L1.

IDENTIFICAREA ELEMENTELOR
COMPONENTE ALE LINIILOR
ELECTRICE AERIENE

L1.1. Conţinutul lucrării

Lucrarea cuprinde două parţi:

 în prima parte se identifică diferitele tipuri de conductoare, stâlpi,
izolatoare şi armături, stabilindu-se în fiecare caz particularităţile
constructive legate de destinaţia şi condiţiile de funcţionare ale acestora;
 în a doua parte se execută operaţii demonstrative ca: înnădirea
conductoarelor, fixarea conductorului de lanţul de izolatoare şi formarea
unui lanţ de izolatoare. Fiecare operaţie se realizează pe baza fişei
tehnologice corespunzătoare.

L1.2. Caracteristicile liniilor electrice aeriene

Liniile electrice aeriene (LEA) au rolul de a asigura transmiterea energiei

electrice pe anumite distanţe, asigurând legătura dintre zonele de producţie şi
zonele de consum. Ele sunt compuse din conductoare, izolatoare, stâlpi, cleme şi
armături.
Principalele caracteristici ale LEA constau în:
 cheltuielile de investiţii şi întreţinere mai mici decât cele necesare pentru
liniile electrice în cablu, ceea ce constituie principalul avantaj şi argument
al utilizării lor oriunde condiţiile sunt permise (în afara localităţilor şi în
localităţi rurale cu densitate mică de construcţii);
 identificarea şi remedierea defectelor se efectuează relativ uşor, dată fiind
construcţia lor;
 siguranţă mai redusă în exploatare datorită expunerii la agenţii externi
(lovitura de trăsnet, vânt, chiciură, ploaie, diferenţe de temperatură, medii
corozive etc.); acesta constituie principalul dezavantaj al LEA;
10 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

 influenţe asupra mediului înconjurător, în principal de natură

electromagnetică, dar şi prin ocuparea terenurilor agricole, modificarea
esteticii mediului etc.;
 izolaţia dintre conductoare şi dintre acestea şi pământ este constituită din
aer, care este izolaţie de tip autoregeneratoare.
Pentru clasificarea LEA se pot utiliza mai multe criterii, dintre care cele mai
utilizate sunt:
 după tensiunea nominală:
 LEA de joasă tensiune;
 LEA de medie tensiune;
 LEA de înaltă tensiune;
 LEA de foarte înaltă tensiune;
 după destinaţie:
 LEA de interconexiune;
 LEA de transport;
 LEA de repartiţie;
 LEA de distribuţie.
 după numărul de circuite:
 LEA simplu circuit;
 LEA dublu circuit;
 LEA multiplu circuit.
LEA echipate cu mai multe circuite, pot avea circuitele la aceeaşi tensiune
nominală sau la tensiuni diferite. În cazul circuitelor cu tensiuni diferite, tensiunea
nominală a circuitelor creşte de la partea inferioară la partea superioară a stâlpilor.

L1.3. Conductoarele liniilor electrice aeriene

În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc conductoarele LEA pot fi:

a) conductoare active, au rolul de a transmite energia electrică pe anumite
distanţe; în general, conductoarele LEA sunt neizolate, dar în anumite cazuri
(poluare intensă, protecţia împotriva electrocutării a oamenilor şi animalelor etc.)
conductoarele active pot fi izolate; aceste conductoare se folosesc la joasă şi medie
tensiune şi oferă avantajul simplificării modului de montare.
Conductoarele active sunt supuse la diferite solicitări, determinate de:
 curentul care le parcurge şi potenţialul electric la care funcţionează;
 acţiunea factorilor meteorologici: vânt, chiciură, temperaturi extreme,
variaţii de temperatură etc.;
 acţiunea agenţilor poluanţi din atmosferă.
Materialele din care sunt confecţionate conductoarele active trebuie să aibă
următoarele proprietăţi:
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 11

 rezistivitate electrică cât mai mică, pentru diminuarea pierderilor de putere

şi energie;
 rezistenţă mecanică la rupere cât mai mare, care să le permită să reziste în
condiţii meteorologice cât mai nefavorabile;
 rezistenţă mare la acţiunea factorilor poluanţi;
 cost redus.
b) conductoare de protecţie (de gardă), au rolul de a proteja conductoarele
active împotriva loviturii directe de trăsnet şi sunt folosite, în general, pentru LEA
de înaltă şi foarte înaltă tensiune. Conductoarele de protecţie ale LEA moderne
sunt echipate cu fibră optică pentru a permite transmiterea de date pentru sistemul
de achiziţie de date şi de telecomunicaţii. În general, secţiunea conductoarelor de
protecţie este mai mică decât cea a conductoarelor active.
În afară de rolul îndeplinit, pentru clasificarea conductoarelor LEA se pot utiliza
şi alte criterii:
 după construcţie:
 conductoare monofilare, caracterizate de o construcţie mai simplă şi un
preţ de cost mai scăzut;
 conductoare multifilare (funie), caracterizate de o flexibilitate mecanică
mai bună şi o fiabilitate mai mare;
 după componenţă:
 conductoare monometalice;
 conductoare bimetalice, realizate din aluminiu întărite cu o inimă de
oţel; în funcţie de raportul dintre secţiunea părţii din oţel şi a celei din
aluminiu, conductoarele bimetalice pot avea: secţiune normală (raportul
1/6) şi secţiune întărită (raportul 1/4);
 după modul de realizare a fazelor:
 conductoare simple;
 conductoare fasciculate (jumelate), în scopul creşterii razei echivalente
pentru reducerea apariţiei fenomenului corona.

L1.3.1. Materiale folosite pentru construcţia conductoarelor

Având în vedere condiţiile impuse asupra materialelor utilizate pentru
construcţia conductoarelor LEA, precizate anterior, pentru realizarea
conductoarelor electrice principalele materialele utilizate în ţara noastră sunt:
Cuprul, are o rezistivitate electrică mică (16,9 Ωmm2/km) şi o rezistenţă
mecanică bună (rupere  40 kgf/mm2). Conductoarele de cupru pot fi mononofilare
sau multifilare şi se întrebuinţează atât la liniile electrice de joasă şi medie tensiune
cât şi la cele de înaltă şi foarte înaltă tensiune; datorită costului ridicat şi a greutăţii
specifice relativ mari, este un material mai puţin utilizat pentru LEA;
12 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Aluminiul, are o rezistivitate electrică mai mare decât cea a cuprului

(27 mm2/km) şi o rezistenţă mecanică mai mică (rupere  16 kgf/mm2). Deoarece
greutatea specifică a aluminiului este de 3,3 ori mai mică decât a cuprului şi iar
rezistivitatea electrică este de numai 0,627 mai mică, rezultă că la aceeaşi greutate
(secţiuni inegale) conductibilitatea aluminiului este de 2 ori mai mare decât a
cuprului. Conductoarele LEA de aluminiu se construiesc numai multifilare şi cu
secţiuni mai mari decât 16 mm2. Pentru îmbunătăţirea calităţilor mecanice ale
aluminiului se folosesc diferite aliaje, cum sunt Aldreyul a cărui rezistenţă de
rupere ajunge până la rupere  37 kgf/mm2;
Bronzul (aliaj Cu şi Sn), are rezistivitatea electrică mai mare decât a cuprului,
iar rezistenţa mecanică mărită (poate ajunge până la rupere  75 kgf/mm2). Datorită
caracteristicilor sale, dar şi a preţului ridicat, bronzul se foloseşte numai pentru
traversări cu deschideri mari (regiuni de munte, traversări de ape etc.) sau în medii
intens poluate;
Oţelul, are o rezistivitate electrică mare (120-200 mm2 /km) şi o rezistenţă
mecanică ridicată (rupere  40÷150 kgf/mm2). Protecţia împotriva ruginirii se face
prin galvanizare (acoperirea cu un strat subţire de zinc). Datorită rezistivităţii
electrice mari, conductoarele din oţel se folosesc numai în cazul unor sarcini
electrice mici (de exemplu în unele reţele electrice rurale).

L1.3.2. Tipuri constructive de conductoare

L1.3.2.1. Conductoare monofilare şi multifilare monometalice
Conductoarele monofilare au o construcţie masivă, dintr-un singur fir (sârmă).
Acestea au o secţiune circulară, sunt puţin flexibile în cazul secţiunilor mari
(secţiunea maximă este de 16 mm2 pentru Cu şi 25 mm2 pentru Al), iar în cazul
secţiunilor mici se produc ruperi frecvente. Acestea se utilizează la LEA de
importanţă redusă. Conductoarele multifilare se folosesc pe scară largă, sunt mai
flexibile (se pot monta mai uşor) şi sunt alcătuite dintr-un fir central, în jurul căruia
se înfăşoară în spirală mai multe straturi complete (fig. L1.1).

L1.3.2.2. Conductoare multifilare bimetalice

Conductoarele multifilare bimetalice folosite la construcţia LEA sunt realizate
din două metale, unul cu calităţi electrice ridicate, iar celălalt cu calităţi mecanice
ridicate.
Din categoria conductoarelor bimetalice, conductorul din aluminiu-oţel (Al-
OL) (fig. L1.2) este cel mai folosit la ora actuală pentru LEA de înaltă şi foarte
tensiune (110 kV, 220 kV, 400 kV şi 750 kV), datorită rezistenţei mecanice mari şi
a rezistivităţii electrice suficient de mici. Acest tip de conductor este folosit atât
pentru conductoarele active cât şi cele de protecţie. Conductoarele Al-OL sunt
formate dintr-o inimă din fire de oţel zincat care suportă cea mai mare parte din
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 13

efortul mecanic şi dintr-un înveliş exterior din fire de aluminiu care au rolul de a
transmite energia electrică în lungul liniei. La secţiuni mari ale conductoarelor
apare fenomenul pelicular (efectul Skin), care se manifestă prin creşterea densităţii
de curent în straturile superficiale ale conductoarelor.

Fig. L1.1. Conductoare monometalice Fig. L1.2. Conductoare de oţel-aluminiu:

multifilare. 1 – inimă de oţel; 2 – înveliş din aluminiu.
În zonele cu depuneri mari de chiciură se folosesc conductoare de oţel-aldrey.
În electrificările rurale s-au folosit conductoare bimetalice fabricate din fire de oţel
acoperit cu un strat de cupru (oţel cuprat) laminat peste firul de oţel (fig. L1.3).

Fig. L1.3. Conductoare de oţel cuprat: 1 – fir de oţel; 2 – fir de oţel cuprat.

L1.3.2.3. Conductoare tubulare

Pentru construcţia LEA de foarte înaltă tensiune echipate cu un singur
conductor pe fază, în vederea reducerii posibilităţii de apariţie a fenomenului
corona, se pot folosi conductoare tubulare (fig. L1.4).

Fig. L1.4. Conductoare tubulare: a, b. cu carcasă; c. fără carcasă.

Fenomenul corona constă în apariţia de descărcări parţiale autonome la nivelul
conductoarelor active ale LEA de foarte înaltă tensiune (400 kV, 220 kV), ca
urmare a depăşirii valorii intensităţii critice a câmpului electric la suprafaţa
14 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

acestora. Apariţia fenomenului corona este favorizată de neuniformităţile existente

pe suprafaţa conductoarelor de tip funie, datorate deteriorărilor mecanice,
depunerilor pe suprafaţa conductoarelor (picături de apă, chiciură, praf etc.) sau
rugozităţii suprafeţei acestora. Descărcarea corona este puternic influenţată de raza
conductorului, cu cât aceasta este mai mare cu atât efectul este mai redus. Efectul
corona, însoţit de zgomot acustic specific, generează pierderi suplimentare de
putere şi energie activă pe linii şi produce perturbaţii ale undelor radio-TV.
Tehnologiile actuale de construcţie a conductoarelor tubulare utilizează
conductoare bimetalice (oţel-aluminiu sau aldrey-aluminiu), dispuse în mai multe
straturi, straturile de aluminiu fiind la exterior. Carcasa metalică folosită la
conductoarelor tubulare din figura L1.4 este înlocuită cu un material plastic uşor
(fig. L1.5).

Fig. L1.5. Conductor tubular plin, cu diametru mare, pentru LEA de foarte înaltă tensiune.
1,2 – aluminiu; 3 – oţel; 4 – masă plastică.

L1.3.2.4. Conductoare torsadate

Conductoarele torsadate sunt compuse dintr-un conductor din aluminiu-oţel
izolat cu policlorură de vinil (PVC) plastifiantă şi rezistentă la intemperii, în jurul
căruia sunt răsucite unul sau mai multe conductoare din aluminiu, izolate de
asemenea cu PVC, formând un fascicul (toron). Conductorul din aluminiu-oţel are
rol mecanic, de susţinere a conductoarelor din aluminiu şi rol electric, fiind folosit
drept conductor de neutru (se mai numeşte şi neutru purtător).
Conductoarele torsadate sunt folosite pentru construcţia reţelelor electrice de
joasă tensiune pe stâlpi şi pe faţadele clădirilor, precum şi la realizarea
branşamentelor. Utilizarea conductoarelor torsadate oferă următoarele avantaje:
 eliminarea consolelor şi a izolatoarelor;
 simplificarea construcţiei;
 creşterea gradului de siguranţă în funcţionare;
 reducerea pericolelor de electrocutare.
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 15

L1.3.2.5. Conductoare din mănunchiuri de funii bimetalice

Aceste conductoare se utilizează în cazul traversărilor foarte mari. Ele se
construiesc din mănunchiuri de funii confecţionate din fire de oţel şi aluminiu ca în
figurile L1.6 şi L1.7. În acest caz, o funie este alcătuită dintr-un fir de oţel
înconjurat de fire de aluminiu.

Fig. L1.6. Conductor din mănunchiuri de Fig. L1.7. Conductor antivibrator din
funii bimetalice Al-OL: 1 – fir de aluminiu; AL-OL: 1 – aluminiu; 2 – oţel.
2 – fir de oţel.

L1.3.2.6. Conductoare de protecţie cu fibră optică

LEA de înaltă şi foarte înaltă tensiune sunt echipate conductoare de protecţie
cu fibră optică înglobată de tip OPGW (Optical Ground Wire), care pe lângă rolul
de protecţie a conductoarelor active împotriva loviturii directe de trăsnet asigură şi
transmiterea de date.
Utilizarea OPGW prezintă următoarele avantaje:
 transmiterea la mare distanţă de a datelor datorită atenuării foarte reduse a
semnalului;
 viteză mare de transfer şi volum ridicat de informaţii printr-o singură fibră
optică;
 structură compactă şi greutate a conductorului comparabilă cu cea a unui
conductor clasic, datorită dimensiunii şi greutăţii reduse a fibrelor optice.
Pentru proiectarea şi realizarea conductoarelor de tip OPGW trebuie avute în
vedere mai multe aspecte: rezistenţa electrică, temperatura maximă de funcţionare,
sarcina de rupere, greutatea specifică, modulul de elasticitate longitudinal,
coeficientul de dilatare lineară termică liniară, fiabilitatea în funcţionare, rezistenţa
la coroziune, rezistenţa la acţiunea arcului electric, comportarea la vibraţii eoliene,
protecţia unităţii optice împotriva umezelii şi a impurităţilor.
Partea cea mai importantă a OPGW este reprezentată de unitatea optică.
Pentru realizarea acesteia se utilizează fibre optice de tip Single mode (non zero
dispersion Shifted single mode). Numărul de fibre optice dintr-un cablu depinde
tipul LEA: 36 pentru simplu circuit şi 72 pentru dublu circuit. Fibrele optice sunt
16 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

protejate împotriva şocurilor termice şi a solicitărilor mecanice (statice sau

dinamice) la care pot fi supuse conductoarele de protecţie prin intermediul unui tub
metalic din inox sau aluminiu dispus jurul unităţii optice. Deplasarea longitudinală
a fibrei optice în interiorul tubului este prevenită prin concepţia constructivă a
miezului optic. Infiltrarea longitudinală a apei în miezul optic sau în tuburile
individuale este prevenită prin folosirea unui material impermeabil, iar infiltrarea
transversală a apei este prevenită prin utilizarea unui înveliş metalic impermeabil.
În ţara noastră se utilizează soluţia de echipare cu OPGW cu tub metalic
înfuniat, pentru LEA cu tensiunea nominală de 220 kV şi 400 kV (fig. L1.8).

Fig. L1.8. Conductor de protecţie cu fibră optică, tip OPGW: 1 – tub din aluminiu; 2 – oţel
inoxidabil; 3 – fibre optice; 4 – gel de umplere.

L1.4. Stâlpii liniilor electrice aeriene

Stâlpii LEA au rolul de a susţine conductoarele active şi de protecţie la

distanţele prescrise între ele, precum şi faţă de sol sau alte obstacole de pe traseu.
Pentru clasificarea stâlpilor LEA se pot utiliza mai multe criterii:
 după rolul pe care îl îndeplinesc: stâlpi de susţinere, de întindere, de colţ,
terminali, de traversare, de transpunere a fazelor;
 după materialul din care sunt confecţionaţi: stâlpi de lemn, din beton
armat, metalici;
 după numărul de circuite: simplu circuit, dublu circuit, cu circuite
multiple.

L1.4.1. Tipuri de stâlpi din punct de vedere funcţional

Stâlpii liniilor electrice aeriene se clasifică şi în funcţie de rolul pe care îl
îndeplinesc (fig. L1.9):
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 17

 stâlpi terminali (A), amplasaţi la capetele LEA, la ieşirea din staţiile şi

posturile de transformare; sunt solicitaţi unidirecţional de forţele FA de
întindere ale conductoarelor pe direcţia liniei;
 stâlpi de susţinere (B), au rolul a prelua eforturile determinate de forţele
verticale (greutatea conductoarelor, a izolatoarelor, a chiciurei) şi de forţele
orizontale, datorate acţiunii vântului pe conductoare;
 stâlpi de întindere (C), se montează pe aliniamentele liniei la distanţe
cuprinse în general între 2 km şi 10 km; porţiunea de linie dintre doi stâlpi
de întindere se numeşte panou de întindere;
 stâlpi de colţ (D), sunt amplasaţi în punctele în care aliniamentul liniei se
schimbă, formând un unghi; sunt solicitaţi de forţa FD, care reprezintă
rezultanta forţelor cu care sunt întinse conductoarele în cele două
aliniamente;
 stâlpi de traversare (E), sunt utilizaţi în zonele în care linia traversează căi
ferate, şosele, canale, râuri, linii de telecomunicaţii;
 stâlpi de transpunerea fazelor (F), se folosesc în scopul simetrizării
inductivităţi şi capacităţii pe cele trei faze.

Fig. L1.9. Tipuri funcţionali de stâlpi ai LEA.

L1.4.2. Tipuri de stâlpi în funcţie de materialul din care sunt

realizaţi
L1.4.2.1. Stâlpi de lemn
Au fost utilizaţi în România, pentru construcţia LEA de joasă tensiune, medie
tensiune şi la înaltă tensiune, mai ales în perioada anilor 1950-1960. În prezent
stâlpii de lemn sunt utilizaţi doar în anumite cazuri pentru construcţia LEA de joasă
tensiune şi medie tensiune.
Stâlpii de lemn au fost utilizaţi datorită următoarelor avantaje: sunt ieftini,
uşor de executat, manipulat şi plantat, sunt elastici, constituie un material izolant
(de exemplu stejarul are 6 .106 cm, iar bradul 30.106 cm la o umiditate de 15%).
Aceşti stâlpi prezintă dezavantaje ca: durabilitate redusă, rezistenţă mecanică bună
numai în lungul firelor. Împotriva putrezirii, stâlpii de lemn sunt trataţi prin
impregnarea cu materiale antiseptice care măresc durata lor de utilizare la 15-20 de
ani.
18 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Pentru construcţia LEA cu stâlpi de lemn se pot utiliza următoarele esenţe:

bradul, pinul, stejarul. Stâlpii de lemn pot fi: simpli, format A, format piramidal şi
format H.

L1.4.2.2. Stâlpi din beton

Stâlpii din beton sunt utilizaţi pe scară largă la LEA de joasă şi medie
tensiune, dar şi la unele LEA de înaltă tensiune. Aceşti stâlpi sunt ieftini, au o
durată de viaţă de circa 30-35 de ani, necesită întreţinere uşoară, se pot realiza la
scară industrială şi au rezistenţă mecanică bună. Prezintă dezavantajul că sunt
greoi, iar transportul este anevoios.
Materialele de bază utilizate pentru realizarea acestor stâlpi sunt: betonul, care
preia eforturi de compresiune şi armătura, care preia eforturi de întindere.
Din punct de vedere al tehnologiei de fabricaţie stâlpii din beton pot fi:
 stâlpi prefabricaţi:
 din beton armat vibrat;
 din beton armat centrifugat;
 din beton precomprimat (vibrat sau centrifugat).
 stâlpi executaţi la locul de plantare.
Stâlpii din beton armat vibrat sunt realizaţi prin procedeul de vibrare a
betonului ceea ce conduce la o rezistenţă mecanică bună, compactitate şi rezistenţă
superioară la agenţi atmosferici (fig. L1.10,a). Izolatoarele stâlpilor de susţinere
sunt prinse cu suporţi curbi direct pe stâlpi. Stâlpii de întindere şi de colţ sunt
prevăzuţi cu console prefabricate. Traversele stâlpilor se execută independent şi se
asamblează la locul de plantare.
Stâlpii centrifugaţi sunt realizaţi pe baza forţei centrifuge prin care se obţine
omogenizarea şi compactarea betonului precum şi uniformizarea repartiţiei acestuia
în jurul armăturii. Stâlpii obţinuţi prin centrifugare au formă cilindrică sau
tronconică (fig. L1.10,b). Un avantaj important al stâlpilor centrifugaţi îl constituie
posibilitatea de execuţie în serie a unor piese tipizate cu o mare productivitate.
Datorită acestui fapt în ţara noastră a fost asimilată o gamă largă de stâlpi pentru
tensiuni de 6 kV, 10 kV, 20 kV şi 110 kV, cu simplu şi dublu circuit.
Pentru liniile de medie tensiune (6-20 kV) stâlpii de susţinere s-au executat
dintr-un singur tronson cu izolatoare prinse direct pe stâlpi prin suporţi curbi.
Stâlpii de întindere ai aceleiaşi linii s-au realizat din două tronsoane: cel superior
tronconic, iar cel inferior cilindric. Tronsoanele sunt asamblate telescopic, cel
superior fiind introdus în cel inferior pe o adâncime de 80 cm, iar restul este umplut
cu mortar prin injecţie sub presiune.
Stâlpii de întindere şi de colţ se pot executa din câte doi stâlpi simpli de tipul
celor de susţinere solidarizaţi prin piese separate-bride şi console corespunzătoare
din beton vibrat sau tip portal, fiecare picior fiind un stâlp jumelat.
Pentru liniile de 110 kV s-au realizat construcţii cu un singur stâlp cu două
circuite şi console metalice.
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 19

Stâlpi precomprimaţi au avantajul, faţă de stâlpii din beton armat obişnuiţi, că

permit reducerea volumului de armături şi sunt mult mai elastici şi mai puţini
sensibili la fisurare. Precomprimarea se poate realiza în două moduri:
 preîntindere, prin întinderea armăturii înainte de turnarea betonului şi
relaxarea ei după întărirea betonului; acest procedeu este folosit pentru
stâlpi de dimensiuni şi solicitări mai reduse (de exemplu LEA de 6 kV, 10
kV şi 20 kV);
 postîntindere, prin întinderea armăturii după întărirea betonului; este folosit
pentru stâlpii cu înălţime mare şi cu tracţiuni la vârf apreciabile (de
exemplu LEA de 110 kV).

Fig. L1.10. Stâlpi din beton: a. stâlp din beton armat vibrat; b. stâlp din beton armat
centrifugat.
Stâlpii prefabricaţi realizaţi în România se simbolizează prin utilizarea unor
grupuri de litere şi cifre:
 prima literă indică elementul stâlpului: S – stâlp; W – vârfar; K – consolă;
 a doua literă indică tehnologia de fabricaţie: C – centrifugat; V – vibrat;
E – precomprimat;
 grupul de cifre se referă la caracteristicile funcţionale stabilite prin
documentaţia de produs: înălţime, tensiune, număr de circuite, sarcina la
vârf etc.
Stâlpii turnaţi la locul de plantare pot fi realizaţi prin turnare în poziţie
orizontală şi ridicare ulterioară sau prin turnare directă în poziţie verticală. Prin
executarea la locul de plantare sunt eliminate dificultăţile legate de transport.
Traversele se execută tot din beton şi se toarnă odată cu stâlpul. Secţiunea acestor
stâlpi este pătrată sau dreptunghiulară ceea ce permite o execuţie uşoară. Avantajul
20 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

acestor stâlpi constă în posibilitatea adaptării înălţimii în funcţie de particularităţile

terenului. O asemenea soluţie se adoptă numai în cazuri speciale.

L1.4.2.3. Stâlpi metalici

Stâlpii metalici sunt confecţionaţi în general din oţel laminat şi se utilizează la
construcţia LEA de înaltă şi foarte înaltă tensiune. Aceşti stâlpi prezintă o serie de
avantaje cum ar fi:
 pot fi executaţi din tronsoane separate, care permit:
 realizarea la scară industrială şi transportul uşor;
 asamblarea la locul de montaj şi obţinerea unor coronamente şi înălţimi
care pot fi adaptate în funcţie de profilul terenului şi distanţa dintre
stâlpi;
 la deschideri mari, reprezintă singura soluţie acceptabilă din punct de
vedere tehnico-economic;
 în general, sunt construiţi sub formă de grinzi cu zăbrele spaţiale,
permiţând accesul uşor al personalului de întreţinere;
 au o durată de viaţă ridicată.
Utilizarea stâlpilor metalici prezintă dezavantajul unui cost ridicat datorită
volumului important de oţel laminat şi a unei întreţineri costisitoare, necesitând
revopsirea la circa 5 ani. În prezent acest dezavantaj a fost înlăturat prin utilizarea
oţelului zincat la construcţia stâlpilor metalici.
Stâlpii metalici pot fi clasificaţi după mai multe criterii:
 după forma lor:
 stâlpi turn;
 stâlpi portal;
 stâlpi în formă de X;
 stâlpi cu console izolante;
 după numărul de circuite:
 simplu circuit;
 multiplu circuit (două sau mai multe circuite).
Părţile principale ale unui stâlp metalic (indiferent de tip şi rolul funcţional)
sunt:
 coronamentul, format din vârfar şi console;
 tronsoanele, formate din montanţi şi diagonale;
 baza sau fundaţia.
În figura L1.11 sunt prezentate detaliat elementele componente ale unui stâlp
metalic cu zăbrele.
Pentru realizarea stâlpilor metalici se pot utiliza următoarele profile:
 oţel cornier cu aripi egale, pentru montanţi şi diagonale;
 oţel cornier cu aripi inegale, pentru talpa traverselor şi pentru diagonale;
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 21

 platbandă, utilizată pentru contra întărituri;

 oţel lat, pentru gusee intermediare între montanţi şi diagonale;
 oţel T sau din ţevi fără cusătură, pentru vârfar.

Fig. L1.11. Stâlp metalic cu zăbrele: 1 – montant; 2 – diagonale; 3 – furcă; 4 – consolă; 5 –

suport fir de gardă; 6 – traversă; 7 – conductor de protecţie; 8 – unghiul de protecţie; 9 –
lanţ de izolatoare; 10 – conductor activ; 11 – unghiul viu (balansul conductoarelor); 12 –
distanţa între conductoare (d); 13 – distanţa la masă; 14 – centură; 15 – cadru; 16 –
contravânturi; 17 – nod; 18 – dispozitiv contra urcării; 19 – placă indicatoare; 20 – fundaţie.
În vederea reducerii greutăţii stâlpului, diagonalele pot fi realizate din oţel
beton, permiţând astfel obţinerea unei economi de profile laminate. Pentru
îmbinarea elementelor se utilizează buloane, nituri sau sudarea manuală a
elementelor.
Coronamentul stâlpilor se alege funcţie de tensiunea nominală a liniei,
numărul de circuite, modul de protecţie împotriva loviturii directe de trăsnet,
configuraţia terenului, uşurinţa montării conductoarelor şi modul de întreţinere a
liniei.
Consolele stâlpilor metalici susţin conductoarele active şi sunt alcătuite în
general din talpă şi tirant. Talpa este confecţionată din profil U iar tirantul din
profil L. La unele console scurte, tirantul poate lipsi. Pe o consolă se pot monta
22 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

conductoarele uneia sau a două faze. Montarea consolelor pe stâlpi se face prin
bulonare.
Vârfarul stâlpilor metalici reprezintă partea cea mai înaltă a stâlpului care are
rolul de a susţine conductorul de protecţie.
Stâlpii metalici simplu circuit pot avea conductoarele active dispuse în
vârfurile unui triunghi sau în plan orizontal. Stâlpii metalici cu mai multe circuite
sunt de tip turn. La stâlpii dublu circuit conductoarele active pot fi dispuse:
 într-un singur plan orizontal, pe o singură consolă;
 în două planuri orizontale, cu două conductoare pe o consolă şi patru
conductoare pe altă consolă;
 în trei planuri orizontale, prin utilizarea a trei console (coronamente de tip:
hexagonal, brad, brad întors).
Până la nivelul de tensiune de 220 kV, LEA se echipează cu stâlpi simplu sau
dublu circuit. Peste acest nivel de tensiune, datorită distanţelor mari dintre faze, în
general, se utilizează stâlpi simplu circuit. Există totuşi LEA de 220 kV şi 400 kV
cu stâlpi dublu circuit.
În figura L1.12 sunt prezentate coronamente de stâlpi simplu circuit, iar în
figura L1.13 coronamente de stâlpi dublu circuit.
Tronsoanele stâlpilor metalici
Corpul stâlpului este o grindă cu zăbrele de secţiune pătrată (mai rar
dreptunghiulară) executată din tronsoane. Tronsoanele sunt alcătuite din: montanţi
şi diagonale.
Montanţii sunt confecţionaţi din profile laminate L şi U, din ţevi de tablă
cusută prin sudare. Din cauza greutăţii mari, profilul U este utilizat mai rar,
majoritatea stâlpilor fiind confecţionaţi din profile L.
Înălţimea necesară unui stâlp metalic se obţine prin îmbinarea mai multor
tronsoane, fiecare tronson fiind confecţionat din acelaşi profil. Îmbinarea
tronsoanelor se face cu buloane, fiind interzisă nituirea sau sudarea. Asamblarea se
face telescopic, tronsonul superior pătrunzând în cel inferior. Modul de asamblare
depinde de panta montanţilor adiacenţi, putând avea aceeaşi pantă sau pante
diferite. La îmbinarea montanţilor având pante mult diferite între ele, asamblarea se
face prin intermediul unor gusee.
Tronsoanele sunt întărite la bază printr-o centură, iar în sens transversal pe
secţiune, la ultimul tronson, printr-una din două contravântuiri.
Diagonalele stâlpilor metalici sunt confecţionate din profile în formă de L cu
aripi egale sau inegale din ţevi fără cusătură sau din fier beton. Utilizarea profilelor
cu aripi inegale prezintă avantajul că la stâlpii metalici nituiţi, diagonalele se pot
îmbina direct de montanţi fără a mai fi necesară utilizarea guseelor, care măresc
greutatea stâlpilor.
Din punct de vedere al configuraţiei geometrice a diagonalelor se deosebesc
următoarele tipuri de stâlpi metalici (fig. L1.14):
 stâlpi cu diagonale simple;
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 23

 stâlpi cu diagonale duble;

 stâlpi cu diagonale în formă de K;
 stâlpi cu diagonale cu noduri multiple.

a. b. c. d. e.
Fig. L1.12. Coronamente de stâlpi metalici simplu circuit: a, b. în triunghi; c. tip Y; d. tip
pisică; e. tip portal.

a. b. c. d. e.
Fig. L1.13. Coronamente de stâlpi metalici dublu circuit: a. hexagon; b. brad; c. brad întors;
d. conductoare active situate în două planuri orizontale; e. toate conductoarele active situate
în acelaşi plan orizontal.

Fig. L1.14. Diagonalele stâlpilor metalici: a. diagonale simple; b. diagonale duble;

c. diagonale în formă de K; d. diagonale multiple.
24 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Baza stâlpilor metalici poate fi întâlnită în două variante:

 bază îngustă sau fundaţie monobloc (o singură fundaţie pentru toate
picioarele stâlpului);
 bază largă în care picioarele stâlpului sunt betonate în patru fundaţii
separate.
În funcţie de modul de fixare a bazei se deosebesc:
 stâlpi metalici cu baza încastrată;
 stâlpi metalici cu baza artificială, în acest caz stâlpul trebuie să fie ancorat.
Simbolizarea stâlpilor metalici fabricaţi în România se face prin utilizarea
unor grupuri de litere şi cifre:
 grupul de litere indică tipul constructiv şi funcţional al stâlpului;
 primul grup de cifre reprezintă tensiunea nominală a liniei (110 kV, 220
kV, 400 kV);
 al doilea grup de cifre începe cu 1 sau cu 2 după cum linia este cu simplu
sau dublu circuit.
Grupurile de litere utilizate pentru simbolizarea stâlpilor metalici au
următoarele semnificaţii:
Sn – stâlp de susţinere normal;
SnY – stâlp de susţinere de tip Y;
Ss – stâlp de susţinere special;
SsY – stâlp de susţinere special de tip Y;
In – stâlp de întindere;
InY – stâlp de întindere de tip Y;
Icn – stâlp de colţ;
IcnY – stâlp de colţ de tip Y;
Itn – stâlp terminal;
ItnY – stâlp terminal de tip Y;
IR – stâlp pentru rotire de faze;
IN – stâlp de întindere monofazat;
IC – stâlp de întindere şi colţ monofazat;
IT – stâlp terminal monofazat;
PAS – stâlp portal ancorat de susţinere;
PIN – stâlp portal de întindere;
PIC – stâlp portal de întindere şi de colţ;
PIT – stâlp terminal de întindere şi de colţ.
În figurile L1.19÷L1.25 sunt prezentate câteva tipuri de stâlpi metalici
utilizaţi pentru LEA de 110÷400 kV.
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 25

Fig. L1.15. Stâlp de susţinere simplu circuit Fig. L1.16. Stâlp de susţinere dublu circuit
de 110 kV tip Sn 110 105A. de 110 kV tip Sn 110 204.

Fig. L1.17. Stâlp de susţinere simplu circuit Fig. L1.18. Stâlp de susţinere dublu circuit
de 220 kV tip SnY 220 108. de 220 kV tip Sn 220 202.
26 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Fig. L1.19. Stâlp de susţinere portal ancorat de 400 kV tip PAS 400.

Fig. L1.20. Stâlp de întindere şi colţ de 400 kV tip ICY 400 136.

L1.5. Izolatoare

Izolatoarele sunt utilizate pentru fixarea conductoarelor LEA pe stâlpi.

Acestea trebuie să prezinte, pe de o parte proprietăţi electroizolante bune, iar pe de
altă parte calităţi mecanice bune pentru a transmite stâlpilor eforturile din
conductoare.
Izolatoarele folosite pentru realizarea LEA pot fi clasificate după o serie de
criterii, dintre care cele mai importante sunt:
 în funcţie de materialul din care sunt confecţionate:
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 27

 izolatoare din materiale ceramice (porţelan, steatit);

 izolatoare din sticlă;
 izolatoare din materiale sintetice.
 după tensiunea nominală a LEA:
 izolatoare de joasă tensiune, până la 1 kV;
 izolatoare de medie tensiune, între 1÷35 kV;
 izolatoare de înaltă şi foarte înaltă tensiune, peste 35 kV.
 din punct de vedere constructiv:
 izolatoare suport, realizate astfel încât să permită montarea rigidă pe
tije metalice prinse direct sau indirect (prin intermediul unor console) pe
stâlpii LEA;
 izolatoare de suspensie, realizate astfel încât să permită montarea prin
legături flexibile a conductoarelor pe stâlpii LEA;
 după modul de realizare:
 izolatoare simple, constituite dintr-un singur element;
 lanţuri de izolatoare, constituite din mai multe elemente izolante în
serie şi / sau în paralel.
 din punct de vedere al distanţelor electrice:
 izolatoare străpungibile (St) având distanţa disruptivă prin dielectric
mai mică decât jumătate din distanţa disruptivă prin aer;
 izolatoare nestrăpungibile (Ns) sunt izolatoarele la care distanţa
disruptivă prin corpul izolant solid este cel puţin egală cu jumătatea
distanţei disruptive prin aer; acestea pot fi cu linie de fugă medie sau cu
linie de fugă lungă.
 după solicitările mecanice pe care le preiau:
 izolatoare de susţinere, care preiau greutatea conductoarelor şi a
depunerilor de chiciură pe conductoare, precum şi sarcinile mecanice
provenite din acţiunea vântului pe conductoare;
 izolatoare de tracţiune (întindere), care preiau, în plus faţă de
izolatoarele de susţinere, eforturile de tracţiune din conductoare.
 în funcţie de mediul în care funcţionează:
 izolatoare care funcţionează în condiţii atmosferice normale;
 izolatoare care funcţionează în atmosferă poluată.

L1.5.1. Materialele utilizate pentru realizarea izolatoarelor

Materialele folosite pentru fabricarea izolatoarelor LEA trebuie să aibă o serie
de calităţi dintre care cele mai importante sunt:
 din punct de vedere electric, rigiditate dielectrică cât mai mare astfel încât
să nu permită apariţia unei descărcări disruptive prin corpul izolatorului
(străpungere) sau pe suprafaţa exterioară (conturnare);
28 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

 din punct de vedere mecanic, izolatoarele trebuie să suporte eforturile

datorate greutăţii proprii a conductoarelor, precum şi cele datorate
greutăţii depunerii de chiciură şi presiunii vântului pe conductoare. La
acestea eforturi se adaugă eforturile de tracţiune din conductoare, în
special, în cazul izolatoarelor de întindere;
 din punct de vedere termic, trebuie să aibă o bună stabilitate termică.
Materialele care corespund acestor condiţii sunt: porţelanul, steatitul, sticla şi
materialele sintetice.
Porţelanul folosit la realizarea izolatoarelor este un porţelan tare, vitrifiat.
Acesta este un material ceramic, constituit dintr-o masă sticloasă de feldspat, având
bune calităţi izolante, la temperaturi şi frecvenţe normale, rezistenţă mecanică
relativ mare, în special la compresiune. Prezintă, de asemenea, o rezistenţă termică
ridicată şi, în acelaşi timp, o bună stabilitate chimică.
Dezavantajele principale ale porţelanului constau în: rezistenţă redusă la
tracţiune şi încovoiere, fragilitate, pierderi dielectrice relativ mari la înaltă
frecvenţă, contracţie mare la ardere şi posibilităţi foarte reduse de prelucrare în
stare arsă.
Steatitul este o masă ceramică pe bază de talc sau silicat de magneziu hidratat.
Piesele se obţin prin presarea prafului cu această compoziţie, amestecat cu puţină
apă, urmată de arderea acestora în cuptoare speciale, la temperaturi de
1380÷1400 ºC. În timpul procesului de ardere, piesele din steatit suferă o contracţie
mult mai redusă decât cele din porţelan, permiţând astfel obţinerea unor piese mai
precise. De asemenea, rezistenţa mecanică a steatitului este, în general, mai mare
decât cea a porţelanului, datorită faptului că în compoziţia sa raportul dintre faza
cristalină şi cea sticloasă este mai mare.
Sticla folosită la realizarea izolatoarelor este un amestec de silicaţi cu structură
amorfă, care poate fi considerat ca un lichid subrăcit. Pentru izolatoare se foloseşte,
în special, o sticlă cu oxizi de calciu, magneziu şi sodiu sau boroxizi, îmbunătăţită
printr-un procedeu de călire, adică suflare de aer rece pe suprafaţa, încă fierbinte, a
izolatorului. În felul acesta, sticla călită capătă, la suprafaţă, eforturi interne de
compresiune, iar în interior, eforturi de întindere.
În cazul izolatoarelor suport şi al izolatoarelor capă, care lucrează, mai ales, la
compresiune, sticla tratată prin procedeul de călire prezintă o serie de avantaje faţă
de porţelan. De menţionat faptul că sticla nu este, în general, folosită în cazul
izolatoarelor cu inimă plină, la care, sub acţiunea forţelor exterioare, iau naştere
eforturi de întindere în toată masa izolatorului, deoarece prin procesul de călire, se
nasc în interiorul masei de sticlă eforturi permanente de întindere. În aceste
condiţii, prin suprapunerea unor eforturi de întindere exterioare, peste aceste
eforturi interne, se poate produce distrugerea izolatorului.
În general, caracteristicile electrice ale sticlei folosite pentru realizarea
izolatoarelor sunt aceleaşi ca şi în cazul porţelanului, putând atinge, pentru unele
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 29

mărimi (constanta dielectrică, factorul de pierderi, rigiditatea dielectrică) valori

superioare celor ale porţelanului.
Materialele compozite, constituite cauciuc siliconic, fibră de sticlă şi din alte
materiale performante de înaltă tehnologie, sunt utilizate atât pentru LEA de medie
tensiune, cât şi pentru LEA de înaltă şi foarte înaltă tensiune, intrând în
componenţa lanţurilor de susţinere şi de întindere a conductoarelor simple sau
fasciculate.
Utilizarea izolatoarelor compozite se datorează avantajelor pe care le prezintă
cauciucul siliconic:
 hidrofobicitate ridicată, ceea ce îl recomandă şi pentru zonele intens
poluate;
 efect pronunţat de autocurăţare, ceea ce elimină operaţiile de întreţinere;
 este un material ignifug şi este uşor pigmentabil;
 proprietăţi dielectrice foarte bune şi rezistenţă la arc electric;
 comportament foarte bun la îmbătrânire şi rezistenţă la intemperii;
 aderenţă bună la miez şi la armăturile izolatorului;
 prelucrabilitate mărită, ceea ce permite realizarea unor forme constructive
complexe.
Echiparea LEA cu izolatoare compozite oferă următoarele avantaje în
comparaţie cu utilizarea izolatoarelor clasice, realizate din sticlă sau porţelan:
 reducerea sarcinii de calcul a stâlpilor, datorită greutăţii mult mai mici şi
suprafeţelor mai reduse de opunere a rezistenţei la vânt a izolatoarelor;
 simplificarea operaţiilor de montaj a izolatoarelor, datorită dimensiunilor
mai reduse şi posibilităţii execuţiei monobloc pentru orice valoare a
tensiunii nominale;
 facilitarea obţinerii gabaritelor la sol a conductoarelor, datorită reducerii
lungimii izolatoarelor (valori mari ale lungimii specifice de fugă);
 preţul comparabil cu cel al izolatoarelor clasice, datorită îmbunătăţirii
continue a tehnologiei de fabricaţie.
Dezavantajele principale ale izolatoarelor compozite constau în rezistenţa
scăzută în timp la acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi rezistenţă mai redusă la
solicitările de tracţiune.

L1.5.2. Tipuri constructive de izolatoare

În continuare, sunt prezentate principalele tipuri de izolatoare folosite la
construcţia LEA cu diferite tensiuni nominale.

L1.5.2.1. Izolatoare suport

Acestea sunt confecţionate astfel încât să se poată monta rigid pe tije metalice
care sunt prinse direct sau indirect (prin intermediul unei console) pe stâlpii LEA.
30 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Conductorul se prinde de izolator prin intermediul unei legături, transmiţând

astfel direct izolatorului pe lângă potenţialul electric al conductorului şi eforturile
mecanice datorate forţelor la care este supus. Izolatoarele suport pot prelua, în
general, eforturi mecanice mai mici decât izolatoarele de suspensie, ceea ce
limitează folosirea izolatoarelor suport numai pentru linii de joasă şi medie
tensiune.
Izolatoarele suport pentru LEA de joasă tensiune (până la 1 kV) sunt de
două tipuri: de susţinere şi de tracţiune.
Izolatoarele suport de susţinere (fig. L1.21) poartă indicativul N urmat de un
număr care reprezintă înălţimea izolatorului. Pentru acest tip de izolatoare sunt
disponibile trei dimensiuni:
 N 60 pentru conductoare cu secţiunea până la 10 mm2;
 N 85 pentru conductoare cu secţiunea maximă de 50 mm2;
 N 95 pentru conductoare cu secţiunea maximă până la 150 mm2.
Izolatoarele suport de susţinere au două şanţuri pentru montarea
conductoarelor, unul în jurul gâtului şi celălalt deasupra. Aceste izolatoare se
fixează pe console sau stâlpi prin intermediul suporţilor drepţi sau curbi.

Fig. L1.21. Izolator suport de susţinere din porţelan pentru LEA de joasă tensiune
(indicativ N).
Izolatoarele suport de tracţiune (fig. L1.22,a şi b) sunt de două tipuri:
 izolatoare cu un singur şanţ, care permit montarea unui singur conductor
(indicativ T);
 izolatoare cu două şanţuri, care permit montarea a două conductoare
(indicativ TD).
Indicativul izolatoarelor suport de tracţiune (T sau TD) este urmat de un
număr care reprezintă înălţimea izolatorului (T65, T80, T115, TD80, TD 115).
Izolatoarele suport de tracţiune se montează prin intermediul unor buloane şi
se fixează cu piuliţe de suporţi din oţel lat. Izolatoarele pentru două conductoare se
utilizează la stâlpii de colţ şi în punctele de separaţie sau derivaţie din reţea.
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 31

Izolatoare suport pentru linii de medie tensiune (1÷35 kV). Aceste izolatoare
au forme constructive şi dimensiuni care le permit să reziste atât la străpungere cât
şi la conturnare, în chiar şi în condiţii atmosferice grele.

a. b.
Fig. L1.22. Izolatoare suport de tracţiune din porţelan pentru LEA de joasă tensiune:
a. pentru un conductor (indicativ T); b. pentru două conductoare (indicativ TD).
Rezistenţa împotriva conturnărilor se obţine din dezvoltarea liniei de fugă,
dându-se părţii superioare a izolatorului o formă de manta care protejează restul
suprafeţei contra umezirii şi murdăririi.
În ţara noastră se fabrică izolatoare suport din porţelan tip Delta (fig. L1.23).
Izolatoarele de 6 kV şi 10 kV se execută dintr-o singură bucată, iar cele de 20 kV
din două bucăţi asamblate cu chit special. Ele se montează pe suporţi drepţi sau
curbi. Din punct de vedere constructiv, aceste izolatoare pot fi:
 străpungibile, la care tija suportului metalic pătrunde în interiorul
izolatorului până deasupra şanţului care leagă conductorul, astfel încât
porţelanul preia numai eforturi de compresiune, iar suportul metalic este
supus la încovoiere; rezistenţa de străpungere este determinată de grosimea
masei izolante dintre conductor şi suport;
 nestrăpungibile, la care suportul metalic nu pătrunde în interiorul
izolatorului decât foarte puţin.

Fig. L1.23. Izolator suport din porţelan tip Delta.

32 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

O altă categorie de izolatoare suport folosite în ţara noastră este reprezentată

de izolatoarele nestrăpungibile din porţelan de tip IsNs, utilizate pentru stâlpii de
susţinere ai LEA de 20 kV (fig. L1.24).
Pentru construcţia LEA de medie tensiune actuale se utilizează din ce în ce
mai mult izolatoare suport compozite (fig. L1.25).

Fig. L1.24. Izolator suport din porţelan tip Fig. L1.25. Izolator suport de tip
IsNs. compozit.

L1.5.2.2. Izolatoare de suspensie

Izolatoarele de suspensie se folosesc pentru construcţia LEA de medie, înaltă
şi foarte înaltă tensiune. Din punct de vedere mecanic izolatoarele pot fi de
susţinere şi de tracţiune, iar din punct de vedere electric se disting:
 izolatoare străpungibile;
 izolatoare nestrăpungible, cu inimă plină care pot fi:
 cu linie medie de fugă;
 cu linie lungă de fugă.
Izolatoare de suspensie străpungibile cu pereţi izolanţi subţiri. Aceste
izolatoare se construiesc cu capă şi tijă. Corpul izolant din porţelan are partea
inferioară lăţită sub formă de taler, iar parte superioară sub formă de calotă boltită.
Pe calotă este fixată cu ajutorul unui chit special, capa metalică din fontă
maleabilă. Capa metalică este prevăzută la partea de sus un locaş, numit nucă, care
serveşte pentru îmbinarea elementelor lanţului între ele.
În interiorul calotei de porţelan se prinde cu ajutorul chitului sau plumbului,
tija metalică terminată la partea inferioară cu o piesă ovală. Tija se sprijină pe
pereţii interiori ai calotei de porţelan, prin intermediul unui inel metalic.
Din punct de vedere al formei capului, se disting izolatoare cu cap conic şi
izolatoare cu cap cilindric (fig. L1.26).
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 33

a. b.
Fig. L1.26. Izolatoare de suspensie străpungibile, cu pereţi izolanţi subţiri: a. cu capă cu
cap conic; b. cu capă cu cap cilindric.
La legarea elementelor în lanţ se introduce capătul inferior al tijei în locaşul de
îmbinare (nucă) al capei elementului următor, rezultând un ansamblu de elemente
articulate. Pentru LEA de 110 kV se folosesc 7 elemente, pentru lanţurile de
susţinere şi 8 elemente pentru lanţurile de întindere.
Izolatoarele de suspensie străpungibile de tip capă şi tijă pot fi realizate şi din
sticlă (fig. L1.27), ceea ce conduce la creşterea rezistenţei la rupere. Aceste
izolatoare au un gabarit mai redus decât izolatoarele fabricate din porţelan, ceea
permite reducerea distanţelor dintre faze. În plus, izolatoarele de sticlă sunt mai
economice decât cele din porţelan şi prezintă un coeficient de siguranţă mai ridicat
în exploatare.

Fig. L1.27. Izolator capă şi tijă din sticlă (tip CTS).

Izolatoare de suspensie nestrăpungibile.
Izolatoarele de suspensie nestrăpungibile cu linie medie de fugă, sunt formate
dintr-un element izolant din porţelan, iar la capete se termină cu câte o capă din
fontă. La LEA de medie tensiune de 20 kV îndeplinesc rolul de izolatoare de
tracţiune de tipul ITfs (fig. L1.28).
Izolatoarele de suspensie nestrăpungibile cu linie lungă de fugă, numite şi
izolatoare tijă se folosesc pentru tensiuni de 110 kV, 220 kV şi 400 kV. Ele sunt
alcătuite dintr-o bară de porţelan cu mantale, armate la capete cu două cape
metalice. Prezintă avantajul că pentru aceeaşi tensiune permit reducerea lanţului de
34 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

izolatoare şi micşorarea numărului de armături metalice, faţă de cele cu linie medie

de fugă. Acest lucru are ca efect micşorarea numărului de puncte de defecte
mecanice (desprinderea de capă) şi electrice (descărcări în dreptul armăturilor).
Pentru regimuri fără ceaţă sau depuneri intense de murdărie, se folosesc izolatoare
tip VKL (fig. L1.29).

Fig. L1.28. Izolatoare de suspensie nestrăpungibile de 20 kV: a. ITfs 45/4; b. ITfs 45/5.

Fig. L1.29. Izolatoare de suspensie cu linie lungă de fugă, tip VKLF.

Izolatoarele de suspensie compozite, sunt realizate din două părţi izolante
(corp şi manta exterioară) şi sunt echipate cu armături metalice. Corpul este format
din răşini armate cu fibră de sticlă, iar mantaua este constituită, de regulă, din
cauciuc siliconic sau elastomeri. Sunt utilizate, în prezent, pe scară largă atât la
LEA de medie tensiune cât şi la cele de înaltă şi foarte înaltă tensiune (fig. L1.30),
pentru ambele categorii de izolatoare: de susţinere şi de întindere (tracţiune).

Fig. L1.30. Izolatoarele de suspensie compozite: a. Cl 20 kV; b. Cl 110 kV; c. Cl 220 kV;
d. Cl 400 kV.
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 35

L1.5.2.3. Lanţuri de izolatoare

Lanţul de izolatoare reprezintă un ansamblu de armături şi izolatoare care
asigură prinderea conductoarelor pe stâlpii LEA, în condiţiile suportării din punct
de vedere mecanic a rezultantei forţelor transmise de conductoare şi a asigurării
nivelului de izolaţie necesar.
Din punct de vedere al modului de realizare, lanţurile de izolatoare pot fi:
 simple, constituite dintr-o singură înşiruire de elemente izolante;
 multiple (duble, triple sau quadruple), constituite din mai multe lanţuri de
izolatoare simple identice montate în paralel; utilizarea lanţurilor multiple
este impusă de necesitatea de a suporta forţe mari de tracţiune mecanică ale
unui conductor sau a unui fascicul de conductoare.
Din punct de vedere funcţional, lanţurile de izolatoare utilizate pentru
echiparea LEA pot fi:
 lanţuri de izolatoare de susţinere simple sau duble, (fig. L1.31 şi L1.32);
 lanţuri de întindere simple, duble, triple sau quadruple, (fig. L1.33 şi
L1.34).

Fig. L1.31. Lanţuri susţinere cu izolatoare capă- Fig. L1.32. Lanţ dublu de
tijă: a. lanţ simplu; b. lanţ dublu susţinere, cu izolatoare compozit.

În funcţie de modul de dispunere a ramurilor izolante, lanţurile duble pot fi

(fig. L1.35):
 cu ramurile izolante în paralel;
 cu ramurile izolante în formă de “A”;
 cu ramurile izolante în formă de ”V”.
36 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Fig. L1.33. Lanţuri de întindere: a. lanţ simplu; b. lanţ dublu; c. lanţ triplu.

Fig. L1.34. Lanţ dublu de întindere pentru LEA de 110 kV, cu izolatoare compozite.

a. b. c.
Fig. L1.35. Lanţuri de izolatoare duble: a. cu ramurile în paralel; b. în formă de A; c. în
formă de V.
Lanţurile de izolatoare cu izolatoare realizate cu izolatoare de porţelan de tip
tijă au, în funcţie de tensiunea nominală a LEA, urătoarele structuri:
 pentru 110 kV: 1 VKLF 75/16 la susţinere şi 1 VKLF 85/16 la întindere;
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 37

 pentru 220 kV: 2x2 VKLF 75/16 la susţinere şi 2x2 VKLF 85/16 la
întindere;
 pentru 400 kV: 2x3 VKLF 75/16 la susţinere şi 4x3 VKLF 85/16 la
întindere.

L1.6. Cleme şi armături

Clemele şi armăturile reprezintă elemente componente ale LEA având

rolul de a realiza legăturile electrice şi mecanice între conductoare şi izolatoare,
precum şi între două sau mai multe conductoare. Atât clemele cât şi armăturile
trebuie să aibă o construcţie simplă şi să realizeze o fixare sigură a
conductoarelor şi izolatoarelor pe stâlpii LEA. Ele trebuie să reziste la
solicitările mecanice statice şi dinamice transmise de conductoarele active şi de
protecţie.

L1.6.1 Cleme
Clemele sunt piese sau dispozitive care se găsesc în contact direct cu
conductoarele active sau de protecţie şi asigură legătura electrică şi/sau
mecanică între conductoare sau între acestea şi izolatoare.
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc, clemele se clasifică în două categorii:
 cleme pentru fixarea conductoarelor active şi de protecţie;
 cleme de legătură.
În funcţie de rolul funcţional al stâlpului, clemele pentru fixarea
conductoarelor active pot fi de susţinere sau de tracţiune (întindere) şi sunt
utilizate atât pentru izolatoarele suport cât şi pentru izolatoarele de suspensie.

L1.6.1.1. Cleme de susţinere

Clemele de susţinere permit fixarea conductoarelor LEA pe izolatoare simple
sau pe lanţuri de izolatoare de susţinere. Modul de fixare a conductoarelor depinde
de tipul constructiv al izolatoarelor: suport sau de suspensie.
Pentru fixarea conductoarelor pe izolatoarele suport, în ţara noastră se
folosesc în mod curent legături simple sau duble în cruce (fig. L1.36). Se poate
folosi legătura simplă de susţinere în care conductorul este aşezat în locaşul
construit special pe capul izolatoarelor (fig. L1.37) şi legătura normală cu bride. De
asemenea, pe stâlpii de susţinere se pot utiliza, legături de siguranţă, care pot fi
executate pe acelaşi izolator (fig. L1.38,a) sau pe un izolator suplimentar (fig.
L1.38,b).
38 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Fig. L1.36. Cleme de fixare a Fig. L1.37. Legătură simplă de susţinere

conductoarelor pe izolatoarele stâlpilor de cu cleme alunecătoare.
susţinere: a. legătură simplă în cruce; b.
legătură dublă în cruce.

Fig. L1.38. Legături de siguranţă: a. legătura cu un izolator; b. legătura cu două izolatoare

în acelaşi plan orizontal.
Pentru fixarea conductoarelor pe izolatoarele de suspensie, se pot utiliza
cleme de susţinere care pot fi fixe sau oscilante, cu sau fără declanşare (fig. L1.39).

Fig. L1.39. Cleme de susţinere: a. clemă de susţinere oscilantă; b. clemă cu declanşare şi

rolă alunecătoare.
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 39

Clema cu declanşare permite ca, la ruperea unui conductor în lanţurile de

susţinere adiacente ruperii, conductorul să iasă din clemă astfel încât stâlpul de
susţinere să fie solicitat mai puţin. În vederea evitării deteriorării conductorului la
ieşirea din clemă, unele cleme sunt prevăzute cu role de alunecare peste care
rulează conductorul în alunecarea lui.
În România, se construiesc trei tipuri de cleme de susţinere:
 fixe;
 oscilante;
 oscilante cu declanşare şi rolă alunecătoare.
În cazul ruperii conductorului, clemele oscilante cu declanşare permit
conductorului să alunece la o înclinare cu 40-45 a lanţului de izolatoare.

L1.6.1.2. Cleme de tracţiune

Clemele de tracţiune (întindere) permit fixarea conductoarelor LEA pe
izolatoare simple sau pe lanţuri de izolatoare de tracţiune (întindere). Aceste cleme
sunt utilizate pentru stâlpii de întindere, de colţ sau terminali.
Pentru izolatoarele simple, conductoarele se fixează cu legături normale sau
cu legături de siguranţă. În cazul legăturii normale, conductorul este prins de gâtul
izolatorului printr-un ochi format din funia conductorului şi fixat fie cu un bandaj
de sârmă (fig. L1.40,a), fie cu o clemă (fig. L1.40,b).

Fig. L1.40. Fixarea conductorului: a. cu bandaj de sârmă; b. cu clemă.

Clemele de tracţiune se fixează pe izolatoare printr-o serie de piese
intermediare, determinate de tipul lanţului de izolatoare (simplu sau dublu) şi de
felul conductoarelor (unice sau fasciculate):
 în cazul lanţurilor de întindere simple, clemele se prind de lanţurile de
izolatoare prin intermediul unor nuci cu ochi drept;
 în cazul lanţurilor duble, clemele de tracţiune se prind de lanţul de
izolatoare prin intermediul următoarelor piese: ochi răsucit, jug de
distanţare, nucă cu ochi;
 în cazul conductoarelor fasciculate, clemele se prind de lanţurile de
izolatoare prin intermediul unor piese distanţiere articulate (cu rol de a
amortiza şocul ce apare la ruperea unui conductor din fascicul).
După modul de prindere a conductorului, clemele de tracţiune pot fi:
 cleme de tracţiune cu bridă, cu con sau cu pană (fig. L1.41,a, b, c), care se
folosesc pentru secţiuni mici ale conductoarelor;
 cleme de tracţiune prin presare (fig. L1.41,d), care sunt utilizate pentru
secţiuni mai mari de 150 mm2 în cazul conductoarelor de oţel-aluminiu.
40 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Prinderea conductorului se face prin laminarea clemei de întindere peste

conductorul respectiv.

Fig. L1.41. Cleme de tracţiune: a. clemă cu bride; b. clemă cu con; c. clemă cu pană;
d. clemă prin presare.

L1.6.1.3. Cleme pentru conductoarele de protecţie

Fixarea conductoarelor de protecţie din oţel pe stâlpii LEA se realizează prin
legături rigide sau oscilante, cu ajutorul unor cleme speciale. Strângerea
conductorului în clemă trebuie să asigure atât un bun contact electric, cât şi o
siguranţă mecanică. Pentru stâlpii metalici, odată cu fixarea în clemă, este asigurat
şi contactul electric al conductorului la masa stâlpului. La stâlpii din beton, legătura
electrică se realizează cu ajutorul unui conductor suplimentar, care leagă
conductorul de protecţie la armătura stâlpului, iar la stâlpii de lemn, conductorul de
protecţie se leagă direct la priza de pământ.
Clema de prindere a conductorului de protecţie la stâlpii de susţinere se
fixează pe vârful stâlpului, prin patru buloane. Prin utilizarea clemelor de susţinere
rigide, conductorul de protecţie poate fi deteriorat datorită vibraţiilor eoliene.
Pentru evitarea acestui fenomen se folosesc cleme de susţinere oscilante (de tip
CSP), la care conductorul este fixat de patul oscilant al clemei cu ajutorul a două
bride (fig. L1.42).

Fig. L1.42. Clemă oscilantă de susţinere pentru conductoare de protecţie (CSP).

Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 41

Fig. L1.43. Clemă de tracţiune pentru conductoare de protecţie.

L1.6.1.4. Cleme de legătură

Clemele de legătură au rolul de a înnădi conductoarele în deschiderile dintre
stâlpi sau de a realiza legătura dintre panourile adiacente ale LEA.
Clemele de înnădire trebuie să prezinte atât calităţi mecanice, cât şi electrice.
Un contact electric realizat defectuos conduce la încălzirea inadmisibilă a clemei şi
a conductorului în clemă, provocând în cele din urmă ruperea acestuia. Aceste
cleme sunt de două tipuri:
 cleme cu buloane sau nituri, la care reţinerea conductorului se realizează
datorită forţelor de frecare care apar între acestea şi niturile sau buloanele
piesei. Se folosesc pentru conductoarele de cupru cu secţiuni până la 150
mm2, de aluminiu cu secţiuni până la 240 mm2 şi de oţel cu secţiuni până la
120 mm2. Se construiesc în două variante: dintr-o singură bucată (fig.
L1.44) şi din două bucăţi.

Fig. L1.44 Clemă cu buloane şi nituri.

 cleme de legătură prin presare, care se folosesc atât pentru conductoarele
monometalice, cât şi pentru conductoarele din oţel-aluminiu şi sunt de trei
tipuri:
 clemele prin crestături normale (fig. L1.45,a), care se execută pentru
conductoarele de cupru din ţeavă de cupru, iar pentru conductoarele din
aluminiu sau oţel-aluminiu din ţeavă trasă de aluminiu;
 clemele prin crestare elicoidală (fig. L1.45,b), care se execută fie dintr-
un singur tub de secţiune ovală, în care pătrund cele două conductoare,
fie din două tuburi sudate între ele, în fiecare tub pătrunde câte unul
dintre cele două conductoare care urmează a fi îmbinate; după aşezarea
în clemă, acestea se torsioneză peste cele două conductoare în crestături
longitudinale, cu ajutorul unor cleşti cu bacuri speciale, care se răsucesc
peste piesa de îmbinare;
 clemele prin laminare (fig. L1.45,c), care se folosesc pentru îmbinarea
conductoarelor de oţel-aluminiu cu secţiuni mari; piesele se execută din
aluminiu.
42 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Fig. L1.45. Cleme: a. clemă cu crestături normale; b. clemă cu crestături elicoidale; c.

clemă de presare prin laminare.
Clemele de legătură dintre panourile adiacente au rolul de a realiza legătura
electrică dintre două panouri adiacente ale unei LEA, prin unirea celor două capete
libere ale acestor panouri sau ale cordoanelor de legătură cu acestea. În figura
L1.46 este prezentat modul de realizare a legăturii electrice la un stâlp de întindere,
între două izolatoare de tip suport.

Fig. L1.46. Legătură normală la stâlpii de întindere cu izolator suport.

L1.6.2. Armături
Armăturile sunt piese sau dispozitive de legătură dintre izolatoare şi
consolele stâlpilor sau între cleme şi izolatoare. În această categorie sunt
cuprinse şi unele dispozitive cu rol de protecţie împotriva arcului electric,
dispozitive de amortizare a vibraţiilor conductoarelor şi distanţierele dintre
conductoarele fasciculate.
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc, armăturile se împart în
următoarele categorii:
 armături pentru fixarea izolatoarelor suport, de joasă şi medie tensiune, pe
stâlpi sau pe clădiri;
 armături pentru realizarea lanţurilor de izolatoare şi fixarea lor pe stâlpi;
 armături speciale şi accesorii pentru conductoarele active;
 armături pentru conductoarele de protecţie.
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 43

L1.6.2.1. Armături pentru fixarea izolatoarelor suport

Izolatoarele suport sunt fixate pe stâlpii LEA prin intermediul unor piese
numite suporţi, care sunt realizate din oţel şi care pot fi:
 suporţi curbi (fig. L1.47,a), folosiţi atât la joasă tensiune cât şi la medie
tensiune de 6÷20 kV pe stâlpi din beton armat, executându-se în variante
de fixare cu piuliţă.
 suporţi drepţi (fig. L1.47,b), folosiţi pentru fixarea izolatoarelor suport pe
consolele metalice ale stâlpilor, existând în mai multe variante pentru
diverse tracţiuni la vârf.

Fig. L1.47. Suporţi: a. curbi; b. drepţi.

L1.6.2.2. Armături pentru realizarea şi fixarea lanţurilor de

izolatoare
Principalele armături care servesc la fixarea lanţurilor de izolatoare pe
consolele stâlpilor sunt:
 cârlige de prindere (fig. L1.48);
 ochiuri de suspensie, care servesc pentru prinderea lanţului de izolatoare
(fig. L1.49);

Fig. L1.48. Cârlige de prindere: a. în formă de U pentru suspendarea lanţurilor de

izolatoare; b. în formă de S pentru lanţuri de întindere; c. în formă de O pentru traverse din
beton de susţinere sau întindere.
44 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Fig. L1.49. Ochiuri de suspensie: a. ochi de suspensie simplu cu rotulă; b. ochi de suspensie
cu rotulă, drept şi cu gaură pentru armătura de protecţie; c. ochi de suspensie dublu; d. ochi
de suspensie cu rotulă, răsucit şi cu gaură, pentru armătură de protecţie.
În figura L1.50 este prezentat modul de prindere al lanţurile de întindere, de
consolele stâlpilor.

Fig. L1.50. Armături de prindere pentru lanţurile de întindere.

În cazul lanţurilor de izolatoare duble sau multiple, precum şi în cazul
conductoarelor fasciculate, între tija ultimului izolator şi clema de susţinere se
interpun o serie de piese intermediare, care conduc la creşterea lungimii lanţului de
izolatoare:
 nucă cu ochi;
 jug de susţinere;
 ochi simplu de agăţare.
Nucile cu ochi folosite pentru lanţurile de izolatoare de suspensie se execută
în două variante: cu ochi drept şi cu ochi răsucit. Alegerea tipului de nucă cu ochi
este determinată de modul de aşezare a armăturii de protecţie în raport cu direcţia
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 45

conductorului liniei. În cazul folosirii coarnelor de protecţie acestea trebuie să fie

dispuse în lungul conductorului, astfel încât la apariţia unei conturnări, arcul
electric să nu atingă conductorul. De aceea, în cazul lanţurilor duble de suspensie,
având armături de protecţie cu coarne duble, se folosesc în punctul de îmbinare al
distanţierelor cu lanţurile de izolatoare nuci cu ochi răsucit (fig. L1.51,b). Dacă
armătura de protecţie este sub formă de inel, în punctele de îmbinare între jugul de
susţinere şi lanţul de izolatoare se pot folosi şi nuci cu ochi drept (fig. L1.51,a).

Fig. L1.51. Nuci de prindere: a. nucă cu ochi drept; b. nucă cu ochi răsucit.
Jugurile sunt folosite pentru realizarea lanţurilor de izolatoare multiple (fig.
L1.52).

Fig. L1.52. Juguri pentru lanţuri de izolatoare multiple: a. jug pentru armături de suspensie
110 kV tip 8; b. jug pentru armături de suspensie 220 kV tip 400; c. jug pentru armături de
suspensie 400 kV tip 500; d. jug pentru armături de suspensie speciale 220-400 kV.
Lanţul de izolatoare se realizează prin îmbinarea succesivă între tijele şi capele
izolatoarelor. Pentru împiedicarea ieşirii tijei din cavitatea capei izolatorului se
folosesc siguranţe construite din bronz sau din bandă de oţel zincat.
46 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

L1.6.2.3. Armături speciale şi accesorii pentru conductoare active

Din această categorie fac parte următoarele armături şi accesorii:
 armături de protecţie contra arcului electric;
 dispozitive amortizoare;
 distanţiere.

L1.6.2.3.1. Armături de protecţie

Armăturile de protecţie se montează la ambele capete ale lanţurilor de
izolatoare şi au rolul de a îndepărta, de pe suprafaţa izolatoarelor, arcul care se
poate produce prin descărcări între conductoare şi părţile legate la pământ. În
acest mod, lanţurile de izolatoare şi conductoarele liniei sunt ferite de
deteriorări datorită solicitărilor termice. De asemenea, aceste armături
contribuie la uniformizarea repartiţiei tensiunii de-a lungul lanţurilor de
izolatoare. Armăturile de protecţie, cel mai des utilizate, sunt:
 coarnele de protecţie;
 coarnele de protecţie în cruce;
 inelele de protecţie.
De asemenea, pot fi folosite şi soluţii mixte, cum ar fi, de exemplu, coarne
la capătul de sus al lanţului şi inele la cel de jos.
Coarnele de protecţie sunt folosite, de regulă, pentru protejarea lanţurilor
de izolatoare la LEA de tensiuni mai mici de 110 kV şi, uneori, chiar şi la 110
kV. Acestea pot fi superioare sau inferioare, care, la rândul lor, sunt simple,
pentru lanţurile de întindere, sau duble, pentru lanţurile de susţinere.
Coarnele de protecţie în cruce sunt întrebuinţate, în general, pentru
protejarea lanţurilor de izolatoare la LEA cu tensiuni cuprinse între 110150
kV. Lanţurile de izolatoare de susţinere ale LEA sunt prevăzute cu coarne în
cruce duble, de tipul celor reprezentate în figura L1.53,b, în timp ce la lanţurile
de întindere, se montează coarne în cruce simplă, figura L1.53, a.

Fig. L1.53. Coarne de protecţie pentru 110 kV: a. coarne simple; b. coarne duble în cruce.
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 47

Inelele de protecţie (inele de gardă) servesc la protecţia lanţurilor de

izolatoare ale LEA cu tensiuni cuprinse între 150400 kV. Acestea se execută din
ţeavă, din tablă presată sau din oţel rotund. Pentru a se adapta la forma
izolatoarelor, inelele superioare sunt diferite de cele inferioare.
La lanţurile de izolatoare de susţinere simple ale LEA, se montează, de regulă,
inele închise, având un diametru de 650 mm. În cazul lanţurilor duble de susţinere
sau întindere, se folosesc inele de protecţie 3/4, iar pentru lanţurile de întindere
triple sau cvadruple, se utilizează inele de protecţie 2/4.
Pentru LEA cu tensiuni nominale de 220400 kV, datorită rolului egalizator
asupra tensiunilor de-a lungul lanţurilor de izolatoare, utilizarea armăturilor de
protecţie contra arcului electric este obligatorie.
În figura L1.54 sunt reprezentate câteva variante constructive de inele de
protecţie:

Fig. L1.54. Inele de protecţie: a. 2/4 pentru lanţuri triple sau cvadruple; b. 3/4 pentru lanţuri
simple sau duble; c. închise pentru LEA 400 kV.

L1.6.2.3.2. Dispozitive amortizoare

Dispozitivele amortizoare se folosesc în vederea reducerii efectelor vibraţiilor
mecanice care apar în conductoarele LEA. Vibraţiile sunt oscilaţii periodice
verticale provocate de vânt, care formează, pe lungimea deschiderii, o serie de
unde staţionare, de amplitudine mică. Amplitudinea acestor vibraţii creşte odată cu
deschiderea între stâlpi şi cu tracţiunea în conductor. Frecvenţa vibraţiilor depinde
de diametrul conductoarelor şi variază, în limite largi, odată cu schimbarea vitezei
vântului (a se vedea Lucrarea L3).
Întărirea conductoarelor poate fi realizată prin montarea de garnituri elastice
antivibratoare sau prin înfăşurarea lor cu o bandă metalică din acelaşi material.
Acest procedeu de protecţie este folosit atât la clemele de susţinere, cât şi la
clemele de tracţiune. Rezultate bune în exploatarea LEA se obţin cu ajutorul
48 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

spiralei antivibratoare din material plastic, care poate fi montată pe orice linie
echipată cu conductoare din oţel-aluminiu, cu secţiuni de până la 120 mm2.
În vederea reducerii vibraţiilor în deschiderile mari la LEA se folosesc
amortizoarele dinamice. Acestea constau în greutăţi suplimentare care sunt
adăugate printr-o legătură elastică conductorului, formând cu acesta un sistem
oscilant în care vibraţiile sunt mult mai reduse. Amortizoarele dinamice sunt de
mai multe tipuri:
 cu mişcare de translaţie;
 cu mişcare de torsiune;
 prin şoc;
În scopul amortizării vibraţiilor eoliene, precum şi a celor datorate galopării
conductoarelor, în alte ţări din lume se folosesc, cu rezultate bune, bretelele
antivibratoare. Acestea au rolul de a opri sau zăvorî banda de frecvenţe de unde
staţionare care se propagă pe linie.

L1.6.2.3.3. Distanţiere
Pentru creşterea capacităţii de transport şi pentru evitarea apariţiei
fenomenului corona, fazele LEA de înaltă şi foarte înaltă tensiune sunt echipate cu
mai multe conductoare, numite conductoare fasciculate. Principalul avantaj legat
de utilizarea conductoarelor fasciculate constă în diminuarea posibilităţii de
apariţie a descărcării corona, prin reducerea intensităţii câmpului electric la
suprafaţa conductoarelor. În scopul conservării configuraţiei impuse fazelor,
respectiv a poziţiei relative a conductoarelor care compun un fascicul de fază, LEA
echipate cu conductoare fasciculate sunt prevăzute, în deschiderile dintre stâlpi, cu
piese speciale, denumite distanţiere. Acestea sunt alcătuite, în general, din cleme
de prindere a conductoarelor din fascicul şi dintr-un cadru central. Fixarea la cadrul
central a clemelor de prindere a conductoarelor din fascicul s-a făcut iniţial în mod
rigid (fig. L1.55), iar apoi prin articulaţie mecanică.

Fig. L1.55. Distanţier rigid pentru două subconductoare pe fază la LEA de 220 kV şi 400 kV.
Soluţiile constructive ale distanţierelor, din punct de vedere al mişcărilor
conductoarelor din fasciculul pe care se fixează, sunt următoarele:
Distanţierele cu rotaţie liberă, reprezentate în figura L1.56,a au cleme de
legătură care permit o rotaţie absolut liberă a unui conductor în raport cu celălalt,
Identificarea elementelor componente ale liniilor electrice aeriene 49

dar nu permit mişcări de translaţie longitudinale decât în mod limitat. Legătura

elastică dintre cleme este realizată printr-un conductor din aluminiu şi oţel, cu
secţiunea de 150 mm2.
Distanţierele cu rotaţie limitată, reprezentate în figura L1.56,b au tija elastică
executată dintr-un conductor din aluminiu şi oţel, ca şi în cazul precedent, dar
rotaţia clemelor este limitată într-un con. Din acest motiv, conductoarele nu se pot
torsiona nelimitat, unul în raport cu celălalt şi mişcările de translaţie longitudinale
ale conductoarelor sunt limitate la circa 20 cm.
Distanţierele cu resort, reprezentate în figura L1.56,c nu prezintă articulaţii
sau rotule pe care să se rotească clemele conductorului. În acest caz, deplasările
sunt asigurate de tija elastică constituită dintr-un resort de secţiune circulară.
Distanţierele cu tijă rigidă, reprezentate în figura L1.56,d au tija constituită
dintr-un material uşor, iar clemele de legătură se prind prin articulaţii ce permit o
deplasare limitată a conductorului.

Fig. L1.56. Tipuri constructive de distanţiere pentru LEA echipate cu două subconductoare
pe fază.
Distanţierele cu inel flexibil au clemele de legătură unite printr-un inel elastic,
fiind reprezentate în figura L1.57. Acest tip de distanţier poate fi folosit şi la liniile
electrice aeriene echipate cu trei sau patru conductoare pe fază, având avantajul că
permit orice fel de deplasare a clemelor. Inelul flexibil poate servi, într-o oarecare
măsură, şi ca amortizor, din cauza flexibilităţii lui mari.
50 Transportul şi distribuţia energiei electrice. Îndrumar de laborator

Fig. L1.57. Distanţier cu inel flexibil.

L1.7. Bibliografie

[L1.1] Arie, A., Golovanov, N., Hurdubeţiu, S., Zaharie, I. N., Gheorghiţă,
G., Tudor, E. S. – Reţele electrice. Calculul mecanic, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1981.
[L1.2] Drăgan, G. (coordonator) – Dicţionar Explicativ pentru Ştiinţă şi
Tehnologie. Electroenergetică, Editura Academiei Române, 2010.
[L1.3] Rucăreanu, C., Militaru, P., Hotoboc, V., Chiricescu, V., Priotesasa,
V. – Linii electrice aeriene şi subterane. Îndreptar, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1989.
[L1.4] Arie, A., Eremia, M., Iordănescu, I., Tudose, M.. – Reţele şi sisteme
electrice. Îndrumar de laborator, Litografia IPB, Bucureşti, 1972.
[L1.5] Neagu, B. – Conductoarele şi stâlpii liniilor electrice aeriene,
http://iota.ee.tuiasi.ro/~bogdan.neagu/laborator/L1%20Conductoare%
20si%20stalpi.pdf.
[L1.6] Neagu, B. – Izolatoarele liniilor electrice aeriene,
http://iota.ee.tuiasi.ro/~bogdan.neagu/laborator/L2%20izolatoare.pdf.
[L1.7] * * * – Izolatoare şi lanţuri de izolatoare compozite IPROEB,
http://iproeb.ro/download_files/catalog_izolatoare_complet.pdf.