O poveste despre pace sau Sticluța în care ar putea să încapă toată tristețea din lume

Toți oamenii din oraș îl îndrăgeau pe Cimpanzeul Bobiță, ba chiar se mândreau cu el. Mai
ales de când acesta ajunsese la televizor, la toate emisiunile, ca fiind Cimpanzeul care a reușit să îl
alunge pe Virusache cel Urâcios.
Din toate frunzele colorate de toamnă, pictate cu dragoste, Bobiță făcuse acel spray celebru.
Un spray care odată pulverizat spre Virusache, îl făcea pe acesta din urmă să își ia tălpășița și să
fugă depaaarte. Cum spuneam, oamenii erau tare mândri de Bobiță, făcuseră chiar tricouri și șepci
cu figura simpatică a lui Bobiță, pe care le purtau când mergeau la sport sau la cumpărături.
De îndată ce Virusache cel urâcios fu alungat, oamenii se bucurară nevoie mare, siguri fiind
că vor urma ani întregi de liniște, pace și armonie.
Dar din păcate nu a fost să fie chiar așa.Pentru că pe continentul numit Europa trăia un
împărat morocănos și cu sufletul bolnav, care într-o zi oarecare de iarnă se trezi să pornească un
război plin de tristețe și de suferință împotriva unei țări vecine. Tare amărât fu Bobiță al nostru când
auzi vestea izbucnirii acestui război.
Să ne înțelegem, Bobiță fugise în urmă cu mulți ani de pe continentul lui, numit Africa, pentru
că acolo erau multe războaie și pentru că oamenii începură să taie pădurile ca să vîndă lemnul și să
cumpere arme. Or, Bobiță nu era deloc de acord cu astfel de acțiuni.
An de an, în jungla africană din țara lui Bobiță, oamenii tăiau tot mai mult lemn și toate
animalele erau nevoite să fugă tot mai adânc în junglă până când efectiv nu au mai avut unde să
fugă. Astfel Bobiță ajunsese în Transilvania (Dar asta e o altă poveste.)
Bobiță nu reușea să înțeleagă cum de oamenii au timp să se războiască. El de abia ce
avusese timp să învețe să scrie și să citească, iar în ultima vreme de abia ce mai găsea timp să
deseneze și să picteze, atât era de ocupat.
“Dacă ziua ar avea o sută de ore, ci nu 24 de ore cum are acum, și tot nu aș avea destul timp
să desenez și să pictez cât aș vrea eu de mult”, gândea Bobiță. “Și apoi când te gândești că mai ai
nevoie de timp ca să te speli pe dinți, să faci băiță, să te joci cu prietenii, să stai la soare, să te
plimbi, să mânânci…aoleu, ce de lucruri de făcut! Cum să ai timp de războaie?” se întreba
Cimpanzeul Bobiță, gândindu-se ce ar putea el să facă pentru a opri războiul care izbucnise.
Când dintr-o dată începu să deseneze. Un desen, două, trei, patru, Bobiță părea de neoprit.
Iar toate desenele erau pline de mesaje pentru pace, de încurajări pentru oamenii care sufereau și
erau nefericiți din cauza războiului pornit de împăratul cel morocănos cu sufletul bolnav.
Când rămânea fără culori și acuarele, Bobiță dădea repede o fugă la magazin să cumpere
alte și alte foi și vopseluri.
Într-o zi, la magazin s-a întâlnit cu o fetiță pe nume Sofia, pe care Bobiță o cunoștea de
altfel de la școală. Sofia părea că, la rândul ei, caută ceva.
— “Dar tu ce cauți, Sofia?” o întrebă cimpanzeul, care între timp învățase perfect limba
română (ba chiar învățase și limba dovleceilor, dar asta e altă poveste).
— “Caut o sticluță specială.”, răspunse fetița.
— “Dar ce vrei să faci tu cu sticluța asta, Sofia dragă?
— „Uite, mă gândesc să strâng într-o sticluță toată tristețea din lume! Sau măcar toată
tristețea pe care războiul ăsta urât o provoacă”
— „Ce idee bună”, răspunse Bobiță. „Dar hai să lucrăm împreună! Uite, eu m-am gândit că
dacă desenez încontinuu, zeci de desene în fiecare zi, fiecare dintre ele cu mesaj de pace, și le
trimit la împăratul morocănos care a pornit războiul, atunci acesta se va opri.”
— “Hmmm…asta chiar e o idee bună”, zise fetița Sofia. „Hai cu mine să căutăm sticluța!”
Iar cei doi merseră din magazin în magazin, căutând o sticluță în care să încapă toată
tristețea din lume, sau măcar cea provocată de războaie.
Dar la fiecare magazin, vânzătorii îi ascultau, zâmbeau și dădeau din cap a negație, ca și
cum și-ar fi dorit să aibă o astfel de sticluță la ei în magazin, dar din păcate nu aveau.
 Spre seară, când cei doi începură să piardă speranța că vor găsi obiectul căutat, se întâlniră
pe stradă cu un prieten al Sofiei, pe numele lui Andrei, care îi întrebă, de ce sunt posomorâți.
— “Uite, căutam o sticluță în care să strângem toată suferința provocată de război. Să o
închidem bine, iar apoi să o spargem – poc – de căpățâna împăratului rău și morocănos. Sau să o
ardem, sau să facem cumva să se termine războiul ăsta.”
— „Nu știu dacă există așa ceva”, răspunse Andrei timid, parcă nevrând să îi supere pe cei
doi prieteni ai lui.
— „Trebuie să existe!”, răspunse Sofia
— „Trebuie să fie un mod să putem opri războiul ăsta”, adăugă Cimpanzul Bobiță puțin
trist.
— „Uite, eu știu ce am de făcut”, răspunse Andrei. „Tocmai mi-am cumpărat cartea asta
cu banii de la bunica, o citesc, și când o să fiu mare o să mă fac doctor, ca să salvez viețile
oamenilor în timp de război.Poate nu avem cum să oprim noi războiul ăsta, poate nu există o
sticluță magică în care să poți aduna toată suferința din lume, dar poți face ceva, orice, un gest mai
micuț, sau mai mare, ca să îi ajuți pe oamenii care suferă în lume din cauza războaielor.”
— „Ai dreptate, zise Bobiță, uit, eu desenez încontinuu și o să trimit la toți oamenii de pe
planetă mesaje despre pace”
— „Dar eu voiam să îi trimit împăratului rău toată suferința asta, să vadă și el cum e”,
adăugă Sofia. „Dar, poate într-adevăr, nu e o idee bună.”
— „Da”, adăugă Andrei, „poate suferința aia îl va întări și îl va îndemna să facă și mai mult
rău.”
— „Lasă-l! zise Bobiță. Se va veșteji singur la un moment dat, de la atâta suferință și război.
El nu e important.
Împăratul cel morocănos care a pornit războiul nu e important acum. Importanți sunt
oamenii pe care îi putem noi ajuta, important e fiecare să facem ceva, oricât de mic, ca să nu mai
înceapă și alte războaie în lume. Uite, eu o să continui să desenez și într-o zi o să fac o expoziție
mare de tot, în toate țările din lume.”
— „Și eu o să mă fac doctor, ca să salvez viețile oamenilor”, adăugă Andrei. „Dar tu ce vei
face, Sofia?”
— „Eu?”, răspunse fetița. „Eu când o să fiu mare o să merg în toate zonele unde sunt
războaie și o să mă asigur că oamenii au apă și mâncare, și o să fac tot posibilul ca războaiele să
se termine cât mai repede. Dar pentru asta îmi trebuie un atlas geografic, să văd exact cât de mare
e lumea și în câte locuri din lumea asta mare sunt războaie acum. Să mă pregătesc deja. Timpul
trece repede și imediat o să mă fac mare.”
— „Atunci haideți să fugim la librărie să luăm un atlas.” zise Bobiță, „Și să îmi iau și eu multe
multe culori și hârtii ca să desenez în continuare.”
Zis și făcut! Cei trei prieteni merseră la librăria din colț, cumpărară un atlas geografic, unul
de anatomie a omului și multe multe culori și acuarele și hârtii.Atlasul geografic era pentru fetița
Sofia, cel de anatomia omului pentru Andrei care voia să se facă doctor, iar culorile și acuarelele,
evident, pentru Cimpanzul Bobiță.
În seara aceea Sofia află că planeta Pământ e mare, foarte mare, că e loc pentru toată
lumea pe planeta asta, dar, din păcate, chiar acum, în clipa asta, sunt multe războaie pe planetă.
Andrei adormi târziu pe almanahul cel nou, atât de absorbit era de corpul omenesc și de
gândul lui de a ajuta oamenii aflați în suferință într-o bună zi.
Iar Bobiță, Bobiță și acum, în clipa asta mai desenează și visează ca într-o bună zi să
organizeze o expoziție mare-mare cu care să se plimbe în toate țările din lumea asta.
“Dar cum se va numi expoziția ta?” L-a întrebat într-o zi Sofia.
„O poveste despre pace”, i-a răspuns Cimpanzeul Bobiță.