Catalog: Cărțile de Aur

Catalog
Cărțile de aur
—
„Micul Prinț rămâne opera literară franceză cea
mai vândută în întreaga lume: mai mult de 185
de milioane de exemplare de la apariția sa în
1943 în SUA, apoi în 1945 în Franța, la Gallimard.
Este totodată și cea mai tradusă: 240 de tradu-
ceri ale acestei povești poetice și filozofice a lui
Antoine de Saint-Exupéry.“
Le Monde
—
„Povestea cere să fie înțeleasă, simțită și trăită cu o
privire curățată de superficialitate și materialism.
Trece prin ea un suflu etern de prospețime în care
orice lucru simplu se arată în adevărul lui. A citi și
a reciti Micul Prinț înseamnă să ne amintim că am
fost odată ca el, ceea ce ne alină sufletele.“
Les Critiques libres
2
Micul Prinț
Antoine de Saint-Exupéry
Traducere din franceză

de Ioana Pârvulescu
136 de pagini
ISBN 978-606-862-040-4
1
Categorie de vârstă 7+
—
„Am tradus în adolescență Micul Prinț, fără alt motiv decât plăcerea
proprie, scriind totul de mână, într-un caiet de școală care la un moment
dat a dispărut. Nu cred că mai e vreo șansă să-l găsesc pe undeva, prin
vreun cotlon necercetat al casei copilăriei mele... Acum n-am tradus car-
tea numai pentru mine. Sunt multe locuri în care traducerea acestei cărți
cere curaj de aviator. M-am străduit să-l am.
Se spune că o carte renaște la fiecare nouă traducere. Micul Prinț me-
rită să se nască măcar odată cu fiecare nouă generație.“
Ioana Pârvulescu
3
— Nu ești de pe-aici,
spuse vulpea, ce cauți?
— Caut oamenii, spu-
se micul prinț. Ce înseam-
nă „a îmblânzi“?
— Oamenii, spuse vulpea, au puști și vânează. E
tare stânjenitor! Cresc și găini. E singura lor parte demnă
de interes. Cauți cumva găini?
— Nu, spuse micul prinț. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi“?
— E un lucru uitat de tot, spuse vulpea. Înseamnă „a crea legături“.
— A crea legături?
— Firește, spuse vulpea. Tu nu ești încă pentru mine decât un băiețel
aidoma cu o sută de mii de alți băieței. Și n-am nevoie de tine. Și nici
tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe aidoma cu
o sută de mii de alte vulpi. Dar, dacă mă îmblânzești, o să avem nevoie
unul de altul. Vei fi pentru mine unic pe lume. Voi fi pentru tine unică
pe lume...
— Încep să înțeleg, spuse micul prinț. Există o floare... cred că m-a
îmblânzit...
— Se prea poate, spuse vulpea. Pe Pământ vezi tot soiul de lucruri...
— O! Nu e pe Pământ, spuse micul prinț.
Vulpea păru intrigată:
— Pe altă planetă?
— Da.
4
— Sunt cumva vânători pe planeta aia?
— Nu.
— O, asta-i interesant! Și găini?
— Nu.
— Nimic nu-i perfect, oftă vulpea.
Dar vulpea reveni la ideea ei:
— Viața mea e monotonă. Eu vânez găini, oamenii mă vânează pe
mine. Toate găinile sunt aidoma, toți oamenii sunt aidoma. Așa că mă
cam plictisesc. Dar dacă o să mă îmblânzești, viața mea va părea însorită.
Voi ști un zgomot de pași care va fi diferit de toate celelalte. Ceilalți pași
mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema afară din vizuină, ca
o muzică. Și-apoi, uită-te! Vezi, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc
pâine. Grâul e fără rost pentru mine. Lanurile de grâu nu-mi amintesc de
nimic. Iar asta e trist! Dar tu ai părul de culoarea aurului. Și-atunci o să
fie minunat, când mă vei fi îmblânzit! Grâul, care e auriu, îmi va aminti
de tine. Și-o să-mi placă foșnetul vântului prin lan...
Vulpea tăcu și îl privi îndelung pe micul prinț:
— Te rog, îmblânzește-mă! spuse ea.
— Vreau s-o fac, răspunse micul prinț, dar n-am prea mult timp. Am
prieteni de descoperit și multe lucruri de cunoscut.
— Nu cunoști decât lucrurile pe care le îmblânzești, spuse vulpea.
Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata,
de la negustori. Dar cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai
au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzește-mă pe mine!
5
—
Ambițioasă și amuzantă, Matilda este o fetiță
care reușește să-și schimbe viața și ne învață să
nu facem niciodată lucrurile pe jumătate.
—
„Roald Dahl a reușit din nou... cu siguranță Matilda
va bucura sufletele copiilor.“
The New York Times Book Review
„Romanul este presărat cu exemple uimitoare ale

imaginației creatoare a lui Roald Dahl, menținând
vie atenția cititorilor.“
The Guardian
6
Matilda
Roald Dahl
Traducere din engleză

de Christina Anghelina
Ilustrații
de Quentin Blacke
272 de pagini
ISBN 978-606-862-043-5
— 2
Roald Dahl, scriitor îndrăgit în toată lumea pentru personajele și po-
veștile lui, a creat în Matilda copilul care a inspirat generații întregi de
cititori.
Neînțeleasă de cei din jur, nici măcar de propriii părinți, care îi re-
proșează că se uită prea puțin la televizor, Matilda nu e totuși deloc ne-
ajutorată: pune la cale tot felul de farse și, cu ajutorul cărților preferate,
călătorește în toate colțurile lumii.
7
Matilda se așeză cu mare greutate. Câtă mizerie! Ce nedreptate! Cum
îndrăzneau s-o exmatriculeze pentru un lucru pe care nu-l făcuse!
Matilda se simțea tot mai furioasă... și mai furioasă... și mai furioasă...
atât de furioasă că ceva părea că urmează să explodeze înlăuntrul ei.
Salamandra încă se zvârcolea în paharul cu apă. Părea să nu-și găsească
deloc locul. Paharul era prea mic pentru ea. Matilda îi aruncă o căutătură
rea lui Trunchbull. Cât de mult o ura! Apoi privi spre paharul în care se afla
salamandra. Ce-și mai dorea să se ducă la catedră, să ia paharul și să i-l
toarne în cap lui Trunchbull, cu tot cu creatura din el. O apuca însă tremu-
ratul numai gândindu-se la reacția lui Trunchbull, dacă ar fi făcut asta!
Între timp, Trunchbull se așezase la catedră, privind cu un amestec de
oroare și de fascinație agitația creaturii din pahar. Matilda privea și ea
paharul, cu mare intensitate. Și, cum se uita așa, se simți deodată cuprin-
să de o senzație extrem de ciudată. Mai ales în ochi simțea ceva bizar.
Parcă îi trecea un curent electric prin ei.
Simțea o putere neobișnuită îndărătul pleoapelor; o senzație de triumf
care devenea tot mai puternică în priviri. Dar mai era o senzație, una cu
totul diferită, căreia Matilda nu reușea să-i afle pricina. Parcă simțea niște
fulgere. Ochii ei scoteau scântei, ca niște mici descărcări electrice. Globii
oculari i se încinseseră, de parcă îndărătul lor s-ar fi adunat o anume energie.
Era o senzație uimitoare. Ținându-și privirile ațintite asupra paharului,
simți cum acea putere se concentrează într-un punct al ochiului și devine
mai intensă, și mai intensă, până ce avu impresia că milioane de mâini
invizibile îi ieșeau din ochi, îndreptate spre paharul acela la care privea.
8
— Varsă-te, șopti Matilda. Varsă apa!
Reuși să miște puțin paharul, care se clătină imperceptibil, apoi se
redresă. Matilda continuă să-l împingă cu brațe invizibile pe care le sim-
țea ieșindu-i din ochi, fiind conștientă de puterea pe care o emana.
— Varsă-te, șopti ea din nou. Varsă apa!
9
—
Premiată cu Medalia Newbery, Insula Delfini-
lor Albaștri e cartea care a creat cea mai celebră
versiune a unui Robinson Crusoe feminin.
—
„Insula Delfinilor Albaștri are toate atributele ne-
muritoare ale unei opere clasice.“
Chicago Tribune
„Imaginația dinamică a lui Scott O’Dell îl duce pe

cititor pe o insulă sălbatică și aridă. Amestecul de
creativitate și descrieri scurte, dar precise ale vieții
de pe insulă creează o stare de spirit taciturnă, dar
în același timp plină de introspecție, care-l va face
pe cititor să mediteze asupra victoriilor și necazuri-
lor Karanei.“
The Guardian
10
Insula Delfinilor
Albaștri
Scott O’Dell
Traducere din engleză și note

de Diana Marin-Caea
Ilustrații
de Mircea Pop
224 de pagini
ISBN 978-606-862-044-2
3
—
Rămasă singură pe o insulă pustie, Karana, o fată curajoasă dintr-un
trib indian, înfruntă pericole teribile. Ea trebuie să descopere cum poate
să îmblânzească natura potrivnică și, mai presus de toate, cum să supra-
viețuiască. În cei optsprezece ani de izolare, prietenii ei necuvântători
îi țin loc de familie și cu ajutorul lor află care sunt lucrurile cu adevărat
importante.
Un emoționant roman de aventuri bazat pe fapte reale, Insula Delfi-
nilor Albaștri spune povestea unei fete care nu-și pierde niciodată încre-
derea în propriile forțe.
11
Toată ziua am stat printre stânci, am adunat scoici și m-am gândit doar
o singură dată la câinele rănit, dușmanul meu, care zăcea acolo, în adă-
post, întrebându-mă de ce nu l-am ucis.
Mai era în viață când m-am întors, dar nu se mișcase din locul în care-l
lăsasem. I-am curățat din nou rana cu o ramură din tufișul cu flori roșii.
Apoi i-am ridicat capul și i-am turnat apă în gură, iar el a înghițit-o. De
când îl găsisem pe drum, era pentru prima oară când se uita la mine. M-a
privit cu ochii lui duși în fundul capului.
Înainte să mă duc la culcare i-am mai dat apă. Dimineața, când am
plecat spre mare, i-am lăsat de mâncare și, când m-am întors acasă, am
văzut c-o mâncase. Zăcea într-un colț, privindu-mă. Se uita la mine când
făceam focul și îmi pregăteam masa de seară. Ochii lui galbeni mă urmă-
reau oriunde m-aș fi dus.
Pentru că mi-era frică de el, în noaptea aceea am dormit pe bolovan,
iar dimineața, când am ieșit, i-am lăsat desfăcută deschizătura de sub gard
ca să poată pleca. Dar era tot acolo când m-am întors, zăcând la soare cu
capul pe labe. Am prins cu sulița doi pești și i-am gătit pentru masa de
seară. Era foarte slăbit, așa că i-am dat și lui unul, iar după ce a mâncat a
venit și s-a așezat lângă foc, privindu-mă cu ochii lui galbeni, foarte în-
guști și migdalați.
Timp de patru nopți am dormit pe bolovan, și în fiecare dimineață i-am
lăsat desfăcută deschizătura de sub gard ca să poată pleca. În fiecare zi
am prins cu sulița câte un pește pentru el și întotdeauna când ajungeam
acasă îl găseam lângă gard, așteptând să i-l dau. Nu voia să ia peștele din
12
mâna mea, așa că trebuia să i-l
pun pe pământ. O dată mi-am
întins mâna spre el, dar s-a dat
înapoi și și-a arătat colții.
În cea de-a patra zi, când
m-am întors mai devreme de pe
stânci, nu mă mai aștepta la
gard. M-a cuprins un simțământ
ciudat. Întotdeauna, înainte de
a mă întoarce, speram să fi ple-
cat. Dar acum, în timp ce mă
strecuram pe sub gard, n-am
mai simțit același lucru.
L-am strigat „Hei, Câine!“,
pentru că n-aveam alt nume
pentru el.
Am alergat spre adăpost,
chemându-l. Era înăuntru. Toc-
mai se ridica în picioare, întin-
zându-se și căscând. S-a uitat
mai întâi la peștele pe care-l adusesem, apoi la mine și a dat din coadă.
În noaptea aceea am rămas înăuntru. Înainte să adorm m-am gândit
la un nume pentru el, pentru că nu-i puteam spune Câine. M-am gândit
să-i zic Rontu, ceea ce pe limba noastră înseamnă Ochi de Vulpe.
13
—
Tradusă în peste 55 de limbi, o carte captivantă
despre spirit de echipă, curaj și forța naivității
asupra legilor oamenilor mari.
—
„O carte extraordinară care mi-a dat și îmi va da
mereu senzația că eu însumi aș face parte din gașca
prietenilor lui Emil. O mică operă de artă. Citiți-o
și vă veți simți fericiți.“
Maurice Sendak
„Cea mai mare plăcere a cărții rezidă în felul în care

instrumentează fantezia omnipotenței copilului:
modul în care o echipă de copii s-au putut organiza
într-una de detectivi pentru a prinde hoțul.“
The Guardian
„O remarcabilă poveste politică: democrația în ac-

țiune.“
14 Philip Pullman
Emil și detectivii
Erich Kästner
Traducere din germană

de Ana Canarache
Ilustrații
de Walter Trier
176 de pagini
ISBN 978-606-862-041-1
4
—
Emil călătorește pentru prima dată cu trenul de unul singur. Este en-
tuziasmat, dar are și ceva emoții: trebuie să aibă grijă de plicul cu bani pe
care mama i l-a pus în buzunar.
Aventurile care se nasc de aici deschid o cale nouă în literatura pentru
copii, Emil și detectivii fiind un roman polițist în toată regula.
15
— Dar tu? îl întrebă pe Emil.
— Am pierdut banii, domnule taxator, răspunse băiatul…
Nimeni n-ar fi crezut istoria cu furtul.
— Ai pierdut banii? Am mai auzit eu de-alde astea! Și unde te duci?
— Nu… nu știu încă, murmură Emil.
— Bine, o să cobori la prima stație și vezi de află mai întâi unde te duci.
— Nu, nu se poate. Trebuie neapărat să rămân aici, domnule taxator.
Vă rog!
— Când îți spun să te dai jos, ai să te dai jos! Ai înțeles?
— Dă-i un bilet băiatului, zise omul care citea ziarul și îi întinse taxa-
torului bani.
Acesta îi dădu lui Emil un bilet și îi explică domnului:
— Dacă ați ști câți derbedei se urcă zilnic în tramvai și pretind că au
uitat banii acasă! Și pe urmă își bat joc de noi, când le întoarcem spatele.
— Ăsta mic n-o să-și bată joc de noi, zise domnul.
Taxatorul intră în vagon.
— Vă mulțumesc foarte, foarte mult, domnule, zise Emil.
— Te rog, n-ai pentru ce, răspunse domnul și se adânci iar în lectura
ziarului.
Din nou, tramvaiul se opri. Emil se aplecă să vadă dacă omul lui cobo-
ra sau nu. Dar nu-l zări.
— Pot să vă cer adresa dumneavoastră? îi zise el domnului.
— Pentru ce?
— Ca să vă dau înapoi banii de îndată ce o să-i am. Poate că o să rămân o
săptămână la Berlin și o să trec pe la dumneavoastră. Mă numesc Tischbein,
Emil Tischbein din Neustadt.
16
— Nu, răspunse domnul, îți fac cadou biletul. Mai vrei
ceva?
— O, nu, mulțumesc! zise Emil cu hotărâre. N-aș mai
primi nimic.
— Cum vrei.
Și domnul își reluă lectura.
Tramvaiul plecă iar, se mai opri și iar porni. Emil citi
numele unei alei mari și frumoase. Era aleea Kaiser. Își
continua drumul fără să știe unde se duce.
Un hoț era acolo, în vagonul din față. Poate că mai
erau și alți hoți în tramvai. Nimeni nu se sinchisea de
Emil. Un străin îi făcuse cadou un bilet, dar acum acest
străin nu se mai gândea decât la ziarul lui.
Orașul era foarte mare și Emil așa de mic! Nimeni nu-l
întreba de ce nu are bani și de ce nu știe unde se duce. Ber-
linul număra patru milioane de oameni; niciunul nu se
interesa de Emil Tischbein. Nimeni nu vrea să știe nimic
din grijile altora. Fiecare are destul de furcă cu propriile
sale griji sau cu propriile sale bucurii. Chiar dacă cineva îți
răspunde: „Zău, tare îmi pare rău“, în fond se gândește: „Lasă-mă-n pace!“
Ce avea să se întâmple? Emil respira greu. Și se simțea singur, foarte
singur.
17
—
Recompensată cu Medalia Newbery și cu Na
tional Book Award for Young People’s Litera-
ture, cartea lui Louis Sachar e o poveste despre
destin care ridică o întrebare esențială: în ce
măsură îți faci singur norocul?
—
„Cititorii (în special băieții) vor savura cu siguran-
ță maniera impresionantă (într-un adevărat stil
texan) în care Louis Sachar reușește să umple go-
luri, țesând laolaltă povești cu totul diferite pentru
a alunga fantomele trecutului și a da fiecăruia ceea
ce i se cuvine.“
Publishers Weekly
Tabăra
Louis Sachar

de Christina Anghelina
Ilustrații
de Mircea Pop
284 de pagini
ISBN 978-606-8620-42-8
5
—
În urma unei neînțelegeri, Stanley Yelnats e trimis în tabăra de corec-
ție Lacul Verde. Băieții obraznici care ajung acolo trebuie să sape zi de
zi câte o groapă – pentru a-și modela caracterul, așa le spune directorul
taberei.
Pe măsură ce lacul secat e împânzit de gropi, Stanley află tot felul de
lucruri despre el însuși, despre adevărata menire a taberei și despre mo-
tivul pentru care a ajuns acolo.
19
Tatăl lui Stanley era inventa-
tor. Ca să ai succes în această
meserie, ai nevoie de trei lu-
cruri: inteligență, perseverență
și puțintel noroc.
Tatăl lui Stanley era isteț și
foarte perseverent. Atunci când
începea un proiect, putea să lu-
creze la el ani de zile și uneori
muncea și zile-n șir fără să doar-
mă. Dar nu avea noroc deloc.
De fiecare dată când un nou
experiment de-al tatălui său dă-
dea greș, Stanley putea fi sigur
că va fi înjurat nenorocitul de
stră-străbunic-bun-de-nimic-
și-hoț-de-porci-împuțit!
Tatăl lui Stanley se numea tot
Stanley Yelnats. Numele lui în-
treg era Stanley Yelnats al III-lea.
Eroul nostru se numește Stan-
ley Yelnats al IV-lea.
Tuturor capilor familiei le plăcuse faptul că numele Yelnats era, de fapt,
Stanley citit invers. Așa că-și tot numeau fiii Stanley – și fiecare Stanley
care-l precedase pe eroul nostru fusese singur la părinți, la fel cum era și el.
20
Și mai aveau ceva în comun. În ciuda ghinionului care părea să-i ur-
mărească, erau foarte încrezători. Tatăl lui Stanley avea chiar și o vorbă:
„Învăț din greșeli“.
Dar poate că și asta făcea parte din blestem. Dacă Stanley și tatăl său
n-ar fi fost atât de încrezători, probabil că nu s-ar fi simțit așa dezamăgiți
atunci când li se năruiau speranțele.
— Nu toți bărbații cu numele Stanley Yelnats au fost niște ratați.
Așa spunea mama lui Stanley, ori de câte ori el și tatăl lui deveneau așa
de triști, încât aproape că începeau să dea crezare blestemului. Un Stan-
ley Yelnats, străbunicul lui Stanley, făcuse avere la bursă.
— Nu prea cred eu că era ghinionist, zicea mama.
Însă evita, în astfel de situații, să aducă vorba de primul Stanley Yelnats
și de ghinionul care-l lovise pe acesta, cu mulți ani în urmă: plecase din
New York pentru a se stabili în California, când diligența în care călătorea
fusese jefuită de Kate Barlow, căreia i se spunea „Sărutul morții“.
Dacă nu s-ar fi întâmplat așa, Stanley și familia lui ar fi locuit acum
într-o vilă superbă pe o plajă, în California. Însă ghinionul îi aruncase
într-un apartament minuscul, care duhnea a cauciuc încins și a picioare
și unde locuiau claie peste grămadă.
Of, of, of...
Apartamentul mirosea urât pentru că tatăl lui Stanley se chinuia să
inventeze un nou mod de a recicla adidașii uzați. „Dacă cineva va reuși să
facă ceva cu adidașii vechi, zicea el, o să se umple de bani.“
21
—
Michael Ende propune formula ideală a roma-
nului pentru copii: fantezie debordantă împle-
tită cu umor abundent.
—
Carte distinsă cu Premiul Germaniei pentru litera-
tură pentru tineret (1961), Premiul Hans Christian
Andersen (1961), Lista de onoare IBBY pentru tra-
ducerea în limba italiană (1988).
Jim Năsturel
și Lukas, mecanicul
de locomotivă
Michael Ende
Traducere din germană

de Dragoș Dinulescu
320 de pagini
ISBN 978-606-862-059-6
— 6
Jim Năsturel ajunge pe minuscula insulă Lummerland (cu o populație
de doar patru locuitori) prin intermediul unui pachet misterios.
Însă, din cauza „aglomerației“ din mica lor țară, mecanicul Lukas se
vede nevoit să-l ia pe Jim și, la cârma fantasticei sale locomotive Emma,
pornesc într-o călătorie prin ținuturi bizare, unde întâlnesc personaje
memorabile: Uriașul Părelnic, dragonul-pe-jumătate sau bonzii de la
castelul din Mandala, care se aruncă pe burtă ori de câte ori își salută
suveranul.
Ca în toate poveștile, există și o prințesă care trebuie salvată: micuța
Li Si, fiica deșteaptă foc a Împăratului Mandalei.
23
— Bună seara, domnule rege!
— Bună seara, dragul meu Lukas, mecanicul de locomotivă, îi răspunse
regele din locul în care ședea, în apropierea telefonului său din aur, arătând
cu mâna către unul dintre scaunele goale din încăpere, te rog, ia loc!
Lukas urmă invitația regelui.
— Așa, carevasăzică, începu regele, dregându-și glasul de mai multe
ori. Să fiu sincer, dragul meu Lukas, nici nu știu cum ar trebui să încep
mai bine. Sper însă ca tu să înțelegi ce urmează să-ți spun.
Lukas nu scoase o vorbă. Era clar că înfățișarea abătută a regelui îl
surprinsese.
Măria Sa își mai drese o dată glasul, îl țintui pe Lukas cu o privire care
nu spunea mai nimic, lăsând cel mult să se înțeleagă încurcătura în care
se afla, și-și luă vorba de la capăt:
— Tu, Lukas, ai fost mai tot timpul un om înțelegător.
— Dar despre ce-i vorba, la urma urmelor? întrebă Lukas, cu fereală.
Regele își săltă coroana de pe cap, suflă asupra ei, apucându-se s-o
șteargă cu nădejde cu una dintre mânecile halatului. Sigur că făcea așa
ceva numai ca să câștige timp, căci era încurcat rău de tot. Apoi, cu o
mișcare hotărâtă, își așeză din nou coroana pe cap, își mai drese o dată
glasul și spuse:
— Dragul meu Lukas, m-am gândit destul de mult, dar, până la urmă,
am ajuns la concluzia că altfel nu se poate. Pur și simplu, trebuie s-o facem.
— Ce trebuie să facem, Maiestate? întrebă Lukas.
— Dar ce, nu ți-am spus adineauri? bâigui regele, mirat peste măsură.
Și eu care credeam că tocmai ți-am spus.
24
— Nu, răspunse Lukas. Nu ați spus decât că trebuie neapărat să facem
ceva.
Regele clipi de câteva ori, rămânând o vreme dus pe gânduri.
După un timp, scutură din cap, mirat din cale-afară și spuse:
— Ciudat, aș fi putut jura că apucasem să-ți spun despre ce era vorba
și anume că trebuie să ne descotorosim de bătrâna Emma.
Pentru o clipă, Lukas crezu că nu auzise bine, ceea ce-l și îndemnă să
întrebe:
— Ce ziceți că trebuie să facem cu Emma?
— Păi, să ne descotorosim de ea, răspunse regele, dând din cap ca
pentru a-și întări spusele. Dar știi, asta nu trebuie să se întâmple chiar
așa, imediat, ci doar cât mai curând cu putință. Știu prea bine că asta-i o
hotărâre grea, așa cum greu ne va fi tuturor să ne despărțim de Emma.
Dar trebuie s-o facem.
— Niciodată, Maiestate! rosti Lukas, cu hotărâre în glas. Și, în afară de
asta, pot să știu și eu de ce?
25
—
Scris în urmă cu aproape o sută de ani, ca au-
xiliar didactic de „lecturi geografice“ pentru
ministerul educației din Suedia, Minunata că-
lătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia avea
să devină cel mai cunoscut roman suedez din
toate timpurile.
—
„Un blestem îi redă libertatea unui băiețel în această
poveste tradițională suedeză, scrisă de prima femeie
care va obține Premiul Nobel pentru literatură.“
The Guardian
Minunata călătorie
a lui Nils Holgersson
prin Suedia
Selma Lagerlöf
Ediție prescurtată de Tage Katherine

Aurell și revizuită de Rebecca Alsberg
Traducere din suedeză și note
de Andreea Caleman
Ilustrații
de Thomas Docherty
160 de pagini
ISBN 978-606-862-060-2
— 7
Nils Holgersson, un băiețel leneș și neastâmpărat, este pedepsit pen-

tru purtarea lui nesăbuită – un pitic îl transformă într-un prichindel
de-o șchioapă.
Agățat de grumazul gâscanului Martin, micul Nils pornește într-o
lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâște sălbatice. În
drumul lui, năzdrăvanul care înainte nu iubea și nu respecta pe nimeni
și nimic pe lume trece prin aventuri uimitoare, vede locuri la care nici nu
visase și își face prieteni pe care ajunge să-i îndrăgească.
27
La mică depărtare de lac, băiatul văzu câteva case cu ferestre luminate.
O rupse la fugă într-acolo. Auzi lătrat de câine și zări, lângă cea mai apro-
piată dintre case, un dulău frumos, legat în lanț, care ieșise din coteț.
— Dulăule, ce-ai zice să m-ajuți să prind un vulpoi în noaptea asta? îi
șopti băiatul.
Câinele auzea prost și era pus pe harță din pricină că stătuse atâta vre-
me în lanț.
— Îți bați joc de mine? lătră el. Ia poftește încoace să te-nvăț eu minte!
Nimeni nu mă batjocorește pe mine!
— Nu mi-e frică de tine, zise băiatul și sări în fața dulăului care, de
uimire, tăcu chitic. Eu sunt Degețel și am pornit în călătorie cu gâștele
sălbatice. Gândesc c-oi fi auzit de mine!
— Ba cum să nu, ciripeau ceva vrăbiile cum că, așa năpârstoc cum ești,
ai făcut isprăvi de mare laudă, zise dulăul.
— Păi, până acum îmi merse bine, ce să zic, răspunse băiatul. Acum
însă, de nu-mi sari în ajutor, s-a zis cu mine. Un vulpoi hain e pe urmele
mele, stă la pândă colo, după colț.
— Doar nu crezi că nu l-am mirosit pe jupân! Îl punem pe fugă acuși!
zise dulăul și începu să latre fioros din rărunchi.
— Nu se sperie cumătrul ăsta de-un lătrat, spuse Nils. Vino încoace
să-ți povestesc cum gândesc să-l prindem!
Băiatul și câinele se băgară în coteț și șopocăiră o vreme.
Nu trecu mult și vulpoiul își arătă botul de după colț. Se așeză la câțiva
pași de coteț, gândindu-se, pesemne, cum să-l ademenească pe Nils gâs-
carul. Dulăul scoase capul și mârâi:
28
— Ia-ți tălpășița până nu pun
gheara pe tine!
— Ba aici stau cât poftesc! i-o
întoarse vulpoiul.
— Piei de-aici! urlă dulăul. De
nu, e ultima noapte în care mai ieși
la vânătoare!
— Ha! Socotești că nu-ți știu
lungul lanțului! zise vulpoiul bat
jocoritor și nu se mișcă din loc.
— Să nu zici că nu ți-am spus!
strigă dulăul și, în aceeași clipă, sări
la vulpoi și-l înhăță fără prea mare
greutate.
De bună seamă, Nils îl dezlegase
pe copoi. Se luară la trântă, dar nu
dură mult și jupânul Smirre zăcea
învins, și un fir de mustață nu mai
îndrăznea să miște.
— Așa, stai locului, zise dulăul, altfel îți fac de petrecanie!
Câinele îl apucă pe vulpoi de ceafă și-l târî până la coteț. Băiatul aduse
lanțul, îl petrecu de două ori în jurul gâtului jupânului și-l ferecă bine.
— Așa, cumetre, câine de pază de nădejde să fii de-acum înainte! zise
băiatul după ce isprăvi.
29
—
Cuvintele, sentimentele și... Milo devin per-
sonaje în cel mai surprinzător – și profund –
roman pentru copii din literatura mondială, o
carte-cult iubită de fiecare nouă generație.
—
„Un titlu clasic printre cărțile dedicate copiilor, apă-
rut în 1961, o versiune modernă a lui Alice în Țara
Minunilor, o carte care își va conduce cititorii într-o
călătorie fantastică pe drumul spre înțelepciune.“
The Guardian
Vama fantomă
Norton Juster

de Virgil Stanciu
Ilustrații
de Jules Feiffer
248 de pagini
ISBN 978-606-862-061-9
—
8
De unde provin toate cuvintele din lume? Dar numerele? Cine are
dreptul să piardă timpul? Unde este Realitatea?
Ce sunt Așteptările? Până la ce vârstă putem merge liniștiți cu capul
în nori și de la ce vârstă coborâm cu picioarele pe pământ?
Răspunsurile lui Norton Juster pentru toate aceste întrebări le vom
regăsi citind Vama fantomă.
31
Lui Milo nu-i trebui decât o clipă de gândire, după care, cu un hotărât
„O voi face“, se oferi voluntar. După câteva minute stătea, cutezător, la
poarta fortăreței. „Cioc, cioc“, scrise el citeț pe un petic de hârtie și-l îm-
pinse pe sub ușă. Într-o clipă marea poartă se dădu în lături și, când se
închise în spatele lui, o voce dulce cântă:
— Pe aici. Sunt în salon.
— Acum pot vorbi? strigă, vesel, Milo, auzindu-și din nou vocea.
— Da, dar numai aici înăuntru, răspunse ea, cu vocea catifelată. Acum
intră, te rog, în salon!
Milo merse încet pe un coridor lung și intră într-un salonaș unde So-
nora asculta atentă un radio enorm, ale cărui butoane, cadrane, ochi ma-
gic, scală și difuzor acopereau un perete întreg și la care, pe moment, nu
se auzea nimic.
— Nu-i așa că-i splendid? suspină ea. Programul meu favorit: cinci-
sprezece minute de tăcere, după care urmează o jumătate de oră de liniș-
te și apoi un interludiu de acalmie. Păi, știai că sunt aproape la fel de
multe varietăți de tăcere câte sunete există? Dar, din păcate, nimeni nu le
acordă atenție în zilele noastre. Ai auzit vreodată liniștea minunată de
dinaintea zorilor? îl chestionă ea. Sau tăcerea și calmul de după furtună?
Poate cunoști tăcerea ce se aude când nu știi răspunsul la o întrebare,
încremenirea unui drum de țară noaptea, pauza plină de tensiunea aștep-
tării dintr-o cameră înțesată de lume, când cineva urmează să ia cuvântul,
ori, cea mai frumoasă dintre toate, clipa de după ce se închide ușa și ai
rămas singur în casă? Să știi că fiecare e altfel, dar toate foarte frumoase,
cu condiția să le asculți atent.
32
Cum vorbea, miile de clopoței
și zurgălăi care-o acopereau din
creștet până-n tălpi zăngăniră
ușor și, ca răspuns, telefonul se
puse pe sunat.
„Fără îndoială că sporovăiește
mult pentru cineva care iubește
tăcerea“, își zise Milo.
— Cândva eram capabilă să as-
cult orice sunet, emis oriunde și
oricând, spuse Sonora, arătând cu
degetul radioul-perete, dar acum
nu mai...
— Scuzați-mă, o întrerupse
Milo în timp ce telefonul suna de
zor, dar n-ar trebui să răspundeți?
— O, nu, nu în mijlocul pro-
gramului, răspunse ea, dând butonul de liniște ceva mai tare.
— S-ar putea să fie ceva important, insistă Milo.
— Deloc, îl asigură femeia. Eu singură mă sun. Mă simt atât de singu-
ră aici, fără sunete de distribuit sau colectat, încât îmi telefonez de șap-
te-opt ori pe zi, ca să aflu ce mai fac.
33
—
Cea mai citită carte despre supraviețuire de la
Robinson Crusoe încoace.
—
„O carte de mare interes. Ușor de citit. O câștigă-
toare.“
Kirkus Reviews
„Cartea, câștigătoare a Premiului de Onoare New-

bery, te ține cu sufletul la gură. Narațiunea urmărește
un băiat care, în urma prăbușirii unui avion în pus-
tietatea Canadei, trebuie să învețe să supraviețuiască
având cu sine doar o toporișcă și istețimea proprie.“
Publishers Weekly
Toporișca
Gary Paulsen

de Andreea Caleman
Ilustrații
de Ciprian Udrescu
208 de pagini
ISBN 978-606-862-062-6
9
—
Brian Robeson, un băiat de numai treisprezece ani, este silit de împre-
jurări tragice să trăiască departe de civilizație, în mijlocul pădurii virgine
canadiene.
Toporișca este un adevărat manual de supraviețuire în sălbăticie, din
care poți afla cum să faci focul fără chibrituri, cum să vânezi sau să-ți
construiești un adăpost atunci când n-ai la îndemână decât cele mai
primitive unelte. Dar cel mai important lucru pe care-l poți învăța din
această carte este cum să-ți înfrângi disperarea și teama.
35
Zilele se înșiruiau și se amestecau cu atâta repeziciune, încât, după
două-trei săptămâni, nu mai știa cât timp trecuse decât după numărul de
liniuțe scrijelite în piatră, lângă ușa adăpostului, câte o liniuță pentru fi-
ecare zi. Timpul real îl măsura doar în ce i se întâmpla. O „zi“ nu mai
însemna nimic pentru el, nu avea de ce să țină minte – zi însemna răsări-
tul, apusul soarelui și ceva lumină între ele.
Însă tot ce i se întâmpla, orice eveniment, i se întipărea în memorie, și
Brian se folosea de asta ca să-și aducă aminte cât timp trecuse, ca să știe
și să nu uite nimic din ce se întâmplase, să țină un fel de jurnal în minte.
Prima Zi de Carne, de pildă. O zi care începuse ca toate celelalte – se
trezise la răsăritul soarelui, făcuse curat în tabără și se asigurase că are
suficiente lemne pentru noaptea următoare. După o vreme îndelungată
de mâncat doar pește și fructe de pădure, îl apucase pofta de altceva, de
mai mult, de mai multă mâncare, mai grea, mai sățioasă.
Îi era poftă de carne. Se gândea noaptea la carne, la fripturile gătite de
mama, visase curcan, iar într-o noapte se trezise înainte să fie nevoie să
mai pună lemne pe foc, salivând și cu gustul de cotlet de porc în gură.
Totul îi păruse atât de aievea… Fusese doar un vis, dar se trezise hotărât
să facă rost de carne.
În căutare de lemn pentru foc, ajunsese acum să se îndepărteze chiar
și cu patru-cinci sute de metri de tabăra lui și văzuse multe animale mici.
Peste tot erau veverițe mititele și roșcate care parcă sporovăiau între ele
neîncetat și își băteau joc de el, sărind de pe o creangă pe alta. Erau și
mulți iepuri – unii mari, cenușii, cu pete de blană roșiatică și alții mai
mici, gri, și rapizi, pe care-i zărea doar la răsăritul soarelui. Iepurii mari
36
îl lăsau chiar să se apropie,
apoi țopăiau doi-trei pași
mai încolo și se opreau din
nou. Brian se gândea că,
dacă exersa, poate reușea
să prindă unul cu o săgea-
tă sau cu sulița. Cu iepurii
mici și veverițele nu avea
nicio șansă. Erau mult prea
mici și iuți.
Și mai erau și nătângele
alea de păsări.
Îl enervau atât de tare, că
mai aveau puțin și-l înne-
buneau. Erau absolut peste
tot. Umblau câte cinci-șase
în cârd și se camuflau atât
de bine, încât Brian putea,
de pildă, să stea lungit, re-
zemat de un copac, să se
odihnească cu un păsăroi
din ăsta chiar sub nasul lui, ascuns în vreun hățiș de sălcii, la nici un me-
tru distanță.
37
—
Aș fi fericit dacă Pulbere de stele ar avea soar-
ta basmelor, dacă ar fi povestită și repovestită
multă vreme după ce autorul ei a fost dat uită-
rii, dacă oamenii ar uita că a fost cândva o carte
iar poveștile lor despre băiatul pornit în cău-
tarea stelei căzătoare ar fi să-nceapă cu „A fost
odată“ și s-ar încheia cu „Au trăit fericiți până
la adânci bătrâneți“.
Neil Gaiman
—
„Romanul acesta este deopotrivă o aventură magică,
o poveste de dragoste fermecătoare și o fabulă des-
pre îndeplinirea viselor. Gaiman folosește un limbaj
uluitor de bogat, o inteligență firească, un umor de-
osebit și o doză de întunecime pentru a plăsmui o
poveste desprinsă parcă din marea tradiție.“
Publishers Weekly
Pulbere de stele
Neil Gaiman

de Liviu Radu
Ilustrații
de Irina Dobrescu
208 pagini
ISBN 978-606-862-063-3
—
10
Cu ajutorul unei lumânări fermecate, plutind apoi într-o corabie dea-
supra norilor, Tristran Thorn străbate un tărâm locuit de vrăjitoare, co-
paci vorbitori și spiriduși.
Drumul este presărat cu pericole, iar călătoria eroului aflat în căutarea
stelei căzătoare, promisă fetei de care s-a îndrăgostit, ascunde o mulțime
de situații pline de neprevăzut.
39
Mersul pe un inorog nu semăna cu mersul călare pe un cal. Era mai
sălbatic și mai ciudat. Inorogul așteptă până când Tristran și steaua se
așezară bine pe spatele lui, apoi, încet, începu să mărească viteza.
Copacii apăreau și dispăreau pe lângă ei. Steaua se aplecă în față, cu dege-
tele înfipte în coama inorogului. Tristran, care uitase de foame din cauza
fricii, ținea genunchii strâns peste coastele animalului și se ruga să nu fie
aruncați la pământ de vreo creangă răzleață. În scurt timp, descoperi că ex-
periența începuse să-i placă. Călăritul unui inorog avea – pentru cei care mai
au șansa de a încerca încă – ceva unic: era palpitant, amețitor și plăcut.
Soarele apunea când ajunseră la marginea satului. Inorogul se opri pe
pajiștea deluroasă, sub un stejar, și nu vru să meargă mai departe. Tristran
coborî, aterizând cu zgomot pe iarba de pe fâneață. Îl durea noada, dar
nu îndrăzni să se maseze, căci steaua se uita la el, răbdătoare.
— Ți-e foame? o întrebă el pe stea.
Ea nu-i răspunse.
— Uite ce-i, zise el. Mie mi-e foame. Sunt flămând. Nu știu dacă voi,
stelele, mâncați. Nici ce mâncați. Nu vreau să te știu flămândă.
O privi întrebător. Steaua se uită în jos spre el, la început nepăsătoare,
apoi, deodată, ochii ei albaștri se umplură de lacrimi. Ridică mâna și-și
șterse lacrimile, lăsând o urmă de noroi pe obraz.
— Noi mâncăm doar beznă, spuse ea. Și bem doar lumină. Așa că nu
mi-e foame. Sunt singură, sunt speriată, înfrigurată, nefericită, dar nu
mi-e foame.
— Nu plânge, spuse Tristran. Mă duc în sat să fac rost de niște mânca-
re. Așteaptă aici. Inorogul o să te apere, dacă vine cineva.
40
Se întinse și o ridică cu blândețe de pe spatele ino-
rogului. Animalul își scutură coama, apoi începu să
pască liniștit iarba de pe pajiște.
Steaua pufni:
— Să aștept aici? întrebă ea, ridicând lanțul care-i
unea.
— O! exclamă Tristran. Dă-mi mâna.
Steaua îi întinse mâna. Tristran încercă să dezle-
ge lanțul, dar nu reuși.
— Hmmm, mormăi Tristran, apoi trase de partea
care-i înconjura mijlocul, dar și aceasta era bine
prinsă. Se pare că și eu sunt legat de tine, așa cum tu
ești legată de mine.
Steaua își aruncă părul pe spate, închise ochii și oftă din adân-
cul sufletului. Își reveni apoi, deschise ochii și spuse cu calm:
— Poate e nevoie de un cuvânt magic sau de ceva de felul ăsta.
41
—
În Pânza Charlottei, cel mai cunoscut roman-fa-
bulă de dimensiuni romanești al literaturii pen
tru copii din toate timpurile, E.B. White ne
propune un cuplu de personaje emblematic:
păienjenița Charlotte și porcușorul Wilbur.
—
„Un autor genial, capabil să le redea micilor cititori un
zâmbet cald pe buze chiar și după un pasaj dureros.“
The Guardian
„O fantezie minunată, ancorată în realitate – poate

de aceea o îndrăgesc copiii de atâta vreme, fiindcă ei
știu când li se spune adevărul.“
Common Sense Media
Pânza Charlottei
E.B. White

de Florin Bican
Ilustrații
de Garth Williams
colorate de Rosemary Wells
208 pagini
ISBN 978-606-788-424-1
11
—
O păienjeniță și o copilă își unesc forțele pentru a salva cel mai straș-
nic porc care s-a născut vreodată.
Cu ajutorul Charlottei, până și stăpânii care îi puseseră gând rău ajung
să înțeleagă ce minune au în ogradă. Iar Wilbur, porcul care leșină de
emoție ca nimeni altul, răspunde bunătății cu dragoste și loialitate.
43
Într-o după amiază de iunie, când împlinise aproape două luni, Wilbur
a ieșit în țărculețul din spatele grajdului. Fern încă nu venise în vizită la
el. Wilbur stătea la soare și se simțea singur și plictisit.
„Nu prea e nimic de făcut pe aici“, își zise el. Se îndreptă agale spre troa-
ca cu lături și adulmecă să vadă dacă nu scăpase în ea vreo bucățică mai
gustoasă de la prânzul stăpânilor. Găsi o cojiță de cartof și o înfulecă degra-
bă. Îl mânca spinarea. Se sprijini cu ea de gard și începu să se frece de scân-
duri. Când se sătură de scărpinat, se întoarse înăuntru, escaladă grămada
de bălegar și se așeză în vârful ei. N-avea chef de dormit, n-avea chef de
râmat. Se săturase să nu facă nimic, se săturase să tot stea tolănit.
— Nici n-am împlinit două luni și sunt deja sătul de viață, bombăni el,
ieșind din nou în țarc. Când ies, n-am unde mă duce decât înapoi, înăun-
tru. Când intru, n-am unde mă duce decât înapoi, în țarc.
— Ei, prietene, prietene, aici greșești tu, se auzi o voce.
Wilbur se uită printre scândurile gardului și dădu cu ochii de o gâscă.
— Nu ești obliga-ga-gat-să-sta-sta-stai în țarcul ăla mic și murda-da
dar, spuse gâsca – vorbea foarte repede. Una dintre scânduri stă-ga-ga-
gata să cadă. Aga-ga-gață te de ea și hai afară fuga-ga-ga!
— Ce spui? o întrebă Wilbur. Vorbește mai rar!
— Cu riscul să mă repet-pet-pet, spuse gâsca, ți-aș sugera-ra-ra să vii
și tu aici. E nemaipomenit!
— Ziceai că una dintre scânduri stă gata să cadă?
— Chiar așa, chiar așa, zise gâsca.
Wilbur se apropie de gard și văzu că gâsca avea dreptate – o scândură
stătea gata să cadă. Lăsă capul în pământ, închise ochii și se propti-n ea.
44
Scândura cedă. Într-o clipă, reușise să se strecoare prin gard și stătea în
iarba înaltă din afara țarcului. Gâsca chicoti.
— Cum e în libertate? îl întrebă ea.
— Îmi place, îngăimă Wilbur. Vreau să spun cred că-mi place.
Adevărul e că Wilbur se simțea destul de ciudat să se afle de cealaltă
parte a gardului, unde nimic nu-l mai despărțea de lumea cea mare.
— Unde zici tu c-ar fi mai bine să mă duc?
— Oriunde vrei, oriunde vrei, răspunse gâsca. Du-te-n livadă, râmă-n
gazon! Râmă-n grădină și-n orice cotlon! Smulge ridichi, dă iama-n trifoi!
Râmă-n ovăz și în păpușoi! Aleargă și sări într un picior, joacă pe iarbă și
pe răzor! Fugi prin pădure, pleacă de acasă! Cât ești tânăr e viața așa de
frumoasă!
— Că bine zici, încuviință Wilbur.
45
—
Marele Uriaș Prietenos este cartea prin care ori-
ce cititor începe să se îndrăgostească de Roald
Dahl.
—
„Cartea relevă cea mai sensibilă și visătoare parte a
vestitului Roald Dahl în timp ce ne prezintă extraor-
dinara prietenie țesută între o fetiță și un uriaș cu ini-
mă mare.“
Amazon.com
„O excelentă carte fantasy. O recomand tuturor.“

The Guardian
Marele Uriaș Prietenos
Roald Dahl

de Alexandra Columban
Ilustrații
de Quentin Blake
216 pagini
ISBN 978-606-862-075-6
—
12
În toiul nopții, micuța Sophie este înșfăcată din pat de un uriaș care
i se prezintă astfel: „Eu este singurul uriaș cumsecade și zăpăcit din tot
Tărâmul Uriașilor. Eu este Marele Uriaș Prietenos. Eu este MUP.“ Ba mai
mult, Sophie află că MUP are o îndeletnicire nobilă și misterioasă: colec-
ționează vise pe care le suflă în urechile copiilor adormiți.
În scurt timp, puterile lui MUP vor fi puse la încercare, iar Sophie și
noul ei prieten își propun să-i oprească pe uriașii mâncători de oameni,
într-o îndrăzneață misiune la care participă însăși regina Angliei.
47
Nu era ființă omenească. Nu avea cum să fie. Era de patru ori mai înalt
decât cel mai înalt om pe care îl văzuse vreodată. Era atât de înalt, încât
capul lui se ridica deasupra ferestrelor de la mansarde. Sophie dădu să
țipe, dar niciun sunet nu-i ieși din gură. Vocea și tot corpul îi înghețaseră
de spaimă.
Fără îndoială sosise ora fantomelor.
Creatura înaltă și neagră venea spre ea. Se furișa pe lângă casele de pe
partea cealaltă, ascunzându-se în ungherele întunecate unde razele lunii
nu puteau pătrunde.
Se apropia din ce în ce. Venea în salturi. Înainta puțin, apoi se oprea
câteva clipe, după care pornea din nou.
Pentru Dumnezeu, ce făcea?!
Ahaaa! În sfârșit, Sophie putea să descifreze mișcările creaturii. Aceas-
ta se oprea în fața fiecărei case. Se oprea și se uita pe furiș prin ferestrele
fiecărei mansarde de pe stradă. De fapt, era atât de înalt, încât era nevoit
chiar să se aplece puțin pentru a putea arunca o privire înăuntru.
48
Rămânea locului și stătea la pândă. Apoi aluneca încetișor spre casa
următoare, zăbovind din nou pentru a arunca o privire pe furiș, după care
își continua drumul de-a lungul întregii străzi.
Era mult mai aproape acum, iar Sophie putea să-l vadă mai bine.
Analizându-l cu atenție, trase concluzia că trebuie să fi fost un soi de
persoană. În mod evident nu era o ființă omenească, însă era fără îndo-
ială o persoană.
O persoană uriașă, poate.
Năucită, Sophie se uită cu și mai mare concentrare la strania creatură
care străbătea strada încețoșată, scăldată în lumina lunii. Uriașul (dacă
era într-adevăr un uriaș) purta o lungă mantie neagră.
Într-o mână avea ceea ce părea a fi o trâmbiță foarte lungă și subțire.
În cealaltă mână ducea o valiză mare.
Uriașul se opri exact în fața casei domnului și doamnei Goochey. Fa-
milia Goochey avea un magazin de legume și fructe în mijlocul Străzii
Mari și locuiau la etaj, deasupra magazinului. Cei doi copii ai familiei
dormeau în camera de la mansardă, cea cu vedere spre stradă, Sophie știa
lucrul acesta.
Uriașul aruncă o privire prin fereastra de la camera în care dormeau
Michael și Jane Goochey. De peste drum, Sophie îl urmărea, cu respirația
tăiată.
Îl văzu pe uriaș făcând un pas în spate și lăsându-și valiza jos, pe tro-
tuar. Se aplecă și deschise valiza, apoi scoase ceva dinăuntru. Arăta ca un
borcan de sticlă, unul din acelea pătrate, cu un capac care se înfiletează.
Uriașul îndepărtă capacul și turnă conținutul borcanului pe gâtul obiec-
tului care semăna cu o trâmbiță lungă.
49
—
Percy Jackson și Olimpienii: Hoțul fulgerului
este un roman fantastic bazat pe miturile Gre-
ciei Antice și este prima carte din seria Percy
Jackson și Olimpienii a lui Rick Riordan.
—
„Calambururi, glume și o ironie subtilă de-a lungul
unei intrigi captivante.“
Telegraph
„Un ritm al acțiunii perfect, cu momente electrizante

care se urmăresc unul pe celălalt precum bătăile unei
inimi.“
New York Times
Percy Jackson
și Olimpienii I:
Hoțul fulgerului
Rick Riordan

de Alexandru Moldovan
340 de pagini
ISBN 978-606-788-217-9
— 13
Hoțul fulgerului este prima carte din seria Percy Jackson și Olimpienii,
cea mai cunoscută și iubită rescriere a mitologiei Greciei antice.
Percy Jackson are doisprezece ani și într-o bună zi se trezește prins în-
tr-un joc periculos despre care credea că mai există doar în legende.
Însoțit de noii săi prieteni, un satir și o fiică a zeiței Atena, tânărul care
descoperă că este fiul lui Poseidon pornește într-o aventură spectaculoasă
pentru a recupera una dintre cele mai puternice arme ale Olimpului: ful-
gerul lui Zeus.
51
Argus ne-a descărcat bagajele, s-a asigurat că avem bilete la autocar,
apoi a plecat, urmărindu-ne cu ochiul de pe dosul palmei în timp ce ieșea
din parcare.
M-am gândit ce aproape eram de fostul meu apartament. Într-o zi
obișnuită, mama ar fi ajuns deja acasă de la magazinul de dulciuri.
Gabe-cel-împuțit era probabil acolo chiar acum, jucând poker, fără să-i
ducă lipsa.
Grover și-a pus rucsacul pe umeri. A privit în direcția în care mă uitam eu.
— Vrei să știi de ce s-a măritat cu el, Percy?
M-am uitat la el.
— Mi-ai citit cumva gândurile?
— Doar emoțiile.
A ridicat din umeri.
— Cred că am uitat să-ți spun că satirii pot face asta. Te gândeai la
mama ta și la tatăl tău vitreg, nu-i așa?
Am dat din cap, întrebându-mă ce altceva mai uitase Grover să-mi
spună.
— Mama ta s-a măritat cu Gabe pentru tine, a spus Grover. Îi spui tu
„împuțitul“, dar de fapt habar n-ai ce aură are tipul... Câh. Eu îl simt de
aici. Îi simt mirosul pe tine și tu nu te-ai mai apropiat de el de-o săptă-
mână.
— Mulțumesc, am spus. Unde e cel mai apropiat duș?
— Ar trebui să fii recunoscător, Percy. Tatăl tău vitreg miroase atât de
respingător a om, încât a mascat prezența oricărui semizeu. De îndată ce
am mirosit interiorul Camaroului său, am știut: Gabe îți acoperă mirosul
52
de ani de zile. Dacă n-ai fi stat cu el în fiecare vară, probabil că ai fi fost
găsit de monștri cu mult timp în urmă. Mama ta a rămas cu el ca să te
protejeze. A fost o femeie inteligentă. Probabil că te-a iubit foarte mult
dacă a rezistat cu tipul ăla – dacă asta te face să te simți mai bine.
Nu m-am simțit mai bine, dar am încercat să nu arăt asta. „O voi reve-
dea“, m-am gândit eu. „Nu a murit.“
M-am întrebat dacă Grover îmi ghicește în continuare emoțiile, așa
amestecate cum erau. Eram bucuros că el și Annabeth erau cu mine, dar
mă simțeam vinovat că nu sunt sincer cu ei. Nu le spusesem motivul real
pentru care acceptasem această misiune nebunească.
Adevărul era că nu-mi păsa de recuperarea fulgerului lui Zeus sau de
salvarea lumii și nici măcar că-l ajutam pe tatăl meu. Cu cât mă gândeam
mai mult, cu atât îl disprețuiam mai mult pe Poseidon pentru că nu mă
vizitase niciodată, pentru că n-o ajutase niciodată pe mama, pentru că
nu trimisese nici măcar o pensie alimentară. Mă recunoscuse doar pentru
că trebuia să rezolve o treabă.
53
—
O poveste înduioșătoare și plină de umor des-
pre încercările lui Peter de a-și găsi locul într-o
familie în care fratele mai mic ocupă tot spațiul.
—
„E o plăcere să urmărim o autoare talentată precum
Judy Blume scriind constant cărți care reflectă o abi-
litate remarcabilă de a combina umorul cu percepția
interioară a lumii copilului.“
Publishers Weekly
„Blume are ochi pentru detaliile fine ale vieții, fie ele
amuzante sau frustrante.“
Booklist
Povestea unui
omuleț din
clasa a IV-a
Judy Blume

de Diana Marin-Caea
Ilustrații
de Roy Doty
152 de pagini
ISBN 978-606-788-012-0
14
—
Oare cum te simți la 9 ani, cu o țestoasă simpatică și un frate mic și ză-
păcit, asupra căruia se îndreaptă toată atenția celor din jur?
Peter privește cu uimire cum Colțunaș, micul „monstru“ care distruge
tot ce atinge, stârnește admirație, pe când el e tratat cu indiferență de toată
lumea.
55
Într-o după-amiază însorită, l-am sunat pe
Jimmy Fargo și ne-am dus în parc. Jimmy
e singurul puști din bloc care îmi e coleg
de clasă. Asta dacă n-o pui la socoteală
pe Sheila. Și eu nu o pun! Stă în blocul
meu, la etajul al zecelea. Henry, liftierul,
face mereu glume pe seama mea și a Sheilei.
Crede că ne simpatizăm. Adevărul e că nu pot
s-o sufăr. Face pe deșteapta. Dar am descoperit
că majoritatea fetelor sunt așa!
Cel mai mare defect al Sheilei e că încearcă me-
reu să mă atingă. Și, când reușește, strigă: „Peter
are păduchi! Peter are păduchi!“ Nu mă mai sperii
de păduchi. Când eram în clasa a doua, mă examinam
mereu să văd dacă nu cumva am. Dar n-am găsit niciunul. Majoritatea
copiilor, odată ajunși într-a patra, renunță la chestia asta cu păduchii. Dar
nu și Sheila. O ține sus și tare. Așa că prefer să păstrez distanța.
Mama crede că Sheila e cea mai grozavă. „E așa de deșteaptă“, zice
mama. „Și într-o zi va fi o adevărată frumusețe.“ Ei, asta chiar că e tare!
Sheila seamănă destul de mult cu maimuțele după care e atât de înnebu-
nit Colțunaș. Așa că probabil o să i se pară frumoasă unui maimuțoi! Dar
mie, niciodată.
Eu și cu Jimmy avem locul ăsta special cu niște stânci unde ne place să
ne jucăm când mergem în parc. Ne cățărăm pe ele și ne jucăm de-a agen-
ții secreți. Jimmy poate să imite tot felul de accente străine. Probabil pen-
56
tru că tatăl lui e actor cu jumătate de normă. Când nu joacă, predă cursuri
la Colegiul Orășenesc.
Azi, când am ajuns la locul nostru cu stânci, cine credeți că era coco-
țată acolo? Sheila! Se prefăcea că citește o carte. Dar cred că de fapt ne
aștepta pe mine și pe Jimmy. Ca să vadă ce-o să facem când o s-o găsim
cățărată pe stâncile noastre.
— Hei, Sheila! am zis. Alea sunt stâncile noastre.
— De unde până unde? a întrebat.
— Hai, Sheila, a spus Jimmy, cățărându-se și el. Știi că eu și cu Peter
stăm aici.
— Cu atât mai rău pentru voi, a zis Sheila.
— Sheila, du-te și găsește-ți altă stâncă! am strigat.
— Îmi place asta, a zis ea, ca și cum tot parcul ar fi fost al ei. De ce nu
vă găsiți voi altă stâncă?
Cine credeți c-a trecut tocmai atunci pe alee? Colțunaș.
Mama era chiar în spatele lui, zbierând:
—Colțunel... așteapt-o pe mămica!
Dar când Colțunaș se pune în mișcare, nu mai așteaptă pe nimeni.
Urmărea niște porumbei.
— Pii, pii... porumbel, striga.
Lui frate-meu îi plac păsările. Dar pur și simplu nu pricepe că păsările
n-o să se lase prinse.
— Bună, mami, am zis.
57
—
Un roman-cult, multipremiat, despre miracolul
și povara nemuririi.
—
„O carte intimidantă și splendid scrisă, care nu poate
fi uitată sau lăsată din mâini.“
The New York Times
„Cel mai mare talent al lui Natalie Babbit este felul în

care întrețese fantezia cu vioiciunea și înțelepciunea
nemuritoare a vechilor basme. Persistă, nu-ți dă pace
când ești treaz, te face să te tot gândești.“
The Boston Globe
Tuck pentru totdeauna
Natalie Babbitt

de Tatiana Dragomir
152 de pagini
ISBN 978-606-788-022-9
15
—
Familia Tuck a băut din izvorul nemuririi și de atunci rătăcește prin
viață, cât mai departe de ochii oamenilor. Dar viața veșnică e, la urma ur-
melor, o binecuvântare sau o condamnare?
59
Winnie nu credea în basme. Nu-și dorise niciodată o baghetă magică,
nu visase să se mărite cu un prinț și, în general, nu era prea convinsă că
spiridușii despre care vorbea bunica existau cu-adevărat. Așa că acum,
ascultând povestea asta extraordinară, chiar rămase cu gura căscată și
ochii mari, neștiind ce să mai creadă. Era posibil ca absolut nimic să nu
fi fost adevărat. Și totuși...
— Ce grozav să mai putem spune tărășenia asta și altcuiva! izbucni
Jesse. Ia gândește-te numai, Winnie Foster, că tu ești singura persoană
din lume, în afară de noi, firește, care știe toate lucrurile astea!
— Ba, stai puțin, spuse Miles precaut. Poate că nu e chiar așa. Se poa-
te să mai existe încă mulți alții ca noi rătăcind prin lume.
— Poate... Dar noi nu-i știm, îi atrase atenția Jesse. Până acum n-am
putut povesti despre asta nimănui. Nu-i așa că e ciudat, Winnie? Și e și
extraordinar, într-un fel. Gândește-te câte lucruri am văzut tot umblând
prin lume! Și câte lucruri vom vedea de-acum înainte!
— Dacă mai continuați să vorbiți așa, fata asta o să se repeadă chiar
acum înapoi și o să bea o grămadă de apă de la izvor, îi avertiză Miles pe
ceilalți doi. Să știi, Winnie, că totuși, pe lângă lucrurile frumoase de care
pomenea Jesse Tuck, mai este ceva, mai sunt multe...
— O, da, tot felul de chestii, adăugă Jesse, ridicând din umeri. Dar, de
vreme ce nu putem face nimic ca să schimbăm situația, eu zic să ne bu-
curăm de ce avem. Nu mai pune mereu răul înainte.
— Nu fac asta, răspunse Miles. Dar cred că ar trebui să iei lucrurile
astea mai în serios.
— Încetați, băieți, spuse Mae.
60
Îngenunche lângă pârâu și își stropi fața și mâinile cu apă rece.
— Of, Doamne, ce vreme! exclamă ea, ridicându-se în sfârșit în picioare.
Își desprinse broșa de pe piept, își scoase șalul și își șterse cu el picătu-
rile de apă care i se rostogoleau pe față.
— Ei, fetițo, îi spuse ea lui Winnie, acum ne-ai aflat secretul. Este un
lucru însemnat și foarte primejdios. Trebuie să ne ajuți să păstrăm secre-
tul. Vei fi având o mulțime de întrebări pentru noi, dar nu mai putem
zăbovi aici.
Își înfășură din nou șalul în jurul taliei și oftă:
— Mă doare sufletul la gândul că mama și tatăl tău își vor face griji din
pricina ta, dar n-avem încotro. Trebuie să te ducem la noi acasă. Ăsta-i
planul.
61
—
Ce ai face dacă într-o zi cineva ți-ar oferi un inel
fermecat, să călătorești cu el în alte lumi – lumi
fantastice, care nici nu știai că există?
—
„O poveste clasică despre destin, descoperire și ima
ginație, potrivită pentru toată familia.“
Brightly
„Nepotul Magicianului are toate ingredientele: aven-

tură, personaje minunate, un răufăcător cu o putere
remarcabilă, o intrigă interesantă și, ocazional, bine
plasate părți comice.“
Amreading.com
Cronicile din Narnia I:
Nepotul magicianului
C.S. Lewis

de Irina Oprea și Radu Paraschivescu
Ilustrații
de Pauline Baynes
216 pagini
ISBN 978-606-862-054-1
— 16
Digory Kirke și Polly Plummer nici nu ajung să se cunoască bine când,

pe neașteptate, pornesc în cea mai spectaculoasă aventură a vieții lor.
Obligați de unchiul Andrew să ia parte la experimentul lui magic, cei doi
copii rătăcesc pe tărâmuri dintre cele mai stranii, stăpânite de forțe ma-
lefice însetate de putere. Dar când deznădejdea își face simțită prezența,
cântecul miraculos al leului Aslan dă naștere unei noi lumi, Narnia, unde
imposibilul devine posibil, iar bunătatea și iubirea sunt răsplătite însutit.
63
Pe urmă unchiul Andrew căzu cât era de
lung și leșină.
— Aha! spuse un Porc Alergă-
tor. E doar un copac. Știam eu.
(Nu uitați că animalele nu
văzuseră pe nimeni leșinând și
nici măcar căzând.)
Buldogul, care-l adulmeca-
se conștiincios pe unchiul An-
drew, își ridică hotărât capul și
zise:
— E-un animal. În mod sigur. Și probabil că
e din același soi cu ăilalți.
— Nu prea cred, rosti unul dintre Urși. Un animal nu s-ar duce de-a
berbeleacul în halul ăsta. Noi suntem animale și nu o facem. Stăm pe
propriile picioare. Uite-așa.
Se ridică pe picioarele din spate, făcu un pas înapoi, se împiedică de o
creangă joasă și căzu cu fața-n sus.
— A treia glumă, a treia glumă, a treia glumă! se agită Stăncuța în cul-
mea bucuriei.
— Eu tot cred că-i un fel de copac, spuse Porcul Alergător.
— Dacă-i un copac, zise celălalt Urs, s-ar putea să aibă un roi de albine
în el.
— Sunt sigur că nu-i niciun copac, glăsui Bursucul. Și mi s-a părut c-a
dat să vorbească înainte să cadă.
64
— A, nu, a fost doar vântul care i-a șuierat printre crengi, spuse Porcul
Alergător.
— Doar nu crezi că-i un animal vorbitor, îi zise Stăncuța Bursucului.
N-a scos niciun cuvânt.
— Și totuși, să știți, interveni Elefanta (femela de Elefant, bineînțeles;
soțul ei, după cum vă amintiți, fusese chemat de Aslan), și totuși, să știți
că s-ar putea să fie un animal. N-ar fi cu putință ca bila albicioasă dinspre
capătul ăsta să fie-un fel de față? Iar găurile alea n-ar putea fi ochii și gura?
Sigur, n-are nas. Dar e-adevărat că – hm – e bine să nu fim înguști la min-
te. Foarte puțini dintre noi au ceea ce se cheamă cu-adevărat un Nas.
Își aținti ochii asupra propriei trompe cu o mândrie ușor de înțeles.
— Mă declar total împotriva observației ăsteia, spuse Buldogul.
— Elefanta are dreptate, zise Tapirul.
— Știți ce? făcu vesel Măgarul. Poate-o fi un animal care nu știe să
vorbească, dar crede că știe.
— Poate fi făcut să se ridice? întrebă Elefanta pe gânduri.
Prinse cu trompa corpul moale al unchiului Andrew și-l așeză în pozi-
ție verticală – din nefericire, cu capul în jos, așa că-i căzură din buzunar
două monede de o jumătate de liră, trei de cinci șilingi și una de șase
penny. Însă măsura nu dădu rezultate. Unchiul Andrew se prăbuși pur și
simplu la loc.
— Ne-am lămurit! se auziră câteva voci. Nici nu se pune problema să
fie animal. Nu e viu.
65
—
Câștigătoare a Medaliei Newbery, cea mai cu-
noscută distopie din literatura pentru copii ne
îndeamnă să explorăm importante teme politi-
ce și sociale.
—
„Lowry este iar în formă maximă, pune multe între-
bări, le răspunde altora, creând o poveste potrivită
pentru cei mai aventuroși cititori.“
Publishers Weekly
„Un roman puternic și provocator.“

The New York Times
Darul lui Jonas
Lois Lowry

de Radu Paraschivescu
208 pagini
ISBN 978-606-788-036-6
17
—
Lumea în care trăiește Jonas pare a fi una perfectă. Totul e sub control:
răul a dispărut, nimeni nu are de făcut vreo alegere. Fiecărei persoane i s-a
desemnat un rol în cadrul comunității, iar conducătorii iau toate deciziile,
fără a face vreo greșeală. Care va fi însă destinul lui Jonas?
67
Jonas nu voia să se întoarcă. Nu voia amintirile, nu voia prețuirea, nu
voia înțelepciunea, nu voia durerea. Voia să‑și recapete copilăria, genun-
chii zdreliți și jocurile cu mingea. Rămânea singur în locuință, uitându‑se
pe geam, privindu‑i pe copiii care se jucau și pe cetățenii care se întorceau
acasă cu bicicleta după niște zile obișnuite la muncă, ducând niște vieți
banale și fără chinuri, fiindcă el, Jonas, fusese ales, ca și alții înaintea lui,
să le ducă povara.
Dar nu putea să aleagă. Așa că se întorcea în fiecare zi la Anexă.
Dăruitorul îl trată cu blândețe multe zile după cumplita amintire a
războiului pe care i‑o împărtășise.
— Există și‑o mulțime de amintiri frumoase, îi reaminti el.
Așa era. Jonas avusese deja ocazia să trăiască nenumărate clipe de fe-
ricire, să se bucure de lucruri de care nu știuse până atunci.
Văzuse o petrecere cu ocazia unei zile de naștere, cu un singur copil
sărbătorit de ziua lui, așa că acum înțelegea bucuria de‑a fi un individ –
aparte, unic și mândru.
Vizitase muzee și văzuse tablouri pline de toate culorile pe care acum
era capabil să le identifice și să le numească.
Într‑o amintire de fericire absolută, mersese călare pe un bidiviu lucios
de culoarea cafelei, pe un câmp care mirosea a iarbă jilavă, iar apoi descă-
lecase lângă un pârâiaș din care și el, și calul băuseră apă rece și limpede.
Acum înțelesese ce era cu animalele; iar în clipa când calul se întorsese
de la pârâu și‑și împinsese afectuos capul în umărul lui, își dăduse seama
de legăturile dintre animal și om.
68
Se plimbase prin păduri, iar seara se așezase lângă foc. Deși prin inter-
mediul amintirilor aflase despre durerea pierderii și a singurătății, acum
învățase despre însingurare și despre posibila ei bucurie.
— Care e preferata ta? îl întrebă Jonas pe Dăruitor. Nu trebuie să re-
nunți la ea chiar acum, adăugă el repede. Vorbește‑mi despre ea, atâta tot,
ca s‑o pot aștepta cu nerăbdare, fiindcă o să fie de datoria mea s‑o primesc
după ce‑o să‑ți termini treaba.
Dăruitorul zâmbi.
— Întinde‑te, spuse el. Mă bucur să ți‑o încredințez.
Jonas încercă bucuria amintirii de îndată ce începu. Uneori avea nevoie
de timp ca să se orienteze, să‑și găsească locul. Însă de data asta se adaptă
imediat și simți fericirea care inunda amintirea.
69
—
O carte care a schimbat literatura pentru copii
propunând un personaj excentric, cu o inimă
mare și un umor fabulos.
—
„Pippi se înscrie în tradiția copiilor protagoniști care
răstoarnă lumea adulților, fie prin o mulțime de între-
bări, ca Alice, sau pur și simplu aruncând-o în haos,
precum Cotoi cu pălărioi al lui Dr. Seuss.“
The Guardian
„O fantezie savuroasă pe care copiii o s-o adore. Cam-

pioană a distracției, libertății, fanteziei și gândurilor
bune, Pippi este o creație inspirată din visele cu ochii
deschiși.“
Kirkus Review
Pippi Șosețica
Astrid Lindgren
Traducere din suedeză

de Andreea Caleman
Ilustrații
de Ingrid Vang Nyman
144 de pagini
ISBN 978-606-788-021-2
— 18
Cu părul roșu ca morcovul, strâns în două cozi țepene, pistruiată și cu

gura până la urechi, cu ciorapi desperecheați și cu pantofi în care ar putea
încăpea încă o pereche de picioare, Pippi Șosețica e o apariție remarcabilă.
Nu trece niciodată neobservată: până și hoții se lasă de meserie după ce o
întâlnesc.
Odată cu instalarea ei în Vila Villekulla, cu o maimuțică pe umăr și un
cal pe verandă, viața celor din jur se schimbă radical. Noii ei prieteni,
Annika și Tommy, încep să privească lumea prin lentila imaginației lui
Pippi și nicio zi nu mai seamănă cu alta.
71
Mirată, Pippi se încruntă la doamna învățătoare:
— Păi, dacă tu nu știi, doar nu-ți închipui c-o să-ți
spun eu!
Toți copiii se holbară îngroziți la Pippi. Învățătoa-
rea o dojeni că nu se răspunde așa la școală și că
doamnei învățătoare nu-i vorbești cu „tu“, ci îi spui
„doamna“.
— Mii de scuze, zise Pippi rușinându-se. Nu ști-
am… Nu mai fac, promit!
— Sper să fie așa, spuse doamna învățătoare. Iar 7 plus 5
fac 12, dacă vrei să știi.
— Păi, vezi că știi? zise Pippi. De ce mai întrebi? Of,
că grea de cap mai sunt! Iar ți-am zis „tu“. Scuze! zise
Pippi și se ureche zdravăn.
Învățătoarea se prefăcu a nu fi băgat de seamă și continuă:
— Ia spune-mi, Pippi, cât crezi că fac 8 plus 4?
— Hm, vreo 67! își dădu Pippi cu părerea.
— Nici gând! zise doamna învățătoare. 8 plus 4 fac 12.
— Ei, știi ceva, drăguță, asta-i prea de tot! spuse Pippi. Adineaori ai zis
că 7 cu 5 fac 12. Puțină ordine și disciplină n-ar strica nici la școală! Și,
dacă tot îți plac așa mult prostiile astea, de ce nu te pui tu într-un colț să
socotești cât poftești și să ne lași pe noi în pace să ne jucăm leapșa? Na,
că iar am zis „tu“! se supără Pippi. Mă mai ierți o dată? Ultima dată! O să
încerc să nu mai uit.
72
Doamna învățătoare o iertă, dar își zise că nu avea rost să o mai bată la
cap pe Pippi cu aritmetica deocamdată. Așa că începu să-i întrebe pe
ceilalți copii:
— Tommy, poți, te rog, să-mi spui care e răspunsul următoarei proble-
me: Lisa are 7 mere, iar Axel are 9 mere. Câte mere au împreună?
— Da, da, ia zi tu, Tommy, se băgă Pippi în vorbă. Și poți să-mi răspunzi
și la asta: dacă pe Lisa o doare burta, iar pe Axel îl doare și mai rău, cine-i
de vină și de unde au furat merele?
— Annika, o întrebare și pentru tine: Gustav a fost în excursie cu co-
legii de clasă. La plecare avea o coroană, la întoarcere îi mai rămăseseră 7
bani. Cât a cheltuit?
— Foarte bine! Iar eu vreau să știu de ce-i așa de cheltuitor, dacă a
cumpărat suc și dacă s-a spălat bine pe urechi înainte să plece de-acasă!
Învățătoarea își zise că era mai bine să încheie lecția de aritmetică și
că, poate, lui Pippi i-ar plăcea mai mult să învețe să citească. Așa că adu-
se în fața clasei o planșă frumoasă ce înfățișa un iepure. Lângă botul ie-
purelui era desenată litera „i“.
73
—
A câștigat Medalia Newbery, Premiile Raftul
Lewis Carroll și Sequoyah. S-a clasat pe locul 4
în „Topul celor mai bune cărți pentru copii scri-
se vreodată” realizat de revista Time în 2015.
A fost inclusă în 2014 de Entertainment Weekly
între cele „50 de cărți pe care orice copil ar tre-
bui să le citească“.
—
„A fost primul roman pe care l-am citit care explorea-
ză dimensiuni de timp multiple și care mi-a permis
să-mi imaginez că istoria este incompletă, în derulare
și un fenomen cu speranțe care pot fi preluate de ge-
nerații succesive.“
The New York Times
O buclă în timp
Madeleine L’Engle

de Andreea Caleman
232 de pagini
ISBN 978-606-788-011-3
19
—
O carte clasică, apreciată de copiii din lumea întreagă pentru aventura
pe care o propune în lumea fascinantă a științei. Ghidați de simpaticele și
enigmaticele doamne Cine, Ce și Care, Meg și Charles Wallace, doi frați
aparte, pornesc într-o călătorie fantastică prin spațiu și timp. Ajutați de
Calvin, prietenul lor, teserează în căutarea tatălui lor, care a dispărut mis-
terios cu mai mulți ani în urmă.
75
— Și crezi că toate astea au ceva de-a face cu tata?
— Cred că da.
— Bine, dar în ce mod?
— Nu știu. Dar pare singura explicație posibilă.
— Crezi că totul are o explicație?
— Da, cred. Dar mai cred și că limitele noastre, ca oameni, ne împie-
dică uneori să-nțelegem explicația. Însă, Meg, chiar dacă nu-nțelegem
ceva nu-nseamnă că nu are o explicație.
— Mie-mi place să-nțeleg ce se-ntâmplă, spuse Meg.
— Tuturor ne place. Dar nu-i întotdeauna posibil.
— Charles Wallace înțelege mai mult decât noi, ceilalți, nu-i așa?
— Da.
— De ce?
— Pentru că… în fine, Meg, el e… diferit.
— Diferit în ce fel?
— Nu știu. Dar vezi bine că nu-i ca noi toți.
— Nu, nu-i. Dar n-aș vrea să fiu în pielea lui, spuse Meg defensivă.
— Nu se pune problema de a vrea sau a nu vrea. Charles Wallace e cum
e. Diferit. Nou.
— Nou?
— Da, așa simțim noi, tatăl tău și cu mine.
Meg strânse creionul în mână atât de tare, încât îl rupse:
— Scuze, n-am vrut. Încerc doar să-nțeleg.
— Știu…
— Dar Charles Wallace nu arată altfel decât ceilalți.
— Nu, Meg, dar oamenii sunt mult mai mult decât felul în care arată.
Charles Wallace nu e diferit ca înfățișare, ci ca… esență.
76
Meg oftă din greu, își scoase ochelarii, îi învârti și și-i puse la loc pe nas.
— Bine, știu că Charles Wallace e diferit, știu că are ceva… în plus.
Bănuiesc că trebuie să accept și gata, fără să-nțeleg.
Doamna Murry îi zâmbi:
— Poate că asta încercam și eu să-ți explic.
— Mda… spuse Meg fără convingere.
Mama îi zâmbi din nou:
— Poate că de asta nici nu m-a surprins musafira de aseară. Poate că
de asta am și ales să-mi las deoparte îndoielile. Din cauza lui Charles
Wallace.
— Ești și tu ca el? întrebă Meg.
— Eu? Nu, Doamne ferește! Sunt binecuvântată cu mai multă minte
și posibilități decât mulți, dar n-am nimic ieșit din comun.
— Ba ai frumusețea! zise Meg.
Doamna Murry zâmbi:
— N-ai suficienți termeni de comparație, Meg. Sunt cât se poate de
banală, pe cuvânt!
Chiar atunci Calvin O’Keefe intră și, auzind spusele doamnei Murry,
izbucni în râs:
— Ha, ha!
— S-a culcat Charles? întrebă doamna Murry.
— Da.
— Ce i-ai citit?
— Din Geneza. Alegerea lui. Ce experiment făceați în seara asta, doam-
nă Murry? vru Calvin să știe.
— A, ceva la care lucram cu soțul meu. N-aș vrea să fiu prea în urmă
cu lucrul când se întoarce.
77
—
Unul dintre titlurile cele mai importante ale
ultimului deceniu, Minunea este o meditație
despre bunătate, curaj și acceptare, scrisă cu
sensibilitate și umor.
—
„Există un mesaj în această carte, transmis cu sigu-
ranță de un profesor inspirat, care spune că, dacă am
fi cu toții puțin mai buni unii cu alții, beneficiul ar fi
incalculabil. Ideea ar fi să ajungem la hotărârea fermă
de a fi oameni mai buni. Nu prea poți cere mai mult
de atât de la vreo carte.“
Independent
Minunea
R.J. Palacio

de Iulia Arsintescu
360 de pagini
ISBN 978-606-788-034-2
20
—
August Pullman este un băiat de zece ani care a avut ghinionul de a se
naște cu o teribilă diformitate facială. „Nu judeca după aparențe“ pare să
fie ideea de la care pornește R.J. Palacio, iar una dintre cheile de lectură
este dată de replica vulpiței din Micul Prinț: „Bine nu se vede decât cu ini-
ma. Esențialul e invizibil pentru ochi.“
79
— Acela este un dovleac? am întrebat, arătând cu degetul spre un ta-
blou înrămat din spatele domnului Tushman.
— Auggie, nu-i frumos să întrerupi, a zis mama.
— Îți place? a zis domnul Tushman, întorcându-se și uitându-se la
tablou. Și mie îmi place. Am crezut și eu că este un dovleac, până când
elevul care mi l-a dat mi-a explicat că, de fapt, nu-i un dovleac. Este...
ține-te bine... un portret al meu! August, te întreb și pe tine: crezi că se-
măn chiar atât de tare cu un dovleac?
— Nu! am răspuns eu, deși credeam că da.
Ceva din felul în care i se umflau obrajii atunci când zâmbea îl făcea să
semene cu un felinar din dovleac. Imediat ce m-am gândit la asta, mi-am
dat seama cât era de caraghios: dovleac, bucuțele obrajilor, domnul Po-
poneț. Și am început să râd un pic. Am clătinat din cap și mi-am acoperit
gura cu mâna.
Domnul Tushman a zâmbit de parcă mi-ar fi citit gândurile.
Am vrut să spun altceva, dar dintr-odată am auzit voci pe culoarul de
lângă birou. Nu exagerez deloc când spun că inima a început să-mi bată
de parcă aș fi alergat în cea mai lungă cursă din lume. Râsul s-a scurs din
mine imediat.
Când eram mic, nu-mi păsa dacă mă întâlneam cu alți copii, pentru că
erau și ei mici. Ceea ce e frumos la copiii mici e că nu încearcă să-ți spună
vorbe ca să te rănească intenționat, chiar dacă uneori îți spun vorbe care
te rănesc. Ei nu știu, de fapt, ce spun. Dar copiii mari știu întotdeauna ce
spun. Iar asta, pentru mine, nu e amuzant deloc. Anul trecut mi-am lăsat
80
părul lung dintr-un motiv foarte clar: pentru că îmi place cum îmi aco-
peră bretonul ochii. Mă ajută să mă apăr de lucrurile pe care nu vreau să
le văd.
Doamna Garcia a bătut la ușă și a băgat capul înăuntru.
— Au venit, domnule Tushman, a zis ea.
— Cine a venit? am întrebat.
— Mulțumesc, i-a spus domnul Tushman doamnei Garcia. August,
m-am gândit că ar fi o idee bună să cunoști câțiva dintre elevii cu care vei
fi în aceeași clasă anul acesta. O să faceți un tur al școlii, să vezi și tu cum
stau lucrurile, ca să zic așa.
— Nu vreau să cunosc pe nimeni, i-am spus mamei.
Dar m-am trezit dintr-odată cu domnul Tushman în fața mea. Mi-a
pus mâinile pe umeri, s-a aplecat și mi-a șoptit la ureche:
— Totul va fi bine, August. Sunt copii buni, te asigur.
— N-o să pățești nimic, Auggie, mi-a șoptit și mama cu toată convin-
gerea.
81
—
Arthur te invită în cea mai frumoasă călătorie
pusă la cale vreodată pentru copii și te provoa-
că să faci înconjurul lumii cu o carte, fără să te
ridici din fotoliu.
—
„Generaţii întregi de copii au citit versurile, le-au în-
văţat pe de rost şi le-au recitat părinţilor şi prietenilor
lor… Cu personajele sale, Gellu Naum rămâne pentru
totdeauna atât în Istoria Literaturii Române, cât şi în
Istoria Benzii Desenate Româneşti.“
Dodo Niță, România liberă
„M-am bucurat ca un copil când poeziile / cărțile co-

pilăriei mele au fost reeditate pentru copiii generației
fiului meu… Povestea poate fi și ar trebui citită atât de
copil, cât și de părinte și de bunic, deoarece de fiecare
dată lectura va avea semnificații diferite.“
Patricia Lidia, Serial Readers
Cartea cu Apolodor
Gellu Naum
Ilustrații
de Dan Ungureanu
120 de pagini
ISBN 978-606-788-124-0
21
—
Mistuit de dor, pinguinul Apolodor își ia rămas-bun de la prieteni și o
pornește spre Polul Sud, sperând că își va găsi liniștea alături de frații lui
din Labrador.
Cămila Suzi, iepurele Buză-Lată și pisoiul Tiț încearcă să îl oprească,
dar în zadar: dorul lui de depărtări e mai puternic decât orice și nicio ru-
găminte, oricât de fierbinte, nu-i topește dorința de a vedea ghețurile ne-
sfârșite de la capătul Pământului.
83
Abia peste vreo două luni Pecetluit cu parafină
E semnalat de un ziar Și, în pachet, un pachețel
Pe-o insulă, în Pacific. Legat cu funde elegante
Și-n pachețel găsise el
Acum era milionar. Vreo patruzeci de diamante.
(Se mai întâmplă și minuni...)
Acum vorbea la telefon
Găsise, pe-un teren viran, Din camera cu jucării,
Un geamantan de piele fină Avea vreo cinci cofetării,
Și un pachet în geamantan Trăgea cu pușca de salon,
84
Fuma numai țigări de foi, Și-a dus-o așa un an sau doi,
Stătea pe canapele moi, Dar într-o zi (sau luni, sau joi)
Mânca betel și ananas Și-a amintit Apolodor
Și nu-i mai ajungeai la nas... De frații lui și-a plâns de dor
La o plimbare cât de mică Și-a zis: — Adio, ananas,
El, hopa în helicopter! Țigări de foi și jucării,
(Poate că asta ne explică Adio, voi, cofetării
Schimbarea lui de caracter.) Și diamante! Eu vă las,
Vă las și plec, fiindcă mi-e dor.
Și a plecat Apolodor.
85
—
Una dintre cele mai frumoase cărți clasice, tra-
dusă în peste 50 de limbi, Vrăjitorul din OZ îi
învață pe copii ce înseamnă bunătatea, altruis-
mul și curajul.
—
„Vrăjitorul din Oz a început ca o simplă carte pentru
copii, transformându-se apoi într-un demers major
care a devenit, între timp, un punct de reper în lite-
ratura fantastică pentru copii. Citită de milioane de
tineri, amprenta lui Baum rămâne de actualitate chiar
și în prezent.“
Kirkus Review
Vrăjitorul din Oz
L. Frank Baum

de Grete Tartler
160 de pagini
ISBN 978-606-788-025-0
22
—
Luată pe sus de o tornadă, împreună cu Toto, cățelușul ei, dar și cu mica
lor casă din Kansas, Dorothy ajunge pe tărâmul fantastic al lui Oz.
Lumea presărată cu Muchinezi jucăuși, păduri fermecate, căsuțe din
porțelan și vrăjitoare îi pune la numeroase încercări pe Dorothy și pe noii
ei tovarăși de drum: Sperie-Ciori, Omul de Tinichea și Leul cel Fricos. Dar
cei patru le înfruntă cu curaj, în speranța că, odată ajunși în Orașul de
Smarald, Marele Vrăjitor le va îndeplini cele mai arzătoare dorințe.
87
Omul de Tinichea oftă mulțumit și lăsă jos toporul, rezemându-l de
copac.
— Mare ușurare, zise el. Am ținut toporul ăsta în aer de când am rugi-
nit și sunt fericit să-l pot pune în sfârșit jos. Acum, dacă ați vrea să-mi
ungeți încheieturile picioarelor, mi-ar fi și mai bine.
Îi unseră, așadar, picioarele, până izbuti să le miște liber, iar el le tot
mulțumea, iar și iar, pentru că-l scăpaseră; părea un om foarte politicos
și recunoscător.
— Dacă n-ați fi trecut voi pe-aici, probabil că aș fi rămas în acest loc
pentru totdeauna. Mi-ați salvat viața. Cum de vă aflați aici?
— Suntem în drum spre Cetatea de Smarald, să-l vedem pe Marele Oz,
răspunse fata, și ne-am oprit să ne petrecem noaptea în coliba ta.
— De ce vreți să ajungeți la Oz? întrebă el.
— Eu vreau să mă trimită înapoi în Kansas, iar Sperie-Ciori vrea să-i
dea niște minte, răspunse ea.
Omul de Tinichea păru să cugete o clipă adânc, apoi zise:
— Crezi că Oz ar putea să-mi dea și mie o inimă?
— De ce nu? Cred că da, răspunse Dorothy. Ar fi la fel de ușor ca a-i da
minte lui Sperie-Ciori.
— Adevărat, răspunse Omul de Tinichea. Deci, dacă îmi îngăduiți să
vă însoțesc, aș merge și eu la Cetatea de Smarald, să-l rog pe Oz să mă
ajute.
— Hai cu noi, zise Sperie-Ciori din toată inima, iar Dorothy adăugă și
ea că ar fi încântată de companie.
88
Așadar, Omul de Tinichea își luă toporul și o porniră cu toții prin co-
dru, până ieșiră la drumul pavat cu piatră galbenă.
Omul de Tinichea o rugase pe Dorothy să pună bidonul cu ulei în coș,
pentru că, spunea el:
— Dacă mă prinde ploaia și ruginesc, voi avea mare nevoie de el.
Noroc de noul tovarăș de drum, pentru că la scurt timp după ce își
reluară călătoria, ajunseră într-un loc unde copacii erau atât de deși, cu
crengile împletite peste potecă, încât nu puteau trece. Dar Omul de Ti-
nichea porni la treabă cu toporul, tăind cu atâta dibăcie, încât le croi re-
pede calea.
Cum mergeau, Dorothy era atât de adâncită în gânduri, încât nici nu
observă că Sperie-Ciori se împiedicase într-o groapă și se rostogolise la
marginea drumului. Într-adevăr, Sperie-Ciori fu nevoit s-o cheme din nou
în ajutor.
— De ce n-ai ocolit groapa? întrebă Omul de Tinichea.
— Nu știu prea multe, răspunse cu voioșie Sperie-Ciori. Capul meu e
umplut cu paie și de-aia merg eu la Oz, să-l rog să-mi dea niște minte.
— Înțeleg, zise Omul de Tinichea. Dar, la urma urmelor, mintea nu e
cel mai bun lucru din lume.
89
—
Doamna Doubtfire este o poveste amuzantă cu
gust dulce-amărui despre părinți, copii și rela-
țiile dintre ei.
—
„Temeiurile emoționale ale poveștii de față li se vor
părea mult prea familiare tinerilor ale căror vieți au
fost neplăcut afectate de imaturitatea adulților din
preajma lor.“
Publishers Weekly
„Talentata și originala autoare britanică Anne Fine ne

oferă o perspectivă plină de viață asupra dificultăților
de familie cotidiene, pe care le observă cu o inteligen-
ță ascuțită.“
Kirkus Review
Doamna Doubtfire
Anne Fine

de Grete Tartler
190 de pagini
ISBN 978-606-788-025-0
23
—
Lydia, Christopher și Natalie sunt obișnuiți cu certurile în familie. Deși
părinții au divorțat, viața lor nu a devenit mai liniștită, iar cei trei frați tre-
buie să se împartă între mamă și tată.
Veșnic înverșunată și încăpățânându-se să-i lase pe copii cât mai puțin
în grija lui Daniel, Miranda hotărăște să angajeze o bonă. Din momen-
tul în care pășește în casa lor, doamna Doubtfire – femeia impunătoare și
hotărâtă – schimbă atmosfera în familie, aducând parfum de lavandă și
puțină relaxare.
91
Natalie o întâlni prima. Auzind o bătaie ușoară în ușa de la intrare, în
timp ce mergea să se culce, în pijamaua cu dungi roz, se ridică pe vârfuri
și trase zăvorul.
O apariție imensă se înălță ca un turn deasupra ei, în capătul scărilor.
Purta o haină largă de culoarea somonului, de sub care se ițea o fustă cu
imprimeu îndrăzneț, lungă cât să lase vederii doar vârful cizmelor de cau-
ciuc verde închis. Avea pe cap un turban imens, ținut prins cu o sumedenie
de agrafe și o broșă de un turcoaz strălucitor. La gât îi flutura un șal de pene,
iar la subraț ținea o geantă enormă din imitație de piele de crocodil.
— Tu trebuie să fii micuța Natalie.
Natalie aprobă din cap holbându-se la apariție.
— Eu sunt doamna Doubtfire, dragă.
Natalie dădu iar din cap, cu ochii mari. Sub fenomenalul turban înflo-
rat, pleoapele femeii erau unse cu mov, obrajii arătau nefiresc de roz, iar
buzele străluceau stacojiu.
— Ne ducem la culcare, nu-i așa?
Natalie încuviință pentru a treia oară, tot incapabilă să scoată o vorbă.
Dintre cutele largi ale hainei se ivi o mână uriașă, care apucă mâna
fetiței. Apariția intră în casă. Natalie se trase înapoi. Cu un călcâi verde
împinse ușa până când se închise cu un țăcănit.
— Vino, atunci. Mergem sus.
La intrarea îngustă pe scara interioară, Natalie fu nevoită să dea drumul
mâinii apariției și să o ia înainte.
Când ajunse la etaj, apariția o struni cu o palmă ușoară la fund, gest
care i se părea familiar.
92
— Te-ai spălat pe dinți, păpușă?
Natalie clătină din cap.
— Atunci, treci întâi la baie.
Natalie tropăi ascultătoare spre baie. Își luă periuța de dinți din supor-
tul în formă de arici, stoarse pastă pe ea și se spălă, evitând dinții care se
clătinau. Între timp, apariția se așeză pe marginea căzii și examină plan-
tele de pe pervazul ferestrei.
— Nu-mi place cum arată garofițele. Au fost udate prea mult. Trebuie
să vorbesc mâine despre asta cu mama ta. Să-mi aduci aminte, domni-
șoară Natalie. Garofițele pur și simplu urăsc să fie ude la picioare.
Periindu-și energic dinții, Natalie cercetă garofițele, căutând un semn
al nefericirii lor, în timp ce apariția își mută atenția asupra plantelor că-
țărătoare.
— Filodendronul acela are nevoie de o porție bună de îngrășământ.
Uite cum arată, pipernicit și lipicios! Se pare că voi avea ceva de lucru în
casa asta.
Natalie îi mărturisi, cu gura plină de spumă roz:
— În bucătărie avem plante cu toate frunzele uscate. Mama e foarte
nedumerită. Nu-și dă seama ce au pățit.
— Poate că nu le place atmosfera...
93
—
O carte de aur a literaturii franceze pentru copii
—
„Un mare clasic al umorului. A trecut ceva vreme de
când Micuțul Nicolas și gașca lui zburdalnică și zgo-
motoasă de prieteni o fac pe clovnii spre amuzamen-
tul publicului.“
Fnac
Micuțul Nicolas
René Goscinny,
Jean-Jacques Sempé
Traducere din franceză

de Raluca Dincă
Ilustrații
de Jean-Jacques Sempé
200 de pagini
ISBN 978-606-788-128-8
— 23
Cine zice că micuților nu le place școala? Nicolas și prietenii lui nu se

distrează nicăieri mai bine ca acolo. Păi unde ar stârni atâta admirație și
invidie costumațiile lui Gil? Și cine ar mai sta drepți la auzul fluierului de
polițist al lui Rufus? Și Eusebiu, care e cel mai forțos dintre toți, pe cine
ar putea el să mai pocnească în nas? Iar Nicolas se distrează așa de tare,
că uite ce spune: „Când o să mă fac mare, o să-mi cumpăr o clasă numai și
numai ca să mă joc în ea.“
Deși se răfuiesc adesea, până la urmă, orice s-ar spune, gândesc la fel,
așadar se înțeleg. Ce îl uimește însă pe micuțul Nicolas e cum de cei mari
nu reușesc să înțeleagă niciodată nimic.
95
Trebuia să mutăm toate băncile. Numai că, în timp ce le mutam și ne
distram la culme, a intrat domnul inspector împreună cu domnul director.
Nu mai era nevoie să ne ridicăm, eram deja în picioare. Și toată lumea
a rămas cu gura căscată.
— Ei sunt cei mici. Sunt… un pic cam împrăștiați, a zis domnul director.
— Observ, a zis domnul inspector. Luați loc, copii.
Ne-am așezat, dar banca pe care voiam s-o mutăm era întoarsă invers,
așa că Chiril și Ioachim stăteau acum cu spatele la tablă. Domnul inspec-
tor s-a uitat la doamna învățătoare și a întrebat-o dacă cei doi elevi stau
mereu în poziția asta. Doamna s-a cam schimbat la față: parcă era Lothar
când e ascultat, doar că pe ea n-a apucat-o plânsul.
— Un mic incident… a zis doamna.
Domnul inspector nu părea deloc binedispus. Avea niște sprâncene
groase, gata-gata să-i intre în ochi.
— Trebuie să fim un pic mai autoritari, a zis el. Haideți, copii, puneți
banca la locul ei.
Ne-am ridicat cu toții, moment în care domnul inspector
a început să strige:
— Nu toți odată! Doar voi doi!
96
Chiril și Ioachim au întors banca și s-au așezat. Domnul inspector a
zâmbit și s-a sprijinit cu mâinile de bancă.
— Bun, ia spuneți voi: ce făceați înainte să vin? a întrebat el.
— Mutam banca, a răspuns Chiril.
— Da’ mai terminați odată cu banca asta! a țipat domnul inspector,
parcă scos din sărite. Și, la urma urmelor, ce-aveați cu banca? De ce s-o
mutați?
— Din cauza cernelii, a zis Ioachim.
— Cerneală? De unde și până unde? a întrebat domnul inspector, după
care a văzut că are mâinile albastre.
Apoi a oftat adânc și-a început să se șteargă pe degete cu o batistă.
Ne-am dat seama că nici domnului inspector, nici doamnei învățătoa-
re, nici domnului director nu le ardea deloc de glume. Așa că am zis să
stăm cuminți-cuminți.
— Din câte văd, sunt ceva probleme cu disciplina, i-a spus domnul
inspector doamnei învățătoare. Să apelăm la puțină psihologie elemen-
tară.
Apoi s-a întors spre noi, zâmbind cu gura până la urechi și ridicând din
sprâncene:
— Copii, eu vreau să fiu prietenul vostru. Să nu vă fie teamă de mine.
Știu că vă place să vă amuzați. Să știți că și mie îmi place să râd. Apropo,
știți gluma aia cu doi surzi? Cică un surd se întâlnește cu altul și-l întrea-
bă: „Te duci la pescuit?“ Iar celălalt zice: „Nu, mă duc la pescuit.“ La care
primul zice: „Aha, bine, credeam că te duci la pescuit.“
97
—
De peste cincizeci de ani, Paddington, unul din-
tre cei mai cunoscuți și îndrăgiți ursuleți din
lume, îi încântă cu aventurile lui pe cititorii de
toate vârstele.
—
„Paddington a încântat audiența prima dată acum
aproape șaizeci de ani. Acum o nouă generație va fi
cu siguranță entuziasmată de tipul special de umor
absurd al lui Michael Bond și de satira blajină folosită
de el.“
Scholastic
„Am scris-o mai mult ca să mă amuz decât gândin-

du-mă s-o public. După zece zile mi-am dat seama că
am o carte în mâini. Nu le era adresată doar copiilor,
dar cred că am vorbit în ea despre genul de lucruri pe
care-mi plăcea să le citesc când eram tânăr.“
Michael Bond
Un urs pe nume
Paddington
Michael Bond

de Iulia Arsintescu
Ilustrații
de Peggy Fortnum
152 de pagini
ISBN 978-606-788-087-8
25
—
Paddington călătorește clandestin din întunecatul Peru până la Lon-
dra, având la el doar o valiză cu un borcan cu marmeladă de portocale și
o etichetă pe care scrie „Vă rog să aveți grijă de acest ursuleț”. Fie că e la
teatru, că merge cu metroul sau că petrece o zi la plajă, Paddington intră
în cele mai amuzante încurcături, reinventând, astfel, haosul.
99
— Apropo, că tot veni vorba, zise domnul Brown.
Unde-i Paddington? Doar n-a rămas în camera
lui…
Judy ridică privirea de pe birou, căutând hâr-
tie de scris.
— Nu-i nicio problemă, zise ea. Padding-
ton face baie.
— Baie!
Pe chipul doamnei Brown se citea îngrijo-
rarea.
— Este prea mic ca să facă baie singur.
— Nu te agita, Mary, mormăi domnul Brown,
în timp ce se așeza în fotoliu cu ziarul în mână. Pro-
babil că se distrează de minune.
Domnul Brown nu se înșela prea tare. Paddington se distra de minune,
dar nu așa cum se gândise el. Fără să știe că tocmai i se hotăra soarta,
Paddington ședea în mijlocul pardoselii din baie și desena harta Americii
de Sud cu tubul de cremă de ras al domnului Brown.
Lui Paddington îi plăcea geografia. De fapt, îi plăcea geografia perso-
nală, adică să vadă locuri ciudate și să întâlnească oameni noi. Înainte să
părăsească America de Sud și să pornească în lunga lui călătorie spre
Anglia, mătușa Lucy, care era o ursoaică foarte deșteaptă, se străduise să-l
învețe tot ce știa. Îi spusese totul despre locurile pe care le va întâlni pe
drum și petrecuse multe ceasuri citindu-i despre oamenii pe care îi va
cunoaște.
100
Fusese o călătorie lungă cât jumătate de lume. Harta lui Paddington
ocupa aproape toată pardoseala băii și folosise aproape toată crema de ras
a domnului Brown. Cu ce mai rămăsese încercă din nou să-și scrie numele.
Făcu mai multe încercări și până la urmă se hotărî pentru PADINGTUN.
Părea mai important.
Abia când îi căzu pe nas un strop cald își dădu seama că se umpluse
cada și că apa dădea pe dinafară. Se cățără oftând pe marginea căzii, în-
chise ochii, își acoperi nasul cu laba și sări. Apa era fierbinte, plină de
clăbuci și mai adâncă decât se așteptase. De fapt, trebuia să stea pe vârfuri,
dacă voia să rămână cu nasul la suprafață.
În acel moment avu o revelație neplăcută. Una era să intre în cadă și
cu totul altceva să iasă. Mai ales că apa îi ajungea până la nas, marginile
căzii erau alunecoase și avea ochii plini de săpun. Nici măcar nu vedea să
închidă robinetele.
Încercă să strige după ajutor, mai întâi încet, apoi foarte tare:
— AJUTOR! AJUTOR!
Așteptă câteva clipe, dar nu veni nimeni. Brusc, îi veni o idee. Ce bine
că rămăsese cu pălăria pe cap! Începu să scoată apa din cadă cu ea.
101
—
Tradusă în peste 40 de limbi, înduioșătoarea
poveste scrisă de Luis Sepúlveda transmite un
mesaj copleșitor despre prietenie și acceptarea
celor de lângă noi.
—
„Cu un limbaj simplu, povestea descrie cu sensibilita-
te personajele și evenimentele. Teme precum respec-
tul față de mediul înconjurător, diversitatea familială
sau compasiunea ne sunt prezentate în episoade dra-
matice sau printr-o comedie de caracter.“
Booklist
Povestea unei
pescărușe și a
motanului care
a învățat-o să zboare
Luis Sepúlveda
Traducere din spaniolă

de Lavinia Braniște
Ilustrații
de Chris Sheban
144 de pagini
ISBN 978-606-788-225-4
—
26
Motanul Zorbas își petrece zilele liniștit și fericit în compania seme-
nilor lui din neamul pisicesc. Până când o pescărușă îi tulbură somnul,
lăsându-l pe cap cu una dintre cele mai mari responsabilități: să se îngri-
jească de puiul ei, care se va naște în curând.
Zorbas nu are de ales și trebuie să-și țină cumva promisiunea, pentru că
un motan nu își încalcă niciodată cuvântul dat.
103
Știetot se cățără pe o piesă de mobilier
enormă în care stăteau aliniate cărți groa-
se, ce păreau foarte impunătoare, și,
după ce căută pe cotoare litera P, aruncă
volumul. Apoi coborî și el și, cu o ghea-
ră scurtă și tocită de la studiat atâtea
cărți, începu să dea paginile. Cei trei
motani păstrau o liniște respectuoasă,
în timp ce el mormăia ceva de neînțeles.
— Da, cred că suntem pe calea cea
bună. Ce interesant! Pajură. Papagal. Peli-
can. Vai, ce interesant! Ia ascultați, prieteni: se
pare că pelicanul e o pasăre groaznică, groaznică! E considerat un devorator
nesătul. Groaznic! exclamă entuziasmat Știetot.
— Nu ne interesează ce scrie despre pelican. Suntem aici pentru o pes-
cărușă, îl întrerupse Secretarul.
— Sunteți amabil să-ncetați să-mi luați vorba din gură? bombăni Colo-
nelul.
— Iertați-mă. Dar enciclopedia e ceva irezistibil pentru mine. De câte
ori mă uit în paginile ei învăț ceva nou, se scuză Știetot și se uită mai depar-
te peste cuvinte, până găsi ce căuta.
Dar ce scria în enciclopedie despre pescăruși nu le fu de mare ajutor.
Aflară doar că pescărușul care-i interesa aparținea speciei argintate, numi-
tă astfel datorită culorii argintii a penelor.
104
Și nici ce citiră despre petrol nu-i ajută să afle ce puteau face pentru pes-
cărușă, deși fură nevoiți să îndure o lungă predică venită din partea lui Știetot,
care se întinse să vorbească despre un război al petrolului din anii ’70.
— Pe acele ariciului! Ne-am întors de unde am plecat, mieună Zorbas.
— E groaznic! Groaznic! E prima oară când enciclopedia mă dezamă-
gește, recunoscu deznădăjduit Știetot.
— Și-n emplicope... encimole... mă rog, știți ce vreau să spun, nu sunt și
sfaturi practice pentru îndepărtarea petelor de petrol? se interesă Colonelul.
— Genial! Teribil de genial! De acolo trebuia să fi început! Chiar acum
vă aduc volumul nouăsprezece, litera „S“ de la soluții de scos petele, anun-
ță din nou euforic Știetot, în timp ce se cățăra iarăși pe mobila cu cărți.
— Vă dați seama? Dacă dumneavoastră ați fi evitat acest obicei odios de
a-mi lua vorba din gură, până acum deja știam ce avem de făcut, îi spuse
Colonelul Secretarului, care rămase tăcut.
Pe pagina dedicată soluțiilor de scos pete, găsiră, pe lângă metode de a
scoate pete de marmeladă, cerneală, sânge și suc de zmeură, o modalitate
de a elimina petele de petrol.
105
—
O poveste despre un prieten imaginar cât se
poate de atipic, care ne arată că excepționalul se
deghizează adesea în banal și că extraordinarul
ne așteaptă la fiecare pas.
—
„Karlsson poate să zboare grație unui motor pe care-l
are în spate, este cel mai bun din lume la toate, e mai
ales cel mai bun prieten... Peste tot pe unde trece, îl
așteaptă aventuri extraordinare.“
Fnac
Karlsson de-
pe-acoperiș
Astrid Lindgren
Traducere din suedeză

de Andreea Caleman
Ilustrații
de Ilon Wikland
176 de pagini
ISBN 978-606-788-244-5
27
—
Pentru Frățior e tare greu să fie cel mai mic din familie. Frații mai mari
nu vor să se joace cu el, iar părinții doar îl ceartă și nici măcar un câine nu
vor să-i cumpere!
Așa că Frățiorul își face un nou prieten, pe Karlsson de-pe-acoperiș, un
domn mititel, rotofei și foarte hotărât, care poate zbura.
Și ce dacă îi strică motorașul cu aburi și îi mănâncă toate caramelele?
Alături de el, Frățiorul se distrează de minune și nu-i pasă că el este singu-
rul care poate să-l vadă pe acest misterios Karlsson.
107
Frățiorului i se părea că aștepta de-o veșnicie și
era gata-gata să creadă că, de data asta, Karlsson
chiar dispăruse și că era nici mai mult, nici mai
puțin decât… o închipuire! Dar deodată se
auzi zbârnâitul bine cunoscut și, zbrrr, Karl-
sson intră pe fereastră vesel și vioi.
— Of, mi s-au lungit urechile, spuse
Frățiorul. Când ai zis că vii?
— În jur de, răspunse Karlsson. Am zis
că vin în jur de și iată-mă!
Zicând acestea, Karlsson se duse la
acvariul Frățiorului, își băgă capul în apă
și începu să bea cu înghițituri mari.
— Hei, ai grijă, peștii mei! spuse Frățiorul neliniștit.
Îi era teamă ca nu cumva Karlsson să înghită vreunul dintre peștișorii lui
guppy care înotau veseli încolo și-ncoace prin acvariu.
— Când ai febră, trebuie să bei apă tot timpul, spuse Karlsson. Ce dacă
mai scapă și câte-un peștișor? O nimica toată.
— Ai febră? se miră Frățiorul.
— Dacă am febră?! Ia pune mâna! zise Karlsson și duse mâna Frățiorului
la frunte.
Dar Frățiorului nu i se păru că grăsunul ar fi avut cine știe ce febră.
— Și ce temperatură ai? îl întrebă el pe Karlsson.
— Păi să tot fie vreo treizeci, patruzeci de grade, spuse Karlsson. Cel
puțin!
108
Frățiorul avusese de curând pojar și știa bine ce înseamnă să ai febră.
Dădu neîncrezător din cap:
— Nu cred că ești bolnav!
— Ești îngrozitor! Da’ ce, n-am voie și eu să fiu bolnav, ca toată lumea?
— Adică vrei să fii bolnav? întrebă Frățiorul uluit.
— Păi cine nu vrea? Vreau să zac în pat și să am febră, o grămaaaadă de
febră, și tu să mă-ntrebi cum mă simt și eu să zic că sunt cel mai bolnav din
lume și tu să mă-ntrebi dacă vreau ceva și eu să zic că sunt bolnav rău, așa
de bolnav, că nu-mi trebuie nimic… decât o grămadă de tort și multe fur-
securi, ciocolată cât cuprinde și o tonă de caramele.
Karlsson se uită întrebător la Frățiorul care era în mare încurcătură, căci
nu știa cum ar putea face rost, pe nepusă masă, de toate câte îi înșirase
Karlsson.
— Vreau să-mi fii ca o mamă, continuă Karlsson, și să-mi zici că trebuie
să iau nu știu ce medicament scârbos și că, dacă-l iau, îmi dai cinci bani. Și
pe urmă să-mi înfășori un fular de lână călduros în jurul gâtului, da’ eu să
zic că mă mănâncă… dacă nu-mi dai încă cinci bani.
Frățiorul voia din toată inima să fie ca o mamă pentru Karlsson.
109
—
Winnie Puh e un personaj atât de îndrăgit în lu-
mea întreagă, încât a primit propria stea pe fai-
mosul bulevard Hollywood Walk of Fame, iar în
Varșovia și Budapesta există câte o stradă care îi
poartă numele.
—
„Aventurile pașnice ale lui Puh, Purceluș, Aiurel, Tigri-
șor și ale celorlalți aflați sub oblăduirea chibzuitului și
prevăzătorului Christopher Robin, au stârnit închipui-
rea și au încălzit inimile a milioane de cititori.“
Common Sense Media
„Cel mai bun lucru care li se poate întâmpla acestor

personaje este să le împărtășim. Să le dăm mai depar-
te celor pe care-i iubim. De la o generație la alta.“
Kids’ Book Review
Ursulețul Winnie Puh
A.A. Milne

de Luiza Vasiliu
Ilustrații
de Ernest H. Shepard
176 de pagini
ISBN 978-606-788-245-2
28
—
Ursulețul Winnie, cel din poveștile preferate ale lui Christopher Robin,
locuiește într-o pădure îndepărtată și nu e zi să nu aibă parte de aventuri:
urcă în copaci în căutare de miere (mâncarea lui preferată, evident!), îl
ajută pe măgărușul Aiurel să-și caute coada, încearcă să prindă un „Efe-
lant“, ba chiar merge într-o „expotiție“ ca să descopere Polul Nord. Iar
când se satură de prea mult suspans și prea multe emoții, îl ia de mână
pe Christopher Robin și buf, buf, buf urcă scările înapoi în camera lor.
111
Aiurel, bătrânul măgar cenușiu,
stătea singur într-un colț de pădu-
re plin de ciulini, cu picioarele
din față depărtate, cu capul
într-o parte, și se gândea la
tot felul de lucruri. Uneori se
gândea cu tristețe în sinea
lui: „De ce?“, uneori se gân-
dea: „Pentru ce?“, uneori se
gândea „Întrucât ce?“ – iar une-
ori nu prea știa la ce se gândea de
fapt. Așa că atunci când Ursulețul Win-
nie a apărut țopăind vesel, Aiurel a fost
tare bucuros că se poate opri puțin din gândit, pentru a-i spune: „Ce mai
faci?“, pe un ton melancolic.
— Și tu ce mai faci? a spus Ursulețul Winnie.
Aiurel a scuturat din cap.
— Niciun „mai“, a spus. Nu m-am simțit deloc „mai“ de foarte multă
vreme.
— Dragul de tine, a spus Winnie. Îmi pare rău să aud asta. Ia să ne uităm
puțin la tine.
Așa că Aiurel a stat acolo, privind cu tristețe în pământ, în timp ce Win-
nie l-a înconjurat o dată.
— Vai, dar ce s-a întâmplat cu coada ta? a spus cu uimire.
— Ce s-a întâmplat cu ea? a spus Aiurel.
112
— Nu e la locul ei!
— Ești sigur?
— Păi, o coadă ori e la locul ei, ori nu e. Nu te poți înșela în privința asta.
Iar a ta nu e la locul ei!
— Și atunci, ce e acolo?
— Nimic.
— Hai să ne uităm, a spus Aiurel, și s-a întors încetișor către locul unde
fusese coada lui cu puțină vreme în urmă, și apoi, văzând că nu putea s-o
apuce, s-a întors în partea cealaltă, până când a ajuns unde fusese prima
dată, și apoi a lăsat capul în pământ și s-a uitat printre picioarele din față,
și a spus în cele din urmă, cu un oftat lung și trist: cred că ai dreptate.
— Bineînțeles că am dreptate, a spus Winnie.
— Asta Explică Multe, a spus Aiurel pe un ton melancolic. Explică Totul.
Nu-i de Mirare.
— Probabil că ai lăsat-o pe undeva, a spus Ursulețul Winnie.
— Probabil că a luat-o cineva, a spus Aiurel. Tipic pentru Ei, a adăugat,
după o lungă tăcere.
Winnie a simțit că ar trebui să spună ceva ce l-ar ajuta, dar nu prea știa
ce. Așa că a decis mai degrabă să facă ceva ce l-ar ajuta.
— Aiurel, a spus el pe un ton solemn, eu, Ursulețul Winnie, o să-ți găsesc
coada.
— Îți mulțumesc, Winnie, a răspuns Aiurel. Ești un prieten adevărat. Nu
ca Alții.
Așa că Ursulețul Winnie s-a dus să caute coada lui Aiurel.
Când a pornit la drum, în pădure era o frumoasă dimineață de primă-
vară.
113
—
Premiată în 1968 cu Medalia Newbery, Fuga la
muzeu a fost ecranizată de două ori și se regă-
sește în topurile celor mai îndrăgite cărți pen-
tru copii din toate timpurile.
—
„Povestea unică a lui Konigsburg și stilul convingător
fac din acest volum câștigător al Medaliei Newbery o
carte pe care cititorii n-o vor lăsa din mână. Dorința
Claudiei de a fi cineva, apoi felul cum își caută o identi-
tate li se vor părea autentice mai ales celor care intră în
adolescență, celor care își caută și ei eurile adevărate.“
Amazon.com
Fuga la muzeu
E.L. Konigsburg

de Irina Ornea
168 de pagini
ISBN 978-606-788-246-9
29
—
Jamie, un băiețel răsfățat, și Claudia, sora lui mai mare, care e din ce în
ce mai convinsă că e nedreptățită de familie, fug împreună de acasă în că-
utarea unui loc plăcut, larg și frumos. Și ce e mai frumos decât un muzeu
plin ochi de opere de artă? Așa se face că nimeresc în miezul unei enigme
și ajung să fie fascinați de o sculptură achiziționată recent de Muzeul Me-
tropolitan de Artă din New York, despre care se bănuiește că ar aparține
marelui Michelangelo. Aventurile prin care trec cei doi pentru a afla cât
mai multe despre îngerul de marmură fac ca misterul Giocondei să pară o
joacă de copii…
115
Claudia trăise mereu cu convingerea că lucrurile rafinate sunt pe măsu-
ra ei. Lui Jamie, pe de altă parte, i se părea că nu e nicio provocare să fugi
de-acasă ca să dormi tot într-un pat. Până la urmă, el ar fi preferat să doar-
mă pe podeaua din baie. Atunci Claudia l-a tras în fața patului, arătându-i
ce scrie pe plăcuța explicativă.
Jamie a văzut scris: „Vă rugăm nu urcați pe postament.“
Claudia știa că intenționat face pe nebunul, așa că i-a citit ea: „Baldachi-
nul familiei regale – locul presupusei asasinări a lui Amy Robsart, prima
soție a lordului Robert Dudley, cunoscut mai târziu sub numele de contele
de...“
Jamie nu și-a putut reține un zâmbet.
— Știi ceva, Claude, pentru o soră pisăloagă, nu ești chiar așa de rea, a
spus el.
— Știi ceva, Jamie, pentru un frate zgârcit, nici tu nu ești așa rău, i-a
răspuns Claudia.
În acel moment s-a petrecut o schimbare. Amândoi au încercat mai
târziu să-mi explice, dar nu prea au reușit. Eu știu ce s-a întâmplat, deși lor
nu le-am spus niciodată. E prea modernă preocuparea asta pentru a expli-
ca și a pune totul în cuvinte. În niciun caz nu voiam să-i spun Claudiei, care
deja avea prea multe explicații în minte.
S-a petrecut următorul lucru: cei doi au devenit o echipă, o familie
alcătuită din doi membri. Li se mai întâmplase și în trecut, înainte să fugă
de-acasă, să se poarte astfel, dar, de data asta, era foarte diferit: aveau
într-adevăr sentimentul că sunt o echipă. Dar asta nu însemna că se ter-
minase cu certurile dintre ei. Însemna, în schimb, că disputele deveniseră
116
parte a aventurii, nu mai erau amenințări, ci discuții. Pentru cineva din
afară, certurile lor puteau să pară neschimbate: pentru că sentimentul nu
e ceva aflat la vedere. Am putea să-i spunem afecțiune. Sau poate chiar
iubire. Și se întâmplă, într-adevăr, foarte rar ca doi oameni să simtă acest
lucru în același timp, mai ales un frate și o soră obișnuiți să-și petreacă mai
mult timp rezolvând teme decât stând împreună.
S-au ținut de plan: au ieșit din muzeu și au intrat apoi din nou, pe ușa
din spate. Când paznicul de la intrare le-a spus să-și lase la garderobă in-
strumentele muzicale, Claudia i-a zis că erau doar în trecere, că se duceau
să se întâlnească cu mama lor.
117
—
O carte clasică, de citit cu glas tare și care își are
locul în biblioteca fiecărui copil. O poveste năs-
trușnică despre descoperirea de sine și despre
bezele.
—
„Nu e doar o poveste plină de spirit. De fapt, e o fabulă
modernă despre cunoașterea de sine și despre găsirea
locului pe lume.“
Books for Keeps
Povestea unchiului
Shelby despre
Lafcadio, leul care nu
s-a lăsat păgubaș
Shel Silverstein

de Alexandra Columban
112 pagini
ISBN 978-606-788-247-6
30
—
La început, leul trăiește în junglă, alături de semenii săi. Se plictisește.
Atacat, mănâncă un vânător, îi ia pușca și învață singur să tragă cu ea. Via-
ța i se schimbă când un circar îi descoperă abilitățile de trăgător de elită și-l
numește Lafcadio cel Mare. Ajuns la New York, Lafcadio mănâncă meniul
unui restaurant de mare clasă, cere bezele și e fascinat de liftul unui hotel.
Devine civilizat și bogat, dar e tot mai nefericit. Ca să-l binedispună,
circarul îl duce la o vânătoare de lei, în Africa natală. Când se întâlnește
cu niște vechi prieteni, lei, Lafcadio se întreabă ce este el pe lume: om sau
leu? O întrebare pe care nu și-a mai pus-o nimeni înaintea lui...
119
— Stai o clipă! Nu mă împușca! strigă omulețul.
Iar leul cel tânăr întrebă:
— De ce nu?
La care omul îi răspunse:
— Pentru că nu sunt un vânător. Sunt un circar și aș vrea să te alături
circului meu.
— Circ-circ, paracirc! exclamă leul. Nu vreau să vin la niciun
circ, să stau închis într-o cușcă.
— Dar nu vei sta în nicio cușcă! strigă circarul. Vei fi artistul
meu țintaș.
— Țintași, poștași, galbeni-de-grași! spuse leul cel
tânăr. Sunt deja un țintaș excelent. Sunt cel mai bun
țintaș din junglă.
După care își îndreptă din nou pușca spre vânător.
— Dar ai putea să faci o grămadă de bani și să fii și
cel mai bun țintaș din lume și să devii faimos și să mă-
nânci numai delicatese și să porți cămăși de mătase și
pantofi galbeni și să fumezi trabucuri de cincizeci de
cenți și să mergi la petreceri minunate, unde toți o să
te mângâie pe spate și o să te scarpine după urechi și-o
să-ți facă alte lucruri pe care le fac oamenii leilor, sau
mai știu eu ce.
— Urechi, curechi, tumbelechi! zise leul. Dar
ce-am eu de-a face cu toate astea?
— Toată lumea își dorește lucrurile astea!
120
răspunse circarul. Vino cu mine și-o să fii bogat și faimos, și fericit, și cel
mai grozav leu din lume!
— Hmm… zise leul, dacă până la urmă vin, o să primesc o bezea?
— O bezea? întrebă circarul, fluturându-și bastonul cu cap aurit și în-
vârtindu-și ceasul de aur pe lanțul de aur. O bezea? Vai, dragul meu, o să ai
mii și mii de bezele, o să mănânci bezele la micul dejun, bezele la prânz și
bezele la cină, și ia ghici ce-o să mănânci între mese!
— Bezele? întrebă leul nostru.
— Bezele! strigă circarul. O să-ți construiesc o casă din bezele și o să-ți
aduc o saltea de pat din bezele pentru gustările din miez de noapte și-o
să-ți mai fac și un costum din bezele, cu o pălărie din bezele și, când o să
faci duș, o să curgă cu bezele fierbinți și topite. O să ai mai multe bezele
decât oricare alt leu din lume! Vrei să auzi cântecul bezelelor?
Bezele, bezele,
Zevzecele mele,
Lalele, surcele, vergele duc ele,
Bezele-belele…
— Mai bine nu, răspunse leul cel tânăr.

— Dar chiar nu-i rău deloc cântecul acesta, zise circarul, mai ales dacă
te gândești că acum l-am născocit. În fine, ia-ți pușca, fă-ți valiza și hai să
pornim către oraș.
— Dar n-am nicio valiză, răspunse leul.
— Păcat că nu ești cangur, zise circarul, așa ți-ai putea împacheta lucru-
rile în… pungă – ha, ha, ha, ha!
121

Catalog: Cărțile de Aur

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Catalog: Cărțile de Aur

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Catalog

Traducere din franceză

„Romanul este presărat cu exemple uimitoare ale

Traducere din engleză

„Imaginația dinamică a lui Scott O’Dell îl duce pe

Traducere din engleză și note

„Cea mai mare plăcere a cărții rezidă în felul în care

„O remarcabilă poveste politică: democrația în ac-

Traducere din germană

Traducere din engleză

Traducere din germană

Ediție prescurtată de Tage Katherine

Nils Holgersson, un băiețel leneș și neastâmpărat, este pedepsit pen-

Traducere din engleză

„Cartea, câștigătoare a Premiului de Onoare New-

Traducere din engleză

Traducere din engleză

„O fantezie minunată, ancorată în realitate – poate

Traducere din engleză

„O excelentă carte fantasy. O recomand tuturor.“

Traducere din engleză

„Un ritm al acțiunii perfect, cu momente electrizante

Traducere din engleză și note

Traducere din engleză

„Cel mai mare talent al lui Natalie Babbit este felul în

Traducere din engleză

„Nepotul Magicianului are toate ingredientele: aven-

Traducere din engleză

Digory Kirke și Polly Plummer nici nu ajung să se cunoască bine când,

„Un roman puternic și provocator.“

Traducere din engleză

„O fantezie savuroasă pe care copiii o s-o adore. Cam-

Traducere din suedeză

Cu părul roșu ca morcovul, strâns în două cozi țepene, pistruiată și cu

Traducere din engleză

Traducere din engleză și note

„M-am bucurat ca un copil când poeziile / cărțile co-

Traducere din engleză

„Talentata și originala autoare britanică Anne Fine ne

Traducere din engleză

Traducere din franceză

Cine zice că micuților nu le place școala? Nicolas și prietenii lui nu se

„Am scris-o mai mult ca să mă amuz decât gândin-

Traducere din engleză

Traducere din spaniolă

Traducere din suedeză

„Cel mai bun lucru care li se poate întâmpla acestor

Traducere din engleză

Traducere din engleză

Traducere din engleză

— Mai bine nu, răspunse leul cel tânăr.

S-ar putea să vă placă și