SA FIE ÎN VOI GÂNDUL LUI HRISTOS

Domeniul gândurilor este domeniul în care este slujită Legea lui Dumnezeu, acolo
este dusă lupta împotriva păcatului şi acolo se obţine biruinţa. Pofta cărnii, pofta ochilor şi
lăudăroşia vieţii – sunt tendinţele spre păcat care există în carne şi care ne atrag – acestea
sunt ispite. De îndată ce dorinţa este îndrăgită, de îndată ce-i dăm consimţământul şi o
primim în minte păstrând-o acolo, este păcat. Fie că dorinţa este transpusă în faptă sau nu,
păcatul este înfăptuit. În minte, de fapt, noi deja ne-am bucurat de dorinţă. Consimţind
dorinţei, noi deja înfăptuim în gând acel lucru atât de mult, cât poate să ne ducă mintea.
Tot ceea ce urmează după aceasta este aspectul senzitiv, este simţirea bucuriei pe care o
dă satisfacerea cărnii. În cuvintele Mântuitorului este arătat acest lucru în Matei 5:27,28: „Aţi auzit
că s-a zis celor din vechime, „să nu preacurveşti”. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie ca s-
o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui”.
Unicul loc în care Domnul ne poate da ajutor şi eliberare, este tocmai acel loc în care sunt
gândurile, la rădăcina păcatului, în locul unde este conceput păcatul şi de unde porneşte. De aceea,
când a fost ispitit în felul în care a fost – când a fost scuipat şi lovit peste faţă şi peste cap, la
Ierusalim, şi când de-a lungul întregii Lui lucrări publice Fariseii, Saducheii, cărturarii şi preoţii în
ipocrizia şi nelegiuirea lor, pe care El o cunoştea, făceau tot posibilul ca să-L irite şi să-L tulbure –
când în mod continuu a fost încercat în felul acesta, mâna Lui nu s-a ridicat niciodată spre a întoarce
lovitura, nici măcar nu a trebuit să ţină sub control vreo astfel de mişcare, pentru că nu a îngăduit nici
măcar impulsul care ar fi condus la o mişcare de felul acesta. Totuşi El a avut natura noastră în care
astfel de impulsuri sunt foarte naturale. De ce, atunci, nu s-au manifestat astfel de mişcări în natura
noastră în El?
Pentru motivul că El era atât de supus voinţei Tatălui încât puterea lui Dumnezeu prin Duhul
Sfânt lucra împotriva cărnii şi ducea lupta tocmai pe terenul gândurilor cu atâta putere încât,
niciodată nu a fost permisă zămislirea vreunui astfel de lucru nici măcar în cea mai subtilă formă de
gând. Aşa se face că, sub povara tuturor acestor insulte şi încercări mâhnitoare, El a rămas atât de
calm, natura noastră umană în El a fost atât de calmă, ca şi atunci când Duhul Sfânt în chip de
porumbel a venit peste El pe malurile Iordanului. „Să fie în voi gândul acesta”. Nu este destul ca un
creştin, după ce devine agitat şi spune câteva cuvinte pline de mânie sau ridică mâna cu
resentimente, să-şi spună: „o, eu sunt creştin, nu trebuia să fac aşa sau să vorbesc aşa”.
Noi trebuie să fim atât de supuşi puterii lui Dumnezeu şi influenţei Duhului Sfânt, încât
gândurile noastre să fie în totalitate controlate si să avem biruinţa de la început: nici măcar
impulsul să nu apară. Atunci vom fi creştini oriunde ne-am afla şi întotdeauna, în orice
circumstanţă şi fără a putea fi influenţaţi. Dar până când nu ajungem în această stare, nu avem
siguranţa că vom da pe faţă un spirit creştin în orice împrejurare şi în orice vreme, în faţa oricărui
fel de insultă, „făcând rob orice gând ascultării lui Hristos”(2 Corinteni 10:5).
„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21). Hristos locuieşte în noi şi El
este Împăratul. Legea lui Dumnezeu, legea împărăţiei, este scrisă în inimă. Unde este Împăratul şi
legea împărăţiei, acolo este împărăţia. În ascunzişul cel mai tainic, în cămăruţa secretă a inimii, la
rădăcina, la izvorul gândurilor – acolo îşi aşează tronul Său Hristos; acolo Legea lui Dumnezeu este
scrisă de către Duhul; acolo Împăratul îşi afirmă autoritatea şi îşi elaborează principiile guvernării
Sale, iar aderarea la această împărăţie înseamnă creştinism. Astfel, tocmai în citadela sufletului, în
citadela gândurilor, tocmai în acel loc, în singurul loc prin care poate intra păcatul – acolo Dumnezeu
îşi ridică tronul; acolo îşi aşează împărăţia; acolo pune Legea împreună cu puterea ce face ca

1
autoritatea legii să fie recunoscută şi principiile ei să fie împlinite în viaţă, iar rezultatul este numai
pace întotdeauna. Această împărăţie ne-a adus-o Hristos, şi ea vine la noi prin mintea lui Hristos.
Când Hristos a avut natura noastră, în această natură a existat dumnezeirea Lui, dar nu a
manifestat nimic din ea în natura noastră. Eu-l Său divin a fost ţinut tot timpul ascuns – îndepărtat –
cu scopul ca eu-l nostru cel rău, satanic, să poată fi ţinut ascuns – îndepărtat. Când a fost în trup, El a
zis: „De la Mine Însumi nu pot face nimic” (Ioan 5:30). „Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste
lucrări ale Lui” (Ioan14:10). Tatăl este Cel care L-a ţinut ca să nu păcătuiască. El a fost noi în trup, şi în
carnea Lui toate tendinţele spre păcat au fost răscolite pentru a-L face să consimtă la păcat. Isus S-a
dezbrăcat de Sine şi, prin faptul că S-a ţinut pe Sine ascuns, a dat voie Tatălui să intre şi să lucreze
împotriva cărnii păcătoase, ca să ne mântuiască pe noi în El.
Păcătoşii sunt despărţiţi de Dumnezeu, dar Dumnezeu vrea să se întoarcă în acel loc din
trupul omenesc din care păcatul L-a îndepărtat. El însă nu poate veni la noi în noi înşine, întrucât
noi nu putem suporta prezenţa Lui. De aceea a venit Hristos în trupul nostru şi Tatăl a locuit cu El.
El a putut suporta prezenţa lui Dumnezeu în plinătatea ei. În felul acesta Dumnezeu a putut locui cu
El în plinătatea Lui şi astfel ne-a adus plinătatea lui Dumnezeu în trupul nostru.
1 Petru 1: 5: Crestinii sunt „păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă”. Aceasta se face în
Hristos. Noi ne supunem lui Hristos, Hristos locuieşte în noi şi ne dă mintea Lui. Mintea lui ascunde
eu-l nostru, care este rău şi ne păzeşte ca să nu ne afirmăm noi înşine, pentru că orice manifestare
a noastră este în sine păcat. Când mintea lui Hristos ne ascunde, aceasta dă Tatălui libertatea de a
lucra cu noi şi de a ne păzi de păcătuire. În felul acesta Dumnezeu „lucrează în voi şi voinţa şi
înfăptuirea din buna Lui plăcere”. Astfel Hristos „este pacea noastră, care din doi (Dumnezeu şi noi) a
făcut unul, şi a dărâmat zidul de la mijloc de despărţire dintre noi; în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia …
ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace” (Efeseni 2:14-15).
Întotdeauna sunt: Tatăl, Hristos şi noi; noi, păcătoşii, Dumnezeu, fără păcat; Hristos uneşte
pe Cel fără păcat cu cel păcătos şi în El Însuşi distruge vrăjmăşia, îndepărtează eu-l din noi, pentru
ca Dumnezeu şi noi să putem fi una şi fiind făcut astfel un singur om nou, să fie pace. Şi pacea
aceasta a lui Dumnezeu care este mai presus de orice înţelegere vă va păzi inimile şi minţile prin, sau
în Isus Hristos.(Filipeni 4:7)
Aceasta este taina lui Dumnezeu: „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27)
Dumnezeu arătat în trup. Nu doar Hristos arătat în trup, ci Dumnezeu descoperit în trup. Când Isus
a venit în lume, nu a fost Hristos Cel care S-a manifestat în trup, ci Dumnezeu, întrucât „cine M-a
văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Hristos S-a dezbrăcat de Sine pentru ca Dumnezeu să poată fi
descoperit în trup, în trupul păcătos, iar când El vine la noi şi locuieşte în noi, în urma alegerii
noastre, ne dăruieşte acea minte dumnezeiască a Lui, mintea care oriunde este primită îndepărtează
eu-l. Oriunde poate găsi intrare, oriunde I se permite să acţioneze, mintea lui Hristos este cea care
îndepărtează eu-l, distruge eu-l, îl nimiceşte. De aceea când, în urma alegerii noastre, primim
această minte divină, rezultatul va fi cu siguranţă îndepărtarea eu-lui din noi. Şi de îndată ce eu-l este
îndepărtat, Dumnezeu lucrează din plin şi Se dă pe faţă, în trupul păcătos. Aici este biruinţa. Şi
astfel, cu mintea slujesc Legea lui Dumnezeu. Legea este descoperită, este împlinită, principiile ei
strălucesc în viaţă, deoarece Legea este caracterul lui Dumnezeu manifestat în trupul omenesc, în
carnea păcătoasă, prin Isus Hristos. Eu cred că acest gând ar trebui să ne ridice pe fiecare dintre noi
deasupra puterii Satanei şi a păcatului. Şi o va face dacă ne predăm acestei minţi divine şi o lăsăm să
rămână în noi aşa cum a rămas în El. O va face.
Cuvântul care ne-a fost adresat tot mereu a fost, „Scoală-te, luminează-te”(Isaia 60:1). Dar
noi singuri nu ne putem ridica. Adevărul şi puterea lui Dumnezeu sunt cele care ne ridică. El vine şi Îşi

2
aşează tronul în citadela izvorului gândurilor, la rădăcina gândurilor inimii păcătosului care crede.
Acolo îşi înalţă tronul, acolo plantează principiile legii Sale şi acolo domneşte. Este sigur că aşa cum
păcatul a domnit în noi, atunci când suntem în Isus Hristos, harul lui Dumnezeu domneşte în noi mult
mai mult, pentru ca, „după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească
dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos Domnul nostru”. (Romani 5:21)
Romani 6:6. „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El.” Hristos a fost
om, cu natură umană, păcătoasă; pentru că şi eu am această natură, înseamnă că atunci când El a
fost răstignit pe cruce şi eu am fost. Eu în natura umană, am fost răstignit atunci. Cuvântul lui
Dumnezeu spune ca omul nostru cel vechi a fost răstignit. Când Dumnezeu îşi trimite cuvântul care
spune că este asa, iar noi acceptăm acest cuvânt şi ne supunem lui, devine aşa pentru fiecare
persoană care îl primeşte, deoarece cuvântul are în el puterea divină care va face să fie aşa. Şi prin
acest cuvânt ar fi aşa pentru totdeauna, chiar dacă ar exista numai cuvântul rostit. Dar nu este numai
cuvântul rostit, ci în Isus Hristos natura umană a fost răstignită pe cruce, în mod real, efectiv şi
această natură este natura mea umană, deci eu însumi în El am fost răstignit acolo. De aceea
Dumnezeu spune despre oricine este în Hristos, „este răstignit”. Astfel prin două lucruri care nu se
pot schimba, prin acest dublu act, este aşa. De aceea, putem spune cu toată libertatea, nu este o
laudă, nu este îngâmfare în nici un caz, este simpla mărturisire a credinţei în Isus Hristos, „am fost
răstignit împreună cu Hristos”. Dacă sufletul, prin credinţă se cufundă în Isus Hristos, prin acea
putere divină pe care i-o dă ca să facă aceasta, va descoperi că aceasta este o realitate dumnezeiască.
A recunoaşte realitatea dumnezeiască a faptului că „am fost răstignit împreună cu Hristos”,
este pur şi simplu o exprimare a credinţei veritabile. Isus S-a cufundat pe Sine în natura noastră
umană şi împreună cu ea a fost răstignit. Când noi ne cufundăm în El, este acelaşi lucru, pentru că
în El a fost făcut totul. Gal.2:20:„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa
Fiului lui Dumnezeu” – acea credinţă divină pe care El a adus-o în natura umană şi pe care ne-o dă
si nouă. Noi trăim „prin credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru
mine”. Dacă El S-a dat pe Sine şi a renunţat la toată slava şi la toată valoarea Sa inestimabilă pentru
mine, care sunt nimic, este mult ca şi eu să mă dau pe mine Lui?
În versetul din Rom.6:6 este cuprins mult mai mult: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost
răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui (să fie distrus), în
aşa fel ca să nu mai fim robi ai (să nu mai slujim) păcatului”. În El avem biruinţa faţă de slujirea
păcatului. Prin aceasta ştim că suntem răstigniţi împreună cu El. Împreună cu El a murit omul cel
vechi şi când Isus a fost îngropat, omul cel vechi a fost îngropat. Eu-l meu cel vechi, cel păcătos, cel
omenesc, a murit şi a fost îngropat împreună cu El. Şi când sunt în El, rămâne îngropat împreună cu
El. Dar când sunt în afara Lui, nu am parte de aceasta, bineînţeles.
Romani 6:7: „cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat”. Aşadar, dacă ştim că „omul
nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”, de acum înainte nu vom mai sluji păcatului,
suntem izbăviţi de păcat. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a eliberat de slujirea păcatului,
aşa cum îi mulţumim pentru suflarea pe care ne-o dă în fiecare dimineaţă. Dacă ezit tot timpul şi mi-e
teamă că nu sunt liber faţă de păcat, ezitarea, teama, vine din necredinţă şi în sine este păcat.
Romani 6:1: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!
Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Poate un om să mai trăiască în ceea ce
i-a provocat moartea? Nu. Atunci omul care a murit datorită păcatului, poate să mai trăiască în
păcat? Mai poate trăi cu păcatul? Un om moare de delirium tremens sau de febră tifoidă. Ar mai
putea el să mai trăiască în delirium tremens sau în febră tifoidă, dacă ar putea fi readus cumva la

3
viaţă şi să-şi dea seama că a trecut prin moarte? Singurul lucru care i-ar apărea în minte gândindu-se
la acestea ar fi moartea, întrucât acestea i-au mai provocat odată moartea. Aşa este cu omul care
moare datorită păcatului. Simpla vedere a păcatului simpla apariţie a păcatului în faţa ochilor săi
este moarte. Dacă are conştiinţa destul de trează şi destulă viaţă ca să-şi dea seama de prezenţa
păcatului, va muri din nou datorită păcatului. Nu poate trăi în ceea ce i-a provocat moartea.
Marea problemă însă a multor oameni este că ei nu sunt destul de bolnavi din cauza
păcatului ca să moară. Ei sunt bolnavi poate, datorită anumitor păcate, şi ar vrea să se oprească, ar
„vrea să moară” faţă de aceste păcate şi cred că au scăpat de ele. Apoi se îmbolnăvesc datorită altor
păcate şi încearcă să scape de ele. Dar ei nu sunt bolnavi de păcat – de păcatul în sine, de păcatul ca
esenţă, care fie că se manifestă într-un fel, fie în alt fel. Nu se îmbolnăvesc destul de păcatul în sine
încât să moară faţă de păcat. Când omul este destul de bolnav nu de păcate, ci de păcat, simpla
sugerare a păcatului îl va face să nu mai poată trăi în el. I-a provocat odată moartea şi nu mai poate
trăi în ceea ce l-a făcut să moară.
Ocaziile de a păcătui şi de a trăi în păcat există zi de zi. Dar este scris în 2 Corinteni 4:10:
„purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus”, adica: „Mor zilnic”. Şi cu
siguranţă dacă am murit faţă de păcat, simpla sugerare a păcatului pentru mine înseamnă moarte
pentru mine în El. De aceea întrebarea apare în forma aceasta de surpriză, de uimire: „Noi, care am
murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am
fost botezaţi în moartea Lui?” Botezul înseamnă botez în moartea Lui. „Noi deci, prin botezul în
moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin
slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” Coloseni 2:20 (eng): „Dacă aţi murit împreună cu
Hristos faţă de cele începătoare ale lumii (elementele lumii, spiritul lumesc, şi ceea ce duce spre lume
– vrăjmăşia), de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi lumii?” Acest text vorbeşte despre
eliberarea noastră din slujirea păcatului. El spune acelaşi lucru ca şi Rom.6:6, dar cu alte cuvinte.
Romani 6:14: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră”. Omul eliberat de sub
stăpânirea păcatului este eliberat din slujirea păcatului. În Isus Hristos aceasta este o realitate. Să
citim mai departe Rom.6:6-14: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El,
pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;
căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem
că vom şi trăi împreună cu El. Întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu
mai are stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat odată
pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu”. Sa păstram în minte
că „am fost răstignit împreună cu El”. Pentru că El a fost răstignit, şi eu am fost răstignit; pentru că El
a murit, şi eu am murit împreună cu El; pentru că El a fost îngropat, şi eu am fost îngropat împreună
cu El, şi pentru că El a fost înviat, eu am fost înviat împreună cu El, ca de acum înainte să nu mai
slujesc păcatului. În El suntem eliberaţi de sub stăpânirea păcatului şi din slujirea păcatului.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar nespus de mare!