Subestimarea – un pas înainte și doi 

înapoi

De cele mai multe ori ne subestimăm. Am observat-o la

mine. La cei din jurul meu. La majoritatea dintre cei cu
care îmi intersectez întâmplător pașii.

Nu am înțeles niciodată de unde provine această teamă

absurdă care ne inundă cele mai intime gânduri și ne
amorțește simțurile.

Nu am înțeles de unde ni se trage această neîncredere pe

care o simțim în cele mai importante momente, în clipele în
care trebuie să iei cele mai dificile decizii.

Nu am înțeles de ce inima este atât de neliniștită în

preajma alegerilor, de ce sufletul  este atât de tulbure în
preajma momentelor cheie din viețile noastre.

Parcă, cu cât ajungem mai aproape de ceea ce ne-am

dorit, cu atât mai mult ne simțim mai departe de atingerea
obiectivului personal.

Ne lipsește încrederea individului care are succesul de

partea lui.

Ne lipsește pasiunea și determinarea individului care știe

că va reuși.

Ne lipsește motivarea omului care este una cu visul său.

M-am întrebat de ce fac asta. De ce mă subestimez.

De ce nu am suficientă încredere în mine.

De ce nu risc niciodată. De ce nu sunt spontană. Și nu am
ajuns la vreo concluzie.

Pur și simplu nu sunt așa. Sunt un altfel de om. Ceva mai

prudent decât sunt alții. Ceva mai cuminte, mai analitic,
mai lent.

Îmi place să observ lucrurile și să le disec. Și când dau

peste ceva care mă depășește, pur și simplu mă dau
deoparte.  

Fără să încerc, fără să mă strădui, fără să-mi impun să

reușesc. De ce fac asta? Nu știu.

Răspunsurile întârzie să apară. Știu doar că în sinea mea

râvnesc la ziua în care o să încetez să mă subestimez, la
ziua în care o să încetez să mă descurajez, la ziua în care
nu o să mă mai tem de consecințe.

Râvnesc la ziua în care o să-mi trăiesc viața, pentru că

acum nu o fac decât pe jumătate !!!...

Știu asta în sinea mea. Și devine mai greu când o recunosc

și o spun cu voce tare.

Nu am suficientă voință pentru a lăsa în urmă toate aceste

rețineri, dar acest lucru nu mă împiedică să lucrez constant
la mine însămi.

Și poate că trăiesc cu jumătăți de măsură, și poate că mă

subestimez din când în când, și poate că port în suflet
îndoieli și regrete, însă sper ca toate acestea să mă ducă
în punctul în care îmi iau inima în dinți și încetez să mă
lamentez pentru fiecare eșec din viața mea.

Poate ...am această speranță pentru mine. Și pentru toți

cei care ne subestimăm și trăim în culori de gri. Lumea
pentru noi nu e deosebită, nu e minunată, nu e
extraordinară.

Noi vedem lumea așa cum este ea, deși poate ne dorim să
o vedem așa cum o văd ceilalți. Miraculoasă. Frumoasă.
Plină de provocări și necunoscute.

E dificil să te schimbi. Nu imposibil, însă! Știu asta, mai

trebuie să lucrez în această direcție.

„Căutam mereu putere şi încredere în afara mea, dar

acestea vin dinăuntru. Erau acolo dintotdeauna!!!..” ~ Anna
Freud