Chilia lui Dionisie Torcătorul se află la

aproximativ 3 km de satul Nucu,

judeţul Buzău. Este de fapt o grotă
săpată în stâncă, la 4 m deasupra
pământului. În această chilie, acum
aproape 700 de ani (a doua jumătate a
secolului al 14-lea), a trăit şi a practicat
isihasmul, sihastrul Dionisie
Torcătorul.

I se spunea Torcătorul pentru că îşi

câştiga existenţa din torsul lânii, pe
care o schimba contra celor necesare
traiului. Torsul lânii era o îndeletnicire
obişnuită pentru sihaştri din Munţii
Buzăului.

Dionisie Torcătorul este unul dintre cei

patru mari sihaştri din Munţii
Buzăului.
Bisericuţa lui Iosif, cunoscută şi ca
Peştera lui Iosif, este în prezent o mică
încăpere goală săpată în stâncă. La
începutul secolului 15, aici s-a nevoit,
timp de zeci de ani, Cuviosul Iosif, unul
dintre cei patru mari sihaştri isihaşti din
Munţii Buzăului. Ceilalţi trei călugări
isihaşti sunt Dionisie, Arsenie şi Agaton.

Dar, prezenţa peştelui ca simbol

paleocreştin deasupra intrării în
Bisericuţa lui Iosif, conduce la opinia
existenţei aici a unui loc de cult
paleocreştin încă din secolul 3 sau
4.Bisericuţa lui Iosif reprezintă cea mai
importantă şi mai bine conservată dintre
sihăstriile din zona satelor Aluniş-Nucu.
După ce s-a nevoit la Sihăstria Fundătura,
Cuviosul Iosif s-a aşezat în peştera care îi
poartă numele, peşteră pe care a mărit-o
adăugându-i şi două ferestre.
 AGATONUL NOU
Într-un luminiș croit în inima pădurii, trădând o spiritualitate covârșitoare se înalță ceea ce în
veacurile trecute a însemnat schitul Agatonul Nou, cu hramul Sf. Ioan Zlataos. Schitul ocupa o
platformă de numai câțiva pași din versantul care apoi continuă, încât de jos nu poți vedea
nimic.

În afara altarului încăpător doar pentru un om și a chilioarei din stânga, unde trăia călugărul
care avea grijă de schit (ieroschimonahul, cel mai bătrân și sporit în duhovnicie care era
deopotrivă și egumen), nimic nu mai e acoperit. Naosul e înconjurat de două rămășițe de
pereți, în care încă se mai văd săpate stranele marilor ierarhi și conturul unei ferestre, iar din
pronaos n-a mai rămas decât podeaua de piatră groasă și rece, ajungând până la marginea
hăului, în care se pot zări urme de fixare a unor stâlpi din lemn care în trecut susțineau un
acoperiș.

Sub podeaua naosului, o gaură îngustă cândva mascată de o lespede grea, te conduce într-un
beci adânc, colmatat cu frunze și sol, numit Camera Fetelor. Aici, în pivnicioara de sub schit, își
ascundeau odinioară localnicii copilele când năvăleau tătarii sau turcii, și tot aici, la 1865, s-a
descoperit o fabuloasă comoară.
AGATONUL VECHI
Masive, tăcute, cu ziduri groase, așezate pe temelii adânci între care se deschid
crăpături, cu arcadele lor neclintite șerpuind în sus spre întâlnirea cu văzduhul
și cu toate câte le întregesc ființa, Agatonul vechi (Dărâmătura) și Agatonul
nou stăruie ca niște monumente, de mai multe veacuri, în zarea tremurată a
unor vremi slăvite. Urci povârnișul aspru ce se deschide printre cele două
edificii, urmărit de ochii sfredelitori ai uriașului sfinx, un dac ce-și poartă
cumândrie cușma.

Deși astăzi este mai mult o dărâmătură, îți poți închipui lesne cum arăta el
altădată: o bisericuță minusculă în buza unei prăpăstii adânci de zeci de metri și
câteva chilii. Trei încăperi definitivau cândva construcția. Rămășițe a două
chilioare, lipsite de acoperiș și cu zidurile frânte pe jumătate, poate din cauza
forței nestăvilite a vreunui cutremur, e tot ce-a mai rămas.
 Statornicită aici de aproape două veacuri,
Crucea Spatarului are o interesantă
poveste, ce i-a adus o oarecare faimă,
înscriind-o în mai multe documente și
diferite genuri de lecturi.

În cel mai înalt cat al Athosului

românesc (1065 m), martoră unică a unor
întâmplări din vremuri mohorâte, ale
căror umbre își prelungesc până în
adâncul ființei tale fiorul lor plumbiu, a
fost și va rămâne crucea din piatră
ridicată, pe la 1821, de către unul dintre
cei mai bogați boieri ai țării Românești,
spătarul Cristea, în semn de recunoștință
față de locurile care-i oferiseră protecție
în timpul năvălirilor turcești. Aici fiecare
piatră evocă un crâmpei din istoria abia
trecută. O lespede păstrează neatinse
numele episcopului Naum Râmniceanu, al
capitalei țării, București, ambele redactate
în chirilică, și chrismonul, monograma lui
Iisus. Câteva frânturi de pereți ciopliți fac
dovada unei locuințe distruse de cine știe
ce stihii.

Crucea spătarului
DRUMEȚIE ÎN ȚARA
LUANEI-VESTIGIILE
RUPESTRE DIN MUNȚII
BUZĂULUI-ATHOS-UL
ROMÂNESC-