Dominic Stanca

Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj -d. 26 iulie 1976) a fost un poet,
dramaturg și actor român.

Este fiul medicului Dominic Stanca și al Corneliei, născută Vlad.

Urmează clasele primare între anii 1932 - 1936, apoi cursurile Școlii Normale de
Învățători din Cluj. În 1936, tatăl său transmite Editurii ziarului "Patria" un caiet al
său de compoziții, poezii, caricaturi și desene, intitulat "Ziua bună se cunoaște de
dimineață", foarte bine primit de critică.

Între anii 1936 - 1940, urmează primele clase de liceu la Seminarul Pedagogic al
Universității din Cluj. Continuă ultimile clase de liceu la Liceul "Aurel Vlaicu" din
Orăștie (1940 - 1944), unde familia sa se refugiase, după Dictatul de la Viena.

Din 1941, datează parodia, în 6 tablouri "Suferințele tânărului Faust", scrisă la

Orăștie. Impresionat de realitățile războiului, scrie ciclul de poeme "Ceruri arse"
(1942 - 1945). Debut literar cu poezia "Crengi" în "Revista Fundațiilor Regale"
(1944). La insistențele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității
"Regele Ferdinand I" Cluj (Sibiu) la care renunță însă curând. Între 1944 - 1946, se
atașează grupării "Cercului literar" de la Sibiu. Se înscrie la Facultatea de Drept a
Universității din Cluj (1944). Din anul 1945, începe să scrie ciclul "Nunțile de la
Romos", care vor fi tipărite în volumul "Strada care urcă la cer" (1997). Între 1946
- 1949, urmează cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Cluj,
specialitatea dramă - comedie.

După terminarea facultății este angajat la Teatrul Național din Cluj (1848 - 1952),
unde joacă alături de mari actori ca: Marietta Sadova, Ion Tâlvan, Dorina Ghibu.
Primul său rol ca actor este în piesa "Frederic Chopin" a lui Ștefan Horea, după care
urmează alte roluri în piese de Mihai Davidoglu, I.L. Caragiale, Maxim Gorki, etc.
Între 1952 - 1953, evoluează ca actor la Teatrul din Reșița. Revine la Cluj în 1953,
la Teatrul Național, unde rămâne până în 1954, când Marietta Sadova îl aduce, prin
transfer, la Teatrul "Constantin Nottara" din București. În același an, se căsătorește
cu Sorana-Iosefina-Caterina Plăcinteanu (în teatru Sorana Coroamă), inginer
chimist și regizor de teatru. Debutează editorial cu volumul "Roata cu șapte spițe"
la ESPLA (1957).

Roluri

Horatio din „Hamlet”, de William Shakespeare,

Busto din „Steaua Seviliei”, de Lope de Vega,
Ferdinand din „Intrigă și iubire”, de Friedrich Schiller,
Chiriac din „O noapte furtunoasă”, de Ion Luca Caragiale.

Scrieri
Roata cu șapte spițe (povestiri), Editura ESPLA, 1957
Pentr-un hoț de împărat volumul anterior, adăugit cu un ciclu de povestiri despre
Avram Iancu, 1968
Hurmuzul jupîniței, 1968
O sălbatică floare, 1976
Balade, 1971
Itinerar dacic, 1972
Strada care urcă la cer (balade), 1977
Timp scufundat (ediție îngrijită de Sorana Coroamă – Stanca și Mariana Vartic),
Editura Eminescu, 1981
Un ceas de hârtie (versuri, traduceri, jurnal – ediție îngrijită de Sorana Coroamă–
Stanca), 1984.

foto Calin Jorza

Dominic Stanca
 Dominic Stanca 1939

Broos, Szászváros, Orăştie

Strazi si case, porti incinse de lumina amiezii, racoarea curtilor in care timpul se numara in obrajii nestiuti
ai pietrelor de rau. Aici e orasul petrecerii verii, al anilor cand mergeam la gradinita germana, cand urcam
in autobusul prafuit care ducea la Sibisel mergand sa ajut la culesul merelor. Aici e strada Viilor fosta
Wassergasse unde in iernile tacute adormeam ascultand alunecarea grelelor sanii disparand in cernerea
ninsorii.

Broos, Szászváros, Orastia ...de altadata si de azi

 Stelian Ivașcu elev în clasele primare

Aici au trait si au format generatii de elevi, bunicii mei dascalii Valeria si Cezar Ivascu, aici a fost indrumat
sa-si aleaga o profesie prin care sa alunge sau sa aline suferinta semenilor, tatal meu, medicul Stelian
Ivascu.

gara din Brad

Gara din Brad este declarata monument istoric. Cladirea, ridicată in anul 1896 de austro-ungari,
reprezinta o copie fidela a unei statii din Tirol, Austria.
drumurile copilariei
In preajma acestei biserici in partea dreapta era intrarea in scoala de pe strada Horia din Brad. Aici am
invatat intre anii 1956 -1959, in clasa domnului invatator Dumitru Vartaci. Invatatorul nostru era din
Pecica. Foarte impunator, foarte sever dar drept, avand un stil de predare aparte. Scotea bancile afara din
clasa si aproape tot anul scolar, exceptand zilele ploioase sau friguroase desfasura orarul lectiilor de
botanica, geografie, istorie, sport numai sub cerul liber. Pentru orele de Matematica, Citire se reintra in
clasa. Afara in gradina ne arata direct pe cer cum sa deosebim norii cirrus de cumulonimbus, apoi
ducandu-ne aproape de copacii ce strajuiau curtea scolii ne invata cum sunt frunzele penat compuse fata
de cele imparipenat compuse, cum se deosebesc florile de cires fata de cele de mar, florile de salcam fata
de cele de cais... Pe geamul clasei iarna ne arata florile de gheata explicandu-ne totodata cum si de ce
apareau toate aceste minunatii.

Biserica Reformata din Brad, imagine din 1914.

1903, Brad, cladirea cu cinematograf (pe dreapta, cea cu balcon)

1905, centrul din Brad.

In stanga, in a patra cladire, la etaj, am locuit intre anii 1955 - 1959. In aceeasi cladire era farmacia
domnului Mihaly care era proprietarul intregului parter. Iarna un felinar ce atarna deasupra strazii facea
umbrele trecatorilor cand foarte lungi cand foarte scurte pe albul zapezii. Urmaream jocul acestei animatii
"in direct" pana cand atipeam cu fruntea lipita de geam. Aveam cinci ani... Emisiunile radiofonice erau -
selectez din memorie - "gimnastica de inviorare"(la ora cinci si jumatate), "muzica la xilofon"(pe la ora 6),
"teatru la microfon pentru copii"(la ora 9), "vorbeste Moscova" (la ora 11), "unda vesela cu Stroe si
Vasilache"(duminica, ora 13), "concert de pranz", "drumetii veseli cu Ion Mustata (tot duminica), fotbal in
transmisiune directa, melodii de mare succes cantate de Vico Torriani, Caterina Valente, Paul Anka, Paul
Robeson, Rodion Hodovanschi, Trio Grigoriu
1899, strada din Brad.

4
... nu m-am nascut la Brad, dar tot ce am invatat despre misterul naturii, despre poezia anotimpurilor,
despre frumusetea sufleteasca a oamenilor - am invatat aici in Tara Zarandului. Aceasta vedere generala a
Bradului dateaza din 1899.
Frizerul

Te rădea într-un ciob de oglindă,

lângă soba de tuci,
pe un scaun cu paiele scurse.

Te rădea după cum vroia el să te radă.

Te lăsa cu obrazul pe jumătate zoit
și ieșea pe scări să-și fumeze țigara.
Apoi se vâra după sobă
și râdea
- râdea cu gura lui lată -
schimonosindu-și fața,
boboșindu-și ochii lui basedovieni.
Și nu știai de ce râde:
de tine,
de el,
de scaunul scurs, caraghios?
Nu puteai tu să afli.
Și nici măcar nu puteai să pricepi.

Apoi până în cele din urmă

îți dădea de capăt,
după ce mai făcea o escală,
fie pentru râs,
fie pentru urinat,
fie pentru înc-o țigară.
Încrustări de toamnă

Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,

vor fi la fel de triste cum sunt eu
şi-ntr-un amurg bolnav şi trist de toamnă,
ţi le va spune ploaia-n locul meu

Pe ziduri vechi în floare igrasia

şi iedera cu ofilitu-i iz...
Tu poate vei păstra fotografia
poetului, într-un album închis.

Va fi târziu... Octombrie... rugină...

alei cu despletiri de vânt şi ploi...
Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu

Inima

„Um hieft menger Geleften

do sticht ein gelden Koast';
drenn luat bahet verschlossen
meng jang verleftet Harz”

„Nevastă-mea acasă
aține-ntr-un săltar
o inimă de zahăr
ce datu-i-am în dar.
Închis-o-am sub cheie
și cheia am dosit,
ca pentru totdeauna
să-i stau zălog iubit...

Ci dânsa nu s-ar spune

că-i mândră de zălog.
Mai bucuroasă-ar pune
mălai sau hrișcă-n loc.
Mereu se minunează
că-i coastănu-ncuiat
și veșnic cere cheia
și zice c-a uitat...

Dar las' că și uitarea

își are leacul ei!
O să presar paprică
pe inima mea dulce
și, ca să n-o mai uite,
i-o dau ca s-o mănânce...”

Așa cânta odată -

și zău, cânta frumos -
în târg la Orăștie
un sas de la Romos.
Eram și eu pe-acolo,
și tot aleanul său
l-am scris în cartea asta,
mai bine sau mai rău.

Linie rustică

Livezile poartă în scutec florile;

ca un tub de orgă sună morile.
Un pom uscat defuncta iubire;
vânt furişat printre crengi, subţire.

O pleoapă ceaţa serii lăsată;

orologii ruginite fără să bată.

Seară vastă, râsetul teafăr;

la căpătâi de veghe un luceafăr.

Numai morile, morile

nu-şi mai tac plânsorile.

Peste toate, clapele

scutură lumina desfrunzită, apele.

Liniște

Liniște...
Liniște...
peste tot numai liniște...

Mi-e atât de bine aici lângă liniște,

lângă cerul adus, încovoiat ca un ram
peste inima mea, când inimă n-am,
peste cântecul meu, când cântece n-am,
peste dragostea mea, când dragoste n-am,
la marginea lumii, când lume nu am...

Nimic

Nimic, niciun cuvânt

Din liniştea ta te întorci
ca un fir de iarbă spre sud
şi eu spre pământ.
Numele meu

Reci mângâieri, ale toamnei, prin scrum...

Din vorbele tale de-altădată, nimic...
Ziua de ieri n-o mai găsesc nicidecum...
Şi ce frumos îmi spuneai: Dominic...

Lungi destrămări ale serii, de fum...

Stinse chemări, ca nimic...
Parcul, acum, ucis de-ntrebări...
Şi ce frumos îmi spuneai: Dominic...

Ah, cât aş da, draga mea,

ornicul vremii să-l stric!
Iarăşi să-mi spui, cum alt'dată-mi spuneai:
Dominic...Dominic...Dominic..

Orăștia

Senină te las, precum ești,

cunună de cer și pământ.
Iezii te pasc prin livezi,
mult azur îți spânzură-n vânt.

Cer luminos, unduios te adie

și flutură cald peste-nalte podgorii,
unde o gaiță hoață pe care o știu din pruncie
ascunde struguri în praf sub aripa morii.

Albă, tăcută te las și încinsă de râuri,

lume de blânde poveri și de calme contururi,
stăpânite culori de străvechi păpădii.

Numai anii - pești argintii - nu se-ntorc

prin albia serii, ucată acuma,
în albul zăvoi, unde plopii stingheri
cu brațe mișcate pe sus caută luna.

Pe deal un sat

În satul ăsta-nsingurat
nici câini, nici clopote nu bat.
Nimic nu-i tulbură zidirea:
nici paşii mei, nici amintirea,
nici foc, nici molimi, nici jivine
şi nici păreri de rău sau bine.
În dalba lui singurătate
dorm oile pietrificate.
Pacea-i aşijderea din veac:
oasele zac,
pietrele tac.

Profesorul de gimnastică 

Îl găseai la masa cafenelei scriind,

îl ascultai la cursuri vorbind despre-o floare,
despre Eminescu, Arghezi sau Blaga, despre sonet sau rondel,
deși materia lui,
o dexteritate banală
pe care-o preda o singură dată-n săptămână
n-avea nimica de-a face cu Limba Română.
O gravă înțelepciune, mai în vârstă ca el,
îi călăuzea pașii, acțiunile, vorba.
Semna editoriale la foaia locală
și din când în când își încredința poeziile
unor elevi silitori, mai mult sau mai puțin talentați,
să le declame la câte-o serbare școlară.
(Și nu erau poezii cu nimic mai prejos
decât ale multor confrați consacrați zgomotos.)

Dintre foștii săi elevi de liceu

mulți, foarte mulți au ajuns în posturi înalte,
dar nimeni, nici barem unul din ei
nu l-a ajutat la adâncile lui bătrâneți
sa-și vadă poeziile înmănuncheate-ntr-o carte.

Sifonarul 

Ce polifonie în căruciorul său mic!

În lacra lui verde cu păuni și cu stele.
În laboratorul său portativ
pe care-l trăgea singur, ca un căluț costeliv,
cling-clang sau cling-cling... obsesiv pe pavele.

Cling-clang armonios cu sticlele pline

pe panta pieptișă, dantelată a străzii,
cling-cling zgomotos cu sticlele goale
dansând dezaxate între șipcile lăzii.

Și ieri ca și azi și azi ca și mâine -

cling-clang la deal, cling-cling la vale -
trecea sifonarul cu sticlele pline,
trecea sifonarul ca sticlele goale.
Strada dealului 

Strada urca tăcută spre cer

până la ultimul şir de uluci.
De-acolo, începea amurgul:
şi vânăt, şi roşu, şi cu frunze de nuci.

Gardul zăcea povârnit spre cărare,

viţa de vie luneca după vânt,
nucii şopteau cu frunze amare,
îşi lăsau umbra peste partea mea de pământ.

Vechi păpădii – constelaţii fugare –

plecau de la noi, pâlpâiau pe ziduri.
Nu ne mira niciun semn de întrebare,
Galbene veşti picurau prin grădini.

Pomenire ție, Ștefan cel Mare

Zaci sub această lespede rece
Dar tu ești pretutindeni.
În fiece bruș de pământ;
În bobul de grâu, de mei, de tămâie
În sabia frunzei, în piatra din râu
Peste tot înflorești, primăvară eternă
În inimi, în sălcii, în spic, în cicoare.
A cui e dumbrava? A lui Ștefan cel Mare !
A cui e fântâna? A lui Ștefan cel Mare !
Cine-a dat pomilor umbra-n cărare?
Ștefan cel Mare !
Turnul, acum povârnit în spre apă,
Numele tău îl păstrează pe zid,
Râul când sapă sub albii
Dezgroapă bourul tău pe fiece blid.
A cui e cetatea? A lui Ștefan cel Mare !
Polobocul din zid, mucezit sub firidă,
Ulcica de lut... A lui Ștefan cel Mare !
Toate sânt ale tale..
Ale tale sînt colinele,
Movile cu cerul pe umeri și stânele.
Te-ngână în spume de armi Durăul
Te leagănă-n frunze vița de vie
Cotnarii-s ai tăi si Hârlăul !
Stejarii bătrâni poartă numele tău,
Codrii din munți și codrii din văi
Poarta numele tău.
Duzii cei drepți ca lumânarea de său
Străjeri lângă drum, poartă numele tău!
Pe-aici a trecut Ștefan cel Mare,
Aici a rămas în popas Ștefan cel Mare,
Aici a vânat căprioare,
Aici hoarde tătare,
Aici a zvârlit o săgeată mai departe de Soare,
Aici a băut din smălțate pocale
Vinuri dulcii și pelinuri amare.
Pe-aici a trecut Ștefan cel Mare,
Aici a săpat o fântână
Și colo pe brână Şapte Izvoare.
Tot ce-i în țară, și om te îngână.
Tu, tu ești sângele bun al câmpiei
Tu ești piatra, tu ești izvorul,
Tu ești ochiul din munte,
Tu ești piatra și vatra,
Tu.. tu ești inima Moldovei bătrână!
Piatra, ceara, fierul, mormintele
Îți poartă săpate în palme cuvintele
De-aceea astăzi când trecem un vad,
Când batem un drum, când urcăm o cărare
Știm fiecare că pe-aici, într-o zi a trecut si
Ștefan cel Mare.

Cantec de frunza

Lasă-mi-te frunză'n palmă

Să citesc cine te'nseamnă.
Te înseamnă vântul, omul?
pasărea din pom sau pomul?
Scrie cineva din lume?
Te trimite mie anume

Scrie alb ori verde scrie?

Negru-i scris ca pe hârtie?
Scris de ziuă-i ori de noapte?
Nu. Nu-i scris. Sunt numai şoapte.

Pelin
„Veniti dupã mine, tovarãsi”
Lucian Blaga

În toamna cãzutã pe zãri si pe mine,

se coc boabe mari în ciorchine
si curge pelinul…
si toate curg iarãsi…
Ce facem de-acuma, tovarãsi?

Nectarul sã umple paharele-n grabã!

Niciunul din voi n-are-acum altã treabã
decât sã soarbã din cupã veninul
si-n piept sã-si înece
amorul,
suspinul.

Umpleti-vã cupa
si beti dupã mine!
Betia nu-i patimã rea,
e un bine!
Viata amarã,
viata cea durã
de-acuma sã parã
mai rozã,
mai dulce,
mai purã!
Sunt singur în marea durere
cãci nimeni din voi nu mi se face pãrtas:
voi râdeti… eu plâng… sunt un las!
Dar nu!
Vreau sã râd – cãci nu stiu
de iadul mã lasã uitat.
Sunt singur, nevolnic… si beat!

Sorbiti toti din cupe veninul!

În hohot de râset sã piarã pelinul
si-n noi sã se stingã durerea si chinul!
E toamnã…
Butoiul sã cadã sub daltã,
din picuri sã iasã,
sã creascã o baltã
de vin – fiindcã iarãsi
e toamnã!

Secati toatã balta, tovarãsi!

Scrum
E toamnã? Sau numai vântul nebun
umple lumea de fum si de scrum?

E toamnã? Sau numai vântul bolnav

ne umple de sânge si praf?

Vorbele toamnei adevãruri ascund:

întelepciunea trãieste-n afund.

Pãsãri când au plecat

un singur strigãt mi-au lãsat.

Îl strig si eu înãbusit de fum.

Pãsãri, pãsãri, de ce-ati plecat la drum?
Resemnare
ca sã Când vom veni la toamnã împreunã,
culegem frunzele din parc,
când vom veni tinându-ne de mânã
trecând pe sub-al ramurilor arc,

va fi – desigur – toamna cea mai tristã

din toate câte-au fost si au trecut,
iar noi, c-o fluturare de batistã,
vom da plãcerii ultimul salut.

Pe rând si zilele descreste-vor în silã

când frunzele pornesc sã se dezlege…
si eu voi umple filã dupã filã,
cu versuri monotone si betege.

Si-n toamna care va veni de-acuma

se va sfârsi tot ce-am avut frumos,
pe-alei o sã se astearnã rece bruma…
noi vom uita… noi vom uita ce-a fost.

•
••
Nu te cunosc femeie! Departe e de mine
scânteia care-aprinde al sufletului rug!
Pãcatul si incestul te-au zãmislit pe tine,
de ochiul tãu m-acopãr, de bratul tãu eu fug!

Sodoma si Gomora ti-au legãnat dezmãtul

si serpi se-nveninarã la sânii tãi, perechi!
Eu nu-ti cunosc puterea, nici farmecul, nici pretul,
eu nu cunosc pãcatul pãrintilor strãvechi.

Tu porti în ochi blestemul si în cuvinte hulire…

Zadarnic întinzi bratul întru ispita mea!
Departe e de mine pãcatul din iubire!
Nu te cunosc femeie – si nu te voi cânta!

Carte de vizitã

Ti-am bãtut la geam azi-noapte,

beat ca-n nicio altã zi,
si ti-am repetat în soapte
cât de mult te pot iubi!

N-ai iesit la geam. Stiu bine:

ti-a fost scârbã sã mã vezi.
Ce-ti putea pãsa de mine?
Tot ce-ti spun, nu poti sã crezi.

Nu voi mai veni vreodatã

sã bat la fereastra ta.
Iartã, nu fii supãratã:
te iubesc, nu-i vina mea.

Inscriptie sub fereastra iubitei

La ora asta vin alcoolizat.

Iubito, iar m-am îmbãtat,
cãci în paharul petrecut
doar chipul tãu eu l-am vãzut.
Nu vinul ce l-am desertat,
ci chipul tãu m-a îmbãtat.

Fum
Danseazã-mi azi din nou, danseazã-mi iar
precum fãceai, temut, odinioarã,
un dans al frunzelor ce se coboarã…
De mâine voi fi iarãsi solitar.
Danseazã-mi azi din nou – si dansul tãu
sã fie fum, ca fumul de pe zare,
sã fie cârd de pãsãri cãlãtoare
si strigãtul pãrerilor de rãu.

Danseazã-mi azi din nou, cu pasii rari…

Cât te iubesc, micuta mea minune!
De mâine voi fi cel mai trist din lume
si cel mai singur dintre solitari.

Danseazã-mi astãzi cea din urmã oarã

si fum pe zãri sã fie dansul tãu,
un strigãt al pãrerilor de rãu…
Danseazã-mi cum dansai odinioarã.

Herbststimmung
Uite, asteptãm ora sã se iroseascã…
Prieteni! Voi ciocni un pahar în sãnãtatea voastrã!
Peretii ne strãjuiesc, albe catacombe,
cu o mânã rece ne dezmiardã-Octombrie.

Toarnã! Ascultati tic-tacul…

Vom astepta mult? Vom mai respira mult?
În nebãnuitul meu tumult,
prieteni, azi, m-am întovãrãsit cu Dracul!

Urlã bolta! Cu rezonante celeste,

mereu, mereu aceeasi poveste:
Omul, Viata, Vinul, Plânsul,
Creierul – si gunoiul dintr-însul!

Miroase a om straiele acestea,

miroase a sânge vinul din pahar!
Sparge-te-n tãndãri, blestemat pocal!
Prieteni, sã sfârsim povestea.
Testament
La intersectia cerului finit
Cu cerul infinit, se aflã-o stea
Care-a ars cândva nepotolit
Si care-a fost desigur steaua mea.

Acolo fiul meu as vrea s-ajungi

Când vei cutreiera în nava ta
Viteaz astronaut de curse lungi
Prin cosmosul ce mi-o încãtusa.

Opreste-te putin la tãrmul ei

Si cerceteaz-o ca pe-un vechi mormânt.
Vezi pentru ce a ars fãrã temei
Si pentru ce s-a stins asa curând.

Iar dacã poti si ai putin rãgaz

Din focul navei tale, planetar
Ia o scânteie chiar si pentru-un ceas
Si-n amintirea mea aprinde-o iar.

•
••
Ce vecin vã spuse, doamnã
cã-ntr-un amurgit de toamnã
tras de-un cal mânat de soartã
s-a oprit la mine-n poartã
cu alai de spaime noi
dricul linistei de-apoi.

Ce gropar, iscoadã beatã

lãcomind sã ia pomneatã
spuse c-a sãpat mormântul
unde vrutu-m-a pãmântul
asezându-mã pe veci
sub morman de neguri reci.
Ce bãbuscã, ce momâie
spuse cã de ani tãmâie
oasele-mi încenusite,
gândurile-mi adormite
si la crucea mea de lemn
toarnã-n candelã untdelemn.

Doamnã, totul i-o poveste

pentru lumile aceste,
moartea stã de mult la pândã
sã mã mistuie flãmândã,
simt rãsufletu-i enorm
si-n sicriu mã fac cã dorm.

Noaptea când îmi pun pe fatã

masca mortului de gheatã,
trec gândacii peste mine
cu solii de rãu si bine.
Ca prin vis eu le gândesc,
nici nu-i chem, nici nu-i gonesc.

Doamnã, totul i-o poveste

pentru lumile aceste,
moartea stã demult la pândã
sã mã mistuie flãmândã,
simt rãsufletu-i enorm
si-n sicriu mã fac cã dorm.

(Aceastã poezie o recita actorul Ion Marinescu)