Cȃntec despre oastea lui Igor
Nu se cade oare,
Fraţilor, să -ncepem
cu bă trâ neşti cuvinte
povestea de ră strişte
a oastei lui Igor,
Igor al lui Sviatoslav?
Hai să -ncepem câ ntecul acesta
aşa cum s-a-ntâ mplat în acea vreme,
iar nu cum plă smuia Boian.
Că ci meşterul Boian.
dacă voia cuiva
un câ ntec să -l strunească ,
se strecura cu gâ ndul
ca veveriţa-n pom,
ca lupul sur pe pă mâ nt.
ca şoimul cu pană porumbă sub nouri.
A ră scolit el amintirea
Gâ lcevilor din alte timpuri
şi-atunci mi-a slobozit
şoimi zece-n pâ lcul lebedelor:
pe care mi-o prindea
aceea şi câ nta
un câ ntec pentru laroslav bă trâ nul,
pentru Mstislav viteazul,
acel ce pe Deredea l-a-njunghiat
în faţa oştilor casoge,
şi pentru Roman cel frumos,
nă scut din Sviatoslav.
Boian, mă i fraţii mei,
nu zece şoimi a slobozit
în pâ lcul lebedelor,
ci degetele lui mă iestre
le-a petrecut pe strune vii,
şi ele vuietară slavă cnejilor.
Să -ncepem dar povestea, fraţilor,
de la bă trâ nul Vladimir
la Igor cel de-acuma,
cel ce-şi încinse mintea cu virtutea-i,
şi inima cu bă rbă ţie-şi ascuţi;
şi, plin de duh de luptă ,
porni cu oştile-i viteze
în Ţara poloveţilor,
pentru Ţara ruşilor.
Privi atuncea Igor
La luminatul soare
Şi-l vede-ntunecâ ndu-se,
Şi cu-ntuneric învelindu-i oastea.
Şi zice Igor cneazul că tre oaste:
- «Mă i fraţilor şi mă i oşteni!
Mai bine să ne taie
Decâ t s-ajungem robi!
Hai, fraţilor, să -ncă lecă m pe caii noştri
repezi
Şi-apoi să privim albastrul Don».
Lui Igor mintea i-o cuprinse o flacă ră ,
iar setea de-a gusta din Don
seninul ară tat l-acoperi:
-»Ori am să -mi rup, gră i, mă i fraţilor, cu
suliţa
la celă lalt capă t al câ mpiei poloveţe,
şi capul să mi-l dau, mă i ruşii mei,
cu voi ală turi,
ori voi bea cu coiful meu din Don».
Hei! Boiane,
Tu, privighetoarea vremii vechi!
Tu să fi câ ntat aceste oşti,
Să rind cu-nchipuirea sus în pom.
Ori zburâ nd, privighetoare, pe sub nori cu
mintea.
Suflecâ nd in slavă
a timpului pulpane amâ ndouă ,
scormonind pe drumul lui Troian
din câ mpie pâ nă -n munte,
Aşa i-ai fi câ ntat
nepotului lui Igor:
»Nu furtuna îmi aduse şoimii
pe câ mpia-ntinsă ,
nu ciorile în câ rduri se gră besc
că tre Donul mare».
Ori aşa i-ai fi câ ntat,
meştere Boiane.
nepotului lui Veles:
»Nechează caii la Sula.
la Kiev mai sună slava.
Trâ mbiţi trâ mbiţează -n Novgorod,
steagurile-s gata la Putivl».
Igor doar pe frate-să u l-aşteaptă ,
pe iubitu-i frate Vsevolod.
Şi-i gră i atuncea De-acum pră pă dul i-l pâ ndeşte
Vsevolod cel aprig ca un zimbru: Pasă rea de prin stejari.
-»Singurul meu frate, singura lumină , Lupii urlă prin coclauri
Igore, eşti tu! si deşteaptă spaima;
Amâ ndoi suntem noi vulturii cu ţipă t cheamă
fii din Sviatoslav. fiară le la stâ rvuri
Pune şaua, frate, latră vulpi la scuturi mohorâ te.
pe caii tă i repezi, O! Ţară , tu, rusească ,
că ci ai mei în faţa Kurskului de-acum eşti dincolo de dâ mbul din hotar!
gata stau cu şeile pe ei; Lungă este noaptea!
iar kurskanii mei Zorii se aţâ ţară de lumină ;
sunt voinici de seamă : cuprinse ceaţa şesul;
din pruncie înfă şaţi în scutece sub tă cu privighetoarea,
trâ mbiţi, porni gâ lceava ciorilor.
legă naţi sub coifuri, Ai ruşilor fii mâ ndri
şi-ală ptaţi din vâ rf de suliţă ; împresurară şesul
ei ştiu că ră rile, cu scuturi purpurii,
cunosc vâ rtoapele, că utâ ndu-şi sieşi cinste,
au arcurile-ntinse. iar cneazului lor slavă .
li-s tolbele deschise, Vineri pâ nă -n ziuă
să biile ascuţite, ei că lcară cetele pă gâ ne poloveţe,
şi sar ca lupii suri pe câ mp şi se repeziră ca să geţi pe câ mp,
că utâ ndu-şi sieşi cinste, ră piră mâ ndre fete poloveţe,
iar cneazului lor slavă «. şi aur mult cu ele
Atuncea cneazul Igor alese ţesă turi, mă tă suri scumpe;
urcă -n scă riţă de aur din mantii şi din cojoace,
şi pleacă -n câ mpia fă ră margini, şi din podoabe poloveţe
Soarele-i tă iase fă cură poduri peste bă lţi.
Cu-ntunecime drumul; şi peste locuri mlă ştinoase.
noaptea, gemâ ndu-i cu vifor, Roşul steag
pă să rile le trezea; cu flamura lui albă .
fiarele urlau; roşul tui pe coadă de argint -
Div ţivlea din coama pă durii, pradă -s a viteazului
striga să -l audă de departe fiu din Sviatoslav!
ţă ri necunoscute. Dormitează -n câ mp
Volga şi Pomoria, viţa lui Oleg viteazul.
malurile Sulei, Departe mai zbură !
Surojul. Korsunul N-a fost ză mislită ea pentru obidă ,
Şi. idole. tu din Tmutarakan! nici pe seama şoimului
Ci vin poloveţii şi nici pe-a eretelui.
pe că i neumblate nici pe-a ta, corb negru,
că tre Donul mare; pă gâ ne poloveţ!
scâ rţâ iau în miez de noapte Fuge Gzak ca lupul sur,
telegile lor iar Conceac croieşte drumul
ca lebedele speriate. că tre Donul mare.
Igor duce oastea-i că tre Don. Ziua doua, pâ nă -n ziuă foarte,
zori de sâ nge prevestesc lumina,
negri nori din mare se ridică ,
gata să -nvelească patru sori;
printre nouri – fulgere albastre.
Tră snete grozave au să fie!
Va ploua cu ploaie de să geţi
de la Donul mare;
au să se frâ ngă aicea suliţi,
aici au să bii să se ştirbească
în coifuri poloveţe
la valea Kaialei
lâ ngă Donul mare.
O! Ţară , tu, rusească !
De-acum eşti dincolo de dâ mbul din
hotar!
Iată vâ nturile,
nepoţii lui Stribog,
suflă cu să geţi de că tre mare
în oastea cea vitează a lui Igor;
duduie pă mâ ntul,
apele curg tulburi,
pulberea-nveleşte câ mpul.
Steagurile glă suiesc -
poloveţii vin de că tre Don
şi de că tre mare;
şi din toate pă rţile
ostile ruseşti le-mpresurară .
Cu strigă t îngră diră câ mpul
fiii necuratului,
iar vitejii ruşi
cu scuturi purpurii 1-învă luiră .
Vsevoloade, zimbru aprig!
Stai în toiul luptei şi te aperi,
şi împroşti duşmanii cu să geţi,
zdrobeşti, cu oţelite să bii, coifuri.
Oriunde sari tu, zimbrule,
stră lucind cu coiful tă u de aur,
cad pă gâ ne tigve poloveţe;
sfâ rtecate-s coifurile-avare
de-ale tale paloşe că lite,
tu, Vsevoloade, zimbru aprig!
Ce-i pasă de ră ni,
mă i fraţilor, acelui ce-a uitat
mă rirea, viaţa de belşug,
cetatea Cernigovului, prestolul
cel de aur al pă rinţilor,
şi pe dră gă stoasa lui soţie,
Glebovna preafrumoasa,
iubirea, mâ ngâ iere?!
Fost-au veacurile lui Troian,
trecut-au anii lui Iaroslav;
fost-au luptele lui Oleg,
Oleg al lui Sviatoslav.
Acel Oleg fu care urzi
cu paloşul gâ lceava
şi semă na pă mâ ntul cu să geţi.
Pă trunde el, în scă riţă de aur,
la Tmutarakan în cetate;
ră zbeşte vestea pâ n-la Vsevolod,
stră vechiul falnic fiu
nă scut din Iaroslav,
iar Vladimir la Cernigov
în fiecare dimineaţă
urechile şi le-astupa.
Pe Boris Viaceslav, cneaz tâ nă r şi viteaz,
îl duse la pierzanie setea de slavă ,
şi lâ ng-un arbor verde l-a culcat la râ u sub
giulgi de
moarte,
pentru obida că şunată
fratelui să u Oleg, tâ nă rului cneaz viteaz.
Tot de la Kaiala.
Sviatopolk purtă pe tată l să u
printre buieştri ungureşti.
că tre Kiev la sfâ nta Sofia.
Pe-atunci,
pe vremile lui Oleg Goreslavici.
se semă na şi ră să rea gâ lceava;
îşi pră pă deau avutu-n certuri
nepoţii lui Dajdbog;
şi-n uneltiri iscate printre cneji
viaţa omenească se scurta.
Pe-atunci arar se auzea
glas de plugar pe ţarina rusească ,
dar corbii croncă neau adeseori,
sfă dindu-se pe leşuri.
iar ciorile se indemnau pe graiul lor.
zburâ nd la mortă ciuni să se hră nească .
Aşa a fost în luptele acelea,
în bă tă liile de-atunci;
ci bă tă lii ca asta nici c-au fost:
din zori de zi şi pâ nă seara,
de seara pâ nă -a se cră pa de ziuă
zburau să geţile că lite,
izbeau-se de coifuri să bii,
suliţi vâ jâ iau
în câ mp necunoscut,
în ţara poloveţilor.
Pă mâ ntul negru, sub copite,
e semă nat cu oase,
cu sâ nge e udat:
amar ei au adus
în Ţara rusească .
Ce-mi ră sună , ce s-aude
de departe dimineaţa pâ nă -n zori?
Igor dă cu oştile-ndă ră t:
de Vsevolod, fră ţâ nu-i drag.
i-e jale.
O zi mi se bă tură ,
a doua zi se bă tură ;
a treia zi spre miez de zi
steagurile igorene se-nclinară .
Aici se despă rţiră fraţii
Pe malul repezii Kaiale.
Aici nu mai ajunse
vinul sâ ngelui,
aici au ispră vit ospă ţul
vitejii ruşi,
aici şi-au îmbă tat nuntaşii,
şi s-au întins ei înşişi în ţă râ nă
pentru ţarina rusească .
Se veştejeşte iarba de durere,
copacul se îndoaie cu amar pâ nă -n
pă mâ nt.
Şi-au început, mă i fraţilor,
timpuri de ră strişte,
pustiu-nvă lui puterea.
Obida copleşi dâ rzia-n
nepoţii lui Dajdbog,
ea se-abă tu.
fecioară -naripată ,
peste Ţara lui Troian,
dă du din aripi ca o lebă dă
la marea cea albastră , lâ ngă Don;
şi plescă ind,
a pus pe goană vremea-mbelşugată .
S-a curmat şi lupta
cnejilor contra pă gâ nilor
că ci frate că tre frate îmi gră ia:
- «Â sta-i al meu şi ă sta-i tot al meu».
Au început să spună cnejii
de ceea ce e mic: – «Ă sta e mare!»
şi între dâ nşii se mâ ncau prin uneltiri,
iar pă gâ nul nă pă dea biruitor,
de pretutindenea,
în Ţara rusească ,
O, departe-şi luă zborul şoimul
punâ nd pe goană pă să rile -
pâ nă la mare!
Dar oastea cea vitează a lui Igor
n-o să mai învie!
Strigă în urmă -i Karna,
iar Jelea gonea peste pă mâ nt rusesc,
cu flă că ri împroşcâ nd
din corn de foc.
Au izbucnit în plâ ns
femeile rusoaice şi au bocit:
- «De scumpii noştri noi de-acum
nici cu visul n-avem ce visa,
nici cu gâ ndul n-avem ce gâ ndi,
nici cu ochii n-o să -i mai vedem,
iar aur si argint,
în mâ ini, n-om mai ţinea!»
Şi gemu, mă i fraţilor,
Kievul de amar,
iar Cernigovul de nă paste:
durere grea s-a revă rsat în Ţara rusească ,
tristeţea nă pă di Ţara rusească ;
nespusă jale
că zu peste ogorul rus.
Cnejii între ei se tot să pau
prin uneltiri;
iar pă gâ nii, nă vă lind biruitori
în Ţara rusească ,
luau de fiecare curte bir
o nevă stuică albă .
Aşa cei doi bă rbaţi viteji,
Igor şi Vsevolod.
fiii lui Sviatoslav,
prin dezbinarea că şunată ,
stâ rniră vechiul ră u
pe care-1 adormise tată l lor,
Sviatoslav cumplitul,
mare cneaz de Kiev,
ca furtuna:
cu ostile lui vajnice,
cu oţelite paloşe
a nă pă dit în ţara poloveţă ,
ră zbind peste coline şi coclauri,
râ uri tulbură şi lacuri,
şi secă bă lţi şi pâ raie;
iar pe Cobiac pă gâ nul,
chiar de la smâ rcurile mă rii,
din mijlocul că litei oşti poloveţene,
1-a smuls ca viforul,
şi-a-ngenuncheat Cobiac
tocma-n Kiev
la curţile lui Sviatoslav.
Câ nd nemţii şi venezii,
câ nd grecii şi moravii
lui Sviatoslav îi câ ntă slavă
şi că iesc pe cneazul Igor,
care în râ ul poloveţ,
pe fundul apelor Kaialei
a scufundat belşugul,
aurul rusesc 1-a pră pă dit.
Atuncea cneazul Igor
s-a aşezat din şa de aur.
în a robiei şa.
Mâ hnite-s zidurile la cetă ţi.
Iar veselia-i veştejită .
Iar pe coline, la Kiev,
Sviatoslav un vis avu tulbură tor.
- «Astă -noapte – zise – de cu seară ,
în giulgiu negru mă -nvă liră ,
pe un pat de tisă ;
mi-au dat să beau vin vâ nă t
cu venin amestecat:
din tolbe goale aruncau pă gâ nii
pe pieptul meu mă rgă ritare mari
şi ei mă mâ ngâ iau;
iar în palatu-mi daurit
podelele stau fă ră grindă sus;
toată noaptea, de cu seara,
corbii-ntunecaţi au croncă nit
la Plesensk la marginea cetă ţii;
din codrii Kianei
porniră corbii că tre marea mierie».
Şi ziseră boierii că tre cneaz:
- «Pe capetele noastre, doamne,
amarul a că zut de-acum;
că ci iată cei doi şoimi zburară
de la pă rintescul tron de aur,
Tmutarakan – cetatea s-o cuprindă ,
ori din Don să bea cu coiful apă .
Şi şoimilor acum li-s retezate
aripile de paloşe pă gâ ne,
iară pe ei mi i-au legat
în chingi de fier».
întunecată fuse ziua ceea:
luminoşi doi sori au fost cuprinşi de
întuneric,
doi stâ lpi de purpură s-au stins,
şi două luni cu ei.
Oleg şi Sviatoslav,
s-au învelit cu beznă
şi-n mare s-au scufundat
şi au trezit grozavă sumeţie la Hinova.
La râ ul Kaialei
s-acoperi lumina de-ntuneric:
în Ţara rusească intrară poloveţii
ca puii de pardoşi.
Iar peste fală
stă pâ neşte hula
şi silnicia peste omul slobod;
Div acum zace la pă mâ nt.
Şi, iată , ale goţilor
fecioare preafrumoase
au început să câ nte
pe ţă rmul mă rii cei albastre;
sunâ nd din aurul rusesc,
ele câ ntă vremile lui Boz,
se bucură că Şarucan e ră zbunat acum.
Iar noi, oşteni, tâ njim
orfani de bucurie!
Atunci mă reţul Sviatoslav
cuvâ nt gră i de aur,
amestecat cu lacrimi;
Şi zise:
– «Fiii mei.
Igor şi Vsevolod!
Prea degrabă începură ţi
să împlâ ntaţi voi paloşul
în ţara poloveţilor,
că utâ ndu-vă doar slavă .
Ci fă ră slavă -i înfruntară ţi,
că ci fă ră biruinţă aţi vă rsat
sâ nge de pă gâ n.
Inimile voastre vitejeşti
din vâ rtos oţel sunt fă urite,
şi că lite-n îndră zneală .
Ai! dar ce fă cură ţi voi
pletelor mele argintii!
Eu nu mai vă d puterea
bogatului în oşti,
viteazului meu frate Iaroslav,
cu boieri şi voievozi din Cernigov,
şi cu tatrani şi cu şelbiri
şi cu topciaci şi cu revugi şi cu olberi.
Că ci aceştia fă ră scut,
doar cu cuţitul din tureac,
sar cu strigă t şi zdrobesc duşmanii,
fă câ nd să sune stră moşeasca slavă .
Dar voi v-aţi zis:
»Hai, noi să fim bă rbaţii!
Să dobâ ndim noi slava viitoare,
iar celei vechi tot noi să -i fim pă rtaşii!»
Au de mirare-i, fraţilor,
ca iară şi un bă trâ n să -ntinerească ?
Câ nd şoimul, primă vara,
penetul şi—l noieşte,
goneşte pă să rile sus,
iar cuibul nu şi—l lasă în obidă .
Dar altu-i nenorocul -
eu de la cneji n-am ajutor:
»vremurile s-au întors în ră u.
Iată cei de la Rimov
gem sub să bii poloveţe,
iar Vladimir de ră ni.
Vai şi-amar de al lui Gleb urmaş!»
Mă rite cneaze Vsevolode!
Nu-ţi vine de departe nici prin gâ nd să
zbori,
să stră juieşti tronul de aur pă rintesc?
Tu doar, vâ slind, poţi trece Volga.
iar Donul l-ai putea seca cu coifurile.
Dacă ai fi aicea tu:
pe o nogată am lua o roabă ,
un rob pe o rezană .
Că ci tu atunci cu suliţi vii peste uscat -
cu ai lui Gleb fii îndră zneţi!
Tu, aprige Riurik, tu, Davide!
Nu la voi pluteau voinici-n sâ nge
cu coifuri aurite?
Nu ale voastre oşti viteze
ră nite-n câ mp necunoscut
de paloşe că lite
ră cneau ca zimbrii?
Puneţi picioru-n scă riţe de aur.
pentru obida vremii noastre, domnilor,
să apă ră m Ţara rusească ,
ră nile lui Igor să le ră zbună m,
Igor fiul aprig a lui Sviatoslav!
Tu, mult preaînţelepte Iaroslave,
tu, ce stîpâ neşti peste Haliciu!
Sus mai stai pe tronul tă u
cel fă urit din aur
Tu munţii ungureşti i-ai ză vorâ t
cu oştile-ţi de fier,
craiului tă indu-i drumul,
Dună rii ză gă zuindu-i porţile,
zvâ rlind prin nouri bolovanii grei,
statornicind judeţul tă u pâ nă la Dună re.
De teama ta ştiu ţă ri îndepă rtate,
tu porţile Kievului descui,
sultanii peste ţă ri îi să getezi
din pă rintescul tron de aur.
Să getează , doamne, pe Conceac
robul pă gâ n,
pentru Ţara cea rusească ,
pentru ră nile lui Igor,
aprigul fecior din Sviatoslav!
Romane, tu, aprige,
şi tu, Mstislave!
Cuget vitejesc pe voi vă -ndeamnă
să vă gâ ndiţi la biruinţi.
Sus pluteşti, ca şoimul pe aripi de vâ nt,
pasă rea să -ntreci în fapte bă rbă teşti,
în îndră zneală .
Că ci voi aveţi voinici de fier
cu coifuri latineşti,
vuitu-mi-a de ei pă mâ ntul,
şi multe ţă ri: Hinova,
ţara Liftei, Deremela şi Iatveaga,
iar poloveţii-n faţa lor
asvâ rliră suliţele,
şi-nchinară capetele
sub oţelitele lor să bii.
Ci, cneaze Igor, de-acuma
lumina soarelui e-ntunecată ,
şi nu a bine codru-şi cerne frunza:
pe Sula şi pe Ros
şi-au împă rţit cetă ţile pă gâ nii.
Şi a lui Igor oaste de viteji
nu mai învie!
Te strigă Donul, cneazule,
Şi la izbâ ndă cheamă cnejii.
Olgovicii, vitejii cneji,
au şi sosit la luptă .
Ingvare, şi Vsevoloade,
şi tustrei voi fii ai lui Mstislav,
viţă dintr-un cuib de pajuri!
Voi n-aţi cucerit prin sorţile izbâ nzii
ţinuturile voastre!
Unde-s coifurile voastre de-aur,
suliţele din Lehia,
scuturile?
Ză vorâ ţi voi porţile câ mpiei
cu ascuţitele voastre să geţi
pentru Ţara cea rusească ,
pentru ră nile lui Igor,
aprigul fecior din Sviatoslav!
Acum apele Sulei nu mai trec
in valuri argintii
la Pereiaslavl-cetate,
iar Dvina curge ca o baltă
pe la cumpliţii poloveţi,
sub strigă te pă gâ ne.
Singur numai Iziaslav,
fiul lui Vasilko,
a ză ngă nit cu paloşele-i ascuţite
în coifuri de litvani;
a zdrobit el slava lui Vseslav,
bunicul să u,
şi însuşi el a fost apoi zdrobit
sub scuturi mohorâ te,
pe iarba sâ ngerată ,
de paloş de litvan
şi singur mi-şi gră i cu dor şi jale:
- «Cneazule, oştirea ta
o-nveliră pă să ri cu aripa,
iar fiara sâ ngele îi linse!»
Nu era cu dâ nsul
frate-să u Briaceslav,
nici frate-să u Vsevolod.
In singură tate
sufletu-i se scurse
din trupu-i de viteaz,
ca mă rgă ritarele
prin colan de aur.
Glasurile se mâ hniră ,
veselia veşteji.
Trâ mbiţi trâ mbiţează -n Gorodno.
Iaroslave, tu
şi voi, nepoţii toţi ai lui Vseslav!
Aplecaţi odată steagurile,
Iar paloşele învră jbite
puneţi-le-n teacă ;
v-aţi despuiat de-acum
de slava stră moşească .
Că ci aţi adus cu certurile voastre
în Ţara cea rusească pe pă gâ ni,
peste avutul lui Vseslav.
Cu vrajba, silnicia ne veni
din Ţara poloveţă !
în veacu-al şaptelea
al lui Troian,
Vseslav aruncă zaruri
pentru fecioara dragă lui.
Cu cugetul viclean
porni pe cal atuncea spre Kiev,
şi tronul cel de aur
al marelui cneaz de Kiev
cu coada de la steag l-atinse.
Plecă de-aici ca fiara fioroasă
şi de la Belgorod în miez de noapte,
de după perdea de ceaţă vineţie,
-naintea zilei a plecat,
şi la Novgorod
deschise porţile.
slava Iaroslavilor zdrobind-o;
apoi de la Dudutki
să ri ca lupul la Nemiga.
La Nemiga snopii-i fac din capete,
îmblă tesc cu îmblă cie de oţel,
pe arie aşază viaţă
şi vâ ntură din trupuri suflet.
La Nemiga ţă rmurile
nu cu roadă fost-au semă nate:
fost-au semă nate
cu oasele feciorilor Rusiei.
Vseslav cneazul
osâ ndea pe oameni,
şi-n cetă ţi la cneji el hotă ra;
iar noaptea alerga ca lupul:
-nainte de-a câ nta cocoşii,
el ajungea de la Kiev
şi pâ nă la Tmutarakan,
lui Hors marelui
el drumul i-l tă ia.
De utrenie-i sunau lui clopotele
La sfâ nta Sofia-n Poloţk,
iar el le auzea de la Kiev.
Deşi avea el duh de vră jitor
în trupu-i plin de bă rbă ţie,
dar tare des nă pastele-l pă şteau.
Lui, meşterul Boian
şi înainte i-a câ ntat, i-a descâ ntat
cu tâ lc zicâ nd:
-»De judeţ dumnezeiesc nu scapă
nici vicleanul, nici isteţul,
nici pasă rea mă iastră ».
O, gemi, Ţară rusească ,
de timpul de demult,
de cnejii dinainte
aminte aducâ ndu-ţi.
Pe Vladimir bă trâ nul
n-ai fi putut să -l pironeşti
pe-ale Kievului coline;
steagurile lui acuma sunt
ale urmaşilor lui Riurik parte,
parte ale urmaşilor lui David.
dar ele fâ lfâ ie a dezbinare.
Câ ntă suliţele!
La Dună re s-aude
glasul Iaroslavnei;
ca cucul, nevă zut ea câ ntă -n zori.
-»Zbura-voi – zice ea -
ca un cuc pe Dună re,
muia-voi în apele Kaialei
mâ necă de breb.
obloji-voi cneazului
sâ ngerâ nde ră nile
pe trupul să u voinic.»
Boceşte Iaroslavna pâ nă -n zori
la Putivl pe ziduri şi gră ieşte:
-»O, vâ ntule, tu, viforos,
de ce sufli, doamne, aşa tare,
de ce slobozi pe-aripile-ţi uşoare
să geţi hinoviene
peste oştenii celui ce mi-i drag?
Au nu-fi ajunge fie-n înă lţimi
să sufli pe sub nouri,
să legeni vasele pe mare?
De ce baţi tu în bucuria mea
cum baţi, doamne, firul de nă gară ?»
Iaroslavna-n zori de ziuă câ ntă
în cetate la Puţi vi pe zid:
-»O, tu, Niprule mă rite!
Tu munţi de piatră sfă râ mat-ai
prin ţara poloveţă ;
luntrile lui Sviatoslav le-ai legă nat
pâ nă la oastea lui Cobiac:
leagă nă tu, doamne, pâ n-la mine
pe iubitul meu,
lacrimi să nu-i mai trimit
dimineaţa-n zori pâ nă la mare.»
Iaroslavna plâ nge pâ nă -n zori
pe zid la Putivl aşa gră ind:
-»Soare, tu, de trei ori luminate!
Tuturor eşti cald şi mâ ndru.
Pentru ce, stă pâ ne, ai trimis
razele tale fierbinţi
peste oştenii dragului meu drag?
In câ mpul fă ră apă
arcurile le-au plesnit de sete,
tolbele li s-au chircit de-amar.»
Freamă tă în miez de noapte marea;
vin vâ rtejele cu neguri.
Dumnezeu lui Igor
îi arată drumul
din Ţara poloveţâ .
în Ţara rusească ,
la pă rintescul tron de aur.
Asfinţit de seară ,
Igor doarme şi nu doarme,
Igor în cuget mă soară
câ mpul de la Donul mare
pâ nă la Doneţul mic.
Fluieră Ovlur la miezul nopţii după cal.
de dincolo de râ u:
cneazului îi dete a pricepe:
Igor cneazul să nu ză bovească :
Ovlur strigă ,
se zgudui pă mâ ntul,
foşnet dete iarba,
forfotiră corturile poloveţe.
Iar cneazul Igor ca o helge să ri-n stufiş.
apoi, ca lişiţa cea albă -n apă :
se azvâ rli pe-un sprinten cal,
şi iar descă leca, să rind ca lupul,
fugind unde Doneţu-şi are cotul:
zbura sub neguri ca un şoim.
lebede vâ nâ nd şi gâ şte,
de prâ nz, de-amiază şi de cină .
Câ nd Igor ca un şoim zbura,
Ovlur ca lupul alerga din urmă ,
rouă scuturâ nd-o de pe ierburi:
că ci, sub ei amâ ndoi
caii repezi li se pră pă dise.
Şi gră i Doneţul:
-»O, tu cneaze Igor,
nu e mică fala ta,
nici mâ nia lui Conceac
dar nici veselia
în Ţara rusească !»
Şi ră spunse Igor:
-»O, Doneţule!
Nu e mică fala ta
de-a legă na un cneaz pe valuri
şi de-ai aşterne pat de iarbă verde,
pe ţă rmurile tale argintii,
ori de-a-1 învă lui în bură caldă
la umbra arborelui verde;
l-ai pă zit în apă
cu nă gâ ţii-n stoluri,
cu pescă ruşii tă i pe valuri
cu raţele în câ rduri prin vă zduh.»
Nu-i tot aşa, se spune, apa Stugna.
Cu scurgerea-i înceată ,
înghiţind la vă i stră ine şi la gâ rle,
lă rgindu-se la gură ,
a ză vorâ t în fund
pe cneazul tâ nă r Rostislav.
La ţă rmu-i negru
se topeşte maică -sa
după cneazul tâ nă r Rostislav,
florile s-au ofilit de jale,
iar codrul, de amar,
crengile-şi îndoaie la pă mâ nt.
Dar nu ţă rcile pornesc să ţipe,
Că ci pe urmele lui Igor
vine Gzak şi cu Conceac.
Corbii nu mai croncă nesc,
amuţiră ciorile,
ţă rcile nu mai ţipară , sus pe crengi se
cocoţară ;
doar ciocă nitoarele tot ciocă nind
calea o arată că tre râ u,
iar privighetorile vestesc
cu vesel câ ntec ră să ritul.
Zise Gzak că tre Conceac:
- «De zboară şoimul că tre cuib,
vom să geta pe şoimuleţ
cu să geţi de-a noastre aurite».
Conceac zice că tre Gzak:
- «De zboară şoimul că tre cuib.
pe şoimuleţ în laţ îl prindem
cu-o preafrumoasă fată .»
Şi-i spuse Gzak iar lui Conceac:
-»De-om pune împreună şoimuleţul
cu fata cea frumoasă ,
nici şoimuleţi nu vom avea,
nici fata cea frumoasă ,
şi pă să rile ne vor bate
chiar aici în şesul poloveţ.»
A zis Boian,
ză mislitor de câ ntece
de fată , pentru Sviatoslav
şi pentru Iaroslav bă trâ nul,
de Oleg iubiţi:
- «Greu i-e fă ră umeri capului,
trupului mai ră u i-i fă ră cap» -
iar Ţă rii ruseşti fă ră de Igor.
Stră luceşte soarele pe cer -
cneazul Igor în Ţara rusească .
La Dună re fetele câ ntă ,
glasurile lor stră bat
peste mare la Kiev.
Prin Boriciov Igor, că lare
merge că tre Pirogoştea
la hramul Nă scă toarei.
Satele se bucură ,
cetă ţile sunt vesele.
Iar de câ ntară m cnejilor bă trâ ni,
hai să câ ntă m apoi şi celor tineri:
Lui Igor Sviatoslavici slavă ,
şi aprigului zimbru Vsevolod,
şi fiului lui Igor, Vladimir!
Să tră iţi voi cneji,
şi voi oşteni,
să luptaţi pentru creştini
împotriva oştilor pă gâ ne!
Slavă cnejilor şi oastei!
Amin.