1

"Un paradis regasit" (Geo Bogza)

Înainte de a părăsi această lume, aş vrea să împărtăşesc celor ce vor rămâne mai
departe pe pământ, în condiţii tot mai puţin prielnice naturii umane, un adevăr la
care am ajuns târziu, şi pe care nu-l pot păstra numai pentru mine. Aş vrea ca
rândurile ce urmează să fie unele dintre cele mai convingătoare din câte am scris. Să
spun ceea ce am de spus, ca şi cum aş vorbi despre unul din leacurile posibile ale
cancerului. Dealtfel, despre cancer va fi vorba, un cancer al sufletului, şi despre
posibila-i tămăduire.

Cam acum două decenii, în anul în care avusesem de suferit de pe urma dezastruoasei
gripe asiatice, stând câteva săptămâni într-un sanatoriu, la plecare, le-am spus celor
ce se străduiseră să mă vindece: - Doctorilor, să ştiţi că mai mult decât toate
medicamentele pe care mi le-aţi dat, m-a făcut bine cireşul: minunea aceea ce se vede
prin fereastră!
Timp de vreo patruzeci de ani - o viaţă de om - de îndată ce mi se sfârşise copilăria,
nu mai mâncasem decât cireşe cumpărate cu kilogramul. Faptul mi se păruse firesc,
mai toate lucrurile de care aveam nevoie le cumpăram, de când devenisem orăşean, în
felul acesta. Chiar prundul gârlei, teritoriul neîngrădit al libertăţii, fusese înlocuit cu
perimetrul limitat al ştrandului, în care pătrundeai plătind o taxă.
Când venea primăvara şi primele fructe ale anului apăreau în piaţă, n-aş putea spune
că nu tresăream o clipă, dar eram departe - foarte departe - de frenezia pe care mi-o
trezeau în copilărie. Pesemne, îmi spuneam cu îngăduinţă faţă de mine însumi, că tot
ceea ce trăiam atunci - delirul ce mă cuprindea când, într-o dimineaţă, le zăream roşii
în frunzişul copacului - ţinea, ca şi săniuşul, de bucuriile unei anumite vârste. Şi mă
îndreptam spre casă, în mână cu punga de cireşe, doar cu puţin mai vioi decât dacă aş
fi dus o pungă de zahăr sau de orez. Vai de acea vreme, când sufletul meu ar fi putut
face parte dintre acelea după care umbla Cicikov!

Pentru că în tot răul e şi un bine, datorită gripei asiatice - fără de care n-aş fi avut ce
căuta în acel aşezământ înconjurat de o livadă - mâncasem din nou cireşe, după o
foarte lungă vreme, direct din copac. Fusese, într-un blând asfinţit, care în mine s-a
transformat în auroră, o revelaţie extraordinară. Aveam cincizeci de ani şi mi-a părut
rău că momentul acela a întârziat atât, că nu puteam spune despre el că venise pe
când cărarea vieţii mele se afla la jumătate.
- O, câte ţinuturi pustii am străbătut, departe de mine însumi şi de ceea ce mi-ar fi
putut umple viaţa de bucurie..., mă căinam pe când, trăgând cu o mână creanga spre
pământ, cu cealaltă duceam spre gură pumni întregi de globule roşii, ca şi cum aş fi
luat o doctorie în stare să-mi primenească întreaga fiinţă.
Fiindcă, descoperisem fericit, că legea cireşelor este să fie mâncate din cireş. În orice
alt chip, îşi pierd virtutea de rouă a naturii, în stare să devină rouă a sufletului
omenesc. De atunci, datorită unor fericite împrejurări, am putut să trag spre mine, în
fiece primăvară, o creangă de cireş. Şi, chiar dacă n-am scăpat cu totul de viroze, în
viaţa mea a fost mai puţină cenuşă.

Visez o lume în care oamenii să fie scutiţi de degradarea de a cumpăra cireşele de pe

tarabă. Visez o lume - şi nu cred că e o pură utopie - în care fiece om să aibă cireşul
 2

său. Să ştie că îl are şi că se poate duce primăvara să intre în comuniune cu el. Am

spus cândva, gândindu-mă la trecutul omenirii, la lungul ei drum spre timpul de faţă:
un om şi un foc, un om şi un câine...Iar acum, gândindu-mă la viitorul ei, la câte
primejdii o pândesc, spun: un om şi un cireş. Un om şi un cireş, ca şi cum aş spune un
om şi un paratrăsnet. Menit să-l apere de mortalele tensiuni de care s-a încărcat
planeta.
Un om şi un cireş - un om trăgând spre sine crengile cireşului - înseamnă un om
redevenit copil, reîntors la acea stare despre care Brâncuşi spunea că, atunci când am
pierdut-o, am murit demult.