Biserica paleocreștină Densuș

Atestat documentar în urmă cu peste 650 de ani, prin preotul ,,Dalc de Domsus” ,
participant la scaunul de judecată de la Hațeg din 2 iunie 1360 , sat Densuș , centru al
cnezatului medieval hațegan omonim, își trage numele potrivit unei tradiții locale, fie de la o
vatră mai veche a localității, situată ,, din sus” de cea actuală, fie de la ,, ad sylvas densas” sau
,, locus arboribus densus” , unde – spune legenda – ar fi fost îngropat generalul roman
Longinus, ,, guvernatorul” provizorul al Daciei între cele două războaie daco – romane ( 102
– 105). Potrivit lingviștilor, toponimul, de origine slavă, ar deriva de la un nume de persoană:
Dămsuș sau Dănsus.

În partea nord – estică a localității, ,, peste case cu acoperișuri mari, se ivește un

ciudat turnuleț de dărămături sure, care este al unei biserici fără pereche în toată românimea” ,
o ctitorie care, ,, prin aspectul său dureros, rămâne o mărturie vie a vitregiei vremurilor, a
răutății stăpânirilor trecute și a neînțelegerii preoților și credincioșilor care au putut să rămână
indiferenți față de măcinarea perpetuă a unui monument atât de important pentru credință și
viața poporului nostru” . Aceasta este biserica din Densuș, un edificiu straniu și singular ca
înfățișare, cosiderată a fi cel mai problematic monument istoric medieval din întreg spațiul
românesc.

De mai bine de două secole, generații după generații de specialiști au încercat să

pătrundă misterul acestei construcții bizare, fără a ajunge însă la un consens în ceea ce
privește datarea monumentului, numele ctitorilor și destinația sa originară. Astfel în anul 1847
se emitea ipoteza că monumentul ar fi fost ridicat în secolul al IV- lea de către goți. Istoricul
Benkojozsef considera că , la origine, biserica fusese o sinagogă a unei biserici evreiești,
ctitorită pe timpul regelui Decebal ( 87 – 106), preluată apoi de romani după cucerirea Daciei
și transformată într- un templu păgân, destinat aducerii de jertfe. Arheologul Teglas Gabor
susținea că biserica ridicată în secolele XII – XIII din spolii romane, aduse de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, ar fi fost un lăcaș de cult catolic. Teologul ortodox Milan Șesan fixa
începuturile edificiului în secolul al VI – lea , cosiderând că fusese ridicat de către populația
romanizată locală după 545, în urma aplicării unei dispoziții dintr-o ,, Nuvelă,, a basileului
bizantin Iustinian I ( 527 – 565) – în fapt , o reinterare a unui decret al împăratului Zenon
( 476- 491) din anul 480 – prin care atât localitățile din Imperiu, cât și cele din afară, aflate
însă în sfera sa de influență politico- religioasă, era obligate să- și ridice locașuri proprii de
închinare. Marele polihistor Nicolae Iorga era de părere că biserica nu putuse fi ridicată decât
de ,, un boier mare de dincolo , un domn sau un neam domnesc pribeag din aceleași părți
libere ale Țării Românești” , cel mai probabil de către domnița Zamfira, sprijinitoarea
Prislopului, în secolul al VI – lea.

Majoritatea studiilor ultimelor decenii pledează însă pentru apartenența costrucției la

marea familie a ctitoriilor cneziale din secolele XII- XIV. Astfel, istoricul de artă Ioan D.
Ștefănescu se pronunța vag pentru o perioadă anterioară secolului al XV-lea. Diferit, Virgil
Vătășianu, luând în calcul prezența ferestrelor în formă de metereze, cu arc frânt, precum și a
brâielor decorative din cărămidă, coboară datarea bisericii din Densuș până la ultimul sfert al
secolului al XIII –lea ; tot el a fixat și etapele ulterioare de construcție a diaconiconului
( curând după zidirea locașului), a încăperii anexe sudice ( secolul al XIV –lea) și a tindei
( secolulal XV – lea). În secolul al XIII – lea plasează ridicarea edificiului și Vasile Drăguț,
cel ce i-a indicat, în caliatate de ctitor, pe cnejii locali de Densuș, frecvent menționați în
documentele medievale emise de cancelaria maghiară, o datare asemănătoare ( secolele XII –
XIII), cu indicarea aceleași familii ctitore, a Mănjina ( alte variante sunt Mănjina, Mușina sau
Mușat) , propune și Radu Popa . Date fiind simulitudinile existente între acest lăcaș de cult și
edificiul romanic de la Zaboti nad Labem din Boemia, ridicată în jurul anului 1950,
cronologia lăcașului a suferit, în viziunea Eugeniei Greceanu, unele modificări.

Inițial, vechea biserică din Densuș se compunea dintr-un naos de plan cvasi pătrat
( 7,40 x 7,25 m) și un altar cu închidere semicirculară ( 5,5 x 4 m), acoperit cu o boltă în
leagăn. La o data ulterioară – există și ipoteza contemporaneității celor două faze constructive
– pe latura sudică a altarului a fost ridicat un mic diaconicon ( 3,80 x 3,80m), boltit
semicilindric, prelungit, spre apus, printr-un coridor ; în prezent, ambele încăperi sunt ruinate.
Este posibil ca , odinioară, să se fi adăugat peretele sudic al monumentului și un paraclis de
mici dimensiuni, cu un altar decroșat boltit, care să fi comunicat cu acel veșmântar.
Pronausul, sațios, este un ados de la mijlocul secolului al XV –lea. La interior, patru stâlpi,
alcătuiți fiecare din câte două vechi altare romane suprapuse , descriu un careu central
( 3x3m), deasupra căreia se înalță o turlă ( 20m) cu patru secțiuni distincte la interior, fiecare
cu coturi de labirint. Pereții nucleului inițial al locașului, dar și cei ai încăperilor anexe, de
dimensiuni variabile, sunt străpunși de numeroase ferestre, dispuse neregulat. Biserica și
anexele ei sudice au fost acoperite cu lespezi de piatră, aranjate în trepte; abia la sfârșitul
secolului al XIX – lea, cu prilejul unei renovări, s-a recurs la soluția șindrilei. Lângă biserică
se află o clopodniță masivă de zid, ridicată în anul 1897. Ca material de construcție s-au
folosit, aproape exclusiv, piese litice romane, aduse de la Sarmizegetusa: fusuri, capiteluri și
baze de coloane, lespezi de porți, altare votive și onorifice ( opt dintre acestea susțin bolta
navei, iar un altul a fost refolosit ca prestol), țevi de canalizare etc.

În urma săpăturilor arheologice din anii 1961-1963, executate sub coordonarea

istoricului Nicolae Pușcașu, și a cercetării amănunțite a structurii zidăriei, a fundațiilor și a
celorlalte elemente structural – decorative, s-a constatat existența a trei faze de (re) costrucție.
Astfel, după o primă etapă de folosință, corespunzătoare secolului al XIII-lea, lăcașul ar fi fost
abandonat, stratul de moloz decoperit corespunzând acestei faze de ruinare; contemporane
sunt și urmele unui vechi pavaj, alcătuit din cărămizi romane, aflat sub pardoseala actuală a
naosului. Potrivit majorității cercetătorilor, marea migrație mongolă din anii 1241 – 1242
trebuie să fi găsit biserica refăcută sau în curs de refacere. Ruinate din nou, o parte din
zidurile bisericii, între care și absida semicirculară a altarului, au fost desfăcute, materialul
litic recuperat fiind folosit, probabil la refacerea gospodăriilor distruse. A urmat o nouă
reconstrucție, acestei etape, patronate de cnejii Mușinești, datorându -i-se refacerea altarului și
a pereților de est și de sud ai navei, adosarea pronausului și înălțarea zidurilor dinspre nord și
vest; materialul folosit a fost piatra brută. Resturile unei curți nobiliare și urmele unui cimitir
din secolele XV-XVI, cu peste 130 de morminte, cercetate în anii 1999-2000, sunt asociate cu
această nouă fază de existență a bisericii. Adăugarea încăperilor sudice, contemporane
necropolei, ar marca, în viziunea istoricului Radu Popa, transformarea capelei cneziale inițiale
în biserică parohială.
 Diferit, începând din secolul al XVIII –lea, s-a susținut paternitatea romană a
construcției. Primul emitent al ineditei opinii a fost un ofițer austriac din regimentul de graniță
din Orlat și Hațeg, anume baronul Sylvester Joseph Freiherr von Hohenhausen und Hochhaus.
Pasionat de antichități romane și creștine, el a alcătuit, prin anii 1765-1767, o lucrare cu
caracter istoric, în care a prezentat câteva din vechile biserici românești din Țara Hațegului:
Ostrov, Sâmpetru, Strei etc.Lucrarea, tipărită în anul 1775 la Viena, pe cheltuiala împărătesei
Maria Teraze ( 1740-1780), acorda o atenție deosebită edificiului din Densuș, cuprinzând 10
planșe colorate, numeroase schițe și copii ale unor inscipții latine legate de acest
monument.Deșii pare hazardată ( pentru unii, de-a dreptul fantastică), originala ipoteză a
atras, în ultimele două secole, susținerea unui număr tot mai mare de scriitori și istorici. Între
aceștia se numără Aron Densușianu, Ștefan Moldovan, Mircea Păcurariu, Ioan Marin Mălinaș
etc.

Hohenhausen susținea că, la origine, biserica ar fi fost un templu păgân, închinat

zeului Marte, ridicat de generalul roman Longinus, identificat cu Cnaeus Pinarius Aemilius
Cicatricula Pompeius Longinus, fost consul ( 90-93) și apoi legat al provinciilor Moesia
Superior (93-95) și Panonia (96-98), ajuns guvernator provizoriu al Daciei din perioada
cuprinsă între cele două războaie daco- romane; despre aceasta, istoricul Cassius Dio relatează
că, prizioner fiind la daci, s-a sinucis, salvând asfel onoarea Romei, șantajată cu propunerea
de retragere a trupelor pe linia Dunării, în schimbul vieții sale. În anul 105, Iulia Afrodesia,
văduva generalului defunct, ar fi transformat edificiul într-un mausoleum- sanctuar, utilizat,
până după retragerea aureliană, nu doar de membrii familiei, ci, probabil, și de către
practicanții zeului Marte din împrejurimi; canonicul unit Iacob Radu studiase o cărămidă cu o
inscripție prescurtată, anume ,, P.R.C.O.S.”, interpretaă ca : ,, Populus Romanus Coloniae
Sarmizegetusae”.

Preluând această ipoteză, Ioan Marin Mălinaș susține că, la cumpăna secolelor IV-V,
prin cunoscuta ,, interpretațio christiana”, specifice epocii, vechiul sanctuar a fost încreștinat.
După anul 568, sub impactul migratorilor avaro – slavi, biserica a fost fie abandonată sau
dărâmată, fie reamenajată ca templu păgân. Ulterior, odată cu încreștinarea conducătorilor
slavi, și vechiul lăcaș de cult a putut fi retransformat în biserică creștină. În faza actuală,
naosul și altarul bisericii ar data din secolele X-XI, în timp ce pronausul și cele două încăperi
anexate de pe latura sudică sunt considerate adausuri târzii.

Deși, la prima vedere, face impresia unui conglomerat arhitectural, rezultat a mai
multor etape constructive, edificiul actual prezintă, într- adevăr, o serie de elemente specifice
unui vechi sanctuar păgân. Intre cei patru piloni din naos, pe care se sprijină turnul se crede că
era amenajat una altar păgân destinat aducerii de sacrificii în cinstea zeului Marte, a cărui
statuie ar fi fost așezată fie în absida actualului altar creștin, fie în dreptul peretelui răsăritean
al navei. Utilizat în mod ritual ca horn pentru degajarea fumului de la focul sacrificiului,
acesta trebuie să fi suferit, la începutul celui de-al doilea mileniu creștin, mai multe
modificări. De asemenea, unele dintre piesele și motivele decorative prezente ar trăda
caracterul păgân inițial al edificiului; între acestea se numără cei trei lei fulenerari ( doi pe
bolta exterioară a absidei și unul pe turn) și siluetele cailor săpați în piatră pe registrele
inferioare ale coloanei de lângă intrarea în naos, precum și pe alte două coloane din fața
iconostasului. În demostrarea acestei teze elementul distinctiv îl constituie însă inscripțiile,
copiate, reconstituite și traduse în limba germană de Hohenhausen. Astfel, pe pilonul vestic
din stânga intrării, sunt însemnate următoarele: ,, D[EO] I[OVI] M[AXIMO] C[AIO]
LONGIN[O] MAXIMOVIX[IT] AN[NIS] LVII IVLIA AFRODESIA CON[IVGI]
B[ENE] M[ERENTE] P[OSSVIT]”, în traducere: ,, Prea marelui zeu Jupiter, cel al lui
Caiuss Longinus Maximus, care a trait 57 de ani, de către Iulia Aphrodesia, prin inițiala ,,C”,
a fost identificat greșit de Hohenhausen cu ,, Cajus”. Pe o altă coloană, din dreapta, înspre
apsidă, se găseau alte două inscipții: ,,DIIS MANIBUS C[AIO] OCTAVIO NEPOTI
VIXIT ANNIS LIXX IVLIA VALENTINA HERES CONIVGI PIENTISSIMO
FACIENDUM PROCURAVIT HIC SITVS EST” ( în traducere : ,, aici odihnește, în
mâinile zeilor, răposatul Cajus Octavus Nepos, care a ajuns 70 de ani i s-a pus aceasta de către
Iulia Valentina, moștenitoarea soțului ei preiubit”) și ,, VALERIAE CARAE VIXIT
ANNIS XXIX. TITVS FLAVIUS APER SCRIBA COLONIAE
SARMIZEGETVSAE CONIVGI CARISSMAE POSSIVIT “ ( adică: ,, Valeriei Cara,
care a trăit 29 de ani. S-a așezat aceasta, preaiubitei sale soții, de către Titus Flavius Aper,
scrib de la Colonia Sarmizegetusa”). Un alt test epigrafic se găsește pe o piatră funerară,
încastrată în peretele sudic al navei: ,, DIIS BONIS MANIBVS AVLAE
CANDIDAE VIX ANNIS XXVI SEVERVS CHARISIVS CONIVGI BENE
MERENTI POSSVIT” ( ,, Aici odihnește, în mâinle bunilor zei, blândul suflet al Aulei
Candida, care a trait 26 de ani, și s-a pus aceasta de către Severus Charisius, mult merituasei
sale soții”) . Așadar, forma bizară a construcției, prezența leilor și a cailor simbolici, atestarea
lui Longinus și, probabil, a descendenților săi ar îndreptății concluzia că, în forma sa inițială,
edificiul ar fi fost un mausoleu, care, concomitent sau ulterior, a servit și ca sanctuar al zeului
Marte.

Oponenții teoriei contrazic însă rând pe rând, aceste argumente. Potrivit istoricului de
artă Virgil Vătășiani, forma bizară a edificiului s-ar datora provenienței dalmato-
macedoniene a costructorului. Pornind de la prezența coloanelor antice, asemănătoare ca rol,
contraforților, istoricul de artă Vasile Drăguț acceptă posibilitatea ca meșterul, un loacalnic, să
se fi inspirat din arhitectura unui vechi templu peristil, pe care să-l fi văzut, încă în picioare, în
Sarmizegetusa învecinată.

Dacă vechimea nucleului edificiului, anume naosul și altarul, stă sub semnul
controversei, în schimb, partea superioară a turnului și a celor adaosuri târzii aparțin, cu
siguranță, epocii creștine. Diaconiconul, adosat laturii de sud a altarului, avusese o boltă
cilindrică de piatră și o singură fierestruică spre vest astupată atunci când, în continuarea
acestei încăperi, s-a adăugat un nou spațiu, anume un gang boltit semicilindric, cu intrarea din
pronaus; resturile sale sunt vizibile pâna astăzi. Pronausul vestic, al cărui perete sudic este mai
scud decât cel nordic – singurii păstrați- , avusese două intrări : una pe latura apuseană ( acum
astupată) și alta pe latura de miazăzi. De asemenea, partea superioară a turnului aparține unei
epoci ulterioare a construcției; acesta este prevăzut cu patru timpane triunghiulare, deasupra
cărora se ridică piramida din piatră a învelitorii. În dreptul nivelului secund al turnului se află
o mică încăpere, cu rol de tainiță( ascunzătoare).
 Prezența celor două încăperi adosate i-a determinat pe istoricii Nicolae Iorga și Iacob
Radu, în urmă cu un secol, să susțină că, în jurul bisericii din Densuș, cândva în perioada
medievală, a viețuit și o restrânsă obște monahală. În sprijinul acestei teze poate fi adus un
sgrafit de redacție slavonă din decembrie 1473, în care este pomenită ,, pristăvirea
presviterului Daniil” și a ,,mamei” Stanca. Într-adevăr, numele preotului este o raritate
onomastică pentru ținutul Hațegului, dar foarte frecvent întâlnit în mediul monahal. Apoi,
apelativul ,, mama” ar trebui înțeles ca ,,maică”; deci, lângă eromonahul Daniil am avea și o
călugăriță. Încăperea adosată pe latura sudică a navei a fost identificată cu o chilie.

De-a lungul secolelor, biserica a cunoscut mai multe renovări, unele reușite, altele care
i-au alterat aspectul inițial, dovadă starea ei actuală de degradare avnsată. Începând cu
mijlocul secolului al XIX-lea datează și primele informații exacte privitoare la aceste lucrări
de restaurare. Astfel, Benimamin Densușiani a transmis că, în anii 1841-1842, coridorul
lateral al edificiului a fost dezafectat, materialul recuperat fiind folosit la salvarea bisericii și a
turnului. Aron Densușianu semnala stricarea unui zid vechi, din ordinul baronului Nopcea. Ca
o complectare, vicarul unit Ștefan Moldovan reținuse stricarea diaconiconului. Nu se poate
însă preciza dacă a fost vorba de o singură lucrare sau mai multe. La un moment dat, biserica
s-a aflat chiar la un pas de demolare, dorindu-se construirea unui lăcaș de cult mai încăpător;
noroc cu transferarea edificiului sub protecția ,, Legii Monumentelor Istorice”. Prin anii 1890-
1891, arhitectul maghiar Moler Istvan, adept al demolării și al reconstrucției după planuri
imaginate ca fiind corespunzătoare fazei inițiale, a efectuat aici unele reparații, fără a adopta
soluția radicală a dărâmării. Lui i se datorează ,, plantarea “ unei lespezi funerare ( spolie de
marmură albă, cu muchii teșite, având la capăt o cruce în relief, înscrisă într-un cerc) calintel
de ușă, precum și ridicarea unui coif piramidal la nivelul turnului, asemănător celui de la
biserica din Strei. Alte reparații s-au executat în anii 1928, 1948, 1968 și 2003 – 2005.

Pictorul principal, zugravul Ștefan, format, potrivit specialiștilor, în tradiția picturii

specifică perioadei neamului Basarab și a mult mai cunoscutei mănăstiri de la Curtea de
Argeș, este autorul picturilor de pe întregul altar. El menționează, în partea stângă a intrării în
biserică: “A pictat Ștefan”. O inscripție în slavonă aduce câteva lămuriri și completări, e drept
fragmentate, deci nu foarte clare: „… la anul 6952 (adică 1443) luna octombrie 23 s-a pictat
Sfântul Nicolae … jupâneasă și fetelor … Amin”.

De pe la jumătatea secolului al XVI-lea, vreme de aproape două secole, frescele au fost

acoperite cu var și se pare că, în acest interval, lăcașul de cult ar fi deservit, în aceași timp,
atât comunitatea ortodoxă, cât și pe cea reformată a nobililor locali (nemeși), protestanți,
maghiarizați. De asemenea, în zonă funcționa și o parohie calvină, iar biserica monument ar fi
fost preluată , pe la 1.700 de uniți, urmând să revină comunității ortodoxe câteva zeci de ani
mai târziu.