Borta vântului
Dar vicleana o schimbase la ea-n Într-un beci ei s-au închis
(dramatizare de Popină Mirela,
după Mihai Eminescu)
Auzit-aţi, dragii mei,
De-un român sărac lipit
Cu o droaie de copii?
A muncit de s-a spetit
Şi-abia un căuş de făină a primit.
-Ce-ai păţit, cumetre dragă,
De eşti aşa supărat?
-Ei, dar cum aş putea fi
Când vântoasa cea nebună
Când să cern, sub clar de lună,
Făina cea mult muncită,
Mi-a furat-o toată; fir
N-a mai rămas în ciur.
Sărmănuţii mei copii
Sunt flămânzi de-o zi...
Plecat- a săracul supărat,
Şi-a mers loc îndepărtat
De-ntâlnit pe Dumnezeu
Şi pe Sfântul Petrea, slujitorul său.
-Măi sărmane, stai aşa
Şi nu te mai supăra!
Uită de vântoasa rea!
Apucă nuc-aceasta bine,
Pân-acasă drumul ţine.
Iar când vei ajunge-n tindă,
Spune-i nucii să se deschidă.
A pornit-o către casă,
Însă noaptea se tot lasă,
Şi îşi caută găzduire
Într-o casă c-o femeie vicleană din
fire.
-Măi sărmane, ia dă-mi nuca
Ce-ai primit, s-o văd şi eu!...
E o nuc-obişnuită...
Na-ţi-o înapoi!
tindă
Unde nucii minunate-i porunci să
se deschidă.
Iar dumnezeiasca putere,
Îi umpluse de avere:
Oi, cai, bani, minune mare...
Bietul om, plecând acasă,
Supărarea iar l-apasă.
Când ajunse la el în tindă,
Nucii-i porunci să se deschidă.
Se simţi batjocorit:
-Şi moşul m-a viclenit!
Cu parul spinarea-i rup
Şi borta tot o astup.
Văzu iar pe Dumnezeu,
Dar nu l-a recunoscut.
Îi dărui un măgar,
Tot de-acela minunat.
Şi măgaru-a fost schimbat,
Căci sărmanul a-nnoptat
Tot la omul cel avar.
Minte...nu s-a învăţat.
O porni şi-a treia dată,
Hotărât că nu mai iartă.
O cârjă i-a dat Dumnezeu
S-o ducă în sălaşul său,
Unde cârja să se încârjească,
Pe sărac să-mbogăţească.
S-a găzduit la avarul
Şi le-a arătat şi darul
De la Dumnezeu primit.
Omul cu nevasta sa,
Pe furiş s-au sfătuit
Când cârja belşug le va da,
Săracului viaţa să i-o ia.
Cârja de averi s-o stoarcă.
Însă ea avea să-i bată
Cu puterea dumnezeiască
De aproape i-a ucis...
-Bade, milă te rugăm!
Toate ţi le-napoiem:
Cârjă, nucă şi măgar
Ce Domnul ţi-a dat în dar.
De-atunci fu aşa bugat
De-junse vestea la-mpărat,
Că aur a semănat.
I-a cerut el de sămânţă
Dar neprimind nici grăunţă,
Mâniat, porni război
Împotriva omului:
-Arată-ţi puterea, măi,
Nu-drăzni să dai ’napoi!
Bine, mărite-mpărate!
De-ndată te voi bate
Să te-nveţi şi mata minte
Să trăieşti cu cât ţi-e dat.
Nu râmni la cel sărac!
„Cârjă-ncârjeşte-te
La tot soldatul câte două
Şi la împăratul nouă!”
Fuga este ruşinoasă
Dar e foarte sănătoasă.
Au fugit mâncand pământul,
De la bani şi-au luat şi gândul.
Pacea a domnit mereu;
În pace să trăiesc şi eu,
De-o vrea bunul Dumnezeu.