JOCUL DE-A „JOCUL DE-A VACANȚA”

Înăuntru, în dreapta, chiar în spatele porții, doi omuleți așezați pe scaune la o masă, se uită la
mine mirați. Le dau bună ziua, omuleții îmi răspund, iar eu trec grăbită ca și cum știu eu unde
merg. De cum pășesc înăuntru, îmi dau seama că nici vorbă de imagine pe fond albastru, nu știu
ce-oi fi văzut eu din autobuz, dar nu e; în schimb totul e verde, însă nu verde a viață, ci verde a
jale. Și mi se face dintr-odată frică, – cum să nu mi se facă frică singură acolo ? Îmi aduc brusc
aminte de cei doi omuleți și mă întorc la ei spășită. Fac câțiva pași napoi și-i găsesc tot acolo la
masă, – dar acum oprindu-mă în loc, îi văd mai bine : unul mic și gras și unul mic și slab, nemișcați
și uitându-se în gol amândoi.
Doamne, ce loc sinistru ! Din ce înaintam, îmi venea să mă întorc, mă cuprinsese o frică… nu
frică, groază… Oricum un cimitir este un loc sinistru, – oricât ai încerca să zici că nu. Dar aveam,
din ce înaintam mai adânc pe alee, tot mai puternică o senzație de halucinație. O vegetație stranie
năpădise multe dintre morminte și se încolăcise în jurul monumentelor de pe morminte, era ca o
îmbrățișare lugubră – viața îmbrățișând moartea. Unele monumente erau chiar uriașe, masive din
marmură neagră. M-am oprit în loc cu o amețeală ciudată care m-a apucat brusc când mi s-a părut
că unele morminte sunt înclinate, într-o parte sau în alta,– mi s-a părut sau chiar sunt înclinate…
Am încercat să citesc ce scrie pe unele din cele care mai permiteau a fi văzute – pe unele scria în
română, pe altele în ebraică. Doamne, de ce nu mai știe nimeni de oamenii aceia îngropați acolo și
părăsiți ? Nu-și mai aduce nimeni aminte de ei ? Unde le sunt familiile ? Au murit cu toții ? Au
plecat cu toții ? Unde sunt oamenii vii care ar trebui să vină la mormintele oamenilor morți ?
Doamne !