KARAGANDA 1

Eram în lagãrul 9 din Karaganda. La un pas de noi se ridicã podiºul Altai ºi

mai în rund, la dreapta, Himalaia, cu vârfurile permanent bãtute de furtuni ºi
viscole. Pe ºesul nisipos al Karagandei, pustiu ºi iar pustiu. Ici-colo, pâlcuri de
ierburi rare ºi copaci chirciþi. Pânã la linia Transsiberianului câmp întins, dune
de nisipuri ºi nici un om. De cum rãsãrea soarele ºi pânã la asfinþit vântul bãtea
ca turbat, ridicând nisipurile ºi purtându-le în viscol. Noaptea se fãcea liniºte;
natura încremenea ºi vânturile stãteau. Numai sus pe Himalaia stãruiau
viscolele.
Rãzboiul i-a obligat pe ruºi sã punã în exploatare terenurile virgine din
regiunile siberiene. Aici în Karaganda - la un pas de graniþa Chinei - este petrol
ºi cãrbune. Pustiul a fost încercuit cu sârmã ghimpatã, au apãrut bordeie ºi între
sârme, deportaþi ruºi, ºi separat, în alte lagãre, prizonieri.
Eram puþini în acest lagãr. Vreo 200. Veniserãm de la Astrahan, fãcând un
scurt popas la Oranki, unde se formase divizia de voluntari „Tudor
Vladimirescu" în urma acþiunii propagandistice a Anei Pauker ºi sub presiunile
ruseºti - ºi ne aciuaserãm aici, în câteva bordeie, aºteptând pe cei ce aveau sã
vinã dupã noi.
Drumul, în niºte vagoane de marfã nenorocite, îl fãcuserãm cu morþi,
pãduchi, foame.
În lagãr, pe lângã relele ºtiute, se mai adãuga ºi lipsa apei.
16
Lucram la o minã de cãrbuni, afarã; cãram cãrbuni cu vagonetele ºi când
venea pânã aici, aproape, un tren, încãrcãm marfa în vagoane ºi plecau apoi spre
apus.
Munca era grea; noi eram ca niºte cadavre ºi vântul ne nãucea de cap.
Când, cãtre searã, intram în lagãr, începeam vânarea ºobolanilor. Turnam
apã cu gãleþile în gãuri ºi cu bâta le aþineam calea. Jupuiþi, aveau o grãsime
fadã,
gãlbuie. Noi îi gãseam tot atât de gustoºi ca niºte purcei de lapte.
Curând vânatul se termina. Ne uitam la cerul sticlos ºi la furtunile de pe
munþi. Pe acolo bãteau ninsorile; pe acolo se risipeau ploile. La noi ajungea
numai vântul rãu...
Seara, pe cer stelele erau mari cât palma ºi aerul rece ºi ameþitor, ca un
rachiu tare. Foamea rupea din mãruntaie ºi nopþile se prefãceau în prânzuri
împãrãteºti. O salivã dulce ca mierea îþi inunda gura; corpul se autoconsuma.
*
La 5 iulie 1943 a început marea bãtãlie de tancuri ºi blindate în regiunea
Kursk, Bielgrad, Orei. Se pare cã aceastã bãtãlie a însemnat cea mai masivã
ciocnire de blindate pe care a cunoscut-o cel de-al doilea rãzboi mondial. Bãtãlia
s-a încheiat la 12 iulie cu victoria nemþilor, care însã nu au putut exploata acest
succes; nu au avut cu ce se duce mai departe; nici tancuri, nici benzinã, nici
oameni.
Lucrurile s-au petrecut la acea orã la fel cum s-a întâmplat cu Pirus, în
antichitate: „încã o victorie ca aceasta, ºi-a rãmas fãrã ostaºi".
La poarta lagãrului, în interior, era un bordei unde Comisarul politic îºi fãcea
treburile lui, cu ajutorul unor austrieci, în faþa acestui bordei se instalase un
panou mare cu harta Rusiei ºi cu actualul teatru de bãtãlie. Linia era marcatã cu
steguleþe roºii.
Trecând la lucru, sau când reveneam de la minã, obligatoriu treceam pe
lângã acest panou ºi ne aruncam privirile acolo. Interesul nostru s-a reaprins
pentru problemele rãzboiului când Comisarul politic a trecut din bordei în bordei
ºi ne-a citit din Isvestia, cã acolo la Bielgrad, a început o bãtãlie epocalã de
care
depindea soarta rãzboiului.
Comisarul era foarte politicos cu noi ºi asta ne-a pus pe gânduri. A doua zi,
tot pe calea ziarului am aflat cã la Stockholm, doamna Kolontai, ambasadoarea
Rusiei, ducea tratative de armistiþiu cu nemþii...
Cine ºtie? Pacea era la un pas de noi ºi parcã ne vedeam plecând din
Vladivostok pe apã ºi, înconjurând Asia, pe la Suez, intrând în Europa. Pe feþele
noastre, pudrate de praf de cãrbune, jucau lumini ºi umbre!
Ziua urmãtoare n-am mai ieºit la lucru. Stãteam pe blaturi - echipaþi, gata
pentru muncã. Pe poartã au intrat vreo zece soldaþi care s-au postat la uºile
bordeielor ocupate - cinci la numãr - zicând: „Nimeni nu iese afarã pânã nu dãm
noi ordine".
17
Ne uitãm pe ferestre. Curtea pustie, nemþii la locul lor ºi mina, uite-o colo.
Pe la ora 10, poarta lagãrului s-a deschis ºi-ncet a intrat un convoi de 12
camioane supraîncãrcate cu saci ºi baloturi.
Convoiul a defilat prin faþa noastrã, ºi era încheiat de un autobuz pe care se
vedeau însemnele Crucii Roºii - „Ce-o fi mãi?" ne întrebam unul pe altul. Ce-o
fi, ce n-o fi, cã iatã ne-am trezit în bordei cu vreo zece doctori ºi sanitare
guralive ºi vesele ºi care ne pofteau: „Domnilor ofiþeri, poftiþi la vizita
medicalã."
- Auziþi fraþilor, zicea Petricã Ilie, suntem «domni»... ªi când te gândeºti cã
pânã acum ne umpleau de înjurãturi.
ªi cu forþa ne-au vizitat, ciocãnindu-ne toate oscioarele, ne-au înþepat cu
acele, pe unde se mai gãseau rãmãºiþe de muºchi ºi tot aºa, cu bunãvoie, Crucea
Roºie a trecut la bordeiul vecin.
ªi iatã-i pe soldaþii ruºi, tãbârcind saltele, pãturi, cearºafuri pentru noi:
„Poftim, domnilor ofiþeri, sunt pentru dumneavoastrã".
- Ei, aºa înþeleg ºi eu; scumpele noastre oseminte trec acum la caldã odihnã,
zicea ªtefan Tumurug.1
1 mort de foame la Canal.
La ora prânzului aºteptam sã ne cheme nemþii de la bucãtãrie, la hârdãul cu
supã. Trecuse un ceas peste ora mesei ºi înspre bucãtãrie nu se miºca nimic.
Puþin mai târziu, au venit în pas grãbit douã fete, îmbrãcate în ºorþuri albe ºi cu
tichie albã pe cap ºi ne-au invitat:„Poftiþi la masã, domnilor ofiþeri". Nu ne
venea sã credem urechilor; auziþi? „Poftiþi la masã, domnilor ofiþeri"?! ªi-am
plecat cu neîncredere ºi curiozitate totodatã sã aflãm ce mai era ºi asta?
Am intrat în bordeiul cel mare, de lângã bucãtãrie - unde ar fi trebuit sã fie
„sala de mese". ªi-acum, chiar aici, era o salã de mese! Ne-am crucit. Doamne,
ce-i asta? Mese noi, la rând, cu bãnci de-o parte ºi de alta. Pe mese, aºternute
feþe de masã, de olandã, ºerveþele de pânzã albã, farfurii, linguri, furculiþe,
pahare de cristal. Pe masã, untiere cu unt-calup, brânzeturi, mezeluri ºi muºchi
afumate; pe deasupra, pescãrie.
- Poftiþi, domnilor ofiþeri, îndrãzniþi cãci masa este pusã pentru
dumneavoastrã.
ªi fetele vesele ne-au luat de mânã ºi ne-au aºezat la mese. Poate cã visãm.
Sandu Muscã, lângã mine, ºi-a tras un pumn în cap; a constatat cã-i treaz ºi încet
mi-a ºoptit: „Oare n-au pus otravã în bucate?"
- Hai sã mâncãm domnilor, ce ne mai codim atât; plata o facem la urmã.
A fost ca un semnal de atac. Cele puse pe masã, de teamã sã nu disparã, nu
atât s-au mâncat cât, în marea lor majoritate, au trecut în buzunarele noastre ºi
în
sân. A venit o supã cu stele de aur de deasupra ºi mâncare scãzutã de conserve.
Mai apoi o prãjiturã - venitã în cutii americane ºi þigãri cu scriere yanchee. Masa
s-a încheiat cu o cafea „Moca" veritabilã. Prin buzunare, de toate ºi, mai ales,
18
felii de pâine albã.