Poveşti din folclorul maghiar: Vulpea şi iepurele

Cândva, în negura vremurilor, cumătra vulpe trăia în bună pace cu cumătrul iepure. Într-atât erau ei
de prieteni, încât şi-au ales o bucată de pământ, au arat-o împreună şi au semănat-o cu tot felul de
legume: morcovi, fasole, varză, roşii, cartofi şi altele. Şi când au dat toate rod, iată că cumătra vulpe, care
nu prea se pricepea la vândutul legumelor, îl rugă pe cumătrul iepure să se ocupe el de vânzarea lor şi ei
să-i aducă partea de câştig cuvenită. Zis şi făcut. Numai că, întorcându-se de la târg, doldora de galbeni,
iepurelui i-a venit greu să-i dea partea cuvenită cumetrei vulpi. Şi uitând de şiretenia ei renumită, a
născocit o poveste de şi curcile ar fi pufnit în râs auzind-o.
– Uite, cumătră vulpe, a început el să spună la întoarcere, n-au prea fost de soi legumele noastre.
Erau la târg altele mai făţoase. N-am luat cine ştie ce pe ele; cu ce-am cheltuit cu drumul, cu altele pe
acolo, cu masa, mi-au rămas bani prea puţini.
A stat cumătra vulpe şi l-a ascultat cum minte. A primit puţinul ce i l-a dat, dar în sinea ei a jurat să
se răzbune.
A doua zi, vulpea i-a istorisit povestea vulturului, prietenul ei vechi, şi vulturul i-a spus:
– Cumătră vulpe, lasă pe mine şi să vezi cum te-oi răzbuna eu.
– Ce ai de gând? îl întrebă cumătra vulpe.
– În primul rând, n-o să bănuiască nimic, fiindcă nu are de unde să ştie că mi-ai povestit cele
întâmplate, în al doilea rând, am eu planul meu. Dacă-mi făgăduieşti o parte din câştig, dacă izbutesc să-l
fac să mărturisească adevărul, te voi răzbuna.
– Bine, aşa să fie. Din ce izbuteşti să-mi aduci de la el, o parte ţi-o dau ţie.
Şi vulturul a zburat direct la casa iepurelui. Ştiindu-l avid de bani, a început să-i depene o poveste.
– Bună, cumetre iepure!
– Bună să-ţi fie inima, cumetre vultur. Ce vânt te aduce?
– Am aflat de o mină de aur dincolo de râu. Poate e ceva de lucru acolo. Poate vrei să mă
însoţeşti. Cum ştiu că ţi-a mers cam prost cu vânzarea legumelor, poate nu ţi-ar strica o mică comoară.
Hai să mergem, să vedem, să vedem dacă n-om avea noroc.
Când a auzit iepurele de comoară, a sărit în sus de bucurie.
– Merg, de ce să nu merg?! Dar cum să trec apa? a întrebat iepurele.
– Până acolo alergi singur, iar acolo te duc eu în spinare. Doar nu eşti atât de greu să nu te pot ţine.
– Ce să mai aşteptăm, eu sunt gata de drum! s-a înflăcărat iepurele.
Şi într-un suflet a alergat la marginea râului, unde urma să-l întâlnească pe vultur care ajungea
acolo în zbor. Zis şi făcut. Vulturul ajunsese înaintea lui  şi, după cum îi făgăduise, s-a lăsat pe pământ, ca
iepurele să poată sări pe spinarea lui. Şi împreună au ajuns de partea cealaltă a râului. Şi vulturul s-a oprit
pe ramura cea mai înaltă a celui mai înalt copac şi a început o vorbire, puţin plăcută, cu iepurele care nu
prea înţelegea popasul acela atât de nesigur pentru el. Cu o voce cam pierită, iepuraşul l-a întrebat sfios
pe vultur:
– Dar de ce trebuia să te opreşti chiar în vârful copacului ăstuia atât de înalt?
– Uite ce e, isteţule, nicio clipă nu te-ai gândit că marea comoară era o născocire?
– O născocire? Şi de ce?
– N-a fost o născocire şi ce i-ai spus tu cumetrei vulpi? Bănuieşti tu oare că ea a dat crezare
vreunei singure vorbe din câte i-ai înşirat? Ia spune-mi mie chiar acum, unde e adevărata comoară, adică
bănuţii pe care i-ai câştigat din vânzarea legumelor de la târg.
– Ce tot spui? Ce tot spui? M-ai atras în cursă? Şi eu, care te-am crezut?!
– Dar ce? Numai tu să-i înşeli pe alţii? Nu te gândeai că într-o bună zi şi altul te-ar putea înşela pe
tine?
– Şi dacă nu vreau să spun?!
– În primul rând, dacă nu vrei să spui, rămâi aici pe cracă până vei putrezi, fiindcă eu îmi iau îndată
zborul. Aşa că hotărăşte-te! Ori spui adevărul ori îmi iau zborul şi aici rămâi!
Luat cam iute, bietul iepure nici nu mai ştia ce să răspundă. Buimăcit la culme, îşi dădea totuşi
seama că nu era cale de ales. Aşa că s-a hotărât, cu durere în suflet.
– Bine. Du-mă înapoi şi ai să vezi că lângă casa mea am ascuns o pungă cu galbeni.
Vulturul şi-a luat zborul şi într-o clipă a lăsat iepurele pe pământ, lângă casa lui. Cu inima cât un
purice, iepurele a început să scormonească unde ştia el că pitise punga cu galbeni, i-a dat iute jumătate
vulturului care nu l-a mai cinstit cu nicio vorbă, ci a dispărut în văzduh. Acum îl interesa partea lui de
galbeni din ce-i făgăduise vulpea.
Şi vulturul, când a ajuns la vulpe, a pus banii toţi pe masă, şi au făcut dreaptă împărţeală aşa cum
nu înţelesese să facă iepurele. Şi dacă n-a înţeles când a trebuit, o fi înţeles mai târziu. Şi parcă de atunci,
mai mult ca oricând, casă bună nu mai face niciun iepure cu nicio vulpe…