Curs 4

Noţiunea de combustibil şi clasificarea acestora

În prezent, necesarul de energie termică şi electrică utilizat de omenire în industrie şi
economia casnică este obţinut, aproape exclusiv, prin arderea combustibililor, adică printr-un
proces chimic de oxidare a substanţelor combustibile. Procesele chimice care se desfăşoară cu
degajare de căldură sunt procese de ardere.
Prin combustibil se înţelege orice substanţă chimică care reacţionând cu oxigenul din
aerul atmosferic produce prin ardere căldură utilizabilă avantajos din punct de vedere tehnico-
economic [2]. Substanţele combustibile trebuie să satisfacă anumite condiţii şi anume:
 Să se găsească într-o cantitate suficient de mare, iar caracteristicile fizico-chimice să
fie cât mai stabile în timp ;
 Cheltuielile legate de exploatarea şi transportul substanţei combustibile să fie mici
pentru ca preţul de cost al combustibilului să fie cât mai scăzut ;
 Emisiile de oxizi nocivi precum NOx, CO, SO2 şi SO3 generaţi în procesul de ardere al
substanţei combustibile trebuie să aibe un impact redus asupra mediului ambiant ;
 Produsele arderii să fie uşor extrase din focar ;
 Să nu aibă utilizare superioară în alte ramuri ale economiei, cum sunt, de exemplu,
hidrocarburile petroliere în industria chimică.
Combustibilii se pot clasifica după mai multe criterii. După starea lor de agregare, se
disting combustibili solizi, lichizi şi gazosi. În funcţie de provenienţă, aceştia pot fi naturali,
artificiali şi sintetici. Combustibilii artificiali sunt de fapt combustibili naturali supuşi unui
proces de înnobilare, de îmbunătăţire a caracteristicilor lor, iar cei sintetici sunt fabricaţi
pentru a substitui combustibilii naturali. La rândul lor, combustibilii naturali se împart în
organici şi anorganici (un exemplu de combustibil anorganic îl reprezintă combustibilul
nuclear).
O clasificare a combustibililor este redată în tabelul 1.1
Tabelul 1.1. Clasificarea principalilor combustibili
Starea de Provenienţa
agregare naturală artificială
Paie, lemn, turbă, cărbune
Cocs, semicocs, petrococs, mangal,
Solidă brun, huilă, antracit, şisturi
termoantracit, brichete, peleţi, etc.
bituminoase
Păcură, benzină, motorină, gaz lampant,
Lichidă Petrol (ţiţei)
benzen, alcool, etc.
Gaze de furnal, gaze de iluminat, gaze de
Gaze naturale, gaze de
Gazoasă rafinărie, gaz de gazogen, gaz de cocs,
sondă, gaze asociate
etc.
 După modul de utilizare, combustibilii pot fi energetici şi tehnologici. Prin
combustibil energetic se înţelege combustibilul natural care se arde în instalaţiile de cazane
ale centralelor termice şi termoelectrice în scopul obţinerii energiei termice şi electrice,
precum şi în camerele de ardere ale motoarelor cu ardere internă, instalaţiilor de turbine cu
gaze şi motoarelor cu reacţie. Combustibilii tehnologici sunt combustibilii care se ard în
cuptoarele industriale de încălzire şi de topire, în instalaţiile de uscare sau sunt transformaţi
prin prelucrare chimică în diferiţi combustibili artificiali (cocs, semicocs, gaz de gazogen
etc.). În ultimul timp, a luat amploare metoda complexă de utilizare a combustibilului ce
constă în prelucrarea preliminară a acestuia (cărbune şi şisturi bituminoase) în instalaţii
tehnologice speciale în scopul obţinerii semicocsului şi uleiului de şisturi ce se utilizează mai
apoi în calitate de combustibili energetici respectiv a gazului folosit ca materie în industria
chimică sau în calitate de combustibil în instalaţiile de turbine cu gaze.
Calitatea combustibilului se apreciază, în mod obişniut, prin puterea calorifică

inferioară raportată la masa sa reală Qi r , adică prin căldura dezvoltată la arderea completă a
unităţii de combustibil şi prin răcirea produselor de ardere până la temperatura de referinţă
fără considerarea căldurii de vaporizare a umidităţii combustibilului şi apei provenite din
ardere. Din punctul de vedere al calităţii sale, combustibilii se împart în : speriori

Qi
r
    
 20 MJ / kg , de calitate medie Qi r  12,5...20 MJ / kg şi inferiori Qi r  12,5 MJ / kg .

1.1 Rezerve mondiale de combustibili fosili.

La etapa actuală de dezvoltare a societăţii umane, producerea energiei este strâns
corelată cu valorificarea resurselor convenţionale existente, îndeosebi a zăcămintelor de
combustibili fosili (cărbuni, ţiţei, gaze naturale, şisturi bituminoase şi nisipuri asfaltice) şi
nucleari. De mai bine de două secole, combustibilii fosili au servit şi continuă să servească şi
astăzi drept bază pentru dezvoltarea energeticii moderne, asigurând industrializarea şi
progresul tehnico-stiintific al omenirii. Producerea de energie se impune ca o condiţie
esenţială a evoluţiei civilizaţiei.
Astazi, mai bine de 80 % din cererea mondială de energie este satisfacută prin arderea
combustibililor fosili [1]. Folosirea acestui tip de combustibil la scară industrială se datorează
în mare parte puterii calorifice inferioare mari precum şi a posibilităţilor de stocare în
cantităţile necesare corespunzător procesului de ardere la locul şi în timpul preconizat.
Realitatea, demonstrează că resursele naturale ale planetei, exploatabile pe baza
tehnologiilor oferite în prezent de stiinţă şi tehnică, sunt limitate. Investigaţiile şi prospectările
prezentate în cadrul Conferinţei Mondiale a Energiei (C.M.E.) arată că rezervele mondiale
dovedite de cărbuni se cifrează la circa 847,5 miliarde tone, inclusiv 150 miliarde tone de
lignit, cele de petrol la circa 160 miliarde tone, iar cele de gaze naturale la 176 462 miliarde
m3 [1]. Dacă se ţine seama de ritmul actual precum şi de ritmul de creştere a producţiei şi
consumului, atunci rezervele de ţiţei estimate se pot epuiza într-o jumătate de secol, cele de
gaze naturale în 60 ani, iar cele de cărbuni în 200 ani [1].
Prognoza făcută nu este una pesimista, deoarece rezervele mondiale de resurse
energetice primare pot sa crească atât datorită noilor descoperiri, cât şi perfecţionării
metodelor de extragere şi folosire a tuturor purtătorilor de energie. La nivelul tehnic actual de
extragere a combustibililor, economic exploatabile sunt numai o parte mică din rezervele
mondiale de combustibil.
1.1.1 Cărbunele
Cel mai important combustibil solid este cărbunele. Reprezintă un mineral complex
cunoscut încă din antichitate, dar care a început să fie exploatat mult mai târziu, abia în
secolul al XI-lea. Prima încercare serioasă de folosire a huilei ca sursă energetică pentru
topirea fierului a fost facută de fierarul englez Dudly, în secolul al XVII-lea. Un nou progres
în folosirea industrială a cărbunelui l-a constituit descoperirea avantajelor căldurii degajate la
arderea huilei şi construirea primului cuptor, în 1760, de John Smeaton. Crearea maşinii cu
abur, în 1769, de către James Watt a condus la folosirea masivă a cărbunelui atât în
metalurgia feroaselor, cât şi în transportul naval şi feroviar. Pentru aceasta, însă, era necesară
dezvoltarea unei puternice industrii de extractie şi prelucrare a cărbunelui. Astfel, începând cu
secolul al XIX-lea, cărbunele s-a transformat într-o sursă de energie de mare importanţă, pe
care s-a axat dezvoltarea industrială şi progresul social şi economic al epocii. Cărbunele a stat
la baza dezvoltării unui şir întreg de ţări ca Marea Britanie, Franţa, Germania, S.U.A. şi
Rusia, ţări care au dezvoltat tehnologii de conversie a energiei.
Valorificarea cărbunelui ca resursă energetică în termocentrale şi îndeosebi ca materie
primă în siderurgie şi industria chimică a făcut ca la începutul secolului al XX-lea ponderea
cărbunelui în balanţa energetică globală să constituie circa 90 %.
A doua jumatate a secolului al XX-lea a fost marcat de creşterea importanţei
hidrocarburilor şi a hidroenergeticii, iar în anii 60 – 80 şi a energeticii nucleare, fapt ce a
redus treptat ponderea cărbunelui în balanţa energetică, fără a se diminua însă volumul
producţiei. În prezent, cărbunele deţine un rol dominant în siderurgie ca element principal la
obţinerea cocsului necesar fabricării fontei şi oţelului şi în producerea de energie electrică,
prin ardere în centrale termoelectrice. Cărbunele este folosit astăzi pe scară largă la obţinerea
unor produse petrochimice precum gudronul şi derivaţii săi, benzenul, toluenul şi xilenul, care
stau la baza industriei solvenţilor, cauciucului sintetic, explozivelor, produselor farmaceutice,
detergenţilor etc.
Criza petrolului, declanşată în anii 1973-1974, continuată apoi în perioada 1978-1979,
şi rezervele limitate de petrol au impus desfăşurarea unor acţiuni de recuperare pentru cărbune
a poziţiilor pierdute şi chiar dobândirea de noi utilizări, îndeosebi, prin gazeificarea şi
lichefierea lor în condiţii mai eficiente decât a procedeelor din trecut. Noile tehnologii de
gazeificare a cărbunilor fie în reactoare speciale, fie chiar în propriile straturi ale
zăcământului, vor contribui la o reducere esenţiala a impactului pe care îl are cărbunele aupra
mediului ambiant. Deci, se poate afirma cu certitudine că există premise economice şi tehnice
ca în urmatoarele decenii cărbunele să redevină combustibilul de bază.
De consemnat că perioada carboniferă a început cu aproximativ 275 milioane de ani în
urmă, în era paleozoică, când apele mărilor acopereau suprafeţe mari ale uscatului. La început
s-au produs sedimentari de origine animală, care ulterior au culminat cu formarea straturilor şi
depozitelor de calcar. Apoi, au urmat mişcări tectonice în scoarţa Pământului, sub acţiunea
cărora apele mărilor au avansat şi s-au retras periodic, favorizând, împreună cu clima caldă,
formarea unor suprafeţe mari de pădure care au acumulat materia organică în lacuri. Din
cauza erodării suprafeţelor terestre s-au produs acumulări şi demolări sub presiunea straturilor
superioare. Dupa fazele de acumulare şi depozitare a urmat acţiunea bacteriilor anaerobe care
prin descompunerea hidraţilor de carbon, a celulozei şi ligninei au îmbogăţit depozitele cu
cărbune, separând dioxidul de carbon şi metanul. Dar, aceste depuneri au fost din nou
inundate de apele mărilor, îngrămădindu-se între straturi de rocă dură, şisturi etc. şi
constituind baza zăcămintelor de cărbuni. Datorită mişcărilor tectonice are loc acoperirea
straturilor, formându-se astfel actualele zăcăminte de cărbune. Calculele recente demonstrează
ca acumularea materialului necesar formării unui strat de huilă de 30 cm grosime se produce
timp de 150 ani.
Cu toate că originea cărbunelui este una vegetală, nu toate zăcămintele de acest gen s-
au format în acelaşi timp, în aceeaşi epocă şi în condiţii similare. Există, deci, mai multe tipuri
de cărbune, în funcţie de materia vegetală din care s-au constituit, de procesul acţiunii
bacteriene, de presiunea şi temperatura la care au fost expuse rocile sedimentare, precum şi de
mişcările tectonice ulterioare ale scoarţei Pământului. Altfel spus, după gradul de fosilizare la
care a ajuns, se deosebesc următoarele tipuri de cărbune:
 grafitul, fiind o formă cristalină de cărbune, nu conţine substanţe volatile şi nu are
structură fibroasă ;
  antracitul are o putere calorifică ridicată  Qinf  33  35 MJ  şi un conţinut ridicat
 kg 

 
de carbon C i  89,5  92,5 % . Este folosit, în special, în industria chimică şi în
marile centrale termoelectrice. Exploatarea se face din mari bazine carbonifere ale
lumii: Donbass (Ukraina), Ruhr (Germania), Appalachian (S.U.A.) ;

 huila are puterea calorifică inferioară destul de ridicată  Qinf  29  33,5 MJ  şi un

 kg 

 
conţinut de carbon C i  75  90 % . Se utilizează, în principal, în industria cocsului şi
în producţia de gaze. Este raspândit în bazine de mari proporţii din Rusia (Kansk
Acinsk, Kuzbass), Ukraina (Donbass), Kazahstan (Karaganda, Ekibastuz), S.U.A.
(Appalachian, Middle West, Muntii Stâncoşi), Franţa (Lorena, Nord-Pas de Calais,
Centre-Midi), Polonia (Silezia superioară, Silezia inferioară, Lublin) etc. Huila,
împreună cu antracitul, constituie cca 75 % din rezervele mondiale de cărbune;

 cărbunele brun are puterea calorifică inferioară ridicată  Qinf  17  29 MJ  şi un

 kg 

 
conţinut de carbon C i  65  75 % . Este folosit, îndeosebi, în industria chimică si în
termocentrale, iar în urma unor prelucrări speciale, la obţinerea cocsului. Este
răspândit, în special, în Germania, Polonia, Cehia, Rusia şi S.U.A;

 lignitul are puterea calorifică inferioară  Qinf  11  17 MJ  şi un conţinut mult

 kg 

 
mai scăzut de carbon C i  30  65 % . Este considerat principala sursă de cărbune
energetic. Se află în faza iniţială a exploatării, apreciindu-se că ar exista mari rezerve
în Europa, Asia, America de Nord şi Africa;
 turba, considerată fie biomasa cu o mare vechime, fie cărbune foarte tânar, având o
putere calorifică inferioară de 12,5 MJ/kg. În prezent este utilizată rar pe plan mondial,
fiind exploatata, în principal, în Rusia, Irlanda şi Finlanda.
Dimensiunile zăcămintelor de cărbune sunt doar un prim indicativ al importanţei
acestor resurse. Pentru stabilirea valorii energetice reale ale acestora, trebuie să se ţină seama
de posibilităţile de extracţie şi utilizare, care depind de o serie de caracteristici calitative: de
zăcământ, petrografice, fizice, chimice, a căror varietate este mare, datorită varietăţii
cărbunilor. Astfel, grosimea şi adâncimea la care se găsesc straturile de cărbune influenţează
direct activitatea de exploatare a cărbunelui. Exploatarea la mare adâncime necesită rezolvari
tehnice impuse de presiunea rocilor, temperatura şi umiditatea în spaţiile de muncă, precum şi
afluenţa de metan, care în cele din urmă determină investiţii mari. Unele mine, cum sunt cele
din bazinele Ruhr-ului şi din Marea Britanie, sunt situate la adâncimi de 1000 m.
Evident, tehnica exploatării depinde de forma zăcământului. Zăcămintele uşor
exploatabile, în care rocile sedimentare sunt dispuse orizontal la adâncimi mici, sunt
valorificate prin metoda la zi. În caz contrar, se recurge la metoda de exploatare subterană.
Toate minele sunt formate, în general, din puţuri de aeraj şi de acces la straturile de
exploatare, abataje în care are loc exploatarea propriu-zisa, precum şi din galerii, plane
înclinate şi căi de comunicaţie prin care se face transportul minerilor şi extracţia minereului.
Exploatarea minei include lucrări de pregătire prin care se construiesc căi de acces în
subteran, se pregătesc mijloacele de transport şi sistemele căilor de comunicaţie, puţurile de
aeraj şi de extracţie, instalaţiile de aeraj subteran şi de evacuare a apelor de infiltraţie, lucrări
pentru extragerea la suprafaţă a minereului fie prin mijloace mecanice, fie cu ajutorul
explozivelor, respectiv lucrări de protecţie a abatajului sau a locului unde se efectuează
procesul de exploatare.
Cărbunele extras de la suprafaţă este supus unui proces de curăţare de substanţele
inerte şi dăunătoare. Procesul de curăţare a cărbunelui constă din mai multe operaţii
succesive. La început se desfăşoară operaţiile de cernere şi de sortare a cărbunelui după
mărime şi în clase granulometrice. Urmează apoi spălarea şi separarea sterilului de cărbune,
care se execută graţie diferenţei dintre densitatea cărbunelui şi cea a sterilului; cărbunele
pluteşte în lichidele grele, pe când sterilii se afundă. Apoi, urmează etapa de tasare a
cărbunelui, după care este supus concasării sau sfărâmării. În această fază, cărbunele este bun
pentru a fi folosit fie ca şi combustibil, fie ca materie primă.
Urmărind evoluţia consumului mondial de cărbune, se poate observa că cel mai mare
consum se constată tocmai în ţările producătoare, ponderea consumului mondial bazat pe
schimbul internaţional fiind scăzută. Conform estimărilor C.M.E. [1], în anul 2005, producţia
globală de cărbune a constituit 5901,5 milioane de tone, din care lignit 871,9 milioane de
tone. Cu excepţia Japoniei, principalii consumatori sunt şi cei mai mari producători, primele
10 state fiind în ordine: China (37,1 % din producţia mondială), S.U.A. (17,6 %), India (7,3
%), Australia (6,4 %), Federaţia Rusă (5,1 %), Africa de Sud (4,2 %), Germania (3,4 %),
Polonia (2,7 %), Indonezia (2,6 %), Kazakhstan (1,5 %). În figura 1.1 este reprezentată
producţia mondială de cărbune, în anul 2005.
 2500
2190

milioane tone 2000

1500

1038.6
1000

428.4 378.8
500 299.3 245 202.8 159.5 152.2
86.6

Indonezia
Germania

Polonoa
India
China

Kazakhstan
Rusia

Africa de Sud
SUA

Australia

Fig. 1.1. Producţia mondială de cărbune (la nivelul anului 2005).

Prin estimările făcute de C.M.E., rezervele mondiale certe de cărbune sunt evaluate, la
sfârsitul anului 2005, la 847,5 miliarde tone, din care 61,5 miliarde tone sau 6,8 % sunt de
calitate inferioară [1]. Dacă s-ar lua în consideraţie atât zăcămintele aflate la mari adâncimi,
cât si noile zăcăminte de cărbune, detectate în ţările din Asia, volumul total al rezervelor
mondiale explotabile ar fi dublu, ceea ce ar satisface necesităţile de energie ale omenirii
pentru circa 400 de ani.
Regiunile carbonifere existente astăzi în lume se deosebesc între ele după
predominarea huilei sau a cărbunelui brun – lignitului. Într-o proporţie foarte mare, cărbunii
disponibili mondial au o utilizare energetică.
Rezervele geologice de cărbune sunt repartizate geografic neuniform; circa 95 % din
zăcămintele mondiale de cărbune sunt concentrate în emisfera nordică şi numai 5 % în cea
sudică. În emisfera nordică, principalele zăcăminte de cărbune sunt cantonate, într-o banda
cuprinsă între latitudinile 35° şi 55°, în Asia, America de Nord şi Europa, pe când, în
emisfera sudică, rezerve importante de cărbune se găsesc numai în Africa de Sud, Australia,
Columbia şi India.
Potrivit estimărilor făcute de C.M.E. la sfârşitul anului 2005, un număr mic de state
ale lumii mai dispuneau de zăcăminte însemnate de cărbune. Cele mai mari rezerve dovedite
de cărbune din lume se găsesc în S.U.A., circa 242,7 miliarde tone sau 28,64 % din totalul
mondial, urmată în ordine descrescătoare de Rusia (18,53 %), China (13,51 %), Australia
(9,04 %), India (6,67 %), Africa de Sud (5,66 %), Ucraina (4,00 %), Kazahstan (3,69 %),
Serbia (1,64 %) şi Polonia (0,89 %). Aşadar, circa 61 % din totalul mondial al zăcămintelor
de cărbune se găsesc pe teritoriul a trei state: S.U.A., Rusia şi China. În fig. 1.2 sunt
reprezentate rezervele mondiale certe de cărbune, în primele 10 state, la sfârşitul anului 2005.

242.7
250

200
157
miliarde tone

150
114.5

100 76.6
56.5
48
50 33.9 31.3
13.9 7.5

0
CHINA

INDIA

UCRAINA
RUSIA

POLONIA
AUSTRALIA
SUA

KAZAKHSTAN

SERBIA
AFRICA DE
SUD

Fig. 2.2. Rezervele dovedite de cărbune, în primele 10 state [1].

Deşi rezervele de cărbune sunt comparabil mai mari, e greu totuşi de imaginat, în
viitorul apropiat, o energetică modernă bazată pe cărbune sau un mijloc de transport al sec.
XXI alimentat cu cărbune, luând în considerare toate problemele asociate de extragerea,
tratare, transportul şi utilizarea acestuia.
Valorile mari ale producţiei de cărbune şi a rezervelor terestre, mărturisesc elocvent
despre existenţa unui grad ridicat al înzestrării cu resurse de cărbune pe plan mondial,
considerabil superior celui al înzestrării cu alte resurse energetice. Ca urmare, în viitorul
apropiat se aşteaptă o puternică „revenire”a cărbunelui. Este vorba, fireşte, de o revenire pe
noi principii, ale cărei premise tehnologice le constituie posibilităţile superioare de prelucrare
a cărbunilor prin chimizare sau chiar şi în faza de exploatare. Astfel, se apreciază dezvoltarea
previzibilă a unor tehnologii care să permită gazeificarea cărbunilor în „situ”, adică tocmai în
zacamânt. Instalaţiile de acest tip pompează în zăcământ aer sub presiune şi scot la suprafaţă
gaze încălzite. Având căldura de ardere 10-12 MJ/kg, gazele extrase pot fi folosite pentru
producerea de energie electrică. În felul acesta se înlătură o bună parte din deficienţele tehnice
întâlnite la lucrările de extracţie la mari adâncimi, condiţiile dificile de muncă, deteriorarea
mediului ambiant în cazul exploatării la suprafaţă, eliminarea poluării datorită conţinutului
ridicat de sulf al cărbunilor etc.
1.1.2 Petrolul
 Existenţa petrolului a fost semnalată de omenire cu mai bine de cinci mii de ani î.e.n.,
dar exploatarea lui industrială a început abia în anul 1860 când cu un an mai înainte
„colonelul” Edwin-Drake descoperă ţiţeiul la Titusville, Pennsylvania, şi este inventat
procedeul de separare a petrolului lampant. Dupa 1900, o etapă importantă o constituie
folosirea produselor petroliere la motoarele cu ardere internă, fapt ce a dus la dezvoltarea
extrem de rapidă a unor tehnologii de extracţie şi prelucrare a produselor petroliere bine puse
la punct, a capacităţilor de rafinare şi de transport.
În acelaşi timp, distanţele mari dintre ţările consumatoare şi zonele cu resurse
petroliere, au determinat perfecţionarea şi crearea unor mijloace de transport de mare
capacitate, precum şi o luptă acerbă pentru acapararea persoanelor bogate şi menţinerea
influenţei economice şi politice în ţările bogate în ţiţei.
Petrolul este cea mai solicitată sursă energetică de la 1950 încoace. Oricum,
importanţa petrolului pentru economia modernă nu se reduce numai la faptul că acesta a
devenit principalul combustibil energetic, folosit în centralele termoelectrice ci şi în transport.
Gazele lichefiate provenite din petrol (butanul, propanul si alţi derivaţi din ţiţei) sunt folosite
pe scară largă ca materie primă pentru o gamă largă de substanţe ale chimiei fibrelor sintetice,
chimiei maselor plastice, petrochimiei şi ale altor industrii (produse farmaceutice, adezivi,
coloranţi, vopsele, pesticide, fertilizanţi etc.). Ţiteiul se situează pe primul loc între mărfurile
ce formează obiectul schimburilor comerciale internaţionale, iar transportul naval al petrolului
a ajuns să reprezinte o pondere de peste 50 % din întregul comerţ maritim internaţional.
Transportul naval al ţiţeiului este asigurat de o flotă considerabilă, a cărei capacitate constituie
cca 40 % din tonajul flotei comerciale mondiale, terestre şi submarine, cu toate că transportul
petrolului se face şi printr-o reţea de conducte cu lungimea totală de peste 300 mii km.
Dezvoltarea pe parcursul timpului a unor tehnologii bazate pe folosirea prioritară a
produselor petroliere este o consecinţă firească a marilor avantaje oferite de către acestea.
„Suveran între combustibili, materie primă râvnită şi răsfăţată pentru sectoarele de vârf ale
industriei moderne, omniprezent în viaţa de toate zilele a omului, important factor al
prosperităţii popoarelor, „aurul negru” domină cu autoritate economia şi civilizaţia europeană
[4].
Ţiţeiul se întâlneşte în roci de origine sedimentară, nisipuri, gresii, conglomerate, dar
şi în roci poroase de calcar. Acestea, în majoritatea lor, sunt straturi de provenienţă marină sau
lacustră. În linii mari, cea mai justă pare a fi teoria care susţine că noroiurile marine şi
lacustrele, acoperind materia organică, au dus la transformări fizico-chimice, în urma cărora
au luat naştere hidrocarburile. Acestea, la rândul lor, au migrat spre depunerile din rocile
poroase, acumulându-se în formă de zăcăminte de ţiţei. Deşi discuţiile asupra unor detalii ale
acestei teorii continuă şi în prezent, se consideră că materia primă cea mai probabilă din care
s-a format ţiţeiul este planctonul – principala sursă de alimentare a animalelor marine
compusă din vietăţi microscopice, alge şi diatomee care se înmulţesc rapid în apele mărilor.
Acest element, împreună cu resturile şi cadavrele altor animale marine, s-a depozitat în decurs
de milioane de ani pe fundurile mărilor, constituind baza organică pentru formarea ţiţeiului.
Astfel, spre deosebire de cărbune, ţiţeiul este un combustibil fosil de origine animală.
După finalizarea lucrărilor de explorare şi executare a forajelor complementare,
operaţii ce durează aproximativ trei ani şi care sunt cele mai costisitoare din întregul proces de
valorificare a ţiţeiului, după confirmarea şi evaluarea zăcămintelor din punct de vedere
economic, începe forajul sondelor de exploatare. Ţiţeiul este pompat la suprafaţă sub acţiunea
presiunii gazelor existente în punga de gaze a zăcământului printr-o sondă cu pereţii protejaţi
cu o coloană de burlane. Procesul de extragere este similar unui sifon unde debitarea apei
acidulate cu dioxid de carbon se efectuează sub presiune. Dacă presiunea gazelor din pungă
este insuficientă, se fac injectări de fluide cu scopul de a menţine presiunea de ieşire. Din
dispozitivul echipat cu ventile şi ţevi de la capătul superior al coloanei de extracţie a unei
sonde, ţiţeiul este transportat prin conducte în tancuri sau cisterne numite decantoare şi
degazoare, în care, prin sedimentare gravitaţională, acesta se curăţă de particulele solide aflate
în suspensie, de impurităţile mecanice, precum şi de gazele conţinute iniţial. După această
fază ţiţeiul este bun pentru prelucrare, depozitare şi transportare.
Petrolul extras şi prelucrat prin tehnologii corespunzătoare nivelului tehnic actual
poartă denumirea de combustibil convenţional, iar cel care necesită alte tehnologii de extracţie
şi de prelucrare decât cele folosite în prezent se numeşte neconvenţional. Din petrolul
neconvenţional fac parte: petrolul greu şi cel provenit din nisipuri asfaltice şi şisturi
bituminoase. În prezent, numai petrolul convenţional este exploatat industrial, celalalt fiind o
posibilitate importantă în viitor.
Există mai multe tipuri de petrol ce se deosebesc între ele datorită condiţiilor
geologice de formare şi înmagazinare (stocare). Astfel, dacă se are în vedere densitatea
petrolului, acesta poate fi : foarte uşor (730 – 820 kg/m3) şi greu (910 – 1040 kg/m3), iar dacă
se ia în consideraţie compoziţia chimică : parafinic, naftenic, aromatic şi asfaltic.
Ţiteiul se extrage astăzi în peste 80 de ţări ale lumii. Cea mai mare parte a producţiei
mondiale de ţiţei este concentrată în mâinile a unui număr mic de ţări, principalele fiind în
ordine: ţările integrate în OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries –
Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) cu aproape 45 % din volumul producţiei
mondiale, C.S.I. cu 14,8 %, S.U.A. cu 8 %, Mexic cu 4,8 % şi Canada cu 3,7 %. În total,
aceste ţări extrag 76,3 % din volumul producţiei mondiale de ţiţei, care la nivelul anului 2005
a constituit 3897,6 milioane de tone [1]. În fig.2.3 se prezintă producţia mondială de ţiţei, în
anul 2005.

600
526.2

500 470.2

400
milioane tone

313.3
300
204.9 187.1 180.8
200 154.7 143.2 138.2 130.1

100

Norvegia
Canada
Venezuela
Iran

China
Arabia Saudita

Kuwait
Rusia

SUA

Mexic

Fig. 1.3. Producţia de ţiţei la nivelul anului 2005 [1].

Geografic, cele mai importante exploatări petroliere actuale se găsesc în: Golful
Persic, Marea Caraibilor, Marea Nordului, Marea Caspică, mările arhipelagului indonezian,
Oceanul Arctic (Alaska), precum şi în unele regiuni ale uscatului din S.U.A., Rusia, Canada
etc. O presupusă repartiţie geografică a rezervelor mondiale dovedite de petrol inclusiv
zăcăminte de NGLs indică (în %): Orientul Apropiat (60,72), Africa (10,55), America de Sud
(8,95), America de Nord (4,96), Europa (7,83), Asia (6,82), Oceania (0,17) [1]. Concentrarea
a peste 60 % din rezervele mondiale dovedite pe numai 0,5 % din suprafaţa terestră, în
zăcăminte extraordinar de productive, la un cost de extracţie foarte scăzut în comparaţie cu
celelalte zone din lume, face din Orientul Apropiat o zonă extrem de profitabilă din acest
punct de vedere.
Cele mai bogate resurse de petrol convenţional, care au un rol deosebit de important în
comerţul internaţional, sunt pe teritoriul unui mic număr de state (în %): Arabia Saudită
(21,64), Iran (10,86), Irak (9,69), Kuwait (8,57), Emiratele Arabe Unite (7,86), Venezuela
(7,06), Rusia (6,28), Libia (3,35), Kazakhstan (3,14), S.U.A. (2,31). În fig.2.4 se reprezintă
rezervele mondiale dovedite de ţiţei, în primele 10 state, la sfârsitul anului 2005.
 34.6
35

30

25
miliarde tone
20 17.3
15.5
13.7
15 12.6
11.3
10
10
5.4 5
3.7
5

Venezuela
Iran

Arabe Unite

Kazakhstan
Arabia Saudita

Kuwait
Irak

Libia
Rusia

SUA
Emiratele

Fig. 1.4. Rezervele dovedite de ţiţei, în primele 10 state [1].

Răspândirea neuniformă a ţiţeiului faţă de necesităţi a creat condiţiii geopolitice

specifice pentru aprovizionarea cu această resursă.
Cele mai importante ţări exportatoare de ţiţei din lume sunt ţările integrate în OPEC
(Algeria, Arabia Saudită, Ecuador, Emiratele Arabe Unite, Gabon, Indonezia, Irak, Iran,
Kuwait, Libia, Marea Britanie, Nigeria, Olanda, Qatar şi Venezuela). Dar principalele zone
exportatoare de ţiţei ale lumii nu corespund decât în parte cu cele producătoare. De asemenea,
principalele zone importatoare nu corespund cu zonele consumatoare. Astfel, S.U.A., unul din
marii producători de ţiţei ai lumii (313,3 milioane tone sau 8 %), este în acelaşi timp şi un
mare consumator (773,4 milioane tone sau 20,8 % din consumul modial apreciat la 3725,5
milioane tone) şi importator (460,1 milioane tone), iar Rusia, unul din producătorii (470,2
milioane tone sau 12,1 %) şi consumatorii (200 milioane tone sau 5,4 %) mari, este şi una din
cele mai importante zone exportatoare (270,2 milioane tone) [1].
Neconcordanţa sensibilă între actualele zone de producţie şi cele de consum determină
ca peste 30 % din producţia mondială de petrol să intre anual în comerţul internaţional. Dacă
se iau în consideraţie şi schimburile cu produsele petroliere, proporţia se ridică la peste 60 %.
Oricum, în prezent, aproape 120 de ţări ale lumii sunt importatoare nete de petrol, adică
depind economic de aprovizionarea cu ţiţei din exterior.
Deşi comerţul mondial cu ţiţei este reglementat prin acorduri semnate între ţări şi
companii, implicaţiile politice sunt atât de frecvente încât se poate afirma cu certitudine că
petrolul constituie în zilele noastre un produs strategic. Conflictele desfăşurate în Golful
Persic de la 1970 încoace au fost cauza unor tensiuni internaţionale foarte încordate, inclusiv
conflictul armat recent cu Irakul, unde stabilitatea nu este restabilită nici chiar în zilele
noastre.
În perspectivă, mari speranţe se pun pe seama forajelor submarine şi pe obţinerea la
scară largă a produselor petroliere din exploatarea intensivă a resurselor de şisturi bituminoase
şi nisipuri asfaltice. Cheltuielile de producţie vor creşte evident, fapt ce va determina o
continuă ascensiune a preţului de cost al petrolului şi a produselor acestuia.
Ţiţeiurile se împart în convenţionale şi neconvenţionale, dintre care numai primele
sunt astăzi exploatate, pe când celelalte sunt o posibilitate importantă a viitorului. La sfârşitul
anului 2005, rezervele mondiale dovedite de petrol, inclusiv zăcămintele de gaz natural
lichefiat (NGLs), au fost evaluate la circa 160 mlrd. tone [1], urmând ca în ritmul previzibil de
creştere a consumului să acopere necesităţile omenirii pe o perioadă de cel puţin 50 de ani.
Fireşte, sunt posibile noi descoperiri geologice. Din fericire, până în prezent, rata de
creştere a descoperirii de noi zăcăminte petroliere a depăşit-o pe cea a creşterii consumului.
1.1.3 Gazele naturale
Deşi gazele naturale sunt cunoscute încă din antichitate (în China, de exemplu, ele
erau cunoscute cu mai bine de o mie de ani î.e.n.), identificarea lor a fost făcută abia acum
100 ani în S.U.A., iar mai târziu şi în alte regiuni ale lumii. Gazele naturale se caracterizează
printr-o căldură de ardere cuprinsă între 30,6 şi 36,9 MJ/m3N şi reprezintă ultima resursă
energetică primară intrată în ciclul de folosire. Ele au fost îndelung timp folosite doar în
câteva ţări ale lumii, în principal, în S.U.A., Rusia şi România.
Constituite în condiţii distincte, dar în cadrul unor procese geologice similare în
principiu cu acelea ale formării petrolului şi cărbunelui, gazele naturale reprezintă un amestec
de hidrocarburi uşoare, cu o puritate naturală deosebită, fapt ce le conferă o mare valoare
energetică şi mai ales industrială. Folosirea gazelor naturale ca sursă de energie este relativ
recentă; începând cu anul 1960, folosirea gazelor naturale a crescut atât de vertiginos, încât
acestea au ajuns să substituie păcura, în unele ţări. În anul 2005 gazele naturale au acoperit
19,1 % din necesarul total de energie în lume [1]. Prin punerea la punct a procedeului de
lichefiere a gazului metan, s-au deschis mari perspective în folosirea acestuia în calitate de
combustibil în sectorul de transport auto şi aeronautic. Gazele naturale, la fel ca şi petrolul,
sunt folosite ca materie primă în industria petrochimică, pentru obţinerea unui număr
impunător de produse de bază, printre care: amoniacul, baza tuturor fertilizanţilor azotici, şi
metanolul, materie primă de bază folosită la producerea materialelor plastice şi a altor produse
sintetice.
 Gazele naturale se extrag, în principal, din zăcăminte asociate cu petrolul şi din
zăcăminte proprii. În cazul în care gazele naturale se întâlnesc asociate cu ţiţeiul, ele se
numesc şi „gaze umede”; conţin picături de petrol şi sunt bogate în etan, propan şi butan. În
cazul al doilea, sunt numite „gaze uscate” şi au un conţinut mare de metan, uneori aproape de
100 %. În cea mai mare proporţie, gazele naturale disponibile sunt gaze din zăcăminte proprii.
Din categoria gazelor naturale mai fac parte gazele de mină de cărbune şi gazele de baltă care
sunt în cantităţi mici şi sunt folosite local, rareori.
În funcţie de proprietăţile fizico-chimice, gazele naturale pot fi:
 metan, un amestec de hidrocarburi cu puterea calorifică inferioară raportată la masa
anhidră cuprinsă între 31,7 şi 41,6 MJ/m3N şi care depinde de puritatea lui. Se găseşte
la adâncimi de 400-4000 m, uneori fiind şi aproape de suprafaţă ;
 gazul de sondă, un amestec de hidrocarburi cu un conţinut bogat de butan şi propan,
având puterea calorifică inferioară raportată la masa anhidră de circa 54,5 MJ/m3N. Se
formează alături de zăcămintele de petrol, contribuind prin presiunea proprie la
extragerea ţiţeiului ;
Procesul de extragere a gazelor naturale este similar cu cel al petrolului. În acest scop,
se perforează sonde de exploatare la adâncimi de până la 5000 m sau mai mult. Sondele se
realizează cu coloane de burlane şi capete de erupţie montate la capătul superior al coloanei
formată din trei tuburi de extracţie, pentru captarea şi transportarea gazelor spre centrele de
tratare şi depozitare. Forarea este, în general, un proces costisitor; costul a unui m3 de foraj
poate să ajungă până la 150-200 $ S.U.A.
Gazele extrase sunt supuse apoi unui proces de degazolinare prin care se urmăreşte
curăţarea de hidrocarburile grele şi de impurităţile nocive, cum ar fi sulful. Procesul de
curăţare constă în absorbţia hidrocarburilor de către uleiul care circulă în sens invers în turnul
de absorbţie. În partea superioară a turnului se obţine metanul şi gazele sărace, iar în partea lui
inferioară - componenţii grei absorbiţi de ulei. Alt procedeu de prelucrare a gazelor este cel al
recuperării criogenice prin care curentul de gaze este supus unor operaţii succesive de răcire şi
de separare a gazelor condensate din care ulterior se obţine metanul şi restul fracţiilor de
hidrocarburi. Instalaţiile de prelucrare folosite sunt, în general, costisitoare.
Gazele tratate se depozitează fie la presiuni înalte în rezervoare sferice, fie lichefiat în
rezervoare criogenice la temperaturi de - 160°C. În primul caz, depozitarea necesită staţii de
comprimare a gazelor naturale, în al doilea caz - de uzine de lichefiere. Din centrele de
prelucrare gazele pot fi uşor transportate la distanţe mari; gazele lichefiate se transportă cu
metanierele dotate cu rezervoare şi sisteme criogenice cu temperaturi foarte joase, circa -
160°C; cele comprimate se transportă prin gazoducte, terestre sau submarine.
Cea mai importantă zonă de extragere a gazelor naturale din lume este, fireşte, cea a
Rusiei, de unde ele sunt transportate în ţările C.S.I. şi Uniunea Europeană prin conducte
magistrale. Alte zone importante bogate în gaze naturale sunt cele situate în Marea Nordului
şi exploatate de Norvegia, Marea Britanie şi Olanda (câmpurile de exploatare din provincia
Groningue), cele din zona asiatică, exploatate de Indonezia şi Malaysia – principalii furnizori
de gaze ai Japoniei, zăcămintele de gaze din Afganistan şi Iran, zăcămintele de gaze din
Africa, cele mai importante fiiind cantonate în Algeria şi Libia de unde gazele sunt
transportate în Spania, Italia, Franţa şi în alte ţări ale Uniunii Europene prin gazoducte
submarine, care traversează strâmtoarea Gibraltar şi insula Sicilia.
Prezenţa în subsolul pământului a unor mari cantităţi de gaze naturale nu a fost
prevăzută iniţial. De aceea, descoperirile de zăcăminte importante care s-au succedat după cel
de-al doilea razboi mondial în multe regiuni ale lumii, independent de zăcămintele de ţiţei, au
fost neaşteptate.
Rezervele mondiale certe de gaze naturale sunt evaluate în prezent la circa 176 462
mlrd. m3 [1], repartizate geografic astfel (în %): Orientul Apropiat (40,69), Europa (30,34),
Asia (11,88), Africa (7,96), America de Nord (4,83), America de Sud (3,62), Oceania (0,68).
Aproape 73 % din rezervele mondiale de gaze naturale sunt cantonate în două mari regiuni:
Orientul Apropiat şi ţările integrate în C.S.I. Se poate spune, deci, că distribuţia geopolitică a
rezervelor de gaze naturale este practic similară cu cea a petrolului.
În fig. 1.5 se reprezintă rezervele mondiale certe de gaze naturale pe continente la
sfârşitul anului 2005.
 80000
71795
70000

60000 53534

50000
miliarde m3

40000

30000
20695
20000 14052
8517
6386
10000 1213

0
Europa
Apropiat

Oceania
America de

America de
Orientul

Asia

Africa

Nord

Sud
Fig. 1.5. Rezervele certe de gaze naturale pe continente [1].

La nivelul anului 1950, ponderea gazelor naturale în acoperirea consumului mondial

de energie a constituit aproximativ 10 %. Ulterior, ca urmare a extinderii sferei de utilizare şi
a descoperirii posibilităţilor de chimizare pe care le oferă producţia, consumul de gaze
naturale a luat o amploare deosebită. În perioada 1996-2005, producţia de gaze naturale a
crescut cu 22,6 %, constituind astăzi 3540,7 miliarde m3 sau 19,1 % din balanţa mondială a
energiei [1]. Creşterea anuală a producţiei, respectiv a consumului de gaze naturale, a
înregistrat în această perioadă 2,52 % - valoare medie pentru combustibilii fosili. În fig. 1.6 se
reprezintă producţia mondială de gaze naturale, în primele 10 state, la nivelul anului 2005.

700 669
645

600

500
miliarde m3

400

300
219.1
192.8
200 152.9
130.8
93.3 89 81.4 77.5
100

0
SUA

Algeria

Norvegia

Indonezia
Marea Britanie

Arabia Saudita
Iran
Canada

Olanda
Rusia

Fig. 2.4. Producţia de gaze naturale la nivelul anului 2005.

 Cele mai mari producătoare de gaze naturale din lume sunt ţările integrate în NAFTA
(S.U.A., Mexic şi Canada), care produc la ora actuală 25,8 % din totalul producţiei mondiale.
Urmează apoi ţările C.S.I., în special, Rusia, Turkmenistan şi Uzbekistan cu o pondere de
22,4 %.
Printre marii producători de gaze naturale se numără [1]: Rusia (18,9 % din totalul
producţiei mondiale), S.U.A. (18,2 %), Canada (6,2 %), Algeria (5,4 %), Iran (4,3 %),
Norvegia (3,7 %), Marea Britanie (2,6 %), Indonezia (2,5 %), Arabia Saudită (2,3 %) şi
Olanda (2,2 %).
1.1.4 Şisturile bituminoase şi nisipurile asfaltice
Larg răspândite, dar mai puţin valorificate, pe plan mondial, şisturile bituminoase şi
nisipurile asfaltice conţin de la 18 până la 26 % hidrocarburi, pentru extragerea cărora se
aplică procedee speciale de distilare. Deşi prelucrarea şisturilor bituminoase este cunoscută
încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, folosirea lor la scară industrială a început abia
în ultimele decenii ale secolului al XX-lea când s-au construit mari uzine în Estonia, Canada,
Suedia, Japonia, S.U.A. şi Brazilia.
Şisturile bituminoase şi nisipurile asfaltice fac parte din categoria ţiţeiurilor
neconvenţionale. Şisturile bituminoase reprezintă roci sedimentare, carbonate, considerate
rocile-mamă ale ţiţeiului şi care conţin kerogen, o substanţă intermediară între cărbuni şi ţiţei,
deci ar fi un ţiţei în curs de formare geologică.
Conţinutul lor în bitum (termen preferabil aceluia de ţiţei provenit din zăcămintele
convenţionale) este foarte variabil, între 50 l/t şi 500 l/t sau chiar mai mult. Se consideră că
nivelul minimum pentru o exploatare favorabilă este 35-40 l/t de şist, cu grosimi ale straturilor
de cel puţin 3 m.
Rezervele mondiale certe şi probabile de şisturi bituminoase sunt estimate în prezent
la circa 408,6 miliarde tone [1]. Importante rezerve de şisturi bituminoase se găsesc în S.U.A.,
circa 301,6 miliarde tone sau 73,8 % din totalul mondial, Rusia (35,5 miliarde tone sau 8,7
%), Congo (14,3 miliarde tone sau 3,5 %), Brazilia (11,7 miliarde tone sau 2,9 %), Maroc (8,2
miliarde tone sau 2 %), Iordania (5,2 miliarde tone sau 1,3 %), Australia (4,5 miliarde tone
sau 1,1 %) şi China (2,3 miliarde tone sau 0,6 %). Prin valorificarea acestor rezerve, unele ţări
ca Brazilia, Suedia, Thailanda, Estonia, Germania şi altele care nu dispun de rezerve
importante de petrol si gaze naturale pot să-şi asigure un volum considerabil de hidrocarburi.
Rezervele mondiale certe de bitum din nisipuri asfaltice şi ţiţeiuri grele sunt estimate
astăzi la aproximativ 393 miliarde m3, respectiv 365 miliarde m3, iar cele posibile la circa 128
miliarde m3 respectiv 30 miliarde m3, alcătuind în total 916 miliarde m3 [1]. Cele mai mari
zăcăminte de bitum în nisipuri asfaltice sunt cantonate în Canada (269 miliarde m 3 sau 68,5
%), Kazakhstan (67 miliarde m3 sau 17 %), Rusia (47 miliarde m3 sau 12 %) şi SUA (6
miliarde m3 sau 1,5 %), iar de ţiţei greu în Venezuela (359 miliarde m3 sau 98,4 %) şi Marea
Britanie (1,9 miliarde m3 sau 0,5 %). Exploatarea zăcămintelor de nisipuri asfaltice şi ţiţei
greu se face în Canada (Alberta), S.U.A. (California) şi alte state.
Pe măsura epuizării combustibililor fosili, o pondere tot mai mare în balanţa resurselor
energetice primare o vor avea combustibilii nucleari: izotopii de uraniu 235
U şi 238
U şi
izotopul de plutoniu 239
Pu. Sub acţiunea neutronilor are loc descompunerea nucleelor acestor
elemente grele şi eliminarea unei cantităţi apreciabile de energie sub formă de căldură
necesară producerii aburului. Cel mai des se utilizează izotopul 235U care se descompune uşor
sub acţiunea neutronilor termici lenţi. Izotopul de uraniu 238U şi produsul sau 239Pu se folosesc
mai rar (în instalaţii speciale). Cu toată dezvoltarea deosebită a energeticii nucleare, în balanţa
energetică mondială, producerea energiei termice este bazată, aproape 70-80 %, pe arderea
combustibililor organici.
1.1.5 Structura producţiei şi a consumului de resurse energetice primare
Urmărind evoluţia producţiei şi implicit a consumului de resurse energetice primare în
lume (tabelul 1.2), se poate constata că civilizaţia modernă este structurată practic pe o
singură sursă de energie primară şi anume pe petrol, care este mai uşor de exploatat şi de
transportat decât ceilalţi combustibili fosili. Dacă în anul 1860, considerat anul când începe
organizarea industriei petroliere, cantitatea de petrol extrasă în întreaga lume se ridica la 0,071
milioane tone, în 1900 - la 19,857 milioane tone iar în anul 1996 ea a atins 3 431 milioane
tone, ceea ce reprezinta o creştere de 173 ori numai în secolul al XX-lea.
Tabelul 1.2. Evoluţia producţiei mondiale de resurse energetice primare [3,4]
1996 2005
Creşterea , Rata medie a creşterii
Structura producţiei Ponderea, Ponderea,
EJ* EJ % anuale, %
% %
Cărbune 93,53 24,2 121,6 23,8 30 3,33
Petrol 143,65 37,2 164,9 32,2 14,8 1,64
Gaze naturale 79,8 20,6 97,8 19,1 22,6 2,52
Energie nucleară 26,08 6,7 29,2 5,7 1,8 0,2
Energie hidraulică şi
10,81 2,8 11 2,1 1,8 0,2
geotermală
Biomasă 32,78 8,5 87 17 165,4 18,4
Energie eoliană şi solară - - 0,5 0,1 - -
Total 386,65 100 512 100 32,4 3,6

*
1 EJ = exajoule şi reprezintă 1018 J
 Analiza evoluţiei producţiei mondiale de resurse energetice primare, în perioada 1996-
2005, permite de a trage urmatoarele concluzii:

 Ritmul de creştere a producţiei a înregistrat o pronunţată scădere, valoarea medie

anuală fiind de 3,6 %. Pe parcursul celor 9 ani, producţia de resurse energetice primare
în lume a crescut numai cu 32,4 % ;

 Deşi ponderea petrolului în balanţa mondială a energiei a scăzut de la 37,2 % în anul

1996 la 32,2 % în anul 2005, totuşi el a rămas principala sursa de energie. În acest
interval de timp, producţia de ţiţei a crescut cu numai 14,8 %, iar rata medie anuală de
creştere 1,64 % constituie cea mai scăzută valoare dintre toate resursele energetice
fosile ;

 Gazele naturale au devenit o sursă principală de energie. Ponderea lor în balanţa

mondială a energiei a scăzut nesemnificativ, de la 20,6 % în 1996 la 19,1 % în anul
2005. În acest interval de timp, producţia de gaze naturale a înregistrat o creştere de
22,6 % ;

 În perioada analizată, ponderea energiei nucleare în balanţa mondială de resurse

energetice a scăzut uşor, de la 6,7 % în anul 1996 la 5,7 % în anul 2005. Deşi
creşterea, în acest interval de timp, a fost de 12 %, cu un ritm anual de 1,33 %, totuşi
rolul energiei nucleare în balanţa de energie a lumii se menţine la un nivel încă relativ
scăzut ;

 În perioada analizată, s-au înregistrat importante creşteri ale producţiei de resurse

regenerabile, în special, biomasa; ponderea acesteia în balanţa mondială a crescut de la
8,5 % în 1996 la 17 % în anul 2005, înregistrând o rata medie anuala de crestere de
18,4 %.

Evident, crizele energetice declanşate în anii 1974 şi 1982 au oferit omenirii

posibilitatea de a evalua rolul şi locul combustibililor fosili în dezvoltarea societatii, de a
aborda cu seriozitate problema economisirii energiei şi a combustibililor si de a conştientiza
impactul puternic pe care-l are arderea combustibililor fosili asupra mediului ambiant, care
până nu de mult nici nu se lua în considerare. Procesul de ardere a combustibilului fosil este
însoţit de emisii cosiderabile de dioxid de carbon (CO2), dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot
(NOx), alte gaze cu efect de seră şi particule solide poluante, care au dus la poluarea mediului
înconjurător şi schimbarea climei pe planetă.
1.1.6 Rezervele de combustibili fosili ale României

România dispune înca de importante resurse de cărbune, petrol, gaze naturale, şisturi
bituminoase, uraniu, resurse hidroenergetice, ape geotermale etc. distribuite însa neuniform pe
teritoriul ţării.

Până la mijlocul deceniului al şaptelea al secolului trecut, România a fost o ţară

exportatoare de resurse energetice primare, dispunând de rezerve apreciabile de ţiţei şi gaze
naturale de foarte bună calitate. De exemplu, până la cel de-al doilea război mondial, România
a fost cel mai mare producător de gaze naturale din Europa şi cel de-al şaselea producător de
ţiţei în lume.

CĂRBUNE. Primele zăcăminte românesti de cărbune au fost descoperite în anul 1790

în Valea Porcarului, lângă comuna Steir-Anina din Banat. În acelasi an a intrat în exploatare
mina de huila de la Anina – prima mare exploatare industriala miniera din România, care a
functionat pâna în zilele noastre. Marile zăcăminte de cărbune din Valea Jiului au fost
descoperite în anul 1837 cu prilejul unei vânatori de urşi în pădurile din depresiunea
Petroşani. În continuare, în anul 1857, la Lupeni are loc deschiderea primei fabrici din Europa
pentru cocsificarea lignitului. Exploatarea lignitului din zăcământul Rovinari a început în anul
1956. În anul 1966 a intrat în plină producţie bazinul carbonifer Moteu, pentru exploatarea
lignitului în minele Leurda, Ploştina, Horăşti s.a.

În prezent, rezervele geologice de cărbune ale României sunt evaluate la circa 422
milioane tone, din care rezervele de lignit sunt de 408 milioane tone sau 96,7 % [1].
Zăcămintele de cărbune brun şi lignit sunt cantonate, în cea mai mare parte, în Valea
Superioara a Jiului şi în nordul Olteniei, unde exploatarea se face preponderent în cariere;
acestea ar putea sa asigure o extracţie continuă timp de 50-60 ani. Lignitul de slabă calitate
(datorită conţinutului înalt de cenuşă, umiditate şi sulf) reprezintă principala resursă
energetică a României, folosit îndeosebi la producerea de energie electrică.
PETROL (ŢIŢEI). Rezervele certe de petrol inclusiv zăcămintele de NGLs sunt
evaluate în prezent la circa 53 milioane tone [1]. La nivelul actual de extracţie, de circa 7
milioane tone pe an, petrolul s-ar epuiza în timp de 7-8 ani, valoare situată mult sub nivelul
mondial (care depăşeşte 50 de ani în prezent).
Zăcămintele românesti de petrol şi gaze naturale sunt astazi într-un stadiu avansat de
exploatare; rezervele descoperite recent sunt comparabil mai mici decât cele vechi.
Zăcămintele petroliere sunt cantonate în zonele Subcarpatice ale Carpaţilor Meridionali şi de
Curbura, în Câmpia de Vest, în Dobrogea şi pe platforma continentală a Mării Negre.
Producţia zilnică pe platformele marine din Marea Neagra asigura la nivelul lui 2006 o
producţie de 1 800 tone petrol şi 55 000 m3 gaze naturale.

GAZE NATURALE. În Europa de Sud-Est, România deţine cele mai importante

rezerve de gaze naturale, apreciate la sfârsitul anului 2005 la circa 121 miliarde m3 [1].
Zăcămintele de gaz metan se găsesc în zona intercarpatica, Câmpia Română şi Podişul Getic,
iar rezervele de gaze de sondă - la Ţicleni, Boldesti, Moreni etc.

Energia eoliana

Energia eoliană este energia vântului, o formă de energie regenerabilă. La început

energia vântului era transformată în energie mecanică. Ea a fost folosită de la începuturile
umanității ca mijloc de propulsie pe apă pentru diverse ambarcațiuni iar ceva mai târziu ca
energie pentru morile de vânt. Morile de vânt au fost folosite începând cu secolul al VII-lea
î.Hr. de perși pentru măcinarea grăunțelor. Morile de vânt europene, construite începând cu
secolul al XII-lea în Anglia și Franța, au fost folosite atăt pentru măcinarea de boabe cât și
pentru tăierea buștenilor, mărunțirea tutunului, confecționarea hârtiei, presarea semințelor de
in pentru ulei și măcinarea de piatră pentru vopselele de pictat. Ele au evoluat ca putere de la
25-30 KW la început până la 1500 KW (anul 1988), devenind în același timp și loc de
depozitare a materialelor prelucrate.[1] Morile de vânt americane pentru ferme erau ideale
pentru pomparea de apă de la mare adâncime.[1][2] Turbinele eoliene moderne transformă
energia vântului în energie electrică producând între 50-60 KW (diametre de elice începând
cu 1m)-2-3MW putere (diametre de 60-100m), cele mai multe generând între 500-1500 KW.
Puterea vântului este folosită și în activități recreative precum windsurfingul. La sfârșitul
anului 2010, capacitatea mondială a generatoarelor eoliene era de 194 400 MW. Toate
turbinele de pe glob pot genera 430 Terawațioră/an, echivalentul a 2,5% din consumul
mondial de energie. Industria vântului implică o circulație a mărfurilor de 40 miliarde euro și
lucrează în ea 670 000 persoane în întreaga lume.[3][4]

Țările cu cea mai mare capacitate instalată în ferme eoliene sunt China, Statele Unite,
Germania și Spania. La începutul anului 2011, ponderea energiei eoliene, în totalul
consumului intern era de 24% în Danemarca, 14% în Spania și Portugalia, circa 10% în
Irlanda și Germania, 5,3% la nivelul UE; procentul este de 3% în România la începutul anului
2012. La aceeași dată în România existau peste o mie de turbine eoliene, jumătate dintre ele
fiind în Dobrogea.
 Vânturile se formează deorece soarele nu încălzește Pământul uniform, fapt care
creează mișcări de aer. Energia cinetică a vântului poate fi folosită pentru a roti turbine
capabile de a genera electricitate

Mărimea turbinelor eoliene[modificare | modificare sursă]

Ferma eoliană în Tehachapi, California

Turbinele eoliene pot fi împărțite în trei clase: mici, medii și mari. Turbinele eoliene mici sunt
capabile de generarea a 50-60 KW putere și folosesc rotoare cu diametru între 1–15 m. Se
folosesc în principal în zone îndepărtate, unde există un necesar de energie electrică dar
sursele tradiționale de electricitate sunt scumpe sau nesigure.Unele mici turbine sunt așa
compacte încât pot fi cărate în locații îndepărtate pe spatele calului.

Cele mai multe dispozitive eoliene sunt turbinele de dimensiune medie. Acestea folosesc
rotoare care au diametre între 15–60 m și au o capacitate între 50-1500 KW. Cele mai multe
turbine comerciale generează o capacitate între 500KW-1500KW..[1]

Turbinele eoliene mari au rotoare care măsoară diametre între 60–100 m și sunt capabile de a
genera 2-3 MW putere. S-a dovedit în practică că aceste turbine mastodont sunt mai puțin
economice și mai puțin sigure în raport cu cele de dimensiune medie[1] Turbinele eoliene mari
produc până la 1,8 MW și pot avea o paletă de peste 40 m, ele fiind plasate pe turnuri de 80
m.[2]

Unele turbine pot produce 5 MW, deși aceasta necesită o viteză a vântului de aproximativ
5,5 m/s, sau 20 de kilometri pe oră. Puține zone pe pământ au aceste viteze ale vântului, dar
vânturi mai puternice se pot găsi la altitudini mai mari și în zone oceanice.[8]

Siguranța energiei eoliene[modificare | modificare sursă]

Mori de vânt, Mykonos, Grecia

Energia eoliană este o energie curată și regenerabilă dar este intermitentă, având variații în
timpul zilei și al anotimpului, și chiar de la un an la altul. Turbinele eoliene funcționează cam
60% din an în regiunile cu vânt. Prin comparație, uzinele de cărbune funcționează la circa 75-
85% din întreaga capacitate.[1]

Majoritatea turbinelor produc energie peste 25 % din timp, acest procent crescând iarna, când
vânturile sunt mai puternice.[9]

În cazurile în care turbinele eoliene sunt conectate la mari rețele de electricitate, caracterul
intermitent al energiei eoliene nu afectează consumatorii. Zilele fără vânt sunt compensate
prin alte surse de energie cum ar fi uzinele de cărbune sau uzinele hidroelectrice care sunt
conectate la rețea.[1]

Oamenii care locuiesc în locuri îndepărtate și care folosesc electricitatea de la turbinele

eoliene utilizează adesea baterii sau generatoare de rezervă pentru asigurarea energiei în
timpul perioadelor fără suficient vânt.[1]

Cele mai multe turbine eoliene comerciale sunt offline (pentru întreținere sau reparații) mai
puțin de 3 % din timp, fiind, așadar, la fel de sigure ca și uzinele convenționale de energie.[1]

Turbinele eoliene au reputația de a fi longevive. Multe turbine produc energie de la începutul

anilor 80. Multe mori de vânt de fermă americane sunt folosite de generații întregi. Unele
mori de vânt tradiționale europene ating venerabila vârstă de 300 de ani.[1]

Potențialul mondial al energiei eoliene[modificare | modificare sursă]

Cea mai mare parte din ferma eoliană de 619 MW San Gorgonio Pass Wind Farm, a patra ca
mărime din Statele Unite, la capătul vestic al Coachella Valley, California

Se crede că potențialul tehnic mondial al energiei eoliene poate să asigure de cinci ori mai
multă energie decât este consumată acum. Acest nivel de exploatare ar necesita 12,7 % din
suprafața Pământului (excluzând oceanele) să fie acoperite de parcuri de turbine, presupunând
că terenul ar fi acoperit cu 6 turbine mari de vânt pe kilometru pătrat. Aceste cifre nu iau în
considerare îmbunătățirea randamentului turbinelor și a soluțiilor tehnice utilizate.[9]

Creșterea ponderii energiei eoliene în lume[modificare | modificare sursă]

Energia eoliană este folosită extensiv în ziua de astăzi, și turbine noi de vânt se construiesc în
toată lumea, energia eoliană fiind sursa de energie cu cea mai rapidă creștere în ultimii ani.[9]
În ultimii 10 ani, utilizarea energiei eoliene a consemnat un progres deosebit. Astfel, între
1995 – 2005, rata anuală de creștere a fost de cca 30%, conducând la o putere instalată totală
nouă de 32.000 MW, adică dublu decât în domeniul energiei nucleare din aceeași perioadă.[10]

Top țări energie eoliană[modificare | modificare sursă]

Turbine eoliene lângă Copenhaga, Danemarca

China a ajuns lider mondial în ceea ce privește capacitatea instalată în ferme eoliene,
devansând Statele Unite, potrivit unui raport al Wind Energy Association (Asociația Energiei
Eoliene-nr) și citat de Reuters, la 11 iunie 2011. La această dată China a ajuns la circa 45.000
MW instalați în mori de vânt, după ce în 2010 a adăugat 18.900 MW. În SUA s-au adăugat
doar 5.116 MW iar totalul a ajuns la 40.000 MW, de ajuns cât să furnizeze energie pentru 10
milioane de locuințe.[11] În 2009 Statele Unite devansase Germania la producția de energie
eoliană.[12] În lume cele mai mari producătoare de energie eoliană sunt: China (44.733 MW),
Statele Unite (40.180 MW), Germania (27.215 MW), Spania (20.776 MW), India (13.065
MW), Italia (5.797 MW), Franța (5.560 MW), Marea Britanie (5.203 MW), Canada (4.008
MW), Danemarca (3.734 MW).[3]

La sfârșitul anului 2010 prețul unei turbine eoliene chinezești nu depășea 600.000 de dolari pe
MW, în timp ce turbinele de proveniență occidentală ajungeau la peste 800.000 de dolari pe
MW.[13]

Cea mai mare fermă eoliană din lume (2010) este The Roscoe Wind Complex (Statele Unite,
Texas), cu o capacitate de 781 MW, capabilă de a oferi electricitate pentru 230 000
gospodării. Ea are 627 turbine, a costat 1 miliard de dolari, construcția ei a început în 2007 și
se întinde pe 100 000 acri de teren [14] Prin comparație o uzină de cărbune generează în medie
550 MW.

Energia eoliană în Europa[modificare | modificare sursă]

Windsurfing

Deși încă o sursă relativ minoră de energie electrică pentru majoritatea țărilor, producția
energiei eoliene a crescut practic de cinci ori între 1999 și 2006, ajungându-se ca, în unele
țări, ponderea energiei eoliene în consumul total de energie să fie semnificativ: Danemarca
(23%), Spania (8%), Germania (6%).[15] Ponderea energiei eoliene, în totalul consumului
intern era, la începutul anului 2011, de 24% în Danemarca, 14% în Spania și Portugalia, circa
10% în Irlanda și Germania și 5,3% la nivelul UE, iar în România de numai 1,6%.[16]

La nivelul Uniunii Europene, capacitatea totală de producție energetică a turbinelor eoliene

era la finele anului 2010 de 84.074 MW. Potrivit datelor de la finele anului 2010 Germania
are cea mai mare capacitate de producție de energie eoliană din UE, de 27.214 MW, urmată
de Spania, cu 20.676 MW, iar apoi, la mare distanță, de Italia (5.797 MW) și Franța (5.660
MW).

În martie 2011, energia eoliană a devenit, pentru prima dată, tehnologia cu cea mai mare
producție electrică din Spania, potrivit Rețelei Electrice din Spania (REE), cu 21 % din totalul
cererii de electricitate din Spania. Pe locurile următore: energia nucleară (19%), energia
hidraulică (17,3%), ciclurile combinate (17,2%), termocentralele pe cărbune (12,9%) și
energia solară (2,6%). Mulțumită aportului energiei eoliene, s-a evitat importarea de
hidrocarburi în valoare de 250 de milioane de euro și emisia de 1,7 milioane de tone de CO2,
adică echivalentul plantării a 850.000 de copaci.[17][18]

În anul 2011, pentru construcția unei capacități de producție energetice eoliene de 1 MW, este
necesară o investiție de 1,5 – 1,7 milioane de euro.[19]

În prezent, parcul eolian Whitelee din Scoția este cel mai mare parc eolian terestru din
Europa.[20]

Turbine de vânt, Vendsyssel, Danemarca

Energia eoliană în România[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Energia eoliană în România.

În sectorul eolian din România au investit CEZ (Cehia), ENEL (Italia), Energias de Portugal
(Portugalia) și Iberdrola Renovables (Spania)[21][22]

CEZ a instalat 115 turbine la Fântânele, județul Constanța, 90 dintre ele fiind deja legate la
rețeaua națională de energie electrică.[23][24] Eolienele au cca 100 m înălțime. Turbinele pentru
parcul eolian construit de CEZ sunt livrate de către gigantul industrial american General
Electric.[25]

Energias de Portugal (Portugalia), al treilea cel mai mare investitor în energie eoliană la nivel
mondial, a terminat construcția unui parc eolian de 69 MW la Cernavodă, în mai 2011.
Energia poate alimenta 70 000 de gospodării și a costat 200 milioane de dolari. La această
dată în Dobrogea sunt construite deja parcuri eoliene care însumează 600MW.[26]
în 2009 erau instalați doar 14 MW. În 2010, în centralele eoliene erau instalați în total 462
MW.[27] România a ajuns, în 2011, la 850 MW instalați în total în eolian (adică o putere mai
mare decât cea a unui reactor nuclear de la Cernavodă). Un MW instalat costă 1,6 milioane de
euro.[28]

La începutul anului 2012, în Dobrogea există peste 500 de turbine eoliene.[29] Cehii de la
CEZ, portughezii de la EDP sau italienii de la Enel au investit în energie eoliană în
Dobrogea.[30]

În România, la începutul anului 2012, există peste 1000 de turbine eoliene care produc 3% din
totalul de energie.[31] Investițiile în eoliene au creat până acum 1000 de locuri de muncă.[32]

Eolienele din România produc, în medie 150 - 200 de megawați-oră. Costul energie eoliene
este de 170 de euro pe megawatt/oră, de aproape trei ori mai mult față de energia produsă de
hidrocentrale.[33][34]

Potrivit hărții energiei "verzi", potențialul României cuprinde 65% biomasă, 17% energie
eoliană, 12% energie solară, 4% microhidrocentrale, 1% voltaic + 1% geotermal.[4] În
România, cu excepția zonelor montane, unde condițiile meteorologice dificile fac greoaie
instalarea și întreținerea agregatelor eoliene, viteze egale sau superioare nivelului de 4 m/s se
regăsesc în Podișul Central Moldovenesc și în Dobrogea. Litoralul prezintă și el potențial
energetic deoarece în această parte a țării viteza medie anuală a vântului întrece pragul de
4 m/s. În zona litoralului, pe termen scurt și mediu, potențialul energetic eolian amenajabil
este de circa 2.000 MW, cu o cantitate medie de energie electrică de 4.500 GWh/an.[4]

Pe baza evaluării și interpretării datelor înregistrate, în România se pot monta instalații

eoliene cu o capacitate de până la 14.000 MW, ceea ce înseamnă un aport de energie electrică
de aproape 23 000 GWh/an.[4] Potrivit unui studiu al Erste Group, potențialul eolian al țării,
estimat la 14.000 de MW, este cel mai mare din sud-estul Europei și al doilea din Europa.[35]

Transelectrica a avertizat că în sistemul național pot fi preluate turbine eoliene de maximum

4.000 de MW, în contextul în care a primit cereri de racord la rețea pentru proiecte de peste
30.000 de MW, din care 8.000 de MW au deja contracte semnate.[34]

Comparații cu alte resurse energetice[modificare | modificare sursă]

Avantaje[modificare | modificare sursă]

În contextul actual, caracterizat de creșterea alarmantă a poluării cauzate de producerea

energiei din arderea combustibililor fosili, devine din ce în ce mai importantă reducerea
dependenței de acești combustibili.

Energia eoliană s-a dovedit deja a fi o soluție foarte bună la problema energetică globală.[36]
Utilizarea resurselor regenerabile se adresează nu numai producerii de energie, dar prin modul
particular de generare reformulează și modelul de dezvoltare, prin descentralizarea surselor.
Energia eoliană în special este printre formele de energie regenerabilă care se pretează
aplicațiilor la scară redusă.

 Principalul avantaj al energiei eoliene este emisia zero de substanțe poluante și gaze cu
efect de seră, datorită faptului că nu se ard combustibili.
  Nu se produc deșeuri. Producerea de energie eoliană nu implică producerea nici unui
fel de deșeuri.

 Costuri reduse pe unitate de energie produsă. Costul energiei electrice produse în

centralele eoliene moderne a scăzut substanțial în ultimii ani, ajungând în S.U.A. să fie
chiar mai mici decât în cazul energiei generate din combustibili, chiar dacă nu se iau
în considerare externalitățile negative inerente utilizării combustibililor
clasici.[37][38][39]

În 2004 prețul energiei eoliene ajunsese deja la o cincime față de cel din anii 1980, iar
previziunile sunt de continuare a scăderii acestora deoarece se pun în funcțiuni tot mai multe
unități eoliene cu putere instalată de mai mulți megawați.[40]

 Costuri reduse de scoatere din funcțiune. Spre deosebire de centralele nucleare, de

exemplu, unde costurile de scoatere din funcțiune pot fi de câteva ori mai mari decât
costurile centralei.[41], în cazul generatoarelor eoliene, costurile de scoatere din
funcțiune, la capătul perioadei normale de funcționare, sunt minime, acestea putând fi
integral reciclate.

Dezavantaje[modificare | modificare sursă]

Fermă de energie eoliană în Tarifa, Spania

Principalele dezavantaje sunt: resursa energetică relativ limitată, inconstanța datorată variației
vitezei vântului și numărului redus de amplasamente posibile. Puține locuri pe Pământ oferă
posibilitatea producerii a suficientă electricitate folosind energia vântului.[4][41] La început, un
important dezavantaj al producției de energie eoliană a fost prețul destul de mare de producere
a energiei și fiabilitatea relativ redusă a turbinelor. În ultimii 25 de ani, eficacitatea energetică
s-a dublat, costul unui kWh produs scăzând de la 0,70 euro la circa 0,32 euro în prezent.[41]
Un alt dezavantaj este și "poluarea vizuală" - adică faptul că au o apariție neplăcută - iar altul
ar fi faptul că produc "poluare sonoră" (sunt prea gălăgioase). De asemenea, se afirmă că
turbinele afectează mediul și ecosistemele din împrejurimi, omorând păsări și necesitând
terenuri mari virane pentru instalarea lor.[41] Argumente împotriva acestora sunt că turbinele
moderne de vânt au o apariție atractivă stilizată,[41] că mașinile omoară mai multe păsări pe an
decât turbinele[4] și că alte surse de energie, precum cărbunele, sunt cu mult mai dăunătoare
pentru mediu, deoarece creează poluare și duc la efectul de seră.[4][41]

De asemenea, există un risc mare de distrugere în cazul furtunilor.[42]

Mașini eoliene[modificare | modificare sursă]

Doi inventatori germani au călătorit 5.000 de km de-a lungul Australiei, într-o mașină-
prototip ce se încarcă cu ajutorul vântului. Călătoria de 3 săptămâni de la Perth la Sydney i-a
costat doar 16 dolari australieni, echivalentul a 50 de RON. Autovehiculul numit Wind
Explorer poate parcurge 100 km cu jumătate din cantitatea de curent electric necesară
funcționării unei mașini de spălat. Cei doi inventatori spun că mașina lor este primul
autovehicul autonom pe bază de vânt. Mașina funcționează cu baterii de litiu-ion ce se încarcă
cu ajutorul unei turbine mobile folosite noaptea. De asemenea, pentru acumularea de energie
suplimentară, cei doi au folosit și zmeie. Wind Explorer cântărește 200 de kg și poate atinge
viteze de 88.5 km/h. Grație acestui test, Wind Explorer a devenit primul vehicul eolian ce a
traversat un continent.[43][44]

Richard Jenkins, un inginer britanic, a stabilit un nou record mondial pentru mașini eoliene
care se deplasează pe pământ: 126 mph (202,9 km/h) cu mașina sa numită Greenbird. Fostul
record aparținea lui Bob Schumacher cu 116 mph, în 1999, cu mașina Iron Duck. Jenkins a
spus că i-au trebuit zece ani să construiască mașina. Vehiculul cântărește 600 kg.[45]