2.

LICHIDELE UTILIZATE ÎN TRANSMISIILE

HIDRAULICE

2.1. PROPRIETĂŢILE NECESARE LICHIDELOR UTILIZATE ÎN

TRANSMISIILE HIDRAULICE

Lichidele vehiculate în circuitele energetice, de comandă şi auxiliare ale transmisiilor

hidraulice sunt numite în practică "hidraulice", "de lucru" sau "funcţionale"; ele suferă ciclic
variaţii importante de presiune, viteză şi temperatură, vin în contact cu diferite materiale şi pot fi
expuse câmpului electromagnetic, radiaţiilor nucleare etc.
Într-o instalație hidraulică lichidul este elementul utilizat pentru transmiterea energiei
hidraulice. Din acest motiv, el trebuie să fie incompresibil și să rămână omogen. Circulând în toată
instalația el are un rol foarte important de lubrifiant al părților mobile din interiorul componentelor.
Condiţiile dificile de utilizare impun acestor lichide următoarele cerinţe:
- calităţi lubrifiante;
- vâscozitate acceptabilă în orice condiţii de funcţionare a sistemului;
- stabilitate fizică şi chimică;
- compatibilitate cu materialele sistemului;
- compresibilitate, densitate, volatilitate, tendinţă de spumare, coeficient de dilatare
termică, preţ şi toxicitate reduse;
- calităţi antioxidante şi dielectrice;
- stocare şi manipulare simple.
În prezent, există o gamă largă de lichide funcţionale, care aparţin, din punct de vedere
chimic, mai multor clase, dar nici unul nu prezintă toate calităţile necesare unei transmisii ideale.
Ca urmare, alegerea unui lichid funcţional constituie în general un compromis care asigură
satisfacerea cerinţelor esenţiale, dar impune restricţii structurii sistemului şi condiţiilor de utilizare.
Datele hotarâtoare în alegerea unui lichid funcţional sunt:
- gama temperaturilor de utilizare şi stocare, normale şi accidentale;
- gama de presiuni şi depresiuni la care este supus lichidul funcţional în regim normal
şi accidental;
- cerinţele anumitor materiale sau componente ale sistemului;
- cerinţele de siguranţă;
- condiţiile economice.
În consecință, alegerea unui lichid funcțional este în general un compromis care răspunde
cerințelor esențiale dar impune restricții structurii sistemului și condițiilor de utilizare.

2.2. PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI ALE LICHIDELOR HIDRAULICE

2.2.1. Viscozitatea

Viscozitatea poate fi definită ca fiind rezistența pe care o opun moleculele unui fluid la o
forță care tinde să le deplaseze.
Cunoașterea viscozității este fundamentală. Este vorba de o caracteristică esențială a
lichidelor funcționale deoarece ea furnizează portanța lagărelor, limitează pierderile de lichid prin
elementele de etanșare și generează forțe care amortizează oscilațiile hidromecanice.
În același timp, viscozitatea provoacă pierderi de energie în spațiile dintre piesele aflate în
mișcare relativă și în conducte și imprimă un caracter neliniar caracteristicilor orificiilor de
comandă.
Viscozitatea lichidelor scade rapid cu temperatura și crește într-o măsură mult mai mică cu
presiunea.
1
 La temperaturi înalte, scurgerile interne ale maşinilor hidraulice volumice şi elementelor
de distribuţie alterează esenţial randamentul transmisiilor hidraulice, iar scăderea capacităţii
portante a peliculelor lubrifiante poate provoca griparea diferitelor mecanisme ale acestora.
Vâscozitatea excesivă, specifică temperaturilor joase, generează pierderi mari de sarcină
pe conductele de aspiraţie ale pompelor, favorizând apariţia cavitaţiei, reducerea vitezei
motoarelor hidraulice şi randamentului transmisiilor.
Aceste două categorii de fenomene explică interesul major pentru lichidele a căror
vâscozitate variază puţin cu temperatura, deoarece conţin "aditivi de vâscozitate".
Variaţia viscozităţii cu temperatura şi presiunea conduce la modificarea continuă a
parametrilor funcţionali ai transmisiilor hidraulice.

Indicele de viscozitate (ISO VG - Viscosity Grade)

Lichidele funcționale sunt subiectul normelor europene (ISO) pentru definirea și
comportarea viscozității lor.
Pentru a exprima viscozitatea cinematică, se utilizează ca unitate metrul pătrat pe secundă
(m2/s). Sub-multiplii săi sunt: stokes (1 St = 10-4 m2/s) și centistokes (1 cSt = 1/100 St).
Definiția ISO este aplicabilă pentru toate lichidele funcționale industriale care sunt
clasificate în funcție de viscozitatea lor; viscozitatea cinematică este dată în centiStokes [cSt] =
[mm2/s] la 40°C.

Tabel 1. Clasificarea ISO a viscozității lichidelor hidraulice

Clasa ISO de Limite de viscozitate Valoarea medie
viscozitate o
[cSt la 40 C] a viscozității
ISO VG2 1,98 - 2,42 2,2
ISO VG3 2,88 - 3,52 3,2
ISO VG5 4,14 - 5,06 4,6
ISO VG7 6,12 - 7,48 6,8
ISO VG10 9,00 - 11,00 10
ISO VG15 13,5 - 16,5 15
ISO VG22 19,8 - 24,2 22
ISO VG32 28,8 - 35,2 32
ISO VG46 41,4 - 50,6 46
ISO VG68 61,2 - 74,8 68
ISO VG100 90,0 - 110 100
ISO VG150 135 - 165 150
ISO VG 220 198 - 242 220
ISO VG320 288 - 352 320
ISO VG460 414 - 506 460
ISO VG680 612 - 748 680
ISO VG1000 900 - 1100 1000
ISO VG1500 1350 - 1650 1500

Pentru a caracteriza viscozitatea unui fluid este necesar să se cunoască valoarea sa la 40°C
și indicele său de viscozitate.
În aplicațiile industriale, se pot întâlni și alte definiții ale viscozității care ar trebui
cunoscute. În Europa se utilizează gradul Engler, în Anglia - secunda Redwood și în Statele Unite
- secunda Saybolt.

Viscozitatea SAE
Pentru uleiurile de motor și de transmisii, clasificarea în funcție de viscozitate este realizată
de norma americană SAE (Society of Automotive Engineers). Norma definește numai aceste
categorii de viscozitate.
2
 Se disting două categorii:
- uleiuri de vară, indicate de cifrele SAE 20,30,40 și 50;
- uleiuri de iarnă, indicate de SAE 0W, 5W, 10W, 15W, 20W și 25W.
Acestea din urmă se referă la posibilitatea de a oferi rezultate satisfăcătoare în cazul unui
demaraj la frig. Clasificarea este realizată pe intervale continue de viscozitate. Corespondența
indicilor (0, 5, 10, 20 ...) cu o plajă de viscozitate este dată în tabele.

Variația viscozității cu temperatura - Indice de viscozitate (IV)

Viscozitatea tuturor lichidelor variază cu temperatura; pentru fiecare lichid se poate trasa
deci o curbă de viscozitate în funcție de temperatură. Se obține o reprezentare a acestei curbe
utilizând pe ordonată
y = log log μ
și pe abscisă
x = log T,
unde T este temperatura absolută.
Indicele de viscozitate este o caracteristică fundamentală a unui lichid funcțional,
clasificând variația viscozității în funcție de temperatură. Cu cât indicele IV este mai mare, cu atât
mai puțin variază viscozitatea în funcție de temperatură. În același timp, pentru o temperatură dată,
viscozitatea crește cu presiunea urmând o lege practic exponențială.
Anumite lichide funcționale foarte performante au indicii de viscozitate > 100.
Pentru aplicațiile care nu implică o funcționare într-o gamă largă de temperatură, este
necesar să se utilizeze lichide cu un indice de viscozitate mare.

2.2.2. Calitățile lubrifiante

Viscozitatea determină în mare măsură calităţile lubrifiante ale lichidelor la viteze relative
mari ale suprafeţelor adiacente, dar nu constituie elementul hotărâtor la viteze relative mici şi
sarcini mari, când există pericolul gripării lagărelor. Pentru prevenirea sau reducerea uzurii
acestora se utilizează cupluri de materiale antifricţiune şi se introduc în lichidele lubrifiante aditivi
de ungere.
Viscozitatea lichidelor lubrifiante și a lichidelor hidraulice este un factor foarte important.
Dacă lubrifiantul este prea vîscos, procesul va trebui să furnizeze mai multă energie pentru a pune
piesele în mișcare, aceasta generând consumuri de energie excesive și reducerea randamentelor.
Dacă lichidul este prea fluid, calitatea lubrifierii este redusă cu riscul uzurii pieselor aflate în
mișcare. Controlul precis al indicelui de viscozitate permite asigurarea calității și stabilitatea
lichidului funcțional pentru o anumită utilizare.
Acizii graşi, esterii lor şi alţi compuşi organici cu catenă lungă, care conţin clor, plumb,
sulf sau staniu, aderă la suprafeţele metalice impiedicând contactul acestora.
La temperaturile locale ridicate generate de microgripaje, unii compuşi halogenaţi se combină cu
metalele formând halogenuri cu punct de topire scăzut care netezesc suprafeţele în mişcare
relativă.
Calităţile lubrifiante ale lichidelor se estimează cu dispozitive care simulează lagăre
practice sau cu pompe volumice de calitate garantată. Pierderea în greutate a pieselor solicitate la
uzură constituie un indiciu asupra calităţilor lubrifiante ale lichidului testat.

2.2.3. Densitatea

Densitatea lichidelor influenţează greutatea transmisiilor hidraulice, care este un parametru

important al instalaţiilor mobile.
În regim staţionar, pierderile de sarcină prin orificii şi fante, care sunt esenţiale în cazul
elementelor de distribuţie şi reglare variază invers proporţional cu densitatea.

3
 Variaţia densităţii cu presiunea în regim tranzitoriu generează oscilaţii hidromecanice, care
pot fi neamortizate.
Variaţia densităţii cu temperatura trebuie considerată în calculul volumului rezervoarelor.
În calculele practice, se utilizează modulul de elasticitate izoterm, ε. În condiţii normale, pentru
uleiurile minerale pure, ε = 17500 bar.
Modulul de elasticitate este influențat de presiune, temperatură și aerul nedizolvat. Cea mai
importantă influență o are aerul nedizolvat. Modulul de elasticitate εe se calculează cu relația:

1 1 1 𝑉𝑔 1
= + + ∙
𝜀𝑒 𝜀𝑟 𝜀𝑙 𝑉𝑡 𝜀𝑔

în care εr este modulul de elasticitate al recipientului în care este stocat lichidul; εl - modulul de
elasticitate al lichidului pur; Vg - volumul de gaz nedizolvat; Vt - volumul total al recipientului; εg
- modulul de elasticitate al gazului, practic egal cu presiunea la care se află acesta.

2.2.4. Compresibilitatea

Chiar dacă lichidele utilizate se comportă în calculele de putere, lucru mecanic etc. ca
lichide incompresibile, ele sunt de fapt compresibile, adică sub efectul unei creșteri a presiunii,
volumul lor scade. Această noțiune este esențială în calculul servomecanismelor.
Fie un fluid, aflat la o presiune p, conținut într-un recipient de volum V închis cu un piston
mobil. Dacă volumul V variază cu o cantitate dV presiunea va varia de la p la p+dp. Se definește
coeficientul de compresibilitate β cu ajutorul raportului:

𝑑𝑉
(𝑉) 1 𝑑𝑉
𝛽=− =− ∙
𝑑𝑝 𝑉 𝑑𝑝

unde: dV/V este variația relativă de volum și dp – variația corespunzătoare a presiunii.

Modulul de elasticitate volumic este raportul invers al lui :
𝑑𝑝
𝜀=−
𝑑𝑉
𝑉
omogen la o presiune dată, între creșterea de presiune și variația relativă a volumului suferită de
fluid. Pentru uleiurile minerale  = 16 000 bar.
Modulul de elasticitate volumică ε crește ușor cu presiunea și scade puternic cu
temperatura.
Promptitudinea transmisiilor hidraulice este proporţională cu modulul de elasticitate
echivalent al lichidului utilizat. Ca urmare:
- racordurile elastice vor fi utilizate cu precădere pentru alimentarea elementelor de
distribuţie şi pentru racordarea acestora la rezervor; racordurile dintre distribuitoarele inversoare
şi motoare trebuie să fie metalice;
- toate transmisiile hidraulice trebuie prevăzute cu robinete de purjare (evacuare a aerului)
amplasate în punctele cele mai înalte ale sistemului.

2.2.5. Alte caracteristici ale lichidelor funcționale

2.2.5.1. Inflamabilitatea sau capacitatea de a lucra la temperaturi extreme

Pericolul de incendiu sau de explozie constituie un dezavantaj esenţial al lichidelor
funcţionale realizate pe baza hidrocarburilor, justificând efortul considerabil depus pentru crearea
şi ameliorarea lichidelor sintetice.
4
 Incendiile pot fi provocate de vaporii din rezervoarele deschise sau de contactul lichidelor
cu suprafeţele calde ale maşinilor de lucru (metal topit, tobe de eşapament, discuri de frână,
conducte de abur viu etc.).
În concluzie, pentru anumite aplicații, trebuie verificată capacitatea lichidelor hidraulice
de a lucra în condiții de temperaturi extreme (foarte înalte sau foarte joase) în ceea ce privește:
- conservarea unei viscozități compatibile cu funcționarea sistemului hidraulic;
- funcționarea sigură (fără risc de incendiu de exemplu).
Aprecierea posibilităţilor de utilizare a lichidelor din acest punct de vedere se face pe baza
a trei temperaturi caracteristice indicate în fișele tehnice: punctul de inflamabilitate, temperatura
de ardere și temperatura de autoaprindere.
Punctul de inflamabilitate. Lichidul fiind încălzit într-un creuzet, se apropie periodic de
suprafaţa sa liberă o flacără pilot; punctul de inflamabilitate este temperatura la care apare o flacără
de scurtă durată. Această temperatură este de circa 100oC la uleiurile minerale şi de 200oC la esteri
şi silicaţi. Pentru lichidele sintetice neinflamabile această caracteristică nu este definită, dar la circa
100oC ele încep să degaje din abundenţă vapori, uneori toxici. Cunoașterea punctului de
inflamabilitate oferă informații despre volatilitatea uleiului și, eventual, despre prezența în ulei a
unor substanțe inflamabile. Pentru uleiurile minerale valoarea este de circa 120oC.
Temperatura de ardere este temperatura la care trebuie încălzit lichidul pentru ca vaporii
săi să se aprindă la contactul cu o flacără și să continue să ardă cel puțin 5 secunde după
îndepărtarea flăcării pilot; între această temperatură şi punctul de inflamabilitate există o diferenţă
de circa 40oC.
Temperatura de autoaprindere este temperatura la care trebuie încălzit lichidul pentru
ca el să se aprindă spontan în contact cu aerul sau temperatura la care trebuie să se încălzească o
suprafaţă pentru ca o picătură de lichid căzută pe ea să se aprindă spontan. Această temperatură
depinde de condiţiile de măsurare, fiind de circa 250oC pentru uleiurile minerale şi de circa 400oC
pentru esteri şi silicaţi.
Practic nu există lichide funcţionale neinflamabile, ci doar lichide care eliminând în
condiţii concrete uzuale riscul incendiilor şi exploziilor se numesc în prezent "lichide rezistente la
foc". Acestea nu trebuie confundate cu lichidele de înaltă temperatură care îşi conservă calităţile
funcţionale la temperaturi înalte (ceea ce nu este obligatoriu pentru lichidele neinflamabile) dar
pot fi mai inflamabile decât alte lichide.

2.2.5.2. Compatibilitatea cu materialele sistemului

Lichidele funcționale sunt în contact cu diferite componente ale sistemelor hidraulice:
conducte rigide, conducte flexibile, elemente de acționare etc. Din acest motiv, este obligatoriu ca
lichidele să nu conducă la degradarea acestor componente realizate din materiale cu caracteristici
atât de diferite. Alegerea lichidului funcțional trebuie realizată în funcție de materialele din care
sunt realizate aceste componente, de exemplu:
- compatibilitatea cu oțelul – trebuie împiedicată formarea ruginii;
- compatibilitatea cu conductele de cupru;
- compatibilitatea cu elastomerii folosiți pentru etanșări și conductele flexibile.
Principalele materiale afectate de lichidele funcţionale sunt elastomerii folosiţi pentru
confecţionarea elementelor de etanşare şi a racordurilor elastice.
Uleiurile minerale au înlocuit uleiurile vegetale ca lichide funcţionale numai după
elaborarea elastomerilor de sinteză, deoarece dizolvă cauciucul natural.
Materialele de etanşare trebuie adaptate lichidului funcţional; schimbarea acestuia impune
în general schimbarea tuturor etanşărilor.
Lichidele funcţionale sunt compatibile cu majoritatea materialelor metalice întrebuinţate
curent în construcţia transmisiilor hidrostatice: oţel, aluminiu, magneziu, cupru, alamă, bronz,
argint, carburi metalice sintetizate etc.

5
 Unele lichide sintetice afectează acoperirile metalice cu cadmiu, zinc şi cupru, formând
precipitate. Lichidele pe bază de apă pot deveni electroliţi între diverse piese metalice, provocând
o coroziune intensă.
Toate lichidele funcţionale sunt supuse testului de aciditate, care furnizează informaţii utile
asupra agresivităţii chimice a acestora.

2.2.5.3. Alte proprietăţi

Onctuozitatea
Poate fi definită ca fiind capacitatea fluidului de a reduce frecările dintre două suprafețe
care se află în deplasare relativă. Această proprietate este de ordin molecular și rezultă dintr-o
atracție fizico-chimică între suprafața metalică și filmul de ulei care o acoperă. Cu cât pelicula
grasă interpusă între suprafețe este permanentă și alunecarea ușoară cu atât onctuozitatea este mai
mare.
Proprietățile anti-corozive
Lichidul funcțional nu trebuie să atace metalele uzuale și în particular oțelul și cuprul. În
general, această coroziune se datorează prezenței acizilor în lichid.
Comportarea în raport cu aerul: solubilitatea aerului în lichidul de lucru
Se presupune că orice lichid poate dizolva o anumită cantitate de aer fără o schimbare
semnificativă a caracteristicilor sale (volum, aspect, compresibilitate). Peste această cantitate aerul
se comportă ca și cum ar fi independent de lichid. În acest moment, modulul de elasticitate ε scade
puternic, riscând să pună în pericol viața componentelor.
Puterea de demulsificare cu aerul (dezaerare)
Este important ca aerul să se poată separa de lichid atunci când se întoarce la rezervor
pentru a menține un modul de compresibilitate ridicat.
Puterea anti-uzură
Caracterizează capacitatea lichidului funcțional de a limita uzura pieselor metalice în
mișcare. Este obținută datorită aditivilor de tip ”extremă presiune”.
Presiunea vaporilor saturaţi ai lichidelor funcţionale trebuie să fie cât mai mică pentru a
evita apariţia cavitaţiei, îndeosebi în cazul lichidelor care lucrează la temperaturi ridicate.
Căldura specifică şi coeficientul de conductibilitate termică trebuie să fie cât mai mari
pentru a evita gradienţi mari de temperatură.
Culoarea şi mirosul facilitează identificarea lichidelor funcţionale.
Costul este un criteriu important în alegerea lichidelor funcţionale, mai ales în cazul
instalaţiilor industriale complexe. Lichidele sintetice sunt mai scumpe decât cele minerale. De
exemplu, lichidele florurate sunt de o sută de ori mai scumpe decât cele petroliere.

2.2.6 Aditivii

Un lichid funcțional care are proprietățile cerute pentru o anumită utilizare este constituit
dintr-un lichid de bază (mineral, sintetic …) și un anumit număr de aditivi care adaugă fiecare
dintre ei câte o proprietate particulară. Aditivii sunt prezenți în proporție de 15% … 25% în
lichidele finite:
- pentru a întări anumite proprietăți ale lichidului de bază, sau
- pentru a aduce lichidului de bază proprietăți pe care nu le are în mod natural.
În continuare sunt prezentate câteva exemple de aditivi:
Amelioratorii de viscozitate: permit lichidului de a fi suficient de fluid la rece și vîscos la
cald, pentru a evita contactul pieselor aflate în mișcare. Sunt polimeri introduși într-o bază
lubrifiantă. Un ulei care conține acești aditivi este numit multigrad.
Aditivii anti-uzură: întăresc acțiunea anti-uzură exercitată de un lubrifiant în raport cu
organele cărora le asigură ungerea. Acționează formând un film protector, reacționând direct sau
prin intermediul produsului lor de reacție cu suprafețele metalice.

6
 Aditivii anti-oxidanți: încetinesc fenomenele de oxidare a lubrifiantului și contribuie la
distanțarea golurilor printr-o rezistență mai bună la temperaturi ridicate.
Aditivii detergenți: sunt tensio-activi evitând formarea depozitelor (particule, carburi …)
sau lacuri, menținând aceste depozite în suspensie în ulei.
Aditivii anti-coroziune: împiedică atacul metalelor feroase, atac datorat acțiunii conjugate
a apei, oxigenului din aer și anumitor oxizi. Ei formează un film protector sau o pasivizare a
suprafeței care trebuie protejată.
Aditivii anti-congelare: permit lubrifiantului să păstreze o bună fluiditate la temperaturi
joase.
Aditivii anti-spumare: au ca scop limitarea dispersiei unui mare volum de aer în ulei.
Aditivii anti-emulsie: evită amestecul fluidelor străine cu uleiul (de exemplu, apa) și
favorizează decantarea ansamblului.
Aditivii extremă-presiune: au ca scop reducerea momentelor de fricțiune (frecare) și în
consecință economisirea energiei și protejarea suprafețelor de sarcinile mari. Oferă lubrifiantului
proprietăți de alunecare specifice, în particular organelor echipate cu angrenaje sau garnituri de
frecare care lucrează în ulei.

2.3. TIPURI DE LICHIDE FUNCȚIONALE UTILIZATE

Alegerea unui lichid funcțional este determinată în principal de viscozitatea sa.

O viscozitate scăzută este favorabilă pentru:
- a facilita amorsarea și umplerea corespunzătoare (absența cavitației) a pompelor la
aspirație;
- a micșora pierderile de sarcină în conducte;
- a micșora pierderile prin frecările dintre componentele interne ale pompelor,
motoarelor etc.
O viscozitate ridicată este favorabilă pentru:
- asigurarea unei ungeri corespunzătoare;
- diminuarea scurgerilor interne;
- simplificarea fabricației, permițând funcționarea cu jocuri mai mari.
Alegerea lichidului trebuie să țină seama de temperaturile extreme de funcționare și de
condițiile de mediu, acestea din urmă conducând uneori la alegerea unui fluid neinflamabil sau
mai curând a unuia dificil inflamabil.
Există două categorii principale de lichide funcționale:
- pe bază de apă
- uleiuri minerale și de sinteză.

2.3.1. Lichide neinflamabile pe bază de apă

Din cauza unor neajunsuri majore (domeniu limitat de temperatură, viscozitate şi

proprietăţi lubrifiante foarte reduse, corozivitate), lichidele pe bază de apă sunt folosite pentru
acţionarea unor utilaje "calde", mari consumatoare de lichid cum sunt presele hidraulice, sau a
utilajelor alimentare. Îmbunătățirea proprietăţilor apei se poate obţine prin amestecare cu ulei sau
poliglicoli.
Emulsiile de ulei în apă conţin 1…10% ulei mineral, care îmbunătăţeşte proprietăţile
lubrifiante ale apei şi îi limitează agresivitatea chimică. Aceste emulsii au un indice de viscozitate
bun şi sunt compatibile cu elastomerii şi vopselele uzuale, fiind întrebuinţate pe maşini-unelte.
În emulsiile de apă în ulei, ponderea apei este mărită la 50…60%, asigurând un indice de
viscozitate ridicat (circa 140) şi compatibilitatea cu elastomerii şi vopselele curente, dar
proprietăţile lubrifiante rămân modeste; sunt folosite îndeosebi în instalaţiile hidraulice ale
utilajelor miniere, la presiuni ridicate (uzual 400 bar).

7
 Soluţiile de poliglicoli în apă conţin apă în proporţie de 35…65%; au calităţi lubrifiante
bune şi un indice de viscozitate ridicat (circa 150), dar sunt incompatibile cu lichidele petroliere
(formează precipitate chiar în prezenţa unor urme de ulei mineral), cu zincul, cadmiul şi vopselele
curente (cu excepţia celei vinilice); sunt întrebuinţate îndeosebi în marină. Vaporii de apă joacă
rolul de extinctor, dar prezenţa apei limitează mult domeniul de temperatură; peste 60oC apa se
evaporă intens, lichidul pierzându-şi caracterul ignifug.
Fluidele pe bază de apă au următoarele calități de bază:
- sunt neinflamabile,
- sunt nepoluante,
- au o viscozitate și o compresibilitate care variază puțin cu temperatura.
Apa pură prezintă câteva dezavantaje care limitează utilizarea sa:
- îngheață la 0oC,
- calitățile sale lubrifiante sunt insuficiente,
- este oxidantă în prezența aerului.
În consecință, fluidele pe bază de apă implică întotdeauna utilizarea unor aditivi în funcție
de aplicații:
- glicoli – dacă este necesară o compatibilitate agro-alimentară,
- ulei – pentru ameliorarea proprietăților lubrifiante.
De asemenea, trebuie verificate periodic proporțiile amestecului pentru a compensa
fenomenul evaporării apei.
Apa glicerinată prezintă dezavantaje asemănătoare dar atenuate. Poate fi întâlnită sub
formă de componentă mai mult sau mai puțin importantă în anumite fluide dificil inflamabile. În
prezent, ea cunoaște o atenție deosebită în cazul sistemelor ”ecologice”, adică nepoluante, în cazul
scurgerilor sau pierderilor de fluid dar și în cazul sistemelor destinate industriei alimentare.

2.3.2 Lichidele minerale și de sinteză

Aceste lichide funcționale sunt obținute prin transformarea chimică a petrolului. Diferența
constă în procesul de rafinare.

Lichide pe bază minerală

Uleiurile minerale sunt compuse din ulei aromatic, hidrocarburi saturate de tip naften și
hidrocarburi de tip parafină. Ele conțin aditivi care permit adaptarea proprietăților lor la anumite
funcții specifice.
Datorită calităţilor lubrifiante, stabilităţii chimice şi costului relativ scăzut, aceste lichide
sunt larg utilizate în sistemele hidraulice care lucrează în domeniul de temperatură -54oC…135oC.
În aeronautica civilă şi în transmisiile hidraulice industriale expuse pericolului de incendiu,
lichidele pe bază minerală sunt înlocuite frecvent cu lichide sintetice neinflamabile (esteri fosfatici
sau silicici).
Gama de uleiuri minerale este foarte largă, producătorii oferind lichide din fiecare grupă
de viscozitate.

Lichide sintetice
În acest caz, procesul de producție este mult mai elaborat și permite modificarea
compoziției moleculelor pentru a le face mult mai omogene. Aceasta permite obținerea unor
calități lubrifiante îmbunătățite.
Aceste lichide sunt radical diferite de uleiurile minerale. În cazul lichidelor sintetice se
produc exact moleculele care sunt necesare, astfel că se obține un ulei de bază a cărui comportare
este apropiată de cea a unui corp pur. Se adaugă apoi aditivii necesari pentru a răspunde unui
anumit scop.
Aceste lichide de sinteză (sau lichide sintetice) au ca obiectiv:
- să fie polivalente (multigrad),
8
 - să fie utilizabile într-o gamă de temperaturi foarte largă (la temperaturi foarte joase sau
foarte ridicate),
- să aibă o viscozitate care variază puțin cu temperatura.
Aceste lichide au performanțe ridicate, mai ales pentru obiective și condiții de utilizare
dificile. În același timp, producția lor este scumpă și disponibilitatea este limitată. În plus, alegerea
unui lubrifiant sintetic depinde de fiecare aplicație în parte.

2.3.3. Lichidele vegetale

Aceste lichide sunt compuse din ulei de ricin (care este un bun lubrifiant) diluat, în scopul
măririi fluidităţii, într-un solvent cu punct de congelare scăzut şi cât mai puţin volatil. Un exemplu
tipic este lichidul întrebuinţat în primele sisteme de frânare ale autovehiculelor, compus din ulei
de ricin şi alcool (diacetonă) în părţi egale. Fiind compatibile cu cauciucurile naturale, care nu sunt
afectate de temperaturile scăzute, aceste lichide sunt încă folosite în domenii specifice, deşi sunt
corozive, volatile (datorită solventului), inflamabile, instabile în timp şi în raport cu variaţiile de
temperatură etc.
În prezent, practic nu mai sunt utilizate.

2.4. CLASIFICAREA LICHIDELOR FUNCȚIONALE

Lichidele funcționale trebuie să asigure buna funcționare a organelor comandate indiferent

de temperatura ambiantă. Ele sunt utilizate în domeniul utilajelor pentru lucrările publice, operații
de manevrare, prese, siderurgie, industria cimentului, transformarea materialelor plastice, mașini-
unelte, producerea energiei etc.
Fluidele utilizate în circuitele hidraulice se împart în două grupe:
- uleiuri minerale,
- uleiuri dificil inflamabile.

2.4.1. Clasificarea ISO pentru uleiurile minerale

Lichidul funcțional utilizat în mod curent este sintetizat pe bază de ulei mineral cu aditivi
adecvați. Este numit și ulei hidraulic. Cerințele referitoare la aceste uleiuri hidraulice au fost
stabilite în standardul ISO 6743-4 sub denumirile HH, HL, HM, HV, HG, ca și clase de bază,
având fiecare mai multe grade posibile identificate printr-un număr de la 15 la 220. Acest număr
corespunde viscozității cinematice medii la 40oC în centistokes (mm2/s). În Germania, se utilizează
în mod curent codificările HL, HLP, HVLP, conform DIN 51524.
Cele mai utilizate sunt uleiurile HM și HV.

2.4.2. Lichide dificil inflamabile

Datorită cerințelor impuse de funcționarea anumitor sisteme hidraulice au fost dezvoltate

lichide funcționale cu proprietăți speciale care le fac să fie mai puțin inflamabile decât lichidele
pe bază de petrol.
Temperatura de aprindere a uleiurilor minerale este situată uzual între 110oC și 140oC.
Aceasta înseamnă că, atunci când un jet de ulei este adus la o temperatură de 110oC -140oC (din
cauză că uleiul a fost încălzit până la această temperatură sau el a atins o suprafață caldă având
această temperatură), va avea loc o explozie sau o ardere în prezența unei flăcări sau a unei scântei,
mediul ambiant fiind aerul. Pentru a elimina acest dezavantaj se recomandă utilizarea lichidelor
dificil inflamabile, care pot fi împărțite în două categorii principale:
- lichide pe bază de apă – fluidul care îndeplinește prin excelență condiția de
inflamabilitate este apa, la care s-a adăugat eventual glicerină pentru a îi scădea

9
 temperatura de congelare și a îmbunătăți puterea sa de lubrifiere. În prezent, se preferă
glicolii și poliglicolii.
- fluide sintetice fără apă – sunt fluide pe bază de esteri fosforici. Unele dintre aceste
fluide sunt prevăzute pentru aplicații industriale iar altele pentru aplicații aeronautice
(de exemplu, Skydrol 500 utilizat la avioanele Airbus). Pentru utilizarea la temperaturi
înalte: 205oC-300oC (avioane supersonice cum ar fi Concorde) se utilizează în principal
silicat esterii.
Pentru aplicații speciale există o clasificare particulară a uleiurilor dificil inflamabile care
precizează capacitatea de a rezista la inflamare și la gama de temperaturi căreia îi sunt destinate.

2.5. UTILIZAREA ȘI ÎNTREȚINEREA LICHIDELOR FUNCȚIONALE

Fluidele hidraulice au ca principală funcție transmiterea energiei sub formă de presiune.

Pentru o bună funcționare a sistemului, fluidele hidraulice trebuie să protejeze componentele
circuitului împotriva coroziunii, să asigure lubrifierea pentru evitarea gripajelor, cu o încărcare cât
mai mică de poluanți.
Pentru îndeplinirea funcțiilor sale principale, fluidul trebuie să cumuleze un ansamblu de
calități cum ar fi: bune calități lubrifiante, un bun coeficient de transfer de căldură, calități anti-
uzură bune și, pe cât este posibil o bună rezistență la foc.
Pentru a-și îndeplini funcția sa, fluidul trebuie să poată curge ușor în condiții de
temperatură dintre cele mai variate și de asemenea pe cât este posibil să fie incompresibil. În plus,
trebuie să fie asigurate condiții optime de lucru și costuri de exploatare rezonabile.

2.5.1. Întreținerea lichidelor funcționale într-un sistem

Calitatea fluidului are o influență directă asupra rentabilității și eficienței unei instalații
hidraulice și de lubrifiere. Pentru aceasta trebuie luate măsuri adecvate: răcire, supraveghere
continuă și un concept de filtrare performant care garantează eficiența și securitatea funcționării
întregului sistem.
- Schimbarea lichidului de lucru
Procedurile de mentenanță adecvate necesită păstrarea curată a lichidului de lucru. Starea
lichidului trebuie notată într-un jurnal zilnic, săptămânal sau lunar. Este cunoscut faptul că atunci
când elementele de filtrare ale sistemului sunt înlocuite sistematic, durata de viață utilă a sistemului
crește.
- Golirea sistemului și înlocuirea lichidului de lucru
Periodicitatea schimbării lichidului de lucru este variabilă. Ea depinde de alegerea
lichidului și de timpul de funcționare a sistemului. Producătorii oferă o gamă largă de lichide
funcționale și este preferabil să se urmeze sfaturile specialiștilor pentru a determina alegerea celui
care răspunde criteriilor de utilizare.
- Răcirea uleiului
În anumite sisteme hidraulice, este neapărat necesar ca lichidul să fie răcit. Temperatura
de utilizare a acestuia trebuie să fie cuprinsă într-o gamă situată între aproximativ 50oC și 55oC.
Ca o regulă generală, nu trebuie depășită temperatura de 60oC pentru a evita îmbătrânirea
prematură a lichidului de lucru.
Un schimbător de căldură corect dimensionat va asigura sistemului hidraulic condiții de
lucru ideale.
Pot exista două variante:
- Instalații mici – nu este obligatorie montarea unui sistem de răcire a lichidului de lucru.
- Instalații mari, complexe – în acest caz, trebuie prevăzut un sistem de răcire a lichidului
de lucru. Componenta utilizată va fi un răcitor, montat pe traseul de retur.
Există mai multe tipuri de răcitoare: cu apă și cu aer. Cel mai des este utilizat răcitorul cu
apă, deoarece este mai eficient.
10
 - Reîncălzirea lichidului de lucru
Un sistem hidraulic nu trebuie pornit dacă lichidul care se găsește în rezervor este prea
rece. La pornire, temperatura acestuia trebuie să se situeze la o valoare de cca. 15oC. Reîncălzirea
se poate face cu ajutorul elementelor de încălzire amplasate pe fundul rezervorului ținând seama
de capacitatea rezervorului.

2.5.2. Poluarea lichidelor funcționale

Lichidul de lucru asigură mai multe funcții în interiorul unei instalații hidraulice:
- transmiterea mișcărilor,
- lubrifierea organelor mecanice,
- disiparea căldurii provenită din frecări,
- drenarea impurităților,
- menținerea etanșeității,
- protecția împotriva coroziunii.
Un lichid poluat nu va fi în măsură să asigure aceste funcții în condiții optimale, ceea ce
va avea inevitabil consecințe asupra funcționării echipamentului în asamblul său:
- Disponibilitatea mașinilor – un lichid poluat generează pene frecvente și deci opriri de
producție repetate, asociate unor costuri de mentenanță ridicate.
- Durata de viață – poluarea lichidului de lucru antrenează o degradare progresivă a
componentelor mecanice ale sistemului, ceea ce va reduce durata sa de viață.
- Performanța în funcționare – scăderea performanțelor funcționale ale unui sistem
hidraulic este adesea legată de poluarea lichidului de lucru. Aceasta se instalează
progresiv sub forma reducerii vitezei de execuție și/sau a micșorării preciziei
mișcărilor, care sunt adesea dificil de detectat dar care au totuși un anumit impact
asupra capacității de producție a echipamentelor în cauză.
Teoretic, într-un sistem hidraulic corect conceput, dimensionat și întreținut, lichidul de
lucru nu va trebui niciodată să fie poluat până în punctul în care poate genera defecțiuni. Totuși,
în prezent, se admite de comun acord că în jur de 70 – 80% din toate defecțiunile sistemelor
hidraulice pot fi imputabile unei puternice poluări a acestora din urmă.

2.5.2.1. Tipuri de poluanți întâlniți și originea lor

Circuitele hidraulice moderne funcționează în general la presiuni ridicate. În acest caz,
trebuie asigurată conservarea calităților lichidelor funcționale la aceste presiuni și îndepărtarea
poluanților care pot avea naturi diferite:
- Particule solide cu muchii ascuțite – acest tip de poluare trebuie eliminat cu prioritate
de către un sistem de filtrare.
- Particule moi și gelatinoase - aceste particule sunt în general inofensive. Totuși, ele se
pot acumula în dispozitivele de echilibrare și de ungere și pot perturba realizarea
funcțiilor acestora. În plus, ele contribuie la colmatarea rapidă a elementelor de filtrare.
- Substanțe solubile în lichid – aceste substanțe nu provoacă uzură în mod direct dar
contribuie la modificarea proprietăților lichidului de lucru (proprietăți lubrifiante,
modul de compresibilitate). În același timp ele pot provoca îmbătrânirea prematură a
lichidului, formarea de calamină și degradarea capacității sale de a fi filtrat.
Principala sursă de poluare este mediul de lucru al sistemului hidraulic. Atât aerul ambiant
cât și umiditatea și particulele pe care le conține pătrund în sistem prin intermediul tijelor
cilindrilor, etanșările de tip labirint și fantele (gurile) de aerisire. Operațiile de mentenanță
(demontare/montare a componentelor, înlocuirea tuburilor flexibile, adăugarea de lichide) sunt ele
însele o sursă de poluare externă potențială. Odată introduși în sistem, contaminanții generează
fenomene de eroziune, abraziune, oxidare, precum și reacții chimice cu lichidul de lucru,
determinând creșterea nivelului de poluare.
Contaminarea lichidului de lucru poate fi: solidă, lichidă, gazoasă, chimică, biologică.
11
 Ansamblul acestor fenomene antrenează crearea unor depozite importante și accelerează
colmatarea filtrelor și uzura componentelor. Utilizarea unui lichid funcțional adecvat și de înaltă
calitate va permite minimizarea efectelor lor și creșterea rezistenței la condițiile severe de utilizare.
În concluzie, poluarea lichidelor funcționale poate avea ca origini:
- uzura internă a componentelor sistemului (de exemplu: fluidele, supapele, cilindrii,
pompele, rezervoarele, motoarele hidraulice, tuburile flexibile și conductele metalice);
- o poluare inițială a lichidului;
- lichidul de lucru - în cazul sistemului hidraulic poate fi generată în cursul asamblării, în
timpul funcționării și în caz de pană;
- o sursă externă, prin aerisirea rezervorului sau prin etanșări defectuoase;
- o introducere nefericită de poluanți în timpul operațiunilor de întreținere:
o în timpul montării/demontării sistemului
o la deschiderea sistemului
o la adaugarea de lichid.

2.5.3. Tratarea lichidelor funcționale

Alegerea unui lichid funcțional și a componentelor sensibile ale sistemului, chiar dacă este
efectuată atent, nu asigură protecția împotriva efectelor îmbătrânirii, mediului și condițiilor
climatice. Câteva soluții simple pot totuși să limiteze aceste incoveniente și să crească considerabil
durata de viață.
În cazul unei poluări anormal de ridicate a lichidului funcțional, singura soluție care poate
fi adoptată este un tratament în derivație: lichidul trebuie să circule printr-unul sau mai multe
aparate externe în raport cu sistemul pentru a fi curățat de particulele sale precum și de apa și gazul
pe care îl conține.
Pentru depoluare pot fi utilizate două tipuri de echipamente:
- grupuri de filtrare
- purificatoare (fig.2.1).

Fig.2.1. Purificator pentru lichidele funcționale

(Sursa: www.boschrexroth.com)

Lichidele poluate pot fi debarasate de particule cu ajutorul grupurilor de filtrare mobile

care sunt montate în derivație față de instalație. Grupurile de filtrare pot fi de asemenea utilizate

12
pentru a filtra lichidul nou atunci când se face umplerea sau pot fi instalate permanent pentru a
ușura sarcina filtrelor principale în scopul prelungirii duratei lor de viață.
Purificatoarele de fluide sunt sisteme complete care, în afară de a reține particulele permit
extragerea apei și gazului conținute în lichidele funcționale.

2.5.3.1. Caracteristicile filtrelor hidraulice

Prevenirea poluării lichidelor funcționale trece înainte de toate printr-o filtrare
performantă. Filtrul este organul central al reglării calității fluidului hidraulic, însărcinat cu
eliminarea particulelor solide.
Filtrarea permite controlul intrărilor de poluanți pentru minimizarea lor și în același timp
eliminarea poluanților periculoși. O bună filtrare depinde de dimensionarea și poziția filtrului în
circuit, dar și de înnoirea sa regulată. În plus, fluidele hidraulice nu au toate aceleași caracteristici
de filtrabilitate.

2.5.3.2. Locuri de amplasare și caracteristicile filtrelor

Filtrele sunt instalate în circuitele hidraulice pentru a limita numărul și dimensiunea
particulelor solide. În general există mai multe filtre amplasate în diferite puncte ale circuitului.
În funcție de locul de amplasare, aceste filtre contribuie la asigurarea funcționării
diferitelor elemente ale circuitului cu un nivel de poluare cu particule solide acceptabil.
Locurile de amplasare a acestor filtre într-un circuit hidraulic sunt:
- la aspirația pompei,
- pe traseul de retur către rezervor,
- sub presiune în circuit,
- în derivație,
- pe sistemul de aerisire (grup de filtrare).
Fiecare filtru instalat în circuit implică o pierdere de sarcină care crește cu:
- gradul de colmatare al filtrului,
- viscozitatea lichidului funcțional care variază în funcție de temperatură.
Alegerea filtrelor în funcție de poziția lor în circuit este foarte importantă.
a. Filtre montate pe racordul de aspirație (fig.2.2)
Filtrele de aspirație numite sorb (crepine de aspirație) sunt montate între rezervor și pompă,
protejând pompa de poluarea grosieră din lichid care poate provoca o uzură puternică a acesteia.

Fig.2.2. Exemplu de filtre montate pe racordul de aspirație

(Sursa: Hydac International)
Ele pot fi montate pe conductă, pe racordul de aspirație în rezervor sau sub acesta. Pentru
a evita stările de funcționare periculoasă pentru pompă, utilizarea unui indicator de depresiune
între filtru și pompă este recomandată imperativ.

13
 Din cauza riscului de cavitație a pompei, sunt utilizate materiale filtrante grosiere cu o
finețe de filtrare > 25 μm. Aceste filtre nu sunt adecvate pentru a garanta protecția organelor
sensibile (servovalve, servodistribuitoare) pentru care va trebui prevăzută o filtrare specifică.
b. Filtre de presiune (fig.2.3)
Acest tip de filtru este calificat ca filtru în linie, conceput pentru o anumită presiune
nominală. El poate fi amplasat înainte sau după pompa principală a sistemului dar și pe circuitul
de retur, între componente și rezervor.
Potrivit locului în care este instalat filtrul, corpul trebuie ales în funcție de presiunea
existentă în circuit, pulsațiile presiunii și debit.
Acest tip de filtre este recomandat în mod special pentru protejarea componentelor
sensibile cum ar fi servovalvele, supapele și distribuitoarele proporționale care se găsesc în aval,
în imediata apropiere. În același timp trebuie luată în considerare dinamica ridicată din circuitele
de comandă.
Filtrele de înaltă presiune trebuie să reziste la presiunea maximă a sistemului. Trebuie
garantată rezistența lor la oboseală în prezența vârfurilor de presiune repetate.

Fig.2.3. Exemple de filtre de presiune

(Sursa: Hydac International)

c. Filtre de retur (fig.2.4)

Acest tip de filtru poate fi montat: pe conducta care duce la rezervor, ca filtru în linie și în
partea superioară a rezervorului. Astfel toate particulele introduse în sistem și generate de acesta
sunt filtrate înainte de întoarcerea lor în rezervor.

Fig.2.4. Exemple de filtre de retur

(Sursa: Hydac International)
d. Filtre de retur și aspirație (fig.2.5)
Acest tip de filtru prezintă următorul avantaj: capacitatea pompei (presiune și debit)
instalată în hidraulica de comandă sau de lucru este executată pentru a alimenta cu lichid filtrat
componentele hidraulice de comandă, adesea de mare calitate și cu exigențe de puritate a uleiului
14
ridicate. În plus, condițiile de funcționare periculoase care antrenează o depresiune în conducta de
aspirație a pompelor de alimentare sunt reduse la minimum.

Fig.2.5. Exemple de filtre de retur și aspirație

(Sursa: Hydac International)

e. Filtre în derivație (fig.2.6)

În sistemele hidraulice foarte solicitate, filtrele de derivație suplimentare sunt utilizate
pentru a evita creșterea numărului de particule fine. Contrar filtrelor principale, numai o parte din
debitul total este filtrată prin filtrul în derivație.
Datorită filtrării continue combinată cu elemente filtrante foarte fine, se pot obține
proprietăți excepționale pentru ulei, independent de ciclul de lucru al echipamentelor.

Fig.2.6. Exemple de filtre în derivație

(Sursa: Hydac International)

f. Filtre de aerisire a rezervorului (fig.2.7)

Ca urmare a schimbărilor de temperatură și a utilizării cilindrilor sau acumulatoarelor,
nivelul de ulei în rezervoarele centralelor hidraulice și de lubrifiere este supus variațiilor. Astfel,
diferența de presiune cu atmosfera indusă este echilibrată de un schimb de aer, având ca și
15
consecință un risc de poluare a rezervorului cu acest aer exterior. Este posibil să se evite
pătrunderea acestei poluări prin intermediul unui filtru de aerisire.

Fig.2.7. Exemple de filtre de aerisire a rezervorului

(Sursa: Hydac International)

16