Nebuna

De George Coșbuc

Voi o vedeţi fugind prin sat, Sărmani iobagi! Un sat întreg Sărmana! şi vă bateţi joc

Cu zdrenţele şiroi, Cu sila-n codru dus, De traiul ei d-acum;

Desculţă-n ger, cu ochii supţi Pe placul unui domn nebun! Dar mama voastră n-ar putea

De cine râdeţi voi? Şi sus şi tot mai sus S-ajungă oarecum

Şi după dânsa curioşi, Treceau, purtând în ochi Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
grăbiţi
De ce fugiţi în roi? De râs obştesc pe drum?
Un cerb pe goană pus.

Ce fel de rău v-a făcut ea Oh, leacul! unde-i? Din

Şi şir de şir gonaci stăteau pământ,
De-i faceţi rău? Scuipând
În umbră de copaci, Din foc ea l-ar fi scos!
În urma ei, o huiduiţi
Şi contele pe-un tânăr cal Erau săraci. Bărbatul ei,
Când iese-n drum, şi când
Da frâu ca dus de draci, De mult bolnăvicios,
Vă vine-n prag flămândă, voi
Dar iată! Calul sub picior Zăcea şi el, puteai de slab
O bateţi înjurând.
A prins p-un biet gonaci! Să-i numeri os de os.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,

Arama potcovită-n piept Pe laiţ fecior, părinte-n pat,
Ce mult vă cred mişei.
Un larg mormânt făcu, Pe răni al cârpei nod,
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi,
Au stat iobagii marmor toţi, Şi-n vatră focul stâns de mult
Cu dânsa, dragii mei,
Dar Arpad groful nu: Şi nu-i porumb în pod:
Veniţi dar, vreau azi să vă
spun Zburând pe cal privea-napoi Trei zile, iar a patra zi

Povestea vieţii ei. Cu râsete, huhu! Doi morţi sub un prohod!

Pe deal, în revărsat de zori, Luptându-se cu moartea, el Iar azi când se trezeşte-n ea

Un bucium repetat În pat se zvârcolea, Nelimpedele gând

Da sunet, şi lătrau zăvozi; Şi biata mă-sa! Vezi-o azi Al morţii lor, ce râs aflaţi

Bărbat lângă bărbat Cum plânge-n hohot ea? În plânsul ei? Urlând

Ieşea din văi, suia pe culmi Acelaşi plâns, pe care-atunci Morţeşte, biata, iat-o iar,

Cu groful la vânat. Sărmana îl plângea. De zid cu fruntea dând


Şi vezi cum face gesturi ea,
Aşa precum în joc,
Dezmierzi copii? Cum râde
ea,
Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămând:
Şi-i varsă gura foc.
Rusanda e, copila ei!
În uşa tinzii-n prag,
O dezmierda ea nopţi întregi
Ca un odor pribeag,
Ea singură i-a mai rămas
Din tot ce-avuse drag.
Privindu-şi fata, îi părea
Şi traiul mai domol.
Frumoasă, ca un sfânt potir
P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
Umplând al casei gol.
Dar într-o zi, la casa ei Eşti om nebun, când vrei să
porţi
S-abate un argat:
Întreg onorul tău!
- Vrea domnul o cămaşă-n
flori Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari
pot
Cu portul de la sat -
Sili pe slabi la rău.
Tu, Sando, coşi cea mai isteţ,
Şi domnii sunt d-aceea tari,
Să mergi dar la palat!
Căci râd de Dumnezeu!
S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
Şi-aici i-a izbucnit din ochi
De patimi păgâneşti.
Plânsoarea bob de bob,
- De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
Şi jos, săcată de simţiri,
Turbatule ce eşti!
Căzu ea toată zdrob.
Şi capul ea şi l-a zdrobit
Domn groful, domn şi
De drugii din fereşti. Dumnezeu,
Ei ambii râd de rob.
A fost prea mult! Când i-au
adus
Şi noi? Să râdem înjurând
Pe Sanda doi argaţi,
Pe robi? De ce pe ei?
Ea n-a mai plâns, a stat ca
stana De ce nu domni? Giganţi în
drept
Cu pumnii ridicaţi,
Şi-n suflete pigmei.
Cu gura plină de blăstăm,
Cu crucea-n mâini sa
Cu ochii îngheţaţi. pălmuieşti
Pe domni ca pe mişei!