Sunteți pe pagina 1din 2

Nebuna

De George Coșbuc

Voi o vedeţi fugind prin sat, Sărmani iobagi! Un sat întreg Sărmana! şi vă bateţi joc

Cu zdrenţele şiroi, Cu sila-n codru dus, De traiul ei d-acum;

Desculţă-n ger, cu ochii supţi Pe placul unui domn nebun! Dar mama voastră n-ar putea

De cine râdeţi voi? Şi sus şi tot mai sus S-ajungă oarecum

Şi după dânsa curioşi, Treceau, purtând în ochi Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
grăbiţi
De ce fugiţi în roi? De râs obştesc pe drum?
Un cerb pe goană pus.

Ce fel de rău v-a făcut ea Oh, leacul! unde-i? Din


Şi şir de şir gonaci stăteau pământ,
De-i faceţi rău? Scuipând
În umbră de copaci, Din foc ea l-ar fi scos!
În urma ei, o huiduiţi
Şi contele pe-un tânăr cal Erau săraci. Bărbatul ei,
Când iese-n drum, şi când
Da frâu ca dus de draci, De mult bolnăvicios,
Vă vine-n prag flămândă, voi
Dar iată! Calul sub picior Zăcea şi el, puteai de slab
O bateţi înjurând.
A prins p-un biet gonaci! Să-i numeri os de os.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,


Arama potcovită-n piept Pe laiţ fecior, părinte-n pat,
Ce mult vă cred mişei.
Un larg mormânt făcu, Pe răni al cârpei nod,
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi,
Au stat iobagii marmor toţi, Şi-n vatră focul stâns de mult
Cu dânsa, dragii mei,
Dar Arpad groful nu: Şi nu-i porumb în pod:
Veniţi dar, vreau azi să vă
spun Zburând pe cal privea-napoi Trei zile, iar a patra zi

Povestea vieţii ei. Cu râsete, huhu! Doi morţi sub un prohod!

Pe deal, în revărsat de zori, Luptându-se cu moartea, el Iar azi când se trezeşte-n ea

Un bucium repetat În pat se zvârcolea, Nelimpedele gând

Da sunet, şi lătrau zăvozi; Şi biata mă-sa! Vezi-o azi Al morţii lor, ce râs aflaţi

Bărbat lângă bărbat Cum plânge-n hohot ea? În plânsul ei? Urlând

Ieşea din văi, suia pe culmi Acelaşi plâns, pe care-atunci Morţeşte, biata, iat-o iar,

Cu groful la vânat. Sărmana îl plângea. De zid cu fruntea dând


Dar într-o zi, la casa ei Eşti om nebun, când vrei să
porţi
Şi vezi cum face gesturi ea, S-abate un argat:
Întreg onorul tău!
Aşa precum în joc, - Vrea domnul o cămaşă-n
flori Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari
Dezmierzi copii? Cum râde pot
ea, Cu portul de la sat -
Sili pe slabi la rău.
Ca omul în noroc? Tu, Sando, coşi cea mai isteţ,
Şi domnii sunt d-aceea tari,
Apoi răsare blăstămând: Să mergi dar la palat!
Căci râd de Dumnezeu!
Şi-i varsă gura foc.
S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
Şi-aici i-a izbucnit din ochi
Rusanda e, copila ei! De patimi păgâneşti.
Plânsoarea bob de bob,
În uşa tinzii-n prag, - De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
Şi jos, săcată de simţiri,
O dezmierda ea nopţi întregi Turbatule ce eşti!
Căzu ea toată zdrob.
Ca un odor pribeag, Şi capul ea şi l-a zdrobit
Domn groful, domn şi
Ea singură i-a mai rămas De drugii din fereşti. Dumnezeu,
Din tot ce-avuse drag. Ei ambii râd de rob.
A fost prea mult! Când i-au
adus
Privindu-şi fata, îi părea Şi noi? Să râdem înjurând
Pe Sanda doi argaţi,
Şi traiul mai domol. Pe robi? De ce pe ei?
Ea n-a mai plâns, a stat ca
Frumoasă, ca un sfânt potir stana De ce nu domni? Giganţi în
P-al schitului pristol, drept
Cu pumnii ridicaţi,
Şi harnică, din ceas în ceas Şi-n suflete pigmei.
Cu gura plină de blăstăm,
Umplând al casei gol. Cu crucea-n mâini sa
Cu ochii îngheţaţi. pălmuieşti
Pe domni ca pe mişei!

S-ar putea să vă placă și