilor, oilor, cailor şi păsăretului de prin curtea Niculinei
se scurseseră. Urmaseră apoi bolile pomilor roditori şi cele
ale grâului. Aurică scosese fata afară din casă cu vicleşug
toată primăvara, apoi din vară începuse urgia.
Astăzi, ori de câte ori urca drumul Râmnicului până la
cabana din marginea Drăgăşanilor ca să pomenească pe
Ilenuţa lui, Aurică împărţea amintirile în trei: începea cu cele
luminate, din vremea când fata încă nu era a lui, iar lumea
părea să nu le ştie de nume. Le purta prin minte când curăţa
mormântul, întotdeauna în liniştea nopţii, pentru ca inima
lui să se bucure că ei doi sunt singuri pe lume.
Urmau amintirile din vremea când Ilenuţa îi fusese nevastă -
zile amare ca fierea şi dulci ca raiul. Pe acestea Aurică le
depăna pe drumul de întoarcere către cabana din vale, unde
urma să-şi petreacă singura noapte din an pe care şi-o
îngăduia acolo.
Stinse şi ultima lumânare, răzui pământul lipit pe lama
săpăligii de muchia unei pietre, ridică preţ de o clipă ochii
la cer ca să-şi ia direcţia şi porni, cu pasul molcom, ca mintea
lui să aibă suficient răgaz pentru cele ce avea să împlinească.
învăţate deja cu această rânduială, amintirile ieşiră din
cotloanele trupului său, cuminţi. Din nebăgare de seamă,
sau poate dintr-o neştiinţă a lor, a amintirilor, dizlocară pe
cale şi bucăţi de carne, iar Aurică îşi aminti sângerând.
Niculina lui Visarion răposatul începu a lua seama cu
încruntare, de la o vreme, drumurilor acestora cam dese ale
tânărului ispravnic al Mironeştilor pe la marginea lor de sat.
I se dusese vestea în patru sate că este mare vrăjitoare, măcar
că nu făcea altceva decât să ridice înapoi pe picioare copii
loviţi de ducă-se-pe-pustii ori să întoarcă spre casă bărbaţi
dedaţi într-ale băuturii, lucruri deloc grele şi cu care se
îndeletniceau multe alte femei prin împrejurimi.

458
 Ceea ce observaseră însă oamenii era că Niculina vedea
încercările puse pe căile lor încă de la începutul-începuturilor,
şi ştia dacă ei vor fi puternici sau slabi în faţa acestora. Ştia
cine cui îi este soartă, iar asta o deosebea de toate celelalte
femei care stingeau cărbuni în apă neîncepută, adusă de la
fântână de o fată mare.
Cu ştiinţa aceasta a ei Niculina rămăsese într-una din zile
privind îndelung pe Ilenuţa şi pe Aurică, uitaţi la vorbă în
poartă cu ceasul, ca de obicei. Ochii ei văzuseră fata nuntită
cu ispravnicul şi multă lumină în casa lor în cel dintâi an,
apoi totul se năruia. Mintea ei alergă deznădăjduită înainte
şi-napoi, prin timpul care - ei şi numai ei - îi îngăduia astfel
de cercetări. Nimic. După toată acea lumină nu mai era nimic.
Fata nu se mai găsea nicăieri.
Se rugă atunci fierbinte la Măicuţa Domnului, care şi Ea
la rândul Ei a pătimit dincolo de fire pentru singurul său fiu,
să o lumineze şi să-i dea gândul cel bun, aşa fel ca să ştie
ce se petrece. Peste noapte avu vise răscolitoare, despre o
lume fără Ilenuţa ei şi despre o viaţă pustie, lipsită de singura
ei mângâiere - fata.
Zilele următoare şi le petrecu cercetându-1 pe Aurică. Ca
şi cum atunci îl vedea pentru cea dintâi oară, îi măsură
gesturile, râsul, vorba şi hotărârile. Intră în post ca pentru
un leac greu şi îşi ascultă cu atenţie toate glasurile clocotind
de obicei în adânc, iar la suprafaţă ridicând numai murmure.
Pe măsură ce se adâncea în cercetarea lor, Niculina se încre­
dinţa tot mai mult că cei doi îşi sunt într-adevăr soartă unul
altuia, numai că pentru Ilenuţa soarta aceasta va fi foarte scurtă.
— Puica mamii, puica mamii, se tânguia ea nopţile, când
toate sufletele dormeau în vreme ce ea căuta o scăpare din
toate acestea.
Avea să se aşeze între ei. Nu vedea altă ieşire. Nu exista
altă scăpare pentru copila ei frumoasă ca sfânta lună de pe
cer, cuminte şi cu viaţa încă neîncepută. Dacă soarta împreună
cu ispravnicul Mironeştilor însemna pentru ea moartea, atunci
mai bine va curma totul încă dinainte să înceapă şi va schimba
soarta. Lucrurile nu sunt bătute în cuie, Niculina ştia prea
bine asta. Omul se poate opune dacă alege bine punctul de
răscruce când încă se mai poate face ceva.

459
 Nu preţuise însă la întreaga ei putere îndărătnicia lui
Aurică. Cu fiecare piedică aşezată de Niculina în calea lor,
tânărul ispravnic se întorcea parcă mai întărâtat, mai hotărât
să împlinească lucrurile după voia lui. O câştigase de partea
lui şi pe lipsita de minte, puica ei dragă, copila prinsă la
mijloc în lupta aceasta dintre ei, iar acum llenuţa era încre­
dinţată că iubeşte pe ispravnicul şi suferea pentru fiecare
vorbă aruncată peste gardul lor, între Niculina şi Aurică.
Intr-o zi, Niculina lucrând în ascuns cu Săftica peţitoarea
adusese în curte pe Simuţ dimpreună cu toţi fraţii săi, ca să
ceară fata. Nu trecu mult şi apăru pe drum şi Aurică, adus
de treburi, înştiinţat de careva din sat, căci oamenii urmăreau
cu sufletul la gură toate acestea, cari poate numai curat întâm­
plător. Când pricepuse ce se petrece, Aurică pusese mâna
pe poartă ca să o deschidă şi degetele i se albiră din pricina
strânsorii. Simţindu-1, calul prinsese a-i necheza ca la luptă,
măcar că era prea tânăr ca să fi cunoscut el vreodată câmpurile
înroşite de sânge. llenuţa, scoasă în pragul casei de un simţ
al ei de fată, prinsese privirile ispravnicului şi-i grăise liniştitor
din ele, aşa fel ca năvalnicul ei să înţeleagă că nu are motiv
să se teamă, căci nimeni nu va izbuti să se aşeze între ei doi.
Aurică întorsese atunci calul şi plecase în goană, oprindu-se
numai în curtea boierilor. Jupâneasa Aristiţa, la rândul ei
abia o copilă în anii aceia, de curând adusă pe moşie de
boierul cel tânăr, trimisese de îndată după popa Stroe din
Doiceşti, cel care avea har la citit din Sfânta Scriptură. Aurică
era alb la faţă ca varul, avea ochii ficşi iar genunchii lui se
muiaseră atunci când descălecase şi pusese piciorul în pământ.
Popa îi citise deasupra capului ruga pentru arşiţă, şi abia
târziu în inima nopţii Aurică se liniştise şi adormise.
Vorbele nu se legară între Simuţ şi llenuţa, nici între Simuţ
şi Niculina. Om dintr-o bucată, şi mai cu seamă crescut
împreună cu Aurică pe aceleaşi imaşuri, şterpelind de prin
aceleaşi livezi şi mai târziu bătând aceleaşi şezători în căutare
de fete, Simuţ înţelese că locul lui nu este în curtea aceea.
Locul nimănui nu era acolo, atâta vreme cât pentru Aurică
lucrurile păreau să fie atât de dureroase.
Aşa cum se aştepta toată suflarea, patru sate împrejur,
Aurică o fură pe llenuţa de la maica ei.
 Plăti cinstit boierului cel mai îndepărtat petec de pământ
al moşiei, care nici măcar nu era alipit celorlalte pământuri,
ci rămăsese dincolo de ele, de pe urma unor vânzări mai
vechi. Ridică aici într-o singură vară, cu ajutorul unei mâini
de oameni de încredere, o cabană din lemn lipită pe dinăuntru
cu chirpici, numai cât să le ţină de cald vreme de o iarnă,
până când ar fi pornit ridicarea adevăratei lor case, şi adusese
pe Ilenuţa călare în faţa sa, pe şa.
Tocmise pe popa locurilor, străin de ei, să-i cunune chiar
în ziua sosirii lor aici, la marginea Drăgăşanilor. Lăsase vorbă
pe drum, peste tot pe unde trecuseră, ca Niculina ori altcineva
care i-ar fi căutat să le poată lua uşor urma. Ştia că fata este
viaţa doftoroaiei şi că o iubeşte ca pe ochii din cap, şi nu
voia să strice inima Niculinei. Nădăjduia numai că hotărârea
lui nestrămutată ar fi învins până la urmă împotrivirea neînţe­
leasă a maicii Ilenuţei, iar lucrurile se vor sfârşi bine, iar ei
vor râde împreună de toate acestea, la anii când Niculina va
juca nepoţii pe genunchi.
Sub cerul spuzit de stele, Aurică se opri o clipă să-şi tragă
sufletul şi să măsoare distanţa ce-i mai rămăsese. Urechile lui
prindeau cele dintâi sunete ale aşezării omeneşti - un cocoş
îndepărtat şi lanţul târât pe pământ al unui câine din apropiere.
Străbătuse rândurile viilor fără ca măcar să ştie unde se află,
cufundat în amintirile lui. Nările prinseră miros pătrunzător de
frunză de nuc, şi el ştiu că se află între nucii de la marginea
viilor. în rânduiala pe care o urma nestricată de douăzeci de
ani, aceasta însemna că mai are la dispoziţie mai puţin de un
sfert de ceas ca să isprăvească amintirile de dinaintea pruncului.
îşi potrivi pasul cu ritmul gândurilor şi mintea lui continuă
să depene firul din ce în ce mai dureros.
Aprigă, Niculina nu venise după ei vreme de o lună încheiată.
Ilenuţa lăcrimase în fiecare zi a acestei luni, sfâşiată între
vinovăţia faţă de maica sa şi dragostea pentru furtunosul
Aurică. Amândoi îşi închipuiseră că Niculina le va lua urma
chiar de a doua zi, îi va afla cununaţi, îi va certa cu mult amar
şi îi va da de ruşinea împrejurimilor, iar ei vor aştepta în
faţa femeii, cu capetele plecate, ca mânia ei să se domolească
şi să dea apoi uitării toate acestea, împăcându-se şi înţele-
gându-se ca oamenii.
 Nimic din toate acestea însă nu se întâmplase.
Niculina nu venise, iar Aurică izbutea cu greu să o împace
pe Ilenuţa, mai mereu cu ochii roşii şi umflaţi.
Când, la capătul acestei dintâi luni, Niculina apăru în faţa
cabanei de lemn din spatele căreia porneau în sus, pe dealuri,
viile, tinerii ştiură dintr-o singură privire că Dumnezeu nu
le va face pe plac.
— Mi-am călcat pe inimă şi v-am lăsat, spusese Niculina,
cu gândul la tinereţea voastră fără minte care nu ştie decât
că-i dulce şi vrea. Pe tine te înţeleg, vorbi ea către ispravnic,
căci fata-i frumoasă şi poartă multă lumină-n ea. Şi pe tine
te înţeleg, se întoarse ea către copila sa, căci băiatul este
toată nădejdea acestor moşii, şi atâta putere la anii lui puţini
poate supune lesne o copilă neînvăţată cu dragostea, ca tine.
Aţi avut luna voastră. Ajungă-vă de-acum. Mai plecaţi urechea
şi la vorba celor bătrâni, căci nu degeaba va fi lăsat Dumnezeu
pe lume ca înţelepciunea să meargă înainte şi puterea să o
urmeze.
Aşa vorbise Niculina, întunecând ziua Ilenuţei şi pe a lui
Aurică. Degeaba tot încercaseră mai apoi să scoată de la ea
o desluşire a acestor cuvinte. Femeia repeta întruna, cu tărie:
— Nu puteţi fi împreună, şi cu asta s-a terminat.
Continuase să vină, duminică de duminică, toată vara
aceea. Le pregătea de cu seară pâinici dulci, unse cu miere;
le ducea, cum ar fi dus momeală unor pui de animale pe
care dorea să-i prindă. Apărea la uşa cabanei pe când toca
la biserica Drăgăşanilor. Punea desaga jos, întorcea faţa către
răsărit şi se închina neîncetat atâta vreme cât se auzea toaca,
apoi scotea pe gura desăgii pâinicile şi le întindea tinerilor,
ca pe nişte făgăduieli viclene.
Pricepând că va tot continua să vină, Ilenuţa se învăţase
să o aştepte, duminică de duminică. Maica sa o afla cu masa
întinsă şi cu câteva fire de flori sălbatice într-un ciob de
ulcică, pe un colţ de masă, cam în spatele străchinii celei
mari cu de mâncare. Se ospătau, apoi Niculina lui Visarion
ieşea chipurile ca să plece, dar mai rămânea în faţa cabanei,
la vorbă cu Aurică, ceasuri nesfârşite.
Pricina discutată era mereu aceeaşi: Niculina ar fi dorit
să ia şi fata la plecare, iar Aurică nu se învoia defel. Când

462
îi lăsa răbdarea şi simţeau că puţin lipseşte ca să nu işte un
mare scandal, o chemau pe Ilenuţa.
— Vino acasă, puica mamii, spunea Niculina. Cum te
rabdă pe tine inima să mă laşi singură şi-a nimănui, cale de
jumătate de zi depărtare? Nu ştii, puică dragă, că noi suntem
străine de locurile acestea şi ne avem numai una pe alta? Ce
ar spune de aşa o faptă bietul taică-tu, Dumnezeu să-l ierte?
— Tu, Ilenuţă, aşa-i că şi popa în sfânta biserică spune
ca femeia să-şi lase pe maica sa şi pe tatăl său, şi să-şi
urmeze omul? îşi aducea şi Aurică argumentele lui.
Ruptă-n două, Ilenuţa încerca să-i împace. De fiecare dată,
Niculina pleca supărată, Aurică rămânea vorbind de unul singur
până noaptea târziu, iar Ilenuţa lăcrima după ce el adormea.
Niciunul dintre ei nu avu inima să-i spună Niculinii că
fata a rămas grea.
A văzut ea singură aceasta, după o rugăciune fierbinte
înălţată într-o seară. A doua zi îi ieşiseră dinainte tot animale
borţoase ori cuiburi pline cu ouă, pe drumurile ei prin făget
şi pe câmp, după leacuri. înţelegerea o săgeta dintr-odată,
şi Niculina simţi cum i se răceşte inima în piept. Lucrurile
trebuiau grăbite, căci în soarta Ilenuţei alături de Aurică nu
văzuse vreun copil.
Aceea fusese ziua în care Niculina dăduse pe faţă totul.
Vorbise cu Aurică, rugându-se în gând ca el să aibă urechi
de auzit şi minte de priceput, despre soarta fiecărui om,
despre încercările cu care el vine pe lume şi despre puterea
fiecăruia de a-şi schimba soarta. îi arătase cum soarta Ilenuţei
alături de el însemna un capăt de drum.
— Când erai de trei ani, ai căzut bolnav de pojar. în anul
acela au murit tot unul din doi. Au mai rămas pe toată moşia
numai jumătate dintre pruncii sub trei-patru ani. Te-am scăpat
cu leacurile mele şi cu vorbele mele. Când erai de şapte ani
ai zăcut de tifos. Două zile nu ai ştiut de tine, numai vorbeai
fără şir de-şi smulgea biata maică-ta părul din cap. Te-am
scăpat tot eu, cu ştiinţa dată de Dumnezeu. Calul betegit ţi
l-am ridicat pe picioare şi în loc să-l împuşti, l-ai mai călărit
încă doi ani. Cinstite ispravnice, fă bine şi crede ce-ţi spun:
zilele Ilenuţei alături de tine nu sunt multe. De ţi-e dragă,
îndură-te de anii ei puţini şi schimbă ce poţi schimba.

463
 Fusese pentru prima oară când se certaseră cu adevărat,
stârnind câinii curţilor celor mai apropiate. Aurică băuse în
noaptea aceea cu necaz. Din când în când răzbateau până
la el suspinele înăbuşite ale Ilenuţei, ce-şi îngropase faţa în
pernă şi stinsese lumânarea.
— Lasă, tu Ilenuţă, nu-ţi face sânge rău, căci mă voi
pricepe eu cum să o scot la capăt cu maica ta, îi spunea el,
cu limba cam împleticită şi tot mai mânios pe el însuşi din
pricină că, totuşi, nu părea să-i vină nicio idee bună despre
isprăvirea grabnică a întregii situaţii.
Dimineaţa îi află pe amândoi nedormiţi şi cu ochii obosiţi:
Ilenuţa din pricina lacrimilor, iar Aurică din pricina vinului.
Lucrurile se repetară cu monotonie, ca ploile grele de
toamnă când tună şi fulgeră la nesfârşit, când mai aproape,
când mai departe. Aurică îşi lua alături câte o bărdăcuţă
plină cu vin ori de câte ori aşteptau pe Niculina.
— Ca să cinstim pe maica ta, spunea el Ilenuţei, numai
că golea de unul singur prima bărdăcuţă, până să sosească
Niculina.

Aurică îşi potrivise perfect paşii pe ritmul amintirilor, căci

ajunse la uşa cabanei tocmai pe când gândea la ziua în care
copilul mişcase pentru cea dintâi oară sub palma lui. An de
an, aceste de pe urmă zile şi le amintea încuiat bine în
cabană, cu calul legat ceva mai departe, cu obloanele acope­
rind ferestrele, singur cu bărdăcuţă lui de vin. O singură zi
din an, Aurică bea până uita de el şi de durerea pe care o
purta prin lume.
Cocoşii deşteptaţi de apropiata ivire a soarelui începură
să dea glas. Zarea albea abia ghicit în depărtare. în cabană,
sub ferestrele oblonite, mâinile Ilenuţei aşezaseră odinioară
o lădiţă pe picioare înalte, frumos sculptată de meşteri străini,
dăruită de jupâneasa Aristiţa. Aurică nu o mai mişcase de
pe locul ales de Ilenuţa, cum nu mai mişcase nimic în cabană,
după moartea ei.
Ridică desagii pe care-i lăsase în ajun după uşă, scoase vinul
şi-l rândui cu mişcări cumpănite pe masă, bărdăcuţă lângă
bărdăcuţă. Trase alături un scaun, îl potrivi cu migală la mijlocul

464
unei laturi a mesei, atent ca şi cum s-ar fi pregătit pentru
un ritual, iar locul scaunului la masă ar fi avut o însemnătate
deosebită, şi se aşeză. Turnă din prima bărdăcuţă din rând o
cană şi bău cu înghiţituri rare, de om aşezat pe treabă lungă.
Pentru Aurică începea ziua Ilenuţei lui, născută la 12 ale
lui aprilie.
Odată lucrurile din afară împlinite, îşi adună puterile şi
merse mai departe, pe firul celor de demult.
Destăinuirea Niculinei îl descumpănise, în urmă cu mai
bine de douăzeci de ani. Nu avea nevoie de toate dovezile
înfăţişate de ea ca să-i dea crezare vorbelor. O credea chiar şi
în lipsa lor. Inima i se golise de sânge şi într-o singură clipă
văzu cu alţi ochi toate împotrivirile ei, până atunci neînţelese.
Faptul că Ilenuţa nu putea fi a lui din pricina unui duşman
atât de viclean, de ascuns şi de făţarnic cum erau credinţele
trăitoare prin lumi nevăzute ridică însă în el multă împotrivire.
Până la urmă, cine era această nevastă de ţăran, chiar şi
aşa fost oştean cum fusese Visarion? Cu ce drept, de la cine
luat, cuteza ea să poruncească peste viaţa lui? Numai Bunul
Dumnezeu ne cunoaşte tuturor soarta, nicidecum o femeie
cu nimic mai presus decât oricare alta de pe moşie. Cu
câteva vorbe înnodate-n barbă şi cu multă credinţă, ridicaseră
şi altele prunci şi animale pe picioare de prin boli, şi nu
mai arătau atâta trufie ca Niculina. Iar rostul leacurilor, slavă
cerului că-1 cunoşteau şi copilele cele mici, asupra lor ridi-
cându-se bătrânele numai cu sprijinul gurilor mai bogate
care se lăudau singure.
în zbaterea lui de a păstra pe Ilenuţa lângă el fără să o
piardă în vreun fel, Aurică încercase să împuţineze mărimea
şi greutatea duşmanului, să şi-l facă pe potrivă ca să se poată
apoi lupta cu el.
Nu ar fi putut lupta cu soarta.
Dar ar fi putut lupta cu o Niculină coborâtă de pe soclul
ei de doftoroaie atoateştiutoare.
îşi luase obiceiul de a isprăvi nopţile ce urmau vizitelor
Niculinei într-o bărdăcuţă cu vin, pe fundul căreia îşi afla
liniştea şi îşi mai adormea temerile care îl cutreierau de la
destăinuirea doftoroaiei. La ultima lor întâlnire, Niculina întârzia,
în turnul clopotniţei, dascălul încetase de mult să mai toace.

465
Slujba de duminică se isprăvise, oamenii ajunseseră pe la
casele lor şi dinspre Drăgăşani prinseră a urca spre cerul
senin fumurile meselor de prânz.
în jurul lui, Ilenuţa umbla cu sprinteneală, îngânând un
cântecel abia auzit şi aşezând masa. Pântecul ei se rotunjise
şi se ivea prin catrinţa simplă, neagră, abia cu câteva vârste
înguste către poale. Pruncul nenăscut îi adusese multă lumină
în ochi şi seninătate în suflet. Lăcrima mai rar din pricina
veşnicelor certuri dintre Aurică şi Niculina, ca şi cum ar fi
avut acum alte treburi, mai importante decât să se lase
îndurerată de copilăriile lor.
Căpătase şi mai multă îndrăzneală, spre încântarea lui
Aurică, atunci când, ca din întâmplare, Ilenuţa trecea pe
lângă el cu gând să lase vreun blid aburind pe masă şi se
apleca, aşezând pântecele rotund şi plin peste braţul lui.
Ispravnicul Mironeştilor tresărea ca picat cu ceară, apoi nu
mai mişca, cu ochii într-ai ei, căutându-i până în adâncul
sufletului ca să-i pună acolo comoara cea mai mare a vieţii
lui: mi-eşti dragă ca sufletul, i-ar fi spus, de n-ar fi fost bărbat
cu atâtea răspunderi pe umeri.
Ilenuţa râdea atunci, cum numai copil îşi mai îngăduise
să râdă, cu capul dat pe spate, dezvelind către omul ei un
gât alb traversat de vinişoare albăstrii, cu care-1 ameţea încă
şi mai tare pe ispravnic.
îi luă mâna şi o aşeză pe catrinţa aspră, la marginea de
sus a pântecelui, acolo unde lega din ce în ce mai slab bata
roşie. O vreme, Aurică nu simţi nimic. Urechile i se ciuliră
şi ele, în încercarea întregului trup de a înţelege tainele pe
care Ilenuţa era pregătită să le împartă cu el. Ridică la ea
priviri întrebătoare, cerând ajutor şi mărturisindu-şi neputinţa.
— Cu răbdare, Aurică, îi spuse Ilenuţa şoptit, ca la pânda
unui animal sperios. Cu răbdare.
Apoi, în vreme ce ea pornise din nou să îngâne cântecelul
cel necunoscut, din adâncurile pântecelui ei urcă murmurul
apelor unui râu prăvălit din munte şi, înainte ca Aurică să
aibă vreme să ia seama la cele ce se petrec, primi o lovitură
hotărâtă în podul palmei cu care cerceta pântecul.
Trezit dintr-odată din toată neştiinţa lui, luminat de lovitura
primită, Aurică prinse cu putere pe Ilenuţa de braţ, o aduse

466
către el şi, spre veselia ei, îi cercetă pântecul cu palma,
bucată cu bucată, aşteptând repetarea minunii. Acolo, înăuntru,
era ceva viu şi adevărat, care părea să aibă şi voinţă.
Niculina ajunsese târziu, dincolo de ceasurile prânzului.
Scosese ca de obicei din desagi pâinicile dulci, unse cu
miere, şi le pusese pe masa aşternută. Aurică isprăvise deja
cea dintâi bărdăcuţă de vin, şi merse după a doua, ca să
aibă la masă. O vreme o necăji pe Niculina, chemând-o cu
numele de so a c ră şi încercând să o atragă în dispoziţia lui
cea bună.
— Cine mai are soacră aşa tânără ca mine, în toată jumă­
tatea asta de ţară? întrebase el cu veselie. Nici nu se putea
mai bine, căci nici eu nu sunt de colea, nădejdea boierului
cel tânăr, nu-mi stă nimeni dinainte. Şi între noi amândoi,
Ilenuţa mea, fără pereche de frumoasă. Ia pofteşte, soacră
dragă, plăchioară făcută de mâna Ilenuţei, căci ieri am fost
la râu în zori, cu undiţele, şi m-am întors cu taşca plină.
— A mişcat? întrebase Niculina, în vreme ce cerceta din
priviri pe Aurică, lămurită asupra pricinii veseliei lui şi mai
prudentă ca de obicei, tot din aceeaşi cauză.
— Mişcă, măicuţă, vorbise Ilenuţa cu faţa senină. Este
sănătos şi puternic.
— Tu, Aurică, te-ai mai gândit la cele ce am vorbit? se
întorsese atunci Niculina către ispravnic.
Nici amnarul scăpărat lângă un butoi cu praf de puşcă
nu ar fi avut un efect mai iute decât aceste vorbe ale doftoroaiei.
Aurică luă foc şi cearta izbucni cu mai multă putere ca
niciodată până atunci. Se dezgropară toţi morţii, se luară de
la capăt toate dovezile şi toate argumentele, se aruncară
ameninţări grele de o parte şi de alta, din care nu lipseau
legăminte precum că nu se vor mai vedea la ochi câte zile
vor avea, ori că nu-şi vor mai vorbi nici pe lumea de apoi.
O vreme, Ilenuţa strânsese de pe masă. în vreme ce trecea
pe lângă unul sau celălalt, le aşeza pe umăr câte o mână
spre liniştire. Aurică îi acoperi palma cu palma lui lată,
apăsând uşor, ca şi cum ar fi încredinţat-o că ştie el ce face,
să lase lucrurile în seama lui, căci se vor rezolva. Niculina
în schimb îi prinse mâna aşezată pe umărul ei aşa cum o
prindea atunci când, pruncă nevârstnică, rătăcea prea mult

467
la joacă şi trebuia întoarsă acasă împotriva voinţei ei. Cu
mâna fetei în mâna ei, Niculina se ridicase de la masă şi-şi
luase desaga pe umăr, îndreptându-se către uşă.
— Mamă, lasă-mă, vorbise fata, cu glas slab, ruşinată
pentru că era nevoită să se împotrivească, pentru cea dintâi
oară, pe faţă singurului său părinte.
— Las-o, Niculină, nu sări calul căci şi eu îmi voi ieşi
atunci dintr-ale mele şi altfel vom sta de vorbă, tunase Aurică,
întărâtat peste măsură de îndrăzneala femeii.
Clipa ce urmase ardea de atunci minţile lui Aurică şi
oprise viaţa Niculinei în loc.
Ispravnicul prinsese încheietura doftoroaiei şi-i desfăcuse
degetele de pe mâna Ilenuţei, unul câte unul, fără să-şi mai
potrivească puterea pe măsura femeii. Gestul, cel dintâi cu
vădită duşmănie între cei doi, aduse lacrimile în ochii Ilenuţei,
care scăpă un strigăt plin de durere şi deznădejde:
— Doamne, Doamne, gata, Doamne! Vino Tu între noi
şi-i pune capăt, Doamne!
Amândoi deopotrivă de loviţi de durerea din strigătul
fetei, ispravnicul şi doftoroaia îşi adunară puterile şi mai
făcură o ultimă încercare să pună stăpânire pe ea. Niculina
o trase de mână către uşă, iar Aurică o ridică de la pământ
cuprinzând-o de mijlocul cu prunc şi şi-o aduse la spate,
ascunzând-o cu trupul întreg.
— Gata, Niculină, aici s-a isprăvit! ridicase Aurică glas de
stăpân asupra ei. Să pleci şi să nu te mai întorci vreodată
aici! Iar pe Ilenuţa am să o aduc eu ca să o vezi, după
naşterea pruncului.
Şi spunând acestea, deschisese larg uşa cabanei şi scosese
afară, în iarbă, desaga Niculinei. Se întorsese apoi după ea,
ca să o apuce de un umăr şi să o scoată alături de desagă.
Femeia se ferise de mâna lui pornită să pună ordine în
lucruri. Neînvăţat cu împotrivirile, Aurică se încruntă şi privirile
lui se întunecară, căutând iute printre gânduri o dezlegare
potrivită acestei încurcături.
Speriată de uitătura lui cea nouă, Ilenuţa veni din spate,
unde o aşezase braţul lui, cu gând să se aşeze între ei doi.
Simţind că ar putea folosi momentul acesta în care fata
pornise către ea, ca să o scoată afară din casă, pe un teren

468
ce ar fi dat mai puţine puteri lui Aurică, Niculina întinse în
întâmpinarea ei braţele amândouă.
înţelegând din gestul ei că iarăşi i se opune, sfidându-1
şi călcându-i cuvântul în propria lui casă, Aurică simţi pentru
prima oară în viaţa lui ce este furia cea adevărată, care îţi
ia luminile ochilor şi-ţi tulbură sângele. Se repezi ca fulgerul
către doftoroaie, cu gând să o scoată afară din casă cu forţa,
o dată pentru totdeauna.
Gestul lui năvalnic tăie calea Ilenuţei; venind din spate,
ea se împiedică de piciorul lui aflat în mers. Mâinile femeii
fluturară de două ori în aer, încercând să se prindă în cădere
de cotul lui ce-i ieşise în cale. Cu ochii măriţi de spaimă,
Niculina intră singură între braţele întinse ale lui Aurică,
încercând să prindă fata.
Tâmpla Ilenuţei întâlni mai întâi colţul frumos aşternut cu
ştergar curat al mesei, şi din întâlnirea aceasta tot necazul
şi toată crisparea se şterseră de pe chipul ei.
Mai odihni apoi preţ de o frântură de clipă pe muchia
scaunului de pe care se ridicase Niculina. Nu mai ajunse pe
podele, pentru că aici, la marginea scaunului, o prinseseră
mâinile lui Aurică şi ale Niculinei, împreunate pernă pentru
capul ei. Peste pântecul rotund se rostogoliră de-a valma de
pe masă pâinicile cele dulci, unse cu miere, şi se aşezară
frumos la marginea de sus a catrinţei, peste bata roşie.
O înmormântaseră trei zile mai târziu, şi peste pământul
proaspăt răscolit crescuseră ocrotitoare cele dintâi petice de
iarbă ale acelui an.

în odaia întunecată în care lumina zilei pătrundea numai

prin cele câteva crăpături ale obloanelor trase, Aurică isprăvi
una dintre bărdăcuţe, o privi lung, încercând să desluşească
prin aburii ce-i înceţoşau mintea ce este de făcut cu ea, apoi
o aşeză în rândul celor goale şi trase lângă el una plină. Mişcările
lui erau nesigure şi foarte lente. îşi privi palma dreaptă,
aducând-o în faţa ochilor. Aici, în căuşul ei, lovise pruncul.
Din pieptul lui urcă cu greutate pe gâtlej suferinţa, iar el
o slobozi în lume, recunoscând-o stăpână peste el. Căscă
gura şi i se predă; era mai puternică decât el. Prin gura

469
căscată, suferinţa ieşi cu mare tulburare, speriind calul ce
păştea în spatele cabanei şi făcându-1 să fornăie pe nări şi să
smucească spre pădure. Ieşi îndelung, fără grabă, topindu-se
către sfârşit într-un scâncet neajutorat, şi Aurică mai întâi
crezu că atâta a fost.
Dar pieptul i se umflă imediat, nările lui traseră cu nesaţ
aer şi un nou val se năpusti afară, către lume, un urlet care
nu putea fi al lui şi nici al lumii omeneşti.
Pândi cu urechile ciulite ca să înţeleagă ce se petrece
înăuntru, în el. îşi mai privi o dată căuşul palmei atins
odinioară de călcâiul pruncului său nenăscut, dar valul nu
mai porni, şi Aurică ştiu că poate trece mai departe. Dădu pe
gât toată cana de vin şi agită bărdăcuţa pe lângă ureche. Simţi
nevoia să verse, şi neputinţa aceasta nouă a lui îi aduse lacrimi
în ochi. Le primi cu o bucurie răutăcioasă, ca şi cum o nouă
umilinţă ar fi însemnat în acelaşi timp şi o nouă curăţare.
Acoperi cu palma colţul mesei de care se lovise Ilenuţa
cu tâmpla în urmă cu douăzeci de ani. întotdeauna îi păruse
de neînţeles că atingerea aceasta nu-i stârneşte nimic. Cum
este cu putinţă ca lucruri atât de obişnuite cum este acest
colţ de masă să aibă putere asupra unor lucruri atât de
nepreţuite cum este viaţa Ilenuţei lui? Măcar de-ar fi fost
deosebit de toate celelalte. Un colţ de masă care să se
înfierbânte, să-l muşte, să slobozească strigăte neomeneşti
de unde să înţelegi că are altfel de puteri.
Pe lădiţa înaltă, frumos sculptată de meşteri străini, de
sub fereastra oblonită, blidele în care mâncaseră în cea din
urmă zi, acum douăzeci de ani, rămăseseră neatinse, aşa
cum le aşezase Ilenuţa când strânsese ultima masă. în cele
dintâi săptămâni, resturile plachiei făcuseră viermi, iar Aurică
îi îngăduise. Apoi totul se uscase, şi straturi groase de praf
alb se aşternuseră an după an pe ladiţă, pe blide, pe masă
şi pe pernele clădite una peste alta-n pat.
Cu palma stângă îşi frământă cotul drept, cum fac bătrânii
cu oasele chinuite de dureri. Cotul acela fusese ultimul lucru
atins în cădere de mâinile fluturânde ale Ilenuţei. O îmbinare
de oase nevrednică să arate, la momentul potrivit, atâta ştiinţă
şi tărie cât să iasă cu iuţeală în calea ei şi să-i ofere un sprijin.
Cotul acesta ar fi putut salva totul.

470
 Nu a făcut-o, iar astăzi nu are nicio urmă de remuşcare,
nu poartă de atunci nicio durere, ci numai o amintire din
ce în ce mai ştearsă a atingerii uşoare. Ca să-l trezească din
amorţirea lui lipsită de simţire, Aurică şi-l lovi cu putere de
masă, repetat. Pentru câteva clipe binecuvântate, durerea se
mută din capul pieptului şi din mintea lui în oasele cotului,
dar totul dură foarte puţin, şi chinul se întoarse între gânduri,
acolo unde durerea era cel mai greu de suportat.
Gândul vieţuirii mici, aflate în ordinea firii, desfăşurate
neîndurător sub pământ cu trupul Ilenuţei şi al pruncului
nenăscut îl înnebunea pe Aurică. Ori de câte ori mintea lui
cotrobăia printre rămăşiţele trecutului şi ajungea la aceste
gânduri, tânguirile ispravnicului ajungeau până-n marginea
Drăgăşanilor. Oamenii ajunseseră să-l deosebească bine de
urletele fiarelor pădurii, şi se închinau, rugându-se pentru
iertarea lui.
Imagini vii ale unor fiinţe mărunte cu puteri depline,
mistuind încet, ca picăturile de apă, sicriul din lemn, veşmin­
tele ei de cânepă şi borangic, ajungând la carnea încă atât
de dragă lui şi continuând, nestingherite de nimic, îi ardeau
dureros ochii pe sub pleoapele închise. Ar fi putut ţine piept
cu uşurinţă unui pâlc de cazaci înarmaţi, dar era neputincios
înaintea unui pumn de viermi ce urmau porunci înalte în
fala cărora el se simţea nevrednic, vinovat şi ticălos.
Era singurul vinovat.
Nu se îndoia că unui suflet curat nu i-ar fi dat Dumnezeu
putinţa aceasta de a vedea cu ochii închişi viermii de sub
pământ, în munca lor stăruitoare de a topi lemn, veşminte,
carne.
Era vinovat, era mâna care o ucisese pe Ilenuţa.
Din această pricină primea fără crâcnire pedeapsa aceasta
binemeritată. O primea cu bucurie, nădăjduind că vreodată,
la capătul ei, după ani lungi lipsiţi de somn dulce, se va
deştepta într-o bună dimineaţă cu sufletul ceva mai uşor,
despovărat de grozăvia faptelor sale, chinuit îndeajuns cât
să se ierte el însuşi - căci bănuia uneori cu păcat pe Bunul
Dumnezeu că-1 va ierta prea devreme.
Către asfinţit îşi veni din nou în simţiri. Adormise cu capul
pe braţele încrucişate pe masă. în gură avea un gust sărat

47i
de lacrimi, iar ochii îi erau împăienjeniţi. Strânse toate bărdă-
cuţele în desagii pe care îi urcă în şa. Legă săpăliga în lungul
burţii calului. Merse sub poala pădurii, pe malul râului, şi
se primeni cu apa rece, aruncând câţiva pumni peste faţă şi
peste ceafă, apoi îşi trecu mâinile ude cu degetele răsfirate
prin pletele încâlcite. Mai aruncă o privire către vii, luându-şi
rămas bun de la mormântul acoperit de iarbă pe care nu
avea cum să-l vadă de aici, apoi dădu pinteni calului cu
blândeţe, îndemnându-1 cu un plescăit al limbii.
Intră în curţile boiereşti ale Mironeştilor în inima nopţii.
La fereastra jupâniţei celei mici ardea o lumânare, semn că
ea îi pândea întoarcerea. Aurică se gândi că jupâneasa Aristiţa
încă nu era grea cu jupâniţa pe vremea când se petrecuse
năpasta cu Ilenuţa lui. Ruxandra se născuse într-o lume fără
Ilenuţa. Cum atunci ar fi putut ea vreodată înţelege?

Ziua Pelinului
1 m ai 1809 - moşia Mironeşti

Se scurseră două săptămâni de la ziua aceea. Aurică

ispravnicul îşi reveni, aşa cum îşi revenea el an de an, iar
lucrurile intrară la loc în matca lor, ca şi cum nimic nu s-ar
fi întâmplat.
Ruxandra nu desluşi nici de data aceasta până la capăt
întreaga pricină legată de vinovăţia cumplită care îl îndepărta
pe Aurică de moşie, o zi pe an. Se apropia Armindeniul, Ziua
Pelinului ţinută în ţară pentru belşugul recoltelor şi sănătatea
vitelor, dar şi pentru norocul fetelor de măritat. încă din ajun,
femeile opriseră lucrul la bucătării şi pe la acareturile curţii, ca
să cinstească aşa cum se cuvine sărbătoarea. Curtea boierească
se cufundă în pace, după toată fierberea de peste zi.
însufleţit de apropierea sărbătorii, boierul cel tânăr îşi
uitase de suferinţi, luase frâiele poruncilor în mâinile lui, ceruse
să se scoată de la pivniţe butoaiele cu pelin roşu din cel pregătit
cu coji de gutui şi le rânduise pe lângă talpa casei, unul lângă
altul, cu cepurile paralele, ca nişte ostaşi cu arma la picior.

4 71
La zi întâi a lui mai se dădea cep pelinului roşu şi toată
lumea bea, pentru schimbarea sângelui, căci începea vara.
Cete de flăcăi cu pelin la pălării treceau din poartă-n
poartă cu căruţa încărcată de mesteceni fermecaţi, albi ca
nişte zâne. îi aduseseră de cu noapte din pădure ca să-i facă
pomi de Armindeni. îi urcaseră pe toţi într-o căruţă, se
aşezaseră ciopor deasupra lor şi - în mersul domol al cailor -
prinseseră a le curăţa trupurile albe de crengi, lăsându-le
numai pe vârf câte un smoc. Purtau astfel căruţa de-a lungul
drumului, oprind pe la porţile oamenilor şi lăsând câte un
pom şi o mână de ramuri verzi.
— Pe aia cu Stănică din satul vecin, care nu a ţinut
Armindeniul anul trecut şi a căzut trăznit pe câmp, în zi
senină fără ploaie, aţi auzit-o? aruncau ei o întrebare-n vânt,
pentru că primiseră poruncă de la Aurică să se îngrijească
să nu iasă oamenii la muncă, dar şi să-i poftească la praznicul
boieresc.
— N-am auzit-o, răspundeau oamenii ieşiţi pe la porţi ca
să-şi primească pomii.
— Păi să poftiţi la masă la boieri, ca să vă istorisim,
atunci, aruncau flăcăii nada în spate, şi căruţa trecea mai
departe, scârţâind.
înainte de ivirea zorilor, pe când noaptea începea să
slăbească, iatacul jupâniţei Ruxandra era gol. Patul cu albiturile
în dezordine sclipea ca o nălucă, iar uşa rămăsese pe jumătate
deschisă, cum rămânea de obicei pe urmele ei.
Ieşită în capul scărilor, gata înveşmântată în straie de zi,
fata cercetă mai întâi, mijind ochii prin întuneric, porţile cele
mari, ca să vadă dacă ceata de flăcăi i-au legat acolo pomul.
Abia ghicit, un smoc de frunze argintate se zăreau în bătaia
tot mai slabă a lunii, sus, deasupra porţilor. Era acolo, înţelese
Ruxandra şi, mulţumită, coborî scările cerdacului.
Dintr-o şură mai îndepărtată se iviră Stanca şi Chiva,
fiecare purtând cu mare chinuială câte o vâslă. Ajunse în
mijlocul curţilor, la loc deschis, ţigăncuşele ridicară vâslele
în aer şi le sprijiniră pe câte un umăr, apoi îşi continuară
astfel drumul, cu povara uşurată. întâlniră la colţul conacului
pe jupâniţa, dădură frumos să n i-m ân a şi toate trei înconjurară
gura pivniţelor cu gând să iasă pe partea cealaltă, către iaz.

473
 Câinii legaţi pe partea aceasta a curţilor, anume ca să dea
semn dacă s-ar fi apropiat cineva pe apă, ori dacă ar fi simţit
om străin prin livadă, se ridicară pe picioare şi sloboziră câte
un singur lătrat, cum fac ei ca să întâmpine oaspeţi bineveniţi.
Apoi îşi scuturară în sunet de lanţuri capetele mari, lăţoase,
şi se întinseră pe labele dinainte, căscând. Jupâniţa le trecu
mâna peste creştete, scărpinându-i între urechi şi chemându-i
pe fiecare după numele său, ca răsplată pentru că au fost atenţi.
— Bravo, Agă, bravo! Foarte bine, Polcovnic!
Ii numise dintr-o joacă - mai mult sau mai puţin nevino­
vată - pe când erau încă pui, cu numele de Aga şi Polcovnicul,
spunând că le va apăra moşia tot aşa cum doresc să o facă
agalele sultanului şi polcovnicii ţarului. Căţelandrii de atunci
crescuseră, şi nimeni nu le mai schimbase numele, măcar că
femeile curţii se cam fereau să-i cheme pe nume atunci când
le duceau de mâncare. Nesocotind cu totul ironia subţire a
numelui lor, câinii îşi vârau capetele mari ca de urs sub
palma Ruxandrei, cerând atenţie, ori de câte ori jupâniţa
trecea prin preajmă.
Fetele coborâră către malul apei, cu paşi mărunţi, ricli-
cându-şi poalele atunci când intrară între trestii şi ierburi
înalte. Zorii celei dintâi zile de mai aduceau răcoare de pe
faţa iazului, şi ele strânseră umerii, înfrigurate. într-un loc
dosit, cunoscut de ele după semnele lăsate altădată pe mal,
aflară barca. îi potriviră vâslele în belciugele lor şi o lăsară
apoi la apă. Jupâniţa se aşezase într-un capăt, Chiva la una
dintre vâsle, iar Stanca mai lipăi câţiva paşi prin apă apoi
sări înăuntru, clătinând barca şi stârnind broaştele adormite.
Din pricina liniştii, plescăitul apei atunci când vâslele
intrau şi ieşeau din ea şi scârţâitul ramelor dădeau veste
până departe că o barcă trece iazul. Fuioare de ceaţă nu
mai înalte de un lat de palmă se prelingeau pe apă, lunecând
ca într-un somn plin de fantasme. O fereastră se deschise la
conac, şi mâini vrednice aşezară pe pervaz pernele şi plapuma.
O gaiţă de pe partea cealaltă, din livadă, le simţi şi făcu
mare gălăgie.
Ajunseră pe malul celălalt, ridicară barca între papuri şi
intrară desculţe în iarba plină de rouă, sărind ca ciutele şi
slobozind strigăte pline de încântare. De Ziua Pelinului,

474
pruncii şi tinerii ieşeau înainte de zorii zilei de prin case şi
mergeau prin locuri ştiute de ei, ca să se spele pe faţă cu
rouă, pentru sănătate tot restul anului. Jupâniţa cea mică îşi
lepădase căftănelul de pe umeri între crengile unui prun mai
înalt, îşi înnodase poalele albe cu colţurei mai sus de genunchi,
mânecile şi le suflecase mult deasupra coatelor şi, trecându-şi
palmele pieptene prin iarba udă, îşi spăla faţa.
Fără să mai ia seama la veşminte, Chiva se rostogolea prin
rouă ca un pui de mâţă căruia-i arde a joacă, râzând pe
înfundate, fără ca gura ei pecetluită de muţenie să scape
către lume mai mult de câteva icnete slabe. Mai dezlănţuită,
Stăncuţa îşi adusese poalele-n brâu, lăsând vederii în întregime
picioarele ei ca abanosul, se lăsase în genunchi în iarba din
capătul livezii şi se bucura de slobozeniile fără margini ale
acestei dimineţi - una în an.
Dinspre făget răzbăteau până la ele alte chiote, pesemne
ale vreuneia dintre cetele de tineri de prin împrejurimi ieşiţi,
ca şi ele, pentru curăţirea de Armindeni. Curând, siluete
nedesluşite se zăriră ieşind de sub poala pădurii şi văzduhul
se umplu de zarvă. Unii se aflau către livada boierească, alţii
mult mai departe, în capătul dinspre drumul Bucureştilor al
pădurii, iar vreo două-trei fete se iviseră tocmai sus, pe vârful
gruiului. îşi făcură semne cu mâna unii altora şi se întoarseră
apoi la îndeletnicirea lor.
Chiva rămăsese la rădăcina unui prun unde aflase un cuib
de frăguţe. Pusese nod unui fir de iarbă, iar acum înşira
frăguţele pe el, închipuind un şirag roşu şi parfumat. Soarele
ieşise tot din marginea zării, topind scamele de ceaţă de pe
iaz. Cu toată grija ei, cămaşa cea lungă a Ruxandrei era udă
până la mijloc, lipindu-i-se rece de picioare la fiecare pas.
Curţile boiereşti prinseseră viaţă. Sunetele tingirilor şi glasurile
vătraşilor răzbăteau până la ele, întârziate de întinderea de
apă dintre ei.
— E vremea să ne întoarcem de-acum, spuse Ruxandra,
şi porniră înapoi. Chiva îşi păzea cu mare grijă şiragul ei de
frăguţe, nu se îndurase să-l mănânce, şi îl purta acum, aninat
de un deget, ca pe o comoară nepreţuită.
Mesteacănul legat de stâlpul porţii la ceasurile nopţii purta
acum pe trunchi cununi de grâu nou şi de flori. Sus, între

475
ultimele ramuri rămase, o mână tainică legase câteva nojiţe
roşii. Streşinile conacului şi ale tuturor şurilor şi pătulurilor,
până la cea din urmă poiată, erau legate pe la cheutori cu
ramurile cele verzi rupte de pe trunchiurile mestecenilor.
Curtea clocotea. Se întindeau şirurile cele lungi de mese,
erau aduse băncile şi lădiţele pe care stăteau de obicei
oamenii satului la astfel de petreceri, se mai dregea la iuţeală
câte un picior slăbit în cuiul său, de la ultima folosire.
întâi mai era unul dintre momentele din an când în curţile
boiereşti era nevoie de multe mâini vrednice, fără ca treaba
să fie însă anevoioasă, căci atâta trebuia numai să se întindă
mesele pentru suta de oameni şi să se aducă bucatele şi
vinul. Alta era socoteala la Sfintele Paşte şi la Crăciun, când
până-n ajun se muncea cu adevărat, pe rupte, ca mieii ori
purceii împreună cu toate bunătăţurile pregătite de gospodine
din ei să fie gata la timp. Din această pricină, Ziua Pelinului
aducea an de an în curtea jupânesei Aristiţa mulţime de fete
şi femei pe care abia dacă le cunoştea, dar care ţineau cu tot
dinadinsul să se facă văzute. Soseau cârduri-cârduri precum
gâştele după ploaie când se umflă iazul - după vorba Anicăi
care le purta mare pică —şi se îngrămădeau să prindă oarece
de făcut pe lângă vreo rândăşiţă ce cunoştea rostul treburilor,
întrebând în gura mare ca să le audă jupâneasa:
— Eu ce mai fac? Daţi-mi şi mie ceva de lucru.
— Lasă gura mai mică, Anghelino, că numai tu te auzi
în tot colţul, îi răspundea din cealaltă parte a curţii Anica,
ţinând pe lângă ea numai fete alese de ea cu grijă. Cine te-a
adus până-n poarta boierilor, că tu singură nu cred să fi
nimerit drumul? Pesemne că ai avut călăuză. Foarte bine că
ai venit, căci sunt bucate multe pregătite şi este nevoie de
ajutor ca să le dovedim. Ia, dacă nu ai de lucru, fă bine şi
du-te pe spate, vezi de orătăniile alea să aibă apă şi grăunţe,
că ne-om descurca noi aici cu mesele şi fără ştiinţa ta.
Jupâniţa cea mică şi ţigăncuşele ei intrară-n curţi pe portiţa
din dos, cu poalele veşmintelor coborâte cuviincios, ivindu-se
de după colţul conacului. Stăncuţa alergă de îndată după
treburi, Chiva merse la jupâneasa Aristiţa şi-i puse în mână
şiragul de frăguţe, prinos adus stăpânei ei celei mari, iar

476
Ruxandra dispăru în conac, ca să se pregătească de oaspeţi.
Aşteptau pe surori cu bărbaţii lor şi cu copiii, dar şi pe
Manuc cu întreaga sa familie.
Boierul cel tânăr trimisese dis-de-dimineaţă băietani isteţi
din sat, călare pe cai neînşeuaţi, în trei vânturi, dinaintea
oaspeţilor, ca să-i dea de ştire din vreme când se vor apropia.
Unul pornise pe drumul Bucureştilor, ca să pândească sosirea
lui Manuc Bei, altul pe drumul Târgoviştei ca să iasă în calea
Măriucăi şi ultimul către Craiova, să aştepte pe Păuna. Băietanii
aveau vorbă să nu se arate, ci numai să pândească nevăzuţi
şi, de îndată ce vor vedea rădvanele oaspeţilor, să mâne caii
iute către conac şi să vestească.
Cel dintâi se ivi în curte pândarul de pe drumul Craiovei,
care alergase calul cu chiote auzite de la mare depărtare, de
ai fi gândit că vin tătarii, nu jupâneasa de la Gherceşti. în faţa
porţilor descălecă şi lăsă calul năduşit pe mâinile unui prunc
mai mic decât el, aşa cum văzuse pe la alţii mai mari că fac,
şi gestul acesta îi umplu inima de fală mai mult decât însăşi
sarcina primită.
— Dinspre Craiova se văd sosind, cinstite jupâne, sărutăm
dreapta, vorbi cu grabă băietanul, ca nu cumva vreunul
dintr-ai curţilor, mai harnic la vorbă decât el, să-i ia crema veştii
şi să anunţe primul. Vin, boierule! Vin, cinstită jupâneasă!
— Câtă vreme, măi diavole? întrebă boierul Miron
Sămărghitan, arătându-se în capul scărilor, înveşmântat precum
vodă cu anteriu de mătase, giubea lucrată cu fir pe la poale
şi gugiuman de samur pe cap. Vorbeşte cu folos.
— Un sfert de ceas, boierule, preciză băietanul.
— Adu pe dumneaei jupâneasa de la odăi şi fă-te nevăzut,
mai porunci boierul. Ascunde calul ăsta năduşit, că ne dăm
de ocară în faţa oaspeţilor, au să creadă că le pândim sosirea
ca la furi. Aleargă!
Boierii ieşiră după obicei în drum, în faţa porţilor larg
deschise, şi-şi potriviră ţinuta pentru primire. Spre deosebire
de alte dăţi, astăzi marginile drumului erau străjuite şi de
pâlcuri de săteni, mai cu seamă femei, cu ochii la jupâniţa
cea mică, acoperindu-şi cu mâna gurile căscate de uimire,
şi închipuind deasupra ei, de la depărtare, o cruce suflată
atunci când li se părea că s-au minunat a deochi.

477
 în vreme ce la miazăzi se putea desluşi de-acum norul
de praf ridicat de rădvanul jupânesei Păuna, dinspre răsărit
prinseră a se auzi chiotele celui de-al doilea pândar, care se
apropia de conac în goana calului. Lipit de grumazul lui şi
cu mâinile încleştate în coama frumos ţesălată, mânându-1
sălbatic cu picioarele desculţe şi chiuindu-i în urechi, copilul
nu băgase de seamă că boierii sunt ieşiţi în drum, de nu
l-ar fi oprit oamenii ridicând mâinile în aer şi strigând la el:
— Hopa, mă bezmeticule, că ai să umpli pe boierii de
praf, nepricopsitule! Hooo! Opreşte, n-auzi?
Trezit din fuga lui oarbă, băietanul smuci calul care se
împotrivi unor astfel de purtări cu un nechezat prelung,
descălecă dintr-o săritură şi vorbi, cu glasul întretăiat:
— Vin pe drumul Târgoviştei, boierule. Sunt la mai puţin
de un sfert de ceas pe urma mea.
— Care un sfert de ceas, zăplane, uite-i că ridică praful
în dunga făgetului. Zi mai bine că ai adormit în post, pândar
de două parale, şi te-or fi deşteptat copitele cailor de la trăsură,
sloboziră râsete cam deşănţate oamenii, dând de gol copilul.
Ca vorbite, amândouă surorile jupâniţei Ruxandra ajunseră
dinaintea porţilor părinteşti în acelaşi timp, deşi jupâneasa
Măriuca avea de străbătut de două ori distanţa Păunei, aşadar
îşi pornise la drum familia cu mult înaintea ei. Veselindu-se
de aşa potriveală, boierul Miron Sămărghitan şi jupâneasa
Aristiţa se împărţiră între cele două trăsuri, unul primind pe
Păuna şi celălalt pe Măriuca, iar jupâniţa Ruxandra culese la
ea toţi pruncii surorilor şi-i duse lângă zidurile culei bătrâneşti,
unde fusese poruncită pentru ei ridicarea unor scrâncioburi.
Sus, în latura cea mai mare a cerdacului de la intrare,
mesele boiereşti fuseseră întinse şi aşternute cu ştergare albe
de in. Fetele alese de Anica rânduiau acum farfurii şi pahare,
aruncând priviri pline de mândrie către cele de jos, ce
pregăteau mesele din curţi. în podul şurii - ca să se audă
în tot locul - doi scripcari şi un cobzar, toţi cu mustăţile
groase răsucite-n sus, porniră de îndată muzica. De la bucătării
scăpau afară arome fierbinţi de plachie din crapi de baltă şi
babuşti mărunte şi dulci. O mână aprigă muncea pisălogul
în chisoi, sfărâmând usturoiul, de-ai fi zis că are vreo pricină
de sfadă cu el. La umbra unui zăplaz scund către grădina

478
de zarzavaturi fuseseră aşezate la rând cinci pirostrii, şi cinci
fete răsuceau mămăligile cu nădejde, aprinse la faţă şi năduşite
deasupra buzei de sus.
între toate acestea, boierul cel tânăr se învârtea cu mare
mulţumire, păzit dintr-o parte de ispravnic care avea vorbă
de la jupâneasa a mare să nu lase să se apropie de el vreun
sătean cu vreo cerere nepotrivită, căci în astfel de zile boierul
avea obiceiul să îngăduie orice năzbâtie, iar apoi tot el se
necăjea că nu l-a oprit nimeni. Pe sub marginea gugiumanului
de samur, părul des şi aspru - singurul ce se îndărătnicea
să rămână tânăr - al boierului năduşea sub soarele frumos
de mai, între focurile de belşug ale curţii. Câte-o picătură
de sudoare se ivea pe la tâmple ori pe deasupra câte unei
sprâncene, şi boierul ridica puţin căciula, strecura dedesubt
degetul şi ştergea năduşeala.
Tinerii porniseră jocul dincolo de porţile boiereşti, în
praful drumului, pocnind din palme şi slobozind chiuituri
înalte. Pruncii surorilor se grăbiră să-i vadă, cocoţându-se pe
dulapii anume porunciţi de boier la rădăcina gardului, pentru
ca ei să aibă pe ce se urca.
— Cafele, apă şi dulceaţă, anunţă Anica, aşezând tablaua
pe o măsuţă mai mică din cerdacul cel înalt. Ca să vă mai
treceţi vremea până când se va face să punem de masă, mai
spuse ea, ca să se înţeleagă de către oaspeţi că aceasta vine
dintr-o pornire a ei, şi nu dintr-o poruncă a jupânesei, lăsând
astfel să se vadă rangul ei în curte.
Urmat îndeaproape de Aurică şi de un flăcău cu pălăria
în mână, boierul Miron Sămărghitan se apropia de măsuţa
cea ispititoare, căci zărise printre argintării capătul ciubucului
său, gata pregătit. Venea cu pasul obosit, pesemne toată
forfota curţilor în zi de sărbătoare îl răpusese deja, chiar
dacă nu voia să arate aceasta şi-şi păstra pe chip un zâmbet
larg. în faţa celei dintâi trepte se opri pentru odihnă, trase
adânc aer în piept şi se întoarse către flăcăul ce-i mergea
pe urme, tot tăinind cu Aurică.
— Ia lasă-1, măi Aurică, să vedem ce vrea să spună, făcu
boierul un semn din mână ispravnicului.
— Nu-i grabă, boierule, căci pricina nu arde, spuse Aurică.
Să rabde până după masă.

479
 — Săru-mâna, jupan ispravnice, dădu glas din spate o femeie
îmbrobodită-n negru, cu privirile ţinute în pământ cam cu
vicleşug, de vreme ce vocea i se ridicase fără şovăială. Săru-mâna
şi să nu te necăjeşti pe mine, că n-am minte şi-s cam proastă,
nici bărbat nu am să mă povăţuiască, vai şi amar de capul
şi de zilele mele, dar spun şi eu o vorbă: dacă boierul vrea
să audă, atunci lasă băiatul să spună iute ce are de spus.
Aurică o fulgeră cu privirea şi mintea lui prinse a alerga
în căutarea legăturilor ascunse care o făceau pe femeie să
aibă atâta îndrăzneală. îi indică scurt, dintr-o mişcare a
degetului, un colţ al curţii, iar femeia se retrase imediat.
Apoi, mai iute decât o părere, repezi o privire în cerdac, la
jupâneasa Aristiţa, cerând soluţie acestei situaţii. Capul frumos
pieptănat al jupânesei se înclină abia ghicit, şi ispravnicul
îngădui flăcăului să se apropie de boier.
— Am găsit o fată, boierule, şi am vrea să ne cununăm,
începu băiatul, răsucind întruna pălăria în mâini, apoi se
opri, încurcat.
Boierul cel tânăr aşteptă o vreme ca el să continue, apoi
îşi ieşi din răbdări:
— Vorbeşti, ori ce? Că mi se răceşte cafeaua şi stau aici,
în picioare, ca să te ascult.
— Să ne cununi domnia ta, boierule, isprăvi flăcăul.
— V-oi cununa, atâta pregătire şi fâstâceală pentru o năşie.
Hai, mergi la ai tăi şi să vii în toamnă să văd fata, s-o vadă
şi dumneaei jupâneasa.
Şi spunând acestea, boierul se întoarse şi urcă primele
trepte către cerdac, cu Aurică pe urmele lui, neîndrăznind
să-l ajute căci astfel de gesturi mâniau tare pe boierul.
— Să ne cununi într-o săptămână — două, boierule, mai
vorbi băiatul. Şi să ne îngădui să ridicăm casă la marginea
moşiei, către Doiceşti, în luncă ori măcar sub poala pădurii,
unde vei voi, boierule, iar pentru aceasta şi pentru lemnul
ce ne vei îngădui să tăiem pentru casă îţi voi munci câţi ani
vei socoti că trebuie.
De sus, din cerdac, jupâneasa ridică dintr-o sprânceană,
arătând că vorbele de pe urmă i se par ceva mai obraznice
decât ar îngădui sărbătoarea zilei. Boierul îşi continuă urcuşul
poticnit, punând piciorul pe o treaptă şi apoi aducând pe

480
ea şi cel de-al doilea picior. Nici Aurică nu mai dădu răspuns
şi atunci se auzi din nou glasul femeii îmbrobodite-n negru
care se amestecase în toată pricina de la bun început:
— Fata-i aici şi poate fi văzută, săru-mâna, cinstiţi boieri.
Şi, stârnind înghionteli şi chicoteli între oamenii sosiţi să
joace Armindeniul, femeia scoase dintre fete o copilă cu
burta la gură şi o împinse împotriva voinţei ei către cerdac.
— Ia lasă, mamă, că toate-s ale lumii, nu am făcut noi
ce nu au mai făcut alţii, spunea femeia în vreme ce înainta
trăgând fata de mână după ea. Să nu ai grijă, boierule, că
am croit-o şi am păruit-o eu cum m-am priceput mai bine,
dar boierule, cât să bat la ea, că poartă prunc, ce le putem
noi face când se aprind, jupâneasă mare, săru-mâna? turuia
femeia vorbele pe nemestecate, ca omul speriat că-i piere
curajul înainte de a se isprăvi încercarea.
Cu toţi ochii curţilor aţintiţi asupra ei, fata se făcu stacojie
la faţă şi prinse a plânge, ruşinată. Pântecul ei rotund şi viu
se ivea ca o lubeniţă dintre foile catrinţei. în drum, mânaţi
de-o semeţie nouă, un curaj pe care-1 căpătară în chip
neînţeles la vederea fetei borţoase, flăcăii prinseră a juca mai
apăsat fetele, ce-şi domoliră chiotele îndrăzneţe de până
atunci ca şi cum o înţelegere înspăimântată ar fi coborât
dintr-odată asupra lor. Toate se cuminţiră ca una şi nu se
mai auziră decât glasurile bărbaţilor.
— Poftim, jupâneasă, spuse boierul cel tânăr, trecând
judecarea pricinii în mâini mai îndreptăţite să se ocupe de
ea. Ce este de făcut acum?
— Ne vom sfătui la o cafea, cinstite jupân Miroane, răs­
punse jupâneasa a mare, privind ţintă la femeia ce nu mai
îndrăznea să mişte sub ochii săi. Ori va năşi jupâneasa Păuna,
şi tinerii vor merge pe moşia Gherceştilor şi se vor stabili
acolo, slujind cu credinţă pe naşii lor, ori poate că va dori
să năşească jupâneasa Măriuca, şi atunci tinerii vor merge la
Târgovişte ca să rămână tot pe lângă mâna naşilor lor, de
ajutor şi recunoştinţă. Să se gândească şi copiii, ne vom mai
gândi şi noi, jupânesele vor chibzui şi către sfârşitul zilei
acesteia vom hotărî unde-i vom aşeza. Nu vom face împotriva
voinţei tinerilor, căci şi lor trebuie să le placă, aşa că vor fi
întrebaţi unde doresc să plece: spre Craiova ori spre Târgovişte?

481
 Isprăvind astfel toată judecarea pricinii, jupâneasa Aristiţa
întoarse spatele femeii ce-şi adusese fata ruşinată în ochii
boierilor, cu gând să le forţeze mâna şi să capete o dezlegare
după voia ei. în mijlocul curţilor, flăcăul rămas cu pălăria în
mână aruncă o privire mai întâi descumpănită către fată,
apoi, pe măsură ce se gândea la cele două dezlegări propuse
de jupâneasa, mintea i se lumina şi un surâs i se lăţea pe faţă.
Nu găsea niciun cusur planului conform căruia ar fi scăpat
de viitoarea sa soacră şi de casa plină de fraţi, cerându-şi
fiecare dreptul la sprijin tot pe socoteala lui, ca să-şi ducă
viaţa în schimb numai el cu nevasta, chivernisindu-şi toate
ale lor după cum era voia lui, şi nu a altora.
Mama fetei însă, pricepând că a fost dovedită de jupâneasa,
plecă ochii, îşi trase peste frunte basmaua neagră de vădană
şi intră între oameni, pierzându-şi urma.
Târziu, dincolo de ceasurile de început ale prânzului cel
mare, apăru în goana calului şi ultimul copil trimis de boierul
pe drumul Bucureştilor, ca să vestească sosirea lui Manuc şi
a întregii familii. Oamenii se bucurară cu toată sinceritatea la
vederea lui, căci aceasta însemna apropierea aşezării bucatelor
pe mese. Boierul Miron Sămărghitan, dimpreună cu jupâneasa
Aristiţa şi cu jupâniţa Ruxandra, ieşiră din nou în drum pentru
întâmpinare. Jupânesele Măriuca şi Păuna nu mai erau decât
oaspeţi în casa părintească, aşa că rămaseră pe loc, în cerdac.
Anica repezi câteva fete să strângă de pe masă şi să prime­
nească frumos, căci se dădea drumul petrecerii.
Alaiul era condus de însuşi Manuc, călare dinaintea
rădvanului încăpător în care îi aşezase pe Mariam şi pe copii,
iar în spate veneau pe cai doi arnăuţi tuciurii cu bărbile
răsucite în doi colţi ca o coadă de rândunică, purtând cizme
cu turetci tari, încreţite la glezne, şi înarmaţi până-n dinţi cu
flinte şi iatagane. Rămaseră în drum mai bine de jumătate
de ceas, unii minunându-se de cântecul tacâmului de lăutari
din podul şurii şi de jocul bătut anume mai apăsat, ca să
aibă boierii ce vedea, alţii de rădvanul împodobit cu catifele
şi mânat de doi surugii nemişcaţi ca nişte stane de piatră,
pe capra cu canafi pe la toate colţurile.
Se aşezară apoi în jurul mesei boiereşti din cerdac, vese-
lindu-se de mărimea familiei ce făcea ca locul să pară astăzi

482
atât de neîncăpător. După moda tuturor marilor saloane
bucureştene, şi cerdacul conacului de la Mironeşti arăta
aceeaşi îngăduinţă atât giubelelor îmblănite ale lui Manuc şi
boierului cel tânăr, cât şi redingotelor cu jiletcă şi cu pantaloni
din stofă englezească ai tinerilor. Soţii jupâneselor Măriuca
şi Păuna se purtau europeneşte, cerându-le slujitorilor să nu-i
cheme boierule, ci conu Iordache şi conu Mărgărit. Imperiile
lumii îşi dădeau mâna cel puţin aici, pe moşia Mironeştilor,
în ceea ce privea straiele şi gusturile boierilor.
Oaspeţii întâmpinară cele dintâi bucate cu bucurie şi o
vreme nu se mai auzi în jurul mesei decât sunetul lingurilor
în farfurii. Tăcuseră şi lăutarii, primindu-şi de mâncare chiar
acolo, în podul şurii, într-un coş din nuiele ridicat la ei pe
o frânghie. Obrajii prinseră culoare de la zeama fierbinte de
cocoş şi sufletele se mai aşezară, după toată osteneala dru­
mului. După ce isprăviră ciorbele, în vreme ce Mariam -
însărcinată cu cel de-al patrulea prunc al lui Manuc - era
mutată de Ruxandra în celălalt capăt al cerdacului, pe o
canapea largă, plină de perne moi, cu un scăunel la picioare,
boierul dădu drumul celor dintâi discuţii.
— Ce veste pe la Bucureşti, cinstit jupâne Manuc? întrebă
el. Aud că hanul este plin de ruşi.
— Găzduim comandamentul trupelor ruseşti, adevărat,
încuviinţă Manuc. încercăm să pregătim lucrurile pentru apro­
piata pace care va fi încheiată, sperăm chiar aici, la Bucureşti.
— De ce găsiţi că pacea este chiar atât de apropiată?
intră în discuţie conu Mărgărit, lăsându-se între pernele jilţului
şi aprinzându-şi numai de plăcere, pentru câteva fumuri, pipa,
în vreme ce femeile strângeau farfuriile goale peste umerii lor.
Jupâneasa Măriuca, soţia conului Mărgărit, îi aruncă o
privire admirativă. Alesese anume pentru el, în dimineaţa
aceea, cea mai nouă jiletcă din brocart conabiu, de curând
primită cu un transport din Londra. Reverele perlate ale
redingotei scoteau încă şi mai mult în evidenţă culoarea
jiletcii, iar felul în care soţul său se aşeza picior peste picior
atunci când se lăsa pe spate, dând drumul fumului pipei în
sus, o umplea de fală.
Strecură o privire şi către conu Iordache, cumnatul său,
şi-i cercetă cu iuţeală veşmintele, comparându-le cu cele ale

483
soţului său. Nu păreau să fie englezeşti, căci stofa avea uneori
ape de un verde foarte închis, iar reverele sobre, lipsite de
eleganţă, ar fi dat chiar să se ridice pe la ceafa conului
Iordache, precum gulerele uniformelor ruseşti, ceea ce dădea
de bănuit Măriucăi. Pesemne că, de ar fi avut curajul să-şi
ducă credinţele până la capăt, atunci conu Iordache ori poate
că Păuna ar fi poruncit croitorilor de-a dreptul tunici căzăceşti,
căci amândoi erau cunoscuţi în familie ca apărători ai Ţarului
Alexandru I.
Jupâneasa Măriuca se considera cea mai înzestrată cu
bun-gust şi rafinament dintre fiicele boierului Miron Sămărghitan.
Atentă inclusiv la felul în care veşmintele şi credinţele celorlalţi
membri ai familiei îi afectau pe ea şi pe soţul său, jupâneasa
Măriuca avea mereu câte un sfat bun pregătit pentru Păuna
şi pentru Ruxandra. Cu Păuna fusese întotdeauna mai simplu,
pentru că se arătase mai înclinată spre astfel de lucruri şi
împărtăşea ideile surorii sale mai mari, precum că ridicarea
ţării între ţările lumii depinde de cât de grabnic îşi însuşeşte
lucrurile uşor de observat, cum ar fi veşmintele, tipicurile
vieţii marilor aristocraţi ai lumii ori etalarea unei simpatii
înţelegătoare pentru popoarele aflate în frunte - englez,
francez, austriac, în fine, chiar şi rus, numai turc nu; toţi
erau de acord că vremea lor a trecut de mult.
Ruxandra însă rămăsese marea neîmplinire a jupânesei
Măriuca. Nu izbutea niciodată să o convingă să poarte rochiile
cele englezeşti pe care le aducea pentru ea. Nu stătea la
împletit conciuri complicate, ridicate în creştetul capului,
nicicum, ba încă îşi râdea de frumoasele cuiburi şi împletituri
ale Măriucăi, dovedind o totală lipsă de simţ estetic şi o
dezamăgitoare înclinare către gusturile pământene. Se purta
chiar şi acum, la vârste atât de înaintate, cu părul împletit
în două cosiţe simple, răsucite în jurul urechilor de vreuna
dintre slujnicele ei desculţe, de arăta precum picturile de pe
pereţii iatacului părintelui său, închipuind o străbună de
acum o sută de ani.
în jurul ei se vorbea despre război, despre pacea care
unora le părea apropiată, iar altora, nu, despre şansele prinţului
rus Bagration de a păstra regiunile ocupate, Silistra şi Dobrogea,
pentru că părea acum pe punctul de a se retrage de acolo sub

484
ameninţarea unei armate turceşti pornite către linia Dunării.
Jupâneasa Măriuca potrivea toate acestea, în mintea ei, pe
singurele idei care-i păreau a avea rost pe lume:
— Toate acestea nu sunt decât zbateri ale vechilor mode
de a rezista în faţa tuturor înnoirilor aduse din lumea civilizată.
Popoare luminate cum sunt cel englez ori francez vor izbândi
până la urmă, şi vor impune normele lor lumii întregi. Cu toţii
vor fi obligaţi să renunţe la prăfuitele veşminte învechite, la
obiceiuri uneori chiar sălbatice, şi să capete deprinderi subţiri,
spuse ea, făcând loc fetei să-i aşeze dinainte felia de musaca.
Conu Mărgărit tresări cu stânjeneală sub vorbele soţiei
sale şi nu-şi ridică privirile din farfurie, nădăjduind că lucrurile
vor fi puse pe seama uşurinţei cu care judecă dumnealor,
femeile, toate pricinile. Cobzarul, săturat pesemne cu blidul
de zeamă pentru o vreme şi recunoscător, ciupi corzile şi
dădu tonul unei noi sârbe săltate. Neîndrăznind să închine
către masa boierească, oamenii închinau unii către alţii,
spunând cu glas tare ca să fie auziţi:
— Sănătate boierului nostru! Să-i trăiască jupânesele cu
pruncii şi cu jupâniţa a mică!
— Doamne-ajută, oameni buni, răspunse cu mulţumire
boierul cel tânăr, ridicând paharul către ei.
Din dreapta maicii sale, Ruxandra chibzui preţ de câteva
clipe, învârtind furculiţa printre foile de roşii şi carne ale
musacalei, dacă se cuvine ori nu să dea răspuns surorii sale
mai mari. Drept era că nu se cuvenea, dar subiectul o ardea
atât de tare, iar părerile jupânesei Măriuca era atât de departe
de adevărul celor de aici, din curtea Mironeştilor, încât Ruxandra
îşi stăpânea cu greu cele dintâi cuvinte. Ştia prea bine din
alte discuţii că, odată scăpate primele cuvinte, lucrurile nu
mai puteau fi stăpânite.
Ca răsplată pentru că se ocupase cu musacaua în loc să
răspundă Măriucăi, jupâneasa Aristiţa se prefăcu a cere sărarul
unei fete ce aştepta la spatele lor, şi din răsucirea trupului
găsi momentul să tragă uşor capul jupâniţei către ea şi să-i
sărute tâmpla pe jumătate acoperită de colacii de păr. Gestul
fu scurt şi atât de firesc, încât trecu neobservat, iar Ruxandrei
îi crescu inima în piept ca un cozonăcel închinat cu drag şi
aşezat lângă cuptor.

485
 încet, sprijinindu-se de parmalâcul cerdacului, se apropie
de masă şi Mariam, ocupându-şi din nou locul alături de
Manuc, pentru a gusta musacaua. între felurile de mâncare
se odihnea pe canapeaua cea largă, căci pruncul din pântece
abia dacă le mai lăsa loc plămânilor să tragă câte o gură de
aer. Mesenii o primiră cu surâsuri şi se întrecură sâ-i aşeze
la spate alte perne.
La plachie însă Mariam nu se mai ridică din locul său de
odihnă, ci numai trimise spre ştiinţă un sforăit abia auzit,
tremurat ritmic şi rar dinspre canapeaua ei. Adormise, răpusă
de ziua bogată, de bucate şi de pruncul din pântece. Adormise
în cântecul legănat al discuţiilor de la masă, în cel săltat al
lăutarilor din şură şi în chiotele cetei de copii ai lui Manuc,
ai jupânesei Măriuca şi ai jupânesei Păuna, care isprăviseră
numaidecât masa şi de un ceas nu mai conteneau să se
alerge printre picioarele oamenilor ce încinseseră din nou
jocul în curtea boierească. Câte o mână încerca să prindă
pe vreunul şi să-l vâre-n joc, dar ştrengarii se fereau cu dibăcie
şi alergau cu şi mai mare poftă, aflându-şi joacă în aceasta.
Pruncii satului, neîndrăznind să calce în curtea boierului,
rămăseseră dincolo de garduri, cu nasurile murdare vârâte
printre stobori, şi luau de acolo partea pruncilor boiereşti,
făcând mare zarvă:
— Aţin-te, aţin-te, cuconaşule, că te prinde!
Două fete mai răsărite, încălţate şi primenite-n straie mai
de soi, se retrăseseră într-un colţ al curţii, la vorbă cu cei
doi arnăuţi ai lui Manuc. Vreo câţiva flăcăi luaseră seama şi
se strânseseră roată, tăinind şi aruncând din când în când
priviri duşmănoase către arnăuţii în uniforme mândre. Manuc
le făcu un semn din mână şi ei se îndepărtară de fete, nu
înainte însă ca unul să prindă într-un gest de alint bărbia
fetei, lăsând-o cu privirile galeşe pe urmele lui.
Târziu către mijlocul după-amiezei, la masă fură aduse
cele de pe urmă bucate, anume plăcintele de multe feluri,
cafele şi vişinapuri. Pruncii intrară între părinţii şi bunicii
lor, urcându-li-se pe genunchi şi căutând să ajungă cât mai
iute la tipsiile pline de pe masă. Ruxandra, preferata lor
dintotdeauna, fu asaltată din toate părţile cu cereri lipsite de
răbdare:

486
 — Dă-mi şi mie, Ruxăndriţă, din cele cu magiun!
— Vreau şi eu una cu miere, la mine or să se isprăvească
dacă lor le dai câte două!
Râzând cu poftă de tot acest atac, Manuc îşi aprinse un
ciubuc, slobozi către curţile pline un fuior gros de fum şi
spuse, privind la jupâniţa prin aburii lui:
— Am o vorbă cu fina aceasta a mea. Mai că-mi vine să
o răpesc pentru vreun ceas ca să-mi arate ţarinile, de nu-ţi
va fi cu supărare pentru că te păgubeşte de sarcina ta, Aurică.
Cunoscând pe nanul său om drept şi fără ascunzişuri,
Ruxandra îşi miji ochii şi mintea prinse a-i alerga cu repezi­
ciune. Cel dintâi gând îi alunecă spre Vlaicu, dar toate
gândurile ei dintâi alunecau spre Vlaicu, aşa că îşi luă seama
şi încercă să se adune. Ce doreşte de fapt nanul? Şi de când
vorbea el cu ocolişuri, în loc să o ia pe de-a dreptul? Poate
că îi va propune, în sfârşit, să o ia într-o călătorie la Bucureşti
şi să o găzduiască vreme de câteva zile la vestitul său han,
aşa cum îi promisese pe când era numai o copilă, iar hanului
abia i se lucrau talpa şi sâmburii.
— Dacă ceri îngăduinţă, de la mine o ai cu dragă inimă,
cinstite Manuc, spuse boierul cel tânăr, căci orice vei avea
să-i spui ştiu că va fi o povaţă bună.
— Răpire cu îngăduinţă, aşadar, râse conu Mărgărit.
— Mă întreb despre ce ar putea fi vorba, nanule, să nu
poată fi dat pe faţă chiar aici, pe pragul părinţilor, dădu
Ruxandra răspuns pe care l-ar fi dorit numai şăgalnic şi atât,
fără să ştie însă în ce bucluc se vâră de una singură.
— Domniţă Ruxăndriţă, vorbi atunci Manuc, surâzând pe
sub fuioarele albe de fum şi privind cu drag joaca pruncilor
pe genunchii săi, mă mir foarte tare că nu ştii despre ce ar
putea fi vorba, într-o curte luminată cu fată de măritat.
Ultimele vorbe ale beiului căzură între meseni precum
blidele făcute ţăndări când ating podelele, producând până
la un punct veselie, iar dincolo de acel punct aducând
strângeri de inimă. Era pentru cea dintâi oară când numele
jupâniţei era apropiat de cuvântul „măritiş“ de faţă cu atâta
lume. Bănuind că în spate se află întâmplări şi discuţii pentru
ele necunoscute, surorile jupâniţei se aplecară peste masa
întinsă, ca să o poată privi în voie pe mezină.

48 7
 Jupâneasa Aristiţa le linişti în tăcere, făcând numai un
semn din mână care ar fi dorit să arate că imediat va interveni
şi va lămuri situaţia, că totul nu este decât o neînţelegere.
Boierul cel tănâr cercetă cu seriozitate pe Manuc, încercând
să înţeleagă măcar acum, cu întârziere, cu ce gânduri i-a
călcat în curte astăzi.
Sub cerdac, ascunse-n umbra lui, ieşiseră de la bucătării
ţigăncuşele jupâniţei şi rămăseseră într-o aşteptare nemiş­
cată, privindu-se ochi în ochi cu îngrijorare şi pândind urmă­
toarele cuvinte care ar fi putut lămuri totul - se mărită sau
nu jupâniţa - ca să înţeleagă ce soartă li se pregăteşte mai
apoi lor.
Ruxandra nu clipise sub vorbele neaşteptate ale lui Manuc.
Carevasăzică, tot gândul dintâi fusese adevărat.
„Că nu mă mai învăţ minte odată să iau seama la astfel
de semne pe care buna bătrână le numea glasurile îngerilor“,
se căi ea în gând. „Doar nu o dată mi s-a întâmplat ca glasurile
îngerilor să-mi dea dintâi răspunsul cel bun, dar eu apoi să
mă cred deasupra lor cu judecata mea şi, după o chibzuială
mai îndelungată, să fac tocmai pe dos decât dorisem dintru
început. întotdeauna s-a dovedit adevărat gândul dintâi“,
alerga mintea Ruxandrei.
— Nanule drag, vorbi ea apoi, culegând de pe tipsii un
cornuleţ cu taine ascunse în miezul lui, căci Anica le ames­
tecase între ele pe cele cu magiun, nucă ori rahat, pentru
joaca pruncilor. Nanule drag, socot că a sosit vremea de şagă
după aşa masă îmbelşugată, căci altfel nu ai fi adus vorba
despre măritiş înainte să cunoaştem vreun peţit şi mai cu
seamă într-o curte fără mire.
Sub cerdac, Stanca şi cu Chiva îşi făcură semne de liniştire:
o să fie bine, nimeni nu le va mărita stăpâna.
— Peţitul îl putem începe numaidecât, fină dragă, dacă
asta îţi este toată grija, slobozi Manuc un hohot de râs sănătos,
trezind pe Mariam din somn şi făcând-o să clipească mărunt
ca să-şi vină în fire. Cât despre curtea fără mire, asta iarăşi nu
pot să o cred. De mică te tot învăţ să-ţi pui împrejur iscoade
oriunde te-ai afla, căci mai bine este să ştii decât să nu ştii.
Părăsind orice pojghiţă de purtări stăpânite în faţa posi­
bilităţii ca Vlaicu să se afle prin apropiere, Ruxandra ţâşni

488
în picioare de pe jilţul ei, cu cornuleţul în mână, şi cercetă
cu mare iuţeală curtea plină de oameni ce jucau ori ajutau
la strângerea meselor. De sub cerdac se iţiră capetele ţigăn-
cuşelor ei, păstrându-se în umbră cât să nu fie văzute şi de
alţi ochi şi arătând Ruxandrei priviri speriate, dar hotărâte
să fugă în lume chiar atunci, pe loc, urmând pe jupâniţa,
de-ar fi dat cel mai mic semn.
— Cinstite Manuc, vorbi atunci jupâneasa Aristiţa, ce-şi
stăpânise cu greu primele porniri de a pune capăt întregii
situaţii cu vreuna dintre vorbele mai apăsate ale domniei
sale. înţeleg că nu e şagă şi băiatul te-a luat de ajutor la
mare faptă. înainte de a ajunge prea departe cu toată această
lucrare aş avea şi eu o vorbă: fata nu-i de măritat.
„Ba sunt“, vorbiră glasurile îngerilor în mintea Ruxandrei,
descumpănind pe jupâniţa căreia sucirea atât de rapidă a
meandrelor discuţiei îi urcase un nod în gât.
— Şi unde ar fi descoperit iscoadele mele pe mirele,
nanule, căci nu-1 văd în curtea lui taica? vorbi ea cu glas
tare, mulţumind cerului că el nu tremură.
— Păi dacă nu-1 vezi într-una dintre curţi, poate că va fi
fiind în cealaltă, pe spate către iaz. S-o fi apropiind sărmanul
venind prin livada cea de meri şi pruni. Poate că va fi având
niscaiva bănuieli legate de primirea ce i-o veţi face, răspunse
Manuc, privind fără sfială pe jupâneasa Aristiţa şi închinând
către ea paharul plin, cu gând de pace.
La un semn al Ruxandrei, Stanca şi Chiva o rupseră la
fugă pe după colţul conacului, către iaz.
— Aşa lucruri nu se fac, cinstite Manuc, continuă jupâneasa
Aristiţa.
— Dar lasă, mamă-soacră, să vedem ce se petrece, spuse cu
mare veselie conu Mărgărit. Suntem atâţia de faţă. De are curajul
să se arate şi mai cu seamă să şi spună pentru ce a venit,
atunci se cheamă că trebuie să-i dăm o şansă, căci nu e puţin
lucru să intri de unul singur într-un neam întreg şi să grăieşti.
— Şi la urma urmelor cine este, Ruxăndriţă dragă, acest
mire ce soseşte pe căile cele tainice ale conacului, de parcă
ar fi de-al casei? întrebă jupâneasa Păuna. Şi cum se face că
noi aflăm abia acum, şi aşa, de o astfel de pricină, mamă
dragă? se întoarse ea apoi către jupâneasa a mare.

489
 — Mai întâi că nu e mire, puse ordine în lucruri jupâneasa
Aristiţa. Iar de-al casei nici pomeneală să se poată numi, de
vreme ce a intrat în curte abia de şapte-opt ori, adus mai
cu seamă de jupanul care-şi căuta prieten de ciubuc pentru
după-amiezele de vară, isprăvi ea, împuţinând cu bunăştiinţă
drumurile lui Vlaicu, într-o încercare de a micşora importanţa
pricinii.
— Ia uite cum am ajuns eu vinovat! se grăbi să se apere
boierul cel tânăr. Chiar să ştii că după mine a venit băiatul,
omorându-şi calul. Şi apoi, o fi venit el de mai mult de şapte
ori, bietul, dar dacă eu am somnul greu, de unde să ştiu?
în afara jupânesei celei mari, tot restul mesei părea să
găsească pricină de mare veselie în toată această situaţie. De
după colţul conacului se iviră ţigăncuşele, apropiindu-se cu
pasul greu, ca împinse de la spate, împovărate de o veste pe
care nu ar fi dorit să o aducă ele cele dintâi. Dând cu ochii
de jupâniţa Ruxandra, Chiva îşi ascunse faţa-n palme şi începu
a plânge cu deznădejde. Crescută în umbra curajului purtat
în inimă de Ruxandra, visând dintotdeauna să-i fie aidoma,
Stanca îşi luă inima în dinţi şi vorbi răspicat, cu ochii la
boierii din cerdac:
— Săru-mâna, jupâniţă, conaşu Vlaicu aşteaptă-n coasta
livezii, dincolo de apă. După cât stă de nemişcat nu cred să
se apropie fără poruncă, jupâniţă. Săru-mâna.
Umăr la umăr în cerdacul boieresc, în redingotele lor engle­
zeşti şi cu pantalonii de stofă, gesticulând cu multă eleganţă
din pipele moderne, cumnaţii jupâniţei se aşezară în spatele
ei în chip de străji şi vorbiră către jupâneasa Aristiţa:
— Dă poruncă să vină, mamă-soacră. Să ne afle aici şi
să-l vedem ce poate, spuseră ei, continuând să facă haz.
Mâna dolofană cu inele pe degete a boierului cel tânăr
se întinse peste masă şi acoperi palma jupânesei sale, într-un
gest de liniştire.
— Până la urmă ce-i aşa mare pricină, Aristiţă? îi vorbi
el şoptit, nu atât ca să-şi ferească vorbele de cei prezenţi
cât să arate jupânesei că este alături de ea. Ne este peţită
copila în zi de sărbătoare. Ia spune să mai scoată un rând
de vin de la pivniţe, măi Aurică!

490
 — în iarnă, când am vorbit pentru întâia oară despre
copiii aceştia, boier Miroane, căzuserăm amândoi la pace că
nu este momentul potrivit şi că mai avem încă multe de
cercetat, până când să ne gândim aşa departe, vorbi într-un
târziu jupâneasa, cu îndărătnicie în glas, dorind să arate că
împotrivirea aceasta a tuturor faţă de ea singură nu o sperie
câtuşi de puţin. Cinstite Manuc, băiatul este vrednic şi inimos,
iar faptul că-i stai în spate îl ajută mult. Voi spune curat ce
gândesc şi să nu-i fie nimănui cu supărare, dar văd că mă
cam strângeţi cu uşa şi nu am altă cale de lămurire. Este al
nimănui. Ce mire este acela care nu iese dintre părinţi?
— Are părinţi, spuse Manuc, părăsind surâsul uşor de
până atunci şi privind drept pe jupâneasa. Tatăl său este
mort, dar a fost vameş al domniei şi mai apoi clucer, iar
maica sa este în casa lor veche din Chiojdele Buzăului.
— Se judecă de amar de ani cu neamurile şi nu merge
acasă pentru că nu este primit, continuă jupâneasa Aristiţa.
încurcăturile în neam, cu pământuri furate de străini cu
vicleşug, iar mai apoi cu surori măritate după feciorii acelor
furi tocmai pentru isprăvirea pe căi scurte a pricinilor, sunt
greu de desluşit astăzi, după douăzeci de ani, cu părintele
său îngropat şi cu parte din hârtiile pecetluite de domnitori
ce nu mai sunt, pierdute şi acelea.
— Hârtiile sunt la mine, jupâneasă Aristiţă, spuse Manuc.
Le-am aflat pe când săpam temelia hanului, chiar pe locul
vechiului Tribunal Domnesc. Pricini vechi cu pământuri avem
toţi. Iar pentru băiat - aşa cum ai spus - pun chezăşie chiar
eu, şi socot că este mulţumitoare de vreme ce fata mi-e dragă
ca şi pruncii aceştia ai mei ce se aleargă pe sub mese. Ia
mai duceţi-vă şi prin curte, tată, că nu ne mai auzim aici de
răul vostru!
Şi spunând acestea, Manuc se ridică din jilţ purtând la
subsuori pe Grigoraş şi pe Onaş şi-i depuse pe cea dintâi
treaptă a scărilor, arătându-le cu un deget poruncitor mijlocul
curţii. Rămase apoi acolo, la intrarea în cerdac, dominând
pe cei doi cumnaţi ai Ruxandrei cu statura sa, iar când grăi
din nou o făcu coborând vocea în locurile acelea din care
nimeni nu i se putea opune şi nimeni nu-1 putea contrazice:

491
 — Cinstită gazdă, inima dumitale se împotriveşte să piardă
pe acest pui din cuib. Nici mie nu-mi va fi uşor când va veni rândul
Cateluţei. Cred că a venit timpul să ascultăm însă şi puiul.
Privindu-şi slujnicuţa plângând cu deznădejde la capătul
de jos al scării, pe tăicuţul atât de drag, pe măicuţa ce-şi
ţinea privirile încruntate-n poala rochiei şi pe Manuc uitându-se
la ea ca la soluţia problemei, Ruxandra ştiu că undeva,
deasupra capetelor lor, în locuri ce păreau că le guvernează
vieţile, lucrurile se împliniseră deja de mult, poate chiar
dinainte de venirea ei pe lume. Gândurile îi erau sfredelite
de unul singur care pusese stăpânire pe mintea ei: amintirea
acelui simţământ din ziua când îl cunoscuse pe Vlaicu, anume
că el este al ei. Ştiuse aceasta încă de pe atunci. Tuturor
celor petrecute între timp Ruxandra căutase mai apoi să le
potrivească marginile peste acest simţământ, ca într-un chenar
ce-i fusese dat gol pentru ca ei amândoi, Vlaicu şi cu ea,
să-l umple încet cu întâmplările din viaţa lor.
Bună-sa bătrână murise povăţuind-o să se încreadă în
glasurile îngerilor.
îi venea peste mână să-şi necăjească mama aşezându-se
de partea tuturor celorlalţi. Pe de altă parte se temea să-şi
arate făţiş poziţia, căci înţelegea că dezlănţuie un şir de fapte
şi întâmplări pe care nu le va mai putea stăpâni după aceea.
Se afla pe un hotar de unde-şi putea lesne privi trecutul
şi viitorul. Se temea că, părăsind acest hotar, se va afunda
în apele viitorului fără putinţa de a se mai întoarce vreodată
la pământul sigur al zilelor de acum. în chip nelămurit,
înţelegea că-1 va trage după ea în aceste ape şi pe boierul
cel tânăr dimpreună cu jupâneasa Aristiţa, legaţi de ea cu
firele nevăzute care-i leagă pe părinţi de cel din urmă născut
rămas în casa părintească.
Cuvintele ieşiră de pe buzele ei limpezi, arătând chibzuiala
din spatele lor:
— Măicuţă şi tăicuţule, aş vrea să aflu ce are de spus
Vlaicu. Dă poruncă, te rog, tată, se întoarse ea apoi către
boierul cel tânăr.
— Să vină, ridică boierul mâna către Stanca, şi ţigăncuşa
porni ca din puşcă spre spatele conacului, urmată îndeaproape
de Chiva care încă suspina.

492
 Ziua se sfârşea. în sunet de corzi ciupite, lăutarii coborau
din podul şurii, iar oamenii aduceau ultimele mulţumiri
boierilor pentru ospăţ şi plecau pâlcuri-pâlcuri, îndreptându-se
către casele lor. Fetele mergeau înlănţuite câte trei pe după
mijloc şi priveau una către alta cu atâta alint de ai fi zis că
sunt tot surori-surori. Toate erau pregătite pentru dragostele
verii ce începea.
Câte una din lanţurile de trei arunca la răstimpuri o privire
în spate, cercetând de sunt privite, apoi aducea veşti în faţă
celorlalte şi toate prindeau a râde fără oprelişti. Câteodată,
feciorilor din spatele fetelor li se părea că mersul lor se
schimbă după câte o astfel de privire aruncată înapoi, dar
lor li se păreau multe în ziua aceasta cinstită cu vin roşu.
După o bucată de vreme, pe când curţile se goliseră şi
liniştea coborâse din nou, luând locurile în stăpânire după
toată fierberea de peste zi, în dosul conacului se auzi copită
de cal. Un glas struni animalul şi, în sunet de arme săltate
în tecile lor, Vlaicu descălecă şi apăru de după colţul cona­
cului, oprindu-se jos, în faţa cerdacului.
Purta calul de dârlogi şi la oblâncul şeii avea doi desagi
încărcaţi. Cămaşa îi era curată ca scoasă acum din apa râului,
iar contăşelul cel negru, cu mânecile spintecate din umeri
după moda pandurilor, spânzurat cu neglijenţă pe umeri,
fusese îndelung periat şi făţuit cu oţet îndoit cu apă. Vlaicu
se pregătise pentru înfăţişarea aceasta. Numai cizmele stropite
cu noroi la fel ca picioarele murgului - semn că luase coada
iazului la copita calului, de nerăbdare - ştirbeau imaginea.
Dădu bineţe şi se înclină în faţa jupâneselor, apoi mulţumi
boierului cel tânăr pentru că-i este îngăduit să intre în curţile
boiereşti. Ceru voie să înfăţişeze darurile aduse şi, la un
semn al jupânului Miron Sămărghitan, ridică pe umeri desagii
de la oblâncul şeii, urcă până sus, în cerdac, depunându-i
la picioarele jupânesei Aristiţa. Acolo jos, la picioarele ei, se
plecă Vlaicu pentru desfacerea desagilor şi scoaterea la lumină
a darurilor - mişcare bănuită de mulţi dintre cei ce se aflau
în cerdac că ar fi fost chibzuită şi nu întâmplătoare.
Din desagi ieşi la iveală mai întâi un toptan de muselină
ivorie pe care Vlaicu îl întinse jupânesei Aristiţa. înainte ca ea
să-şi hotărască vreun răspuns potrivit momentului - o bătea

493
gândul chiar şi la un refuz corect argumentat - surorile mai
mari ale Ruxandrei se entuziasmară cu ciripeli vesele, repe-
zindu-se să cântărască între degetele lor cunoscătoare calitatea
muselinei şi lăudând pe cel ce s-a priceput să aleagă culoarea.
— Am avut ajutor, recunoscu Vlaicu, tăcând însă mai apoi
peste această taină dezlegată numai de ochii de vrăjitoare mică
ai Stancăi, ce văzură părerea unui surâs pe chipul lui Mariam.
Apărură apoi olandine şi marchizeturi aduse de Vlaicu
pentru jupânesele Măriuca şi Păuna, o pipă din spumă de
mare cu căpăcelul frumos filigranat în argint pentru boierul
Miron Sămărghitan ori felurite ciubuce şi punguţe de piele
cu tutun aromat pentru conaşii Iordache şi Mărgărit, ce-şi
părăsiră de îndată locurile lor de străji şi se apropiară de desagi.
Pricepând că treaba-i oarecum bună, măcar că jupâniţa
cea mică părea să nu fi observat că au oaspete nou în
bătătură, ci se îndeletnicea cu multă vrednicie de strângerea
tuturor copiilor curţii pentru primenirea de seară, Manuc
începu să abată discuţia către rosturile pe care i le menise
de câteva săptămâni, în înţelegere cu Vlaicu.
Lăudă măiestria acestuia în alegerea darurilor şi se întrebă
pe cine moşteneşte oare - prilej de a aduce alte laude, de
data aceasta părinţilor cluceraşului, pe care-i ridică până-n
slăvile cerului, de ai fi zis că băiatul se trage din niscaiva
împăraţi neştiuţi. Apoi iarăşi se întoarse la virtuţile lui Vlaicu,
întărind-o pe fiecare cu câte o istorisire scurtă a vreunei isprăvi.
— Nu mai departe decât deunăzi a omorât cu mâna lui
pe unul dintre cei mai vechi duşmani ai neamului vostru,
chiar la el acasă, spuse Manuc, ridicând ţoiul cu rachiu de
dude albe, închinându-1 către Vlaicu şi dându-1 apoi peste
cap. A răpus pe Pasvante Chiorul chiar în Vidin, mai spuse,
aşezând ţoiul pe masă.
— Asta este peste poate! ridică glasul boierul cel tânăr,
aruncând pe masă pipa lui cea nouă ca şi cum ar fi dorit
să arate că nu-i trebuie, dacă vine la pachet cu astfel de
plăsmuiri gogonate.
— Crede, cinstit boier Miroane, căci asta cu adevărat s-a
petrecut, răspunse Vlaicu, apăsând pe cuvintele cu adevărat
ca într-o recunoaştere spăsită a faptului că toate celelalte
erau vorbe peţitoreşti.

494
 în cerdac se lăsă liniştea.
Ai casei, mai cu seamă bărbaţii, deveniră dintr-odată serioşi
şi îşi apropiară jilţurile de al lui Manuc. Anica şi Nela tocmai
urcau scările cu alte tipsii pline cu mizilicuri - măsline,
ghiudemuri şi feliuţe de pastramă - ca să nu stea masa goală,
iar acum tot dereticau şi schimbau locurile ştergarelor pe
masă, mai mult ca să tragă cu urechea pentru servitorimea
însetată de veşti de jos, de la bucătării.
— Ia mergeţi la treburile voastre de-aici! Mergeţi! flutură
din mână cu nerăbdare la ele boierul. Vlaicule tată, dacă ai
isprăvit cu cele daruri, aşază-te odată căci m-ai ameţit şi
vorbeşte. A murit Pasvante?
Atrasă de vestea de necrezut, Ruxandra îşi aduse din
conac scăunelul ei cel scund, îl potrivi la picioarele lui Miron
Sămărghitan şi se aşeză, cu coatele pe genunchi şi bărbia în
pumni - poziţia ei de poveşti - sfârşind sufletul cluceraşului
cu ochii mari, potriviţi într-ai lui. Vrăjit, fără să se mai poată
desprinde din privirea ei, Vlaicu vorbi:
— De la ultima intrare a pasvangiilor în Craiova, când au
răpit suta de copile şi au ars oraşul din temelii, Iancu al nostru
a rămas de tot neîmpăcat. Numai îi tuna şi-i fulgera, şi nimeni
nu-i putea intra în voie. A trimis vorbă tuturor cetelor şi cu
toţii au răspuns. Ne-am adunat în pivniţele cinstitului jupân
Manuc, la han, mai bine de două duzini de căpetenii. A venit
şi Andri Popa, haiduc de pe partea cealaltă a Oltului, care cu
ceata lui bate malul stâng, a venit şi Ioniţă Tunsu Răspopitu,
om cu ştiinţă de carte, singurul haiduc pe care-1 cunosc să
nu fi luat vreodată viaţă de om, a venit şi Anghel Şaptecai,
căpetenia celei mai sângeroase cete de haiduci din toată Bănia.
Toţi s-au adunat, unul nu a lipsit. Ruşii din han nu au prins
de veste ori poate ne-au îngăduit în tăcere, căci bandele de
pasvangii sunt o năpastă de care nu aveau cunoştinţă atunci
când au venit aici, ci numai s-au pomenit cu ea pe cap şi
nu ştiau cum să scape. Iancu al nostru dimpreună cu toate
căpeteniile au plănuit o lună încheiată. Au fost trimise iscoade
pe la boierii ce ne-au sprijinit dintotdeauna - la vorba aceasta
a lui Vlaicu, boierul Miron Sămărghitan lăsă capul în piept
şi-şi drese glasul, iar Aurică îşi aruncă iute privirile departe,
către câmpurile semănate cu grâu - ca să vestească ce se pune

495
ia caie şi sa ceara arme şi Dani. Am racut taoara in munte,
toate cetele dimpreună, aşa fel ca să instruim oamenii laolaltă,
iar ei să se poarte mai apoi în luptă ca degetele unei singure
mâini. Sub porunca lui Iancu al nostru i-am numărat odată
pe toţi, când se apropia ceasul hotărât ca să ieşim din munte
şi să pornim după ei. Am fost trei mii în noaptea aceea. Ştiu
însă că ni s-au mai alăturat pe drumul către Vidin, şi neizbutind
cu niciun chip să scăpăm de ei i-am îngăduit, înarmaţi aşa
cum veniseră de acasă, cu toporul cel bun. Am coborât pe
Olt până la Turnu Măgurele, raiaua turcească, şi am pus-o
la pământ din temelii, de nu a mai rămas piatră peste piatră.
Am trecut apoi Dunărea dincolo pe la Islaz, unde se varsă
Oltul. Ne-au ajutat nişte pescari cu care legasem mai demult
nişte vorbe, cum că ne vor sprijini când va fi să fie. Nu ştia
nimeni că sosim, ca să putem cădea precum trăznetul asupra
turcilor. Pescarii au lăsat plase şi năvoade şi ne-au trecut pe
rând tot restul zilei. Seara ne-am aşezat tabără mai la vale
de Nicopole, dincolo de dealuri, într-un pui de pădurice
unde ne-am ascuns şi ne-am odihnit. Uscate dealuri pe partea
aceea de lume, Doamne! Mai mult piatră decât iarbă, abia
ici-colo câte-un pâlc de copaci unde să poposeşti. Dimineaţă,
înainte de revărsatul zorilor, am pornit mai departe către
Plevna, şi toţi bulgarii şi românii întâlniţi pe cale ne ţineau
partea, păstrând tăcere despre trecerea noastră pe acolo, aşa
că am izbutit să ajungem iute sub zidurile Plevnei, fără ca
turcii să afle de războiul ce porniserăm. Iancu al nostru a
poruncit ca jumătate dintre oameni să rămână aici, iar cu
cealaltă jumătate a pornit mai departe, către Vidin, cu vorba
ca atacurile să se dea în acelaşi timp la Plevna şi la Vidin.
în toate satele mai înalte dintre aceste două cetăţi au fost
plătite străji bulgăreşti care să aprindă de îndată focuri pe
dealuri, atunci când vor vedea alte focuri aprinse dinspre
Vidin, ca să dea de veste că începem.
Vlaicu se opri şi, desprinzându-şi privirile dintr-ale Ruxandrei,
vorbi către boierul cel tânăr:
— îngăduie o gură de apă, jupâne Miroane, căci mi s-a
uscat gura.
— Adă băiatului vin, Anică! Nelo, ce fel de masă boierească-i
asta, care plânge după cănile cu vin? Pentru ce mâncaţi la

496
masa mea, ai? se oţărî boierul la femei, nemulţumit că s-a
tăiat firul poveştii.
Vlaicu închină mai întâi către Manuc, starostele acestui peţit
neobişnuit, pentru a aminti tuturor celor de faţă care este de
fapt rostul întregii seri, apoi către gazde şi restul oaspeţilor, şi
bău cu înghiţituri rare, plănuind în vremea aceasta cum să
continue fără a da pe faţă tot ce pătimise în timpul luptelor.
Din vara trecută, de când intrase pe fereastra Ruxandrei în
inima nopţii ca să se mărturisească şi să mai stingă din focul
ce-i ardea sufletul, purta cu el prin lume o mare bucurie şi
un mare ajutor, o taină pe care nu o împărtăşise încă nimănui.
Cum ar fi putut, de vreme ce vorbele nu-i erau aşa la înde­
mână ca armele?
Toate cele ce istorisea începuseră chiar atunci, după noaptea
în care jupâniţa îi stătuse cuminte în braţe, cu capul pe umăr,
răscolindu-i simţurile şi viaţa cu mireasma părului despletit.
De atunci, locul de pe umăr unde dormise ea nu-i mai
aparţinea cu totul. Propria lui carne se înstrăinase, căpătase
înţelesuri mai înalte, ca şi cum popasul ei îndelungat pe acel
umăr l-ar fi înnobilat.
Mult timp după aceea îi părea că nu toată fata plecase,
ci că o parte din ea rămăsese lipită pentru totdeauna acolo,
pe umărul lui stâng, însoţindu-1 mai apoi pe toate drumurile
lumii. Nu-i putea scrie fiindcă drumurile lui fuseseră mai
mereu tainice, dar o avea cu el ca să-i vorbească, să i se
destăinuie în nopţile lungi de pândă şi - culmea - să se
simtă protejat în dimineţile toropite de osteneală. El era acela
care se simţea protejat de ea.
Aşa trebuie să se fi simţit cei dintâi oameni, curaţi într-o
lume neîncepută, simţindu-şi îngerii aproape, respirându-le
liniştit pe un umăr. Lumea se învechise între timp. Oamenii
erau împovăraţi de vinovăţii grele ce aduceau peste ei răz­
boaie, foc şi cutremure de pământ. Nimeni nu-şi mai simţea
îngerii pe umeri. Numai el, acum, după o noapte binecuvântată
în care Ruxandra se cuibărise la pieptul lui, fusese dăruit,
iar astăzi umbla prin lume ocrotit.
— Nu era prima oară când veniserăm după ei până-n
cetatea Vidinului, la ei acasă, drept pedeapsă pentru călcarea
satelor noastre şi răpirea copilelor, începu Vlaicu din nou

497
istorisirea. Ne aşteptau, iar noi ştiam că ne aşteaptă. înşiraseră
ca de obicei tunurile pe cheiul întărit cu piatră al cetăţii părăsite
Baba Vida, cu gurile către Calafat, iar oamenii şi-i ascunseseră
printre ruine. Numai că de data aceasta noi trecuserăm Dunărea
pe la Turnu Măgurele şi veneam printre satele bulgăreşti, ca
să cădem în spatele lor. Am intrat în Vidin venind dinspre apus,
pe când ei pândeau către răsărit. Cele dintâi focuri au fost
aprinse în zori, după ivirea soarelui, iar străjile lăsate în satele
din apropiere le-au văzut de îndată şi au aprins altele, aşa
că vestea s-a întins cu iuţeală până la Plevna. Pandurii noştri
au căzut asupra ienicerilor lui Pasvante cum cade trăznetul
chiar în poarta casei, fără veste, năucindu-i atât de tare încât
minute bune parcă nici nu porneau lupta, ci numai se lăsau
mânaţi de noi în Dunăre. La aşa ispravă, paşa de Vidin a
ieşit din ascunzătoare şi a prins a răcni către oamenii lui,
bătând cheiul de piatră al Dunării în galopul calului ca să
le taie retragerea în ape şi să-i împingă către noi. Alerga calul
în sus şi-n jos, cu iataganul ridicat deasupra capului, şi striga
ca la sfârşitul lumii: Ileriiiiii! Ileriiiiiii!, adică, pe limba lor
turcească, înainte. Eu, văzând că ne strică socoteala şi-i
îmbărbătează pe turcii pe care numai ce-i băgaserăm noi în
sperieţi, am ocolit binişor pe după ruinele cetăţii Baba Vida,
tupilându-mă printre mărăcini şi scaieţi, şi i-am ieşit blestema­
tului într-o parte. L-am apucat de cingătoare şi l-am tras jos
de pe cal, şi-apoi ne-am luptat parte-n parte. Avea o mustaţă
subţirică şi obrazul cam spân, iar straiele nu-i erau făloase,
în afara unei pene înalte prinse cu o nestemată la turban nu
l-ai fi deosebit de ienicerii săi. Privirea însă, plină de duşmănie
şi cumva sticloasă ca a şerpilor, te putea împietri de groază.
Peste ochiul scos purta o cârpă neagră răsucită peste cap şi
legată la spate cu nojiţe. El striga la mine pe turceşte, eu
strigam la el pe româneşte. în credinţa lui Dumnezeu vă spun,
cinstiţi boieri, cu mâna pe inimă, asta mi-e crucea: viteaz
bărbat. De nu şi-ar fi irosit viaţa împlinind numai blestemăţii,
bun oştean ar fi putut fi. Unde lovea el săreau scântei din
sabia mea. La o vreme osteniserăm amândoi, căci nici eu nu
mă dădeam pe parale puţine. Ni s-au încrucişat armele în
faţa ochilor şi nu ştiu de scrâşnea mai tare fierul ori dinţii
noştri încleştaţi. Ne-am privit ochi în ochi de la o palmă

498
distanţă, şi niciunul nu mai spunea nimic. Şi în toată încleştarea
aceea încremenită, nu ştiu cum m-a gâdilat un râs scurt atunci
când mi-am dat seama că ochiul său lipsă rămăsese mai an
în sabia Iancului nostru. Am pufnit în râs drept în nasul lui
şi am spus numele celui ce-1 păgubise: Iancu Jianu. L-am
rostit cu glas de luptă, cum striga el Ileri în spatele turcilor
lui, şi numai ce-1 simt că slăbeşte preţ de o clipă strânsoarea
încleştării, mărind la mine singurul ochi ce i-1 mai îngăduise
Dumnezeu. Şi atunci braţul tremurând pe mânerul săbiei,
căci nu mă mai puteam opune mult timp, zvâcni dintr-o
ştiinţă a lui, reteză scurt jugulara duşmanului, făcând o tăietură
adâncă chiar în locul prin care iese viaţa mai iute. Nu a mai
durat mult după asta până când nu a mai rămas niciun turc
în viaţă. Slăbiţi din strânsoarea îndemnurilor paşei de Vidin,
parte din ei şi-au aflat scăparea în apele Dunării, parte au
aruncat armele şi au rupt-o la fugă peste dealurile pietroase.
Câţi nu au rămas morţi împrejurul ruinelor de la Baba Vida,
s-au dezis de ordia lor şi şi-au pierdut urma. Asta-i.
— A murit Pasvante, repetă vorbele dintâi boierul cel
tânăr, plimbând privirea de la jupâneasa lui la jupânesele
Măriuca şi Păuna, apoi la ginerii în redingote englezeşti şi
înapoi, ca şi cum ar fi dorit să se asigure că vestea a ajuns
la toţi. A murit Pasvante, Aurică. Asta-i de trecut la condică.
Asfinţea, şi lumina plină de bucurie a zilei aceleia de început
de mai scădea cuminte, cum fac căţeii când îşi aşază botul
pe labe. în odaia cea mare de la intrare, unde Sămărghitenii
se adunau iarna în faţa focului din cămin, pruncii jupâneselor
şi cei ai lui Manuc adormiseră pe laviţe şi canapele, între
perne, topiţi de joaca de peste zi. îi veghease o vreme
Mariam, trăgând cu urechea prin uşa deschisă la cele din
cerdac, dar apoi aţipise şi ea, căci pruncul acesta ce-i creştea
în pântece o făcuse mai somnoroasă decât toţi ceilalţi la un
loc, şi Mariam prinsese obiceiul de a fura câte un pui de
somn peste tot pe unde ajungea.
— Aşadar, boieri dumneavoastră, acesta-i băiatul, vorbi
în cele din urmă Manuc, iar ciubucul său păcăni de două
ori. întrebarea este: ne daţi fata sau nu?
Toţi ochii se îndreptară către jupâneasa Aristiţa, căci nu
era prea limpede cum rămăseseră lucrurile. Jupâneasa ştiu

499
că nu acesta este momentul în care poate aduce alte argu­
mente în sprijinul celor dintâi ori cel puţin să le mai limpe­
zească, pentru ca toţi să vadă lucrurile aşa cum le vedeau
ochii ei de mamă. De vreme ce toţi păreau să împărtăşească
în seara aceasta aceeaşi bucurie şi nerăbdare, ea hotărî cu
înţelepciune să amâne pentru inima nopţii alte discuţii cu
soţul său. întinse mâna cu palma desfăcută în sus către
boierul cel tânăr şi spuse:
— Dumnealui boierul, nu eu.
Miron Sămărghitan primi acest sceptru invizibil al puterii
cu surprindere. Clipi cu sprâncenele ridicate, cântări preţ de
o clipă gândurile învârtejite în minte, apoi spuse, vădit mândru
de dezlegarea găsită:
— Este timpul ca tinerii să meargă în livadă peste iaz, ca
să vadă cum e vremea pe acolo şi să ne spună apoi şi nouă.
în rostuiala peţitului, după ce isprăvea de vorbit starostele
peţitor, dacă lucrurile erau bune, tatăl fetei trimitea tinerii
„afară, ca să vadă cum e vremea şi-apoi să vină să spună şi
celorlalţi“. De când rânduise Dumnezeu peţitul pe lume, mai
întâi grâiau bătrânii, apoi se înţelegeau tinerii. Şi unii şi alţii
puteau strica rosturile înţelegerii, căci nu se trecea nici peste
cuvântul unora, dar nici peste al celorlalţi. Boierul Miron
Sămărghitan ştia că singură Ruxandra este cheia tuturor
acestora, căci oricum vor încerca să-i aranjeze cei bătrâni
viitorul, toate se vor face până la urmă după voia şi credinţa
ei. Feciorul tatei viteaz, o alintă boierul în gând, arătând
aceasta în afară printr-un surâs înflorit pe chip.
Peste măsură de mulţumit de vorbele de pe urmă ale
boierului, Vlaicu luă pe jupâniţa de mână şi împreună cobo-
râra scările cerdacului, speriind vătraşii şi femeile, aşezaţi la
pândă sub scară, şi zburătăcindu-i în toate părţile. Pe urmele
lor, în vreme ce dispăreau după colţul conacului, se auzi
glasul boierului ridicat atât cât să fie auzit de Vlaicu:
— Stâncă! Chivă! Mergeţi după ei!
Ivite ca din pământ sub porunca boierului, ţigăncuşele
porniră către iaz, alungând din calea lor cârdurile gălăgioase
de gâşte şi raţe.

500
 Ne daţi fata?

Uneori, Dumnezeu se adună din lucruri şi se înfiripă în

câteva cuvinte. Ele se născură singure pe buzele Ruxandrei,
înfiripate din foşnetul papurilor de la marginea iazului, din
zgomotele îndepărtate ale curţilor boiereşti care răzbăteau
cu întârziere până la ei şi din tăcerile pline de înţelesuri ale
nopţii coborâte din tării, iar ea se sperie auzindu-le, ca şi
cum nu-şi recunoştea glasul:
— Da, Vlaicule.
întrebarea lui venise după îndelungi pregătiri. începuse
prin a-i istorisi din nou cine este el şi cine sunt ai lui, ca
mai apoi să croiască planuri de viitor, descriind viaţa Ruxandrei
alături de el. Purtase fata de mână până în marginea livezii
şi o oprise la rădăcina aceluiaşi prun gârlănos unde, odinioară,
îi pusese sabia în mână. Trecuseră trei ani de atunci. Niciunul
dintre ei nu se mai îndoia astăzi că îşi aparţin, doar se
minunau de cum toate aceste întâmplări, care treceau peste
ei, îi schimbau.
Vlaicu îi vorbise despre planurile de a construi împreună
conacul mare, boieresc, la numai un ceas călare de casa
părintească, pe una dintre cele mai noi moşii cumpărate de
Manuc şi dăruită lui, drept mulţumire pentru serviciile aduse.
— Şi până când toate acestea vor fi gata, de vei voi,
Ruxăndriţă dragă, îi mai spusese el, vom tăia ferestre culei
bătrâneşti, vom făuri în dulgheriile boierului Miron jilţuri,
dulapuri şi blidare, paturi şi canapele şi vom aranja să locuim
între zidurile ei care te-au crescut. Ori poate chiar acasă în
Chiojdele Buzăului, pentru ca Siriul cu toate păşunile, căşăriile
şi plaiurile lui să te ştie de stăpână. Căci voi isprăvi toate prici­
nile mele cu străinii ce ne-au intrat pe moşii, îmi voi lua înapoi
ce este al meu şi îţi voi pune la picioare, Ruxăndriţă, partea
mea de munte, întinsă până la vama cu Moldova. Te învoieşti?
Ţigăncuşele jupâniţei ascultau la toate acestea şi îşi aflau
joacă aruncând pietricele şi beţigaşe în iaz ca să sperie vreo
broască ce-şi iţea ochii pe faţa apei. Ruxandra privea când
la ele, când la Vlaicu, cum ar fi privit la lucrurile dintre care
ieşea şi la cele între care era poftită să intre. Viitorul părea

501
în clipa aceasta mai viu şi mai apropiat chiar decât prezentul,
în loc să o înspăimânte şi să o înfioare ca în trecut, venise
până la picioarele ei şi-şi plecase acolo capul, îmblânzit.
Chiar de-ar fi fost numai o închipuire înşelătoare, Ruxandra
îşi dorea să intre în ea, să o trăiască până la capăt, trecând-o
din afara în interiorul ei.
Aşteptase întrebarea lui, fără să ia aminte prea tare la
toate argumentele înşirate de Vlaicu, şi atunci când el o
rostise, Ruxandra spusese D a cu uşurinţă, cum fac pesemne
merele coapte atunci când cad din pom. De vor ridica
împreună conac boieresc, de vor locui între timp în cula din
marginea curţilor părinteşti ori la poalele Siriului, între munţii
de la marginea ţării, acestea toate puteau fi stabilite şi după
împlinirea legământului dintre ei.
Noaptea se adâncea şi oaspeţii, lămuriţi asupra celor ce
se petreceau în livadă - căci un Nu răspicat din partea
jupâniţei ar fi durat mult mai puţin şi i-ar fi adus repede
înapoi pe amândoi - oaspeţii intrară pe la odăi, pentru somn,
lăsând pentru dimineaţă încheierea pricinii. Conu Iordache
şi conu Mărgărit îl necăjeau pe Manuc cu glume privind
cheltuiala la care îl va supune cât de curând fina sa, jupânesele
Măriuca şi Păuna se avântară în discuţii legate de ultimele
modele de rochii apărute în Viena şi Londra, potrivite pentru
aşa mare eveniment ca o nuntă în familie, şi calculau cu
înfrigurare dacă este timp ca să fie aduse în ţară, iar boierul
cel tânăr îşi dădea de lucru gurii ca să ascundă faptul că-i
tremură colţurile ei, şi spunea neîncetat:
— Gata, se face. Dacă se face, se face, gata de-acum. Nu
pentru asta am crescut-o, ca să meargă în lume şi să trăiască?
Destul cât am învăţat-o, nu ne va da de ruşine. Acum gata,
se face.
Numai jupâneasa Aristiţa nu spunea nimic, rotind prin
minte felurite argumente, şi nădăjduind să întoarcă lucrurile
de pe făgaşul pe care porniseră. Avea să-i ceară lui Vlaicu,
drept şi fără ascunzişuri, să-i spună din ce casă va ieşi el în
ziua nunţii? Această întrebare avea să-l pună pe gânduri şi
poate că va înţelege atunci şi el frământările ei: ce mire este
acela care nu iese din casa părinţilor, ori şi mai bine dintr-a
sa? Ce bărbat porneşte la drum în viaţă astfel?

502
 în iatacul de copilă al Ruxandrei, târziu în inima nopţii,
Stanca o ajuta pe jupâniţă să îşi pună cămaşa de noapte şi
se tânguia ca la căpătâi de mort:
— Au să te mărite, jupâniţă mea frumoasă. Ce-o să se
aleagă de noi, Doamne?
— Stâncă, dădu Ruxandra răspuns în vreme ce capul
ciufulit i se ivea prin gura cămăşii, EU am să mă mărit. Eu
singură, căci socot că nu este nimeni asupra mea cu putere,
nici cu braţul, nici cu vorba. Taica a îmbătrânit, surorile abia
dacă mai vin de două ori în an, la Sfintele Paşte şi la Crăciun.
Trebuie familie tânără pe moşie. Ştiu ce este de făcut, iar
Vlaicu este potrivit pentru planurile mele.
— Domnia ta, jupâniţă, te măriţi singură pentru că trebuie
familie tânără pe moşie, asta îmi spui? vorbi ţigăncuşa cu
multă îndrăzneală, pentru că la ceasurile nopţii, între pereţii
iatacului stăpânei, întotdeauna îi fusese îngăduit să aibă păreri
proprii. Eu nu cred vorba asta, cinstită jupâniţă, nici biciuită.
Ştii de ce te măriţi domnia ta, singură aşa cum spui? Pentru
că ţi-e drag cuconaşul şi nu vezi altă cale mai bună ca să-l
ţii lângă domnia ta, să-l vezi în fiecare zi şi să te poţi uita
la dânsul fără oprelişti, după pofta inimii.
— Tu, Stâncă! încruntă sprânceana la ea jupâniţă, apoi
tăcu în vreme ce mintea îi alerga în căutarea celor mai
potrivite cuvinte ce ar fi trebuit să urmeze acestora două.
Nu află nimic însă, şi împotrivirea dintâi se topi în inima
ei, lăsând locul unei dorinţe de mărturisire. Cuvintele urcară
până pe buzele ei, dar, aflându-le ferecate, ieşiră spre lume
prin ochi. „Mi-e drag, da“, grăiră privirile ei către Stanca, „şi
nu ştiu cu ce m-a supus aşa, dar l-aş urma nu numai până-n
Vămile Buzăului, dar şi până la capătul pământului, de mi-ar
spune că acolo îi este casa“.
Nunta fu stabilită peste un răstimp de două luni.
Jupânesele Măriuca şi Păuna se jeliră ca la mare prăpăd,
căci nu era vreme să fie aduse rochii de la Londra. în schimb
fură poruncite modelele în două locuri, la croitoresele domniei
şi la o croitoreasă sosită de curând de la Paris - ca din două
să poată fi aleasă una. Jupâneasa Măriuca, mai pricepută la
astfel de lucruri, nu avea prea mare încredere în croitoreasa
de la Paris, explicând surorilor că de-ar fi fost atât de bună

503
pe cât era pârâtă, atunci nu ar fi plecat din capitala modei
europene ca să vină în Bucureştiul plin de noroaie şi înăbuşit
în praf, unde jumătate dintre picioarele ce bateau străzile
erau desculţe.
— Dar am poruncit, ce să fi făcut, să fi rămas cu rochia
comandată numai la o singură croitoreasă? sfârşea jupâneasa
Măriuca. Dacă neisprăvita ar fi stricat modelul, ce m-aş fi
făcut?
Jupâneasa a mare Aristiţa scoase de la cufere borangicul
şi postăviorul cel subţire, de culoarea untului, poruncite
pentru Ruxandra încă de pe vremea când ea era numai o
copilă alergând pe scările de piatră ale culei şi speriind
hulubii din podul foişorului. Avea să mărite fata în cămaşă
de borangic alb, lucrată pe la altiţă şi din alesătură, dar şi
din cusătură, şi în căftănel fără mâneci, din postăviorul cel
mai fin, de culoarea untului, tivit pe la poale şi pe umeri
cu blăniţă albă de iepure. Marama pe care o va purta pentru
întâia oară fusese lucrată de femei fără păcate nemărturisite,
cărora le trăiau toţi copiii şi bărbatul şi care aveau loc în
faţă în sfânta biserică. Vălul străveziu fusese lucrat pe urzeală
din borangic răsucit, cu fir de beteală argintie tot la două
rânduri şi cu cruciuliţe mărunte numai din alesătură pe toată
lungimea ei. în zilele de luni, când a început şi Bunul
Dumnezeu a croi lumea, jupâneasa scotea marama la aer pe
cerdacul de pe spatele casei, ca să o ferească de ochii lumii,
apoi o împăturea frumos şi o vâra la locul ei, în cufărul fetei.
După câteva săptămâni, pregătirile erau în toi. Jupânesele
îşi luaseră obiceiul să rămână peste noapte la conac tot la
două-trei zile odată, pentru că se întârzia până în buza nopţii
şi jupâneasa a mare nu le mai lăsa să plece. Drumurile
curierilor între Mironeşti şi Bucureşti ajunseseră să fie zilnice,
ba uneori chiar şi de două ori pe zi, căci veştile dintre moşie
şi Manuc se înmulţeau pe măsura trecerii timpului. Toate
acestea spre bucuria şi joaca băietanilor cei mai învăţaţi din
sat, care încălecau caii fără şa şi-i alergau, chiuindu-le în
urechi, la întrecere cu oamenii beiului.
Numai Aurică nu putea lua parte la toate acestea pe cât
de mult şi-ar fi dorit, căci vremea se încălzise şi treburile
moşiei începuseră să-l ţină departe de curtea boierească. în

504
lipsa lui venea însă mult mai des doftoroaia Mironeştilor,
baba Niculina, ca să dădea ajutor la pregătirile de nuntă tot
cu ochii în lacrimi, învinuind bucătâresele că nu mai isprăvesc
odată cu tocatul cepelor şi închinând pe jupâniţa ori de câte
ori îi ieşea în cale.
în săptămâna din ajun, Manuc împreună cu Vlaicu şi cu
cumnatul de mână - vornic al întregii nunţi fusese stabilit
să fie conu Iordache, cel mai mare de parte bărbătească din
neamul miresei - porniră să vestească oamenii şi să aducă
nuntaşii. Cu plosca plină şi cu caii împodobiţi, merseră mai
întâi pe la moşiile cele mai îndepărtate.
începură cu boierii Glogoveni de pe moşia Motrului,
departe în munte, dincolo de apa Jiului, în casa cărora
crescuse de copil Tudor Vladimirescu, cel ce începea astăzi
să se arate lumii tare vrednic şi primejdios. Boierii Glogoveni
erau ştiuţi ca oameni aspri şi nu o dată se întâmplase să-şi
alunge de pe moşie slugile care le ieşeau din cuvânt ori se
dovedeau leneşe. Cula lor bătrânească fusese odată fala ţării,
căci avea trei ieşiri - una în biserica moşiei, alta la cea dintâi
fântână din sat şi ultima trecea pe sub apa Motrului şi ieşea
în Râpă.
Urmară boierii Greceni de la Măldăreşti. Boierii Greceni
continuau vechea familie a Măldăreştenilor, rămaşi fără urmaşi
de parte bărbătească şi adâugându-şi de aceea numelui, cu
voce mai scăzută şi după o pauză cu înţeles, şi numele pierit,
atunci când se prezentau:
— Greceanu, spuneau ei. Greceanu-Măldărescu.
Coborâră apoi spre Craiova, unde poposiră cu plosca şi
cu chemările la nuntă în curţile boierilor Craioveşti, cărora
li se mai spune şi Pîrvuleşti, cei dătători de voievozi din care
odinioară şi Neagoe Basarab a ieşit. Urmară apoi boierii
Slatinei, anume Delenii sau Drăguşinii cum le mai spun câte
unii. în curtea lui Toma Deleanu, cel rămas fără urmaşi, care
creşte de suflet pe Ioniţă Deleanu, fură primiţi cu mare
bucurie, iar jupânesele cu niciun chip nu s-au învoit să le
mai dea drumul să plece în buza nopţii, aşa că fură nevoiţi
să facă popas.
Urcară apoi iarăşi în munte, de data aceasta dincolo pe
drumul Râmnicului, la boierii Bujoreni cei care se învredniciseră

505
să ridice atâtea sfinte biserici, să repare pe cheltuiala lor altele
aflate în suferinţă, ba chiar să pună pe picioare o bolniţă pe
lângă episcopie. Trecură pe la toţi boierii Râmnicului -
Socoleni, Olăneşti, Otetelişeni şi alţii - închinând şi spunându-şi
strigările lor-.
— Mirele şi mireasa vă poftesc să veniţi duminică la nunta
lor.
— Noroc şi ceasul ăl bun! urau cu veselie gazdele, luând
plosca legată cu năframă nouă din mâinile alergătorilor şi
cinstindu-se din ea.
Ultimii fură călcaţi boierii Buzeşti, de pe moşia Strejeşti,
ca megieşi ce le erau Sămărghitenilor, aceiaşi boieri Buzeşti
care odinioară, în anii lui Mihai Vodă cel Viteaz, dăduseră
pe fraţii Buzeşti ca braţ de apărare al domniei.
în toate aceste drumuri ale lor din săptămâna aceea,
cluceraşul umblase tăcut. Avea de-a dreapta pe Manuc şi de-a
stânga pe conu Iordache, care se îndemnau cu glume şi
isnoave, legând nopţile de zile ca în cei dintâi ani ai tinereţii,
dar între ei, Vlaicu mergea îngândurat. Lucrurile porniseră
deja să se înfăptuiască şi trezeau în el temeri despre care
nu avusese ştiinţă ori poate nici măcar nu existaseră.
Dorul lui de depărtări şi de fapte vitejeşti scădea cu fiecare
zi. Viaţa alături de Ruxandra, repetând împreună cu ea
paşii cuminţi şi atât de tociţi de alţii înaintea lor ai creşterii
unei noi familii în ţinuturile Băniei, îi părea astăzi mai dulce
decât orice altceva. Va fi un boier muntean, cu jupâneasă şi
copii, cu o curte plină de vătraşi şi cu sate de care să se
îngrijească.
Aici, în acest punct, inima lui tresărea cu nelinişte şi capul
i se umplea de întrebări. Se poate să existe un echilibru. Se
poate ca schimbarea lui să strice undeva acest echilibru şi,
printr-o lege a compensaţiei, undeva aceeaşi schimbare să
se producă în sens invers. Dacă dorul lui de depărtări şi
aventură va dispărea numai ca să apară în altă parte? Poate
chiar la ea, la Ruxandra de care se simţea legat cu fire mai
presus de înţelegerea lui.
Până să o îndrăgească pe ea nici nu ştia cât de mare îi
este sufletul. Nu se gândise niciodată la marginile lui. Acum
însă îl uimeau dimensiunile simţământului pe care îl trăia.

506
Unde încăpea toată această dragoste? Atât de mare îi fusese
sufletul şi înainte? Sau se dilatase, mărindu-se pe măsura
sentimentului? Descoperea spaţii mici, neştiute, ca nişte odăi
ascunse descoperite, când ele se umpleau de dragostea lui
pentru ea. Le arăta vederii pe măsură ce le invada.
Devenea conştient de iubirea aceasta care-1 făcea să se
simtă înţelept, experimentat, cu fiecare pas făcut către apro­
piata nuntă. Era o iubire nouă, născută din cea veche, dar
alta. Ceva ce vieţuise până atunci în el, tresărind odată cu el,
una cu sufletul lui, se desprinsese acum rămânând suspendat
în interior ca limba unui clopot, ca şi cum se copsese şi
stătea să-şi arate adevărata înfăţişare.
în dimineaţa nunţii, în curtea gătită de sărbătoare intrară
mai întâi lăutarii. Se strecurară pe portiţa cea mică deschisă
pentru ei de un rândaş cu ochii cârpiţi de somn, căci abia
dacă se îngâna ziua cu noaptea, şi străbătură curţile largi cu
pas ferit, oprindu-se sub ferestrele miresei. Aici porniră numai
din scripci un cântec mieros menit să deştepte pe jupâniţa
în cea mai importantă zi din viaţa ei.
Ca la un semn, la bucătării, femeile şi fetele, pornite la
treabă de cu noapte, prinseră a lăcrima cu mare jale, unele
gândind la tinereţile lor pierdute, iar celelalte, la propriul lor
măritiş, care le va scoate din rândul copilelor fără griji şi le
va băga în acela al femeilor cu greutăţile unor case pline de
copii, în vreme de război.
Din iatacul jupâniţei nu se auzea niciun semn, în schimb
în pragul cerdacului, de unde nu putea fi văzut de la bucătării,
dar putea fi auzit, apăru boierul cel tânăr, în cămaşă de
noapte, şi prinse a striga în gura mare peste curţi:
— Cine a murit, Anică? Nelă! Cine jeleşte acolo, voi nu
m-auziţi? Isprăviţi odată până nu cobor la voi acum! Unde-mi
sunt papucii? Unde mi-e cafeaua? Să cânte muzica! Să se
apropie lăutarii, că am tocmit tacâmuri din şapte sate. Vreau
să aud numaidecât cele douăzeci de cobze ce-am plătit! Să
audă şi soarele de pe cer că începem nunta.
Apoi icni de două ori, trase aer în piept ca la înec şi-l
slobozi afară într-un şir de tuse ce ameninţa să nu se mai
isprăvească, înroşindu-1 pe boier la faţă şi aducând-o afară
pe jupâneasa Aristiţa.

5°7
 — Babă Niculino! strigă ea tot în jos, către curţi şi către
bucătăriile de sub cerdac. Adu iute alifia pentru năduşeală,
că se prăpădeşte boierul.
încet, purtându-1 pe după umeri ca pe pruncii cei neascul­
tători, jupâneasa îl conduse înapoi în casă pe boierul Miron
Sămărghitan. începe bine, gândi, în vreme ce privea peste
umăr, ca să vadă dacă doftoroaia este pe urmele ei. Soarele
ieşit numai de un deget peste dunga zării punea umbre
lăptoase zăplazurilor dinspre grădini şi şurilor de la marginea
curţii boiereşti.
împotrivirea jupânesei Aristiţa nu se topise, dar se ascun­
sese cu înţelepciune în dosul unui surâs pe care era decisă
să-l păstreze pe chip tot restul zilei, de dragul jupâniţei celei
mici. Măcar că nu ar fi recunoscut cu niciun chip, un capăt
de gând continua să-i tot şoptească la ureche că Manuc are
dreptate, teama de a o pierde pe Ruxandra din cuib ar fi
făcut ca niciun peţitor să nu-i fie pe plac. Şi poate că nici
măcar teama că o va pierde, de vreme ce copiii ar fi urmat
să rămână prin apropierea conacului, dar parcă mai mult
decât orice teama că de acum înainte nimic nu va mai opri
anii bătrâneţii să se apropie şi de ea, aşa cum se apropiaseră
de boier. Jupâniţa Ruxandra, cu toate copilăriile ei, cu dra­
gostea ei pentru joc chiar şi acum, mare, ţinuse vremea în
loc, făcând pe jupâneasă să se închipuie tot mamă tânără
cu pruncă mică.
Pavăza ei însă era astăzi mireasă. Ultimul străjer al tinereţii
ei cădea.
Şi, culmea, tot Vlaicu era vinovat pentru aceasta.
Curând şirurile de trăsuri şi rădvane începură să sosească,
iar curtea deveni neîncăpătoare. Druştile cu care legase jupâniţa
vorbă, odată sosite, alergau iute sus pe scările conacului, fiind
singurele primite în iatac. Ruxandra alesese pe copila boierilor
Buzeşti, ce-i venea mai de departe şi verişoară, pe cele două
surori Drăguşin de la Slatina - Catinca şi Oltiţa - şi pe Maria
mică a boierilor Pîrvuleşti. Alaiul druştilor urma să fie condus
de Cateluţa cea mică a lui Manuc; împlinise şapte ani de curând
şi sarcina căpătată îi ştersese zâmbetul de pe buze toată
săptămâna, vreme în care copila repetase ceremonia cu toată
seriozitatea, în faţa păpuşilor şi a papagalului fără nume.
 Pe când soarele scăpase întreg dintre crengile pădurii, toate
ferestrele de la iatacul miresei se deschiseră, dând semn că
pregătirile sunt gata. Curtea întreagă îl aştepta acum pe mire.

Pădurea de fag în jurul lui mirosea umed a frunză tânără

şi a bălţi vechi. Dimineaţa nu avea putere destulă cât să
răzbată cu lumina până-n adâncul ei.
Vlaicu rămase mult timp apărat de umbra ultimilor copaci
din poala pădurii, privind în depărtare la frământările din curţile
boiereşti. Conacul râdea în soare, sclipind din toate ferestrele,
în spatele lui, pădurea se trezea, foşnind atunci când vreo
pasăre îşi lua zborul. Culese de pe ramura ce-i atingea umerii
o frunză şi o strivi între degete. Manuc îi lăsase vorbă să rămână
în poala pădurii până înainte de prânzişor, apoi să iasă şi
să pornească spre conac, ca să-şi ia mireasa de la părinţi.
Pesemne mai nerăbdător decât stăpânul lui, calul prinse
de la o vreme să freamăte sub el, bătând cu copita pământul.
Ici-colo, la adăpostul vreunui trunchi bătrân, unde-i mai
răcoare, ultimele flori plăpânde din primăvară încă-şi mai
ţineau capul sus cu semeţie. De sub frunzele putrezite de
anul trecut dăduse iarbă nouă, rară în lumina puţină.
„Mă duc!“, se hotărî Vlaicu de la o vreme.
„Şi de n-o fi gata?“, se întoarse un gând al său mai chibzuit.
„Mai rabd o jumătate de ceas şi ies. Cât timp o vor găti? Şi
apoi la ce bun, că aş lua-o pe cal numai în cămaşă şi surtuc.“
în spatele lui pădurea întreagă fremăta, mişcându-şi umbrele,
în faţă, prin perdeaua de frunze verzi, conacul din depărtare
părea să fi început fără el. Se bizuia pe boierul cel tânăr,
care părea să nu fi uitat cum grăieşte sufletul îndrăgostit. Se
temea de apele adânci şi pline de taine din sufletul jupânesei
Aristiţa, ce părea să-i găsească pricină după pricină, dar el
încetase să se mai apere, înţelegând că lucrurile nu vor avea
sfârşit. Calul bătu din nou copita în frunzele putrede, ridicând
din ele miros de baltă, şi fornăi odată cu putere, scuturându-şi
capul şi făcând zurgălăii frâului să zuruie. Din spate îi răspunseră
toate umbrele pădurii, foşnind întărâtate şi nerăbdătoare.
O parte a gândurilor lui Vlaicu porniseră ticluirea unui
plan, conceput ca să ocolească toate acestea; să iasă din

509
pădure ca glonţul, să o ia pe Ruxandra şi să-şi piardă amândoi
urma în lume. Ar fi dorit să iasă, era şi timpul, dar se
temea că lucrurile nu fuseseră suficient de bine chibzuite şi,
undeva, ceva îi scăpase, urmând cât de curând să-l dea de
ruşine.
Şi atunci, un glas coborât de bărbat învăţat cu pânda
spuse aproape, chiar lângă umărul lui:
— Hai, frate, să ieşim, că ni s-au plictisit caii.
Dintr-o singură mişcare avântată, Vlaicu dimpreună cu
patruzeci de panduri încălecară şi ieşiră din făget, purtând
caii la pas, drepţi în şei ca brazii.
Ai curţilor duseră mâinile streaşină la ochi, ca să se apere
de lumina răsăritului şi să priceapă ce se petrece. Din pădure
ieşeau călare rânduri de panduri. Mai întâi şase, purtând
între ei pe Vlaicu. Apoi, în spatele lor, câteva rânduri de trei
umăr la umăr, aliniaţi cu multă disciplină. Iar la urmă toţi
ceilalţi, fără nicio orânduială, aceştia de pe urmă aruncând
căciulile de astrahan în aer şi chiuind ca la biruinţă, ridicând
păsăretul făgetului în înalturi.
Ieşeau tot mai mulţi dintre copaci, de-ai fi zis că pădurea
însăşi vine spre conac, să o ia pe jupâniţa.
Vlaicu strângea dârlogii în pumni şi asuda pe sub căciula
mândră. De vreme ce casă din care să iasă nu avea, ieşea
din codrul bătrân, care văzuse atâtea, îl ascunsese şi-l ocrotise
aşa cum numai curtea părintească o face. Ieşea dintre fagi
cum ar fi ieşit dintre părinţi. Nu avea a se ruşina, înţelegea
acum aceasta, pentru că avea —iată - bătrâni ce-i stăteau în
spate, depunând mărturie pentru el.
în pragul cerdacului se ivise şi Ruxandra, adusă de furtuna
iscată între druştile ei la vederea pandurilor călare. înaltă
şi mlădie în rochia ei de borangic alb, cu altiţa cusută
toată-n sori şi rotiţe şi cu flori sparte din alesătură pe la
poale, cu căftănelul de culoarea untului şi cu cea dintâi
maramă mai străvezie decât pânza de păianjen, lăsată de
druşti să cadă ca apa din creştetul jupâniţei pe spate, până
la glezne, Ruxandra coborî liniştea între cei dintâi nuntaşi
sosiţi în curte.
Pe drum se vedea venind o pădure de căciuli de astrahan
şi contăşele cu găitane negre. Caii frumos împodobiţi cu

510
canafi roşii pe la urechi bateau cu mândrie pas învăţat. în
curte nu mai mişca nimeni, cu ochii la ei, răpiţi de fala
bărbaţilor strânşi în jurul unuia dintre ai lor.
Şi atunci, în toată acea linişte, se auzi glasul lui Aurică:
— Eu gândeam că-i singur, sărmanul, dar văd că-i ajutat
şi-s mulţi. Atunci să ştii că altă făină se macină la moara
noastră, boierule. Să poftească să o ceară după cuviinţă, căci
văd că are cu cine.
Şi, fără a mai aştepta nicio îngăduinţă, lucrând după o
ştiinţă a lui proprie, întoarse pe jupâniţa-n loc şi o împinse
binişor în conac, ascunzând-o şi închizând cu hotărâre uşa pe
urmele ei. încântaţi, de ce avea să urmeze, ai curţilor şi nuntaşii
sloboziră chiuituri, iar lăutarii porniră un cântec vesel.
Pandurii umplură curţile boiereşti, iar călăreţul din dreapta
mirelui —nădejdea lui adică - îşi porni strigările, ţinându-se
drept în şa şi privind cu mare fală în sus, către cerdacul
conacului:
— C ând a l nostru îm părat
De dim in eaţă s-a sculat
Faţa a lb ă şi-a spălat,
La icoan e s-a închinat,
Din trâm biţă a sunat
Şi oaste a adunat.
Noi - născuţi la m unte şi crescuţi la oi,
Cu d o in ă din fr u n z ă şi din cimpoi,
Suntem căpitan i de sea m ă şi vătafi d e soi.
Aşa că, socrule mic,
Vezi c ă mulţi am venit
Şi cu noi nu-i de glumit.
— Aşa, şi ce-i dacă aţi venit, feciori? îşi intră boierul cel
tânăr în rol, încântând curtea întreagă. Ce vreţi?
— Al nostru împărat, continuă vătaful mirelui, aşezând o
mână pe umărul lui Vlaicu, pentru ca cinstitei adunări să-i
fie limpede cine-i împăratul, a porn it la vânat,
Şi u rm ă d e că p rioa ră a luat.
Unii zic că-i u rm ă d e zân ă,
Să-i f i e îm păratului cunună.
Alţii, m ai cunoscători,
Zic că-i u rm ă de căprioară,
 Să-i f i e îm păratului soţioară.
Şi d a c ă urm a i-am luat,
Am văzut c ă a ici a intrat.
Şi s-a lăsat o stea lum inoasă
C hiar p e a cea stă casă.
— După mireasă am venit, spuseră pandurii cu feţele lumi­
nate de bucurie, după ce-şi isprăviră cuvântarea cea după lege.
— Bine aţi venit! le răspunse Aurică, devenit dintr-o clipire
vornic al nunţii cu încuviinţarea lui Manuc şi a cumnaţilor.
V-om omeni şi-apoi o să plecaţi pe la treburile voastre, căci
mirese aici nu avem.
Oaspeţii râseră cu încântare. Toată suflarea satului se afla
pe la stoborii gardurilor, înconjurând curţile pline pe două
rânduri, ba încă pruncii se căţăraseră şi prin copaci, ca să
vadă mai bine. De cealaltă parte a drumului trăseseră într-o
oarecare ordine vreo douăzeci de trăsuri, iar surugiii legaseră
sacii cu fân de căpestre şi urcaseră în picioare pe capre.
— Jupân ispravnice, văd că nu ne înţelegem, spuse cel
ce stătea de-a dreapta lui Vlaicu. Păi nu vorbirăm până acum
că am luat urma căprioarei şi ea a intrat chiar aici, în aceste
luminate curţi? Căprioara ce am urmărit era chiar o jupâniţă
nespus de frumoasă, cu cosiţa până-n pământ şi groasă ca
pe mână, cu ochii căprii, cu mijlocelul tras prin inel şi cu
pielea albă ca laptele. Unde-i, că vrem s-o vedem?
— N-avem, puse punct Aurică, serios, distrându-se în
sinea sa pe seama nedumeririi pandurilor.
— Dar nu vă place de feciorul nostru de împărat? se
hotărî vornicul lor să încerce pe altă parte. Ia priviţi mai
de-aproape, vă rog. E înalt ca muntele şi drept ca bradul.
Când loveşte el odată cu sabia —dar ce zic eu sabie, paloş —
doboară douăzeci de duşmani dintr-odată. Ocheşte cu săgeata
vulturul în înaltul cerului şi-i ştiu de frică toţi pasvangii
până-n Vidin.
— Asta-i adevărat! întăriră râzând cei din spate.
Mai nerăbdătoare decât mirele din mijlocul curţii, Ruxandra
ciocăni de trei ori în uşă, ca să dea semn lui Aurică să se
mai lase, căci nu mai stă mult timp ascunsă. Aurică puse
mâna pe clampă şi trase bine către el, ca să se asigure că
jupâniţă nu va ieşi nepoftită, apoi spuse peţitorilor:
 — A, acea căprioară? Din acelea avem, da. îndată o aduc
atunci, şi să iertaţi că nu am priceput de prima oară.
Şi Aurică dispăru în spatele uşii conacului, de unde se
întoarse cu una dintre druşti pe care o prezentă pandurilor:
— Poftiţi, cinstiţi nuntaşi, şi să fie într-un ceas bun. Să o
mai aduceţi pe la noi, ca să o mai vedem.
— Nu aceasta-i mireasa, se împotriviră pandurii, şi lucrurile
fură luate de la început, spre distracţia fără margini a oaspeţilor
şi spre disperarea Ruxandrei, căreia nici la ferestre nu-i era
îngăduit să se arate, măcar că întregul său alai de druşti şi
slujitoare priveau afară fără oprelişti.
Pe la marginile adunării începură a trece slujnice cu tablale
pline de gustări şi pahare cu vin, servind nuntaşii ce se
bucurau de spectacol. Cel ce grăia între panduri luă la rândul
său un pahar de vin, bău, îşi şterse fruntea cu mâneca şi-şi
aranjă pe creştet căciula, ca la pornirea unor treburi anevoioase,
apoi spuse:
— Socrule mic şi soacră mică, văd că aveţi vornic de soi.
Apoi să ştiţi că nu ne dăm nici noi.

Aici o să aşteptăm,
P â n ă câ n d şi noi o s ă ne însurăm.
Poate c ă de prim a dată nu aţi auzit cu ce g â n d am venit,
D ar noi cu răb d a rea toată
Vă m ai explicăm în că o dată.
C ăprioara n-am venit s-o fu răm ,
Ci am venit să o luăm, cu binişorul, d a c ă ne-o daţi.
Ne daţi fa ta ?

Pandurilor le fu prezentată mai apoi Cateluţa, care, trezindu-se

fără veste în centrul atenţiei, prinse a ţopăi pe loc de fericire,
bătând din palme şi strigând către maica sa, aflată în mulţimea
de nuntaşi:
— Ia uite-mă, mamă!
— Acesta-i numai un iepuraş, cinstite ispravnice, răspun­
seră pandurii. împăratul nostru vânează căprioare.
— Multe a vânat? dori să ştie Aurică, şi un zâmbet fugar
înflori preţ de o clipă pe chipul său, apoi dispăru mai iute
ca o părere.

5i 3
 — Socrule mic, nu aşa ne-am învoit, continuă vătaful
pandurilor. Dacă nu ne-o dai, de noi nu scapi. Mai mâncăm,
ne mai întremăm, şi de la capăt o luăm. Ne dai fata?
Ajunse în faţa lor chiar şi Stanca ţigăncuşa, stacojie până-n
vârful urechilor de ruşine şi, scăpată din mâinile lui Aurică,
nu se mai opri din fugă până-n podul celei mai îndepărtate
şuri, privind apoi totul de acolo printre stinghii.
Când Aurică se înduplecă într-un târziu să scoată afară
pe jupâniţa Ruxandra, lăutarii amuţiră după o ştiinţă a lor şi
lăsară răgaz adunării să admire în linişte mireasa. Vlaicu lăsă
calul pe mâinile camarazilor săi şi se apropie, prinse mâna
jupâniţei şi o scoase dintre părinţi, aşezând-o în faţa lor,
lângă umărul său. Din spatele lui, alaiul de druşte puse în
mâinile jupânesei Aristiţa un colac cât roata carului, împodobit
cu flori.
Toată veselia de până atunci a întregii curţi se rupse-ntr-un
cântec jeluit din fluier de un singur lăutar, cel mai bătrân
dintre ei, care avusese timp în viaţă să cunoască şi să strângă
în suflet dureri. Cel dintâi tril al fluierului fu nesfârşit, sfâşietor
ca incantaţia dintâi a bocitoarelor când sicriul este scos din
casă ori ca strigătul femeilor înainte de a slobozi pe lume
nou-născutul.
Plânsul fără speranţă al fluierului lovi inima jupânesei
Aristiţa. Lacrimile prinseră a curge liniştit pe obrazul ei.
Druştile îi ocupaseră mâinile cu colacul cel mare, frumos
împodobit cu flori şi nojiţe roşii, aşezat pe un ştergar ale
cărui capete atârnau de pământ. Neputând să dea drumul
colacului ca să-şi şteargă ochii ori să ascundă ruşinea lor,
jupâneasa se resemnă în faţa slăbiciunii sale şi se desprinse
de toată veselia din jur, retrăgându-se departe în ea însăşi,
în locuri unde plânsul cu umerii scuturaţi era îngăduit oricui,
chiar şi unei mari jupânese ca ea.
Glasul vătafului pandurilor ce înşira iertăciunile pentru
părinţi se îndepărta, pe când glasul fluierului ce-1 însoţea
creştea, rupând inima ei de mamă. Privea creştetele Ruxandrei
şi al lui Vlaicu plecate în faţa ei cu surâsuri neştiutoare de
copii lipsiţi de inimă, privea colacul din braţe, primit în
schimbul fetei, şi lăcrima pentru viaţa ce-i trecuse. Capul
copilei ei, cu colacii de păr semănaţi cu mărgăritare, se

5i 4
îndepărta de ea cu repeziciune, micşorându-se sub privirile
ei până când dispăru de tot, ca într-un vis urât.
încercă să-şi ţină respiraţia ca să-şi stăpânească hohotele
din piept. Clipi mărunt şi des de câteva ori, ca să alunge lacri­
mile îmbobocite la colţurile ochilor şi privi în sus, ca să împiedice
altele să mai apară. în faţa ei, Ruxandra şi Vlaicu îşi potoliră
de la o vreme chicotelile, pricepând şi ei că nu-i de şagă şi că
jupâneasa nu e bine. încălcând tipicul momentelor nunţii,
jupâniţa înveşmântată în alb din creştet până-n tălpi se desprinse
din locul ei de lângă Vlaicu şi-şi prinse maica în braţe.
— Dar nu mai plânge, mamă, că nici nu plec de-acasă
măcar, îi şopti cald în ureche, surâzându-i cu înţelepciune,
aşa cum jupâneasa Aristiţa îi surâsese ei în pruncie, pe vremea
deselor răni făcute de Ruxandra prin toţi copacii moşiei.
— Ruxăndriţă mică, îi vorbi jupâneasa, chemând-o cu
numele de alint pe care fata îl auzise ultima oară cu mulţi ani
în urmă, puica mamei puică, ce-a fost s-a isprăvit şi nu va mai
fi niciodată de acum înainte. Ceea ce pierd eu astăzi, îngrop,
puică mică. Mâine dimineaţă vei fi altcineva, jupâniţă Ruxăndriţă.
Şi mirosul îţi va fi altul. în vreme ce el va mirosi tot la fel ca
astăzi, încheie jupâneasa, aruncând o privire lui Vlaicu peste
umerii copilei sale, ca spre singurul vinovat pentru toate aceste
treceri de care nimeni nu părea să fie conştient în afara ei.
în cântecul fluierului intră şi una dintre scripci, fără să
ajute însă cu nimic la îmbunătăţirea situaţiei, căci şi glasul
ei sună sfâşietor, adâncind sentimentul de pierdere în inima
jupânesei. Când vătaful isprăvi de înşirat iertăciunile către
părinţi, boierul cel tânăr intră cu pasul demn în conac, de
unde se întoarse cu cea mai mare icoană a casei, purtată
cum poartă popii prapurii când îi scot din biserică. Aduse
icoana în faţa tinerilor ca să-i sărute colţul, apoi le-o dărui -
pavăză noului lor drum.
Nunta putea începe. Stingheri, cu icoana cea mare în
braţe şi cu toate rânduielile împlinite, Ruxandra şi Vlaicu
priveau către vătaful pandurilor şi către Aurică, cerând din
priviri îndrumări pentru ce este de făcut mai departe.
— De-acum, fata-i luată, ridică glasul vătaful, cu bucurie
ca la mare izbândă. Soacră mică, ce-a fost mai greu a trecut.
Zic să bem şi să ne veselim, să pornească muzica şi să ne
gândim mai bine la cele frumoase ce vor urma, nepoţii şi
strănepoţii, de va voi Bunul Dumnezeu să fim sănătoşi.
Prinzând din zbor dezlegarea, lăutarii porniră cântece săltate
cu care stârniră chiuituri ascuţite pandurilor. Alaiul porni către
biserica Mironeştilor, ridicată odinioară de boierul cel tânăr
şi dăruită mai apoi cu odoare tot la fiecare an. Popa Stroe
din Doiceşti se alăturase preotului din sat, şi amândoi aşteptau
pe pragul de lemn al bisericii, cu chipurile luminate de
cinstea zilei aceleia.
Slujba fu săvârşită în chiotele pandurilor care rămăseseră
pe-afară, căci biserica Mironeştilor nu putuse cuprinde toată
suflarea adunată să vadă mirele şi mireasa.
întorşi în curtea boierească, Manuc şi Mariam, ca naşi pe
cheltuiala cărora se făceau toate acestea, fură aşezaţi în capul
mesei, având de-a dreapta mirii şi de-a stânga pe boierii
Sămărghiteni, iar bucatele începură să se perinde prin farfurii.
La bucătăriile de sub cerdac, aşezată la loc de cinste într-un
jilţ vechi şi rupt rămas dintre lucrurile de odinioară ale
boierilor bătrâni, baba Niculina istorisea alte nunţi, din alte
vremuri, în timp ce răsucea pe toate părţile osul unui copan,
cercetându-1 dacă mai are carne şi lipindu-şi din când în
când buzele de el.
— Ţin minte şi-acum prima mămăligă pe care am făcut-o
acasă, când m-a luat Visarion, fie-i ţărâna uşoară, de la taica,
spunea baba, îngândurată. Nu avusesem sare şi pentru asta
m-a aflat Visarion plângând, de se scutura cămaşa pe mine,
nu alta. învârteam în tuci cu făcâleţul şi picuram lacrimi în
mămăligă. Cu o seară înainte, când plecasem de la maica,
avusesem inima uşoară ca fulgul. Nu mă gândisem că la ăi
bătrâni era casa închegată, aveau de toate —blide, căni, sare,
ştergare. M-am pomenit dintr-odată la casa mea, fără blide,
de-am mâncat prima mămăligă din tuci cu lingurile, şi cu
sare din lacrimile mele.
— Cine, cine? întrebau fetele ce duceau la mese, întoarse
dintre boieri şi necăjite că au pierdut firul istorisirii.
— Cineva dintr-o poveste, maică, răspundea baba Niculina,
că nici nu mai ştiu de-au fost adevăraţi anii aceia, ori i-am
visat. Popa Stroe ăl bătrân, tatăl popii de astăzi, ne-a dat loc
de casă între prunii lui, cu vorba să-i dăm o căciulă de prune

516
în fiecare toamnă. în anii în care nu se făceau prune îi
dădeam numai căciula, dar învoiala am ţinut-o câtă vreme
a trăit Visarion al meu, şi încă o mai ţin şi astăzi. După ce
n-oi mai fi, se va alege praful, căci nu rămâne nimeni din
neam pe urmele mele, isprăvi doftoroaia.
Apoi, frământând în minte alăturări de gânduri, scăpate
cu iuţeală către Aurică ispravnicul, ridică un deget noduros
în faţa ochilor fetelor:
— Păziţi intrarea bucătăriilor, nu care cumva să se apropie
blestematul de ispravnic, căci îl spurc ziua nămiaza mare,
cât e nunta asta de frumoasă!

Pregătiri de pace
1809, septem brie - Hanul lui Manuc

împlinind o dorinţă mai veche a Ruxandrei, Manuc găzdui

la Hanul din Bucureşti pe tinerii căsătoriţi, pentru ca mireasa
să fie ferită de ruşinea de a da ochii cu părintele său în cea
dintâi dimineaţă după nuntă. Fuseseră pregătite pentru ei
două odăi luminoase pe un vestibul, la ultimul cat al hanului,
departe de frământările de la caturile de jos, unde erau
încartiruiţi ofiţerii ruşi.
Cu toată împotrivirea jupâniţei, ţigăncuşelor ei nu le fu
îngăduit să o urmeze, căci în hanul plin de soldaţi ruşi nimeni
nu le-ar fi putut purta grija, apărându-le de ceea ce ei credeau
a fi dreptul lor. Ruxandrei îi fu dată o fată de la bucătării
care ştia toate rosturile hanului şi ale Bucureştilor şi căreia
jupâniţa izbuti lesne să-i dezlege limba. Totuşi, trecură mai
bine de două săptămâni până când ea înţelese că fata avea
un prunc pe care-1 creştea ascuns pe sub mesele din bucătăriile
hanului. Umbla vorba că pruncul este os de-al lui Iancu
Jianu, care se arăta adesea slab în faţa câte unui obraz alb
şi a privirilor plecate cu ruşinare ale fetelor ce-i ieşeau în cale.
Iar ele, la rândul lor, se lăsau supuse de vâna lui năvalnică,
gândind cu plăcere că numai frumuseţea lor provoacă atâta
nestăpânire în zapciu.

517
 La balurile date de marile familii de boieri divaniţi, puţinii
care mai rămăseseră nebejeniţi în Braşov, peste munţi, Ruxandra
încetase să se mai ducă de când dăduse un răspuns numai
pe jumătate în glumă, într-un cerc de cucoane căzute în
admiraţia contradansului englezesc dansat de ofiţerii ruşi cu
fiicele domniilor lor.
— Rar mi-a fost dat să văd bărbaţi mai mândri stăpânind
paşii atât de complicaţi ai contradansului, spusese una dintre
ele, stârnind cu aceasta aprobări nesfârşite din cap ale întregii
adunări.
— Ba, începuse Ruxandra, îngrijorând pe Manuc încă de
la primul cuvânt rostit, mie nu-mi par deloc complicaţi paşii
contradansului englezesc. Eu aş vrea să-i văd pe domnii
ofiţeri bătând căluşul care se joacă la taica în curte, când e
zi de sărbătoare. Acela este un dans mândru, sfârşise ea,
surâzând cu nevinovăţie peste stinghereala coborâtă între
cucoane, ca şi cum numai din curată nepricepere şi sărăcie
a duhului ar fi rostit cuvintele ce puseseră capăt admiraţiei
faţă de ofiţerii ruşi.
Bucureştiul plin de beizadele dedate la huzururi alese,
învăţaţi cu şerbet şi apă de trandafiri, lichioruri şi ore nesfârşite
de leneveli pe perne brodate, în fum aromat de ciubuce,
nu-i plăcu. Viaţa părea să se desfăşoare aici într-o continuă
piesă de teatru, unde vorbele rostite la lumina zilei erau una,
iar ceea ce gândeau de fapt aceia care le rosteau era cu
totul altceva.
Nimeni nu-i iubea pe ruşi şi nu-i dorea aici, iar ei ştiau
asta. Primeau toate laudele şi toată admiraţia ce le erau
arătate în faţă cu zâmbete grăitoare. La rândul lor, ofiţerii
care făceau parte din înalta aristocraţie rusă dispreţuiau
deopotrivă pe vechii boieri pământeni, pe care-i considerau
urmaşi ai păstorilor nesfârşitelor turme care cutreieraseră ţara
înaintea venirii fanarioţilor aici, cât şi pe boierii mai subţiri,
de viţă bizantină, consideraţi nestatornici şi alunecoşi.
Ştiau că şi unii şi alţii îi plăteau pe haiducii şi pandurii
de prin pădurile Băniei, ba ca să răzbune vreo năvălire a
ienicerilor răzvrătiţi de la Dunăre, ba ca să întoarcă de la
graniţă convoaiele de vite şi oi pornite către Imperiul Rus.
în lipsa unor dovezi însă, şi fiindu-le poruncită pacea în

518
zonă din pricina multelor interese ce atârnau de aceasta,
ofiţerii răspundeau laudelor mincinoase cu zâmbete prefăcute.
O lună încheiată durase pregătirea culei bătrâneşti pentru
noii ei stăpâni. O lună întreagă petrecuse Ruxandra mai mult
în iatac şi în salonul dinspre cerdacul comun care împrejmuia
tot hanul. înţelesese iute, după cele dintâi zile, că până către
ceasurile prânzişorului hanul este amorţit, oaspeţii încă dorm,
iar călătorii cu caravane pornesc la drum înainte de răsărit,
îşi luase aşadar obiceiul de a se deştepta când cele dintâi roţi
scârţâiau, părăsind curtea largă, ca să poată colinda în voie prin
toate cotloanele hanului. Cercetase totul în amănunt, din pivniţe
şi până în podul pe care jupân Iordache Patrudegete se
înduplecase cu mare greutate să-l descuie şi să i-1 dea pe mână.
Nimerise într-una dintre plimbările ei într-o cămăruţă strâmtă
din spatele unei săli largi, bogat luminată şi tapisată în mătase
măslinie. Nu mai mare decât un dulap, cămăruţa era despărţită
de sală numai printr-un perete de scândură. Pe la încheieturi,
lumina bogată din sala mare se strecura în ascunzătoarea ei,
despărţind aici întunericul în felii. Ruxandra îşi lipi obrazul
de îmbinarea a două scânduri, închise un ochi, iar cu celălalt
cercetă odaia largă de dincolo.
Ferestrele cu ochiuri mărunte păreau să dea în drum, de
cealaltă parte a hanului, căci zărea prin ele zidurile roşii ale
vechii Biserici Domneşti. Ce se întâmplase însă cu ieşirea
către cerdacul comun din jurul hanului, spre care se deschi­
deau toate odăile? Ruxandra nu găsise niciodată sala, în
perindările ei. încercă să-şi închipuie pe unde anume s-ar
putea afla intrarea, şi mai cu seamă ce taine ar putea ascunde,
dacă Manuc o ferea de priviri străine. Măsura din ochi pereţii
sălii şi îi potrivea în minte pe formele cunoscute ale hanului.
Şi atunci, făcând-o să tresară puternic şi să se retragă
brusc un pas înapoi, atât cât îi îngăduia spaţiul cămăruţei,
o umbră trecu prin dreptul îmbinării dintre scânduri, oprind
lumina. Pesemne dincolo, în sala cea largă, fusese de la bun
început cineva, o siluetă ascunsă vederii Ruxandrei şi care
acum prinse a măsura odaia cu paşi egali. Jupâniţa îşi ţinu
respiraţia preţ de câteva clipe, iar urechile ei se ascuţiră în
încercarea de a prinde cel mai mic sunet din care să înţeleagă
dacă a fost descoperită.

5i9
 Nu intrase în odăiţa cât un dulap cu gânduri ascunse.
Paşii ei mânaţi numai de curiozitate o purtaseră la întâmplare
prin hanul adormit şi se amuzase de căile lui întortocheate.
Acum însă, când era limpede că se aña în faţa unei săli
tainice, dorinţa de a cunoaşte lucruri oprite se deşteptă în
inima ei, şi Ruxandra îşi lipi din nou obrazul de scândurile
peretelui. Mirosea a baiţ, pesemne dat într-un singur strat,
căci de sub el încă mai răzbătea şi mireasma liniştitoare de
brad. Buricele degetelor ei pipăiră lemnul, iar ochiul deschis
i se mări cu nesaţ.
îl recunoscu pe generalul Kutuzov, un bătrân cu faţa
bonomă, albă ca laptele, cu ochiul drept atins de albeaţă şi
plete colilii, cu o grimasă tristă în colţurile gurii mici, ca şi
cum ar fi ţinut pelin pe limbă, şi cu arcadele sprâncenelor
veşnic ridicate a mirare, pesemne de pe urma multelor întor­
sături neaşteptate ale vieţii sale de militar-diplomat în vreme
de război. îi fusese prezentată încă din primele zile ale şederii
ei în Bucureşti, la unul dintre baluri.
Generalul măsura odaia pe gânduri, oprindu-şi adesea
paşii pentru a mai cerceta încă o dată uşile şi numărul
jilţurilor aşezate în jurul mesei ovale din mijloc. La răstimpuri
scutura uşor din cap, răspunzând gândurilor ce-1 munceau,
şi şoptea numai pentru el vorbe neînţelese. Mergând pe firul
privirilor lui, Ruxandra pricepu că uşa spre cerdacul comun
exista şi se aña chiar sub ochii ei, numai că fusese ascunsă
în dosul cine ştie cărui blidar aşezat în cerdac.
Hanul începea să se trezească, şi din adâncurile lui zgomo­
tele obişnuite ale dimineţilor răzbăteau până la ascunzătoarea
Ruxandrei. O mână neîndemânatică ori poate numai grăbită
scăpă o tingire ce răsună, lovind pardoseala de piatră a
bucătăriilor de jos. Una dintre cele două uşi înalte ale sălii
se deschise şi intră Manuc.
— Bună dimineaţa, excelenţă. Ce gânduri vă frământă şi
vă ridică din pat la ore atât de nepotrivite? surâse el către
generalul rus. Sunt hotărât să vă deturnez planurile, oricare
ar fi ele, către o tipsie cu gustări şi mai cu seamă către o
ceaşcă de cafea.
Şi Manuc îl pofti pe oaspetele său, cu un gest larg către
uşă, spre odăi mai potrivite cu ceasurile liniştite ale dimineţii,

520
unde aşteptau mesele aşternute pentru cafele. Generalul
Kutuzov însă nu răspunse surâsului său binevoitor, ci numai
arătă spre cele două uşi, vorbind pe un ton prevenitor, vădind
o îngrijorare:
— Cinstite Manuc, sala nu-mi pare potrivită pentru nego­
cieri. Cum plănuieşti să intre delegaţiile: cine va intra pe uşa
din dreapta şi cine va intra prin stânga?
Manuc înţelese din fruntea încruntată a generalului că
răspunsul trebuie bine chibzuit, căci părea să aibă multă
importanţă pentru oaspetele său. Pregătirile pentru negocierile
de pace între Imperiul Otoman şi cel rus durau deja de mai
bine de un an, şi lucrurile nu păreau să fi avansat prea mult.
Mai întâi se împotmoliseră în găsirea unei săli pe potriva
acestui eveniment care urma să schimbe faţa lumii. Toate
părţile implicate doreau un spaţiu somptuos, dar ascuns.
Iar acum, când în sfârşit căzuseră de acord că locul cel
căutat ar putea fi această odaie tapisată în mătase măslinie
căreia îi dosise una dintre intrări, o nouă piedică părea să
se fi arătat generalului rus.
— Delegaţia rusă va intra pe uşa din stânga - pe partea
inimii iar cea turcă va intra prin dreapta, spuse Manuc
după un răgaz, gândind că planul va fi pe placul generalului
şi născocind la iuţeală un avantaj intrării prin stânga.
Kutuzov aruncă o privire scurtă lui Manuc, subţiindu-şi
încă şi mai mult buzele într-un gest de nerăbdare care arătă
beiului că nu dibuise cu prea mare iscusinţă adevăratul motiv
al îngrijorării sale.
— Ai chibzuit bine până aici, căci uşa din stânga pe unde
doreşti să aduci delegaţia rusă chiar se află spre odăile noastre
din han. Atâta doar că este făcută din două foi, îngăduind
intrarea membrilor delegaţiei pe rând, unul câte unul, în vreme
ce uşa din dreapta este făcută din patru foi. Turcii vor putea
intra câte doi-trei deodată şi se vor afla de mult aşezaţi în
jurul mesei, pe când noi încă nu vom fi apucat să intrăm
cu toţii în sală. Cinstite Manuc, aceasta nu se va întâmpla.
Nu am permis mutarea negocierilor de pace la Bucureşti ca
să fim bătaia de joc a turcilor, îşi încheie generalul lămuririle.
în cămăruţa ei întunecată, jupâniţa Ruxandra îşi înfipsese
unghiile în podurile palmelor, în încercarea de a-şi stăpâni

>11
multele porniri ce-i dădeau ghes. Privit prin crăpăturile pere­
telui de scândură, chipul lui Manuc părea împietrit într-o
descumpănire pe care jupâniţa o vedea pentru întâia oară
la el, drept pentru care îi săpa în suflet nelinişte. După
cunoştinţele jupâniţei, dacă o situaţie nu putea fi dezlegată
de Manuc, atunci ea nu avea dezlegare.
— Excelenţă, vorbi Manuc cu seriozitate, părăsind surâsul
luminos ivit atunci când dorea să fie curtenitor, la aceste
negocieri cele două împricinate aflate în război, Rusia şi
1 urcia, vor fi tratate fără nicio diferenţiere. Amănunte precum
cel al intrării fiecărei delegaţii în sală încă nu au ajuns să
fie discutate şi stabilite, dar vă mulţumesc pentru că nii-aţi
comunicat punctul de vedere al Rusiei. Astfel de lucruri nu
trebuie să vă îngrijoreze şi să vă strice dimineţile, căci orice
solicitare a oricăreia dintre delegaţii va fi luată în considerare,
atâta vreme cât negocierile se află sub grija mea. Vă poftesc
încă o dată la cafea.
Şi spunând acestea, Manuc deschise din nou cu un gest
larg calea oaspetelui său către cea mai apropiată ieşire.
Sala se scufundă în linişte după plecarea lor. Ruxandra
îşi putea auzi răsuflarea, iar ochiul ce privise la toate acestea
prinse a-i lăcrima din pricina efortului. Se retrase din dreptul
crăpăturii din perete şi frecă apăsat ochiul care o ustura.
Aceeaşi pretenţie ridicată de generalul Kutuzov ar fi putut-o
avea şi şeful delegaţiei turce. Niciodată nu şi-ar fi închipuit
că nişte tratative pot însemna inclusiv ordinea în care intră
delegaţiile. Nu avea nicio îndoială că Manuc va găsi o cale
de ieşire şi de data aceasta. între toate, cel mai mare meşteşug
al nanului ei părea să fie câştigarea pricinilor fără luptă.
Beiul obişnuia să spună că războaiele se pot câştiga în
multe feluri. Unul ridică sabia şi loveşte. Altul întinde o pâine
oşteanului atunci când este flămând. Niciun om de pe lumea
aceasta nu va reteza mâna ce-i aduce pâinea, dacă ştie că este
singura. în vreme ce de pe moşiile sale din Ţara Românească
porneau către Sankt Petersburg caravanele cu birurile plătite
Ţarului, hrana tuturor gărzilor serhaturilor de la Dunăre venise
tot de la Manuc. Hrănise deopotrivă pe turci şi pe ruşi, cunos­
când bine legătura tainică dintre o burtă plină şi o minte
mulţumită, care poate ţine la distanţă gândurile de război.
 Când câştigi fără să lupţi deloc, mult mai dulce este
victoria - era o vorbă repetată adesea de Manuc în serile
târzii petrecute în cerdacul de pe spatele conacului de la
Mironeşti, departe de urechi duşmane.
în dimineaţa următoare, cel dintâi gând i se deşteptă
Ruxandrei la primul ceas al zilei. Dintre aşternuturile albe,
tălpile amândouă se iveau somnoroase în lumina puţină a
dimineţii. Stânga era ruşinată de goliciunea ei, pe când
dreapta privea lumea cu obrăznicie. Jupâniţa încă nu se
trezise cu adevărat, aşa că ele două erau deocamdată stăpâne.
Doar dreapta, de vreme ce stânga se ruşina de lipsa ciorapilor.
La hotarul dintre vis şi realitate, urmărind amuzată viaţa
tălpilor ei dinainte ca ea să se trezească, Ruxandra simţi
mişcare în odaie şi mintea ei ieşi brusc din apele somnului.
Vlaicu nu mai era în pat, ştia aceasta încă dinainte să deschidă
ochii şi să-l caute prin odaie. Era însă prin apropiere, putea
ghici după mişcările pe care şi le potolea dinadins ca să nu
o trezească pe ea. Cerga grea din lână miţoasă alunecase de
pe cearşaf şi rămăsese spânzurată la picioarele ei. Pe sub
obloanele ridicate numai de un deget soarele se juca în
petice de lumină pe chipul Ruxandrei. Jupâniţa arunca în
jur priviri furişate.
Vlaicu nu o mai căutase în pat în dimineaţa aceea. De
când se stabiliseră în odăile din han, apăreau dimineaţă de
dimineaţă cu ochii mici de somn şi cu cearcăne vinete de
dragoste, apoi cădeau către sfârşitul după-amiezei într-un pui
de somn, odihnindu-şi pe furate trupurile tinere ca să poată
face mai apoi noapte albă din nou. Abia dacă prindeau câteva
ceasuri de somn pe noapte, şi cu toate acestea prezenţa abia
ghicită a jupâniţei alături de el, dimineaţa când li se părea că
sunt singuri pe lume, îl stârnea pe Vlaicu mai tare decât nopţile
când ridica obloanele ca să o poată privi la lumina lunii.
Mişcările Ruxandrei căpătaseră în ultima lună o încetineală
ca şi cum braţele şi picioarele i-ar fi fost topite de o moleşeală
necunoscută. Gesturile ei odată repezite, care-i luau pe ceilalţi
prin surprindere, dispărură, lăsând loc în schimb unui alint
pe care până şi ea îl urmărea cu neîncredere. Trupul ei părea
să şovăie la hotarul fiecărei hotărâri în parte, întârziind
gesturile şi prelungindu-le ca şi cum s-ar fi mişcat prin apă.
 La răstimpuri îi sunau în urechi cuvintele jupânesei Aristiţa.
Atunci îi stârniseră hazul şi un sentiment protector faţă de
mama sa, deznădăjduită dintr-o pricină copilărească.
Ceea ce p ier d eu astăzi, îngrop, p u ic ă m ică. M âine dim i­
n eaţă vei f i altcineva, ju p â n iţă Ruxăndriţă. Şi m irosul îţi va
f i altul.
Aşa spusese jupâneasa a mare, iar Ruxandra înţelegea
astăzi altfel cuvintele ei de atunci. Simţea deşteptându-se în
ea, în fiecare dimineaţă, o fiinţă care uneori o uimea, alteori
îi stârnea curiozităţi, o fiinţă necunoscută care nu înceta să
o surprindă. Jupâneasa avusese dreptate: devenea altcineva.
Nu avea răgazul să regrete pierderea vechii jupâniţe Ruxandra,
căci descoperirea celei noi îi ocupa deocamdată timpul şi
gândurile. Avea să-şi ducă viaţa - ca şi jupâneasa Aristiţa şi
ca toate celelalte jupânese din neam —cercetând adâncurile
acestei fiinţe noi, ivite pe lume din ea în cea dintâi noapte
petrecută cu Vlaicu. Iar regretul după pierduta jupâniţă
Ruxăndriţă se va ivi dintr-odată peste ani, atunci când o va
recunoaşte în propria ei copilă, când vreun gest repezit cu
mândrie ori vreo vorbă negândită, aruncată cu iuţeală, va
rupe zăgazurile amintirilor.
Ceea ce p ier d eu astăzi, îngrop, p u ic ă m ică, spusese jupâ­
neasa Aristiţa.
Dar dimineţile în care se deştepta sub mângâierile lui
Vlaicu erau atât de noi, de diferite faţă de toate celelalte
dimineţi vechi şi aidoma unele cu altele, atât de proaspete
şi neîncepute, un timp nou făcut de Dumnezeu anume pentru
ei doi, încât Ruxandra nu avea vreme să zăbovească asupra
celor ce îngropa jupâneasa.
Se întinse leneş pe sub aşternuturi şi chipul ei înflori într-un
surâs stăpânit când înţelese că nu poartă nimic. O vreme se
îndărătnicise să se deştepte către zorii zilei şi să îmbrace cămaşa
de noapte şi pantalonaşii, stârnind lui Vlaicu nenumărate
vorbe de şagă pe care ea se prefăcea mai apoi a le pedepsi.
— Iartă-le, jupâniţă, căci mă vor încurca iarăşi peste vreo
două ceasuri, când mă voi trezi, spunea el, fără să deschidă
ochii, ghicind-o numai după mişcări. într-una din nopţile
acestea va trebui să te obosesc îndeajuns de tare încât să
nu mai ai putere să te trezeşti ca să te îmbraci.

52-4
 Noaptea aceea se pare că sosise. întinzându-şi trupul gol
pe sub cearşafuri ca să alunge somnul din el, Ruxandra se
simţea în acelaşi timp mai liberă ca niciodată, stăpânind pe
Vlaicu şi lumea întreagă, şi deopotrivă vulnerabilă şi expusă.
Cămaşa nu se zărea nicăieri. Nu ar fi ieşit dintre aşternuturi
atâta vreme cât Vlaicu se mai aña în odaie, pentru nimic în
lume. Se mulţumi să-l pândească, prefăcându-se că încă
doarme.
în colţul ferestrei, într-o oglindă cât palma, la lumina slabă
a începutului de dimineaţă, Vlaicu se bărbierea. îl privea în
taină trecându-şi lama cuţitului peste părerea de barbă şi un
hohot de râs o înghiontea în gâtlej. Apele copilăriei încă
tumultuoase în ea scoteau la iveală toată joaca acestei scene
privite printre genele prefirate. îi părea lucru curios cum
lăsase Dumnezeu pe lume ca firele de păr să crească pe faţa
bărbatului, ba încă uneori chiar din nas ori din urechi, cum
văzuse la boierul cel bătrân şi, în anii din urmă, chiar şi la
boierul cel tânăr.
Aceasta trebuie să fie o pedeapsă pentru ceva, îşi spuse
Ruxandra, ascunzându-şi ghiduşia sub cearşaf. Trebuie să o
întreb pe doftoroaia ce se ştie.
Când însă Vlaicu întoarse către ea obrazul cel dezgolit
deja, alb şi curat în lumina dimineţii, vederea lui o înfioră.
Râsul îi îngheţă pe buze şi privirea îi coborî cu iuţeală, săgetată
de ruşinare. Obrazul acela de bărbat, lipsit de acoperirea
bărbii, îi ridică sângele până în vârful urechilor.
— Bună dimineaţa, răsună cu putere glasul lui Vlaicu în
odaie, căci simţise că a înregistrat o izbândă, chiar dacă nu
înţelegea bine de unde i se trage aceasta. Jupâniţă, astăzi plec
cu treburi. Voi trece către seară şi pe la Mironeşti, ca să văd
cum merg lucrurile cu aranjarea culei celei bătrâneşti. Socot
că în cel mult o săptămână să ne putem aşeza acolo. Cu ce
ţi-ai petrecut vremea ieri să ţi-o petreci şi astăzi, şi să te
găsesc sănătoasă.
într-adevăr, Ruxandra îşi petrecu ziua ca şi pe cea de dinainte.
Se furişă în cămăruţa-dulap şi se îndeletnici cu cercetarea
amănunţită a sălii zărite printre scânduri, în aşteptarea unor
fapte tot la fel de neobişnuite. Nu avu însă parte de o zi
interesantă, căci la capătul unei aşteptări de două ceasuri

515
abia dacă fusese martora vizitei scurte a delegaţiei turce,
întreruptă însă imediat de apariţia consulului englez.
Reis Efendi Galib, Ministrul de Externe al Porţii, însoţit
de o mână de înalţi demnitari turci, făcură o vizită sălii celei
largi, ca şi generalul Kutuzov cu o zi înaintea lor. Manuc îi
însoţea, prezentându-le avantajele încăperii, şi-i lăsă să cerce­
teze singuri, închizând şi deschizând uşile ori ciocănind
pereţii. Nu pomeni nimic despre îngrijorarea din ziua trecută
a generalului rus, pentru că nu găsise încă o soluţie. Se gândea
să lărgească şi cea de-a doua uşă, tăindu-i încă un rând de
foi, şi trimisese pentru aceasta după meşterul braşovean aflat
la o lucrare în celălalt capăt al Bucureştiului, dar nu dorea
să vorbească încă despre acest lucru.
Atunci când una dintre uşi se deschise şi în sală îşi făcu
apariţia consulul englez, Manuc declară vizita încheiată:
— în protocoalele premergătoare tratativelor este stabilit
că nu pot avea loc întâlniri separate între oricare dintre
puterile implicate în acest conflict, spuse el. Suntem deja
prea mulţi în această încăpere, aşadar vă poftesc în sălile
alăturate, unde toţi oaspeţii hanului şi muşteriii din afară iau
masa la ora aceasta.
Ieşiră cu toţii, vorbind între ei cu multă curtenie, iar
Ruxandra le mai auzi glasurile pe coridoare numai preţ de
câteva clipe. Apoi totul se cufundă în tăcere, lăsând-o pe ea
pradă unei nelinişti ivite pesemne de ceva vreme. Se petreceau
lucruri însemnate. Mai fuseseră războaie. Se mai semnaseră
tratate de pace. Niciodată însă pregătirile nu duraseră atât
de mult. Niciodată puterile implicate nu amânaseră vreme
de luni şi ani deciziile care se impuneau. Ce altceva puteau
însemna toate aceste tărăgănări, dacă nu o însemnătate mult
mai mare a celor ce se hotărau acum? Cu toţii păreau conştienţi
că de data asta nu va mai exista cale de întoarcere.
Cea mai ascunsă nelinişte, însă, care stăruia între gândurile
Ruxandrei, rămase nelimpezită în cuvinte, amestecată cu
teamă printre altele mai mărunte, ca şi cum simpla ei separare
de toate celelalte ar fi dezvăluit o grozăvie prea mare pentru
puterile ei de acum: în ce moment vor fi chemate la masa
tratativelor celelalte ţări despre care se va vorbi? După cine,

526
şi pe care dintre uşi, va intra delegaţia Moldovei, a Ţării
Româneşti, a Poloniei, a Finlandei ori a Albaniei?
Nu le ştiu pe toate, îşi spuse Ruxandra, şi nepriceperea
ei îi aduse în cerul gurii un gust amar.
Brusc, din adâncurile fiinţei sale se ridică la suprafaţă o
greaţă căreia simţi că nu i se va putea împotrivi mai mult
de câteva clipe. Uitând că taina asupra locului ei secret trebuia
păstrată, deschise uşa îngustă a cămăruţei cu o smucitură şi
alergă afară, pe scări, străbătu în goană curtea plină de negustori,
cărăuşi şi curieri şi nu se opri până la şirul de latrine din
dosul ultimelor magazii, unde îşi vărsă şi sufletul din ea.
Nu povesti nimic lui Vlaicu despre ascunzătoare şi despre
pregătirile pe care le spiona. De altfel nici nu mai calcă în
cămăruţa din spatele sălii tapisate în mătase măslinie şi
luminată de candelabre bogate. Dintr-odată, în chip neînţeles,
nu se mai simţea în siguranţă în locul acela.
Cu toate acestea, greaţa nu o părăsi.

Ruxandra poartă prunc

1809, iarn a - moşia Mironeşti

Pregătirile în cula bătrânească a boierilor Sămărghiteni se

isprăviră în pragul iernii. Tăiaseră ferestre odăilor de la cel
dintâi cat, înlocuiserâ dulapii duşumelelor cu scândură nouă,
proaspăt rindeluită şi făţuită îndelung cu ceară de albine,
curăţaseră coşurile vetrelor şi păziseră focurile zile şi nopţi
la rând, ca pereţii să învie, să se dezmorţească şi să se
pregătească a primi între ei viaţă tânără.
Odăile de pe pământ, reci din pricină că erau aşezate
deasupra pivniţei nesfârşite, fuseseră hotărâte pentru păstrarea
lăzilor cu zestre ale jupâniţei Ruxandra. într-o odaie mai
ferită de sub scară aşternură blănuri pe jos, încropiră un pat
simplu cu o laviţă la picioarele lui şi fură aduse aici Stanca
şi cu Chiva, ţigăncuşele jupâniţei.
Ziua în care Vlaicu o aduse înapoi în curtea părintească
pe jupâniţa locurilor stârni mai mare bucurie decât apropiatul

527
Crăciun. Cele dintâi zăpezi încă nu coborâseră din munte şi
aerul uscat şi rece lipea nările celor ce cutezau a ieşi din conac,
în ceasurile de dinaintea amiezei. Din marginea Mironeştilor
se desprinseră câţiva copii şi prinseră a alerga după rădvan,
însoţindu-1 până la curţile boiereşti, unde ajunseră cu obrajii
roşii de efort, cu răsuflarea tăiată, scoţând aburi groşi pe
gurile cu zâmbete largi, arătând şiruri mărunte de dinţi albi.
Nu încetaseră nicio clipă să chiuie şi să strige, în goana lor:
— Jupâniţă Ruxăndriţă! Jupâniţă Ruxăndriţă!
De-a călare pe lângă uşiţa rădvanului ce-i purta comoara,
Vlaicu nu îndrăzni să-i îndepărteze, de vreme ce jupâniţă îşi
arătase chipul la ferestruică şi le zâmbise, încurajându-i.
Lucrurile se amestecară încă şi mai tare atunci când, ajunşi
în apropierea moşiei, trecură prin dreptul primelor colibe de
vătraşi. Ţiganii Sămărghitenilor lăsară treburile din mâini şi
se repeziră în calea rădvanului, încetinindu-i înaintarea, între-
cându-se care mai de care să atingă trăsura şi să atragă
atenţia stăpânei cu urări de bun-venit strigate de-a valma.
Ajunseră în faţa porţilor celor mari înconjuraţi de vătraşi.
Bucuria lor luă ochii Ruxandrei, care nu băgă de seamă că
în poartă se află - dreaptă ca lumânarea şi palidă — numai
jupâneasa Aristiţa. O îmbrăţişa, simţind parcă pentru cea
dintâi oară că este cu două degete mai înaltă decât ea, ca
şi cum nu tot la fel de înaltă plecase în urmă cu nici patru
luni de acasă, şi se aplecă apoi ca să-i sărute mâna îngheţată.
Abia când îşi înălţă creştetul de deasupra dreptei maicii
sale, înţelese că jupâneasa se afla singură în poartă.
— Dar unde-i taica, mamă? întrebă, cercetând cu un început
de îngrijorare gloata strânsă în faţa curţilor.
întrebarea ei risipi pe loc ţigănimea, care păru să-şi amin­
tească de treburile cele lăsate de izbelişte. Se scurseră prin
ungherele gospodăriei ca apele umflate de lună, retrăgându-se
apoi, ca şi cum nici n-ar fi fost. în locul de-acum pustiu, în
spatele stâlpului porţii, rămaseră Stanca şi cu Chiva, strânse
una-ntr-alta, cu privirile agăţate de stăpâna lor, pândind cel mai
mic semn de schimbare în ea ca să-şi potrivească mai apoi
purtările şi bucuria după stăpâna cea nouă întoarsă acasă.
Atunci când privirile Stancăi şi ale Ruxandrei se întâlniră,
ochii ţigăncuşei alunecară preţ de o clipă într-un loc aflat la
un lat de palmă deasupra capului jupâniţei, sprâncenele ei
se ridicară cu uimire şi - ţinându-şi răsuflarea ca la aflarea
unei taine ce nu-i era îngăduită - coborî privirile asupra
pântecelui Ruxandrei. Totul dură mai puţin decât o bătaie
de gene. Stanca îşi luă seama şi puse de îndată stăpânire
din nou peste trupul ei ce-şi lua câteodată astfel de libertăţi.
— Tatăl tău este din ce în ce mai slăbit şi se crede din
ce în ce mai tânăr, răspunse jupâneasa Aristiţa, clătinând din
cap a dojana ca şi cum ar fi vorbit despre un prunc ieşit de
sub ascultare. Pentru aceea mereu trebuie să supraveghez
cu atenţie şi să mai opresc felurite lucruri ce-şi închipuie că
ar putea face. Nu-i lucru uşor, căci toate i se par şi toate i
se năzar. De dimineaţă şi până la asfinţit chinuie pe toţi ai
curţilor cu bănuieli, ba că suntem vorbiţi să-i ascundem fel
şi fel de pricini, ba că uneltim ca să-l ţinem departe de
treburile moşiei. Cu mare greutate am izbutit să-l înduplec
să rămână în aşternut, după ce ieri l-am cules pentru a doua
oară din mijlocul curţilor, căci se topeşte pe picioare de
slăbit, i se moaie genunchii şi dă de pământ.
Amânând lămurirea schimbului de priviri dintre ele pentru
momente în care ar fi rămas singure, Ruxandra porunci Stancăi
să coboare cuierele de pe rădvan şi să rânduiască straiele
în odăile cele noi din cula bătrânească, şi alergă către conac,
urcând scările cerdacului tot în fugă şi dispărând înăuntru.
îl află pe boierul Miron Sămărghitan în iatacul său cufundat
pe jumătate în întuneric. Chipul schimonosit de durere se
ivea dintre aşternuturile albe, ridicate împrejurul lui şi clădite
cetate, ca să-i sprijine orice mişcare. La căpătâi, baba Niculina
doftoroaia încerca să-l convingă să bea licoarea dintr-o cană
pe care o ţinea între mâini, aproape de buzele boierului. Mirosea
a bătrâneţe, cum mirosise şi în iatacul boierului cel bătrân
în anul de dinaintea strămutării lui în livadă, peste iaz, de
unde încă şi astăzi mai privea către cei rămaşi în conac.
Din penumbra iatacului, cuvintele săpate în bolta arcuită
de deasupra ferestrelor luceau stins:

Am ridicat aceasta noi, N eculai şi Elisafta Săm ărghitan,

în leat 1750, ca să ne f i e n ou ă şi fiilo r noştri câţi Dumnezeu
ne va da.

52 9
 De-a dreapta şi de-a stânga boitei scrise, un meşter zugrav
închipuise cu vopseluri colorate pe boierul cel bătrân, împreună
cu jupâneasa bătrână şi cu cei patru coconaşi ai lor, între
care Mirón Sămărghitan era cel mai mare. în zugrăveala de
pe perete, boierul cel bătrân purta pe braţe sfânta biserică
din Trepeziţa, pe care o ridicase din temelii şi o dăruise cu
odoare. Ruxandra îi privi pe de-a-ntregul, pornind de la
duşumelele unde li se zăreau încălţările şi isprăvind cu rasul
ferestrelor din dreptul creştetelor, căutând la ei puterea de
a vorbi şi de a afla.
Se temea de ce ar putea aña.
Mâna nesigură a boierului cel tânăr se ridică dintre albituri
şi se abătu năprasnic asupra cănii cu licoarea, într-un gest
dezordonat, plin de furia neputinţei. Luată prin surprindere,
doftoroaia scăpă cana din mână şi ea se făcu ţăndări pe
podele, irosind leacul muncit de ea.
— Nici asta nu-i treabă, cinstit boier Miroane, spuse dofto­
roaia cu năduf. în inima lui undrea de unde voi mai găsi
potbal şi nalbă mare ca să-ţi fac leacul din nou?
Şi, îndoindu-se cu greutate din şalele bătrâne, începu a
culege cioburile de pe podele, strângându-le în şorţul căruia
îi apucase poalele în mână, închipuind un buzunar.
— Parcă eu nu ştiu că nu-i leac acela ce-mi prepari? se
auzi din penumbră glasul boierului, preschimbat de boală
într-un hârâit stins ce părea dureros. Leac? Fierturi cu care
mă adormiţi ca să puteţi voi porunci pe moşiile mele! Să
vină Aurică să dea socoteală!
Şi spunând acestea, răzvrătirea boierului se pierdu când
un acces de tuse îi scutură vreme îndelungată trupul împuţinat,
care alunecă dintre pernele clădite cetate, făcându-1 să agite
braţele prin aer, în căutare de sprijin. Ruxandra se apropie
în grabă şi-şi trecu braţele pe sub subţiorile părintelui său,
oprindu-i alunecarea în adâncurile patului şi ajutându-1 să
se ridice înapoi, în şezut. Boierul cel tânăr mai întâi o
îndepărtă ca să o poată privi mai bine apoi, înţelegând cine
este, se lăsă pe mâinile ei cu nădejde, agăţându-se de ea cu
degete descărnate, uscate ca pergamentul şi traversate de
vene atât de vizibile, încât ai fi putut crede că pielea este
transparentă.

53°
 Atingerea lui o înfiora de parcă venea din altă lume.
Mâna uscată şi rece a boierului cel tânăr părea poarta
prin care vise urâte şi şoapte întunecate ar fi putut pătrunde
până la ea, intrându-i prin pielea tânără până în sângele încă
neştiutor. Se întrebă dacă primise, într-adevăr, ceva străin în
ea prin această atingere zguduitoare. Gândul îi alunecă din
nou la mirosul cel vechi, uitat până astăzi, al iatacului în
care se sfârşise boierul cel bătrân. Era mirosul pământului
de dincolo de iaz, strecurat în odăile unde-şi trăiau ultimele
zile bătrânii conacului, ca şi cum ar fi venit ca să se cunoască
şi să se obişnuiască unul cu altul. Era mirosul umed de
putregai al veşniciei. Mirosul morţii.
Privi cu teamă la părintele său pe care cunoaşterea ei cea
nouă îl transformase. încetase să mai fie Miron Sămărghitan,
boierul cel tânăr, stăpânul curţilor de la Mironeşti şi a încă
douăsprezece sate dimpreună cu toate pământurile dintre
ele, devenind o fiinţă stranie şi necunoscută, cu atât mai de
temut cu cât părea să fi locuit de o viaţă în boierul, ascunsă
cu viclenie, trăindu-şi un fel ciudat de copilărie şi maturi-
zându-se dintr-odată acum, ieşind la iveală cu totul formată.
— Ruxăndriţă, rosti în sfârşit boierul, cu puterile ostoite
de tuşea chinuitoare. Ai venit.
Apoi privi peste umărul ei la doftoroaia care cerceta
podelele, în căutarea vreunui ciob rătăcit, şi-i spuse:
— Să piei, nebuno, căci nu mai am nevoie de tine! Mi-a
venit copilul acasă.
— Babă Niculină, de când este tăicuţul aşa rău şi pentru
ce nu aţi trimis după mine, vreau să ştiu? o întrebă la rândul
ei şi Ruxandra, în vreme ce potrivea pernele în jurul boierului.
— La pat este căzut numai de câteva zile, jupâniţă, dar
rău este de când aţi plecat, că nu mai avem zile şi nu mai
auzim decât ocări şi nemulţumire, măcar că ne străduim să-l
punem pe picioare cu tot ce ştim şi ce putem, dar în zadar
sunt toate, căci numai ne bănuieşte pe nedrept, îşi vărsă
doftoroaia tot amarul ultimelor zile dintr-o singură suflare.
în noaptea aceea, jupâniţă rămase la căpătâiul boierului,
ghemuită în cel mai mare jilţ din odaie, cu genunchii ridicaţi
până la bărbie pe sub pătura grea din blănuri de vulpe.
Crivăţul nu încetase să şuiere pe la ferestre, lovind de ele

53i
crengile despuiate ale bietului zarzăr. Gerul uscat crăpase
pământul care căsca spre cer guri, în strigăte mute. O vreme
mai auzi prin conac viaţa de seară a celorlalţi: Vlaicu încerca
o conversaţie cu jupâneasa Aristiţa, istorisind povestiri de
prin zilele petrecute în Hanul lui Manuc, Aurică poruncea
lemne în toate odăile şi în sala cea mare de la intrare, ca
să fie peste noapte pentru focuri, Stanca alerga între conacul
mare şi cula bătrânească, tot ducând acolo, după porunca
jupânesei, cergi din lână împâslită şi blănuri pentru somnul
celor tineri.
Când toate acestea se isprăviră şi conacul se cufundă în
tăcere, boierul cel tânăr ridică pleoapele brusc, ca şi cum
aceasta era clipa mult aşteptată, şi Ruxandra înţelese că el
numai se prefăcuse a dormi, pândind ceasul când ar fi fost
singur cu ea, într-o lume pustie. O privi îndelung, frămân-
tându-şi mintea în căutarea cuvintelor eliberatoare ce i-ar fi
putut uşura sufletul şi ar fi ajutat-o pe ea să-l poată ierta.
— Ce-ţi este, tată? se apropie Ruxandra de patul bolnavului,
dar el continuă să o privească numai în tăcere, ca şi cum
ar fi dorit să mai prelungească timpul de dinainte ca jupâniţa
să ştie, ca şi cum ar fi presimţit o ruptură prea grea, de
neîndurat, după cuvintele lui.
Se priviră vreme îndelungată ochi în ochi, iar jupâniţa
adormi de la o vreme sub privirile părintelui său. Dimineaţă,
când se trezi, Ruxandra îl află cu ochii pierduţi pe fereastră.
Nu se mai împotrivi leacurilor ce-i aducea doftoroaia, nu
mai ridică la ei glas mânios şi toate nălucirile ce-1 bântuiau,
făcându-1 să bănuiască peste tot uneltiri împotriva lui, părură
să se mai domolească în prezenţa Ruxandrei.
în timpul zilei, pe lumină, când soarele era sus, pe cer,
întărind nădejdile tuturor, boierul cel tânăr devenea pentru
câte un ceas ori două jupânul cel vesel şi binevoitor, cu
vorba aşezată, din trecut, iar vestea aceasta ajungea până la
cel din urmă sălaş de ţigani, bucurând pe toţi cei ai curţilor.
Când se însera însă îndoieli grele împresurau pe boierul
Miron Sămărghitan, şi vinovăţii nemărturisite îi pecetluiau
iarăşi buzele, întunecându-i chipul.
într-una din seri, jupâniţa Ruxandra opri alături de ea pe
Stanca, la vorbă, pentru ca noaptea de veghe la căpătâiul

532-
boierului cel tânăr să treacă mai uşor. Se sufoca din ce în
ce mai des în timpul nopţilor, şi din această pricină se trezea
speriat, panica adâncindu-i încă şi mai tare criza. „Năduşeala
lui cea veche“, spunea doftoroaia, ca şi cum simpla rostire
a acestor cuvinte ar fi putut îmbunătăţi lucrurile, ca şi cum
chemarea pe nume a bolii ar fi putut-o ţintui undeva în afara
boierului, la un pas de el, împiedicând-o să treacă hotarul
trupului său.
Boierul cel tânăr fusese toată ziua în duşii lui cei buni şi
îi chemase la el ba pe Aurică, ba pe Vlaicu, petrecând în
discuţii şi poveşti, ca în vremurile de altădată. Seara, luminile
ochilor i se schimbaseră când văzuse pe Stanca alături de
Ruxandra, de ajutor la mâna ei pentru primenirea aşternutu-
rilor. Se străduise să le ajute, ridicându-se între perne atât
cât îl mai ţineau puterile şi făcându-le loc ca să strecoare
pe sub el cearşafuri proaspete, dar căzând ca bolovanul
înainte ca mâinile fetelor să isprăvească treaba, ridicând în
aerul iatacului pene scăpate din feţele pernelor şi râzând cu
poftă, cot la cot cu jupâniţa şi cu ţigăncuşa.
Adormi târziu, multe ceasuri după ce conacul se cufundase
în linişte, cu ochii la creştetele lor alăturate. Veselia îi dispăruse
de pe chip şi fruntea îngândurată adunase iarăşi cutele dese
deasupra sprâncenelor, închipuind rânduri scrise pe o carte.
— Respiră liniştit, spuse într-un târziu Stanca. A adormit,
în noaptea aceasta mergi la somn, jupâniţă Ruxandră, căci
rămân eu să-l păzesc. Trebuie să te odihneşti.
Şi spunând acestea, privi spre pântecul ei.
Sprâncenele Ruxandrei se ridicară cu surprindere, iar buzele
surâseră cu admiraţie pentru iscusinţa Stancăi.
— Sunt numai vreo trei luni, spuse Ruxandra. Nici eu nu
ştiu bine ce simt şi ce este, mă gândeam ca zilele acestea
să iau pe doftoroaia deoparte şi să o rog să cerceteze ea,
cu ştiinţa ei. Cum poţi să te gândeşti tu la asta, de vreme
ce nici eu nu ştiu încă bine?
— Porţi prunc, stăpână, se lumină faţa ţigăncuşei. Deasupra
creştetului te însoţeşte lumină nouă, curată, coborâtă de
curând printre oameni. Să nu mă spui babei Niculina atunci
când vei vorbi cu ea, căci mă ceartă şi se supără când vorbesc
despre luminile oamenilor.

533
 Tăinuiră o vreme bucuria numai între ele, iar lucrul acesta
le apropie din nou ca în copilărie, când împărţeau secrete.
Dimineţile deveneau tot mai scurte pentru jupâniţa, căci
somnul îi era din ce în ce mai greu şi izbutea să se desprindă
din apele lui tot mai târziu, către prânzişor. îmbrăca un caftan
călduros, îmblănit până-n poale, îşi înfăşură două şaluri în
jurul capului şi al pieptului, şi pornea singură în plimbări
lungi în jurul iazului, de-a lungul livezii şi până în marginea
făgetului, întorcându-se uneori roată pe drumul mare atunci
când gerul era mai moale şi ea putea lungi plimbarea.
în ritmul egal al paşilor ei, amintirile soseau ca la o
întâlnire stabilită, iar fapte din trecut păreau să se mai desfă­
şoare încă o dată, pentru ea şi mai cu seamă pentru pruncul
nenăscut pe care îl purta de-a lungul moşiei. Ca şi cum l-ar
fi înfăţişat locurilor, pentru ca ele să-l recunoască atunci când
ea îl va aduce pe lume. Aşa cum boierul cel bătrân obişnuia
să o poarte pe ea, la anii cei mai mici ai copilăriei, când
visele şi lumea aievea sunt totuna, de-a călare în faţa lui pe
şa de-a lungul tuturor ţarinilor, pentru ca pământurile să-şi
cunoască viitoarea stăpână.
C ând a u fă c u t ei fâ n tâ n a , taicule mic, era du pă ce au
pierdu t p e frate-m eu d e sete, răsuna în urechile Ruxandrei
glasul boierului cel bătrân, iar ea avea numai cinci ani şi
asculta, cu ochii măriţi de uimire. Ne ased ia seră tătarii,
p ierd e-le-ar D um nezeu neamul, şi noi ne încbisesem cu toţii
în culă, între ziduri. îi a u z eam p e necredincioşi afară, prin
curţile noastre, mereu, taicide mic. B ăteau în copitele cailor
tot, fă r â m a u tot. Intrau cu ca ii în con acu l m are. A rdeau
biserica. Beau, m âncau, fu r a u tot ce puteau du ce p e ca i sau
m ân a d e la spate şi ap oi p lecau . Noi ieşeam şi luam totul de
la capăt. R idicam biserica, spălam conacul.
Mâna Ruxandrei mângâia uşor pântecul în vreme ce amin­
tirea se depăna în minte. Aşa a fost, vorbi ea în gând copilului.
Chiar pe aici treceam cu taicul bătrân, bunicul meu, când
îmi povestea. Iar bunica, jupâneasa bătrână - s-a prăpădit
devreme, săraca, pe când nu înţelegeam încă prea multe -
m-a adus într-una din zile lângă cea mai veche dintre crucile
din livadă şi mi-a vorbit despre bunica ei, ce doarme acolo
somnul de veci.

534
 Bunica îşi amintea că era numai o pruncă de câţiva ani
când, la vreme de restrişte, stră-străbunica rămăsese în rugăciune
o noapte întreagă, înaintea unei lupte mai crâncene dintre
bărbaţii din neam şi necredincioşii, năvăliţi iarăşi. Era aşa
frumoasă, despletită în lumina lunii, cu părul coliliu tot
curgându-i pe spate ca râul de argint din poveşti, înveşmântată
numai în cămaşa lungă de noapte, cu mâinile bătrâne împreunate
a rugăciune în dreptul frunţii. Bunica-pruncă se strecurase
jos dintre aşternuturi şi se aşezase alături de ea, repetându-i
gesturile, cum fac copiii când admiră pe cineva. Şi atunci
stră-străbunica a privit-o, a lăsat-o să-şi facă sfânta cruce,
apoi a împins-o uşurel înapoi către pat, spunând: „tu culcă-te
la loc, puică mică, căci nu este încă vremea ta“.
Aşa a fost, repetă Ruxandra cu mâna pe pântece. Iar
aceasta este crucea stră-străbunicii.
Toate păreau vii în jurul ei, atunci când şi le istorisea
singură în gând. Atât de vii, încât Ruxandra se întrebă dacă
timpul de atunci chiar trecuse cu adevărat, ori numai se
ridicase puţin deasupra pământului şi a oamenilor, rămânând
suspendat la mică distanţă deasupra creştetelor lor şi conti-
nuându-şi acolo curgerea, într-un cerc repetat mereu şi din
care ea putea astăzi culege faptele lor de demult, numai
ridicând mâna ca şi cum ar culege un măr din pom.
Vremurile vechi nu se îndepărtaseră prea mult de ei.
Numai ei nu se mai gândeau atât de des la ele, închipuind
prin aceasta o distanţă care însă nu era reală.
Şi atunci, dacă vremurile vechi se află încă aici, amestecate
cu ziua de astăzi, înseamnă că şi cele ce vor veni sunt tot aici?
Gândul ivit în mintea ei opri paşii Ruxandrei, iar jupâniţa
ridică privirile pe deasupra pădurii din depărtare, ca şi cum
ar fi pândit sosirea unei păsări rare ce-i dădea târcoale.
Poate că cele ce vor veni sunt toate într-un caier încărcat,
iar fiecare poate scoate orice fir doreşte. Există un moment
în care caierul este încă neînceput, iar viitorul poate fi oricare
fir. Din caierul tuturor celor ce-ar fi putut să fie, ea începuse
în urmă cu numai câteva luni să toarcă acest prezent: îl luase
pe Vlaicu de bărbat şi sub inima ei creştea astăzi cel dintâi
prunc al lor, zămislit între zidurile Hanului lui Manuc, foşnind
de şoapte noaptea şi clocotind de viaţă ziua.

535
 Nu se simţise niciodată singură în zilele acelea în care
purtase copilul din pântec pe moşie, dintr-o margine în alta.
Toţi străbunii păreau să se fi adunat în jurul ei, ca să petreacă
acest prunc, plecat dintre ei ca să intre în lumea celor vii.
Totuşi, într-una din zile, pe când se întorcea la conac îngro-
pându-şi nasul îngheţat în colţul şalului de lână, iar prin aer
începuseră a pluti abia ghicit câţiva fulgi, ceva se petrecu
în jurul ei.
Intră, cu un singur pas, într-o linişte din altă lume. La
nici o sută de stânjeni în faţa ei, conacul cu larma lui obişnuită
din zilele dinaintea Crăciunului era neschimbat. Cu toate
acestea, Ruxandra simţi că nu mai poate înainta, că a păşit
în interiorul unui hotar invizibil de unde toate se văd altfel,
preschimbate, îndepărtate şi străine. Fu pentru cea dintâi
oară când se simţi singură, atât de singură încât o cuprinse
deznădejdea şi inima înspăimântată începu a-i bate cu putere.
Apoi însă, ca prin farmec, fără ca nimic din exterior să se
schimbe, sufletul i se umplu de o iubire necunoscută care-i
încălzi trupul şi-i aduse pe faţă un surâs larg. Se simţi bine­
cuvântată pentru că-i fusese dat să cunoască această iubire
şi, purtând-o în suflet, stăpână peste ea, se simţi de fapt
stăpână peste lumea întreagă. O cuprinse o bucurie ca la
împlinirea unui lucru anevoios.
Conacul aştepta în faţa ei, alb, cu brâul dantelat al cerda­
cului pe mijloc, vesel, sub fulgii mărunţi şi rari, plutind în
aer şi neatingând pământul din pricină că erau prea uşori.
Iar ea încă nu izbutea să se smulgă din reverie şi să-şi
continue drumul până la pragul lui. De unde toate aceste
simţăminte care o traversau, jucându-se cu ea? Ce amintiri
încercau să revină la suprafaţă din vremea în care memoria
jupâniţei nu era formată încă?
înţelegerea coborî asupra ei fără niciun ajutor din afară.
Doar ştiu simplu, în clipa următoare, că cele ce simţise nu
erau ale ei, ci ale copilului nenăscut, că pruncul îi arătase
cu ce viaţă va sosi pe lume, înainte să se nască, ca apoi să
o uite, şi să o poată trăi din nou, cu uimire. îi arătase că va
iubi şi va suferi, se va simţi singur şi părăsit, apoi se va
bucura nemărginit.

536
 Muşcata din talpă
1810, p rim avara - moşia Mironeşti

Pruncul mişcă pentru cea dintâi oară înainte de sfârşitul

iernii.
Se întâmplă ca în anul acela primăvara să se ivească
înainte de vreme. Dăduse moina prin februarie, pământul se
încălzise şi se muiase, iar zăpezile se scurgeau în adâncurile
lui, topite şi amestecate cu noroi. Către amiază, streşinile
picurau alene, până când câte un ţurţure mai slăbit îşi dădea
drumul, căzând la pământ şi spărgându-se în mii de cioburi.
Aurică poruncise să se adune zăpada cu lopeţile în jurul
pomilor şi în sus, pe trunchiurile lor, ca să aibă umezeală şi
să le întârzie înflorirea până ce vor scăpa de brumă, dincolo
de zilele babei măcar.
Femeile ce îngrijeau conacul cutezau a lăsa ferestrele larg
deschise ceasuri în şir, până către amiază, căci soarele prinsese
putere şi încălzea plăcut, atunci când bătea în pernele scoase
pe pervazuri. Timpul petrecut pe afară de boieri se lungi şi
el, căci erau cu toţii dornici de aer primenit. Ruxandra cerceta
cum sunt drese uneltele pentru primăvară. In ascuns însă
căuta motiv bun ca să întârzie prin preajma tâmplăriilor din
vatra curţii boiereşti, căci mirosul scos de rindele din carnea
lemnului îi părea tare plăcut.
Departe, în marginea curţilor, dincolo de ultimele grajduri,
către fierăriile unde mai mereu se afla câte unul dintre caii
boierilor la potcovit, fusese ridicată poiată nouă pentru păsăretul
curţii. Aici prinsese odinioară pe unul dintre rândaşi cu un
curcan alb în mâini, pregătindu-se să-l taie, să taie toţi curcanii
cei albi în cinstea sosirii lui Manuc, iar ea rămăsese atunci
cu ochii la pasăre, înţelegând că-i prelungeşte viaţa privind-o.
Din spate, peste umerii ei, o vătrăşiţă aruncă un boţ de
mămăligă uscată între păsări, stârnind bătăi de aripi şi mare
frământare în toată poiata. Luată prin surprindere, jupâniţa
se sperie mai întâi, şi simţi bătăile dezordonate de aripi chiar
în stomac. Ridică o mână în faţa ochilor, ca şi cum ar fi dorit
să-i apere de furtuna stârnită în poiată, iar cu cealaltă acoperi

537
pântecele rotund ca luna, cu gestul căpătat în vremea de pe
urmă. Boţul de mămăligă potoli iute păsăretul, dar bătăile
de aripi din stomacul ei nu încetară, continuând să fluture
la răstimpuri.
înţelegerea ridică de îndată inima jupâniţei în gât. Mişcase
copilul. Bucuria descoperirii o umplu de sprinteneală, şi
Ruxandra dădu uitării poveţele cele bune ale maicii sale şi
ale doftoroaiei şi alergă către conac, râzând. O întâmpină
chiar jupâneasa a mare Aristiţa, şi, pricepând de îndată ce s-a
petrecut, îşi aşeză palmele amândouă pe pântecele Ruxandrei,
aşteptând.
— Tu, copilă, de când erai de-o şchioapă îţi spun că
păsăretul curţii nu trebuie să te cunoască şi să iasă alergând
în faţa ta, ca în faţa fetelor din sat, vorbi jupâneasa, cu un surâs
învins. Şi ca dovadă de ascultare, până şi cea dintâi mişcare
a pruncului în pântece te-a aflat tot la poiata curcanilor. Văd
că încă mai învăţ, chiar şi la anii aceştia înaintaţi ai mei.
Uite, spre pildă învăţ că sunt lucruri în copiii noştri pe care
nu le putem opri, căci ele înseamnă chiar fiinţa lor cea
adevărată, fie că ne place, fie că nu.
— Mamă, o cuprinse Ruxandra în braţe, anii tăi nu sunt
înaintaţi deloc, căci eşti tânără şi frumoasă. Alerg să-i duc
vestea şi lui taica, far lui Vlaicu să nu-i spuneţi nimic când
va sosi, căci vreau să-i dau vestea chiar eu.
Se împlinea săptămâna de când boierul cel tânăr nu se
mai ridicase în şezut, între perne. îl hrăneau cu fierturi de
pasăre cărora baba Niculina doftoroaia le scotea faţa de
grăsime şi zdrobea în ele morcovi şi cartofi fierţi. La ceasurile
meselor strecurau o pernă în plus sub capul boierului, aşa
fel ca el să poată sorbi din lingură fiertura. Apoi cerea apă.
Părea să nu se mai sature de apă şi, cu toate că bea cu sete,
gura îi rămânea uscată. Doftoroaia îşi luase obiceiul să-i
pândească udul băşicii de când boierul începuse să ceară
atâta apă, şi sperie casa cu temerile ei:
— Este prea puţin, cinstită jupâneasă, spusese ea jupânesei
Aristiţa. La câtă apă bea boierul, ar trebui să fie mult mai mult.
— E rău? întrebase jupâneasa.
— E rău pentru că nu se găsesc frunze de mesteacăn, ca
să putem să-i dezlegăm băşica. Mestecenii toţi îi prăpădesc

538
lipsiţii aceia de minte de feciori, în ajunul Armindeniului când
îi taie de prin păduri şi-i leagă pe la porţile fetelor, că şi mai
an m-am rugat de ei să-mi lase măcar pâlcul dintre ogrăzi,
de pe jarişte, dar nu am avut cu cine mă înţelege, căci îşi râd
de mine şi de leacurile mele. Acum, încaltea de l-am putea
scoate cu bine până-n primăvară, către luna lui florar, când
am stoarce sevă din mestecenii cei bătrâni şi i-am face leac.
— Şi până atunci? vru să ştie jupâneasa Aristiţa.
— Rugăciuni la Măicuţa Domnului, dădu doftoroaia răspun­
sul care o îngândură pe jupâneasă. Rugăciuni fierbinţi, căci
rărunchii par să i se fi încuiat din pricina gutei, iar năduşeala
ni-1 sufocă şi-l pierdem.
în iatacul întunecat, Ruxandra năvăli ca o lumină, lăsând
uşa deschisă pe urmele ei şi ridicând unul dintre obloane
ceva mai mult decât erau celelalte. Se apropie apoi de pat,
luă mâna uscată a părintelui său şi o aşeză pe pântece, cu mult
curaj, nesocotind opreliştile femeilor de a nu da amănunte
despre mersul sarcinii pe mâinile bărbaţilor. Chipul palid ca
varul al boierului cel tânăr se însenină înainte ca ea să
rostească primul cuvânt, iar ochii cu luminile stinse înviară
preţ de o clipă, arătând Ruxandrei că el era recunoscător
pentru că-1 face părtaş la aşa veste mare:
— A mişcat, tată, spuse Ruxandra, radiind de bucurie. El
este nepotul tău. Să faci bine să nu-1 ţii în dimineţile reci
de-a călare, în faţa ta pe şa, înfăşurat în cine ştie ce velinţă
furată de pe la mama, cum făcea taicul meu cu mine, căci
răceşte copilul.
Apoi râse singură de vorbele acestea de şagă, apropiindu-şi
faţa de cea a boierului, ca să-i arate că înţelege graiul ochilor
lui.
— El este nepotul meu, repetă Miron Sămărghitan după
ea. Nepotul meu. A sosit vremea să vină ceilalţi, care vor
rămâne după noi. Vin ceilalţi de-acum, Ruxăndriţă.
Tiptil, pe vârful picioarelor, în iatac intră Stanca, purtând
pe o tabla mică o străchioară cu fiertură aburindă pentru
masa boierului. Ochii lui urmăriră ţigăncuşa în vreme ce lăsa
tablaua pe colţul mesei şi ieşea, tăcută.
— Ruxăndriţă, vorbi din nou boierul.
— Aici, tată.

539
 — Ruxăndriţă, începu el pentru a doua oară, decis să-şi
ducă curajul dintâi până la capăt, măcar acum, când lucrurile
erau aproape, iar el nu mai avea ce pierde.
Preţ de o clipă de mare cumpănă, adevărul urcă până în
ochii boierului, rămânând acolo, ca atârnat de un fir de păr,
gata să se ivească în lume şi pe buzele lui. Avea să-i spună.
Trebuia să-i spună. Dorea să se mărturisească şi să-şi uşureze
sufletul, chiar cu preţul ca jupâniţa să-l scoată de la inima
ei. Dar clipa de cumpănă trecu şi adevărul coborî înapoi în
sufletul boierului, îngreunându-1.
Fuseseră ultimele cuvinte rostite de Miron Sămărghitan.
De vreme ce nu se arătase vrednic să-şi folosească aceste
ultime puteri ca să împlinească un fapt creştinesc şi să se
destăinuie celui mai drag dintre copiii săi, boierul se îndărătnici
să păstreze de atunci înainte tăcerea, ca şi cum s-ar fi pedepsit
singur pentru o neputinţă ruşinoasă. Avea să ducă cu el pe
lumea cealaltă acest lucru care nu păruse niciodată, nimănui,
greşit, dar care - în chip tainic - îl împovăra mai mult decât
păcatele împărtăşite popii Stroe încă din postul Crăciunului,
căci încă mai avea suficientă judecată cât să priceapă că
zilele îi sunt numărate.
Cu el mureau toţi strămoşii cei pe care numai el îi mai
apucase în viaţă. Câtă vreme încă mai trăiesc oameni care
te-au cunoscut, trăieşti şi tu - în amintirea lor, ca într-un
ultim refugiu, îşi spunea boierul cel tânăr. Şapte moşi mureau
acum, odată cu el: cei patru bunici ai lui, două mătuşi
dispărute de tinere, la naşteri mai grele, şi un străbunic. Pe
niciunul dintre aceştia fetele nu-i mai apucaseră în viaţă.
Primăvara izbucnea afară cu putere tot mai mare şi muta
gândurile boierului către treburile moşiei. Cât era ziua de
lungă frământa planuri şi lua hotărâri rămase în spatele frunţii
sale, căci tăcerea în care se scufundase nu mai fu stricată.
Avea să lase vorbă ca lui Aurică să i se îngăduie schimbarea
grâului cu cartofi, pe locul dintre pruni de pe ţarina Trepeziţei.
Avea să întărească cu hrisov stăpânirea Ruxăndriţei asupra
caselor de pe moşia Mironeştilor şi a tuturor satelor care ţin
de aceasta: Doiceştiul, Porumboiu, Trepeziţa şi Adâncată, şi
asupra sloboziilor obţinute de la domnie în anii din urmă.
De nu se vor pricepe să păstreze sloboziile după moartea

540
lui, atunci măcar să se ştie că sunt tot oameni de-ai lor, de-ai
Sămărghitenilor.
Boierul se simţea împăcat şi pregătit. Se împlineau trei
zile de când ochii săi rămăseseră închişi. Trei zile de când
în colţul iatacului, la căpătâiul său, moartea înaltă, subţire şi
rece stătea dreaptă şi aştepta.
Ce anume mai aştepta, boierul cel tânăr nu ştia.
De la o vreme, prin spatele ochilor lui închişi, chiar sub
pojghiţa subţire a pleoapelor bolnave, îşi făcură loc anii cei
mici ai fetiţelor cu nevasta dintâi. Măriuca şi Păuna învăţau
ghergheful alături de maica lor, în cerdacul cel larg dinspre
iaz, înţepând din când în când câte un deget mic cu acul şi
lăcrimând din această pricină. Ruxăndriţa încă nu era, Manuc
nu intrase nici el în vieţile lor, iar el - boierul cel tânăr - era
cu adevărat tânăr şi isprăvnicea mai mult singur pământurile.
încetase să se mai împotrivească atunci când schimbau
aşternuturile pe sub el. Obosite, pleoapele străvezii nu se
mai ridicau, ca să cerceteze cine cutează să-i calce cuvântul
şi să-i strice odihna de pe urmă, cu mofturi ce ţineau de
curăţenia patului şi de mirosurile pernelor. Se lăsa acum pe
mâinile lor, nădăjduind atâta numai: ca lipsa lui de împotrivire
să fie luată drept înţelepciune, şi nu drept neputinţă.
Avea să spună la dulgheriile din marginea curţilor să ajute
la ridicarea altor garduri în jurul colibelor de vătraşi, căci
era lucru de ruşine să fie lăsate în neîngrijire. Apoi avea să
trimită şi după popa Neculai din Adâncată, ca să lămurească
o pricină mai veche avută împreună şi să stingă vrajba rămasă
între ei de atâta amar de ani.
Când se deschidea uşa iatacului, o simţea pe Ruxandra
după mirosul de izmă şi levănţică ce-i strecura jupâneasa
Aristiţa printre veşmintele din lâvicioare. Era singurul miros
care nu-i stârnea durere, şi-l căuta cu nările uscate, aproape
lipite în cedarea chinuită a trupului dornic de odihnă. Atunci
când o simţea, ochii săi se munceau mai mult ca niciodată
să se deschidă. Singurele degete care mai răspundeau porun­
cilor sale, anume inelarele şi degetele mici, prindeau a răscoli
agitat aşternuturile, ca şi cum ar fi dorit să se prindă de ele
şi să tragă, în ajutorul pleoapelor neputincioase, să ia parte
cumva la deschiderea ochilor.

54i
 Numai buzele rămâneau pecetluite, ca sub mâna grea a morţii.
După o vreme căreia boierul cel tânăr nu mai ştia să-i
pună nume, un ceas ori numai o clipă, asupra degetelor
încurcate în aşternut se aşeza mâna caldă a Ruxandrei, mâna
ei dragă cu care se arătase uneori prea aspru, alteori nedrept
şi prea rar - credea acum - cu dragoste părintească. Ruxandra
îi apăsa mâna cu mâna ei şi-i vorbea încet la ureche, şiruri
nesfârşite de vorbe din care el prindea numai una singură,
apărută la răstimpuri: taicule.
Nu era cu putinţă, căci taicule i1 chema copila pe boierul
cel bătrân, pe bunicul ei.
E drept că uneori îl vedea şi el aievea pe boierul cel bătrân,
alături de fetiţele dintâi, de Măriuca şi de Păuna cu gherghefurile
în mână, dar Ruxandra nu putea şti aceasta, căci se petrecea
numai în spatele pleoapelor sale închise. Cui vorbea atunci
fata? Pe cine chema? Cine zăcea de la începutul lumii în patul
prea des împrospătat cu aşternuturi curate? Miron Sămărghitan
cel tânăr ori Miron Sămărghitan cel bătrân?
întrebarea aceasta de pe urmă născută în mintea sa obosită
aduse cu ea o altă închipuire, parcă mai aievea decât toate
celelalte năluciri de până atunci. Era prunc, iar părintele său
îl luase dinaintea sa în şaua calului, ca să-i arate grâul. îşi
petrecuse un braţ puternic în jurul mijlocului său, aproape
ascunzându-1 cu totul în spatele mânecii bogate, şi-l îndemna
pe el să dea porunca de plecare calului. îl împresura un
miros greu de năduşeală aspră de bărbat, iar picioarele lui
erau atât de mici încât rămâneau drepte de o parte şi de
alta a şeii, fără să poată schiţa gestul de a da pinteni. Boierul
Sămărghitan cel bătrân râdea cu poftă, făcând să răsune toată
curtea şi să iasă ţiganii de prin colibe ca la ivirea soarelui.
Mirosurile şi tunetul râsului părintelui său erau atât de
aievea, încât el uită pentru un timp de Ruxandra, de sloboziile
ce trebuiau apărate şi de pricinile cu popa Neculai din Adâncată.
Apoi, mintea lui reveni între cele fireşti şi boierul, pricepând
la care dintre capetele vieţii sale se află cu adevărat, scăpă o
lacrimă pe sub pleoapa hotărâtă să nu se mai ridice niciodată.
Ivită de sub pleoapele închise ca un fir timid de viaţă pe
care nu mai nădăjduia să-l afle în părintele său, lacrima rupse
inima Ruxandrei, care se simţi vinovată că numai atâta putere

542
are, cât să asiste neputincioasă la zbaterea tatălui său. O
culese pe vârful degetului ca pe un lucru de mare preţ, apoi
ascunse degetul în pumn, tăinuind acolo ultima suflare a
boierului Miron Sămărghitan.
în dimineaţa următoare însă, boierul cel tânăr era încă în
viaţă, respirând rar şi neregulat, cu mare chin la fiecare
răsuflare smulsă vieţii. Fu adus popa Stroe să-i citească
dezlegare de păcate din ceasloavele lui. I se aprinse lumânare
la căpătâi şi fu vegheat zi şi noapte, pentru ca nu cumva să
fie scăpat să moară fără lumină. Iatacul era mereu plin de
femei, iar bărbaţii străjuiau pe afară, pe sub ferestre.
în colţul ei, moartea nu se mişca.
Boierul nu putea să moară. „Poartă taină“, spusese dofto-
roaia, „şi nu-1 primeşte Dumnezeu“. Toate rugăciunile de
dezlegare citite cu glas răspicat de popa Stroe şi murmurate
în cor de femeile de strajă bolnavului zi şi noapte rămaseră
fără răspuns bun. Retras cu totul din lumea celor vii, Miron
Sămărghitan rămăsese agăţat pe hotar ca în faţa unei uşi ce
refuza să se deschidă pentru el. Părea legat cu un fir nevăzut
de lucruri rămase nelămurite în spatele său.
Se scurseră astfel câteva săptămâni, fără ca lucrurile să
se schimbe cu ceva. Ai curţilor deveniseră tăcuţi şi umblau
după treburi fără să mai aibă nevoie de porunca ori cercetarea
lui Aurică. Moartea ce-şi făcuse cuib între ei, în curţile
boierilor, ştersese toate vrăjmăşiile şi domolise zâzaniile,
făcând din ei o mână de oameni cuminţiţi şi muncitori.
Pe pământurile dintre sate, Aurică ispravnicul scosese
oamenii în câmp şi înfipseseră lamele plugurilor în ţarini. Cele
dintâi brazde le traseră cu năduf, parcă purtând duşmănie
pământului ce se împotrivea să-l primească la piept pe boierul
lor, pentru odihnă. în ciuda tuturor vrăjmaşilor care le călca-
seră ani la rând moşiile, făcându-i să doarmă cu spada sub
căpătâi, boierii Sămărghiteni mureau totuşi de moarte bună,
calcula în gând Aurică.
Dar ce este moartea bună?
Atunci când mori cu cugetul curat, nechinuit şi fără să
laşi pe urma ta neîmpliniri ori căinţe, se cheamă că moartea
a fost bună cu tine. Este bună cu cei drepţi, indiferent în ce
moment al vieţii lor îi ia.

543
 Gândul îl purtă apoi pe ispravnic la boierul cel tânăr;
trăgea să moară de o lună încheiată, fără să poată înainta
cu vreun pas pe calea ce pornise. Dacă până şi boierul, pe
care Aurică îl admira şi-l găsea cel mai drept om întâlnit în
viaţă, nu se făcuse vrednic a muri de moarte bună, atunci
la ce s-ar putea aştepta un nefericit ca el? înţelesese de mult
că fiecare om pe care-1 întâlneşti pe cale este un câmp de
bătălie pentru binele şi răul care umblă slobode printre
oameni, şi numai Bunul Dumnezeu ştie câte bătălii vor fi
fost câştigate în omul acela de bine, şi câte de rău.
Seara, când mai trecea încă o dată pe la curţile boiereşti
ca să-şi ia poruncile pentru a doua zi şi să lase, la rândul
lui, porunci vătraşilor, vedea de departe lumina puţină a unei
singure lumânări pâlpâind în fereastra iatacului şi ştia că nu
s-a schimbat nimic.
Durerile facerii începură pentru Ruxandra în prima săptă­
mână a lui florar, împlinind cu precizie calculele babei Niculina.
Cu toate că se făcuseră toate pregătirile pentru ca pruncul
să vină pe lume în odaia părinţilor săi din cula bătrânească,
lucrurile se petrecură altfel.
Mai întâi, Ruxandra primi cu surprindere voioasă cele
dintâi săgetări de durere. îl chemă pe Vlaicu, bătu cu călcâiul
în podele ca să le deştepte pe Stanca şi pe Chiva care dormeau
în odăiţa cea mică de sub scară, scoase din lăvicioara de la
capul patului pelincile pruncului, o cruciuliţă măruntă din lemn
ferecată în argint şi un pecetar din piatră, pentru prescuri,
al străbunicii dinspre mamă, pe care Ruxandra obişnuia să-l
ţină aproape de inima ei la vremuri de restrişte, le rândui
pe toate la îndemână, se mai încovoie o dată sub săgeata
unei noi dureri şi se urcă apoi în vârful patului, aşteptând.
în picioare pe lângă pereţi, Vlaicu şi ţigăncuşele priveau
la ea, gata să împlinească orice ar fi cerut.
După numai un ceas, Chiva plângea fără ruşine, Vlaicu
se albise la faţă şi se muncea să-şi prindă la brâu teaca spadei,
căci altă pregătire pentru vremuri grele nu cunoştea, iar
Stanca propunea fel şi fel de planuri potrivite pentru astfel
de situaţii, care toate sfârşeau în mod curios cu chemarea
grabnică a jupânesei Aristiţa, a babei Niculina şi a întregului
popor de femei al curţilor.

544
 — Nu tu, îngădui într-un târziu Ruxandra, când durerile
se îndesiră, unindu-se unele cu altele într-o singură suferinţă.
Să meargă Vlaicu.
Aduse de îndată de Vlaicu, jupâneasa Aristiţa şi baba
Niculina intrară în odaie cu ochii aburiţi de înduioşare,
pierzându-se amândouă în alintări pentru jupâniţă şi pentru
lucrul însemnat ce pornise.
— Doare, puica babei? întreba doftoroaia, sărutându-i mâinile
şi mângâindu-i-le îndelung, cercetându-i forma pântecelui şi
căutând golul ce ar fi trebuit să apară sub oasele pieptului.
— Să nu te temi că mă va doborî ceva pe lumea aceasta,
babă Niculină, căci am să mor în picioare, când va fi să fie,
îşi sumeţi jupâniţă capul, privind cu coada ochiului către
jupâneasa a mare, ca să vadă dacă-i este apreciat curajul.
Glasul i se frânse însă iute într-un nou şir de dureri ce-i
tăiară răsuflarea, şi atunci jupâneasa făcu propunerea, pregătită
să şi-o susţină cu multe şi iscusite argumente, ba încă făcând
un semn abia ghicit şi doftoroaiei, ceea ce le arăta a fi sosit
cu planul gata ticluit.
— Ruxăndriţa mamei, Nela şi cu Anica au început pregă­
tirile la bucătăriile de sub conacul mare. Au pus toate oalele
cele mari cu apă la fiert, vor fi gata numaidecât. Mă întreb
numai dacă nu s-ar răci apa după ce vom străbate toată curtea
cu ea până aici. Ori mă rog lui Dumnezeu să nu se împiedice
Florica nătânga în vreme ce le poartă, să se mai şi opărească
sărmana, după ce că este deja bătută de Dumnezeu.
— Cum să facem, Doamne? se auzi şi doftoroaia, dând
de bănuit Ruxandrei care se pregăti să le dea un răspuns
pe măsura planului lor cusut cu aţă albă.
Numai că durerile reveniră, tăind jupâniţei pofta de împo­
trivire şi slăbindu-i hotărârea de a aduce pruncul pe lume
în odaia ei din culă. Aşa că atunci când jupâneasa vorbi din
nou, întrebându-se cu multă nevinovăţie dacă nu cumva ar
fi potrivit să o ducă pe jupâniţă în vechea ei odaie din
conacul mare, Ruxandra răspunse pe loc:
— Cred că este mai bine. Să mergem, Vlaicule, căci maica
are dreptate.
Noaptea se apropia de miezul ei. O lună plină lumina
locurile. într-un şir cu mersul cam dezlânat, ai casei străbătură

545
curţile între cula bătrânească şi conac: Vlaicu înainte, purtând-o
pe Ruxandra pe braţe, peste măsură de mulţumit că putea
ajuta cu ceva, jupâneasa Aristiţa umblând pe lângă umărul lui
ca să se ţină aproape de chipul Ruxandrei, doftoroaia ridicând
întruna de la pământ velinţa în care o înfăşuraseră pe jupâniţă
şi potrivindu-i colţurile ba pe la subţiorile lui Vlaicu, făcându-1
să tresară gâdilat, ba între genunchii Ruxandrei, smulgând
de la ea câte o vorbă indignată - „babă Niculino!“ - şi la
urmă veneau în pas săltat, vădit uşurate, Stanca şi cu Chiva,
purtând cu ele pelincile, cruciuliţa şi pecetarul cel vechi din
piatră. Deasupra lor, bolta sticlea umedă şi amuzată.
Copilul veni pe lume un ceas mai târziu.
Doftoroaia îl duse în odaia alăturată, îl spălă şi-l primeni,
îl înfăşă în pelincile albe ca neaua şi-l înfăţişă apoi maicii
lui: un băiat sănătos şi gălăgios ce ocupa odaia întreagă cu
prezenţa lui şi care în urmă cu numai un ceas încă nu exista.
Pruncul tăcu atunci când fu pus în braţele maicii sale, iar
Ruxandra mai avu numai atâta putere cât să surâdă cu
mulţumire peste fruntea lui abia ivită pe lume, apoi alunecă
într-un somn bun.
— Ce face taica? şopti, înainte de a adormi.
— La fel, îi răspunse jupâneasa Aristiţa. Dormi acum.
Dimineaţa, cu forţele refăcute, fu cel dintâi moment în care
Ruxandra se bucură de copil. 1-1 aduse doftoroaia şi tot ea
o învăţă cum să-l pună la sân, cum să-l ajute să sugă şi cum
să nu-1 lase să adoarmă până când nu se satură, căci altminteri
se va trezi din nou peste numai un ceas. Ruxandra asculta toate
acestea şi-i părea că nu sunt aievea. Păstra pe chip un surâs
blajin pe care nu şi-l putea şterge, ori poate că nici nu avea
cunoştinţă despre existenţa lui. Privea la pruncul din braţe,
cum mânca lacom, fără să pună niciun preţ pe temerile
doftoroaiei că el ar putea adormi înainte de a se sătura.
— Mâine ne întoarcem la noi, îi spuse lui Vlaicu, mai
mult ca să-şi audă ea însăşi hotărârea, căci el nu i-ar fi ieşit
din cuvânt. Astăzi mai rămânem la conac. Trebuie să găsim
un nume pruncului. Să dăm de veste şi lui Manuc, să trimitem
soli şi surorilor.
Copilul îşi isprăvi cea dintâi masă şi adormi pe loc, fără
să dea drumul sânului, mulţumit de rânduielile lumii în care

546
intrase. Vlaicu porni către Bucureşti, să ducă vestea lui Manuc.
Rămasă singură cu pruncul, Ruxandra se ridică dintre perne,
îl aşeză în mijlocul patului şi-l privi în timp ce dormea. Era
al ei. O făptură omenească ce-i aparţinea în totalitate. Şi care
o lega - abia acum - pentru totdeauna de Vlaicu.
Uşor, cu mişcări blânde, folosind numai câte două degete
de la fiecare mână ca să nu-1 trezească, îi desfăcu pelincile
şi-l privi. Ochii i se umplură de lacrimi şi pieptul ei slobozi
un hohot scurt, mai degrabă de râs decât de plâns. Era un
omuleţ perfect. îi desenă cu vârful arătătorului linia umerilor
şi a sprâncenelor, iar pruncul tresări uşor, pesemne gâdilat.
Ruxandra surâse şi îngenunche la marginea patului, apro-
piindu-şi faţa de copil. Era al ei - sentimentul acesta revenea
mereu între gândurile ei amestecate, mai puternic decât
oricare altul. Ca mamă a lui, ar fi avut chiar dreptul să-i
strice somnul numai ca să se joace cu el, să-i cerceteze
amănunţit fiecare deget în parte şi să-şi ia în stăpânire această
minune ce-i aparţinea.
îşi strecură un deget în pumnişorul lui, desfăcându-1 şi
sărutându-i podul palmei. Copilul tresări din nou, şi Ruxandra
fu sigură de data acesta că el se gâdilă. Descoperirea o
înveseli şi îşi continuă cercetarea, mai cu seamă că somnul
pruncului nu părea prea uşor de deranjat. El continua să
doarmă adânc, suportând cu tărie încercările vieţii alături de
mama sa.
Jupâniţa îi prinse tălpile mici în palme şi-i depuse şi acolo
câte un sărut. Talpa stângă se strânse, gâdilată. Talpa dreaptă
purta un semn, o pată vineţie cu marginile zdrenţuite ca ale
florilor de prin ghivecele măicuţei sale. Pruncul venise pe
lume cu o muşcată în talpă.
Urechile Ruxandrei prinseră a-i ţiui.
O spaimă ca de sfârşit de lume puse stăpânire pe ea,
făcându-i inima să bată cu putere.
îşi prinse tâmplele în palme, încercând să oprească din
rotirea ei nebunească lumea întreagă.
Odaia se învârtea, iar ea încercă să scape de ameţeala
care o cuprindea, închizând ochii.
Doamne, ajută-mă! gândi cu deznădejde.

547
 Rămase prăbuşită în ea, la picioarele patului, cu tâmplele
strânse cu disperare în palme şi cu ochii închişi, un timp
căruia niciodată nu-i putu da un nume. Când îşi veni în fire,
înfăşă copilul adormit, îi potrivi un cuib între pernele de pe
pat, îl închină ca să fie păzit câtă vreme va lipsi ea, şi ieşi
din odaie.
Iatacul boierului cel tânăr era, ca de obicei, cufundat pe
jumătate în întuneric. Ruxandra rămase preţ de o clipă în
picioare, în faţa patului, privind chipul străin al părintelui
său. Cine era omul acesta? Ori poate că ea privea acum cu
ochi străini. Şi atunci, cine era ea?
Cu greutate, arătând un efort deasupra puterilor omeneşti,
pleoapele boierului se ridicară şi privirile lui cerură iertare
într-o limbă ce nu mai aparţinea lumii acesteia. Se născuse,
Miron Sămărghitan înţelegea aceasta. Venise pe lume cu cheia
izbăvirii lui.
Singur părintele său putea fi legătura dintre copilul ei şi
ţigăncuşa Stanca - înţelegea cu durere Ruxandra.
Ridică aşternuturile de la capătul patului, dezvelind picioa­
rele bătrâne, uscate şi slăbite ale tatălui său.
în talpa dreaptă, cu marginile zdrenţuite ca ale muşcatelor,
o pată vineţie pe pielea albă se ivi dintre cearşafuri.
Ruxandra simţi cum din ea se ridicau la suprafaţă toate
amintirile sedimentate, toate crâmpeiele de fraze şi imagini
depozitate de-a lungul vremii. Alungarea Perlei rufăreasa.
Purtările schimbate ale lui Aurică faţă de Stanca. Vorbele
până astăzi nedesluşite ale doftoroaiei. în dislocarea de la
locurile lor, amintirile acestea rupeau alte legături create în
timp, cu alte crâmpeie, dezorganizând armonia sufletului ei,
sădind în ea nesiguranţă şi durere. Ruxandra prinse a lăcrima
pe măsură ce înţelegea.
Privirile boierului cel tânăr alunecară către lumânarea
neîncepută de la căpătâiul lui. Pricepând, Ruxandra o aprinse
şi rămase cu ochii în lumina ei, fără să ia seama la ceara
ce-i picură de la o vreme pe degete, lipindu-se acolo şi
arzându-i pielea.
Despovărat de taina lui cea grea, Miron Sămărghitan îşi dădu
sfârşitul un ceas mai târziu, pe când afară asfinţea frumos,
iar dinspre fierării se ridica sunetul ciocanelor bătând coasele

548
pe nicovale, pregătindu-le pentru recoltat. Oamenii intrară în
primele ţarini câteva zile mai târziu. începea culesul grâului.

Pacea de la Bucureşti
(Două râuri în aceeaşi albie)
m ai 1812 - Hanul lui Manuc

în sala cea largă a Hanului lui Manuc, tapisată în mătase

măslinie şi bogat luminată, nu se făcuseră focurile. Era cea
dintâi dimineaţă în care Manuc poruncea asta, după ce în
ajun fuseseră nevoiţi să încheie discuţiile cu mult înaintea
cinei, din pricina aerului prea încins din sală. Delegaţii
ambelor imperii aflate la masa tratativelor — rus şi turc -
ceruseră deschiderea ferestrelor. Dorinţa lor fusese împlinită,
dar discuţiile se încheiaseră pentru ziua aceea, căci ele nu
puteau fi purtate cu ferestrele deschise.
Membrii celor două delegaţii îşi ocupaseră locurile împre­
jurul mesei lungi din mijlocul sălii încă de la primele ceasuri
ale dimineţii. O vreme, mai cu seamă în zilele de început
din iarnă, când Manuc tocmai izbutise să mute negocierile
de pace în hanul său, delegaţii s-au bucurat de ospitalitatea
cea vestită a beiului, lăsându-se răsfăţaţi cu cafele şi sugiucuri
aduse la paturi, apoi cu mese de dimineaţă îmbelşugate,
ajungând în sala cea largă abia către ceasurile prânzişorului.
Pe măsură ce discuţiile se întindeau pe zile şi săptămâni
întregi, fără ca lucrurile să avanseze măcar cu un pas, delegaţii
deveniră nerăbdători şi tot mai irascibili, renunţând rând pe
rând la obiceiurile la care îi dedase Manuc. Mai întâi începură
a se deştepta odată cu ivirea zorilor. Apoi refuzară cafelele
şi sugiucurile aduse la paturi. Către sfârşitul iernii nu mai
doriră nici măcar masa de dimineaţă. Sala în care aveau loc
negocierile de pace începu a se umple încă de la primele
ceasuri ale zilei.
Toate acestea fără niciun folos însă, căci lucrurile se aflau
încă şi astăzi în acelaşi punct ca la începutul iernii.

549
 Zi de zi, în spatele uşilor închise rămâneau observatorii
Europei, consulii şi ambasadorii francezi, prusaci, austrieci ori
englezi, aşteptând ceasuri în şir până când discuţiile fiecărei
zile se isprăveau, iar ei puteau trimite către cancelariile lor
din capitalele europene ultimele veşti.
Odată cu sosirea primăverii însă, chiar şi acestea se răriră.
Nu o dată se întâmplase ca la sfârşitul zilei nicio veste să
nu iasă din sala tapisată în mătase măslinie, silind consulii
să repete rapoartele zilelor trecute: „nu se poate afla care
este stadiul negocierilor“.
La unul dintre capetele mesei lungi din mijlocul sălii, contele
de Langeron se aşezase în jilţul său obişnuit, cu braţele pe
masă, la vedere, şi palmele întoarse în jos. Privea cu un
surâs abia schiţat, ivit numai din raţiuni diplomatice, către
celălalt capăt al mesei, la Ministrul de Externe turc, Reis
Efendi Galib, şeful delegaţiei Imperului Otoman. în vreme
ce ei doi se priveau ochi în ochi, împrejurul lor îşi căutau
locurile membrii delegaţiilor lor, pentru o nouă zi de discuţii.
Contele de Langeron, fugit din Franţa alături de mulţi
alţi nobili care-şi aflaseră scăparea prin ţări în care rădăcinile
lor aristocratice încă mai însemnau ceva, sosise în Rusia unde
se înrolase ofiţer. Calităţile lui îl ajutaseră să tot avanseze,
în douăzeci de ani de serviciu în slujba Ţarului câştigase
cele mai înalte ordine şi medalii ale imperiului, stârnind încă
şi astăzi, după atâta vreme petrecută printre ei, invidia ofiţe­
rilor ruşi.
Drept este că îi şi plăcea să şi le prindă la gât ori pe
piept pe toate, pe fiecare după importanţa ei, apărând la
orice eveniment cu uniforma împodobită. în vreme ce restul
delegaţiei ruse încă îşi mai căuta locurile în jilţuri, de-a
dreapta şi de-a stânga lui, contele de Langeron îşi trecu
degetul pe sub steaua Ordinului Sfânta Ana, ridicând-o uşor
deasupra celorlalte două distincţii aflate la gâtul său.
Contele era Cavaler al Ordinului Sfântul Gheorghe clasa
întâi, cea mai înaltă şi mai râvnită decoraţie a Imperiului
Rus, purtând atât crucea la gât, cât şi steaua pe piept. Păstra
de asemenea şi mai vechea decoraţie franceză de Cavaler al
Ordinului Saint Louis. Cu toate acestea, măcar că venea a
treia ca importanţă după Crucea Sfântului Gheorghe şi Crucea

55°
Ordinului Saint Louis, preferata contelui de Langeron rămânea
crucea de aur cu braţele din sticlă roşie şi cu chipul sfintei
pictat în email a Ordinului Sfânta Ana. O purta pe o panglică
de mătase roşie la gât şi o juca discret între degete, ori de
câte ori simţea nevoia să se îmbărbăteze.
îl privea pe Manuc Bei, aşezat ca de obicei chiar la mijloc,
între cele două delegaţii, la distanţă egală de fiecare dintre
capetele mesei, şi mintea lui alerga în căutarea unei căi de
a smulge acestor oameni ceva în plus faţă de ceea ce se
aştepta Ţarul de la el, un lucru cât de mic. Procedase la fel
încă din prima zi în slujba Ţarului: întotdeauna depăşea cu
ceva aşteptările. Alexandru I se obişnuise să fie surprins de
contele de Langeron. Orice misiune îi dăduse până acum,
contele adăugase de la el ceva în plus. Ca şi cum tot continua
să considere că nu a mulţumit îndeajuns pentru ospitalitatea
arătată unui nobil francez fugar dintr-o ţară în care căzuseră
sute de capete de nobili. Ori ca şi cum ar fi dorit să se arate
tot mereu mai presus decât cei între care intrase, anume
aristocraţia rusă.
De când pusese piciorul în Ţările Române, vechea lui
spuzeală din obraji izbucnise peste noapte, înroşindu-i pielea
pomeţilor. Se bărbierea cu mare chin şi trimisese de îndată
un sol în Sankt Petersburg, ca să-i aducă de acolo alifia
preparată din seu de yak de un vraci calmâc din Munţii Altai.
Până să se întoarcă solul însă, într-una din nopţile petrecute
la lumina lumânărilor, aplecat deasupra hârtiilor sale, scriind
rapoarte către Alexandru I şi însemnări pentru el însuşi,
descoperise că ceara topită din lumânările locurilor îi domo­
leşte usturimea din obraji. Două nopţi la rând îşi unsese
pomeţii purpurii şi dureroşi cu ceară încălzită în palme, iar
în a treia zi obrajii lui se curăţaseră, pielea era lucioasă şi
usturimea dispăruse. Numai roşeaţa se îndărătnicea să rămână,
contele de Langeron apărând dimineaţă de dimineaţă la
tratative îmbujorat ca un prunc sănătos.
în sală se lăsă de la o vreme liniştea. Delegaţii se aşezaseră,
uşile şi ferestrele fuseseră închise, iar în sălile vecine, demnita­
rilor europeni li se aduseseră mizilicuri şi cafele. începea o
nouă zi lungă de negocieri. Şeful delegaţiei turce, Reis Efendi
Galib, cedă cel dintâi cuvânt şefului delegaţiei ruse, contele de

551
Langeron, cu un gest curtenitor cu palma dreaptă în sus. Purta
pe cap un işlic cilindric roşu, iar din creştet atârna pe o parte un
canaf de mătase neagră pe care îl tot cerceta la răstimpuri cu
degetele, semn de nervozitate observat de contele de Langeron.
— Bună dimineaţa, Excelenţă şi cinstiţi efendi, începu
contele de Langeron. Nădăjduiesc că v-aţi odihnit bine peste
noapte, la fel ca şi noi, şi trebuie să mulţumim pentru aceasta
gazdei noastre, Manuc, mediatorul acestor tratative.
— Mulţumim de întrebare, răspunse Reis Efendi Galib în
numele tuturor membrilor delegaţiei turce. Suntem pregătiţi
să începem şi mai cu seamă suntem încrezători că astăzi va
fi o zi importantă pentru negocieri. Toţi cei de aici, de la această
masă, ne dorim acelaşi lucru: încheierea păcii între ţările
noastre. Vă propun, Excelenţă, să începem cu citirea dării de
seamă a zilei de ieri, ca să ne reamintim unde rămăseserăm.
La un semn, din jilţul aflat chiar lângă Reis Efendi Galib
se ridică Dumitrache Moruzi, dragoman al Sublimei Porţi,
interpret al delegaţiei turce, şi dădu citire dării de seamă,
mai întâi în turceşte apoi în franţuzeşte, pe rând, frază după
frază. începu cu propunerea delegaţiei ruse de a i se permite
ocuparea Moldovei în schimbul semnării imediate a tratatului
de pace. Continuă cu răspunsul delegaţiei turce care spunea
că Poarta nu va accepta nicio pierdere teritorială, şi numai
cu această condiţie va semna de îndată tratatul de pace,
astfel încât Rusia să se poată ocupa de pericolul reprezentat
de Marea Armată a lui Napoleon, aflată în marş către Moscova.
— Iată, deci, începu apoi contele de Langeron, jucându-se
cu crucea roşie a Ordinului Sfintei Ana de la gât, o dovadă
grăitoare a bunelor intenţii cu care stă la această masă dele­
gaţia Imperiului Rus. De la începutul acestor discuţii noi am
făcut un pas către o cale de mijloc, anume am renunţat la
pretenţiile iniţiale asupra ambelor Principate Române, înţele­
gând că numai aşa, venind unii către alţii, vom izbuti să terminăm
ceea ce am început. Considerăm aşadar că este rândul domniilor
voastre, Excelenţă şi cinstiţi efendi, să arătaţi acestei adunări
aceeaşi înţelegere, şi să facem din ziua aceasta una importantă.
Marele cancelar al Porţii, Reis Efendi Galib, îi privea surâsul
cu seriozitate. Nu schiţă niciun gest atâta vreme cât şeful
delegaţiei ruse se aflase în picioare, vorbind. Numai după
ce contele de Langeron se aşeză înapoi în jilţul său din capul
mesei, Reis Efendi Galib se ridică fără grabă, îşi potrivi canaful
negru de mătase al işlicului, îşi drese glasul şi vorbi cu
stăpânire:
— Marele Vizir al Sublimei Porţi a trimis aseară instrucţiuni
precise acestei delegaţii. Ni s-a cerut să ne întoarcem de
îndată la Constantinopole, în cazul în care Rusia îşi menţine
pretenţiile asupra oricăror teritorii turceşti. Măritul Sultan nu
va ceda nimic.
Dragomanul Moruzi traduse cuvintele Ministrului de Externe
turc. Câţiva dintre membrii delegaţiei ruse ridicară ochii în
tavan, cu exasperare. Se produse rumoare în capătul lor de
masă, însă delegaţia turcă rămase nemişcată.
— Nu înaintăm deloc, Reis Efendi Galib, spuse contele
de Langeron, renunţând la tonul protocolar şi încercând o
abordare mai prietenoasă. Nu doresc să provoc amărăciune,
dar sunt nevoit să vă reamintesc situaţia de astăzi a Imperiului
Otoman. Din nefericire, Măritul Sultan este prins la mijloc
între tulburările din interiorul imperiului - acestea produc
mai multe pagube şi mai mare destabilizare decât un război,
şi ameninţarea uriaşă ivită astăzi deasupra noastră, a tuturor,
provocată de acest Napoleon care a izbutit să ridice în
picioare Europa întreagă. încheierea războiului cu noi ar fi
o mare binefacere pentru Măritul Sultan.
— Excelenţă, vorbi Reis Efendi Galib cu aceeaşi stăpânire,
vă mulţumim pentru grija cu care vegheaţi la binele Porţii.
Cu toate că ne macină lupte şi dinăuntru, şi dinafară, totuşi
nu suntem lipsiţi de sprijin. Anglia şi Austria încă sunt alături
de noi, şi prietenia noastră este trainică.
Marele cancelar al Porţii nu-şi luase ochii de la contele
de Langeron nicio clipă, din primul ceas când delegaţiile se
aşezaseră în jurul mesei. Pentru aceia care-1 cunoşteau mai
bine, stăpânirea lui de sine şi blândeţea vorbelor erau semne
limpezi de frământare şi nesiguranţă, căci altminteri Reis
Efendi Galib ar fi arătat acelaşi chip bonom dintotdeauna,
în care mustăţile unite cu barba ar fi lăsat să se ghicească
pe dedesubt veşnicul lui surâs.
în zilele din urmă însă încrederea lui că totul se va isprăvi
cu bine se zdruncinase, şi Marele Cancelar îşi ascundea
neliniştile sub masca aceasta de înalt demnitar stăpân pe
situaţie. Dintre toţi cei prezenţi, Manuc singur îl cunoştea
suficient de bine cât să priceapă cele ce se petrec. Atunci
când vorbi din nou, Reis Efendi Galib o făcu privind cu
mâhnire inelele ce-i împodobeau mai toate degetele:
— Măritul nostru Sultan a rămas neîmpăcat de pe urma
anunţului public făcut de Ţarul Alexandru I în urmă cu doi
ani, precum că Moldova şi Ţara Românească au fost deja
adăugate Imperiului Rus. Principatele nu au fost încorporate,
şi nu vor fi niciodată, Excelenţă. Sunt declaraţii jignitoare,
care au rămas între noi.
în vreme ce dragomanul Dumitrache Moruzi începuse să
traducă cuvintele lui Reis Efendi Galib, Manuc găsi că este
momentul să intervină. Opri cu un gest pe Dumitrache Moruzi
şi continuă el însuşi traducerea, îndulcind vorbele Ministrului
de Externe şi adăugând apoi:
— Excelenţele voastre şi cinstiţi oaspeţi, văd aici, în jurul
acestei mese, pe cei mai aleşi oameni pe care popoarele
domniilor voastre îi are în acest moment. Pe umerii voştri
apasă o grea răspundere care trebuie chibzuită fără patimă.
Suveranii ambelor imperii sunt tineri.
Manuc făcu aici o pauză lungă, privind rând pe rând
membrii celor două delegaţii, ca şi cum ar fi dorit ca restul
frazei să ajungă până la ei numai aşa, din priviri. Jocul lui de
cuvinte şi tăceri avu efectul aşteptat, căci atmosfera încăperii
se schimbă de îndată, iar delegaţii îşi îndreptară poziţiile în
jilţuri, simţind în chip neînţeles cum se ţese un interes comun
între ei. Adevărat, suveranii lor erau tineri. Cu toţii ştiau ce
înseamnă tinereţea. Apele ei tumultuoase, înfocate de orgolii,
curgeau la fel prin toate venele, fără deosebire de rang.
— Este datoria domniilor voastre - cu minţile mature şi
coapte - să le arătaţi care le sunt interesele şi să lucraţi mai
degrabă pentru binele ţării voastre, decât pentru împlinirea
unei îndărătnicii tinereşti.
Erau cuvinte îndrăzneţe şi nu ar fi ieşit niciodată de pe
buzele niciunuia dintre cei prezenţi. Dar Manuc era foarte bine
văzut de Ţarul Alexandru I, care nu înceta să-i trimită dovezi
de mulţumire, iar pe Măritul Sultan Mahmud al II-lea chiar
Manuc îl ridicase pe tron, împreună cu prietenul său, Bairactar.

554
Era unul dintre motivele pentru care astăzi, Manuc era numit
mediator de pace atât de către Sultan, cât şi de către Ţar.
întorşi la simţăminte mai bune de cuvintele lui Manuc,
delegaţiile continuară negocierile cu ceva mai multă destindere,
mai înclinaţi de data aceasta să afle o soluţie de mijloc decât
să-şi arate frustrările strânse vreme de şase ani, de când
începuseră toate acestea.
Bugeacul, teritoriul turcesc de la marginea Moldovei,
vechea Basarabie, cucerită de turci de la Ştefan cel Mare şi
înglobată în paşalâcul Silistra, apăru în discuţie, şi delegaţiile
se învârtiră în jurul acestui subiect până la ceasurile mesei,
când Manuc declară negocierile suspendate pentru prânzul
cel mare.
Vegheaţi din mijlocul curţii de Iordache Patrudegete hangiul
şi conduşi de fete încălţate, oaspeţii coborâră în sala de jos,
unde îi aşteptau mesele întinse. în zilele din urmă, când
lucrurile începuseră să se tensioneze între membrii celor
două delegaţii, nu mai fu permisă amestecarea observatorilor
celorlalte puteri europene printre ei, la ceasurile prânzului.
Sarcina lui Iordache Patrudegete era tocmai aceea de a veghea
ca acest lucru să se împlinească întocmai.
Generalul Kutuzov se aşeză la masă alături de înaltul
Cancelar al Ienicerilor, cu care continuă discuţiile legate de
Moldova. Kutuzov era încredinţat că turcii ştiu că o vor pierde,
numai că încă nu-şi dau seama că ştiu. în ascuns, Kutuzov
era mult mai îngrijorat de ameninţarea lui Napoleon decât
lăsa să se vadă. Ar fi dorit să-şi poată retrage cât mai curând
trupele de pe linia Dunării ca să le trimită neîntârziat către
râul Niemen, în calea armatelor napoleoniene. Ştia că regele
Prusiei semnase o înţelegere cu Napoleon prin care îi permitea
să traverseze ţara, ba încă se obliga să-i mai şi hrănească
armatele atâta vreme cât se vor afla pe teritoriul Prusiei.
Oare turcii aveau şi ei cunoştinţă despre această înţelegere?
Ştiau, la rândul lor, că drumul lui Napoleon către Moscova
este deschis şi că ruşii au nevoie, la hotarele lor apusene,
de toate trupele de care dispun?
Cu multă dibăcie, Cancelarul Ienicerilor nu căzu în ispita
generalului rus şi nu arătă nicio clipă că ar avea cunoştinţă
despre mersul Marii Armate Franceze. în schimb aminti în

555
treacăt, ca pe un lucru uitat şi deja iertat, despre o altă înţelegere
mai veche prin care ruşii cereau Austriei să intervină pe
lângă Poartă pentru cedarea celor două Principate Române,
în schimbul oricărei părţi din Ţara Românească pe care ar
fi dorit-o mai apoi.
— Lucrurile acestea rareori sunt adevărate, încheie cu un
zâmbet curtenitor Cancelarul Ienicerilor, ducând la gură furculiţa
încărcată, răspândind aburi aromitori.
Fiecare arătase celuilalt câte un as din mânecă, spre
intimidare, apoi îşi dădură asigurări că sunt pesemne numai
zvonuri. Isprăviră masa în tăcere, gândind ce lucru de mirare
se petrece în vremurile pe care le trăiesc: toate naţiile se ridi­
caseră din mătcile lor, dând în clocot şi pornind felurite pricini,
înnodate între timp atât de tare, încât nimeni nu mai ştia cum
să le dea de capăt. Şeful delegaţiei de pace ruse era un francez,
în vreme ce francezii mărşăluiau către Rusia cu gând să o
invadeze. Marea Armată a lui Napoleon era formată în egală
măsură din austrieci, italieni, germani şi belgieni, iar trupele
de ieniceri aveau în rândurile lor numai bulgari, greci, sârbi,
albanezi, armeni ori bosniaci. Ca şi cum nu ar fi fost suficient
că naţiile însăşi şi-au ieşit din mătci, un Dumnezeu mânios
amestecase chiar şi popoarele în interiorul fiecărei armate.
Bucatele din farfuria lui Manuc erau neatinse.
Privirile lui treceau pe deasupra tuturor şi mintea înregistra
frânturi fără legătură între ele: contele de Langeron refuzase
sarmalele. Ministrul plenipotenţiar rus, Andrei Italinski, râdea
cu poftă şi primea cu plăcere oricâte farfurii pline i se
aduceau. Generalul Kutuzov se retrăsese la o masă formată
numai din militari ruşi. Cancelarul Ienicerilor mânca tăcut,
cu ochii în farfurie. Erau lucruri care se petreceau de câteva
luni. Zi de zi se întâlneau în sala cea largă de la catul întâi.
Zi de zi discutau cu aprindere, aducând argumente şi ridicând
împotriviri, aceleaşi mereu. Zi de zi coborau la masă, într-un
cerc identic de mişcări ce păreau fără sfârşit.
în vremea aceasta, toate cancelariile europene fierbeau,
aşteptând de la ei rezolvarea unei situaţii, care părea să nu
aibă dezlegare.
Uneori, fapte vii te atrag către ele, ca şi cum numai
prezenţa ta le-ar lipsi ca să se împlinească.
 Crâmpeie de întâmplări petrecute separat par să nu se potri­
vească între ele, până când omul aşteptat nu ajunge la locul
lui, unind totul. Şi atunci, cu o ultimă mişcare imperceptibilă,
un mic declic, toate se aşază exact pe locurile lor, potrivindu-se
într-un mecanism uriaş, care ne depăşeşte înţelegerea, dar
declanşează schim barea, trecerea către veacurile ce vin.
în mintea lui Manuc lucrurile prinseră a face, unul câte
unul, declicul declanşator. Crâmpeiele acelea de întâmplări
petrecute separat se roteau imperceptibil şi veneau exact pe
locul lor: Bairactar care încuviinţase să cedeze Bugeacul,
Alexandru I care se încăpăţâna să păstreze Armata Dunăreană
în Principate, Napoleon care tăcea de la o vreme peste
ultimul său cuvânt despre invazia Rusiei, oamenii lui Jianu
care amestecaseră cu pământ, odată pentru totdeauna, pe
pasvangii Vidinului.
Toate acestea duceau către un singur lucru: se vor face
înscrisuri pentru Bugeacul turcesc, Basarabia cea din vechime.
Şi atunci, în sala de la parter a hanului, printre discuţiile
prânzului pe sfârşite, Manuc deveni din nou conştient - ultima
oară simţise toate acestea în ziua când părăsise Constantinopolul,
ca să-şi scape viaţa - de cele două râuri care curgeau în el,
unul peste celălalt, în aceeaşi albie. Ca două cântece suprapuse;
cel principal, pentru care venise pe lume, înainta ascuns, dar
se ridica la suprafaţă în preajma marilor răscruci, când vuia
asurzitor în toată fiinţa lui, conducându-i paşii cu hotărâre,
fără nicio şovăială. Acum, simţea că se află din nou în faţa
acelui moment important, pe care nu el îl va trăi, ci momentul
îl va trăi pe el, îl va folosi, iar apoi îl va elibera până la
următoarea mare confruntare.
Sunetele hanului se îndepărtară de el, iar din tării ori
poate din adâncurile pământului crescură vuiete asurzitoare.
Şi-ar fi acoperit urechile cu palmele de nu ar fi văzut că
niciunul dintre ruşii şi turcii din jurul său nu păreau să audă
ceva. Sângele lui se amărea sub chemarea încă neînţeleasă
venită de sus ori de jos. Se va face, înţelese Manuc. Se va
împlini. Dincolo de toate zbaterile noastre, de slăbiciunile
ori de orgoliile mărunte pe care încercăm să le împotrivim,
se va împlini curând. Cu lacrimi, cu durere şi cu mare sfâşiere,
se va isprăvi pentru că se împlineşte vremea.

557
 îl smulse dintre gânduri liniştea coborâtă deodată în sala
plină. Clipi mărunt de câteva ori, pentru ca inima lui să revină
între cei din jur, şi băgă de seamă că pocalele şi bărdăcuţele
aflate pe mese se clătinau zdrăngănind. Toţi delegaţii înceta­
seră orice discuţie şi priveau întrebător unii către alţii. Pământul
se cutremura, nu cu furie, nici înfricoşător, ci mărunt şi resemnat,
cum se scutură umerii de plâns. Oamenii puseră mâinile pe
pahare, stăpânindu-le tremurul. De când sosiseră pe aceste
pământuri fuseseră martori de câteva ori la astfel de cutremure
mici care nu speriau pe nimeni. Ai hanului nu se opreau
din treburi nici cât să se închine, obişnuiţi cu ele. Cădeau
numai pe gânduri, ducându-şi poruncile la îndeplinire absenţi.
Oraşul se cutremura uşor, tăcut, ca scuturat de fiori, iar
pământul mustind de păcuri negre scotea afară din adâncuri
noroaiele, ca pe nişte taine întunecate.
Manuc se întrebă dacă răutatea oamenilor face pământul
să se cutremure, ori cutremurarea pământului înrăieşte oamenii,
făcând să ţâşnească din ei păcurile negre ale dorinţei de
putere. Ca şi cum binele şi răul s-ar fi sfădit peste creştetele
oamenilor, atrăgându-i într-un joc nebun ce nu era al lor.

Negocierile fură reluate imediat după prânz.

O hartă ocupă mijlocul mesei din sala de la catul întâi,
şi toate capetele se aplecară asupra ei. Bugeacului, vechea
Basarabie lipită odinioară Imperiului Otoman, i se urmări
hotarul pe hartă cu degete stăpânitoare.
De com un a co rd şi în p rezen ţa întregului corp a l d ele­
gaţiilor rusă şi turcă, stabilim ocu parea d e către Imperiul
Rus a tuturor ţinuturilor turceşti dintre Nistru şi Prut, an u m e
B ugeacul sau B a sa ra b ia şi R aiau a Hotinului. Trupele ruseşti
se vor retrage din toate celelalte teritorii, dicta contele de
Langeron dragomanului Dumitrache Moruzi, care scria, vârând
tocul în călimara proptită de masă cu două degete de generalul
Kutuzov.
în picioare între membrii delegaţiei sale, Reis Efendi Galib
nu-şi putea ascunde mulţumirea. Pierderea Bugeacului fusese
încă ele la început luată în calcul de Sublima Poartă. în mare
taină, Măritul Sultan dăduse dezlegare pentru acest teritoriu,
dacă negocierile aveau să mai fie mult tergiversate, din pricina
ultimelor bătălii pe linia Dunării dintre trupele turceşti şi cele
ruseşti, sfârşite dezastruos pentru turci.
Era adevărat că până la Măritul Sultan trebuia să-l îmbuneze
pe Marele Vizir care nu ar fi văzut cu ochi buni această
cedare. Reis Efendi Galib avea să-i vorbească însă despre
pierderile de pe câmpurile de luptă, despre victoriile tot mai
multe ale ruşilor faţă de care, pus în balanţă, Bugeacul era
un preţ bun.
— A fost o zi spornică, spuse contele de Langeron. Pe
baza însemnărilor de astăzi, mâine putem trece la întocmirea
amănunţită a tratatului de pace. Vă propun ca lucrurile să
fie păstrate în continuare secrete, căci mai este încă mult de
lucru, iar amestecurile din afară nu cred să ne ajute prea
mult, având în vedere interesele pe care lumea întreagă pare
să le aibă prin părţile acestea de lume.
Delegaţii se retraseră în odăile lor. Manuc le pusese la dispo­
ziţie o întreagă aripă a hanului. Fetele aflate sub ascultarea
Romaniţei umblară cu apă proaspătă de băut ori cu tipsii cu
mizilicuri şi fructe prin cerdacuri până târziu, către inima
nopţii, alergând după chemările oaspeţilor. încet, forfota se
potoli şi cele din urmă sunete ale bucătăriilor se stinseră. O lună
albastră urcă pe cerul nopţii, nepăsătoare la cele întâmplate.
Când nu se mai simţi nicio mişcare vreme de un ceas
încheiat, uşa odăii contelui de Langeron se deschise fără
zgomot şi contele ieşi în cerdacul de la catul întâi, complet
îmbrăcat, ascunzând sub mantia uşoară o casetă de lemn.
Cu mersul uşor ca pasul lunii străbătu cerdacul şi intră în
odaia dragomanului Dumitrache Moruzi. Din pricina celor
ce-şi pusese în gând să împlinească, inima îi bătea cu putere,
iar spuzeala izbucnise din nou pe obrajii săi. Pomeţii îl
usturau, făcându-1 să-şi subţieze buzele.
Puse pe masă caseta, o deschise şi scoase din ea un inel
şi un zapis.
— Moşia şi inelul, spuse contele cu glas scăzut, iar drago­
manul Porţii le strecură de îndată într-un sertar dosnic al
măsuţei de scris.
între ei singura lumânare aprinsă îşi pâlpâia lumina puţină
din pricina răsuflărilor lor. Contele de Langeron privi cu jind
la ceara ei care i-ar fi putut ostoi usturimile. Trebuia neapărat

559
să ia cu el înapoi, acasă, lumânări din ceara asta curată care-i
vindeca boala purtată în obraji. Atunci când toate se vor isprăvi,
curând adică, dacă lucrurile ieşeau după voia lui, avea să
se întoarcă la Sankt Petersburg cu leacul acesta miraculos.
Dragomanul Moruzi scoase zapisul cu însemnările de la
finalul şedinţei zilei trecute şi-l desfăşură pe masă. Contele
de Langeron muie tocul în călimară şi tăie cu o linie neagră
câteva cuvinte din text:

De com un a co rd şi în p rezen ţa întregului corp a l delega­

ţiilor rusă şi turcă, stabilim ocuparea de către Imperiul Rus
a tuturor ţinuturilor turceşti dintre Nistru şi Prut, an u m e
Bugeactil sau B asarabia şi R aiaua Hotinului. Trupele ruseşti
se vor retrage din toate celelalte teritorii, arăta acum zapisul.

Pentru cea dintâi oară, Basarabia nu mai însemna Bugeacul,

ci ţinuturile dintre Nistru şi Prut.
Contele de Langeron aflase iute calea de a smulge ceva
în plus faţă de ceea ce se aştepta Ţarul de la el, un lucru cât
de mic. De vreme ce întotdeauna depăşea cu ceva aşteptările,
iar Alexandru I se obişnuise să fie surprins de el, contele
nu se putea întoarce nici de data aceasta acasă altfel. Ţarul
va fi încântat de mica lui izbândă, la fel şi întreaga curte de
la Sankt Petersburg. O izbândă tainică, dar în război totul
este permis. Ducesele şi prinţesele Rusiei vor aplauda din
vârfurile degetelor lor subţiri ascunse în mănuşi delicate de
mătase albă, arătând numai pentru el şiruri strălucitoare de
dinţi în zâmbete largi.
A doua zi, generalul Kutuzov porunci încetarea activităţii
comisiei care începuse de câteva luni un recensământ al
populaţiei Ţării Româneşti şi Moldovei.
Tot la porunca sa, pe Turnul Colţei, deasupra intrării
Academiei Voievodale Sfântul Sava şi pe toate conacele boiereşti
de pe Podul Mogoşoaiei apărură până seara ghirlande de
hârtie, panglici colorate, cununi verzi împletite din ramuri lungi
de salcie şi mâţişori aduşi de prin pădurile din împrejurimi.
Ruşii sărbătoreau.
— Gata? Cum s-a isprăvit? se întrebau târgoveţii, privind
în sus către ghirlandele colorate.
 — Pleacă ruşii, propuneau unii mai ageri. Nu ştii că nu
ne mai numără?
— Au luat Moldova? se ivea întotdeauna întrebarea acolo
unde mai mult de trei oameni rămâneau la vorbă în drum.
— O să aflăm în zilele următoare.

Conţinutul Tratatului de Pace de la Bucureşti nu a fost

adus la cunoştinţa locuitorilor din ţinuturile ce trecuseră sub
stăpânire rusă vreme de încă trei luni. Din pricină că Napoleon
trecuse râul Niemen şi invadase Rusia, Ţarul înţelesese că
poziţia sa nu era suficient de sigură ca să dea pe faţă un
tratat care ar fi putut destabiliza situaţia din Principate.
Se zvonea că hotarul ar fi pe Prut.
Se zvonea că lucrurile ar fi definitive.
Aceasta însă nu-i împiedică pe oameni să aştepte ca, de
la o zi la alta, tratatul care umbla tot ca un zvon să cadă şi
hotarele să se reîntoarcă în mătcile lor.
Se dădea foc miriştilor şi se pregăteau ţarinile pentru
aratul de toamnă când se duse vestea că Napoleon ar fi intrat
în Moscova. La Borodino, în faţa oraşului, într-o bătălie
înfricoşată care a durat o întreagă zi, resturile Marii Armate
Franceze au biruit în cele din urmă armata Ţarului. Moldovenii
aflaţi de cealaltă parte a Prutului erau încredinţaţi că, odată
cu înfrângerea ruşilor de către francezi, toată această neînţe­
legere cu hotarul la Prut avea să se lămurească.
Francezii au aflat însă oraşul părăsit şi incendiat. Magaziile
cu grâu şi toate ospătăriile Moscovei ardeau. Toate nădejdile
lor că îşi vor reface puterile în Moscova, care îi va hrăni şi
îi va adăposti, se spulberară. La mijlocul lui brumărel, pe
când în Mironeşti Aurică punea grătare la urdinişurile stupilor,
ca să-i apere de şoarecii în căutare de căldură şi hrană,
căzură cele dintâi zăpezi peste Moscova, silind pe Napoleon
să-şi pornească trupele îngheţate înapoi, către miezurile mai
calde ale Europei, şi să renunţe la victoria atât de mult dorită,
împăratul părăsi Rusia. Cazacii porniră pe urmele lor, hăr-
ţuindu-i neîncetat până dincolo de hotarele imperiului.
Rusia se scuturase de primejdia franceză.
Tratatul de Pace de la Bucureşti fu anunţat acum în toate
detaliile sale locuitorilor. Jumătate din Moldova avea să poarte
numele de Basarabia şi avea să facă parte, de acum înainte,
dintre supusele Ţarului.

La Mironeşti vestea ajunse pe nesimţite, furişată prin aer

precum mirosurile cele grele. Luna lui florar încă nu se
isprăvise şi dimineaţă de dimineaţă, Ruxandra deschidea
ferestrele iatacului lor din cula bătrânească, privind în zare
de-a lungul drumului Bucureştilor, în aşteptarea unui sol care
nu mai venea. Pe urmele ei, pruncul străbatea iatacul deja
sigur pe picioruşe, chicotind cu mare veselie şi încercând
să-şi afle scăparea atunci când ea se apleca să-l ridice şi să-l
întoarcă în ţarcul său.
Numiseră copilul Manoil, după naşul său Manuc care-1
primise pe braţe în pelinci neîncepute, atunci când popa
Stroe îl scosese din cristelniţă. Urmând pe jupâneasa Aristiţa,
ai curţilor îşi luaseră obiceiul să-l cheme Mănucu.
— S-a isprăvit şi au luat jumătate din Moldova, străbătu
vestea curţile de la Mironeşti, săgetând inima Ruxandrei. Se
spune că hotarul ar fi la Prut.
Nu este cu putinţă, îşi spuse, şi mirosul cel greu de leş
neputrezit îi tăie din nou răsuflarea. Privirile îi alunecară între
viţele groase ale glicinei bătrâne, înfăşurate împrejurul stâlpilor
de la intrarea în culă, urcând apoi pe pereţi şi împodobind
catul de sus în zăpezile liliachii ale florilor. Scutură un ciorchine,
aşteptând ca parfumul lui să alunge miasmele de pucioasă.
Mănucu ajunsese din nou până la picioarele ei şi i se agăţa
cu nădejde de poalele caftanului, arătând lumii un chip vesel.
Nu este cu putinţă, se împotrivea jupâniţa, pe măsură
ce vestea îi pătrundea între gânduri, iar ea înţelegea, undeva
în adâncuri, că lucrurile s-au înfăptuit.
In ea se trezeau la viaţă, pentru o clipă, strămoşi morţi
înainte de venirea ei pe lume. Absorbiţi din pacea lor înaltă
de restriştea ei de astăzi, soseau ca un gând ori ca o şoaptă,
ca o părere menite toate să încline balanţa puterii şi să scoată
fata biruitoare din încercarea ce-i stătea în faţă. Se înfăptuise,
iar ei toţi - jupâneasa Aristiţa şi surorile cu soţii lor, Aurică
şi neîmpăcata doftoroaie, vâtraşii moşiei, ba chiar şi mor­
mintele ce respirau liniştit dincolo de iaz - vor trăi de acum
înainte cu fapta aceasta născută pe lume.

562
 Ruxandra mângâie pe cap pruncul, care râdea din toţi
dinţii de lapte, şi aruncă o privire către patul sub care păstra
şi acum ascunsă o sabie. La ce bun învăţase să se bată cu
ea, de vreme ce liniştea îi era ameninţată de lucruri nevăzute,
ascunse în cele mai neaşteptate locuri? Lumea - în care
Stanca îi era soră, boierul cel tânăr se mutase în pământurile
de dincolo de iaz, iar ţarul luase jumătate din Moldova, cu
îngăduinţa tăcută a Franţei, Prusiei, Austriei ori Angliei - nu
putea fi stăpânită cu sabia.
Jupâniţa înţelese că lucrurile cele mai grele vor fi întot­
deauna nevăzute şi vor veni în viaţa lor pe căi ascunse, pe
când duşmanii cel mai uşor de stăpânit vor fi cei ce pot fi
loviţi cu sabia. Adevărata ei pregătire pentru viaţă nu fuseseră
lecţiile de luptă, ci mai degrabă toate tainele fetelor şi neves­
telor de prin satele Sămărghitenilor, date pe mâinile ei de
doftoroaie dintotcleauna, fără fereală, ori învăţătura cronicii
lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, ce-i venea străbunic de
mâna a doua după maica sa. între aceste învăţături avea să
afle ce este cel mai potrivit de făcut pentru Stanca, sângele
ei, ori pentru strămutarea cât mai grabnică a hotarului înapoi
la Nistru, înainte ca lucrurile să prindă coajă.
Manuc sosi la moşie a doua zi.
Mâncară în tăcere, abătuţi, întorcând farfuriile atinse numai
pe jumătate înapoi, la bucătării. Jupâneasa Aristiţa purta
pruncul în poală. Ruxandra şi Vlaicu, umăr lângă umăr de
cealaltă parte a mesei, priveau la Manuc, aşteptând ca el să
isprăvească. Se mutară apoi în cerdacul de pe spatele cona­
cului, privind o vreme dincolo de iaz.
în liniştea apăsătoare, Ruxandra hotărî că trebuie să ros­
tească acele vorbe, aflate pe buzele tuturor, şi se întoarse
cu hotărâre către Manuc:
— De ce ne-ai dat? repezi întrebarea scurt, căci cineva
trebuia să poarte vina pentru toate cele ce se făcuseră.
Cunoşti Vechile Capitulaţii. Ai ştiut că singurul pământ care
aparţinea turcilor, şi pe care ei ar fi putut să-l dea cuiva, era
Bugeacul. De la cine au luat atunci ruşii jumătate din Moldova?
— Ar fi dorit-o pe toată, împreună cu Ţara Românească,
vorbi cu glas coborât Manuc, răsucind între degete ciubucul
pe care întârzia să-l aprindă. Nu trebuiau să plece din Principate

563
încă de acum câţiva ani, după Tratatul de la Tilsit? Au plecat?
Au rămas ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cine le-a cerut
socoteală în toţi anii aceştia în care au stăpânit în ţară fără
drept? I-au mai hărţuit din când în când ai lui Jianu, dar numai
atunci când era pace dinspre Vidinul lui Pasvant Oglu, adică
arareori. Aici, Ruxăndriţă, sunt munţii care se bat în capete.
Chiar aici, pe moşiile acestea ale voastre. Spui că v-am dat,
când de fapt ar trebui să înţelegi că v-am apărat. Şi apoi, trebuie
să ştii că s-a făcut cu vicleşug. Una s-au înţeles pe faţă, în
timpul negocierilor, şi alta s-a scris în document mai apoi.
— Şi noi ce să facem atunci, jupâne Manuc? întrebă Vlaicu
fără să-l privească, cu ochii la mormintele de dincolo de iaz,
străine lui, dar pe care astăzi le simţea atât de apropiate.
— Să nu dormiţi toţi deodată, Vlaicule, îi răspunse Manuc,
scăpărând în sfârşit amnarul şi păcănind de două ori din
ciubuc. Faceţi cu rândul.
Vlaicu gândi că este un lucru bun că boierul cel tânăr nu
a trăit ca să vadă toate acestea. Fără să despice firul în patru
ca să priceapă rădăcinile lucrurilor, simţea că nu i s-ar fi
putut uita în ochi, ca şi cum el însuşi ar fi purtat o vinovăţie
pentru cele întâmplate. în chip neînţeles, se înstrăina de Manuc
chiar în timp ce îl privea şi îi vorbea, ca şi cum simpla lui
prezenţă în sala tapisată în mătase măslinie de la primul cat
al Hanului îl întinase, cum intră mirosurile grele în straie.
— Nu s-a isprăvit, cinstit jupâne Manuc, scrâşni el vorbele
printre măselele încleştate, ca pe o ameninţare ori ca pe o
făgăduială.
— Din păcate, Vlaicule, nu se va isprăvi niciodată, îi
răspunse Manuc, fără să-l privească.
Soarele asfinţea în colţul iazului, aşa cum făcea de la
începutul lumii. Lucernei îi dăduse floarea, şi în depărtare
câţiva oameni intraseră în ea cu cea dintâi coasă. Lucraseră
toată ziua, culcând la pământ lucerna, iar acum o întindeau
cu furcile pe prepelegi, ca să se usuce şi să o poată duce
a doua zi în fânărie. Tulpinile fragede, mustind de sevă,
zăceau acum secerate la pământ, îmbălsămând aerul.
Viaţa cea măruntă ieşise din nou la suprafaţă. Râul cel
obişnuit se ridicase, acoperind iarăşi apele celuilalt râu, ce
curge pe dedesubt, în aceeaşi albie.

564
 Manuc privi drept către Ruxandra şi Vlaicu. Dacă fiecare
purta în inimă aceste două râuri, ca şi el, aceste două cântece
dintre care unul era ascuns sub celălalt, atunci cântecul
principal al acestor copii care ar fi putut fi?
Să existe.
Să facă prunci şi să-i crească, în Mironeşti ori în Chiojdele
Buzăului, oriunde între hotarele principatelor, până când va
sosi vremea ca din sângele lor să răsară o inimă cu un cântec
suficient de puternic cât să culce la pământ orice altă împotri­
vire străină. Iar când acel cântec se va auzi, ei şi ai lor să fie
suficient de mulţi cât să ridice o întreagă armată în jurul lui.
Nimeni nu vine pe lume cu o singură sarcină. Nimeni nu
poartă în albie un singur râu. Către sfârşitul vieţii, atunci când
poţi pune lucrurile cap la cap, ajungi să vezi cum râul cel
din adâncuri te-a condus de fapt toată viaţa către împlinirea
unei alte mari sarcini, formată din micile tale împliniri cunos­
cute, obişnuite, cele de zi cu zi.
De-ai început deja să vezi acest fir ascuns, atunci ori faci
parte dintre cei puţini, aleşi, ori eşti pe cale să-ţi împlineşti
ale tale toate. De nu vezi încă, şi nu crezi, atunci cel puţin
nu te teme să pleci urechea şi inima către vreo şoaptă venită
din adâncuri, uneori. A cela eşti tu.

565
Bugeacul sau Basarabia istorică, aşa cum apare delimitată în Petit atlas moderne o ii
Collection de cartes élémentaires dédié à la jeunesse de Charles François Delamarclx
şi Jean Lattre, Paris, 1800.
 TABEE
Petite Tartaria B oy?
Bacila Sarai, i /’ p itf'
Bc/laraAie Bon der C‘
B tdyea ie S ojiiiio i
Bom anie -ïattùrB oy?
do T hetrce ou eo 'ti
C o n ib iiiu n o jilo t/ iíti-
enncniontB y turnee-
C a p italeB otriil'/iee
Ju tira udSoiyn eur.
M o L in d e J o tto erd
J a íl v Ctfdta/e ■
Fa/atfuio Sotin orP
T e r c o W k O ffrit*

A k k w /
Sendo Bd orado C tf
Bo/nio B;ioh.i1<icÍl<'P
Croatie B ita c a t apr I
A*Í/*//a',Mollar í <p’ \
Macedoine tHt Camena-1
A ta ri S- alouiquc i
M o n i? &caíarx<ij»?j
apee irtria B oyan '■
E p ire B tDdvkuo CP
The/Jatie Btn/lanoitvi
L arillo C apitale ■ \
/ tro trie /aJirlliluñe-
Adiónos Capitale-
M enean PtZponeoe H
^Corinthe ( 'tptta/e ■
L e s Sporadnr ■
L er t/ycladco-
Moynp-mt/adoEn/vo
Candiója d ió Crv ie •
Cony o /a d o C y flo re.
lí/ta y u e .
CopAa/onio ■
A c r / ih r t C ar/bti ■

© Cartography Associates, David Rumsey Collection, www.davidrumsey.com

 Cuprins

BOIERII SĂMĂRGHITENI

Muşcata din talpă..............................................................................7

Aurică ispravnicul............................................................................12
Cula bătrânească.............................................................................. 16
Curtea Veche - zapis de cumpărare...........................................24
Condica lui Aurică.......................................................................... 36
Bob de bun în măr domnesc.......................................................46
Ospăţ la Mironeşti...........................................................................58
Miere. Ceară. Sare. Grâu............................................................... 68
Cufărul de pe rădvan.....................................................................75
Frecatul picioarelor boierului........................................................79
în livadă, peste iaz......................................................................... 90

UN HAN CUM NU S-A MAI VĂZUT

Coşmarul lui Manuc .................................................................... 103

Afaceri mari şi mici. Primii chiriaşi........................................... 112
Inima Hanului lui Manuc.............................................................116
Cufărul din temelie....................................................................... 121
Ilarie.................................................................................................126
Solie de la Constantinopole........................................................ 131
Aceasta însemna război................................................................136
Păzitul Usturoiului........................................................................ 145
Taine de dragoste......................................................................... 152
Duhurile rele scăpaseră în lume..............................................162
Frunză verde de dudău, dela Nistru la Buzău..................... 171
Crăciun însângerat.......................................................................178
Panică în Bucureşti......................................................................191
Taina naşterii Ruxandrei............................................................ 203
Cincisprezece ani.........................................................................210
Iancu Jianu.................................................................................... 221

O MIE DE CADÂNE, O MIE DE IENICERI

Aisha............................................................................................... 233
Ismail.............................................................................................. 246
Se schimbă din nou sultanii......................................................26l
O sută cincizeci de păsări.........................................................278
Prisaca............................................................................................291
Noapte albă în Mironeşti (Ieşi, pojare!)..................................314
Manuc Bei..................................................................................... 332
Ramadan........................................................................................ 358
Fuga din Constantinopole..........................................................375

DOUĂ RÂURI

Prima zăpadă............................................................................... 399

Vechile Capitulaţii........................................................................4l6
Hanul lui Manuc..........................................................................432
O lume fără Ilenuta.................................................................... 447
Ziua Pelinului................................................................................472
Ne daţi fata?................................................................................... 501
Pregătiri de pace.......................................................................... 517
Ruxandra poartă prunc................................................................527
Muşcata din talpă......................................................................... 537
Pacea de la Bucureşti (Două râuri în aceeaşi albie)............ 549
 Al treilea roman al Simonei
Antonescu ne poartă cu două
veacuri în urmă, în Principatele
Române. De data aceasta, remitizarea
istoriei nu doar însufleţeşte destine
individuale, ci dă viaţă şi tensiune
unor evenimente cruciale de mult
arhivate. Această călătorie de şase
ani în perioada războiului ruso-turc,
terminat cu pierderea Basarabiei,
este o autentică evadare în trecut.
Pe moşiile Ţării Româneşti, grânarul
marilor imperii, sau în bătălii pe
mare şi pe uscat, pe uliţele târgului
Bucureştilor, traversate de picioare
desculţe şi taine de palat, sau la
Constantinopole, în serai şi
catacombe, printre intrigi şi capete
tăiate, istoria îşi urmează cursul.
Hanul lui Manuc, la fel ca primele
romane ale Simonei Antonescu -
Fotograful Curţii Regale şi Darul lui
Serafim se situează sub aceeaşi
inscripţie heraldică: Dacă nu revezi
trecutul, nu vezi prezentul
şi nu prevezi viitorul.

Pe copertă: Comeliu Drăgan-Târgovişte,

Intrare la M uzeul Satului din G oleşti, acuarelă
îţi voi arăta lucrurile, aşa cum au fost ele.

îi voi chema pe toţi în jurul tău. Vei simţi mirosul prafului

de puşcă şi vei auzi chiotele sărbătorii de Armindeni. Vei
îngheţa de frig pe câmpurile de luptă şi te vei topi de arşiţă
la vremea secerişului, pe moşiile boierilor Sămărghiteni.
Te voi trimite călare până dincolo de serhatul Giurgiului,
cu solie de taină de la Manuc. Vei gusta de-a valma plă­
cinte olteneşti şi sugiucuri turceşti, vei respira praful dru­
mului ridicat de caravanele cu grâu şi-ţi vei scăpa viaţa în
pivniţa culei bătrâneşti ori în apele Dunării.
Vei aşeza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alături de
meşterii braşoveni şi vei apăra apoi şantierul cu preţul
vieţii, în noaptea plină de spaime şi speranţe a intrării Ar­
matei Dunărene în Bucureşti.
în jurul tău vor dansa cadâne cu văluri de mătase şi fete
din bărăganurile Ţării Româneşti, în vreme ce din depăr­
tare va răsuna clocot de luptă.
Vei iubi.
Vei duşmăni.
Vei păcătui şi te vei ierta.
Vei ieşi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat.

Vino cu mine!

E D IT U R A P 0 L I R 0 M
ISBN 978-973-46-6666-9

www.polirom.ro
Carte publicată şi în ediţie digitală