Ana-Cristina Popescu

Capra vecinului

- Lasa-mi tu, vecine, capra,

De când m-am mutat în sat,
Ba-mi calci iarba, ba-mi bei apa
Și-aștepti cu tin să mă bat!

Eu la sfadă nu m-oi prinde,

Dar, te rog, fii milostiv,
Lasă-mi capra, nu mi-o vinde,
Nu mai fi tot agresiv!

Ai o turmă de mioare,
Cai, vaci, capre, păsări, porci,
Ai dulceața de sub soare,
Bani cu furca să-i întorci.

Eu, o singură căpriță

Și mi-e dragă, că-i a mea,
Ea îmi este luminiță,
În viața asta grea.

Nu am multe, am o capră,
Ce dă lapte-i blândă, făină,
Înțeleaptă ca o piatră
Ce-n tăcearea-i țese taină.

- Ba, vecine, îți iau capra,

Că nu ți se cade ție,
Rupt în coate, nime-n lume,
S-ai așa mândră avuție.

Și-a întins săgeata-n grabă,

Capra-n iarbă a căzut,
Strălucire să nu mai vadă
Și să piardă ce-a avut.

Dar un vânt aprig de toamnă

Peste noapte a suflat,
Casă, ogradă răstoarnă,
Tot ce bogatul a adunat.

Stau sătenii și se miră

Cum să piardă-n noapte tot,
Pe la porți toți șușotiră,
Cleveteau pe cât socot.

Numai unul singur, Doamne,

 La cel necăjit a intarat,
Și-a-nceput ca să înalțe
Casa nouă, strat, cu strat.

Era priceput și harnic,

Cel bogat îl tot privea,
- Doamne, cât este de vrednic,
Omul cu-o capră! își șoptea.

Dar i-am luat-o, bravo mie,

Dacă-i prost de bun, eu pot,
După ce casa-mi ridică,
Cu el să nu mă mai socot.

Îl arunc în stradă-n grabă

Ca pe-un câine-mbătrânit,
Ce nu mai poate face treabă
Și pe la mine s-a adăpostit.

- Eu am terminat, vecine,
Casa iar s-a ridicat,
Dumnezeu să te-ocrotească,
Eu în lume am plecat.

Nu i-a cerut nicio plată,

Milostiv, smerit era,
S-a-ndreptat spre-a lui ogradă
Și în liniște trăia.

S-a îmbolnăvit bogatul,

Pe nevastă a chemat,
Ca să-i primenească patul
Și de vecinul său a întrebat.

- Acum sunt în neputință,

Dar vezi tu, nevasta mea,
Să nu-și fi luat altă capră,
Vecinul în casa sa.

Invidia e ca un vierme,
Care roade neîncetat,
Și pe patul cel de moarte,
Roade, roade, necurmat.

Pe la geam clevetitorii,
Scuipă foc înveninat,
Iar invidiosul geme
De durere-n a lui pat.

Mai sunt multe patimi grele,

 Dar neputințele trupești,
Rupe șirul celor rele,
Să nu mai poți să le săvârșești.

Dar invidia-n veci nu piere,

Dintr-o inimă haină,
Nici când moartea trupu-i cere,
Gându-i la capra vecină.