DOI STIGLEȚI

de G. Sion

Un bătrân stiglete se prinsese-n plasă,

Cel care-l prinsese îl aduce-n casă.
Îi ia de-aripioare un chip delicat;
Într-o colivie îi dă de mâncat
Semințe mărunte, in, mei, apă bună,
Și c-un alt stiglete june-l împreună.
Iat-o în sclavie, biata pasărea!
Adio câmpie care îi plăcea!
Dintr-un colț într-altul strâmta închisoare
El mereu o cearcă, vrând să se strecoare;
Dar dă tot de gratii cari-l țin în loc!
Și mereu revarsă dorul său cu foc:
- Așadar aicea o să mor, vai mie!
N-o să mai am voie să zbor pe câmpie!...
Camaradul june, care-a fost născut
Chiar în colivie și n-a cunoscut
Viața de câmpie, se înduioșează.
Și mai lângă dânsul merge de s-așează:
- Ce ai? îl întreabă - Ce te întristezi?
Sau nu ai de toate aici unde șezi?
Totdauna, dragă, aici ni se pune
Apă și mâncare, proaspete și bune.
Apoi eu, din parte-mi mă voi îngriji
Orișice a-ți face, spre a mă iubi.
Dorul, suferința, aud că s-alină
Când iubirea dulce inimele-mbină.
Nu-ți întoarce gândul spre câmpii mereu,
Aud că acolo traiul e mai rău.
Ninsori, ploi și grindini, păsările-ngheață;
Vinderei1 și ulei iau dulcea viață.
Liniștea nici noaptea nu o pot gusta;
Abia închid ochii spre a dormita,
Și fără de veste chiar din cuib le-apucă
Cucuveaua care umblă ca nălucă.
Astfel de vieață este chin curat;
Cine o dorește este fermecat.
Crede-mă, aicea este mult mai bine.
Dar de ce taci astfel, scumpul meu vecine?
Dac-ai ști cât te ador eu!
Cum aș vrea tot vesel să te văz mereu!
1
Vindereu – specie de șoim
- Ah! zice captivul, a mea veselie
S-a dus cu vieața ce-aveam pe câmpie!
Să mai fiu ferice eu nu voi putea
Fără să recapăt libertatea mea.