1

RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EXILULUI ȘI AL PREOȚIEI

NOASTRE.

PARTEA A DOUA A CĂRȚII

1. GLORIILE NEPIERITOARE ALE NEVREDNICIEI MELE.

Întorcându-ne din Germania, preoți născuți, nu făcuți, a început pentru mine și Gigi o scurtă
stagiune de mari împliniri, mari glorii, mari satisfacții, mari iubiri. Din octombrie până spre noaptea
sfântului Nicolae a anului 1978.
De ce numai atâta ? Din vina mea, din prea mare vina mea.
S-o luăm ușor.
2.PIERINA GILLI
După o noapte de tren de la Munchen, ne coborâm direct la Brescia, căci țineam să vedem pe
vizionara și mistica Pierina Gilli1, la Montichiari- Fontanelle, unde încă de pe atunci se țintea la
construirea unui sanctuar în cinstea Fecioarei ce se prezentase ca ”Rosa mistica”. Autoritățile
bisericești, episcopul, Vaticanul erau împotrivă, calomniile asupra persoanei și a mesajelor Pierinei
zburau peste tot, după cum este obiceiul în Biserica Catolică de totdeauna, dar mai ales în timpurile
noastre. Noi aflasem de importanța persoanei, a locului, a revelațiilor de la Maica Lodovica și ni s-a
părut a avea ocazia cea mai bună, după succesul hirotoniei noastre, să trecem pe acolo, purtând cu
noi și pe Tăticu. Fontanelle era văzut ca un mic Lourdes, deși spiritul lui e mai aproape de Fatima,
de grija pentru cei persecutați în Rusia, mai ales după ce exact într-un 7 noiembrie, (1947) Pierinei
îi apăruse Fecioara de mână cu micii Francesco și Jacinta, copiii vizionari de la Fatima, ca să o
întărească împotriva durerilor fizice și morale viitoare. Aluzia la Fatima, la triumful Inimii Mariei,
prin salvarea Rusiei de sub Comunism, sunt suficiente ca să înțelegem aversiunea teologilor, a
ierarhilor și a așa zișilor credincioși, adoratori ai comunismului și ai lui Stalin însuși și, automat,
dușmanii noștri. Dacă mai pui și legătura cu mesajul de la Ghiaie de Bonate, (am fost și acolo, mai
târziu), unde mesajul era explicit pentru salvarea Rusiei cu orice preț și unde s-au nimerit să fie de
ajutor cei mai urâți soldați ai istoriei, ”repubblichini” cum erau porecliți, adică cei care încă mai
luptau eroic contra fiarei roșii, se poate înțelege de la sine josnicia nivelului oficialității și al
clienților lor, care ne-au chinuit și dezgustat, de atunci până azi.

1
Pierina Gilli nata nel 1911 morì il 12 gennaio 1991 a Montichiari, in località Boschetti.
 2

Oh, aș scrie o carte numai despre această întâlnire cu Pierina Gilli !Ce inspirație fericită am
avut ! Ce ne păsa nouă de o Biserică persecutore, ai cărei birocrați ajung și ei să accepte evidența a
paișpea zi după Scripturi! Dumnezeu a ispirat pe Monseniorul, biblist și academician, Enrico
Rodolfo Galbiati, și pe bunul Vittorio Messori să demonstreze seriozitatea fenomenului și a
persoanei, obligând episcopii și Vaticanul să-i ia în serios. Acum, după 2000, se construiește un
sanctuar, se încurajează pelerinii, se tipăresc jurnalele inedite ale Pierinei, (editura Ares, 720 de
pagini!): Prea târziu. Ca și în cazul alor noștri, Pierina a murit în 1991, cu…. nod în gât. Dar cui îi
pasă de nodurile cuiva, la nivel de Ierarhii, de Puternici ai zilei, de farisei și de cărturari!
Noi n-am avut nevoie de recunoașterea nici unui teolog, ca să intuim imediat autenticitatea
Pierinei, ca și a multor, altor, mistici nerecunoscuți. Nu e greu să distingi, nu ai nevoie de cine știe
ce studii sau revelații… când ții la sinceritate, la adevăr, la iubirea de frați, la respectul pentru
celălalt cu maximul de atenție. Acea atenție care te ține lucid.
Și eu și Gigi am vorbit în privat cu Pierina și fiecare dintre noi a rămas edificat în mod
suprem de tot ce a spus, de cum s-a comportat, de lumina interioară pe care o emana.
Am întrebat-o clar: ”ce va fi cu mine și cu preoția mea”.
Mi-a spus imediat, privindu-mă cu milă: ”ai multe daruri, vei da mult, dar vei suferi și mai
mult din cauza persecuțiilor dușmanilor Domnului”.
Nu a spus care dușmani.
Și a adăugat și alte accente care m-au impresionat până la lacrimi.
Nu am cuvinte să descriu fericirea de pe fața Maicii Lodovica, povestindu-i noi de această
duhovnicească aventură.
Și noi și ea am dat totdeauna credit unui vizionar sau mistic, până la proba contrară și nu
invers cum fac invidioșii, numind metoda lor ”prudență științifică”. Nici o prudență, ci doar
declașarea imediată, în ei, a invidiei, a geloziei și a rușinii de a se vedea atât de josnici. După care
vin expresiile a posteriori, care pentru cei lucizi confirmă murdăria de la care au pornit .
Ani mai târziu m-am reîntors la Pierina. Trăiam momente mult mai dramatice decât prima
oară. Și ea a fost la fel de lucidă, inspirată și plină de Duh Sfânt.

3.MISSAE PRIMIȚIE ÎN NORD

Apostolatul nostru de preoți în Italia începe imediat cu foc și duh. Vicarul Guglielmo
Pistone ne permite să slujim în Capela Maicilor la Settimo, nunta oaspeților români, Iepuraru, cei
care conduseseră pe Maica Lodovica și pe Ines cu un an în urmă, incognito, prin România
comunistă.
Tăticu se uita pentru prima dată admirativ la mine:
 3

-Dar bine mai știi s-o slujești, de parcă de o viață ai slujit ca preot.
-Da ce crezi că am pierdut timpul pe când te urmăream la episcopie de când eram mic ? Îi zic.
Și așa era, eu la seminar, la examen, la 14 ani, m-a prezentat cu slujbele și rugăciunile, teologia și
Biblia deja studiate cu el, și învățate, cum s-ar zice, pe dinafară.
Și Gigi era la fel de priceput, dar încă de pe atunci le semplifica și le relativizza. Îl judecam, dar ce
dreptate avea !
Au urmat Missele solemne prin toate parohiile, catedralele, mânăstirile prietene. Ba chiar și
în saloanele amicilor. Visul meu se împlinea: mai multe Missae pe zi. Când eu slujeam prothos,
Gigi predica și invers. Tăticu, mereu prezent la altar și cu comentarii, nu totdeauna fericite, despre
libertatea din RSR.
De la Settimo la Pinerolo, de la Milano la Bologna, de la Novara până la Roma, Missele
noastre primiție, cu muzică aleasă, omilii elevate, oaspeți iluștri, și cu părinții noștri episcopi,
savanți și monseniori care-mi răsfățau pe Tăticu, ne-au ținut veșnic în al noulea cer. Am slujit în
toate limbile și riturile: la ucrainence, în slavă pură, ca și cu Pater Lacko; în latină, Missa veche și
nouă, după preferințele amicilor; iar în capela noastră, în fiecare seară schimbam ritul: Mozarab,
malankarez, malabarez, libanez, copt, etiopian, cu textele în italiană și germană, după cărțile la
dispoziție.
Gigi nu se băga, își făcea cruce de joaca mea prin rituri. Dar niciodată n-am fost mai serios
ca în acele zile. De la Didahie la Missele gallicane și vechi-engleze, la textele Sf Nicetas sau
Ambrozie, nu există un colț al sufletului care să nu fi fost hrănit. Un singur rit face ca un singur fel
de mâncare: lipsesc multe vitamine. Iar dacă mai adaugi și discul cu Missa Nelson sau a
Încoronării, sau cele solemne, de la Mozart la Beethoven, hrana este asigurată.
Eu am folosit din prima clipă toate pârghiile pe care Catolicismul le-a dat ființei umane. Majoritatea
catolicilor rămân sectari, ca și ne- catolicii. Ani mai târziu mi-am dat seama că îți trebuie luciditate,
curiozitate, patimă, neliniște, toate îndreptate către Cer, ca să fii catolic cu adevărat. Cel puțin în
cult și principii.Iar în paralel, să umpli casa ta, mică sau mare, de paturi, chiar și improvizate, pentru
călători, pentru străini, pentru cei prigoniți pentru dreptate. Ca Pater Hnilica, ca Maicile Oblate.Ca
Scalfaro care, cu gură de moarte, (2012), și-a dăruit casa părintească di Novara pentru primirea
săracilor și refugiaților. Nu ca restul colegilor și colegelor lor.

4.IAR SALENTUL
Pe 15 noembrie,1978, plec singur la Nardò, unde reîncep o mică epocă de glorie apostolică
și de iubire cerească. De la Episcopul Mennonna la Don Giuseppe Raho, de la Arhiparohul Don
Alfredo Spinelli la Don Tommaso, nepotul lui, o mare de stimă, chiar și de la preoți. Episcopul
 4

serba 50 de ani de preoție, dar toată atenția tot mie mi-o dădea. În slujba solemnă de sâmbătă 18
noembrie, cu 7 episcopi și 30 preoți, plus eu, lumea era tot cu ochii pe mine. În procesiune, nu pe
ei, ci pe mine mă trag de mâini, îmi trimit bezele, mă scot din rând să mă pupe… Antonio Mucci,
mereu cu mine. Mady, atunci o cunosc bine. Și de atunci am rămas nedespărțiți până azi.
Pe 19 noembrie, Profesorul Gigi Pinelli mă invită din nou la Manduria , de data asta pentru
Missa primiția în Dom, la orele 11, plus două botezuri la biserica salezienilor. Entuziasmul acelei
lumi aristocratice și nespus de elegante l-a făcut să exclame : ”te vreau la Manduria cel puțin pentru
o lună”. Și eu l-am luat în serios. Anul următor am stat exact o lună. Adică 45 de zile, căci lunile
mele câteodată sunt mai lungi.
Ce fericire, să vorbești unei astfel de lumi despre subiecte la fel de elevate, ca ”temperamentul
popoarelor, legat de meridiane, de paralele și … de zodiac”. A doua zi, la Liceu, unde cursurile
au fost suspendate, așa încât toate clasele, cu profesori cu tot, au luat parte la expunerea mea, am
adăugat la ”temperamente” o pastilă despre vocația poporului italian. O bombă de atenție și de
interes. De la cel mai mic la cel mai mare, o tăcere și o concentrare pe care nici în biserici n-am
simțit-o… Ce voia să-mi arate Domnul cu astfel de experiențe de vis sau de paradis ? Nu știu încă.
Am început imediat cu Liturghiile bizantine, pe care, într-un mediu improvizat, le-am reușit mai
bine decât la patriarhie, ținând seama de colaborarea perfectă, atentă, concentrată, a preoților, a
ministranților și a tuturor credincioșilor. Am repetat-o în mai multe biserici, culminând cu
conferința ”despre rangul nostru de domni și regi”, la nostra dignità signorile , de care știau, dar
pe care nimeni nu mai predicase, de pe vrema lui Iisus Cristos. Nici mie nu-mi vine să cred că s-a
întâmplat astfel. Cum spuneam, fiecare din aceste misiuni merită câte o carte. Poate voi scri-o în
alte lumi, poate voi scri-o în lumea asta.
Pe 22 noiembrie, mă întorc la Roma, unde a doua zi, Armata Blu- Azzurra- din Roma, cu
toți amicii și admiratorii, ne serbează solemn. Missa, masa, cadourile, banii, admirația pentru
Tăticu....Ce lipsea ? Golul exilului se umplea discret și sigur.

5.IAR NORDUL
Pe 24, ne întoarcem în nordul Italiei, unde mai aveam de slujit Primiții și unde pregăteam o
întreagă misiune prin Piemont. La Galliate suntem sărbătoriți cu mare fast. Conferința mea despre
”rangul regal al omului, în fața lui Cristos Rege” a fost mai nimerită ca oriunde. Trebuie să
amintesc că într-o zi de sărbătoare a lui Cristos Rege, în secretul Bărăției din București, în 1969 și
70, eu am primit acele inspirații, cred eu, cerești, care au format înțelegerea de mai târziu asupra
acestui subiect. Iar anul 1977 a fost decisiv pentru mine în a înțelege marea mutație din anul 900-
1000, când Orientul și Occidentul și-au inversat talentele, așa încât Occidentul astăzi nu se mai
 5

recunoaște în toate cuvintele mele pline de cultură occidentală.Nici Orientul în cultura antică
orientală.
Merg pe stradă și spun: ”uite, acești comuniști !”
Cineva mă întreabă: cum știi că sunt comuniști ?
-Foarte ușor. Pe comuniști îi cunoști după față. Li se vede disprețul față de om și răutatea
ontologică, neconvertibilă.
Oh, stau și mă gândesc câți ani am experimentat aceasta la Civitavecchia, pe stradă, în
biserici,peste tot!
La Gera Lario mergem să închidem un cerc. Don Luigi Bianchi și lumea de acolo ne-au
sărbătorit parcă să repare necazul nostru din anul trecut. Iar la Novara, Missa cu seminariștii și masa
elegantă la castelul Madamei Scolari, după vizita Băncii, au pus capac acestei perioade de rară și
nerepetată frumusețe.

6.MIȘCAREA MEA GREȘITĂ CU JOSEF STIMPFLE

Seară de seară ne aminteam de bunul nostru Stimpfle, pe care-l țineam la curent cu succesele
noastre. Pe 1 decembrie, 1978, după o lungă consfătuire în familie, îi dau telefon. Vrem să știm
încă odată, precis și sigur, ce dorește de la noi.
Iar El nu s-a dezis:
-Dragii mei, mi se pare că v-am spus: voi sunteți încardinați la Augsburg, dar eu v-am
promis fratelui Paolo Hnilica, ca să vă las în Italia pentru apostolatul lui, unde este și chemarea
voastră specială de refugiați pentru credință și apostoli ai convertirii Rusiei. E clar. Dacă vă purtați
cu prudență, ca să nu deranjați pe nimeni, (era clară aluzia la Ierarhii din Vatican) totul va merge
bine și veți putea să vă continuați studiile și apostolatul vostru fără să vă mai supere cineva.
-Așa este, Pater. Dar, nu trebuie să venim în Germania ?
-Nu. Nu trebuie să veniți în Germania. E nevoie de voi la Roma. Dar, dacă decizia voastră
va fi să veniți în Germania, eu sunt fericit să vă primesc și să vă tratez ca pe preoții mei iubiți. Veți
învăța bine limba germană în facultatea noastră de teologie de aici, puteți chiar să vă mai luați un
doctorat. Dar asta rămâne la alegerea voastră și a lui Paolo Hnilica care este părintele vostru și care
știe mai bine ce este mai folositor pentru voi.
Nici că se putea un discurs mai ceresc, mai iubitor, mai clar, mai precis, mai tolerant de la
cel mai german dintre oamenii care ne-au salvat viața.
Îi mulțumesc și-i spun că –i voi comunica a doua zi decizia noastră, după ce ne vom sfătui cu tutorii
noștri.
 6

Ne uităm satifăcuți unii la alții. Eram la Settimo Torinese, deci trebuia să chemăm pe Pater
Paolo la telefon. Ca totdeauna el nu a decis:
-”Voi sunteți copiii noștri: ori cu Stimpfle ori cu mine, ori cu Aloisie Tăutu pentru voi este
la fel de bine. Decideți voi cum vă place mai mult”.
Știam că acela va fi răspunsul.De fapt, din prima zi a libertății noasttre, nimeni nu ne-a mai
silit la ceva. Totdeauna am ales noi. Iar când am ales prost, nimeni nu a fost vinovat decât eu. Căci
nici Gigi nu mă contrazicea.
În cazul acesta a fost la fel.
Maicile erau fericite să rămânem: pentru slujirea Misselor, pentru Armata Blu-Azzurra,
pentru corvoada cu mașina, revista și alte munci.... Pentru mine, la fel, nu-mi lipsea apostolatul și
mai aveam câteva sute de muzee și biblioteci ale Romei în care nici nu intrasem, spre a le studia.
Gigi arăta o egalitate de spirit înspăimântătoare.
-”Decide tu, eu sunt fericit oricum. Tu, însă, nu; așa că te rog să cântărești bine”.
Iar m-a enervat. Și iar avea dreptate.
Așa că în noaptea aceea de 1 spre 2 decembrie, 1978, m-am pus să socotesc. Și m-a apucat o dorință
de detașare inițiatică și un ascetic spirit de sacrificiu pe care acum îl văd ca sinucigaș.
Da, era spirit ibsenian, nu ascetic. Am început să raționez ca ”Femeia mării”, dramă interpretată de
mine cu 11 ani în urmă la micul meu teatru care se chema chiar Ibsen, la Bistrița, în fața scumpilor
mei..Ah, să-ți vină să urli !
Mi-am zis, ba am și scris, ca nebunia să nu se șteargă:
”Dumnezeu a aranjat totul minunat, știind că e nevoie de noi la Roma.Dar eu vreau să merg
totuși în Germania. Cer sfatul parlamentului virtuților, ca totdeauna. Răspunde 56/23. Iată. Și
virtuțile mă vor în Germania, căci Dumnezeu mă vrea acolo unde pasiunea inimii are mai mult de
suferit, adică exact unde spiritul se folosește mai mult.Nimeni nu mă silește să merg în Germania
acum. Dar simt că am nevoie de o dezlipire care m-ar progresa în duh. Libertate înseamnă
egalitate.Și fericirea mea acum depinde de prezența de aproape a părinților de la Roma, și mai ales
a scumpului Gigi. Trebuie însă să izbutesc să-mi croiesc fericirea chiar în singurătate totală.
Tristețea despărțirii este o patimă trupească. Totul e trupesc la nivel de dor, nostalgie, nevoie,
durere. Spiritul nu are astfel de probleme.”
Așa că am decis:
-Dragul meu, merg singur în Germania. Tu rămâi aici. Știi de ce ?Mă duc să văd cum este. Cum se
comportă cu toții cu mine, acum, ca preot. Care sunt condițiile de viață și mai ales de apostolat.
Sper să înțeleg dacă merită să ne rupem de Italia definitiv, sau drumul nostru la Augsburg să fie
doar o trecere cât o ploaie de vară......
 7

Gigi se uita perplex la mine ! Ce spirit de sacrificiu și de detașare mă apucase!!!Doamne,

Doamne ! Dar eu continuam imperturbabil:
-Lasă-mă o lună, să văd. Dacă mi se va părea că merită, te chem. Dacă nu, îmi inventez vreo
nevoie la Roma și mă car înapoi. Stimpfle ne dă o mare șansă, să ne alegem noi înșine cel mai
nimerit destin.
Hotărârea mea plăcu tuturor. Fui admirat pentru ea. Nimeni nu mă credea în stare să mă
despart de Gigi, de exemplu, căci vedeau că depindeam de el, iar el nu mă contrazicea cât să vadă
cineva.
Maicile erau fericite că Gigi rămânea să le ajute. Chem pe episcop. Stimpfle, și de data
aceasta, nu ne-a deziluzionat:
-Lino, sunt bucuros ca să vii și să lași pe Giorgio la Roma. Nici că se putea o hotărâre mai
înțeleaptă, solomonică, am zice.Tu-i vei pregăti drumul și pentru el, dacă vrea să vie. Deci, când
vii?
-Pater, peste câteva zile. Să serbăm pe Sankta Klaus împreună.
Stimpfle fu entuziasmat de idee.
-Nici nu se putea o hotărâre mai înțeleaptă, îmi spuse, binecuvântându-mă.
Ei, ași.
Nici că se putea o nebunie mai mare ! Mi-am dat seama imediat, dar instinctul meu
sinucigaș a învins din nou.
Acest instinct m-a învins, pe toată durata vieții, adică de câte ori am ales un gest contra voinței
inimii: când am plecat la Rîmnic, la vârsta de 10 ani, părăsind paradisul Bistriței și plângând pentru
el alți 50 după aceea. Apoi când am părăsit pe Mămica și pe Tăticu de la Rîmnic și am plecat la
seminar. Alți zece ani de durere și de suferință masochistică. Și, în sfârșit Fuga, marea fugă care mi-
a realizat viața, dar care mi-a dat plâns, durere, depresie pe alți 40 de ani.
De fiecare dată, nu locurile, nu persoanele găsite acolo m-au chinuit. Ci dorul meu nespus, durerea
ruperii, care n-a avut vreodată un medicament.
Dar până atunci, în 1978, nu suferisem eu deja toate aceste exiluri ? Nu mă învățasem minte ? Nu
suferisem destul ? Ce-mi mai trebuia unul, inventat întru totul de mine ?
E drept că a fost ultima nebunie de acest gen din viață, până azi, în 2021.
Justificarea mea era că nu aveam motive obiective contra acestor opțiuni, care, de fapt mi-au dus
viața înainte. Vedeam cât de colo că durerea mea era o boală, un dor ahrimanic, cum ar fi zis bunul
Steiner, care te duce în jos, cu iluzia salvării. Mă gândesc de fiecare dată: dacă aș fi ales invers?Sunt
sigur că ar fi fost mai bine ?
 8

În aceste forțări ale destinului, eu vedeam în acele clipe dorința, poate chiar porunca lui Dumnezeu
să mă autobiruiesc.
Dar, Sanctitate, vă veți întreba. De ce ai simțit plecarea la Augsburg ca pe un exil ? Nu
iubeai tu Germania? Nu iubeai pe Stimpfle ? Nu te iubea și stima el, cum nimeni nu și-ar fi putut
închipui ?
Fără îndoială.
Dar tristețea mea mortală nu avea nici o legătură cu realitatea obiectivă.Am simțit-o din
clipa când am decis ce am decis.
Sâmbătă 2 decembrie: Șuier o melodie populară italiană pe buze. Gândesc la frumusețea Italiei și a
oamenilor ei și mă apucă întunecimile tristeții. Aceeași pe care am simțit-o când am părăsit Bistrița
și pe Mami și pe Tati. Acum îl las și pe Gigi ! Mă despart de Gigi. Vreau s-o fac. Urc o treaptă.
”Plec în lume ” cum zicea mămica mea, când o exasperam. ”Trebuie să progresez spre libertatea
interioară, a nervilor, nu numai a vieții”.
Ei, ași! Fugi de-aci! ... Dar despărțirea o simțeam cu o durere de moarte. ”Las icoana, las zeul, las
lumea mea, las pe alter ego”?
Dar oare nu-mi mai aminteam cât l-am amărât, cât l-am acuzat de nefericirea mea ? Cât eram de
convins că greșea față de mine ? Acum, Gigi, era zeu ?
Ascultăm împreună pe Mozart. Fug ca să plâng. Plâng enorm de mult. Și mă mai apucă și o
meditație tragică. Pentru prima oară m-a prins regretul că ”îmbătrânim”. Simțeam regretul
despărțirii de paradisul eternei tinereți.
”Cu Gigi, mă voi vedea peste două luni”. Așa îmi programasem, ca să nu exagerez cu
masochismul. Cu Pater, cu Maicile, mă voi vedea cine știe când ! Un alt exil ! O, temps, suspend
ton vol ! Și iar m-am pus pe plâns, recitând pe Lamartine, ale cărui vorbe călcau exact pe ce trăiam
atunci.
-Și totuși, trebuie să plec ! Ca să-mi dobândesc fericirea libertății în toate chipurile, slujind o
Missă de la coadă la cap, de exemplu. E mult. Dar nu, nu e greu. E o eliberare de tipare. Dar a pleca
neobligat de nimeni.... când știi că lași căldura naturală a familiei și totuși pleci...e un mare succes.
Ca să reușesc să trec această probă a aerului, în care nu aveam nici un postament, trebuia să
birui orice dor. ”Oriunde mă duc, trebuie să mă simt acasă, ca la Bistrița, în copilărie. Altminteri
rămân un sectar. Și acum mă rușinez, că pentru o clipă, la Cadiz, în 1977, m-am simțit la capătul
lumii și mi-am zis: ce caut eu aici, în așa străinătățuri? Nu, eram acasă, în Spania iubită, așa cum
sunt și în Siberia, pe lună sau în altă galaxie”. Era 1978 când gândeam astfel. Am realizat acest
sentiment numai după 2014. Fără îndoială că spre a reuși aceste lucruri, singurul medicament este
 9

rugăciunea continuă: Numele lui Iisus și al Mariei, pronunțate continuu, spre a atrage în suflet
puterile necesare dezlipirii.
Așa că pe 4 decembrie, orele 5, Gigi mă conduce la Chivasso. Îl privesc cu nemărginire. Dar
plecarea mea am simțit-o ca un progres imens.
XXX
Iată și Jurnalul Maicilor:
12.10.78.
Astăzi ne-am rugat într-un mod special pentru diaconii noștri care au fost hirotoniți preoți chiar astăzi. Mulțumim
Domnului care a auzit în sfârșit dorințele și suferințele preoților noștri.
Lipsă de apă timp de 10 zile
15.10. A venit un preot din Germania federală.
22.10. Am mers cu toții la ora 10 la Liturghia Sfântului Părinte G P II, Card Woityla) pentru începutul oficial (noi doi
nu eram)
25.10. Tatăl și vărul lui Lino (Neli) s-au întors de la Settimo.
26.10 Don Giorgio și Don Lino s-au întors. Ne bucurăm că îi avem din nou între noi pe dragii noștri Preoți. Ne rugăm
pentru ei ca ei să fie mereu fideli dăruirii lor.
1.11. Părintele Paolo a venit la prânz pentru a sărbători pe noii preoți și a rămâne cu ei o vreme. Suntem fericiți că
suntem uniți în jurul Episcopului nostru.
2.11. On. O.L. Scalfaro și fiica lui au venit la prânz pentru a sărbători pe noii preoți
4.11. Vărul părintelui Lino a plecat, să se întoarcă în România.
7.11. Tatăl lui Lino a plecat și el.
11. 11. A venit să stea la noi un preot român care a fost în închisoare de 6 ori pentru credință , se numește părintele
Basilio Cesarianu și are 80 de ani. Ne bucurăm să găzduim un martir al credinței; el a plecat seara la Torino pentru că
surorile sosesc de la exerciții.
17.11. Părintele Lino a plecat să predice la Nardò
21.11. Părintele Paolo a venit la cină pentru că Maica avea nevoie să vorbească despre diverse lucruri.
23.11. I-am invitat pe toți prietenii din Roma, în special din Armata Blu să sărbătorească pe noii preoți. Au venit și
Padre Paolo, un preot maghiar, părintele Garbolino, diaconul Marek și alte persoane. Cu bucurie sărbătorim pe
preoții noștri dragi.
24.11. 78 Spre marea noastră întristare, preoții noștri au plecat poate pentru doi ani. Ne pare rău să-i vedem plecând
dar ... voia Lui va fi făcută. Să ne rugăm pentru ei ...
25.11. Căutăm peste tot mașina pe care Padre Giorgio a lăsat-o lângă gară, dar nu găsim nimic. Să ne rugăm și să
sperăm că nu ne au furat-o.
28.11. Cu mare bucurie, părintele Giorgio s-a întors de la Torino să rămână cu noi. Ne bucurăm să-l avem din nou
alături de noi și, mai presus de toate, să avem Liturghia în ritul latin pentru că în aceste zile am ascultat Liturghia
numai în ritul bizantin. Prin urmare, Deo Gratias, de asemenea, pentru acest lucru.
10.12. Maica și cu Sergio a mers la un preot român și apoi s-a întâlnit cu doamnele Nuccio care i-au dat suma de un
milion Maicii.
14.12. 1978.Maica și cu Padre Giorgio au mers la întâlnirea Armatei Blu și au vizitat și pe doamnele Nuccio care ne-
au dat încă un milion.
 10

XXX
A pleca din Italia era de multe ori o aventură. La Milano, grevă de tren pentru Verona. În culmea
disperării, descopăr un tren care la 8 pleca spre Munchen prin Elveția. Nu a fost un drum, ci o
încântare. Am trecut prin partea de Elveție ce n-o văzusem. De la Zurich, trenul gol. Mă rog, cânt și
contemplu. Ba la Lindau descopăr un tren cu vagon direct Augsburg. Ajung mai devreme decât
sperasem.
Sunt primit la palat cu bucurie, de către familia episcopului, care era plecat. Nepoții îmi
deschid capela pentru Missă. Rosa, Oma, toți cântă și rîd mereu, discută numai lucruri vesele, sper
că vor trăi mult pentru asta. Mama e vârtoasă la vârsta ei.Ce nebunie să nu profit cât mai mult de
apropierea lor !
Pe 6 decembrie vine și episcopul, Josef Stimpfle, din cine știe ce vizită de lucru. Reîncep o
nouă eră de onoruri, de iubire, de Missae solemne concelebrate cu el, de vizite ale lui prin Dioceză
în care eu sunt nelipsit, alături de vioara mea, fără de care nu se concepea o Missă a noastră. Unii
preoți mă socoteau deja nepotul lui, probabil din America. În capela palatului, adică în
Bischofliches Wohnung, slujesc cu episcopul și rămân după el ca să mai slujesc eu, pe contul meu,
câte Missae mai vreau, în ce limbi vreau și cum mă taie capul. Palatul întreg este al meu, popii mă
salută, crezându-mă cine știe ce șef al serviciilor secrete ale Vaticanului....Rosa cu Eva mă duc la o
mare adunare de femei cu care mă înhăitez să cânt tot ce am iubit mai mult, în materie de lieduri,
colinde, romanțe, polci și mazurci, cu sau fără cuvinte ! Cu banii dăruiți, îmi cumpăr casete și
discuri cu tangouri, operete, Missae, visate tot de o viață. Nu-mi lipsea nimic, căci Tăticu, unchiul,
nașul îmi aduseseră sau îmi trimiseseră prin geantă diplomatică aproape toate manuscrisele și
fotografiile copilăriei mele, fără de care viața mi se părea și mi se pare și acum o ne-viață.
Episcopul, cum a venit, mi-a și spus:
-Alege tu unde să mergi. Dacă vrei să rămâi cu noi, aici, în palat, eu sunt foarte bucuros.
Familia mea și focolarinii care mă ajută te vor înconjura cu toată atenția. Dar dacă vrei să mergi în
Bischofliches Seminar, ai acolo camera ta, program liber, că doar ești preot și toate condițiile pentru
studiu și rugăciune precum și libertatea de a veni aici să slujim împreună, când și cum dorești.
M-am uitat la el cu fericire în suflet. Și totuși, la acest punct, am săvârșit a doua crimă
contra fericirii mele: i-am mulțumit, dar am zis că vreau seminarul. M-am gândit că, pe termen
lung, s-ar putea ca prezența mea să fie un deranj, nu pentru el sau pentru Oma, ci pentru oficialii
care-l înconjurau; pentru protocolul nerespectat; pentru invidia pe care aș fi putut s-o generez. Mai
știi pentru ce ? Și delicat cum era, nu i-ar fi venit să mă poftească să plec. Din iubire pentru el, am
făcut-o. Și mi-a părut rău imediat, dar, încăodată, am vrut să-mi înfrâng fericirea.
 11

Acest ultim gest a fost greșala supremă. Îmi făcusem scrupule gratuite privind deranjul ce
l-aș fi putut face. Palatul era plin de focolarini germani care învățau italiană. Eu nu eram un corp
străin printre ei, ba mai mult, episcopul ar fi putut să mă justifice cum că dădeam nemților cursuri
de italiană sau chiar de teologie. Masa în familie, cu Oma și Rosa Stimpfle, viața mea ascunsă între
palat, capelă, bibliotecă, vizita întregii Dioceze, mereu la dreapta episcopului, libertatea nemăsurată
de a merge oriunde, singur, la italieni, sau la români, la Munchen sau și mai departe, fără nici o
cenzură, dar mai ales libertatea de a folosi capela palatului fără limite... Doamne, cum am putut să
fiu atât de orb ? Nu stătusem 11 ani în seminar între Craiova, București, și colegiul Damasceno? Ce
nebunie a fost pe capul meu ?...
Vă voi convinge de ce a fost o nebunie.
XXX
Iată viața Maicilor, potrivit jurnalului lor:
24.12. 1978. Părintele Lacko a venit să ne mărturisească și astfel să serbăm bine Crăciunul.
Și Sergio este cu noi. La miezul nopții Padre Giorgio slujește Liturghia, familia nu este completă
pentru că lipsește Antonio, care a plecat acasă la Nardò, și părintele Lino care este în Germania.
Cântăm cântece românești și un cântec polonez. Pe la 2 mergem la culcare.
25.12. Crăciunul, îl sărbătorim cu toții împreună uniți spiritual cu Surorile din Settimo și
Padre Lino
26.12. Padre Paolo vine la prânz cu Padre Lacko, Padre Ignazio, Sora Basilia și domnul
Janko. Ne bucurăm că suntem în preajma episcopului nostru.
29.12. Maica, noi călugărițele și părintele Giorgio am mers la Pro Fidelitate
30.12. Mons Antonetti și dl. Dieci, cei care ne-au dat casa, au venit la prânz la noi. A venit
și Padre Paolo. Totul a decurs foarte bine, cu noul an plătim doar un milion și 800 de mii de lire,
cu excepția telefonului. Toate celelalte facturi sunt plătite de Vatican.
1.1 1979 Am început noul an cu Sfânta Liturghie celebrată de Padre Giorgio la ora 0
5.1. De astăzi avem încălzire.
14.1. Padre Lacko a venit și a rămas cu noi toată ziua; înainte de a pleca ne-a adunat
pentru a prezenta noul orar zilnic seminariștilor noștri.
20.1.79. Maica și Padre Giorgio merg la o întâlnire a Armatei Blu în casa doamnei Azzarro
21.1. Vine Padre Lacko și vin și domnișoarele Cecilia și Desdemona să lucreze revista cu
noi.
25.1. Maica și părintele Giorgio s-au dus la doamna Azaro tot la întâlnirea Armatei Blu.
 12

26.1. La ora 11.45 părintele Giorgio a plecat la Torino și apoi de acolo va merge în
Germania. Ne pare foarte rău că trebuie să ne despărțim de preotul nostru, dar nu a noastră, ci
voia Ta, Doamne se va face. Ne rugăm să se întoarcă în curând.

7.IAR TĂTICU. PREOȚIA LUI

Episcopul mă întreabă de Tăticu. I-am spus că s-a întors cu dor și drag în Patrie, dar nu va
recunoaște ce mare greșală a făcut. Nu numai pentru ce-l aștepta, acum, că a pus nasul în libertate și
s-a întors fără pradă, (adică fără mine), dar și pentru că a pierdut șansa să slujească în libertate,
alături de mine, în toate riturile și-n toate Bisericile.
-Păcat, dar oamenii la o vârstă nu se dizlocă ușor.
-Da. Numai că el, care și-a dorit de o viață să fie preot, acum, de sfântă invidie pentru mine,
nu mai poate suporta să rămână diacon. Ori, aici, la mine, între Dv. și Pater Paolo, nu-i era greu să
fie hirotonit. Căci el nu are pe cap poprirea Secretariatului de Stat.
Stimpfle rîdea.
-Acum să-l văd ce va face.
Și aievea. Ar fi fost hirotonit preot fără probleme, căci el într-adevăr ar fi avut calea liberă,
fie la Stimpfle- ori Pater Paolo, fie la Părintele Boldeanu.
N-ar mai fi suferit umilirile de neimaginat din partea Securității, a căror absurditate este confirmată
de dosarele de urmările pe care le-am citit zeci de ani mai târziu. În inima contradictorie a lui Tăticu
n-a intrat idea de a rămâne cu mine, aici, în Occident, după care l-am fi tras afară și pe fratele meu
Nicușor, cum de fapt l-am tras mai târziu, abia în 1986. Iar iubirea de patrie, la el nu ținea, căci
Cernăuții lui scumpi erau acum în alt continent.
A preferat să sufere umilirile necesare din partea celor ce știu să umilească: securitate și episcop.
-Prea Sfințite, mă hirotoniți preot?
În oricare altă împrejurare, Gafton, care ne iubea pe toți, l-ar fi fericit imediat. Dar după fuga mea ?
Nu, Iosif Gafton nu i-a iertat fuga mea, cu toată scrisoarea disperată și sinceră pe care Tăticu i-a
trimis-o când și-a dat seama că fugisem. Deci, cum era să-i aprobe hirotonia?
-Nu, și iarăși nu.
Tata scrie un Memoriu și o cerere. Iosif scrie pe cerere cu roșu: NU, NU, NU.
Dar Tata, cu o nonșalanță în fața pericolului și a absurdului, demnă de un personaj de- al lui Tolstoi
sau Soljenitzin, a ocolit, în plin Comunism orice obstacol. Nu vrea Iosif? Mă duc la altul.
Nu-i scrisesem eu, de la Augsburg, pe 27 decembrie 1978, resemnat, încercând să-l ajut să coase
pânza vieții ruptă de Cortina de fier? Îi ziceam: ”Eu am petrecut Crăciunul aici la Augsburg. Dar
 13

tu ce ai realizat? Ți s-a dat vreo speranță de preoție ? Sper ca să găsești înțelegere de la ierarhii
”tăi”… Dacă unul nu vrea, te duci la altul, poate este vreunul mai deschis la inimă”.
Așa a și făcut, înainte de a-i spune eu ceva. S-a dus la Craiova la proaspătul mitropolit, Nestor
Vornicescu. Care, bănuiesc că l-a primit cu simpatie și pentru că însuși Nestor era basarabean.
Tăticul meu nu-și pierduse combinația lui foarte originală de accent de Hotin-Cernăuți, (care-l ajuta
să vorbească idiș mai ditai ca un jidan curat), dar nu avea nimic din defectele basarabenilor, așa
încât, din acest punct de vedere, -esențial, de fapt-, Tăticu a rămas pentru noi toți un Mister.
Ei, bine, pe 2 noembrie 1979, tata a fost hirotonit preot la Craiova de către mitropolitul
Nestor, pe seama unei parohii foarte sărace în care nimeni nu se ducea: Calopăr, Dolj. 2Dar el era
fericit. Doar nu se ducea să facă afaceri, ci ”să slujească Domnului”, cum zice mereu. Nestor a avut
faimă de mare turnător. Dacă-i urmărești biografia, nu putea să nu fie. A fost chiar groaznic. Dar nu
în ce ne privește. Și sunt obligat să-l iert pentru sensibilitatea care a avut-o pentru chemarea la
preoție a lui Tăticu. Habar n-avea el că Tata, venind la mine, va fi slujit Missa latină și ”papistașe”
până la plecarea lui în alte lumi, în ziua de 1 noiembrie, 1996, ziua Sfinților catolici. Și acesta este
un alt rîs al Bunului Dumnezeu. Deo Gratias.
Pe 6 decembrie, 1979, îi scriu lui Tăticu: ”Scrisoarea ta îmi aduce o mare veste: ai învins
opozițiile și ai devenit ceia ce visai de o viață. Bravo! Și primele tale liturghii solemne și primele
botezuri.... de acum le slujim împreună într-un singur gând și-n acelaș fel, la altar.Nu mi-ai scris
cum te-ai despărțit de episcopul Iosif și de orașul în care ai trăit și slujit atâta vreme și cu atâta
zel!”
Ei, cum !
Din fericire, Iosif i-a dat ”carte canonică” pentru Nestor, deci s-au despărțit, protocolar, corect. Dar
când, la puțin timp după evenimente, a fugit însuși fiul episcopului, Lucian Gafton, care era și
mare profesor și om influent în Ortodoxie, ba a mai trecut și la anglicani, Tăticul meu s-a dus să
consoleze pe bătrânul Iosif:
-Vă înțeleg! Și mie mi s-a întâmplat la fel ca și PS Voastre, cu Cătălinul meu, vă înțeleg!
Nu, tata nu s-a dus ca să-l sfideze, cum ar putea gândi unii. El nu făcea aceste legături
răutăcioase. Ci s-a simțit solidar cu un bătrân încercat de aceeași durere și aceeași frică de marii
Nemernici care oprimau România.
Totuși ! Ce gălușcă a trebuit să înghită Prea Sfinția Sa ! A răspuns doar atât: ”ei, copiii
aceștia”! Și a auzit cine trebuia, vreo maică turnătoare, sau vreun călugăr evlavios; și imediat a
transmis Securității acest dialog, pe care-l citim chihotind, acum, la distanță de zeci de ani, în
dosarul de urmărire nr 3 al episcopului Iosif.

2
Din pură combinație, satul nașului meu de botez, Ion Neagu.
 14

Tata răspundea:
-Ei mă urmăresc și-mi cer informații? Eu le scriu: că în Italia am văzut în piețe tot ce visezi, exact
ca la noi, (unde piețele erau pustii). Se vindeau mere, pere, prune, exact ca la noi.
Păstrez cu voioșie aceste ”Memorii informative”, semnate ”Preot și magistrat, Dragu Petre”.
Ce-și vor fi spus securiștii la asemenea scrisori, date cu semnătură proprie, căci nici lor nu
le-a venit în cap să vrea să tranforme pe tatăl meu în turnător! Ha, Ha.

8.EU, SEMINARIST GERMAN, BITTE SCHOEN

M-am pus de acord cu bunul Josef Stimpfle să mă mut în seminar după sărbători. Și, știind
el că voi mai sta puțin timp cu el acolo,în Palat, a înzecit atențiile față de mine. Așa că nu mi-a lipsit
o Missă solemnis, o conferință, un loc de onoare, o masă bogată, în care să nu fiu protagonist alături
de el.
Ei bine, și cu toate acestea, pe toată perioada, în paralel cu onorurile și veselia, o tristețe
îngrozitoare îmi măcina sufletul. Dorul de Italia, dorul de Coppelle, dorul de Pater Lacko, dorul de
Gigi. Suprapus pe cel de după România care nu s-a stins decât în 2005...
Și, aievea. Pe 2 ianuarie, 1979, sunt condus la seminar. Mi se dau toate condițiile, toate
onorurile stării mele de superior, fiind preot și, bitte schoen, exilat pentru credință. Nimic. Durerea,
tristețea s-a înzecit, udam cu lacrimi perna exact la fel cum, tot fără motiv, o udam la seminar la
Craiova, cu 13 ani în urmă.Dar atunci trăiau Mami și Tati, ceea ce era altceva. Nu, inima nu știe ea
de logica minții.
Înainte de a intra în amănunte, țin să subliniez că plecarea mea în Germania a fost o greșală
care s-ar fi putut repara cu marile binefaceri sufletești pe care le-am avut în această minunată țară,
dacă rămâneam la Palat. Dar faptul de a fi părăsit palatul episcopal și familiaritatea cu episcopul și
cu ai săi, a fost o greșală fatală, care nu s-a mai putut repara pe viață. În ea am implicat și pe Gigi.
XXX
Și totuși, nu eram chiar nebun. Ceva real și obiectiv exista în aer, care mă preocupa și-mi
creștea tristețea. Intuisem că șederea mea în palatul episcopal, cu privilegiile și bucuriile de acolo
nu putea fi eternă și că realitatea din afara lui, pentru ”noi doi” nu avea sapoarea unei vieți normale.
Îmi creștea și convingerea că nu va trebui să aleg Germania. Și că a părăsi Italia ar fi fost crima
supremă contra propriei mele vieți. Exilul este groaznic oriunde, dar aici se adăuga un fenomen
apăsător, pe care nu puteam să-l înving. Dar nu voiam nici să-l judec singur.
În disperarea mea, m-am hotărât: ”îl chem pe Gigi. Să vină și el”. Prezența lui mi-ar fi
diminuat durerea și depresia. Dar, mai ales, conta părerea lui.
 15

Aș fi putut să aleg și altfel: să inventez o scuză și să plec la Roma. Mai știi, mă chema
Guvernul italian, cu amicul Scalfaro, care se pregătea să devină Ministru de interne. Stimpfle n-ar fi
făcut obiecții. După care aș fi dispărut definitiv de pe acele meleaguri. Dar nu era just. Pe lângă
diminuarea durerii mele, cu Gigi de față, am fi văzut realitatea la 4 ochi. Și, la urma urmei, avea și
el dreptul să se înfrupte din partea minunată a acelei experiențe, să guste bunătățile sufletești și
trupești ale minunatului episcop, ale familiei sale și ale amicilor săi de acolo, amici care, însă, ne-
am dat seama că nu prea existau. Curios, Gigi își dăduse seama de aceasta chiar de la prima vizită și
o repeta mereu, iar Pater Paolo îi dădea dreptate: ” Josef Stimpfle este o excepție, în Dioceză, este o
insulă”. Iar eu adaug la distanță de decenii: era un Mozart în mijlocul dodecafoniei, care până la
urmă l-a ucis. Dodecafonia însemnând episcopul vikar și prelații din Vatican.
Dar, cine știe?Poate lui Gigi i-ar fi plăcut, poate că ar fi preferat Germania. În Italia aveam
marile iubiri, aveam pe marii savanți și părinți, dar ura prelaților uniți, a Ierarhilor din Vatican, a
comuniștilor, și însăși organizarea Bisericii, la vremea aceea precară și înapoiată, nu ne-ar fi ajutat
în apostolat, nu ne-ar fi deschis ușile predicării. Hm! În Germania aveam pe Stimpfle singur, cu
Rosa, Oma și Eva. Atât. Restul, am înțeles repede, era o mașină de tăiat carne, care te separa de
poporul credincios, cu nimic inferior în iubire și fidelitate italienilor. Înțeles și iubit, neamțul
adevărat ți-ar da sufletul și viața. Nenorocirea era că nu aveai voie să-l înțelegi și să-l iubești.
Ah, iar trebuie să mai scriu o carte numai ca să explic acest paradox.
XXX
Gigi a sosit pe 29 ianuarie, 1979, seara, cu aceleași trenuri pe care le descoperisem eu. L-
am sărbătorit până la 1 noaptea la restaurantul italian, căci episcopul era plecat.
Când a sosit pe 31 seara, Stimpfle a sărit în sus de bucurie, văzând pe Gigi.
I-am cerut imediat o favoare pentru un seminarist, căci, abia ajuns în Seminar, ajunsesem
avocatul acestor tineri nemțotei, lectori, diaconi ministranți care se îndesau la ușa mea să-i sfătuiesc,
să le povestesc, și să-i pun bine cu episcopul pe care toți îl vedeau cum mă privilegia. Iar de secretar
sau de General vikar fugeau și ei ca de șarpe. Stimpfle nu m-a deziluzionat nici de data aceea. Nu
vroia deloc să primească pe Henrik, îl voia eliminat, căci prea multe scrisori primise contra lui.
-Vă rog, totuși, permiteți-i o întâlnire cu Dv. Să vă vorbească direct.
-Bine. Să vie mâine la prânz la noi.
Henrik s-a dus. Nu știu ce și-or fi vorbit, dar i-a căpătat încrederea. Îl va primi, îl va hirotoni.
Ehi, Stimpfle era un mare suflet. Harul din el a învins, în ciuda răutății colaboratorilor săi.
Am fost așa de fericit de acest succes. Parcă mă trezisem după o boală.
M-am gândit mult și încă mă mai gândesc la simplitatea complicată a sufletului acestui nobil țăran
bavarez, Josef Stimpfle, născut la Maihingen la 25 Martie 1916 in generația mamei și a unchilor
 16

mei Popieni și Rudolfi din Sudetenland, consacrat episcop de Julius Döpfner, de Rudolf Graber și
de Josef Zimmermann, primul fiind acela care m-a felicitat pentru cântarea mea, în public, la
București, de față cu toate mărimile ortodoxe și comuniste, în 1971. Simțeam toate acestea ca
legături nevăzute și prielnice cu destinul meu peren, realizat cu ei.
Gigi mi-a adus o scrisoare din partea Maicii Lodovica, în care, cu tot spiritul ei de detașare
care i-a adus sfințenia, nu și-a putut ascunde tristețea despărțirii de noi:
” Iată-ne din nou într-o zi proastă, numai de la acoperișuri în jos. Am făcut deja sacrificiul când ai
plecat tu, și în ce durere! Și acum suntem din nou în același punct. Răbdare. (...) Între timp,
părintele Giorgio ne-a fost atât de util ... este sigur că se descurcă foarte bine și cu angajament
serios în toate lucrurile .…!"
După care și-a pus tot sufletul să ne rostuiască o audiență privată și concelebrare cu noul Papă,
amicul Karol Woityla:
16.02.1979.
Cuvioșii și dragii noștri Părinți, Giorgio și Lino, în clipa aceasta eu aștept aici la Vatican
să chem la ora 16 pentru a auzi dacă Sfântul Părinte ne va admite la Liturghia sa privată ”.

XXX
Acum, în perspectivă, nu numai că mă condamn pentru simplul fapt de a fi părăsit Roma și pe Gigi
și pe Maici de la bun început, pentru false idealuri ascetice și pardon, inițiatice, pe care Cristos nu le
cerea și nu le cere de la nimeni; dar acum văd că opțiunea a fost negativă în sine, nu numai pentru
noi. L-am pus pe Stimpfle,însuși, (a mia oară) în mare și neplăcută dilemă, nemeritată:
Când am renunțat la o așa ascetică inițiere și ne-am întors în Italia, reîntoarcerea la
Augsburg devenise o obligație instituțională. Cu prezența mea, confirmată de a lui Gigi, noi
intrasem în colimatorul oficialilor din Augsburg, care ne-ar fi putut uita, dacă ascultam de bunul
Josef. Dar stând eu 4 luni acolo, ba chiar și în Seminar, aceasta din urmă fiind suprema prostie,
plecarea spre Italia devenise suspectă.Iar neîntoarcerea din Italia la locul care fusese indicat,
ștampilat, impus, oficializat, a generat o criză în funcționarea perfecțiunii birocratice ecleziastice
germane. L-au bătut la cap pe Stimpfle mâzgălitorii de hârtie de la curia lui mai mult decât tot
Vaticanul la un loc. Și el a fost nevoit să ne tot ceară să venim, până la sfârșit. Erau doi, rebelii, cei
doi ”nichts”, cu a căror amintire deranjantă se obișnuiseră să nu doarmă bine noaptea. Dar acesta
era numai al doilea act. Primul, se desfășura chiar sub ochii noștri.
Nemțoteii aceștia nu citiseră pe Goethe, dascălul lor prin excelență, care descoperise că e
mai rentabil să admiri și să iubești, decât să invidiezi și să urăști. De la secretarul Kolecko la
General Vikar, trecând prin Regens-ul seminarului și prin amicii lor de bârfe, toți așteptau să plece
 17

episcopul pe undeva, ca să se lege de noi, să-și impună superioritatea juridică, să ne cenzureze

mișcările pe care Stimpfle nu le vedea deloc.
Totul a început în ziua de Bobotează.
Mă scol vesel sub semnul credinței că apele se sfințesc în această zi, datorită misterului
Botezului Domnului, care, însă în Occident se serbează duminica succesivă, toată atenția dându-se
magilor. Scriu în jurnal: ”am suferit mereu de lipsa acestei sărbători aici, fiind sărbătoarea
principală a reînoirii mele” (?). De aceea, înainte de a merge la Missa comună, mă apuc să slujesc o
întreagă Liturghie bizantină, cu sfințirea Aghiazmei mari, în cămăruța mea, discret și secret, dar
îmbrăcat cu toate veșmintele ”ortodoxe” și umplând ”sfânta Masă” cu toate obiectele altarului
bizantin.
Săvârșeam Proskomidia, când cineva mi-a bătut în ușă, cu oarecare insistență. Deschid, nu
aveam complexe, nici frici pentru opțiunile mele. Era Regens-ul. S-a minunat, am luat loc cu el, i-
am explicat, a înțeles, a rîs bucuros și a plecat. Venise să mă roage să slujesc eu, a doua zi,
duminică, Missa solemnă pentru Maici, inclusă predica. Da, acestea erau momentele mele cele mai
fericite: când îmi dădeau încrederea să -mi fac ”meseria”. După care, am continuat fericit. Scriu în
jurnal: ”Nu-mi pasă că m-a surprins. Eu mă simt în Bistrița. Văd în jurul meu pe cei dragi. Voi
vedea cum mă voi furișa printre programele lor. Important să reușesc să fac ceva”. Mi-am pregătit
predica și a doua zi, între cântec și discurs, am încântat pe Schwestern. Cu toții, am simțit
profunzimea Sărbătorii care devenea completă, când cele două zile se nimereau împreună. Dar iată
că pe 12 ianuarie, seara, Regens-ul mă ia din nou în primire:
-Mi-a spus Herr Sekretar, Rudolf Kolecko, că Sie konnen nicht, Dv. nu puteți celebra
nicidecum în ritul bizantin .
- Dar eu am slujit-o privat, în camera mea, cum a aflat ?
Nu l-am întrebat dacă el l-a informat, lăudându-mă pe mine sau numai de dragul bârfei, care,
atunci și pe tot timpul șederii în Germania, am înțeles că era foarte căutată și printre germani, mai
ales în climă de birouri și de parohii. Cine și-ar fi putut închipui ? Ce greșit este să-i judeci pe nemți
ca reci, discreți, tăcuți și indiferenți!
Cu noi au fost extrem de calzi și extrem de vorbăreți, fie când ne-au adorat, (poporul
credincios), fie când ne-au agasat, (oamenii Curiei și funcționarii lor).
Îl întreb pe Regens:
-După Dv. cum ar trebui să fac?
-Iată, astfel.
Și-mi arată gesturile pe viu.
Se așează pe fotoliu, deschide Liturghierul bizantin și-mi explică:
 18

-Se stă pe fotoliu și se citește ca o lectură oarecare, sau ca studiu, dar în nici un caz ca
rugăciune sau ca slujbă.
Ai văzut ?
Era așa de haios cum făcea, că m-a pufnit rîsul și nici prin gând nu mi-a trecut să-l contrazic.
Mai ales că nu-i lipsea simpatia și primul gest ce l-a făcut spre mine a fost să-mi dea o biblie
germană, împrumut.
-Când s-o înapoiez?
-Kein Problem, zise el. S-o țineți cât timp veți fi încardinat în Dioceza de Augsburg.
Eu mă consider ”încardinat” și acum, de aceea, încă țin această Biblie ca amintire în
biblioteca mea. O citesc numai stând în fotoliu, ca lectură sau ca studiu, în nici un caz, ca
rugăciune...... Era de ”rit latin” și eu, după cum voi povesti, n-am părăsit ritul bizantin cum mi se
cerea.
Ooo, din păcate lucrurile nu s-au oprit aici. Declanșasem, cu veșmintele mele, criza ritului
bizantin, care încurca ițele Diocezei ”latine” de Augsburg.
Bârfa pentru gestul meu a făcut înconjurul galaxiei, mai ales că și amicii seminariști,
Mohren și Peter erau curioși să o vadă.
Pe 19 ianuarie, mă cheamă General Vikar la biroul lui. Ca totdeauna, e gentil, respectos,
dar ferm.
-De ce vreți să vă schimbați numele, din Dragu Katalin în Linus Dragu Popian?
Îi explic că acela este numele meu de artă și de suflet, iar Linus este traducerea lui Catalinus.
Se liniștește, când înțelege că nu am de gând să umblu la documentele oficiale pentru asta.
-Vă repet: nu aveți voie să slujiți bizantin. Nu e părerea mea. Este ordin de la Roma, direct
de la Secretariatul de Stat al Papei.
- E vechi, nu mai e valabil, este de pe vremea unui alt Papă. Aveți ceva la mână?
Nu, nu aveau, decât primul document în care se cerea aceasta, dar nu fusese oficializat. I-am
explicat că textele bizantine sunt tot catolice, și, în plus, fac parte din rugăciunile copilăriei mele și
ale primilor 29 de ani de viață, deci nu pot renunța la ele, căci nu am dreptul moral și religios să o
fac. Ori că le fac în public, ori sub plapumă, eu trebuie să le fac, sine qua non. Nu știam să folosec
atunci în asemenea împrejurări expresia kantiană: ”imperativul categoric” sau să dau exemplu pe
Antigona, cum fac acum.
A ascultat, m-a privit lung și mi-a dat dreptate.
-Logic așa ar fi, zice. Să mai vedem.
 19

Și ne-am despărțit prieteni. Am ieșit dela el cu o altă certitudine despre germani:”ei sunt învățați cu
supunerea necondiționată în fața unui act public; dar nu sunt absurzi, când cineva le deschide
capul”.
Totuși, am înțeles o chestie: Rudolf, Regens-ul, Vikarul, ba și portarul se iau de mine numai când
Episcopul Stimpfle e absent din oraș. Parcă îl păzesc când pleacă, și profită, ca să se declanșeze și
să-și arate importanța față de un preot cu o situație oarecum originală. Când a sosit Gigi, au făcut la
fel. De aceea m-am enervat în ziua aceea și, după cum scriu în jurnal, ”m-a scos din bălegarul
acesta popesc, opera Nevestele vesele din Windsor” de Otto Nikolai, pe care am alergat să o văd la
opera din oraș.
Pe drum turbam de enervare:
”Dacă m-aș mai renaște, m-aș mai face preot ? Da, preot da. Dar pe altă cale. Calea Seminarului, a
suferințelor năroade,a întâlnirii cu nărozi și înguști,(egal directori, spirituali sau secretari), NU, nu,
nu și iarăși Nu. Ajunge acestei vieți murdăria ei, așa ca să parafrazez pe Cineva.
La 2 noaptea mă întorc de la operă prin zăpada ce lucea ca ziua.
-Hm, îmi zic. Eu cu Gigi, suntem poate singurii preoți bizantini născuți, nu făcuți. Ar trebui să ne
facă statui, de la Augsburg până la Roma.
Și mi-a venit o idee mare, cel puțin așa o consideram atunci: ”să rămân liber profesionist, să nu
accept salariu, și nimic altceva. Gratis am luat, gratis să dau. În plus, nu voi roși că am primit bani
sau voi mai primi, sau că trăiesc ca un burghez. Sunt ca și călugării. Problema va fi numai a
asigurărilor de boală. Vom vedea. (Atunci nu știam că Statul german, dar și italian dădea aceste
asigurări cetățenilor lui, chiar și celor fără leafă). ”Eu sunt ca și călugării”.(Nici asta nu știam, că,
pardon, călugării erau asigurați ca nimeni alții și aveau privilegii care numai călugărești nu erau!).
”Să trăiesc din Providență este mare lucru.Abia acum redescopăr frumusețea vieții maicilor noastre
și a concepției lui Pater Paolo Hnilica despre viață”.
”Această muncă intensă, continuă, asiduă dar neangajată pe care o plănuiesc de azi încolo, îmi dă
deja o idee asupra viitorului, până acum obscur”. Îmi ziceam: ”munca lui Gigi e sfântă, dar nu
ajunge.Ne programăm, muncim, ne rugăm și formăm comunitatea cu Pater Paolo și cu Maicile,
trăind din Providență, cu ei”
(Habar nu aveam atunci, în 1979, că acest ideal eu l-am cam realizat în viață volens nolens, căci
abia în 1985 am avut eu prima lefușoară oficială. Abia în 2010 am devenit paroh la o mică parohie.
Iar în 2014, am pierdut tot, ”sauf l'honneur!”. ).
Dar mai rămâneau românii din exil, pe care eram oricum dispus să-i servesc. Pe 20 ianuarie
mă pregătisem să le fac o vizită, poate chiar și o slujbă. Telefonez la Munchen căci aflasem că
episcopul Cristea se găsea acolo, căutând disperat un preot pentru comunitate.
 20

Dumnealui, puteam să jur, mă oprește categoric să viu:

-Stai acolo, (la Augsburg);nu te mișca. Ai episcopul dumitale ! Nu e numai după mine!Vom vedea !
Desigur, românii erau stranii prin definiție. Majoritatea erau ortodocși, dar nefanatizați.
Veneau la greco-catolici de nevoie, mai ales că erau refugiați. Dar când regimul comunist a trimis
parohii ”misionare” ortodoxe prin Occidentul liber, ei au preferat pe acești preoți spioni, de dragul
ortodoxiei lor. Așa că Cristea nici acest aspect nu la'n înțeles, că ”noi doi” ca ex- ortodocși , cu
accent de Vechiul Regat, am fi fost mai agreați decât uniții lui din Ardeal. Dar uniții preferau
accentul de Ardeal, metamorfozele ritului ca la Blaj și voiau să le impună și ”regățenilor”. Pe noi nu
ne deranja asta, dar pe majoritatea românilor o deranja, chiar și pe ardelenii ne- uniți. Acest
fenomen s- a radicalizat după 2000, la infinit.
Așa m-a găsit Gigi pe 29 ianuarie 1979: repudiat de români prin Cristea et &, și repudiat de
birocrații germani care erau cu toții preoți ștabi și funcționari, paròhii incluși, care, doar în timpul
liber, mai încercau ceva spiritualitate. Nu preoția conta, ci contabilitatea și, mai ales, lipsa de
personalitate. ”Ca la comuniști”, strigam în mine. Și asta mă scandaliza la culme.
M-a găsit în schimb iubit între italieni, al cărui paroh, Don Mario, fusese singurul care-mi
dăduse ”jurisdicția”.
-Da, asta ți-o dau eu, pentru toți italienii, ca să mă ajuți la spovedit.
Fără îndoială, aceasta a rămas un secret între mine și Don Mario. Cu Regens-ul mă
reîntâlnesc la cină, pe 20 seara și comentez cu el gestul lui General Vikar cu rescriptul lui german,
dat mie prin Rudolf. M-a convins că ”a fost totul o sperietoare, așa că să nu pun la inimă aceste
lucruri”: ce să mai zici ?
Și totuși, cum l-au văzut pe Gigi, au și început pe rând: Rudolf, Vikarul, Sub regens-ul, ba și
Rosa Stimpfle, care rîdea serios de problema aceasta: ”aaa, uite al doilea bizantin care trebuie să
respecte rescriptul, care înseamnă ascultare, ordine, respect pentru Sfântul Scaun;
-Ba și nunțiatura de la Bonn este interesată.
Habar n-avea bișnițarul de Rudolf că la vremea aceea la Bonn împărățea ca Nunțiu, amicul nostru,
+Guido Del Mestri (12 august 1975 -3 august 1984), la care ne trimisese Pater Haag, în caz de
nevoie și cu care am rîs, la prima ocazie, de toată povestea.
Eu îl căutam frenetic pe episcop ca să ne dea spovedania, deși, mă mir și acum de ce nu
funcționa în mintea mea puterea jurisdicției dată în Italia, precum și aceea a plenitudinii puterilor
descoperită de mine în septembrie trecut.Aveam nevoie totuși de o acoperire oficială, pentru
studenții, diaconii, focolarinii care alergau la noi pentru sfaturi și dezlegări. După Candelora,
serbată de seminariști cu lumânări pitorești, și după o Missă solemnă concelebrată de amândoi cu
 21

Regens-ul, Sub-Regens-ul și alți preoți, pe 5 februarie, episcopul iar dispare. N-am de lucru să-i
întreb tocmai pe oficiali. Fiecare a venit cu câte o veste proastă:
-Ca să primiți spovedania trebuie să dați un examen în germană, dar nu acum, ci peste mult
timp, după o lungă experiență în parohii.
(Nu se înțelegea ce tip de experiență puteai face dacă nu spovedeai. E adevărat că ne luau ca
pe ai lor, niște tinerei nepricepuți, abia ieșiți de pe băncile grădiniței). Nici nu-i ducea mintea la câte
mii de spovezi și sfaturi duhovnicești, predici, conferințe, misiuni și slujbe săvârșisem noi, în
lagărul socialist, ca și sub nasul lor.
Rudolf adăuga:
-Munca voastră de acum este să învățați bine limba germană.
Aici avea dreptate. Și totuși, ținusem conferințe, în germană, sub ochii lui. Spovedisem și
slujeam ca un vechi neamț. Cu un vocabular esențial țineam nivelul la înălțimi, de ne adorau
germanii. Nu, ei nu făceau legături.
Într-o zi, George Bălan mi-a replicat la smiorcăielile mele:
-Limba germană e un monument. De aceea merită să fie pusă în muzeu. Limbi de conversație și de
comunicare sunt cele latine.
General Vikar:
-Veți fi trimiși în parohii, veți fi capelani.
Da, dar Sub –regens-ul care mă văzuse slujind, adăuga:
-A învăța să slujiți Missa fără nici o mișcare în plus sau în minus e treabă lungă, nu veți pleca atât
de curând în parohii.
Aici se înșela. Ca și în Italia și ca peste tot, ei schimonosiseră Missa clasică, în ritul nou. Dar
schimonoseala lor devenise lege, devenise noul rit, noul tipic, palid, fără viață, formalist și
desgustător. Noua Missă plăcea și place celor grăbiți, formaliști, indiferenți, care sunt majoritatea
”credincioșilor”. Dar când veneam eu cu un gest de evlavie, o atingere de mister, de artă, de iubire,
de subtilitate teologică, până și aceștia intrau în extaz. Gigi, la fel, era mai reținut, dar avea și are o
mimică a feții care trădează unirea cu Dumnezeu. Ori aceasta trimetea în extaz lumea care-l
urmărea, încât mereu a fost văzut ca ”figură a lui Cristos”, ”Inima lui Iisus”, Padre Pio” și alte
asemănări: din Sicilia în Danemarca și din America la Ierusalim, sau pe Ararat, mai târziu, unde ca
un alter ego al lui Iisus l-a văzut o cocoană din înalta societate romană. Nu, lumea nu se putea
înșela.
L-am dus să cunoască pe soprana Carmen Hanganu. Ea, mama ei, soțul ei, ne-au primit ca
pe niște frați. După câteva ore de conversație și rugă, soțul, Aurelian, îmi șoptește:
-”Domnul Gigi e un preot superb. Are o frumusețe divină”.
 22

Eu îi răspund la șoaptă:
-Trupul lui sănătos dar suplu e exact cât trebuie să-i susțină spiritul.
Aurelian Minculescu îmi replică:
-În asta se vede chemarea lui spirituală. Nu are nimic trupesc în el. Iar în ochi i se vede
frumusețea divină de care îți vorbeam și curăția spiritului lui ales.
Aurelian era un monden, credea în extratereștri, poate era numai amantul, nu soțul, iar mama
soacră era tare nemulțumită de această combinație.Dar elevația conversației nu le-o lua nimeni, la
toți trei.
Eu am primit complimente de alt gen de la mii de alte persoane sau de la aceleași. Dar acolo,
la Augsburg, chinuit de dorul Italiei și de îmbâcseala birocraților în care singur mă băgasem, mi-a
răsunat ca cel mai frumos dar cuvântul președintelui clubului sard, dr. Francesco Mele care mi-a
zis: -”Reverendo, ai o mare misiune în viață; trebuie să rămâi misionar, să apropii pe oameni,
să-i înveți, să-i consolezi. Ești onest și deschis, sincer și direct, ai o forță în dumneata, iar eu am,
după cum vezi, puterea să o văd, s-o recunosc. Sunt fericit că te-am cunoscut, și doresc să mai
vorbesc cu dumneata. Ești unul din puținii cu care am izbutit să stabilesc un dialog.”
Nu l-am mai văzut niciodată. Acest șoc a făcut parte mereu din destinul meu care m-a
separat, contra voinței mele, de cei care m-au apreciat, iubit, dorit, și de care m-am legat pe
veșnicie.....
Nooo, dumnealor, birocrații, nu vedeau nimic. Sau, poate mă înșel, poate vedeau chiar prea bine,
mai știi ?
Ideea lor fixă era lepădarea noastră obligatorie de ritul bizantin, nu pentru că nu le plăcea, ci pentru
a da dovadă de ascultare juridică față de porunca Vaticanului. Și iată că miercuri 7 februarie
suntem invitați la General Vikar, tot în biroul lui fermecat, și dumnealui, fără multe vorbe, scoate
din sertar un document. Sosise în sfârșit de la Roma Rescriptul original emanat de Mgr. Brini la 11
noembrie,1978, în care se răspundea cererii noastre de a trece ”liber și de bună voie” la ritul latin,
pe care trebuia să-l semnăm cu toate puterile.
-Iată, semnați această declarație, cum că treceți de la ritul bizantin român la cel latin; și veți rămâne
latini, buni pentru Dioceza noastră, unde se slujește numai în rit latin. Nu este aceasta hotărârea
mea, ci în baza rescriptului de la Roma, trebuie să semnați.
Îi cerem documentul să-l contemplăm în voie. Ne uităm unii la alții. Deci, tot ne făcuseră
safteaua. Iar Stimpfle ne trăgea chiulul. Nu se băga. Ba, dimpotrivă, înainte de a pleca iar pe
undeva, ne aruncase din mers: ”Eh, am dat scris la Roma și am fost silit să promit: trebuie să
rămâneți măcar doi ani, aici, la Augsburg”.
Vikarul ne întreabă:
 23

-Bitte, nu semnați ?
-Dați-ne câteva clipe să ne sfătuim și să decidem.
Ne-am înclinat și am ieșit din birou, lăsând un General-Vikar perplex și uimit că noi ne mai
permiteam să hotărâm, să decidem, să răspundem cu întârziere la o cerere venită direct de la Roma.
Așa ceva, el nu mai văzuse în toată cariera lui de trei sferturi de veac.
Noi eram deja hotărâți. Voiam doar să găsim formula cum să-i spunem, ca să înțeleagă și să
câștigăm partida fără pierderi.
-Gnadige Herr, nu semnăm în nici un caz. Am mai spus-o și o repetăm. Știu că ne veți spune că
putem să re-avem ritul bizantin după un timp, la cerere. Dar, Dv. sunteți o persoană bună și onestă.
Episcopul de asemenea. Dar nu sunteți numai Dv. pe lume. Roma va folosi această declarație pentru
a ne spune că am renunțat de bună voie și că nu-l mai putem recăpăta. A cere un lucru la care ai
renunțat voluntar, este un gest neserios. Dacă simultan ni se dă dreptul de slujire în rit bizantin
alături de ritul latin, atunci da, semnăm. Dar acum noi suntem bizantini care avem nevoie de
facultatea pentru ritul latin. De ce să inversăm în mod forțat o stare naturală ? Nu vrem să fim prinși
ușor în plasă de cei ce folosesc fiecare virgulă, interpretând-o aparent legal, ca să-și bată joc de
noi”........
Vikarului nu-i venea să creadă. Eu cred că el însuși credea că nu a înțeles bine din cauza
limbii noastre pe care o simțea nesigură. Dar eu i-am repetat cu alte cuvinte și mai simplu:
-Nu semnăm în nici un caz. Natura nu se schimbă în contranatură, nici invers.
După ce a simțit că a înțeles, a răspuns rezolutiv:
-În cazul acesta, nu puteți fi preoți în Dioceza de Augsburg și nu puteți rămâne în seminar.
Eu am luat-o ca românul:
-Ce păcate am făcut de nu putem ? Că nu vrem să renunțăm la ritul botezului nostru, la ritul
părinților noștri, care nu este islamic sau budist, ci creștin și catolic !?
Alții pot sta în seminar cu toate păcatele și patimile lor ! Noi ce am făcut? Ceva imoral ? Ceva urât?
Din ce în ce mai uimit și scrâșnind a neîncredere, se pune pe zbierat:
-Și .. nu puteți, ca preoți latini, să țineți în camere și în dulap haine bizantine.
Eu răspund și Gigi mă completează:
- Alții pot ține bere, vin, whisky și multe altele. Eu mă rog îmbrăcat în veșminte sfinte chiar și în
privat.
-De ce această mascaradă?
Noi:
-Facem totul în cameră; și apoi, o rugă, un semn, o haină este evlavie creștină, nu e mascaradă.
Roșu, negru, înfuriat ca un cocoș, urlă:
 24

-Deci, nu semnați ?
-Nein, nie !Niciodată ! Și am pronunțat acest Nie, cu forță și cu rîs disprețuitor.
-Am pierdut timpul degeaba cu voi. Plecați și lăsați-mă.
- Eine Frage, bitte, îl întrerup eu din revoltă:
-Bitte!, scrâșnește dumnealui:
- Dacă semnam, eram preoți latini. Acum că nu am semnat, ce fel de preoți suntem? Ce am fost noi,
de fapt, din momentul hirotonirii până acum?
Cu ochii scoși afară din orbite, General Vikar țipă:
-Jetzt ? Acum ? Acum sunteți Nichts ! Ați auzit? Nichts! Sunteți Nichts !
Aaa, deci nu mai eram nimic. Hirotonirea lui Stimpfle fusese apă de ploaie. Știam asta, dar
dintr-un alt punct de vedere. Acum eram Nichts, pentru că lăsasem foaia goală. Ce înseamnă,
Domnule, puterea unei semnături !
Ne înclinăm. Nu ne vede. Ieșim . Eu exaltat de fericire, ca după o mare victorie. Fericit mai
ales că Gigi era pe acelaș ton cu mine.
Zic:
-Dacă într-adevăr ne expulzează din Dioceză numai pentru că nu semnăm, asta înseamnă că
Dumnezeu a atins țelul cu noi: plecăm foarte frumos acasă, la Roma. Ar fi alegerea Lui, nu a
noastră.
Pe drum, am făcut un haz nebun, amândoi, de naivitatea lui General-Vikar. Zic:
-El vede abia azi ceea ce ieu i-am explicat de la bun început și tu azi i-ai repetat, dar inutil: noi, prin
hirotonirea latină, datorită botezului nostru, am rămas preoți bizantini, nu latini. Deci, când ne silea
să slujim numai latin și să aruncăm veșmintele bizantine, el călca legea, crezând că o împlinea și
acuzându-ne pe noi că o călcam. În fond sunt Missele latine, din prima zi până azi, pe care le-am
slujit ”ilicit”, scuzați, nu cele bizantine.
-Așa e. El numai azi, după ce a citit rescriptul de la Roma și-a dat seama de asta și ne-a pus
să semnăm, ca să avem în sfârșit dreptul de a sluji legal, latin. Refuzând noi, el a înțeles că pentru
Dioceza lui latină noi suntem Nichts! Căci de bizantini nu are nevoie decât la teatrul de o zi din
”Săptămâna pentru unirea creștinilor”, hahahahahaha....
-Dacă semnăm, Brini ne are la mână definitiv, și acuzația lui de ”trădare” va avea un suport legal.
Așa, însă, cu cererile noastre inițiale, putem spune mereu că am fost siliți. În fond noi doream
preoția; riturile ne sunt indiferente. Noi le vom sluji pe toate și jur că de mâine voi inventa zilnic un
alt rit: 365 de rituri pe an.
Gigi își făcea cruce ortodoxă, de aia pe care și-o face când se crucește. El numai ortodox se
crucește, latin numai se roagă.
 25

Ani mai târziu, când în 1990, Mgr. Prunduș ne-a făcut atenți că adevărata cruce romană este cea
”ortodoxă”, iar cea latină de azi era cea bizantină de ieri și orientală a tuturor bisericilor din Orient,
am retrăit absurditatea inversării produse de legi și obiceiuri fanatice ale unor gesturi fără
importanță religioasă, ci numai polemică, necesare pentru războiul între ”botezați”, (pe care și eu și
ei ne ferim să-i numim creștini. Ei înșiși nu se numesc astfel, uitând până și în ”Crez” să proclame
care este caracteristica principală a Bisericii: nu una, nu sfântă, nu apostolică, nu sobornicească, nici
catolică, ci pur și simplu creștină. Adjectiv care nu există oficial nicăieri. Când au scris Crezul,
sfinții părinți băuseră un pahar mai mult și avuseseră un lapsus memoriae..... Ha ha ha !
-Pentru mine, adaugă Gigi, aceste formalisme sunt depășite demult.
-Seminarul distruge sufletele, ascunde exact ce ar trebui să predea elevilor. Acolo se studiază numai
fenomenele exterioare: legi, canoane, dispoziții, validități omenești.În Istorie, aceleași patimi: cei
mai mulți sfinți și părinți și capi ai Bisericilor au fost cei mai violenți, cei mai odioși, cei mai
îmbâcsiți dintre oameni, cu toată dialectica lor teologică. În teologie au dat hotărâri și dogme
urmate de anateme, blesteme și condamnări la moarte sau exil; în Liturgică, mișcări devenite legi
militaro-formaliste, în numele gesturilor lui Cristos din Evanghelie. Unde e Spiritul, unde e
sfințenia? Unde este iubirea și toleranța, comparația, preferința ? Unde este spiritul academic,
eleganța intelectuală, îndoiala științifică? Un om de bun simț lasă loc îndoielii și greșelii chiar și
celei mai ”infailibile” dintre propoziții. Nu, așa ceva, între fanatici nu există. Și târziu, dar definitiv
ne-am dat și noi seama că în Bisericile creștine, ca și în Islam, nu există mai nimic fără fanatism,
ură și dispreț. Nici măcar o închinăciune.
Până să ajungem la seminar eram deja lămuriți. Vom pleca la Roma cât mai repede.
Germania e frumoasă datorită lui Beethoven, Mozart, Wagner, Durer și unui popor minunat pe care
am apucat să-l cunoaștem bine, după cum voi povesti, de aceea sunt sigur de ce scriu aici. În Italia
aveam lumea misionară a institutului Pro Fratribus și al Maicilor Oblate, care ne oferea un public
evlavios și ne păzea de birocrația Ierarhiei, căreia nu-i ceream nimic, căci trăiam fără leafă, fără loc
de muncă, fără documente, fără nimic, așa cum dicta Providența.
Ierarhia e rea peste tot, căci nu există putere bună. Ea nu trebuie pusă la socoteală când
judeci un popor, o nație, o Biserică, o teologie. Acum, după zeci de ani, când știm cum a fost
sfârșitul canonic al minunatului Josef Stimpfle, nu ne mai mirăm că nu a putut să ne apere cum ar fi
vrut, mai ales că, după cum am spus, și eu i-am îngreunat strategiile. Dar cine și-ar fi putut
închipui ? Când se pregătea să anunțe pe Papă că va ieși la pensie, Woityla l-a dat afară ca pe
ultimul om, în loc să-l răsplătească precum merita, cu încă mulți ani pe tronul episcopal. De ce ?
Pentru că unii nenorociți din curia lui, care-l urau pe el ca și pe noi, în frunte cu episcopul auxiliar al
său,  Viktor Josef Dammertz, (și poate și Rudolf care a trebuit să părăsească Germania la
 26

repezeală, în 1983, după ce a vândut cu 45000 de mărci un tablou de mai puțin de 2000, prezentat
ca operă a unui mare aartist, când în realitate era lucrătura unui anonim, etc....)...atât l-au pârât la
Roma acuzându-l pe Stimpfle de ignoranță, de incapacitate mintală, de incompetență și alte
calomnii, încât Papa, chiar dacă s-a mirat, n-a mai stat să cerceteze. Aceasta era una din limitele
principale ale bunului Woityla: noi l-am iertat pentru asta ca și pentru altele, pentru meritul lui
suprem de a se fi ocupat de căderea Comunismului, care-i lua tot timpul, dar altminteri, în celelalte
ramuri ale administrației Bisericii, a fost foarte distrat. Acum, după 2020, dușmanii lui îi găsesc
aceste uitări și i le condamnă. Pe nedrept, desigur, dar, tot uitări se cheamă.
Dammertz și-a făcut gustul să-i ia locul lui Josef pentru câțiva ani, din 1992 până prin 2004.
Noi, după 1991, nu am mai dat prin Germania, așa că nu am avut nefericirea să-l cunoaștem.
Și totuși, la seminar am avut o surpriză plăcută din partea lui Regens, cu care am comentat
gestul nostru din biroul Curiei. Era curios, căci General-Vikar îi povestise totul cu accente probabil
apocaliptice.
-Dragă Regens, zic, rescriptul de la 16 noembrie, 1978 al Congregației Orientale, este o
aplicație ambițioasă și ilegală a unor prevederi canonice legale. Dar declarația noastră cu trecerea de
bună voie, odată semnată, ar fi fost legală și definitivă. Ei au nevoie de astfel de ”legalități”, dar
numai de la alții. În ce-i privește, comit ilegalități legale, căci sunt specialiști în a mânui legile și a
le întoarce pe dos.
Regens-ul se luminează la față și ne răspunde în mod surprinzător:
-Ai dreptate Pater Linus! Aveți dreptate să nu semnați. Eu în locul vostru aș fi făcut la fel.
Nu aș fi semnat.
Și, adresându-se direct mie:
-Nu te speria, e doar o afacere personală între acel monsenior Brini și voi. Dar totul se va
aranja. Dormi și mănâncă, asta trebuie să faci.
După ultimele lui cuvinte mi-am dat seama de ce se adresa numai mie: avea impresia că din
cauza supărării, nu mai mâncam, nici dormeam. Interesant.
Regens-ul a făcut mai multe gesturi simpatice față de noi, dar nu putea ieși din tiparele lui
normale de om al birocrației și ale formalismului sever. Trebuia evitat, de dragul nostru, dar și de
dragul lui, ca să nu-i producem emoții prea puternice.
XXX
Pe 20 februarie, Vikariat-ul ne cere o autobiografie la fiecare. Scriem trei pagini de frumuseți, într-
o germană corectă, cu accente romantice. N-au impresionat pe nimeni. Poate totuși i-au speriat. Dar
le-a trecut repede.
 27

9.AMICII FRATERNI DIN GHERMANIA

Partea bună, până la excepțional, a opțiunii noastre inițiale de a veni în Deutschland a fost
apropierea noastră continuă de staful Europei Libere, care era ca o familie a noastră. A vorbi cu
Noel Bernard, cu Ioana Măgură și cu colegii lor, mai ales evreii, Munteanu, Max Bănuș, și toți
ceilalți, era a te simți frate cu universul numit libertate și elevație. Mergeam acolo, la Sediu, în
Englischen Garten și stăteam toată ziua în acea atmosferă de cunoaștere a realității, cum nicăieri nu
o mai puteai avea. Nu era la nasul tuturor. Controlul la poartă era strict, dar noi ”lucram” acolo,
”predicam” de acolo, ”slujeam” de acolo, până dincolo de Bug, după cum sper. Deci, trecere liberă.
Apostolatul nostru prin acel radio american prieten ne purta exact în ”jurisdicția” lui Pater Paolo și a
lui Pro Fratribus. Iar cei care trebuiau să ne ajute, mari prelați care acum se bat cu pumnul în piept
și fac pe martirii, habar nu aveau, și mai bine era.
La Munchen am cunoscut și am iubit fără sfârșit pe marele tenor Ion Piso și pe aleasa lui
soție, nobila pictoriță scenografă și gânditoare, Livia Filipașcu de Maramureș, ambii în exil de
mulți ani; idem pe tânărul și focosul Doru Braia, nepotul iubitei Mia, cu soția lui, de care sunt
legat și azi prin idealuri și fire nevăzute de revoltă. Cel mai frumos gest realizat cu acest minunat
tânăr a fost rugăciunea noastră comună de la 28 ianuarie 1989, în piața Sf. Petru, pentru căderea
Comunismului și căderea Zidului, gest făcut în fața Papei și a multor televiziuni din Europa.
Rugăciune împlinită la țanc, în acelaș an, după cum se știe. Datorită lui George Bălan care acum
locuia la Munchen, am cunoscut și stimat pe toți muzicienii români, în exil acolo, instrumentiști,
cântăreți, poeți. Pianistul Toescu, și violoniști minunați, toți fugiți, toți eminenți. Pe aleasa soprană
Carmen Hanganu am cunoscut-o la un concert într-o biserică din Augsburg și am fost în stare să
mă duc să-i cer directorului operei din oraș să-i acorde o audiție, care l-a încântat. Pe Aurel Tăutu,
de asemenea, și pe soția sa, Doina, care, din nefericire, a murit prea devreme.Iar într-o zi, m-am dus
expré la Dachau să cunosc și să omagiez pe marele Pamfil Șeicaru3, care avusese înțelepciunea să
fugă la timp din România cu armata germană, ca și Don Petru Cadaru, și să se salveze de cei ce-l
condamnaseră la moarte. Ce politică, ce istorie, ce capitole de mistică și filosofie subtilă am putut
atinge cu acest minunat om, cel mai renumit ziarist al României regale.

3
Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894,Buzău, România – d. 21 octombrie 1980, München, RFG) a fost un ziarist român,
director al ziarului "Curentul", cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este
considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale.
Din Magazin, publicat de Wikipedia, pe internet:
„Mă numesc Pamfil Șeicaru, născut în anul 1894, luna aprilie... Am intrat în presa
cotidiană în aprilie 1918, după ce am fost demobilizat și de atunci am continuat să fiu comentator al evenimentelor
politice interne și externe, colaborând succesiv la diverse ziare și reviste. În 1923 am fost angajat la ziarul Cuvântul, ca
șef-redactor, proprietar fiind ing. Titus Enacovici. Articolul de fond (leit articol) era semnat de mine. În anul 1924 am
fost ales președinte al Sindicatului ziariștilor. În 1927 am demisionat de la ziarul Cuvântul si am luat conducerea
ziarului Curentul, al unei societăți anonime, unde am funcționat ca director și redactor-șef... Din ianuarie 1927 și până
la 9 august 1944, când am plecat din țara, articolul de fond era semnat de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat
independent în Parlamentul țării...”
 28

Îl adoram, ca om și ca profesionist înainte, l-am adorat și mai tare după ce l-am cunoscut și
m-a primit de parcă ne cunoșteam de totdeauna.
Așa am făcut un pelerinaj fermecător pe la casele și prin sufletele celor mai aleși dintre
români. Și singur, și cu Gigi. În toate casele lor, am cântat, am slujit Liturghii, am spovedit, am
învățat, am consolat, am plâns !

10.CLOSETUL BISERICII
Mutarea mea din episcopie la Seminar a fost, cum am spus, ultimul gest de o prostie
uluitoare, gest de masochist, exact așa. Dar a avut și el un revers foarte pozitiv: am cunoscut
Biserica Germană la ea acasă, fără perdea, ca să zic așa, căci intrând într-un seminar, tu de fapt intri
în closetul Bisericii, nu chiar în școala ei. Când mă exprim așa de elegant, nu mă gândesc numai la
seminariști, ci mai ales la directori, la spirituali, la birocrații din administrație, la inspectori. La
Seminar, eu, noi, aveam independența noastră, dar mâncam cu ”seminariștii” la masă; de multe ori
participam la slujbele și la rugăciunea comună. Îi vedeam umili, educați, gentili, eleganți; poate le
mai rămăsese un dram de credință de la cursurile așa zisei Facultăți de Teologie, cu care Josef
Stimpfle se mândrea, fără să-și închipuie, că era mai degrabă facultate de ateism și de bătaie de joc
savantă. Dar subtilitatea aceasta era generalizată, iar acum, după 2000, este pe față. În multe nopți,
dar mai ales sâmbăta, veneau din oraș în grupuri, după două noaptea, probabil băuți, că prea cântau
de sculau tot Augsburgul și nici un Regens nu-i auzea. El îmi vedea numai hainele mele bizantine
ascunse în dulap. Odată la masă pun o întrebare cât să le încerc priceperea teologică: ”lumina de
pe Tabor era creată sau necreată ?” Dacă ar fi învățat la ”dogmatică” capitolul palamismului
ortodox, ar fi trebuit să știe. Unul din ei, cioflăind la cârnați, era-ntr-o vineri, pardon, răspunse
uitându-se cu milă la mine: ”s-a demonstrat încă demult că episodul Schimbării la Față din
Evanghelie este o legendă târzie”.
Aa! Deci nodul gordian fusese demult tăiat.
-Da, zic eu rîzând, și Învierea la fel.
Nu știu dacă s-au mirat prea mult.
Mai frumos a fost la Facultatea de Teologie, unde episcopul m-a trimis odată să slujesc o
Missă pentru ”teologi”. Stau și azi și mă crucesc: facultatea aceea nu avea,oare, capelă, sau
”teologii” s-au distrat să -și exprime evlavia într-o sală de joc, arătându-mi o masă de pim-pong ca
altar, o sticlă cu poșircă pentru ”sf. Sânge” și, ca tămâie, un nor de fum de țigare de mai multe
calități. Bine că luasem un potir cu mine, am înlocuit sfintele șervețele cu pagini curate dintr-un
caiet aruncat pe sub o canapea.
 29

N-am vrut să fac pe marele revoltat și am slujit. Toată slujba au rămas lungiți pe sofa sau
picior peste picior pe fotolii. Chiar și la momentul consacrării. Nu mai zic de Împărtășanie. Eu eram
îngrozit, deși nu-s fanatic, ba sunt chiar liberal în ce privește riturile. Dar nu în ce privește lipsa de
respect, cinismul comportării, disprețul evident pentru tot ce era sfânt.
Omenește au fost minunați. Mi-au dat o gustare destul de comică.Nu mai vorbesc de băuturi
de la barul alăturat.
I-am povestit tot lui Stimpfle. N-a crezut o iotă. E adevărat că povestind, eu rîdeam cu mare
haz, și el a luat-o ca o glumă . ”Tu ești mereu pus pe șotii”, îmi zicea des.
Avea și el curiozitățile lui. Cum era să merg la el revoltat și să fac pe turnătorul ?
Așa că m-am lămurit.
Din fericire, un preot arunca jumătate din bibliotecă. Am plecat din Germania cu 10 pachete
pline de cărți prețioase, toată colecția în germană a sfinților părinți și multe alte minuni.
În restul timpului rămas până la plecare, am stat amândoi cât mai departe de oficiali, fugeam
ca și seminariștii lor, și de Rudolf, și de Regens și de toți birocrații care ne scârbeau cu lipsa lor de
fantezie și cu modul lor închipuit de a se considera adevărata biserică germană.
Cu cât se înmulțeau aceste gesturi, cu atât vedeam inexistența Bisericii Germane pe de o
parte și înălțimea duhovnicească, dar cenzurată a lui Josef Stimpfle și a celor pe care el îi venera:
Pater Schmid, Antonia Raedler și alții și altele, ființe semi-clandestine, discrete, profunde, eterne.
Iar diaconii, seminariștii care veneau să ne consulte, să se plângă, să fie consolați sau întăriți în
credință de mine și de Gigi au rămas și ei, pentru noi, semnale că nu totul era pierdut.
Și bineînțeles personalitățile române din exil, care ne primiseră cu onoare și drag, precum
am povestit. Dar acestea erau fragmente, doar delicioase fragmente.

11."HAI ACASĂ, PUIȘOR!"

Nu ne-a fost greu, deci, la amândoi, să ne dăm seama că a rămâne în Germania ar fi fost
absurd și neavenit. Nu era de-ajuns iubirea episcopului, nici stima ce o simțeam între zidurile
palatului episcopal.
Se mai adăuga și limba.
Gigi nu știa germană aproape deloc, eu știam ceva mai mult, dar italiana, nu numai că o
știam bine, dar înțelegeam aproape perfect toate dialectele ei, de la nord la sud. Deci puteam
spovedi fără probleme pe oricine. Rîdeam cu sarzii la Augsburg de câte cuvinte sarde ca ”limba,
picu”, și multe altele care erau identice cu româna. Eu aveam pretenția să conferențiez la nivel înalt,
în viața mea, cu nuanțe și subtilități perfect stăpânite. Și să devin scriitor al limbii noii patrii. Nu,
nu aveam timp și răbdare să ating aceste înălțimi în limba germană, care rămâne un monument,
 30

vorba lui Bălan, dar viața era scurtă ca să o pot cuceri la nivel de Goethe sau Heine, vorba lui
Eminescu. Italiana, însă, da, oricum eram mult mai acasă ”în ea”. În 1983 am intrat și în cursa
pentru ”Laurea” în litere italienești, cu examene de literatură italiană, franceză și germană.
Limba pe de o parte, geografia pe de alta, misterul apropierii de Urbe care și în Italia mă
condiționează, îmi cerea întoarcerea la Roma.
Gigi s-a convins ușor de asta, sau poate că era convins deja. Și el trebuia să predice și să
reușească în misiuni, iar activitatea de pelerinaje cu Maicile, cu Mișcarea Fatimei, precum cu Opera
Romană de pelerini a Vaticanului, la care s-a înhămat mai târziu, îi venea ca o mânușe, mai bine ca
mie.
Să ne sinucidem în zăpezile Germaniei, ca Tristan, sau să fim goniți ca Lohengrin ? Noo,
mai bine ca personajele nonșalante ale Elixirului lui Donizetti.

XXX
Ce pretext să găsim, însă, ca să plecăm legal din Dioceză, fără a provoca război civil ? Ne-
am scremut creerii până am descoperit America: pentru documente. În martie expira ”soggiorno”,
rămâneam doar cu azilul politic, oricum nu puteam trece frontiera după 20 martie.Iar Ghermania ne
declara ilegali imediat. Așa că după vizitele de rigoare la cei dragi și la cei cărora le eram dragi,
români, germani și italieni,(începând bineînțeles cu Episcopul, care nu a făcut obiecții, dimpotrivă),
după un Aurul Rinului și un Wiener Blut la opera din Augsburg și multe alte frumuseți, culminând
cu o Missă solemnis de Sf. Iosif, în Dom, concelebrată cu Sub-Regens-ul și Regens-ul, (care
surâdea, căci înțelese chestia cu ilegalitatea noastră în ritul latin ) ne-am suit în tren și pe-aci ți-e
drumul din Augsburg prin Buhloe- Bregens- Bludenz, unde ne-am oprit la amicul Ferdinando
Andreatta, cu care am umplut Austria de Missae latine și bizantine, reale sau inventate, conferințe
și cântări, până și pe o navă pe lacul Konstanz...Pe 26 martie, aterizam direct în castelul madamei
Boroli la Novara, la un prânz copios. De acolo la Torino, la Settimo și în fine la Roma. Scriu în
jurnal: ”după cât mi-a plăcut Torino, mai mult ca oricând, precum și casa noastră și Roma, cu
toate ale ei, îmi dau seama cât am dus dorul, în Germania, după aceste frumuseți !”
XXX
Viața Maicilor fără noi.
28.1.79. Părintele Lacko vine pentru spovedanii și Sfânta Liturghie.A rămas la cină cu noi.
29.1.79 Spre uimirea noastră, Antonio a decis să plece acasă. Poate că nu l-a vrut Domnul,
aici cu noi. (S-a însurat și a terminat cu preoția,n.n).
2.2. Seara a venit părintele Lacko, a binecuvântat lumânările și a săvârșit Liturghia. A
rămas la cină cu noi.
 31

4.2.79.Sergio a venit să-i țină companie sorei Alessandrina. A venit și un călugăr ortodox.
11.2.79. P Lacko a venit pentru Sfânta Liturghie. Sergio vine și el după-amiază.
12.2.79 Vine parohul Don Romano din Bio…. Maica și Sergio l-au însoțit la Grottaferrata
15.2. 79. Ziua de naștere a părintelui Basilio,(Vasile Cezăreanu); părintele Lacko a venit și
a concelebrat, a rămas la prânz cu noi pentru a sărbători pe părintele Basilio care ne-a spus că nu
și-a sărbătorit niciodată ziua de naștere, dar 80 de ani este un cadou frumos; este fericit și mișcat .
18.2. Padre Lacko a venit pentru mărturisiri și Liturghie.
19.2. Surorile din Roma merg la Missa privată a Papei (nu știam asta până astăzi,
24.5.2021). Anna, Alessandrina, Maica. După Liturghie, au spus Papei că ele ajută pe seminaristii
din est, (dar nu este scris că și-au amintit de noi doi, întrucât Papa ne cunoștea). Papa i-a spus
Maicii Lodovica îngenunchiată: ridică-te. Au prezentat darurile, nu ni s-a părut adevărat. După-
amiază a venit Sergio, care aproape că nu voia să creadă
2.3.79 Maica merge cu Sergio la Anzio pentru a aduce pește proaspăt de acolo.Aduce
fotografiile pe care le-am făcut la Papa.
22.3. Cu Sergio, sr Stefania, Alessandrina, să facem cumpărături.
29.3. 79 Sosesc părintele Giorgio și P Lino. întâlnire la Apollinare a Mișcării de Fatima.

12.RĂZBUNĂRILE MELE CA VĂCARUL PE SAT.

La Roma ne-au așteptat mari bucurii, neașteptate. În primul rând, Padre Paolo:
-Dragii mei, e bine cum stați acum, trăind ca noi toți din Providență. Papa Luciani a fost
ucis de anumiți cardinali, așa că nu mai întrebați pe nicăieri. Îi știu și cum îi chemă și de ce. Iar
Villot care abia a murit, ca și Casaroli, Benelli, Brini și alți dușmani ai voștri, sunt cu toții mari
masoni. Cu voi, ca și cu mine, Dumnezeu a lucrat minuni. Nu vă temeți.4
Padre Lacko îl comenta, rîzând ca totdeauna, cu râsul lui ultra înțelept. Dar când i-am citit
scrisorile mele adresate din Germania lui Casaroli și lui Brini s-a speriat cu adevărat. Maicile, la fel.
De aceea, voi povesti acest episod aici, nu pentru că ar fi avut vreo urmare, (dar, mai știi ?),ci ca să
descriu un gest al meu de răzbunare inutilă, ca a văcarului pe sat.
Am plecat deja din Italia spre Augsburg cu idea de a scrie o scrisoare dojenitoare
persecutorilor din Vatican. Monseniorului Casaroli una și lui Brini, tot una. Mă pun să le scriu cam
pe 13 ianuarie, dar l-am așteptat pe Gigi, până a le trimite. Merita să fie întrebat, căci, indirect,
conținutul se referea și la el.
I le citesc patetic. Le ascultă gânditor și-mi spune doar atât:
4
Această ”știre” eu am luat-o mereu ca bârfă nedocumentabilă, dar când, în decembrie, 2020, mi-a fost confirmată
până și de Basilio Grillo Micelli, primatele Bisericii Ortodoxe Italiene, care, ca laic, lucrase în Secretariatul de Stat,
exact în anii aceia, nu m-am mai îndoit: era adevărat. Papa Luciani a fost otrăvit , i s-a pus ce trebuia în ceașca cu
cafea, cum am povestit
 32

-Nu merită.Nu faci decât să ațâți câinii. Nu vor înțelege mesajul tău și ți-i mai faci și
dușmani.
-Păi ce, acum sunt prieteni ?
-Nu, dar le dai document la mână.Ori de câte ori vom merge în Vatican, o să ni le scoată în
față, drept corp delict.
Gigi avea dreptate, dar nu m-a convins. Dacă ar fi insistat, dacă s-ar fi opus categoric, l-ași fi
ascultat. Dar, cu tonul acela sceptic, parcă mi-a dat ghes să împing carul până în gard. Cu oiștea,
bine-nțeles.
Așa că le pun în plic și le trimit recomandate direct în Vatican. Pe 29 ianuarie.
Nu întreb pe nimeni. Nici pe Pater Paolo, nici pe Maici, și cu atât mai puțin pe Stimpfle.
Eram sigur că m-ar fi oprit, ori tocmai asta nu voiam. Scrisorile mele sunau a dojană, a condamnare,
a amenințare metafizică,a încercare de a converti și salva sufletele acestor oameni. Vorbesc foarte
serios, era pentru mine un gest important de apostolat. Mă vedeam un Iustin Martirul sau un
Tertullianus scriind un apologeticum Împăratului Roman.
Și iată câteva fragmente din texte:
13 ianuarie 1979.
Excelenței Sale Mons. Agostino Casaroli.
Doresc să vă amintesc de cei doi studenți români care au ajuns la Roma în urmă cu patru
ani, cu riscul libertății, într-un mod miraculos. (…).
Printre puținii care i-au împiedicat, din toate punctele de vedere, ați fost și Dvs. Nu știu de ce și
cum. Așadar, episcopii care au vrut să ne primească au fost invitați să nu o facă. Datele hirotoniei
noastre amânate mereu ad calendas graecas. Și nimeni nu s-a întrebat dintre Dv: unde locuiesc și
ce mănâncă cei doi (...). Ne așteptăm ceva mai mult de la Biserica Romei decât de la Biserica
Ortodoxă. - (...) Acum totul s-a terminat, mulțumesc Domnului care a reparat El lucrurile. Iată ce
vă rog: nu repetați aceleași gesturi rele, precum cu noi, cu cei care vor mai veni în Biserica
Catolică. (Nu au mai venit alții, a avut noroc). Ajutați-i, chiar și în secret, dacă interesele
superioare nu Vă permit în mod deschis. Dar să se vadă acel interes patern și prietenos pentru
copiii Bisericii și mai ales pentru cei care au suferit pentru Credință.
Ajutați Biserica persecutată pentru că, dacă o uitați, va fi posibil ca într-o bună zi să vină
persecuția asupra voastră, ca dreptate divină. Pentru că, dacă Dv.veți continua aceeași linie pe
care ați avut-o cu noi, veți spori la nesfârșit răutățile cumplite și nedreptățile îngrozitoare care
astăzi întunecă trista noastră lume (...) Și dacă vă răzbunați pe cineva pentru această scrisoare a
mea, înseamnă că nu ați înțeles nimic din discursul meu spiritual; și că sunteți de rea-credință; (...)
Tremur pentru sufletul Vostru, focul iadului nu vă va fi de ajuns, dacă vă răzbunați pe oameni
 33

nevinovați. (Mă gândeam la o răzbunare a lui împotriva lui Pater Paolo sau împotriva lui Stimpfle)
Totuși, am auzit că nu sunteți o persoană mândră și că veți gândi într-un mod creștin la modestele
mele cuvinte. Rog pe Rev. Secretar să vă dea scrisoarea mea. Vă salut cu drag. Dacă este nevoie,
Vă iert din toată inima pentru toate. Vă rog să Vă rugați pentru mine; Vă asigur de rugăciunea mea
afectuoasă și Vă îmbrățișez cu drag în Cristos. Dumnezeu să Vă binecuvinteze !
Semnat padre Lino Ioan,
Adresa:
Hoher Weg, 18, 89 Augsburg.
Adică palatul lui Stimpfle.

Gest cu totul neinspirat, desigur. Expresia cu focul iadului care nu ajunge, tare de tot, am luat-o de
la Antim Ivireanul, care, însă, și-l aplica lui însuși, în caz de trădare.
În plus, nu este adevărat că mi-am ținut promisiunea. M-am gândit mereu la Casaroli cu
mare dispreț și după moartea lui i-am trimis o altă scrisoare, deschisă, ca să-i fie citită înaintea
tronului lui Cristos, pe care am publicat-o pe unde am putut, și în care îi aminteam de toate crimele
morale ale tovărășiei sale, interzicându-i să treacă dincolo de poarta Judecății, până când am să vin
eu ca să ne confrunte pe amândoi, Iisus Însuși.
Nici pe Monseniorul Brini nu l-am cruțat.
I-am reproșat mai degrabă problema rescriptului din 16.11.1978, în care era ni se interzicea
slujirea în ritul bizantin, după ce trecusem la ritul latin. Rescriptus care a fost trimis imediat la
Augsburg. Prin urmare, chiar și după hirotonire, în deplină sărbătoare pentru noul Papă, cineva în
Vatican avea mereu timp să se ocupe de noi, în pozitiv sau în negativ. Pentru mine, acest fapt
rămâne un mister până azi. Dar Brini semnase un simplu document formal, impus de Casaroli, o
foaie care deschidea ușa încardinării ca latini adevărați în Dioceza latină de Augsburg.
Mecanismul, surd și orb al birocrației, nu putea prevedea nuanțe.
În realitate, Brini nu a fost adversarul nostru personal, ca în cazul lui Cristea și al prelaților
uniți. Acest fapt apare la distanță, din unele gesturi și expresii, prin care și-a demonstrat mai
degrabă neputința de a trece dincolo de limitele birocrației. În scrisoare i-am reamintit: „Excelența
Voastră, când v-am spus anul trecut, „ am suferit atât de mult ", mi-ați răspuns: ”Nu noi v-am
făcut să suferiți”. Cu siguranță se referea la regimurile comuniste și la prelații uniți împotriva
noastră. Dar nu i-am dat nicio șansă. L-am acuzat așa cum merita. El era „șeful”, și era prea
puternic ca să nu poată înlătura orice obstacol în calea hirotonirii și a intrării noastre pacifice în
Biserica Catolică printr-o simplă semnătură.
 34

Și lui îi trimit aceeași amenințare ca lui Casaroli: ”dacă vă apucați să reproșați cuiva pentru
scrisoarea mea, ori Episcop, ori altcineva, nedreptatea va fi atât de mare, încât focul Iadului nu vă
va ajunge ca să vă curețe de ea”.(Chiar și în cazul lui, am vrut să-i pun la adăpost pe binefăcătorii
mei, Stimpfle, Hnilica, dar mai presus de toate pe Monseniorul AloisieTăutu). După aceea, mi-am
luat libertatea să-i scriu și asta:
"Fiți bun și ascultați-mă, Excelență! Nu vă lăsați purtat de mânie, ambiție și mândrie. Acceptați
dragostea și colaborarea noastră sau măcar dați-ne autorizațiile necesare și lăsați-ne în pace. Noi,
ca și Dv. înainte de a fi ”oficiali” ai unei instituții suntem oameni, apoi creștini, într-o zi vom muri
și va fi frumos ca nimic să nu apese pe sufletul nostru. Vă îmbrățișăm în Cristos cu dragoste și
bucurie. El să vă binecuvânteze. În unire de rugăciuni ".....
Cine știe de ce mă simțeam mult prea puternic, acum, cu hirotonirea pe capul și’n inima
mea, ca să nu-mi pese de nimic, să fiu în stare să mă iau de piept și cu Dumnezeu, vorba vine, dar să
nu provoc suferințe și neplăceri celor mult prea dragi, scumpi și unici, care m-au ajutat să ajung
unde am ajuns.
După ce am pus scrisorile recomandate la poșta orașului, merg direct la Josef Stimpfle, care
tocmai ieșea într-o misiune și îi pun plicurile cu copiile în mână.
-Citiți-le când aveți timp, nu e nimic special…
Mda, nu era nimic special.
Nu mai povestesc amărăciunea cu care mi-a reproșat episcopul Stimpfle acest teribil gest,
după ce citise și recitise, fără să-i creadă ochilor, apocalipsele mele..
-Nu se face așaaa, nu se face așaaaa, nicht sooo, nicht soooo, ți-ai făcut dușmani veșnici în
Vaticaaaan, eu nu te mai pot apăraaaa, de ce nu m-ai întrebat, că te opream, cum poți să fii atât de
naiv ,… etc…
Și acum privesc în duh fața îngrijorată și îndurerată a lui Episcopului Stimpfle, căruia nici nu i-a
trecut prin cap să-mi adreseze vreun reproș sau amenințare, cum fac de obicei ierarhii cu supușii. El
era doar un Părinte înfricoșat de viitorul meu, aruncat de mine din nou în mâini puternice, dușmane.
Și acum, după zeci de ani, îmi dau dreptate, instinctul meu nu greșea. Stimpfle rămâne un colos, iar
Casaroli, Brini și cei de teapa lor, tot niște păduchi, pe biata piele a Bisericii lui Cristos.
Bineînțeles că nu am primit nici un răspuns scris. De reacția lui Casaroli nu știm nimic, dar
de Brini știm. Cum l-a văzut pe Monseniorul, s-a și repezit cu furie, dar mai degrabă cu uimire, să
se plângă la el:
”Cuuum, de ce să-i scriu eu lui astfel ? Că el totdeauna a ținut la noi și că ne-a privit cu simpatie, ca
pe copiii lui... Și că cererea de trecere la ritul latin am făcut-o chiar noi, contra sfaturilor lui. Deci eu
eram absurd acum să strig contra rescriptului”.
 35

În fine, nu l-a convins pe Monseniorul, care nu ne-a mai considerat trădători . Dar Brini avea
dreptate numai pe jumătate. Și asta o știa și el foarte bine. N-am nici o remușcare cum că l-ași fi
tratat în mod nedrept. Îmi pare doar rău că nu m-am sfătuit cu Stimpfle. Și, desigur, n-aș mai fi
trimis scrisorile. Cine știe dacă antipatia ulterioară pe care am suportat-o de la Ierarhie, până astăzi,
în 2020, să nu fi fost alimentată și de aceste rânduri ale mele. Nu se știe, numai în cer vom ști.
Discreția Vaticanului, adevărata "omertà",pe care nici Mafia nu știe s-o folosească mai bine, se
interpune pe veci între tine și opiniile Vaticanului despre tine. Poate dacă ajungi Papă și-ți ceri
dosarul secret, atunci și numai atunci poți știi mai multe și mai clar. Altminteri,niciodată.
Oricum, în perspectivă, se poate vedea că am început anul 1979, călcând cu stângul.
XXX
Ei bine, în fața acestor scrisori, pentru prima oară am văzut pe Pater Lacko speriat. Mi-a
reproșat blând: ”nu trebuia s-o faci, nu trebuia”....
Atât a fost de patetic, că n-am avut curajul să mai anunț și pe Pater Paolo, sau pe Monseniorul de
isprava mea.Mai ales că Aloisie Tăutu ne-a făcut o surpriză într-adevăr frumoasă, demnă de el.
Luni, 2 aprilie, cum ne-a văzut întorși din Germania, ne-a îmbrățișat cu toată căldura. Abia am avut
timp să-i remarc:
-Nu mai sunteți supărat pe noi ?
-Supărat ? De ce ? Când am fost supărat ? Bine că v-ați întors ! Eu vreau să vă dau ”Coppelle”. Cât
de curând. Și să mă ajutați la noua mea revistă pe care o scot acum: ”Legea strămoșească”, în 2
limbi: la Legge degli avi.”
Și, așezându-se pe fotoliu, unde și-a aprins luleaua:
-Am început să îmbătrânesc !
Mda. Straniu. Avea 84 de ani. Ne-am și mirat că deja începuse să îmbătrânească.
-Și...interesant. Am început să uit !
Comentez în jurnal: ”e minunat. Asta ne-a spus”.
-Merg cu voi la Congregație să vă re-propun lui Brini și Cardinalului. Dar, mai întâi să slujim
Paștele împreună.
-Aoleu ! Să dau ochii cu Brini.
- Eh, lasă, că i-a trecut furia pentru scrisorile tale necugetate.
Atunci am înțeles că știa de isprava mea.
-Vezi, zise Gigi. Acu' e acu' !
Răspund:
-Da, poate se răzbună. Dar până acum, fără scrisori ce a făcut? Ne-a mângâiat ?
 36

Între timp sosea Paștele. Am slujit toată Săptămâna patimilor de două ori: cea latină ca
săptămnă sfântă, cea bizantină ca săptămână mare. Așa a numit-o istoria, așa a rămas.

13.„COPPELLE”, VIS PIERDUT DEFINITIV

Joi, 12 aprilie,1979, slujim pentru prima oară ca preoți la Coppelle: Denia. Săptămâna
succesivă, pe 19, am slujit Liturghia, pentru prima oară, în acea minunată biserică devenită unită
română, în depărtatul 1914 și înălțată la rang de simbol al luminii exilului, tot mulțumită lui Aloisie
Tăutu. Admir încă odată această biserică aleasă și-mi fac planuri:
”Dacă ni se dă Coppelle, nu vom sluji numai Liturghii minunate, bizantine și latine, sacramente, și
concerte italo –românești; ci vom organiza conferințe spirituale la înalt nivel, în mai multe limbi,
congrese teologice,exerciții spirituale, concerte de muzică sacră, cu ajutorul tuturor marilor
muzicieni și artiști pe care-i cunoaștem, Ion Piso, primul; vom ajuta pe Monseniorul pe care în nici
un caz nu-l vom lăsa să se retragă și să plece de aci...Nu mai vorbim de Armata Blu-Azzurra și de
conferințele minunatului Scalfaro, care se vor fi potrivit în mod perfect cu chemarea acestei biserici,
cu poziția ei centrală, comodă pentru cei mici și pentru cei mari...da, desigur, Dumnezeu ne va ajuta
să contiunuăn opera Monseniorului: Coppelle far de frumusețe, ospitalitate, consolare pentru
sufletele celor din exil.
”Viseee, viseee”, cânta Gigi pe via della Scrofa, pe-aci -ncolo....

14.IDEM, GEORGE BĂLAN

George Bălan, care a asistat la planurile mele, ne comentează:
-Ca să ai inspirație îți trebuie și un pic de exercițiu ! Ori acesta este punctul vostru tare.
Într-o zi, privind la tot ce se viermuiește în jurul nostru, îmi spune:
-Dumneata ai multe calități de Inițiat. Se vede prin dumneata lucrarea entităților spirituale. Dar te
dozezi prost și-ți distrugi puterile în mod inutil.
S-ar putea să fi avut dreptate. Când ai talente și chemări, nu e chestie de modestie sau de
mândrie. Dar că îmi bat joc de mine, iacă, au trecut de atunci 40 de ani și parcă fac și mai rău.
Dumnezeu mă mai suportă și așteaptă.
Pe 16 aprilie, George Bălan pleacă. Spera ca în Germania să realizeze mai bine ce avea el în gând.
Cu noi, i se părea prea puțin. I s-a părut că nu-i dădeam atenția pe care o merita și poate avea
dreptate, în amalgamul durerilor și situațiilor imposibile în care ne aflam cu Ierarhii Bisericii. Ne
admiram reciproc și învățăm de la el cât de la o universitate. Și totuși a plecat cu o oarecare
dezamăgire. Era convins că ratăm ”eliberarea” spre Nirvana și că, mai ales eu, voi avea nevoie de o
altă reîncarnare. Nu-l contest. În teologia creștină reîncarnarea este viața noastră într-un alt eon, sau
 37

poate în universul paralel unde eu sunt alter ego încă de pe acum. Cer Domnului să depășesc
această dialectică a vieții eterne.
Totuși, înainte de a pleca mi-a lăsat ca un fel de mesaj: ”să fiu alinător al durerilor
sufletești, iar pentru cei mai puternici un aprizător de făclie pantru luminarea drumului. Ca să
mângâi pe alții, trebuie ca eu să fi biruit suferința, ceea ce nu prea e cazul. Ca să le luminez altora
drumul, trebuie ca eu să merg ferm pe acest drum. Nu trebuie să desconsider darul pe care-l am :
solitudinea. Nu atâta grijă pentru citări. Spunem și găsim adevărurile în univers.Direct sau
indirect. Și să nu uit cuvintele lui Iisus, pe care, nu știu de ce mi le-a citat în franceză: je t'ai barré
toutes les routes qui ne sont pas les miennes.5 Și multe altele luminoase și puternice”.
Dar luni 8 octombrie, George Bălan ne vizitează în lipsă. Unde eram oare ? Aaa, asistam la o
Missa primiția a americanului Thomas, după cum voi povesti. Bălan îmi lasă o stranie scrisoare de
adio, jignit că nu l-am așteptat personal la tren. Termina astfel: Ne vom mai vedea vreodată ?
L-am pierdut de vedere. Sunt fericit că încă mai trăiește și probabil, din punctul lui de vedere și-a
realizat ce-ți propusese. Dar mie mi-a părut rău atunci și-mi pare rău și acum. N-am avut însă
puterea și chemarea să-l mai caut. Prea multe absurdități mi s-au întâmplat de atunci până azi.
Acum regret că nu l-am căutat. Dar îl venerez oricum.

XXX
A fost un Paște bogat și profund, Paștele lui 1979, în ambele rituri, cu toți cei dragi ai noștri de pe
partea liberă a lumii.
Pe 19 aprilie suntem invitați să slujim la Surorile de Caritate, Santa Rosa, la Institutlul San Michel
din piazza Tosti. Acolo spovedesc maici, dar intru pentru prima oară în viață în confesional. De
aceea notez această zi. Până aci, am spovedit pe stradă, pe la colțurile bisericilor, prin case, în piața
Sf. Petru. Nu am avut onoarea confesionalelor decât foarte târziu, când își pierduseră importanța pe
care le-o dădeau catolicii tradiționaliști.
Totdeauna am recunoscut că a fost o idee bună, confesionalul, deși nu genială. A înlăturat
multe abuzuri și între familiaritatea siropoasă cu tentația divulgării secretului și răceala unui
confesional, acesta este de preferat. Totuși. Salezianul de lângă Termini m-a recunoscut imediat, cu
tot confesionalul, și m-a trimis repede la Secretariatul de Stat, ca să nu-i dau lui probleme.

15.SACRA ROTA ANULEAZĂ HARUL TAINEI

Și am programat și a doua slujbă de nuntă a mea, între Cristina, românca și Rinaldo, o
sâmbătă, pe 21 aprilie. A fost minunat, și mai ales secret, fără documente bisericești oficiale, decât

5
Ți-am baricadat toate drumurile care nu sunt ale mele.
 38

o diplomă scrisă de mine.. Așa că nu le-a fost greu domnilor de la Sacra Rota să o declare nulă,
fiind normal ca nunțile cu românce să se termine cu divorț, în 99 la sută din cazuri.
Mi-a plăcut. Sacra Rota e o chestie serioasă. Harul nu contează în Taina nunții, ci doar
faptul că nu eram paroh și nu am cerut de la nimeni o iscălitură: lucru suficient ca Taina să nu fie
”valabilă”. Vezi, Doamne, Duhul Sfânt ascultă cu sârg hotărârile birocraților Bisericii și nu trece
peste ele, pentru nimic în lume. Dar dacă aș fi cerut iscălitura, am fi rămas fără nuntă, căci Cristina
era ortodoxă și el catolic, ea nu avea document de botez, iar el nu avea Mirul pe care i l-a dat Gigi,
fiind noi bizantini și fiind chiar Nichts, cum zicea cineva.... Eh, poate era mai bine să nu-i fi
cununat, ziceau unii. Eu răspundeam:
-Cât au fost cununați, nu au trăit în păcat de moarte, ci s-au culcat binecuvântați. De ce până
și persoanele evlavioase uită acest lucru?
Dar, uite, numai așa atingi cu degetul ipocrizia tuturor entităților pe care le crezi foarte serioase; de
la Vlădică, aia de la Sacra Rota, până la opinca bietei Cristina.

Maicile, Maicile, vorba lui Pater Lacko.

6.4. Veghea de rugăciune toată noaptea
8.4. Binecuvântarea frunzelor de palmier de Florii cu părinții Giorgio, Lino și Lacko
9.4. vine prof. Bălan
12.4 sosește și diaconul G. Vasilescu
13.4 Sora Alessandrina cade și-și face rău la cap. Trebuie să rămână în pat și să ia medicamente.
14.4. Membrii Mișcării de Fatima vin în noaptea de Paște la noi pentru a sărbători alături de noi.
Vine de asemenea și Sig. Andreatta. Părinții, Giorgio și Lino celebrează, începând cu
binecuvântarea focului, cu procesiune pe terasă și Sf. Missă a Învierii.
15.4. Sărbătoarea Paștelui, toți împreună, Liturghie solemnă.
16.4.79 Unchiul lui Sergio vine din România. George Bălan pleacă.
17.4. Pleacă și Diaconul George Vasilescu.

16.IARĂȘI, INUTIL ZIG ZAG CU SFÂNTA CONGREGAȚIE

Trebuie să recunosc: din acele zile a început pentru noi o perioadă atât de bogată în
apostolat, slujbe, conferințe, studii subtile și rafinate, iubire divină din partea a mii și mii de oameni,
succes dumnezeiesc și delir de mulțimi, de evlavie, de bogăție și fericire, încât consider acel interval
de timp care s-a sfârșit în ultimele zile ale lui 1983 ca cea mai luminoasă perioadă apostolică a vieții
mele.
 39

Gigi? Și el o poate mărturisi, chiar dacă pentru el s-a prelungit oarecum și căile au fost ușor
diferite.
Această perioadă își are cărțile mele aparte. Dar o voi povesti și aici, în tot ce a avut ea mai
luminos, sublim și dramatic, genial și scandalos, de agonie și de extaz.
Mai rău ne-a mers cu visul nostru, comun cu al Monseniorului, pentru Coppelle.
Joi 19 aprilie , la orele 10, Monseniorul a ținut morțiș, că nu și nu, să mergem cu el la
Congregație, la Mgr. Brini, ca să ne împace cu el și să ne primească la Coppelle.Vom vedea și
rezultatul scrisorii mele.
Între timp, mai sustrag niște cărți din biblioteca lui. Rîzând îmi spune:
-”Ia nu îmi mai rări biblioteca, pentru că trebuie să o las colegiului român. Dacă într-o zi se va mai
deschide, poate mă vor mai pomeni, că acum, după cum vedeți, din cauza voastră, popii români nici
nu mă mai salută”.
L-am privit cu o milă și cu o tandrețe nesfârșită.
-Hai că vreau să fim primii în audiență.
Eu merg cu oarecare reticență. Sergiu tocmai ne povestise de antipatia ucraineanului
Miroslav (Stefan) Marusyn  față de noi, care se răsfângea și asupra lui. Am luat-o ca un instinct
ucrainean față de popoarele vecine, instinct pentru care, dintre toți vecinii care au reușit să se
răzbune pe ucraineni, numai românii au suferit, fără să se poată apăra. Ucrainenii au mâncat din
nordul țării exact provincia de baștină a tatălui meu și minunatul Cernăuți, orașul studiilor și
avocaturii sale.
Surpriză: Brini ne primește extrem de călduros și dulce. Mottola, parcă și mai și, cu un surâs
și o bunăvoință pe care nu o mai văzusem la ei. Primiseră scrisoarea și o citiseră amândoi.
-A fost prea ofensivă, dragă Don Lino; trebuie să fii mai calm. Hai să nu mai vorbim despre
trecut. Eu vă primesc cu brațele desachise. A vă reîntoarce la noi, în ritul bizantin, este pentru noi o
bucurie, și pentru voi, o datorie morală , mai ales față de români.
Da. Frumos. Au înțeles, că și eu și ei, toți am greșit. N-au spus-o, dar eu am înțeles că s-au
convertit. Exact așa cum îmi spusese Pierina Gilli la Montichiari și Antonia Raedler la
Wigratzbad.
Și totuși nu s-a reușit nimic. Cristea, prelații uniți, cu toții, au făcut zid comun, cu o răutate
înmulțită. Știau că Monseniorul se va pensiona și va pleca.Știau că nu îl vor putea înlocui. Știau că
aveau nevoie de persoane cu energie, ca să continue acea misiune românească din centrul
pământului catolic. Nimic. Monseniorul s-a retras în 1979 și Coppelle s- a închis pentru mulți ani.
Și nu s-ar mai fi deschis dacă nu ar fi căzut șandramaua de la București, nu se elibera România și
 40

”Blajul” nu și-ar fi numit preoții lor, neglijându-ne înadins pe noi și moștenind ura de moarte contra
noastră de la paladinii lor de pe Gianicolo.
Noi, mai ales eu, am dat vina pe Brini și pe Mottola, pe toți birocrații mici și mari din
Congregație. I-am acuzat de trădare și de ipocrizie.
Căci iată un amănunt: pe 18 iunie din acel an, 1979, Monseniorul s-a dus din nou la Congregație să
insiste pentru noi. Era și Gigi de față, eu tocmai terminam o misiune luminoasă pe lacul din
Caldonazzo cu minunatul Ferdinando și corabia lui.
-Nu mai e nici o nădejde pentru Coppelle, îmi povestește Gigi. Episcopul Cristea se
împotrivește cu toate puterile,iar Brini arată scrisoarea ta la toți
-Ah, cum aș vrea să-i spun acestui Brini, îi replic eu lui Gigi, că pentru păcatele lui vechi a
pierdut cardinalatul. Iar pentru ce mai face acum își pierde și funcția!
Parcă am avut gura aurită. Chiar așa s-a și întâmplat.
Dar acum, după zeci de ani, îi reevaluez, și pe Brini, și pe Mottola, și pe toți șefii ne-români din
Congregația Orientală.Nu puteau chiar face război cu toți prelații români, ca să ne impună pe noi
doi. Și ce interes ar fi avut să salveze cauza românească ? Nu înțeleseseră ei mai bine decât românii
înșiși, că ei, românii înșiși, sunt dușmanii cauzei lor?
Pe 21 iunie, de ziua numelui său, îi telefonăm Lui Aloisie Tăutu-Luigi-Ludovic- pentru
urări. Se bucură cu o bucurie pe care n-a mai afișat-o altă dată. Și bineînțeles ne-a invitat la ultima
lui liturghie la Coppelle.
-Chiar așa? zic.
-Chiar așa, zice.
În ziua de Sf. Petru, 1979, Monseniorul a slujit ultima sa Liturghie la biserica delle
Coppelle. Noi, cu el, parcă plângând.Închizând porțile ei, o vedeam pierdută pentru noi. Tanti
Aurelia de la București, îmi răspunde la telefon: ”Dragă, tu studiază și scrie. Aceasta este misiunea
ta acum!”
Plecând Monseniorul și îmbătrânind Cristea cu toți prelații din Roma, s-a închis Coppelle, s-
a închis revista, biblioteca, radioul chiar, intrând nu numai pe mâna latinilor români, dar mai ales a
securiștilor din țară, deghizați în martiri greco catolici. De alde Furtună și alți turnători care au dat
o mână la alungarea noastră definitivă din Biserica catolică română. Când în 1983-84 au sosit pe
scaunele latine ale României Petru Gherghel și Ioan Robu, mari informatori,mari colaboratori,
mari spioni, mari pișicheri, cercul s-a închis până azi. Aceste animăluțe nu mor, ci își lasă urmași,
viermi mereu noi, mereu agresivi și din ce în ce mai josnici.
Ce să mai zic ? Plâng și acum pe Monseniorul, care s-a retras la căsuța lui din via Cerveteri și a
murit destul de trist și prematur, pe 28 septembrie, 1981.
 41

Acum, după zeci de ani, toată istoria este scrisă altfel, inversată, smiorcăită, mistificată de
greco catolicii din România, care habar nu au sau poate nici nu sunt interesați să știe adevărul
lucrurilor. În descrierile lor sunt combinați sfinții cu nemernicii, cinicii cu integrii, cei puri cu cei
profund necurați și bineînțeles inversați. Poate Biserica Unită Română martiră nu merita asta. Dar,
poate o merita.
XXX
Și așa ne-am întors ”acasă la noi”, în Italia, în a face misiune pentru toate popoarele, în afară
de românii refugiați. Am slujit pentru vreunul, am ajutat pe câte cineva, dar pe ascuns, nu oficial,
că ne aprindeam paie în cap, nu atât cu guvernul comunist persecutor, cât cu prelații români,
refugiați sau securiști din lumea liberă. Hm !
Totuși, episcopul Josef ne aștepta să ne întoarcem. Sau nu ne aștepta?
Desigur, întoarcerea în Germania era pentru noi o problemă și un mister.Înțelesesem deja cât
succes, câtă putere de muncă apostolică ne oferea Italia și misiunea cu Maicile și Pater. Să lași tot
acest apostolat pentru ceva necunoscut, pe care l-am simțit deja ca străin și neavenit pentru noi....
Pe 5 iunie serbez pe mămica, printr-o vizită cu slujbă la Pater Hnilica.
-Ce să fac, ce să facem ?
-Să stai liniștit, chiar dacă fratele Stimpfle vă așteaptă;
-Da, ne așteaptă ca să ne înghită pustiul german.
-Omul trebuie să stea acolo unde realizează voia lui Dumnezeu și numai astfel se realizează pe sine
și pe alții. Unde simți că trebuie să stai ?
-Simt că trebuie să stau aici și să particip la apostolatul Vostru.
Dar Josef Stimpfle era presat de câte ori se ivea vreo ocazie, să ne cheme in Dioceză.
Cu Stimpfle, însuși, povestea se arăta complicată . Până la sfârșit, și el, ca și noi, s-a mișcat între
Înger și Demon pentru povestea noastră. Voi numi acest capitol:

16.ZIG-ZAG CU JOSEF STIMPFLE.

Augsburg, 6 august, 1979.
Josef Stimpfle ne scrie:
”Dragi prieteni, îmi pare rău că trebuie să vă reamintesc angajamentul luat de voi de a
rămâne în serviciul direct al Diocezei de Augsburg. Și că ați primit permisiunea de la Sacra
Congregație Orientală de a trece la ritul latin. Dreptul de a celebra liturghia bizantină vă poate fi
acordat numai de către Sacra Congregație a Episcopilor. (...)”
Bunul Stimpfle confunda totul. Congregația Episcopilor nici nu știa ce e aia trecere de rit. Se
ocupa cu episcopii. Sau poate bunul Josef ne vedea deja episcopi? Oh! Pot să jur acum, cu
 42

certitudine, după decenii de experiență, că niciun episcop latin nu înțelege situația și actele
birocratice necesare pentru un catolic”oriental”. Cu excepția, desigur, a funcționarilor Congregației,
pe care, totuși, nimeni nu-i întreabă. Scrisoarea continua cu mari accente de dulceață, tipice lui
Stimpfle:
„Prin urmare, mă aștept ca în termen de o lună, adică până la 6 septembrie 1979, să vă
întoarceți la Augsburg. (...) Vă scriu această scrisoare cu o inimă plină de dragoste și de încredere
în voi. Sunt sigur că veți înțelege atât gravitatea cauzei, cât și intensitatea căldurii și afecțiunii cu
care aștept întoarcerea voastră la Augsburg.
Îmbrățișându-vă în caritatea lui Hristos și a Mariei, vă salut și vă binecuvintez, ss Josef
Stimpfle.
Sarea pe rană însă o punea secretarul Rudolf care-i scrie pe 8 august lui Pater Paolo cu alt
ton, interpretând supărarea episcopului mai pe nemțește și adăugând un amănunt pe care Stimpfle
nu ni l-a confirmat:
”Episcopul este foarte supărat, pentru că între timp Sfântul Scaun într-o notă mai mult decât
clară i s-a lamentat de amândoi, *(beschwert!). Judecați singur cât este de jenat de aceasta, mai
ales întrucât el întreține raporturi foarte avantajoase la toate nivelurile în Vatican deja de mulți
ani”.
Ei, taci ! Hai să vezi că acum tot noi am fi fost motivul răcirii relațiilor lui Stimpfle cu
Vaticanul, ca și în cazul cu Ceaușescu de câțiva ani în urmă.
Nu ne-am mișcat nici de un centimetru, pentru că, în septembrie, Josef își anunța venirea lui
la Roma. Așa că după acel faimos 13 septembrie, aniversarea apariției de la Fatima, serbată cu
Poletti, în Piață, în care Papa nu a apărut deloc, (Sergiu comentează evlavios: ”stă ascuns ca un
câine. Măcar o binecuvântare de ar da!”) de ziua Crucii, Padre Paolo merge la Napoli pentru o
conferință. Îl ia și pe Gigi. Acolo el va întâlni pe Stimpfle și va vorbi de noi.
Stimpfle, mai vesel și mai nonșalant ca niciodată. Le spune că stă la Roma la casa ”Mater
Dei”. Să venim acolo să ne întâlnim.
Deci, pe 16 septembrie, duminică, la orele 7,30 suntem la el.N-a fost parcă niciodată mai
fericit, mai elegant și mai nobil. Surâsul, discuțiile amicale și deschise cu el uimeau pe nemții
”pelegrini” care nu înțelegeau cum și de ce episcopul lor rîdea de se prăpădea cu doi tineri italieni
sau cam așa ceva..... urmate de pelerinaj și concelebrare la Madonna della Mentorella, acolo între
munții goi, între nori, la marginea Romei de parcă am fi fost în Grecia; apoi la ”Sacro Pastore”,
restaurant pe cinste. A dus acolo un pulmann de nemți să-i spiritualizeze.
La sfârșit,în fine, întrebarea: ce aveți de gând să faceți ?
Explicăm:
 43

-Nu vrem să pierdem dreptul la documente și la viitoarea cetățenie italiană, pe care ai dreptul s-o
ceri după 5 ani de la intrarea în această țară. În Germania a avea cetățenia este mult mai greu.
A înțeles, fără nici o umbră în glas.
Nici un reproș că ”de ce nu i-am scris”, sau de neascultare, etc. Înțelege, nu ne obligă; ne dă
să alegem: ori în Germania, în curând pentru 3 ani, ori renunță la încardinarea noastră și ne lasă
liberi, fie pentru Vicariatul Romei, fie pentru vreun episcop italian ales de noi”.
Ne- a mai spus că ”Mario Brini a creat o întreagă corespondență de acuze cu el, spunându-i că pe ei
toți, fie din Congregație fie din Secretariat, îi deranjează prezența noastră în Roma. Biserica de la
Coppelle este închisă de 3 luni, dar de noi se feresc ca de foc. Că părintele Vasile Cesareanu pe care
ni l-am adus în casă, (luându-l practic de pe stradă unde îl goniseră basilienii lui iubiți și Biserica de
rit bizantin pentru care a fost de 5 ori închis în pușcăriile veritabile românești), nu a avut de lucru și
într-o vizită a lui la Congregație le-a spus că ”noi doi am fost în Grecia și la Athos” și imediat s-a
auzit în toate cercurile de ierarhi interesate de existența noastră. Bine înțeles, mâzgălindu-ne în
negru.
Aaa, deci, asta era ”vocea Sfântului Scaun” de care amintea Rudolf. Dar Stimpfle nu afișa nici o
jenă, ba, dimpotrivă povestea totul cu un haz nemaipomenit. Ba ne mai și cerea amănunte, ”cum a
fost la Athos ?”. Și după ce rîdem de ne prăpădinm cu el de călugării de pe munte, continuă:
-Bine, am înțeles. Mâine, luni, 17 septembrie, 1979, merg împreună cu Paolo la Mgr. Brini.
Suntem invitați chiar de el să lămurim totul. Voi, fiți cuminți și rugați-vă doar.
-Vă mulțumim, zic eu. Să- amintiți, însă, Monseniorului Brini, că noi deja de la 5 februarie
am trimis după regulă o cerere către Cardinal în care ceream biritualismul cum fusesem învățați de
Mgr. Mottola. Ca pe urmă să ne cheme și să ne spună că am greșit, că nu se cere biritualismul, ci
unul dintre rituri. Și nici până azi nu se înțelege pe care din ele să i le cerem. Natural ar fi ritul latin,
întrucât suntem bizantini. Dar ei ne-au trecut din oficiu la latini, însă noi nu am semnat. Deci tot
bizantini am rămas, sau mai bine zis: Nichts, cum zicea General Vikar....
Eu continuam pe tonul acesta și bunul Josef se prăpădea de rîs....Povestind el, încurcătura
noastră lui Pater Paolo, s-a prăpădit de rîs și acela.
Totuși, zis și făcut. S-au dus a doua zi la Congregație.
-Ehi, ce faceți cu acei băieți, se rățoiește Brini la cei doi episcopi. ”Ăștia doi” umblă haihui, nimeni
nu știe unde sunt.
-Cum așa? răspunde Stimpfle, făcând pe miratul. Ieri, toată ziua, am fost cu ei și cu pelerinii mei,
am și concelebrat împreună. Mai degrabă, de ce nu-i primiți să slujească pentru bizantinii români,
dacă e adevărat că biserica română nu mai are preot și este închisă ?
Brini:
 44

-Mi se plâng românii de ei, că nu sunt pregătiți, că nu cunosc liturghia, că nu știu nici să predice, și
că de când au venit n-au avut decât un singur gând: să pună mâna pe Coppelle.
La acest punct intervine Pater Paolo:
-De pregătirea lor nu sunt numai eu care pot da mărturie, ci și însuși Monseniorul Tăutu. Ei au
locuit în casele noastre ani de zile, au slujit cu noi, au studiat, sunt cunoscuți de profesorii de la
Orientală ca studenți eminenți, au deja licența de la Pontificium Institutum Orientale, se pregătesc
pentru doctorat. Iar cât privește ”Coppelle” este Monseniorul Aloisie Tăutu care i-a invitat și i-a
vrut acolo ca succesori ai lui.
Brini:
-Da, și încă au și celebrat acolo fără permis!
Pater: -Cum adică, fără permis ? Au slujit cu Monseniorul care era titularul bisericii, n-au
slujit singuri. Și cu permisul episcopului Josef Stimpfle care este aici de față și i-a încardinat.
-Da, dar era necesar permisul nostru
Pater Paolo i-o întoarce.
-Și eu aș fi slujit în locul lor, nefiind o neascultare, ci un act de dragoste pentru românii care
aveau nevoie.
Brini nu mai știa ce să răspundă. Nu și-a amintit de scrisoarea mea, sau n-a mai avut ocazia
să se mai lege de ea. În fața fermității celor doi părinți episcopi s-a muiat, și, cum povestea
Stimpfle, murind de rîs, ”a schimbat tonul”:
-Bine, bine, Excelențele voastre. Dacă au permisiunea Exc. Voastre, nici noi nu ne mai
împotrivim ca ei să rămână la Roma, în grija și sub ascultarea spirituală și materială a
Monseniorului Hnilica, pentru a aștepta luarea cetățeniei italiene.
Povestindu-ne cu haz toată tărășenia de la Congregație, Stimpfle încerca să îndulcească
prăjitura, justificând ”de ce Occidentul are nevoie de atâtea reguli precise și minuțioase, ținute cu
fier și foc: pentru că este juridic și individualist din natură, iar fără reguli, tendințele centrifuge ar
distruge Biserica”.
Eu îi dădeam dreptate numai pe jumătate, convins fiind că aceste reguli aplicate absurd și în
defavoarea evlaviei și a seriozității autentice, distrug biserica pe dinăuntru, mai rău ca orice revoltă
externă.
Pater Lacko comenta cu hazul lui obișnuit, diferit de al lui Stimpfle, adică mult mai vioi:
-Stimpfle vă iubește mult, să știți. Dar și Maica Lodovica i-a vorbit cu un suprem entuziasm
de voi, cu mare, mare dragoste. Oricum decizia Congregației Orientale de a vă lăsa lui Paolo și a vă
lăsa liberi la Roma are ceva miraculos în ea.
 45

-Da, răspund eu. E paradisiac totul, iar decizia asta de libertate a noastră este impresionant
de miraculoasă.
Scriu în jurnal: ”acum mă pot odihni,pot crea, pot fi om, pot ajunge fericit, pe pământ și în
cer.” (sic!).

18 sept.1979. Dar eu tot aveam în cap idea să scriu petiții la mai marii Vaticanului. De
exemplu să cer lui Brini să adune pe toți preoții români în Colegiul Damasceno,să formeze o
comunitate greco- catolică de slujbă și de viață și de activitate românească, precum au, de exemplu,
ucrainenii de alături. Și să-l facă pe părintele Vasile Cesereanu monsenior. Ar fi fost singurul care
într-adevăr ar fi meritat să fie.
Gigi mă asculta și-și făcea cruci ”ortodoxe”.

Monseniorul Mottola îi spune lui Sergiu:

-”Să nu iei calea lor, căci ei au dat de bucluc la Augsburg. ”
El nu știa că Sergiu tocmai luase calea noastră și chiar cu ajutorul nostru.Învățând noi lecția, cu el
am procedat cu toată discreția posibilă și poanta ne-a reușit, exact cum trebuia să reușească, pentru
noi: păcălindu-i în mod desăvârșit. Dar despre aceasta, mai încolo.
Padre Paolo nu știa ce sfat să ne dea.
Ne uităm la el și înțelegem că nu e strălucit de susținut de Papa Woityla, cum credeau unii și
cum s-a scris prin ziare și pe actualul internet; nu avea relații strânse cu Poletti și se temea că
revenirea noastră la Roma, oficial, ar reurca tensiunea cu Secretariatul de Stat.
Sigur, în afară de hirotonie, pe care nu aveau motiv să ne-o conteste, situația noastră nu se
schimbase față de prima zi a prezentării noastre în Curia Vaticanului: nu tu loc de lucru, nu tu leafă,
nu tu celebret, nu tu..... nimic.
Trebuia oricum să combinăm ceva trucuri, căci aveam nevoie de pace cu Biserica oficială, nu
pentru Haruri în plus, cum se crede, cât pentru dreptul și libertatea de a predica în biserici, parohii,
etc.
La mine se adăuga și suferința de a celebra un rit latin cu traduceri eretice și răceală formalistă,
apărate cu fanatism de dușmanii care și-au ascuțit dinții. Ziceam:
-Eu vreau liniște, vreau o infinitate de pace și de tăcere în jurul situației noastre. Căci vreau să
creez, și să mă odihnesc. Mă simt slăbit și obosit.
Maica Lodovica îmi replică:
-Eu ți-aș cere sub ascultare un an de odihnă. Mai bun infarctul decât oboseala nervoasă.
Eu nu cred. Dar, în fine.
 46

Așa că, în urma confruntării noastre vesele și fericite pe munții Mentorellei cu bunul Stimpfle, ne
punem de acord între noi 4, adică eu, Gigi, Josef și Hnilica să-i scriem două fițuici pe care să le
aranjeze în arhivele curiei din Augsburg. Una în care noi „nu putem părăsi Italia, pentru că
așteptăm cetățenia italiană”. Și, pentru prima dată dădeam și justificarea: „Pentru un exilat, veșnic
cu probleme de poliție și de viză, este foarte greu să continue cu statutul de simplu refugiat. Suntem
mereu nesiguri în fața oricărei schimbări politice și fără speranța de a ne întoarce nici măcar în
vizită în țările noastre de origine. Din cauza dificultăților politice, și apostolatul nostru poate
suferi. Prin urmare, ne încredințăm înțelepciunii Voastre. " (...).
A doua era o „asigurare scrisă” pe care părintele Paolo o trimitea lui Stimpfle că ”vom rămâne în
casa lui și sub responsabilitatea sa directă ”. În aceeași zi, Pater Paolo a trimis o scrisoare și
Cardinalului Philippe: „Confirm în scris ceea ce a fost deja convenit verbal astăzi cu Exc. Sa. Mgr.
Brini (...) și anume că îmi asum toată responsabilitatea morală și materială în ceea ce privește
persoanele preoților Picu și Dragu, la Roma, pentru a obține cetățenia italiană .. "
Între noi, fie spus, chiar eu cu Gigi am compus și transcris toate aceste scrisori, confirmate de
ștampilele, datele, semnăturile și binecuvântările marilor Părinți ai vieții noastre.
Cu toate acestea, era nevoie de o aprobare suplimentară pentru șederea noastră la Roma, care
trebuia să vină de la Vicariat. Iar, povestea de la cap, desigur. Dar era cea mai bună ocazie de a
solicita „jurisdicție”, spovedind noi în diferitele biserici din Roma unde Maicile organizau
sărbătoarea Fatimei.
Ei bine, ultima, era o scrisoare cu greutate foarte diferită. Prin urmare, Stimpfle însuși trebuia să o
scrie. În realitate, numai a semnat-o. Eu am compus jumătate din ea, și Gigi jumătate. Și am spus
cam așa:
„Eminență ! (...) Sunt de acord ca ambii să locuiască la Roma. Prin urmare, rog pe Eminența
Voastră să îi ia sub responsabilitatea Sa și să-i accepte pentru examenul pastoral la Vicariat. (...)
Al Vostru frate în Cristos, Dr. Iosef Stimpfle, episcop de Augsburg.
Gigi adăugase: „deoarece sunt refugiați cu azil politic, și sunt în așteptarea cetățeniei italiene ”,
etc .
Scrisoarea, semnătura, autoritatea Germaniei trebuia să fi avut o mare greutate, dar eu nu-mi
amintesc să fi avut vreodată un răspuns la această scrisoare, până astăzi, în 2021, A.D.
Între timp, pe 19 sept.1979, Maica s-a dus cu Pater Paolo în audiență la Cardinal
Palazzini, ca să-i ajute ca măcar Pro Fratribus să fie recunoscut de drept pontifical și deci, să aibă
jurisdicție, spre a putea îngriji și hirotoni preoți fără complicații și a forma o Comunitate. Desigur,
și Maicile Oblate își meritau o asemenea recunoaștere, dar măcar una din amândouă.
 47

Cardinalul a dat speranțe, dar nu depindea de el. Pro Fratribus a primit acest drept numai la mulți
ani după moartea lui Pater, iar Oblatele, nici astăzi, măcar, în 2021.
Zic:
-Marea mea iluzie, pentru care trăiesc de ani de zile într-o mare tensiune nervoasă: a găsi
Biserica Absolută, ritul absolut, Omul absolut, a scrie cartea absolută, a mă bucura de glorie și
renume pe pământ. Negăsirea și nerealizarea mai ales a ultimei nărozii sunt motivele neodihnei și
consumului meu inutil.
Eram nedrept cu mine însumi. Eu nu aveam nici un drept, nici o biserică unde să slujesc cele
6 taine ale Domnului, cum nu o am nici azi. Ori aceasta nu era dorință de glorie, ci de a munci în
ogorul lui Dumnezeu, pentru suflete, ca ultimul seminarist simpatic unui episcop. Ceea ce eu am și
fost, dar fără fruct.
Gigi îmi replică așa, ca mutatis mutande:
-Pertini vizitează zidul Berlinului, dar ziarele vorbesc tot de naziști. Nimic altceva.
Pe 26 septembrie, 1979,vine Leonida din Germania să ne propună să mergem cu el la Paris, unde
vom organiza manifestații de protest și rugăciuni publice pentru eliberarea părintelui Calciu.
Amândoi am căzut de acord cu entuziasm. Sigur, riscul nu era mic, dar motivul era
suprem.Comuniștii nu știu decât de frica de a se descoperi cât sunt de mârșavi.
Dar, invitați fiind de Pater Paolo la o Missă solemnis în capela sa din Monte Santo, 14, cum ne-a
văzut, a venit drept la noi să ne roage cu cerul cu pământul să nu ne ducem la Paris.
-Dragii mei, e o manifestație politică, Vaticanul se va supăra foc pe voi iar eu aș putea avea
necazuri mari.
-Mai supărat decât e pe noi acum, se poate? glumesc eu.
-Da, se poate, că de data asta v-ar acuza pe drept cuvânt că prin prezența voastră ca preoți catolici la
o manifestație contra regimului comunist de la București, ați deranja viitoarele relații diplomatice cu
România.
-Acelaș joc ca și la hirotonie !
-Da. Exact. Acelaș joc. Dar de data asta ar fi mai aproape de adevăr.
Mă uitam la fața rugătoare a lui Pater Hnilica. Cum putea el să ne poruncească, fiind totuși
superiorul nostru direct ? Nici într-un fel. El ne implora. Era prima oară de când îl cunoșteam, că
Padre Paolo ne oprea de la ceva, dar rugându-ne și sfătuindu-ne.
Am renunțat imediat la idea cu Parisul. Din fericire, preotul Calciu a fost eliberat mai târziu și a
ajuns în libertate.
 48

Noi ne-am îmbrăcat pentru slujbă și ne-am concentrat asupra evenimentului pentru care de
fapt fusesem invitați. Era vorba de o hirotonire în diacon a unui american căruia, culmea, Pater
Paolo reușise să-i procure o încardinare de către un episcop italian amic, mai precis, Mgr.
Constantini de Sessa Aurunca, despre care am mai vorbit. Și iată că, datorită unei semnături, cum se
întâmplă mereu în Biserica cea mai formalistă din lume, Pater a putut hirotoni pe tânărul american
chiar în capela sa.După care s'a dus și l-a preoțit alături de Constantini în catedrala de la Sessa, pe
29 septembrie...Simplu.
Mă gândeam: noi, acest noroc nu l-am avut. A trebuit ca istoria noastră să facă ocolul pământului în
11 luni, pentru ca acelaș Pater Paolo, alături de bunul Stimpfle, să ne transmită heirotonia. Din
fericire, Costantini s-a ținut de cuvânt, când a promis asistență și ajutor și pentru alte vocații. Așa a
fost posibilă hirotonirea lui Sergiu, cum voi povesti. Dar, cu o condiție: să fie totul secret, ca
Secretariatul de Stat să știe ultimul, când nu mai putea telefona. Procedând astfel, Spiritul Sfânt a
avut ușile deschise.
Pe 7 octombrie, asistăm la prima Missă a bunului american, cu numele Thomas: abia se mișca,
habar n-avea de nimic, cum fac toți. Îl salva evlavia. Îl priveam și mă gândeam: ”Eu, Gigi, cu arta și
pregătirea noastră suntem contestați. Nici nu avem voie să ne dovedim meșteșugul; să arătăm cum
am transformat Missa în artă, ieșită din mistică și simbol, aducând-o pe cât posibil la origini.
Ceilalți, învățați cu fuga și greșala, cu forma pură, repetată prin imitație, văzându-ne pe noi slujind
corect, ne acuză că greșim. La mine se vede evident, Gigi știe să se mimetizeze mai bine. Discuție
inutilă cu maicile pe această temă. Ele erau fericite de victoria lui Pater și aveau dreptate.
Pe 28 septembrie,1979, vizităm pe Monseniorul Tăutu, la locuința lui din Via Cerveteri,
departe de Coppelle. L-am găsit mai slab, mai trist, mai încetinit.
Păcat.
Zic:
-Sper să-și revină la ce a fost.
Ne uităm sceptici. Omul acesta a muncit, a slujit, s-a luptat o viață, și tocmai acea agitație l-a
ținut tânăr și vânjos. A sluji în apartamentul din Piazza Re di Roma, singur, fără suflete....însemna
moarte lentă. Carieriștii aruncați afară sau ieșiți la pensie, mor de necaz. Apostolii, misionarii izolați
de către Ierarhia ingrată, mor de ne-lucrare. Monseniorul a mai dus-o doi ani, slujind singur, scriind,
traducând, aranjând vechile lucrări, lăsând o comoară de știință Bisericii Unite Române. Mă uit azi
pe ziare: i-au deschis casa memorială în satul lui din România eliberată, Valea vinului. Mă rog la
Dumnezeu să mai fie cineva demn să-i citească lucrările și să se umple de înțelepciunea lui, cea cu
izvoare în veșnicie.
Ne-a spus:
 49

- Nu vă descurajați. Mergeți înainte, cu latinii, cu Paolo, cu Maicile. Și ori de câte ori găsiți
vreun greco- catolic, dați-i asistență, fără să mai întrebați pe nulitățile acelea...
Mă întorc încurajat acasă și scriu unchiului meu Nicu:
”Oricâte oferte iubitoare am avut pentru alte locuri, a pleca din Roma, capitala lumii și din fericita
mea liniște și comoditate de pe Torresina, din mijlocul minunatei mele familii (cu Maicile, cu Gigi,
și cu Pater Paolo și Lacko) înseamnă a mă cufunda în provincialism prozaic și sărăcăcios și a mă
arunca în brațele unei singurătăți și înstrăinări fără sens.”
Acum, în 2020, după atâtea necazuri și nerealizări la Roma, sunt totuși de aceeași părere și trăiesc
acelaș sentiment de atunci. Nu știu de ce. În realitate, nu mă simțeam realizat.Viața ne era foarte
comodă, cu Maicile și cu Pater, dar eu vroiam să dau cel puțin 5 sfinte Taine pe săptămână dacă nu
6, la mii de persoane, pe lângă predica zilnică, meditațiile, conferințele, ajutorarea bătrânilor, a
bolnavilor, a celor închiși, drept pentru care ar fi fost minunat dacă Poletti mi-ar fi dat o parohie pe
mână, mare și complicată, unde să muncesc 25 de ore pe zi. Vizitam și vizitez încă parohii mari și
sanctuare, în care respectivii parohi și rectori tăiau și mai taie încă frunză la câini, îmbogățindu-se
pe degeaba. În timp ce eu aș fi fost în stare și mai sunt încă, să lucrez pe gratis, lăsând lor banii și
onorurile.
N-am avut parte niciodată de această supremă fericire. Misiunile în care am fost trimis din pură
greșală, *(programată de Dumnezeu, desigur, peste capetele ierarhilor) mi-au concentrat în câteva
zile munca apostolică pe care o vroiam zilnic, toată viața, și o mai vreau și acum. Zelul meu și
fericirea de a lucra pentru suflete nu mi-au fost satisfăcute niciodată pe deplin. Dau vina pe
structurile birocratice, formaliste și feudale ale Bisericii, nu pe răutatea oamenilor sau a mea. De
aceea, tot ce mi s-a întâmplat de la vârsta de 3 ani până la 24 în Biserica Ortodoxă și de la vârsta de
24 de ani la 70, în cea Catolică Romană, mă îndreptățește la cel mai profund scepticism, privitor la
bunele intenții ale Ierarhilor. Totdeauna, fără excepție, am putut face binele, am putut răspândi
iubirea, frumusețea și adevărul în mod clandestin, neprevăzut, furat, până când ”s-au prins” și m-au
blocat.
XXX
În acea toamnă, târziu, rătăcind pe cărări, iată o invitație, care provenea de la domnul Setz
Degen, președintele general al Armatei Blu-Azzurra: ca să mergem, unul din noi, sau alternativ, la
Fatima, să slujim șase luni pe an în biserica bizantină de acolo, de la Domus Pacis, care, pe lângă
toate, adăpostea și icoana originală a Madonei de Kazan, salvată de un exilat rus de furia bolșevică.
A sta la Fatima, a trăi acolo misterele ei, a face apostolat pentru mii de pelerini din toată lumea, a
învăța bine portugheza, mi se părea o încântare. Cred că tot datorită bunăvoinței lui Brini et &, acest
vis frumos nu s-a realizat. Proba că această suspiciune a mea este bazată pe adevăr a avut-o Gigi în
 50

anul următor: popa care fusese angajat între timp, un francez metamorfozat în bizantin, a încuiat
ușa bisericii, numai ca să nu lase pe Gigi cu grupul să intre înăuntru. Pasămi-te era unul din ”cei
doi”. Cum auzise fonfăitul de noi ? Cum ?
Maicile scriu:
23.4. 79. Padre Lino pleacă la Manduria.
26.4.79 Padre Giorgio, Maica și unchiul lui Sergio pleacă la Torino cu mașina.
28.4. Vine Părintele Petru,(Mareș) din România.
30.4. Părintele Petru pleacă .
2.5.79. Sosesc Padre Giorgio și unchiul lui Sergio.
4.5. Cu Padre Giorgio la veghea de noapte în Piazza Quadrata,în Biserica Argentinienilor.
13.5, ziua sărbătorii noastre, Madonna de la Fatima. Nu este aici nici Maica,( este la Settimo), nici
Padre Giorgio care este și el la Settimo, nici Padre Lino pentru că se află într-o misiune la
Manduria. Padre Lacko vine să ne spovedească și să celebreze Liturghia.
14.5.79. Fiica și ginerele părintelui Basilio ajung din România, (ginerele, spion turnător, găsit în
fișiere,n.n).
21.5 Vine G. Vasilescu și prietenul său Nicolae .Pe 23 Nicholas pleacă.
25.5 Pleacă și diaconul G Vasilescu.
27,5. Padre Giorgio se întoarce cu o româncă, Elena.
30.5. Maica, Padre Giorgio, Anna, Elena pleacă la Napoli pentru Madonna pelerină. Pleacă și
fiica și ginerele lui Padre Basilio.
6.6.79. sosesc 2 domni cileni trimiși de diaconul G Vasilescu din Milano
7.6. P Lino pleacă în Austria.
8.6. Soții chilieni pleacă și sosesc Padre G Vasilescu și soția sa.
10.6. P G Vasilescu și soția sa pleacă
24,6 79 Sora Aless. și Anna în San Pietro, pentru hirotonirea părintelui Marek Gurschi
26.6.79 Părintele Marek vine cu părinții săi. Părintele celebrează Liturghia, îl sărbătorim
3.7. Maica, Padre Giorgio și Anna merg la Terni 2 zile cu Madonna pelerină.
20.7. 79. Maica, Padre Giorgio și Laura la Perugia cu Madonna Pelerina. Trei zile.
23.7, dimineața Sora Lucia se întoarce în comunitate.
27.7. Sunt oaspeții noștri: părinții soției fratelui lui Padre Giorgio și mătușa Aurelia a lui Padre
Lino. Suntem bucuroși să-i găzduim.
29.7. Sosesc trei doamne de la Manduria pentru o întâlnire cu Padre Lino, pentru zile de
duhovnicie între noi și pentru a vizita Roma.
1.8.79. Maica, Padre Giorgio și Padre Basilio pleacă devreme la Fatima.
 51

2.8.79. Rudele lui Padre Giorgio au plecat la Torino ca oaspeți ai casei noastre din Settimo.
3.8.79. Padre Lino, Sergio și mătușa lui Padre Lino au plecat la Trento, așteptați să pregătească
sărbătoarea Madonnei pe 14 pe Lacul Caldonazzo. Dimineața, pleacă și doamnele din Manduria.
7.8, am găzduit trei români, un medic șef de spital și un alt cardiolog împreună cu soția sa. (Nu
spălau toaleta, nu trăgeau apa, Sora Stefania făcea curățenie după ei, murdari perfizi și
nerușinați.n.n.)
7.8. 79 Maica și cu surorile Riggi la întoarcerea de la Fatima au continuat cu părintele Giorgio
spre Torino. Padre Giorgio le oferă un triduu de meditații. Una dintre surori dorește să devină
oblată, (dar în urma meditațiilor foarte profunde ale lui Padre Giorgio a renunțat). Sic!
19,8. Întoarcerea lui Padre Lino la Roma, după ce a petrecut 10 zile în Trento.
21.8. 79. Padre Lino, Padre Giorgio și Sergio au plecat în Grecia.
25.8 79. Maica, în civil, pleacă în Polonia și Cehoslovacia călătorie dificilă și riscantă (nu ca cea
din 1977 !!!).
31,8. a sosit Părintele G Vasilescu. (câtă irosire de tot și cu acest om ingrat și prost!, n.n).
1.9. Padre Paolo ne-a trimis 2 slovaci, un preot, un seminarist și două doamne poloneze. Cei doi
slovaci nu au intenția de a se întoarce.
4.9.79, ziua de naștere a Maicii, dânsa este în Cehoslovacia.
7.9.79 Părintele Ignazio cu doi tineri de 19 ani, slovaci la cină. Nu se mai întorc în patria lor,
pentru că au fugit.
8.9. 79 Maica a telefonat că sosește la ora 11. Ha telefonat și Părintele Giorgio din Grecia că
ajung și ei marți. Deo Gratias.
11.9 Maica se întoarce din Cehoslovacia și Polonia.
La miezul nopții au sosit din Grecia Padre Lino, Padre Giorgio și Sergio. Obosiți dar fericiți.
Acum suntem toată familia.
12.9. Maica, părintele Giorgio și Laura la audiența papală din Piața Sf. Petru, cu un steag cu litere
mari ”Mișcarea Mondială de Fatima”
16.9. 79, slujbă foarte simplă, în prezența părintelui Lacko: sora Giacinta își reînnoiește voturile.
17.9. Domnul Aldo a sosit din Caltanisetta, așteptând să intre în seminar la vocații pentru adulți.
Tot astăzi, părintele Giorgio și Lino au obținut de la Mons Brini prin Mons. Stimpfle și Padre
Paolo să rămână la Roma. Mulțumim Inimilor lui Iisus și Mariei pentru marele har primit.
22.9.79. Domnul Aldo a plecat la seminar. Padre Lino l-a însoțit.
26.09.79 Părintele ortodox Leonida este oaspetele nostru, foarte prieten cu Padre Lino și Padre
Giorgio.
 52

29.9. 79. Preotul Pietro Mareș este oaspetele nostru, expulzat din România, pentru că în Italia a
ținut conferințe împotriva comunismului din România.
29.9.79. Sărbătoarea Arhanghelului Mihail. Maica, Padre Giorgio și Padre Paolo au plecat la
hirotonia preoțească a unui tânăr american în Sessa Aurunca. Maica a mers să se consulte cu
Padre Paolo, adică să găsească un episcop care să ne aprobe, de exemplu, Mons. Vittorio
Costantini.
Pe 28 au venit niște domni care au cumpărat pământul și casa. Mai putem sta aici doar câteva luni.
30.9.79. Prima Liturghie a lui Don Thomas, American, în capela noastră. A slujit Padre Paolo,
Padre Ignazio, Padre Oliviero, slovac. Prezenți, părinții și sora, cunoscuți. Ne dă Binecuvântare și
oferim prânzul. E un Preot zelos și fierbinte.Părintele G Vasilescu a sosit în timpul zilei, se oprește
câteva zile.
1.10. 79. Părintele Leonida a plecat în Germania.
3.10. Părintele Vasilescu a plecat la Milano.
5.10.79 Seara, Părintele Basilio și Părintele Giorgio au plecat la Torino.
7.10. 11 dimineata. Liturghia lui Don Tommaso, cu părinții, rudele și prietenii prezenți. Se opresc
la prânz . Rămân cu noi două doamne să ne cunoască spiritul și să trăiască viața comună.
Donna Rosa a venit de la Manduria pentru a-l vizita pe Padre Lino.
11.10. În această dimineață, după Liturghia celebrată de padre Lino, au concelebrat doi
monseniori veniți din Veneto, din Rovigo. 3 sf. Missae în 3 ore, ce frumoasă grație acordată nouă....
13.10 Donna Rosa a plecat. A lăsat 50.000 pentru deranj.Seara a venit Rita
15.10. Silvia și Rita pleacă
16.10. Seara, Padre Basilio și Padre Giorgio au sosit cu fructe de la Settimo .
17.10, a sosit topograful proprietarului. Episcopul de Sessa a dat aprobarea micii noastre
comunități atât de încercată cu multe cruci de la Domnul. Se așteaptă aprobarea de la episcopul
Stimpfle.
18.10.79. Maica cu Padre Giorgio s-a dus la avocat pentru documente și apoi pentru a vedea o
casă. Acum începe Exodul.
21.10. Padre Giorgio a plecat la Milano unde va participa la ședința directorilor Armatei Blu.
Seara am avut ca invitat pe Mons. Carnazio. S-a oprit la cină și a vorbit mult cu preoții noștri.
Slovacii s-au dus la Napoli.
22.10.Seminaristul slovac Giuseppe a plecat în patria sa pentru că nu a rezolvat nimic aici, era
foarte trist și mișcat. El își va îndeplini vocația clandestină acasă ...
26.10.79. Astăzi am ascultat o Liturghie solemnă în ritul bizantin; (am făcut-o pentru Sfântul
Dimitrie).
 53

27.10.79. S Marcello. Întâlnire de rugăciune. Cu Card Poletti. și On.Scalfaro. Poletti i-a spus
Maicii: curaj, mergi mereu înainte ... ..
28.10.79. Maica, Sr Stefania, Pr. Giorgio, Pr. Lino și Vittorio s-au dus la Sessa Aurunca. Au
lăsat documentele rectorului seminarului.
31.10. 79.Părintele Lino a plecat la Trento pentru apostolat.
1.11.79. Maica, Sora Alessandrina cu Padre Giorgio pleacă cu mașina cu material în La
Spezia, cu Madonna Pelerina, 5 zile în diferite orașe.
8.11. Sora Alessandrina și Vittorio la Torino.
9.11. Padre Giorgio a plecat la Trento, iar Maica la Genova
20.11.79. Maica și cu Padre Giorgio s-au dus să vadă o casă.
22.11.79. Padre Lino s-a întors la Roma.
25.11.Vin în trecere, Pr. Vasilescu și un alt domn român
1.12.79. Părintele Lino și Părintele Giorgio merg la Latina. Maica, Sr Stefania împreună cu
Sergio merg la Sessa Aurunca să-l vadă pe episcopul Costantini, să capete decretul de
aprobare a comunității.
Excelența Sa ne-a oprit la prânz și apoi i-a spus lui Sergio să pregătească rapid documentele că
vrea să-i dea primele trepte sacre de Crăciun. Două haruri de la Maica Domnului astăzi, prima
sâmbătă. Am continuat drumul spre Castel Volturno unde părintele Franco Amato ne-a vorbit
despre Teresa Musco, unde pruncul Iisus a lăcrimat sânge. A vrut să ne ducă la casa Terezei și
el ne făcea drum cu mașina lui, dar l-am pierdut din vedere (confundat cu altul), așa că nu am
putut să o vizităm. Ne-am întors acasă mâhnite, la orele 24.
2.12.79. Invitatul nostru este dl. Nicola, român.
8 12,79. Imaculata. P. Lino și P.Giorgio au concelebrat; a fost o Liturghie cu adevărat solemnă
10.12.79 Întorcându-se de la Caltanissetta, unde a vorbit și la televizor, Maica și cu Pr. Giorgio
și Vittorio pleacă în Sardinia cu Madonna pelerină. Acasă, P. Lino, P Basilio, P Olivero, sig.
Edoardo și Sr Stefania. Casa pare goală și tristă.
15 12. la S Marcello
23.12. Ora 14.30 Maica, P.Giorgio și Vittorio sosesc din Sardinia. A fost un triumf.
24.12. Padre Olivero pleacă la Settimo. Missa de la miezul nopții, P. L și P.G; durează 1 oră și
jumătate, 3 ore de odihnă. P G și P L au pregătit bradul cu lumini și jucării.
25.12.79 Sf. Crăciun. 10.30 Sf. Liturghie concelebrată de P. Lino și P.Giorgio, invitați,
Roberto.
 54

26.12.1979. S Liturghie solemnă celebrată de P L. PG și P Basilio, s-au dus la Latina să

slujească pentru refugiați. 19:00 Liturghie slujită de P. Giorgio pentru păstori, sig. Vincenzo a
cântat la flaut, P. Lino a înregistrat. Câtă grație, omagiu, bucurie ...

18.NE ÎNTOARCEM LA ZIG ZAG CU EPISCOPUL STIMPFLE

Pe 15-16 iulie, 1980, episcopul Josef Stimpfle era din nou la Roma. Ne-am dus să-l întâlnim
la aeroport.Ca totdeauna, dragoste, îmbrățișeri, binecuvântări, plăcerea de a ne vedea, grija pentru
noi, de se mira stafful de fiecare dată
-Trebuie să primiți întregirea preoției, dreptul de a spovedi. Altminteri, va fi rău de voi, se
vor întreba cei de la Congregație și de la Secretariatul de Stat și veți avea de suferit.
Cum să-i spunem că noi spovedisem deja mii de persoane, mai ales în acel an, și că refuzul lui de a
ne da jurisdicția era o rană mereu deschisă ?
-Trebuie să studiați anul de pastorală: ori în Germania, ori la Roma; un curs recunoscut de
Congregația Orientală.
Îi spunem:
-Cel mai nimerit este cursul de Pastorală de la Pontificia Universitas Gregoriana. Poate fi valabil și
în Germania, căci majoritatea profesorilor sunt nemți.
S-a bucurat tare mult. Și, ca naiv ce era, a crezut pe loc că ar fi fost cea mai bună soluție. Nu
se temea atât de Roma, cât de Curia sa din Augsburg, cum că ne va ripudia. A plecat parcă ușurat,
deși se înșela, așa cum ne înșelam și noi.
A doua zi, 17 iulie, 1980, am avut un semn în viață, pe care l-am înțeles zeci de ani mai
târziu. O echipă de lăutari români din Petrești-Vlașca dădea un concert pe insula Tiberrina. Ne-am
dus cu drag să-i vedem, să-i ascultăm…, le-am făcut cadou cel puțin 180.000 de lire, și am
cumpărat de la ei discuri și năframe, mai mult de nostalgie și de dragul de a-i ajuta, deși securiștii
de rând nu-i lăsau și urlau la ei ca să nu ne bage-n seamă. La unul din ei am dat și ceasul meu
Citizen, abia dăruit mie de Donna Lucia de Lamermoor din Manduria. Ne-au înconjurat cu multă
căldură. Le spun:
- ”Bunicul meu era din Cartojani, avea un frate, învățător la Petrești, iar la Corbii Mari,
preotul îi era nepot”.
-Aaa, părintele !A murit anul trecut.
Ce mică e lumea! Dar nu aceasta era problema. Părintele de la Corbii Mari a fost primul care mi-a
dat binecuvântarea să cânt la strană, să citesc psalmii și Cazania, practic să predic, la venerabila
vârstă de 11 ani. La el m-am gândit când am primit revelația preoției universale în septembrie,
1978. El mi-a confirmat-o atunci. Și de atunci eu am toate puterile unui Papă de Roma. Dar și acum
 55

mă comport de parcă nu le-aș avea, ca să nu deranjez disciplina pentru cei slabi. Am văzut
întâlnirea cazuală cu lăutarii din Vlașca, județul lui Tati, ca pe un semn, ca pe un dar divin de
mângâiere.

Am trăit o vară de fericită misiune, apostolat, predică, slujbe și iubire, de la Roma până la
Cariati din Calabria și înapoi. Gigi,cu maicile, la Fatima și -n alte sanctuare. Ce fericire vedeam în
ochii tuturor pelerinilor care ne urmau!
Și totuși, la sfârșitul lui septembrie, 1980, de la Augsburg, revine un torent de amenințări.
”Că Vaticanul este în alertă. Că în Italia preoții și episcopii se plâng și nu ne mai suportă. Că la
Fatima avem pretenția să slujim bizantin, în capela bizantină”....(Ceilalți slujesc latin în acea capelă,
pe o masă improvizată !).”Că episcopul de Augsburg s-a săturat. Și că, dacă nu vrem să fim
suspendați, să venim imediat spre a fi înmormântați la Augsburg”.
Pe 6-7 octombrie, mă apuc să-i scriu o scrisoare- memoriu scumpului Stimpfle, unul din acele
memorii în care, pe de o parte exalt omul și pe de alta îl fac troacă de porci. Recitesc textul și acum,
după ce l-am citit la mulți amici, incluși scumpii mei Isernia/Indino din Casarano:16 pagini!
16 pagini !16 pagini de istorìe, de anemìe, de isterìe. C'est la vie ! Ce fac de fapt acolo ?
Repovestesc totul de-a fir a păr....Nu chiar totul, ci mai ales lista care mi se pare infinită și astăzi a
nedreptăților, a absurdităților suferite din partea Ierarhiei catolice din prima zi, fie în Roma, fie la
Augsburg, unde el ne chema ca să fim chinuiți încăodată, pe degeaba.
Îi mai cer încăodată jurisdicția oficială care putea veni numai de la el. Îi aminteam că ” pe 15
octombrie, vom începe Anul pastoral la Pontificia Universitas Gregoriana, pentru a primi
jurisdicție de la el. Pentru că în ultima întâlnire de la aeroportul din Roma ne-a spus: ”dacă
prelații Congregației văd că nici după doi ani nu sunteți preoți întregi, adică vă lipsește jurisdicția
pentru mărturisiri, vor fi uimiți și va fi mai rău pentru voi ”.
El nu știa că „cei de acolo” nu puteau să vadă și această lipsă, pentru că deja spovedeam cu
jurisdicția pe care ne-o confereau diferiții episcopi sau preoți parohiali în misiuni; dar că „va fi mai
rău pentru noi”, l-am întrebat: „mai rău decât când?” Că mai rău nu se putea. Ne mai aștepta
expulzarea din Italia sau condamnarea la moarte, care era cam acelaș lucru. Altminteri, ce aveam ?
Îl imploram oricum să nu se scape pe la Roma că nu aveam jurisdicție de la el. Măcar atâta, dacă nu
ne-o putea da. Și, ca totdeauna, l-am umplut de îmbrățișeri și de dulci reproșuri.
Am pus scrisoarea la poștă și în zadar am așteptat un răspuns. Nici tu răspuns la scrisoare,
nici tu jurisdicție. Dacă stau și mă gândesc, Stimpfle s-a dus la cer fără să ne-o fi dat-o vreodată din
mâna lui....
Despre misterul tăcerii lui Stimpfle trebuie să povestesc mai jos.
 56

Mai întâi ne-am ocupat de pregătirea cetățeniei, cu documentele ei destul de complicate.

Apoi de înscrierea și frecventarea cursului de Pastorală la Gregoriană, care adăuga încă o diplomă
de specializare la cele două pe care le aveam.
Când să ne tragem o țâră sufletul, hop, o bârfă care ajunge direct de la Augsburg, prin
Rudolf, prin Leo Masburg, prin don Sebastian Labo, prin tot felul de trepăduși germani care
frecventau casa lui Pater Paolo: ”cum că episcopul Stimpfle e supărat foc pe noi din cauza scrisorii
trimise de mine. Că a dat scrisoarea să fie citită prin toată dioceza și până și șeful presei din
Augsburg știe de ea”.
-Nu se poate, spunem toți. Stimpfle n-ar fi în stare de așa ceva. Cum adică, să pună în piață
suferințele și plângerile noastre ?
-Pot fi bârfe.
Bine. Dar ceva tot trebuia să fie. Cum să știi ? Te apuci să zgândări jarul ?
M-am consolat cu venirea Canonicului Tămâian din România, cunoscut la Coppelle chiar
din primul an și pe care, întâlnindu-l prin Roma, l-am poftit cu suprem drag la noi la masă. Ne-a
stimat, ne-a iubit, ne-a descris tragediile din Țară, ne-a dat atâtea informații, cum numai un Ordinar
de Dioceză clandestină ca aceea, prestigioasă, de Oradea, putea s-o facă.
L-am iubit până la sfârșit pe acest om, considerat aproape martir după mii de ani de pușcărie
în cele mai groaznice închisori comuniste. Pe el ca și pe Leopold Nestmann l-am reîntâlnit cu drag
în Germania de Vest și niciodată nu ne-am pus problema cum făcea un asemenea martir să vie cu
pașaport RSR, din RSRomânia, chiar așa de des.
Abia în 2010, când am citit dosarele securității am înțeles cu groază că tocmai acest om
dulce și cult, evlavios și martir avea să trădeze în mai multe rânduri pe amicul său, Pater Rafael
Haag, ar fi putut să mă distrugă și pe mine, dacă Securitatea ar fi înțeles cine era acel Cătălin din
scrisoarea pe care Tămâian, cu nume conspirativ Teodorescu o înmânase securității, care i-a dat-o
lui Zudor de la Bărăția București s-o traducă, și unde Haag rezolva problema Împărtășaniei mele în
Biserica Catolică, în îndepărtatul 1970.
Doamne ! Numai d-ăștia mi-ai dat să întâlnesc ? Sau nu mai există alții de teapă mai
normală?
Ba există, zice Domnul.Cât degetele de la o mână.....
Colac peste pupăză, un amic al nașului meu Nelly vine și el din RSR și adaugă și el ceva la
răspunsul la întrebarea: ”cine zic oamenii că sunt eu”:
-”Unii zic că ai fi un nabab și aventurier, spion al CIA și profitor, altminteri n-ai avea atâția
bani”; alții, ”că ai fi un tip fără căpătâi, nenorocit, neisprăvit și epileptic”. ”Gay” nu mi-au spus, dar
 57

se între-înțelegea.Tot cam pe atunci am învățat eu acel cuvânt. El, ca și alții, îmi fac teorii și mă
instruiesc cum să fac ca să nu dau impresia că sunt toate acestea.
După care, mergem pe la magazine, le umplu geamantanele și deci, orice aș mai face, nu pot
șterge impresia de nabab și de spion CIA, mai ales când înjur, cum de fapt și fac, Comunismul, 25
de ore pe zi.

Pe 30 noiembrie îmi vine să-i scriu iar lui Pater Stimpfle: ” nu suntem ascultători ca germanii sau
italienii, dar nici ei nu sunt la fel de ascultători ca noi”.
Și, desigur, aveam dreptate. Credinciosul lui secretar, Rudolf a trebuit să-l părăsească, după
înșelăciunea cu tabloul și nimeni nu l-a mai văzut pe la Augsburg. Episcopii colaboratori și membrii
Curiei, care ne persecutau în numele lui Josef Stimpfle, fără ca el să știe, l-au trădat ca niște tâlhari
mizerabili. Noi îl stimăm și-l iubim și-i apărăm memoria și acum, după zeci de ani de atunci, și de
acum și până-n veac. Asta e!

19.CETĂȚENIA
Ne-am agățat de tot ce se putea ca să furnizăm argumente și să rămânem liniștiți la Roma,
nederanjați de reguli perverse. Și nu mințeam. La 5 septembrie, 1980, împlineam 5 ani de când am
pus piciorul ad litteram pe pământ italian, adică pe caldarâm italian, pe pista aeroportului roman.
Din acea zi aveam dreptul să cerem cetățenia. Încă de pe doi septembrie am umblat cu Gigi pe la
diferitele uffici și am înțeles că o recomandare de la un episcop italian nu ar fi stricat. Pater Paolo,
imediat cu recomandarea. Umblând el prin hârtii, de față cu noi, mi-au căzut ochii pe o notă, ținută
probabil secretă, despre ”noi doi”. Se spunea acolo că, încă din septembrie, 1975, cazul nostru de
refugiați politici, teologi catolici convertiți de la ortodoxie, a fost dus și studiat la Secretariatul de
Stat. La vremea aceea, nu cunoșteam pe Pater Hnilica. Deci, nu din cauza lui am sfârșit la etajele
cele mai înalte, cum îl învinovățeau dușmanii și prietenii. Prezența lui în viața noastră a radicalizat
doar negativitatea noastră de dușmani ai poporului și ai progresului, pentru care nu eram vrednici
nici măcar să fim recunoscuți drept catolici, cu atât mai puțin și să fim primiți și hirotoniți. Bravo,
tovarăși, bravo.
Ne-am scris scrisoarea –memoriu către Președinte- chiar în acea zi de 5 septembrie, în tren
spre Settimo. Bineînțeles că și-n cazul acesta, mai ales eu, m-am iluzionat că descrierea suferințelor
sub Comunism și a idealurilor spirituale duhovnicești pentru care am riscat viața, părăsind pe cine
aveam mai drag, va impresiona pe marii Șefi ai unei Republici democrate botezate, patria Dreptului
(roman), a libertății, și a realizării frumuseții și adevărului mântuitor.
 58

Dosarul complicat, plin de date și atestate, a fost uitat într-un sertar pe la vreun etaj al multor
ministere prin ale căror palate a trecut, iar când, într-un târziu, a fost găsit, funcționarul a justificat
totul, negând cetățenia, din lipsă de merite speciale, benemerenze ale noastre. Studiile, diplomele,
apostolatul, lucrările scrise și publicate în italiană, binele făcut miilor de suflete italiene care, ca
răsplată, ne-au adorat, ne-au lăudat, ne-au mulțumit, ne-au exaltat, nu intrau în cadrul meritelor.
Inutilă a fost și insistența mea asupra latinității comune, a exaltării instinctului meu de a mă simți
acasă numai la Roma, ca o reîntoarcere în orașul strămoșilor, finalul patetic, dar care exprima un
sentiment autentic, ”ho atteso con ardore per 5 anni per poter scrivere questa domanda, solo Dio lo
sa....” adică ”am așteptat cu nerăbdare timp de 5 ani să pot scrie această cerere, doar Dumnezeu
știe” ași, ..apă de ploaie. Dacă nu era bunătatea lui Oscar Luigi Scalfaro, a onorevoli-lor
Amalfitano, Zamberletti, Sanza,Niccolo Selvaggi... la care am ajuns mulțumită marilor noștri
amici din sud și din nord, mai eram și azi niște bieți refugiați.
Pe 27 octombrie, 1980, ne-am prezentat din nou la Questură, tot pentru cetățenie. Ne-a cerut
reședința. Am dat adresa lui Pater Paolo. Întreb pe Gigi:
-Nu ar fi fost bine să ne semnăm pe via Torresina, cu Maicile ?
A fost pentru prima oară când Gigi mi-a dat acest răspuns:
-”Noi, aici, suntem anexe”.
Și, mi-a căzut fisa: Maicile sunt mame, sunt prietene, sunt ființe care se sacrifică. Dar nu putem să
fim o familie, dacă suntem persoane serioase. Gigi a repetat acest cuvânt, ”anexe”, până când și eu
l-am înțeles în felul meu. De atunci, gândul a fost să ne despărțim de ele și să ne găsim un alt destin.
Unii acuzau pe Pater că nu se ocupa de ”unificarea noastră”. El, cu seriozitatea lui mistică și
practică, nu răspundea decât cu ”nelucrarea”, cum zice Patericul. Căci acela era cel mai înțelept
gest.
De aceea, pe 27 octombrie, Pater scrie și pentru Questură, și pentru Gregoriană o recomandare
pentru toți trei, eu, Gigi, Sergiu, cum că facem parte din Congregația lui și că pasămite, nimeni să
nu se îndoiască de seriozitatea noastră și de profunzimea studiilor și idealurilor noastre. Oooh! Cine
oare o fi luat ceva în serios din tot ce s-a scris în favoarea noastră! Oricum, un lucru se știa clar:
eram umăr la umăr, la studii, în apostolat, la Questură sau la Primărie alături de Episcopul cel mai
antipatic celor Puternici, din univers. Deo Gratias.
Antipatic, dar iubit și adorat de cei cu inima curată. Deci și noi o avem, iar a-l iubi și adora
pe el este un test.
20.IADUL BUNULUI SCALFARO ȘI AL MEU
Oscar Luigi Scalfaro invitat de Maici la prânz, la noi, pe 25 ianuarie, 1981. Eu aveam
fericirea prezenței unchilor mei, Nicolae Popian și Magdalena Rudolf Popian. S-a rîs și s-a bârfit
 59

cu rafinament până târziu. Cu Oscar la masă, dezgropi adevărate tezaure din Istoria italiană. Dar a
ieșit cu o frază pe care Gigi a repetat-o, mai târziu, poate din pură coincidență, pentru că nu-l
auzise: ”iadul este o sperietoare pedagogică a lui Dumnezeu și atât.”
Gigi a îndulcit-o:”s-ar putea ca iadul să fie o sperietoare pedagogică, etc...”. Am combătut-o
fără prea multe argumente, căci ele nu există. Azi, în 2020, sunt cu totul de acord cu Oscar .Cu
diferența că acum știu că Dumnezeu obligă pe toți cei răi, criminali, atei, etc, ba chiar și pe diavol să
facă binele, să ajute de acolo, din alte lumi, pe cei persecutați; ori aceste fapte, făcute de ei cu de-a
sila sunt un iad pentru ei. Sunt foc, sunt ”munci”, cum spuneau cei vechi. Deci acesta este Iadul:
fruct al Iubirii divine, împinsă cu sfântă șmecherie.

Sigur, a fost nevoie de susținerea ”laicilor”, pentru a deveni cetățeni ai unei țări libere, căci
ura preoților ne-ar fi expulzat demult din lume. De la onoratul Amalfitano am auzit, însă mult mai
târziu, că Don Antonio Ribezzi, vicarul, dușmanul meu din Manduria, (despre care voi povesti), îi
scrisese rugându-l să obstacoleze, sau măcar să întârzie cât de mult cetățenia noastră. Îi va fi fost
teamă că lumea mă va aclama ”arciprete” în locul lui ? Amalfitano rîdea. Pe 12 iulie, 1981, când l-
am vizitat la Montecitorio, ne-a promis o audiență la ministrul de interne, Virginio Rognoni. Dar
pe 14 iulie, Nicola Selvaggi, care pe atunci era un om politic foarte influent, ne anunță, vorbind cu
Donna Rosa Romano Pasanisi, că Ministerul de Interne se informase deja în Vatican despre ”noi
doi” și Mgr. Casaroli, în persoană, dăduse aviz negativ contra noastră.
Îi spun rîzând:
-Și eu care mă iau cu toții în colț, ca să apăr Biserica Romană, Democrația Creștină și Vaticanul,
contra grupurilor comuniste și radicale.
-Bine, dumneata de fapt aperi Vaticanul, fiind persecutat de Vatican; fiind un ortodox, aperi
doctrina catolică în fața catolicilor înșiși; acuzat că ești anti-ortodox, slujești liturghii ortodoxe peste
tot; marginalizat, aperi societatea; ordonat, aperi Italia dezordonată; și așa progresist cum ești în
toate, aperi tradițiile. Așa-ți trebuie.
Mda, haz de necaz. Și mai scriu și Pro Memoria exhaustive celor puternici.
Și iată cum, la zeci de ani de atunci, am înțeles esențialul din toate aceste mișcări glorioase:
Memoriile, scrisorile oficiale, cererile, mai ales când sunt lungi și argumentate, nu se citesc, nu se
iau în seamă. Nici la Quirinale, nici la Vatican, nici la KGB, nici la Înalta Poartă. Deci, nu este
vorba de nici un dispreț al marilor adevăruri și idealuri pentru care, etc etc...Fiți serioși, Domnilor,
hârtiile sunt forme și formalisme. ”Să ai pe cineva la Jerusalim”, și nu mai e nevoie de nici un ideal,
de nici o lege, de nici o diplomă, de nici un merit. Ce mult mi-a trebuit să descopăr această măreție
 60

a vieții! Gândindu-mă la rîsul lui Domenico Amalfitano și la zâmbetul uimit al lui Scalfaro când va
fi văzut pe masa lui cererea de expulzare a mea în Siberia, semnată de episcopul de Ugento....
Pe 23 iulie, 1981,ore 13 și ore 17, ne întâlnim cu drăguțul de Amalfitano de cel puțin două ori la
Montecitorio. El ne trimite la Dr. Gelati la 18,30 și la Dr. Sanza, subsecretar la Interne, la orele 21.
Toți, cum nu se poate mai surâzători și mai drăguți. Făceau haz cu noi, de parcă ne-ar fi cunoscut de
când lumea. Vedeam în ei normalitatea vieții, dincolo de aparențe.
-Onorevole, zic, lui Don Giorgio i s-a refuzat cetățenia, dar mie și lui Sergiu, nu. Avem, însă
aceeași situație și aceeași istorie.
-Și... Vaticanul ce zice? întreabă el.
-Vaticanul nu iubește pe refugiați.
Au rîs cu toții. Știau. Deși papa era un polonez, venit din țara refugiaților prin definiție.
-Asta ar fi linia de cercetat, zice Sanza, ca să evităm obstacolele.
Acești Iluștri Prieteni ne-au ajutat, cred. Dar se distrau cu noi cum nu mai înțeleg.
A doua zi mergem la Gemelli, să-i oferim Papei suferind, un omagiu. Ducem o statuie a
Fecioarei de la Fatima. Poate că Papa să o fi văzut. Stanislaw, sigur, căci ne-a venit înainte cu mare
bucurie și familiaritatea de totdeauna.
-Come stai? îmi spune.
-Fisicamente bene, spiritualmente un po' giù, îi zic.... Monseniorul Casaroli se opune să ne luăm
cetățenia.
-Ha, ha, se opune....uite ce să faci: să te duci-pe obrazul meu- la Prefectul poliției care face
legătura între Italia și Sfântul Scaun. Spune-i toată tărășenia. Vă va ajuta.
Am fost, pe 27 iulie. Nu știu de ce mi-a transmis că am venit prea târziu. La orele 17, primesc un
telefon de la Interne:
”Cererile Dv. de cetățenie au fost suspendate, sospese. Întoarceți-vă la noi în septembrie și să
reîncepem altfel.
-De ce suspendate, Signorina ?
-Per vari motivi, Padre, îmi spune în mod foarte educat.
Aha, deci și eu fusesem refuzat, nu numai Giorgio.
Mă gândesc: nu servim destul Italia ? Nu o iubim destul ?
Încăodată, Donna Rosa îmi transmite din partea lui Nicola Selvaggi: ”noi acorduri
internazionale prevăd să nu se mai dea cetățenie la refugiați politici. Pentru Sergiu care nu era
refugiat, ci venit din SUA nu era o problemă, refugiații eram noi”. Tare mă tem că dacă am fi fost
refugiați din Cile, antifasciști, am fi avut cetățenii de onoare.
-Trebuie motive internaționale. Ghicește-le.
 61

Eh, acum toate ni se puneau contra: locul nașterii, fuga, azilul politic, până și hirotonia nepermisă
de dumnealor, colaboraționiștii....
-Cetățenia noastră este în ceruri, dă sentința Gigi. Dar Dumnezeu ne-o va da și pe aceasta,
căci prin ea noi nu cerem alte drepturi decât Libertatea. Și asta, Dumnezeu o știe.
Pe 28, Maicile cu Gigi și cu pelerinii pleacă iar la Fatima, ca-n fiecare an.
-Fatima rezolvă de fiecare dată marile noastre probleme.
Ale noastre, desigur, dar și ale altora. În ziua când Gigi se întoarce de la Fatima, s-a vuit că a rămas
în Occident, cerând azil politic, cel mai mare fotbalist român al timpului: Marcel Răducanu, de 26
de ani. Bravo, băiete, mare caracter !
Pe 16 august, seara, Oscar Luigi Scalfaro ne invită la o cină elegantă în vila lui de la Santa
Severa, așa, ca delicată consolare.
-Să nu ne temem. Va interveni el, aceste pretexte nu sunt serioase.
Gigi pleacă a patra oară pe Cervino, invitat de Don Luigi de la Gera.Zice:
-Am fost tratat de către viață ca un bogătaș. Cine-și mai permite să se distreze pe Mont
Blanc o săptămână pe an, culminând alpinismul cu Missae pe vârfuri de munte ?
Eh, da, din buzunarul lui Don Luigi. El era CIA care-l plătea pe Gigi,în acea vreme.

Pe 3 oct. 1981, mergem din nou la Prefectură. Notez în jurnal, textual: ” Subprefectul pare
un imbecil,(eram la Roma, nu la Muiereasca); nu pricepe nimic, nu știe ce să facă pentru a ne
completa dosarul de cetățenie; dar munca lor necoordonată nu șterge italienilor un farmec și o
drăgălășenie nespusă”.
Daaa, vorbea cu noi filosofie, iubea pe Leonardo, cânta Verdi, dar pierduse dosarul lui Gigi,
nici urmă de dosar. Într-un târziu, în timp ce eu peroram cu el și despicam misterul arderii pe rug a
lui Savonarola, Gigi s-a furișat prin etajele Prefecturii și a găsit dosarul nostru uitat într-un birou.
Nu era pentru prima oară. Așa a ajuns să știe etajele Ministerului de Interne, ale Questurii din
Latina, din Roma.... și mai puneți câte vreți..Așa era pe atunci.
Am mai vizitat Internele, Externele, Questura, de câteva ori. Pe 6 mai, 1982 pe coridoarele
Prefecturii auzim că ”cetățenia noastră” e aproape gata. Internele, la fel, cu bucurie.

21.PRIMA NOASTRĂ AUDIENȚĂ PRIVATĂ LA PAPA

În zig-zag-ul de întuneric și lumină al vieții noastre, pe 1 noembrie,1980, Padre Lacko ne
propune:
-”Scrieți o scrisoare Papei, ca să aveți o audiență privată. De rest mă ocup eu.”
 62

Eram fericiți să revedem pe amicul nostru Karol, devenit Joan Paul al II lea. Dar așa cum
ni s-a recomandat să scriem scrisoarea, ” suntem un grup de preoți români fugiți din patria noastră
spre a deveni preoți. Am studiat la PU Gregoriana și am fost hirotoniți; dorim un colocviu cu
Sanctitatea Voastră”,.... mi se părea fără izbândă. Încă mai trăiam cu iluzia descrierilor marilor
merite, a marilor suferințe, a marilor idealuri.
Pater Lacko ne-a replicat că și așa scrisoarea era prea lungă. Și cu ea în mână, plus altele, a reușit.
Pe 28 martie, 1981, suntem chemați: la 6 dimineața la Portone di bronzo. Ne suim, ne coborâm,
suntem conduși de gărzi și de intendenți, orice intrare în palatele apostolice este o procesiune. În
fine, am ajuns la etajul suprem. L-am văzut, am slujit cu el în capela papală privată, lăsând pe
Sergiu și pe Părintele Basilio-Vasile ca celebranți principali, după care am vorbit și ne-am
fotografiat cu Papa Woityla, plimbându-mă eu prin camera papală ca vodă în lobodă, călcând orice
protocol, și primind de la bunul Woityla toată afecțiunea, familiaritatea și spontaneitatea posibilă de
până și fotograful oficial rămăsesee cu gura căscată. L-am surprins într-o fotografie și pe Stanislaw
care mă privea amuzat cum călcam toate regulile, dar nici eu nu-mi dădeam seama că nu puteam să
las pe Papa să blagoslovească pe toți ceilalți, iar eu să-i fac fotografii din fundul salonului, cum îmi
plăcea. Ba mai mult, la urmă, deși s-a făcut și o fotografie oficială, i-am strigat bunului Karol:
-Santità, vă rog, uitați-vă încoace, să fac o frumoasă fotografie de grup!
Papa se întoarce și se uită rîzând. Dar eu:
-Vă rog,să treceți în partea opusă, că e contra luminii și nu iese bine!
Papa vine unde i-am arătat eu, spunând tuturor: ”hai să mergem, să facem ascultare, unde zice
Linus!”
Râsete generale, pe care le-am surprins în fotografia mea. Stanislaw, ascultător și el, i-a ”aranjat” pe
toți pentru poza mea.
Ce să mai zic !Am descris pe larg întreaga vizită într-o carte specială dedicată unchiului Karol: cum
am cântat Evanghelia, cum ne-a recunoscut Papa cu mare bucurie, cum a întrebat: ”ați studiat” ?
Cum se adresa lui Pater Lacko, despre mine: ”El venea mereu pe la mine pe la Cracovia”; despre
Sergiu: ”pe el nu-l cunosc”; despre Gigi: ”și el venea, dar n-avea barbă”.....Maica Lodovica era și
ea fericită, convinsă că o vorbă a Papei prieten va rezolva problema Congregației.
Dar scrisorile noastre lăsate acolo, în mâinile lui Stanislaw, poate nu au fost citite și nimic din
micile noastre dorințe nu a fost rezolvat. Părintelui Vasile, care s-a plâns că Basilienii l-au pus la
ușă, după ce-l invitaseră, Ioan Paul al II-lea i-a zis să se mulțumească să fie călugăr spiritual. Ne
așteptam să dea ordin basilienilor să-i dea cea mai bună cameră din castelul lor de pe Aventin, după
ce acest om a suferit închisoare de exterminare de 5 ori, pentru acelaș lucru: fidelitatea față de
Roma. Despre noi, nici vorbă: Coppelle, Radio Vatican în limba română, revista, colegiul, sau
 63

altceva asemănător, nici pe departe. Rămâneau pe mâna oamenilor securității, până azi, 2020. Nici
nu am insistat. De la Karol Woityla nu am mai pretins nimic, după ce ne-a dat de fiecare dată
atenție și onoruri cu supra de măsură. Și atențiile lui au umilit pe dușmanii noștri, precum voi mai
povesti.Totuși, mai ales în prezența lui, s-a adeverit că, în cazul nostru, nici a avea rude la
Ierusalim nu funcționa deloc.

Dar hai să vedem cum descriu Maicile episodul:

27.3.81.
Padre Lacko telefonează la ora 20.30 și îi spune Maicii că mergem la Papa mâine dimineață la 7.
Padre Giorgio a sunat la aeroport dacă ar exista un avion de noapte pentru a putea sosi și Sr Lucia
și Sr Francesca de la Settimo. Se răspunde, nu există.
28.3. Alarma nu a sunat și în loc de ora 5 ne-am trezit la ora obișnuită. Am pregătit cântecele și
imaginea Madonei din Fatima pictată pe pânză. Padre Giorgio, Padre Sergio, Padre Lino, Padre
Basilio și Antonio erau gata, doar Vittorio nu a vrut să vină. La 6.15 am plecat. În Piața Sf. Petru
ne aștepta părintele Lacko. La 7 am intrat în capela privată a Sfântului Părinte. Cu noi, câteva
călugărițe slovace și spaniole. În mijlocul capelei, Sfântul Părinte în genunchi se ruga.După un
sfert de oră începe Sfânta Liturghie. Părinții noștri concelebrează cu Sfântul Părinte. Antonio
citește lectura și Padre Lino cântă Evanghelia. În timpul Liturghiei, câteva melodii italiene și
slovace. La sfârșit se cântă Oremus pro pontifice etc. Apoi trecem în salonul privat de audiențe.
După aproximativ 10 minute, sosește Sfântul Părinte și trece pe lângă fiecare, dând un rozariu și
spunând un cuvânt tuturor. Ajungând la noi, Maica spune: Sanctitate, ne rugăm mereu pentru Dv.
Răspunsul Papei: Bravo, rugați-vă, rugați-vă mereu.
Terminând am făcut fotografia cu Sf. Părinte. În timp ce ne pregăteam pentru fotografie, părintele
Lacko spune: ”Sfinte Părinte surorile sunt fără adăpost”. Și Papa: ”cum fără adăpost” și repetă
întrebarea de două ori. Maica noastră a spus: ”casa în care stăm, deținută de Vatican, a fost
vândută”; și Papa a întrebat: ”de cine”. După ce a primit răspunsul că Sfântul Scaun a vândut-o,
dar provizoriu, suntem încă acolo, Papa a spus: ”să aveți credință în providență”. Aceste cuvinte
au dat confort și încredere. În cele din urmă ne-a binecuvântat și ne-a salutat și ne-am întors acasă
cu multă bucurie, încredere și speranță, mulțumind Domnului.

Don Stanislaw s-a distrat cu noi din primul moment. L-am rugat să insiste pentru noi și
pentru Pater Hnilica. Și deodată mă întreabă:
-Nu ne-ați spus, cine v-a hirotonit?
-Aaa, Dr. Josef Stimpfle, Episcopul de Augsburg, care ne-a și încardinat.
 64

Cu o față de supremă mirare, Stanislaw repetă:

-Stimpfle? Josef Stimpfle ?
Și se întoarce către Papa și-i spune:
-Au fost hirotoniți de Josef Stimpfle.
Papa a schițat și el un zâmbet mirat.
-Stimpfle trebuie să vie la Roma zilele acestea, la noi, pentru vizita ad limina
-O, răspundem noi fericiți, amândoi, abia așteptăm să-l vedem.
Stanislaw s-a minunat încă odată de fața mea extatică, la pronunțarea numelui lui Stimpfle.
Pe drum, ne-am gândit mult la mirarea supremilor Prelați: ei îl considerau pe Stimpfle un mare om,
important, influent, superior, (cum și era de fapt)? Sau o specie de satrap de care nu se apropia
nimeni și numai noi vom fi făcut o breșă în inima lui, de ne-a și hirotonit?

22.DIN NOU CU BUNUL, SATRAPUL STIMPFLE

Cum ajungem acasă, Josef Stimpfle telegrafiază: ”viu la Roma și vreau să vă văd”!
”Haiti! Îmi zic! O fi furios pentru scrisoare”.
Îmi iau inima-n dinți și-i telefonez la Augsburg.
Îmi răspunde Rudolf, destul de rece, dar nu m-am mirat.
-Ați primit telegrama, nu-i așa ? În ea vă spuneam că noi sosim luni la orele 18. Dar voi să
veniți la villa Mater Dei, vineri 3 aprilie, când Episcopul va putea să vă primească.
- Îmi pare rău, noi nu mai suntem la Roma pe 3 aprilie, plecăm în misiune în Sud. Roagă-l
frumos să ne primească imediat ce ajunge, adică luni, 30 martie, seara, la orele 19.
-Va fi obosit, nu cred că va putea.
-Dă-mi-l să-l salutăm.
Episcopul pronunță un Hallo de toată frumusețea.
După tonul extrem de afabil și iubitor ca totdeauna am înțeles că nu era chiar foc de supărare din
cauza scrisorii.
-Eeehi, ragazzi! Luni, pe după masă, sunt la Roma
-Știm, Pater, știm ! Veniți în vizită ad limina ! Ne-a spus Papa, în persoană !
-A, daaa ?
Rîdea de murea. Cum putea crede că era adevărat ?
-Avionul sosește la orele 18. Să veniți la villa Mater Dei, să ne vedem.
-Vom fi acolo la țanc !
Luni alergăm cu mașina noastră la ”Mater Dei”, mirându-ne că în urma scrisorii și a scandalului
produs prin toată Ghermania, episcopul era așa de afabil.
 65

Abia sosiseră de la avion. Rudolf ne-a primit fără teorii. Episcopul ne-a îmbrățișat mai
vesel, mai disponibil, mai zâmbitor ca niciodată.
-Unde luați cina? îi zicem.
-Păi, să vedem. La aceste maici, sau poate ieșim pe undeva.
-De ce nu veniți la noi, la Torresina ? Maicile Oblate ar fi fericite.
-Nu, nu, intervine Rudolf. Episcopul e prea obosit de drum.
Dar Stimpfle de colo:
-De ce nu? Sigur că pot veni.
-Ce-mi place, zic, că nu trebuie să vă spunem de două ori.
La fața încruntată a lui Rudolf care ar fi vrut să repete: ”dar nu vezi, episcopul e obosit”, am
replicat:
-Păi, veniți împreună. Ce, tu trebuie să stai acasă?
S-a mai liniștit.
Gigi telefonează la maici. Fericite. Surprinse. Puse pe treabă.
Ce inspirat am fost să insist să luăm mașina !
A fost o cină de pomină. Seara, parcul din Torresina, cina înseși, până și fotografiile rămase,
totul a fost romantic, duios, iubitor, paradisiac.
Îi arătăm fotografiile cu Papa și-i povestim de-a fir a păr toată tărășenia, audiența, onorurile
date nouă de bunul Karol, mirarea lui și a lui Stanislaw de prezența lui în viața noastră, interpretată
de noi ca mare admirație,... în timp ce entuziasmul și bucuria lui pentru noi creștea.
-Facciamo chosì: voi știți cât țin la voi. Să facem totul spre a vă reglementa situația. Trebuie
să vă aranjez cu Vicariatul Romei, ca să terminăm cu formula ”preoții vagi”. Vreau să merg zilele
acestea eu, personal, la Cardinalul Poletti, să-i spun că voi sunteți ai mei, dar trebuie să stați în
Roma pentru documentele de cetățenie și el să vă recunoască oficial, ca rezidenți la Roma. Sunt
mulțumit de studiile voastre de Pastorală la Gregoriana, dar asta nu înseamnă ”drept automat la
jurisdicție”. În Germania nu ar fi valabile fără un an de cursuri la Seminarul nostru de acolo.Asta ca
să învățați disciplina nunții și a spovezii. Dar, dacă treceți cu bine examenele de jurisdicție la
Vicariat, aici la Roma eu v-aș da automat jurisdicția !
Cu toată bucuria inițială, la auzul acestei fraze, m-a luat amețeala.
-Vezi? îi zic eu lui Gigi.Spuneam eu acu' un an că aceste cursuri la Gregoriana sunt inutile
pentru jurisdicție ? Mi se părea exagerat de la început că pentru un simplu permis de spovedanie să
mai facem o teză de licență
-Da, dar Pater Josef numai acum o spune, șopti Gigi.
 66

-Pater, replic eu,dar asta este o idee a dumneavoastră de ultimă oră ! Desigur că e mai ușor
pentru noi, cum ziceți acum. Dar cursul e deja făcut pe jumătate. La iunie luăm diploma.
- Minunat, rîse Josef. Voi avea în dioceza mea niște băieți ultra cultivați și mari teologi.
Vorbea el așa, dar eu mă gândeam: ”Le sucește ca cravata, și el. Acu un an n-ar fi zis așa. În
Octombrie trecut era mai autoritar și mai sceptic. Acum e mai afabil și mai comprensiv. Să fie,
schimbarea aceasta, din cauza scrisorii ? Ar fi culmea !
La acest punct nu m-am mai abținut să-i spun ceea ce de la început îmi stătea pe nervi:
-Pater !
Da, dar mă abținui pentru o clipă. Rudolf mânca liniștit, dar parcă n-aș fi vrut să audă ce spuneam.
Mi-am adus aminte însă că nu înțelegea italiana. De aceea:
-Pater, vreau să vă mai spun ceva, dar mai întâi vreau să vă cer iertare.
-Te iert, dacă chiar vrei, dar nu văd de ce.
-Pater, știți de ce. Sunteți sigur că m-ați iertat?
-Da, sunt sigur. Dar ce-ai mai făcut ?
-Pater: o ultimă întrebare cam jenantă: ați primit scrisoarea mea ?
Mirat și curios, Stimpfle se opri din mâncat:
-Nnnein!... Care scrisoare?
-Come no? Scrisoarea mea de cam 20 de pagini, bătută la mașină, trimisă în octombrie
trecut, în care vă povesteam necazurile noastre și ne plângeam de persecuția continuă și de
nedreptatea în care trăim din cauza....
-20 de pagini? În ce limbă?
-Italiană. Și era personală, oarecum secretă, confidențială, pentru Dumneavoastră.
După câteva clipe, neagă hotărât.
-N-am primit niciodată așa ceva!
- Nu se poate, insist eu. Nu numai că ați primit-o, dar v-ați și supărat și v-ați manifestat
nemulțumirea către directorul presei din Augsburg care, la rându-i, i-a povestit despre ea părintelui
Sebastian Labo, vicarul lui Pater Paolo de la Coblenz.
Stimpfle continua să nege:
-Nu știu nimic de așa ceva.
Eu, resemnat.
-Tot Augsburgul știe de scrisoarea mea, afară de destinatar.
Și mă îndrept către Gigi:
-Înseamnă că i-au furat scrisoarea din poștă, sau de pe masă, fără să i-o dea.
Cine s-o fi furat?
 67

Nu puteam spune. Aveam un singur nume în minte: secretarul. Rudolf. Dar Rudolf era de față și
părea că nu înțelegea și că se gândea la altceva.
Și de ce mă rog ? Pentru că spuneam adevărul despre toți și nu le convenea. Dar Rudolf nu știa
italiană. Înseamnă că a sustras-o și a dat-o cui știa limba.
-Aaa, nu pot lăsa așa, și-a venit de-acasă Stimpfle. Mă voi interesa, voi face cercetări. Așa
nu merge.
Și arăta o față de indispus.
-Cum puteți găsi acul în carul cu fân?
-Ei, nu, trebuie să cercetez. E o chestiune de principiu. Dacă a dispărut o scrisoare atât de ...
mare, cine știe câte or mai dispare !
Profit.
-Vedeți, Pater ? Așa am fost noi mereu, victimele intermediarilor, între noi și superiorii
noștri. Acum ați înțeles ?
-Da, am înțeles.
-Nu-i nimic, replic eu, vesel de întorsătura lucrurilor, că v-o mai dau odată, în copie.
Și-n timp ce mă duceam să găsesc foile scrisorii înțelegeam că furarea scrisorii a fost providențială;
că și-a dat seama de starea noastră de victime, și mai ales și-a dat seama de cei din jurul lui, dacă
nu știa deja câte parale făceau.
Mă întorc cu geamantanul de scrisoare în mână și încep:
-Acum, în această stare de clarificare, de împăcare, de bucurie, de apropiere, după ce vă cer
scuze și iertare de zeci de ori, (rîdea la fiecare cuvânt pronunțat de mine, în timp ce Gigi, Maicile,
toți ceilalți rămăseseră tablou).... e mai simplu să vă re-pun scrisoarea mea în mână și să vă spun că
paginile mai dure nu mai sunt valabile, dar în aceste 16 pagini aveți un compendiu de fapte
documentate și precise.
A luat în mâini pachetul de hârtii cu oarecare stupoare.
-Mi perdona, Padre, zic. Pot fi sigur ?
-Sii, ti perdono, ha, ha, ha....
-Vă rog să nu luați în seamă tonul scrisorii!
-Știu, tonul tău, îl cunosc deja! (Și imediat mi-am dat seama că se referea la scrisorile către
Casaroli și Brini pe care le citise cu mult timp în urmă, dar nu le uitase).
-A, noooo, no, no,no,no...sar eu ca ars, Pater, nu mi-aș permite niciodată să fac anumite
confuzii. N-are nimic de-a face cu scrisorile acelea, cum nici Dv. nu aveți nimic de- a face cu
Casaroli, Brini, Benelli, Villot, Silvestrini, și toți ceilalți. Absolut ! Absolut !
A priceput. A rîs, mi-a pus mâna pe cap. Ne-am despărțit minunat.
 68

A doua zi, pe 31 martie, 1981,trebuia să se reîntâlnească cu Gigi, prin care îi trimeteam un

Curriculum al meu ca să-l înmâneze Cardinalului Poletti, căruia Josef îi va fi cerut un loc de slujbă
pentru amândoi și vreun curs opțional sau măcar vreo suplinire la Lateran sau la vreun seminar
roman. Am dat o listă de 11 cursuri opționale, pe care le-aș fi putut preda.
Maica văzuse totul și, realistă cum era, și-a dat seama imediat că visam inutil. Tot ce ceream
nu era de competența lui Poletti ci a Rectorilor, și nu se băgau unii peste alții decât dacă aș fi fost
Ducele de Luxemburg sau amantul prințesei de Monaco.
-Lino dragă, Pater Lacko va ieși la pensie acum, la iunie și cum știi, intenționează să te lase
în locul lui.
-Ce-o vrea Maica Domnului, am zis împreună.
-Oricum, tu ești eternul nemulțumit.
O fi. Dar nimic din tot ce s-a spus, nu s-a rezolvat.
Gigi mi-a telefonat a doua zi că a fost împreună cu Josef Stimpfle la Poletti, care ”ar dori să ne pună
ca ajutători în parohia vecină din Primavalle, la jug,” zice el.
Ași. Ne-ar fi plăcut. Dar. N-am văzut acea parohie decât odată în viață. Iar ”Lateranul”, ”Seminarul
roman”? Doar pe dinafară. De cercetările lui Stimpfle privitor la scrisoarea mea, nici atât.
Examene la Vicariat ? Nimeni nu ni le-a mai cerut și nu aveau sens, le mai dădusem odată. Dacă
Poletti ne-ar fi primit în parohie, ne primea fără nici un examen, cum de fapt a și făcut, doi ani
mai târziu, în cu totul alte circumstanțe, precum voi povesti. Diploma noastră de Pastorală nu
interesa și nu a impresionat pe nimeni. De fiecare dată am fost invitat oriunde, fără să fi fost
controlat la documente. Puteam fi chiar fără școală. Cu diplomele în mână, și mie, și lui Sergiu
nu ni s-a deschis nici o poartă.
Și tot eu eram veșnicul nemulțumit?
Ori Maica Domnului, chiar nu voia, cu mine ?Biata Maica Domnului ! Cum dăm noi vina pe
Persoanele cerești, pentru meschinăria lumii noastre !
Totuși, mai trece un an de minunate misiuni, atât de strălucitoare, de profunde, de bogate și
de pline de iubire, încât nu am simțit durerea care persista la baza vieții noastre apostolice: aceea de
a nu avea un apostolat continuu, un public continuu, o catedră, un amvon, un titlu care îți deschidea
ușile către mulțimi în mod sistematic, precum orice rector de sanctuar sau paroh al unei parohii
vestite putea să aibă.
De această lipsă, am suferit toată viața, eu mai mult, Gigi mai puțin, dar poate el nu s-a exprimat
atât de dureros ca mine.
Desigur, un Paște catolic în Elveția, ca acela din 1981, unde credincioșii din zona Lugano
au văzut pentru prima oară, datorită mie, o slujbă completă și cântată; ori un Paște bizantin cu
 69

oaspeți iluștri ca Donna Rosa Romano Pasanisi di Manduria, ori cu Oscar Luigi Scalfaro și alți
iluștri și ilustre, care făceau cât oaspeții a trei sanctuare, căci învățam reciproc și ne elevam
reciproc. În fond pot să mă compar cu vreun capelan al vreunui prinț sau rege, care și-a dedicat
înțelepciunea și cunoștințele delfinului sau țareviciului. Și nu e puțin. Și acum, în 2021, cel ce mă
ajută în casă și-mi cumpără pâine de la brutărie este un minunat fiu al unui rege african. Iar
mulțimile din Salento, ca și din toată aria de apostolat dată mie de Dumnezeu, de la Lecce la Lecco
și de la Roma în Luxemburg, trecând prin Notre Dame de Paris, m-au făcut să trăiesc clipe de
Evanghelie, ad litteram. Supreme, dense și scurte, până la apariția deșirantă a fariseilor.
Oricum, eram semi-clandestini, ambii. Și eu, și Gigi.Apăream și dispăream înainte de a fi
prinși, dar un minut după ce Domnul făcea prin noi lumină și dădea fericire. Prin Padre Pio făcea
minuni, prin noi, fericire. Fiecare, cu un aspect al Binelui. Dar fariseii urăsc orice aspect al Binelui,
asta e sigur.

23.PAPA, MONSENIORUL ȘI ALȚI LUCEFERI

Pe 1 Mai, 1981, slujim cu Pater Paolo. Dulce și blând ca totdeauna.Și iată, ne spune că
Secretariatul de Stat s-a interesat de noi. Știau, cei de acolo, că suntem prin Roma, sub oblăduirea
lui, dar nu dormeau noaptea, căci nu știau ce grozăvii puteam realiza, atât de aproape de zona lor de
influență.
-”Dragii mei, să nu faceți nimic care să dea de gândit”.
În Roma nu ”făceam” aproape nimic, afară de slujbele în 3 cu Pater Lacko în capela de la
Russicum. Iar la Adorațiile Maicilor Oblate, venea Onoratul Scalfaro și estompa ceea ce putea fi
mai sărat în ieșirile mele.
Pater Paolo, ca să ne consoleze, ne povestește ultimele răutăți din Curia Vaticană, unde un
episcop, mâna dreaptă a Papei, a fost taxat de nebun, pentru a fi aruncat afară; și Papa n-a putut să
oprească această urgie.
N-am înțeles acest episod. Adică de ce, Papa, nu a putut? Ce-l oprea ? L-ar fi otrăvit și pe el ca pe
Luciani?
Gura aurită. Pe 13 mai, ore 17,21 a avut loc atentatul. Un turc, desigur. Dar am știut din
prima clipă, noi și gâștele Romei; ceilalți nu vor să știe nici azi: nu turcii, ci Șefii Lagărului
comunist, înhăitați cu talpe din Vatican: ei au fost creierul, finanțarea, mâna și chiar inventatorii
scenariului. Turcii, bulgarii, și alții, doar fațada.
Am plâns, am implorat, am strigat către Domnul. Woityla a învins. Și a învins de 3 ori: la
atentat, la zidul Berlinului, la lungimea pontificatului. Mulți or fi trebuit să aștepte ca noi pauza
dintre pontificate, ca să devină fericiți.
 70

În acele zile se stingea Cardinalul Wyszinski, (orele 12, 04, noaptea de 28 mai, 1981,
sărbătoarea Înălțării;) iar Monseniorul Aloisie Tăutu dădea semne clare că nu o va mai duce mult.
Mi se stingeau luceferi esențiali ai vieții mele. Oricum, în vizita pe care i-am făcut-o pe 30 mai,
Aloisie Tăutu s-a arătat acelaș om minunat din prima zi, iubitor, dulce, cu cuvinte de supremă
stimă, pentru noi amândoi,... era vesel și măreț, mai ales când ne apăra cauza noastră și ne felicita
pentru fidelitatea și răbdarea noastră. Desigur, trăsese multe concluzii: nu plecasem la părintele
Boldeanu, cum el însuși ne invitase; nu renunțasem la preoție sau la credință; nu încetam să
condamnăm Comunismul și să apărăm pe exilați și refugiați; nu renunțasem la ritul bizantin al
sufletului său, deși eram ”Nichts”. Și multe altele, pentru care ne adora și ne-a iubit până la
sfârșit.Iar el era demn de venerație, de iubire și de orice sentiment sublim, care nu s-a stins niciodată
în sufletele noastre, pentru el.

24.MONSENIORUL ALOISIE TĂUTU SE MUTĂ ÎN ALTE LUMI MAI BUNE.

Luni, 28 septembrie, 1981, (abia sosisem din Țara Sfântă),ne telefonează Don Petru
Cadaru:
-S-a stins, Monseniorul; azi, la orele 10-10,30. Să mergem să-l slujim.
Mergem. Era expus în sala mortuară a spitalului San Giovanni. Durere zguduitoare, dar
aproape fără lacrimi. Numai Nuccia, -signorina Cocco Sebastiana, ființa lui fidelă, care ne-a
cocolat și pe noi, plângea într-una, pe drept cuvânt.
I-am slujit întreaga pogribanie ca la Blaj, așa cum i-ar fi plăcut lui. Dr. Basilio Colacione se
apropie de noi. De atunci, am făcut amiciție strânsă cu acest om minunat, tatăl viitoareei Claudia
Kohl. Pater Cadaru i-a cântat și el slujba în latină. La orele 11 este dus în biserica din via Veio, în
parohia latină.
Unii întreabă:
-”De ce nu la Coppelle, biserica lui de o viață?”
Nuccia a răspuns clar, iar episcopul Cristea, culmea, confirmă:
-Monseniorul a lăsat cu gură de moarte să fie slujit cu Missă latină în biserică latină, căci nu mai
avea nici o legătură cu proștii de la Coppelle, (aceștia fiind clica lui Cristea et &.)
Ha, ha !
A fost bine. Missa, rit latin. ”Noi doi” concelebrăm cu parohul, iar din prelații uniți, numai
Cârnaț cu Crișan, care n-ar fi slujit nici plătiți, cu noi; la urmă, pentru slujba bizantină a
înmormântării, noi ne dezbrăcăm de veșmintele latine și ne punem patrafire. Ei, prelații bizantini
puri, rămân ”latini”. Numai Episcopul Cristea și-a pus un patrafir și un mic engolpion. Ne uităm cu
uimirea tuturor românilor prezenți. Din pură coincidență, patrafirele noastre formau tricolorul
românesc: roșu, galben, albastru. Mulți or fi crezut că ne-am pus de acord.
 71

Am fost priviți slujind și schimbându-ne riturile, de către toți dușmanii noștri: Mottola,
Milanici, un episcop ucrainean, preoți de la Congregația Orientală, de la Colegiul grec,Institutul
Oriental, Benția, dușmanul tăcut, în fund, (Tăutu cel mic lipsea). Niciunul din ei nu recunoștea
preoția și ritul nostru, niciunul nu ar fi slujit cu noi. Dar aci au fost obligați de situație. Puteau oare
mârâi? Ne-au privit mai mult de o oră, ne-au ascultat cântările și ecteniile nepermise, mai mult, au
trebuit să cânte ”Signore pieta”, ”Agnus Dei” la tonul și la conducerea mea discretă. La rugăciunea
credincioșilor mi-am inventat o rugăciune: ”pentru credincioșii uciși de comuniști în România și
pentru cei care veneau cu bucurie la Coppelle, pe când biserica era deschisă și slujea
Monseniorul, ca Rector”; precum și pentru cei cărora Monseniorul le-a fost binefăcător,
refugiați, pe care i-a ținut în casă, precum sunt eu cu părintele George, pe care i-a ajutat la studii
și în viață”.
Na, așa vă trebuie ! În sfârșit, am ținut indirect un întreg panegiric, și,vorba lui Gigi, am
atins toate clapele rupte ale pianului.
Au răspuns cu toții, cum puteau să nu o facă ?”ascoltaci , o, Signore”!
M-am gândit atunci, și mă gândesc și azi: Monseniorul Aloisie Tăutu ne-a făcut un ultim cadou,
nouă, în ziua + înmormântării sale: ne-a dat ocazia să sfidăm pe adversarii noștri, care ne
interziceau ritul bizantin și se opuneau preoției noastre latine sau bizantine, și s-ar opune și acum,
dacă ar mai trăi. Ha! Și acum să cânte la comanda mea ! Să se împărtășească din potirul și din
mâinile mele, că nu toți au slujit. Da, Doamne! Răsplătirea a 6 ani de umilințe și marginalizare.
După slujbă, am mers după sicriu, fără să privesc decât înainte.Lui Pater Lacko i-am făcut cu
mâna,lui Mottola o profundă închinare și ne-am dat mâna....La mormânt, noi rugi, fotografii și
durere. Regret că nu am plâns mai mult,că n-am fost mai atins.Dar Monseniorul murise mai demult,
pe jumătate, cu izolarea și cu boala. Pot eu, însă, uita că el și cu Pater Rafael Haag au fost coloanele
catolicismului meu autentic, adevărat și nemurdărit ? Și, deci, al vieții mele de atunci până azi?

Dar am mers înainte. Încă un an de lumină absolută asupra vieții mele, chiar dacă ea
strălucea printre prăpăstii întinse de belial.
Gigi, în paralel cu mine, avea aceleași istorii luminoase.
Notez în jurnal: ”Deși Missele mele sunt foarte solemne și frumoase, iar predicile admirate,
precum cea de la Monza pe 7 octombrie, ei pe Gigi îl iubesc mai mult, poate pentru că dă o
impresie mistică mai mare, cu barba și cu felul evlaviei. Nu degeaba are pe Petrache Lupu drept
unchi și lumea îl aseamănă când cu Padre Pio când cu Inima lui Iisus. Sper să fie adevărat”.
Minunile întâmplate nouă, în această perioadă, le voi povesti în capitolul următor.
 72

25.MISIUNILE SUPREMEI IUBIRI. (1977-1983).

Citat: Ma lassù ci vedremo , in un mondo migliore,
dell'avvenire eterno suonan per noi già l'ore;
e là noi troverem nel grembo del Signor il sospirato ben che fugge in terra ognor!
In tal dì, che per noi non avrà più domani,
tutti i nomi scordiam degli affetti profani . (Don Carlos di Verdi).

Și totuși, trebuie să mă întorc înapoi cu istoria vieții și să povestesc misiunile noastre. Nu

toate: ci numai acelea în care am avut cel mai mare succes apostolic imaginabil și unde o
inexprimabilă iubire a înfocat inima mea și inimile a sute, mii de persoane care au bătut la unison cu
mine. Dar care misiuni s-au terminat, mai ales în cazul meu, cu acelaș gest: gestul fariseilor și al
cărturarilor, episcopi, parohi sau ”purtători de cuvânt”, care m-au dus buluc în vârful muntelui de
unde să mă arunce în prăpastie. Și de unde Iisus Cristos în persoană, cred, m-a luat din mâinile lor și
m-a făcut nevăzut. De accea citatul din Don Carlos, salvat din mâinile inchizitorului de însuși Carol
V, care reprezenta Cerul, este cel mai nimerit aici.
În fine, să trecem la fapte. Vă așteaptă câteva pagini bune de simplă trecere în revistă a
Splendorilor pe care le-am realizat cu ajutorul sigur al Cerului și cu dramele care le-au urmat, cu
ajutorul sigur al Iadului.
Nu voi intra în amănunte, căci acestora le dedic cărți speciale. Trec direct la părțile de vis și
de coșmar. Pot povesti lucruri precise, căci le-am notat zi de zi, chiar atunci, ”sub gloanțe”.

Prima misiune a supremei iubiri a fost cea de la Nardò, în 1977, a amândorora, completată
de mine în primăvara și toamna lui 1978. Am povestit-o pe scurt. Dar ea a generat pe cea pe care o
povestesc acum: Manduria, 1979. Și ea,tot la fel: construită pe oceanul de simpatie oferit mie acolo
cu un an înainte, cum am povestit.

26.MANDURIA 1979.
Da, Manduria. Ea a cucerit primatul, în viața mea. Nu e de mirare. Atâta istorie, atâta
gândire, atâtea popoare, toate misterioase, ascunde acest pământ al Pugliei că nu mă mir de cum
acestea au primit ființa mea și a lui Gigi, precum și mesajele noastre, din care, într-adevăr, nimic nu
a lipsit. Oamenii aceia au avut coarde pentru întreg arcușul nostru de cunoaștere, de iubire, de
slujire. Pentru toate nuanțele. Deși, recunosc, peste tot am atins coarde, neatinse de alții, nu știu de
ce.
 73

Una din ideile fixe pentru care mă grăbisem să părăsesc Germania fusese tocmai această
invitație, în acel oraș, în acea ambianță pe care o ghicisem ca cea mai aproape de izvoarele vieții
mele mistice.
Captasem deja, cu un an înainte, entuziasmul mandurienilor, prin cele două conferințe teologico-
muzicale ale mele,organizate de profesorul Gigi Pinelli și Ada, scumpa lui soție, ambii din Nardò.
Deci, mă întorceam deja glorios, invitat de capelanul Don Raffaele pentru o misiune organizată în
mai multe etape, care însuma slujirea și predicarea în biserica Santa Lucia, apoi în splendida
catedrală,Chiesa Madre, iar printre picături, prin școli, cenacluri politico- culturale, cercuri de
părinți bătrâni sau tineri, ba chiar și în carceră.
Dacă lucrurile ar fi lăsate să se desfășoare potrivit idealului, bogăției programului, talentului
predicatorului și entuziasmului mulțimilor,cum ar fi normal să fie, o astfel de misiune organizată în
cadrul Bisericii Catolice s-ar revela, de fiecare dată, o capodoperă. De cel puțin 1000 de ani, geniul
organizatoric și deschizător de drumuri ale spiritului roman, catolic și latin a demostrat-o, oferind
omenirii supremele valori care rămân zestrea acestei Biserici; semnul că este Biserica prin
excelență.
Dar nu a fost să fie așa, mai nicicând. Unde nu este gâdilată grandoarea unui înalt prelat sau
puternic al zilei, inutilă s-a dovedit fericirea mulțimilor pentru instruirea lor, entuziasmul lor
exaltând, ori minunile lui Dumnezeu, ori valoarea misionarului și nu orgoliul rănit al Ierarhului.
Eu am avut numai experiențe de acest gen în viața mea, cu Înalta Ierarhie. Dar până să-și dea
seama, am fost idolul mulțimilor și mulțimile, idolii mei. Toți idoli care ar fi mers de mână pe
muntele lui Brand,ca măcar să încercăm să ne unim cu Dumnezeu.
Nu există comparație cu succesul marilor artiști sau teologi oficiali. Leonardo sau Rafael,
Michelangelo sau Bernini, Vivaldi sau Allegri cu al său Miserere, precum și Toma de Aquino sau
Francisc, au fost gloriile Papilor sau ordinelor puternice, legate de numele lor. Dacă Papii,
Cardinalii, Principii nu ar fi fost glorificați datorită operei acestor genii, azi nu am ști nimic de ei și
nu am fi avut nimic de la ei.
Eu am ajuns la Manduria cu un program de misiune deja împlinit în capul meu, care s-a
desfășurat în chipul cel mai logic: de la prima uimire a câtorva prezenți, până la entuziasmul
inimaginabil al mulțimilor, după o lună si 5 zile, entuziasm care nu s-a stins nici azi, deși a devenit
absolut ilegal, deja de atunci.
Luigi Pinelli este primul nume, cu soția, Ada, profesoară și ea; ”papa” Raffaele, al doilea,
cel care m-a invitat la stăruința lui și a colegilor profesori. Apar nobilii orașului: Lucia Perelli,
Anna Pasanisi cu soțul, dr. Carlo Coltelacci,dr. Carlo Arno și familia, Lecce-Arno,Don
Benedetto Arno, despre care voi povesti ceva foarte aristocratico- comic, vedova Ceino, Dora e
 74

Francesco Selvaggi, Rosetta Luparelli cu fiica Sofia și fratele Ettore, doctorul comandor
muzician mistic, Guido Mele cu minunata lui Lisa, Anna Dimitri, Antonietta Rossiello, Maria și
Salvatore de Pasquale, Maria Mola și Lena cu soțul Saverio Lochi, copiii și intinsa lor familie,
dr. Moscogiuri cu familia, cele 3 surori Sergi, Rita și Fernando Sammarco, avocatul Vincenzo
Gennari…culminând cu Donna Rosa Romano cu soțul, Don Aurelio Pasanisi cu fiul și fiicele
lor,(Pasanisi erau cavaleri din 1400!) toți din mari familii și toți, înalți sufletește, poate până la cer.
Pe toți și încă mulți Mandurieni ca dânșii i-am adorat, i-am iubit, stimat și dorit, am plâns și mi-am
pus tot sufletul pentru ei, mai ales după ce dușmanii fericirii noastre ne-au despărțit. Dar nici ei nu
au rămas datori, dimpotrivă: iubire, stimă, cadouri, bani, prânzuri, cine bogate, cadouri nenumărate,
pelerinaje la Roma și nu numai, de dragul meu și al lui Gigi .
În prima seară, de 25 aprilie, 1979, am slujit și predicat în biserica Santa Lucia din plin
centru. Erau poate 20 de persoane, dar slujba am considerat-o deja un premiu și un cadou, văzând
evlavia, atenția, concentrarea și entuziasmul de la sfârșit ale fiecăruia.
Donna Lucia Perelli, care era de față, aleargă la Anna Pasanisi și la Carlo Coltellacci, nobili
elevați ai orașului și le spune: ”trebuie absolut să veniți; a venit un tânăr misionar român care
slujește, predică, se mișcă, ne captează cum nu am mai văzut, în toți cei 80 de ani cât am”.
A doua seară, biserica era jumătate, a treia se umpluse, a patra, lumea era pe stradă.
S-a trecut în catedrală, unde începeam o altă misiune, cu o altă temă. Aci am entuziasmat pe
tinerii Acțiunii Catolice, dela ”Opere Parohiale”, Antonio Dinoi, Luigi Andrisano,
Marisa,Laura …iar catedrala era deja plină, datorită vuietului și faimei câștigate de mine în
biserica dinainte.
În catedrală am avut mai mult spațiu să-mi aduc discurile, casetele și să umplu slujbele și
meditațiile de armoniile lui Mozart, Beethoven, Schubert, Verdi, prin care am dus extazul și
entuziasmul mulțimilor la paroxism. Nu mai spun de Missa bizantină, căci catedrala romanică se
preta în mod minunat, iar eu îi transformam pe toți, timp de o oră, în bizantini get beget, ca peste
tot. Mulțimile aveau ocazia să se împărtășească prin cele două sfinte specii și să ia cunoștință cu
anafura.Când spun ”mulțimi”, înțeleg lume extrem de elegantă, spuma orașului, oameni cu titluri
nobiliare, de la marchiz și conte în sus, intelectuali, militari superiori, avocați, dar și poporul așa zis
simplu, de la bătrânii care vorbeau în dialect până la copii de 6-7 ani. Toți atenți, toți, smirnă, toți
concentrați, toți neobosiți, toți fericiți. N-am să uit pe minunata bătrână Antonietta Rosiello, care
mi-a spus, în timp ce -și lua rămas bun de la mine, în ultima zi:
-”Să te rogi pentru mine ca să pot ajunge să trăiesc la al patrulea nivel”. Înțelesese filosofia celor 4
niveluri ale vieții omenești explicată de mine cu săptămâni înainte și o rumegase, cu toate cele 4
 75

clase primare ale ei din primii ani ai veacului. Al patrulea nivel era casta imperială a frumoaselor
Devi și ea era una dintre ele. La 84 de ani.
Seara, târziu, în fiece seară, eram condus unde eram găzduit, la conventul Pasioniștilor, de
zeci de tineri care nu se mai despărțeau de mine, zi și noapte.Fetele, și Antonio, Luigi, Moscogiuri,
printre primii.De la catedrală la convent, răsuna orașul de vocile, de cântecele, de strigătele noastre,
pline de dragoste și fericire.
În școli, cenacluri, nu am cuvinte să povestesc entuziasmul, dar și discuțiile aprinse,
contrazicerile, mereu profunde și mereu pline de respect. Într-o școală am vorbit copiilor despre
Dumnezeu și nimicul, ca un gol care are un loc minim în esența divină, face parte din ea, tocmai
pentru că fiind perfectă, nu-i putea lipsi, acest gol; în care, pentru libertatea noastră și deosebirea
noastră tranșantă față de natura divină, Dumnezeu a creat timpul și universul, cu noi cu tot.
Ei, copiii, profesorii, părinții copiilor, rămân trăzniți, dar și fericiți, pentru că perfect
convinși. Nu puteau altfel: e o speculație mistică neo-ebraică, aceasta, dar eu nu o cunoșteam
atunci, o descoperisem singur, ca mister teologic, tot la vârsta lor, cu 10 ani mai devreme și sunt
sigur de ea, nu poate fi altfel.
De la mine au auzit toți acești tineri amănunte despre spiritualitatea muzicii, zodiacul,
nimicul și Libertatea, mutațiile spiritului la fiecare mileniu, dar au simțit mai ales dragostea și
binecuvântările pe care le ofeream din toți porii.
Un tânăr franciscan mă întreabă:
-” Părinte, Dv. aveți studii superioare de teologie? Se vede din felul în care vorbiți și din lucrurile pe
care le spuneți: numai cineva cu studii superioare poate vorbi astfel”.
De, ce să zici ? Poate, așa o fi. Îi răspund că am studiat muzică, teatru, dramaturgie,
literatură, film, istorie, geografie, istoria religiilor și marile opere universale în profunzime, plus
întreaga teologie a Bisericilor, studiasem deja o parte din muzeele Europei și din arhivele și
bibliotecile ei și mai aveam de gând, cum am și făcut, să completez pe restul vieții ceea ce nu
văzusem și nu studiasem. Nu i-am spus toate acestea ca să mă laud, ci ca să-l conving că tot ce
auzise de la mine avea bază serioasă și nu vorbeam după ureche.
Acasă scriu în jurmnal: Ecco cio che volevo: voiam ca studiile mele să apară din ce spun și
din ce fac, nu din diplome. De aceea nu mă preocup să-mi iau teza de doctorat”. (Ba m-am
preocupat. Am luat însă teze alternative, căci doctoratul în teologie mi-ar fi fost absolut inutil, spre
a ajunge ceea ce mi-am dorit o viață: docent universitar. Cum voi povesti).
Și mai scriu: ”despărțirea de ei cred că va fi grea; dar nu am dreptul să mă opresc în viață”.
Ciudate vorbe, care acum, după 40 de ani și mai bine, au gust amar !
 76

Episcopul de Oria, Salvatore de Giorgi, (devenit mai târziu Cardinal), a venit și el de vreo
trei ori, ba pentru cresime, ba pentru vreo aniversare; am slujit cu el, ne-am lăudat reciproc, dar a
văzut și el că, din păcate, nimeni nu mai avea ochi pentru el și pentru nimeni, decât pentru mine.
Așa că Papa Raffaele a început să mă urască, urmat de preoții orașului, cu excepția ordinelor de
maici care mă invitau în convent și mă urmăreau cu extaz.
Preotul din Villa Castelli m-a vrut și el, am slujit și acolo câteva zile cu glorie și iubire supremă;
dar mandurienii nu se împăcaseră cu gândul că i-am părăsit. M-am reîntors, și Papa Raffaele, mai
mult de frică, mi-a mai dat o novenă, dar a închis catedrala, trimițându-ne în mica biserică San
Cosimo, unde mulțimile stăteau pe stradă, iar nemulțumirea și revolta răbufnea. Nu era ușor de
ghicit că sosise invidia, gelozia, nebunia pentru ceva care-i făcea onoare mai ales lui, ca să nu
vorbim de gloria Domnului și de instruirea și fericirea creștinilor.
Îi spun:
-Deschideți catedrala, de ce să rămână închisă și lumea să asculte Missa și predica de pe
stradă?
Răspuns de popă catolic tradițional, serios și sever, potrivit logicii curente:
-Păi dacă și dumneata slujești și predici de se impresionează și plâng până și pietrele ! De-aia vine
atâta lume !
A mai spus-o și-n public, de și-a agonisit disprețul peren al tuturor.
Într-una din zile, a organizat o procesiune cu statuia Fecioarei și a trecut cu ea și cu lumea
lui, nu prea multă, prin fața bisericuței unde predicam și slujeam eu, cu ușile deschise și lumea pe
trotuare. Cu cântecul lor nu puteau să nu deranjeze slujba mea. Auzindu-l venind, am făcut gestul
cel mai natural, la care nimeni nu se aștepta. Zic credincioșilor mei:
-Dragilor, întrerupem slujba noastră și cântăm cu ei odată, în cinstea Maicii Domnului.
Zis și făcut. Toată strada și toată biserica, într-un glas cutremurător, cu un entuziasm nemai
pomenit: Evviva Maria e chi la creo ! Cântau, înfiorați de bucurie, de parcă se întâmplase o minune.
Acum știu de ce: nu erau lăsați să-și dezlege pornirile cele mai spontane, în nimic, nici măcar în
gesturi mărunte și esențiale. Și viu eu și dau drumul la cutia pandorei !
Comentariul lumii:
-”Papa Raffaele era galben de indignare că tânărul mișionaru a parat cu înțelepciune provocarea”.
Vedeți ? Așa a fost citit gestul lui prostesc: ca provocare, dinadins. Poate nu a fost. Dar deja
lumea nu-l mai suferea. Dar n-avea ce face. Misiunea mea mai avea niște trepte de urcat. A urmat
procesiunea solemnă. Eu binecuvântam în dreapta și-n stânga. Lumea era uimită:
”Ai văzut cum binecuvânta, ca un papă ”?
 77

Doar mai târziu am observat că popa catolic latin nu face ca ortodoxul. El privește înainte fără nici
un gest. Gesturile, după dreptul canonic, se fac numai de la episcop în sus. Ce nebunie, ce prostie !
Dar, ce să faci ?
4-5 mai: zile de mare apostolat. Lumea se înmulțește văzând cu ochii. Missă și conferință, în total,
4 ore, la Clarisse. Și publicul, dar și clarissele, au urmărit cu extaz. Eu? Fericit de așa public care
pricepe până și cele mai subtile aluzii teologice.
6-8 mai, zile de culme ale gloriei. Din toate punctele de vedere: și morală, și spirituală, și interioară,
și externă.
Prietenie totală cu tinerii din A.C Catedrală.O iubire peste fire, reciprocă și surprinzătoare. Cu toți,
fără excepție.Îmi închipui cum trebuie să fi fost între apostoli, cu Iisus între ei.Noi eram 20 de Iisuși
în serile acelea de basm și vis.
6 Mai, seara, Missa cu episcopul. Cresime. Salvatore de Giorgi îmi face un compliment
surprinzător, care nu l-a mai repetat: ”ai o față de înger”. Da, pentru că nu s-a comportat ca
episcopul Mennonna, care nu s-a oprit la față.
După Missă, invitat stăruitor la cină la unul din copiii cresimați. Cu mulți tineri și bătrâni. Se
încinge un dans până la 11 noaptea. Fac și pe maestru de vals, tango, etc. Așa că a doua zi, pe 7, la
ultima Missă de seara, sunt inspirat să vorbesc despre spiritualitatea dansului: ”Ieri seară,am
dansat de la 8 la 11”. Ropot de voci uimite în biserică.”Da, pentru că îngerii, când zboară,
dansează perfect, cu gesturi divine. Iar în univers, pământul și toate galaxiile dansează. Nu orice
dans, ci se rotesc, ca la vals, ca la horă, ca gavota. Uneori merg drept ca la cadril.Valsul este
trinitar, invită la adorația lui Dumnezeu,dar întru eleganță, nu întru umilire. Nu în genunchi, ci
valsând. Și Mons. Neglia (preotul iubit al mandurienilor, abia dispărut)dansează în corul ceresc.
Succes enorm. O undă de fericire a străbătut mulțimea în catedrală. ”Ha finito in bellezza”
spune o cucoană. Le pun un vals, Wiener Blut” la casetofon, în timpul Împărtășaniei. Nu se putea o
muzică finală mai elevată.
În alte seri, revin la Beethoven: romanța nr. 1 și nr.2. Încântător, să te elevezi la
Împărtășanie pe undele viorii marelui titan, sau al oricărui capriciu de Paganini.

Pe cine văd, sunt înebuniți după mine, dar și eu după ei. Copiii mă conduc acasă. Sunt mereu
primit în triumf de dragoste și cinste. Toți uimiți de muzica mea, pe care le-o cânt sau le-o pun după
discuri. Mă întreabă: ”De unde o am” ? ”Fantastic, zic. De la librărie”. Le place, dar n-au auzit că
există.
-Rămâi la Manduria. Acești tineri minunați nu au pe nimeni să-i învețe. Au atâta nevoie ! .
Dar eu știam că nu-mi stătea în destin să rămân, chiar și dacă aș fi vrut.
 78

Tinerii, mereu cu mine. În fiecare zi, la masă la altcineva. Pugliezii sunt o minunăție de
societate, de nedescris. Îmi zic: ”eu trăiesc poate culmea gloriei mele de până acum. Dar nu am
orgoliu. Îi simt ai mei, eu al lor, ne iubim ca în cer, ne respectăm valorile, convinși că ele toate
provin de la Dumnezeu”.
Diferiți profesori și directori mă invită mereu prin școli. Fac cursuri cu elevii adunați în Aula
Magna. Cu cei mici și puri pot face cea mai înaltă filosofie. Am discutat cu ei până și despre
Imperativul categoric al lui Kant. Ei zic da și nu, nu, da, egal nu. M-am afecționat de acești copii, de
toți și de toate, și ei de mine.
- ”Despărțirea, cred, va fi grea, îmi zic, dar nu am dreptul să mă opresc în viață”.
Pe 17 mai, vizită la Signor Vincenzo Gennari ”impiegato” , politician DC, director la TV
Manduria. Cu o bunătate, cu un spirit de înaltă cultură, psihologie și diplomație”veramente
italiana”, îmi cere să accept să devin cetățean al Manduriei. Să nu părăsesc activitatea mea
internațională, dar să fiu un copil al Manduriei, unde să continui mesajul meu, ca un instrument al
lui Dumnezeu ce sunt. Mesaj care a trezit în Manduria entuziasm pentru Dumnezeu.
El nu a venit la toate Missele și conferințele mele, dar a sintetizat exact gândul sutelor de
admiratori care m-au urmărit cu extaz.
Știam, însă, că ceea ce ei doreau nu se putea realiza vreodată. Dar eu am rămas până azi,
cetățean duhovnicesc al acelui minunat oraș.
Spicuiesc di unele activități realizate acolo, multele Missae, mereu diferite, una dedicată
Sfinților Medici, patroni ai locurilor, unde cânt grecește și învăț pe copii să mă urmeze. Cântă cu
entuziasm: Kyrie eleison, Sofia orthi, is pola eti!
Pe 22 mai, în biserica Sfânta Rita.
-”N-am văzut-o niciodată atât de plină”, zice o cucoană.
După predică și Missă, lumea e în delir.
-”Doamne, îi zic lui Cristos, ce vrei să-mi spui prin atâta succes și iubire de la acești oameni ?
N-am știut însă că părintele Tarcisio s-a înfuriat că lumea a dat buluc la Missa mea, și că cei
ce m-au invitat în acea biserică nu l-au întrebat pe el, direct, ci direct pe Provincial.
-”Vă zic un absolut Nu!”, a strigat.
Deci,nu voi putea repeta, oricâtă dorință ar avea evlavioșii Sfintei Rita.
Preoții din Manduria, unul câte unul și unul după altul, încep să-mi închidă bisericile. Nu mă
lasă să termin novenele sau triduurile programate, își arată invidia pe față și-n fața lumii, care, tot pe
față îi detestă și mă idolatrizează.
Se încinge o luptă ”de moarte” contra prezenței mele.Lumea e în delir după mine. Vine de la
o biserică la alta, căutându-mă.Lume care începe să citească Biblia. Au golit magazinul de biblii.Se
 79

îndeasă la spovedit.Vor să se convertească. Se umplu bisericile unde slujesc eu de lume care nu mai
frecventa slujbele de ani de zile.
-”Așa tânăr și atâta experiență”- se aude în jur.
-Ce Missae minunate !
-E un sfânt!
-După ce pleacă el, nu mai calc în biserică, la ăștia care-l gonesc….
-Mergem cu autobuzul la episcop să-l cerem pentru noi.
-Lumea din Manduria e rece. Dar cu tine s-a încălzit uimitor!, îmi strigă o cucoană,
îmbrățișându-mă.
Nu era rece. Era numai amorțită, resemnată.
Preoții răspund, ca totdeauna:
-”Ce fanatism e ăsta ? Pentru ce fugiți așa după el ?Se fuge pentru Cristos, nu pentru preot !
-Îl vrem Decan, paroh, Arciprete la noi.
-Da, ce, noi, atâția preoți, nu putem fi arcipreti ?
Eu, în fața acestui miracol, trebuie să rămân umil. Curios, nu am orgoliu deloc.Știu că în mine
vorbește spiritul cum ar vorbi în oricine.Trebuie doar să fiu la înălțimea admirației lor.Să mă
respect, cum mă respectă publicul.Să fiu ceea ce arăt. Atât.
Dorm și mănânc puțin.Dar merg înainte. Invitat la Ostuni, Conferință, Missă pentru
învățători și profesori. Vin fete și băieți de la Villa Castelli să mă asculte.Acolo fusesem vreo două
zile, tot în entuziasm și fericire.
Pe 25 mai a venit, în sfârșit, ora socotelilor. Episcopul de Oria mă invită la el ca să ne
punem de acord cum și în ce chip să rămân aici.Veniseră grupuri de laici, chiar foarte elevați, să mă
ceară, dar și preoți care-mi închiseseră bisericile, să mă pârască. Dar singura acuzație reală era că
slujba și mai ales predica mea erau prea lungi. Ei nu vedeau delirul, fericirea mulțimii care nu se
mai sătura. Eu, însumi, mă miram cum stăteau nemișcați, copii de 5-8 ani alături de bătrâni de 90,
în biserici pline ochi de lume de toate categoriile, cu care respiram acelaș aer de certitudine și de
lumină.
Episcopul:
-Nu mă pot pune contra preoților din Manduria. Dar nu toți. Unii te vor. Între timp bisericile
noastre rămân goale !.
L-am liniștit, că ”eu sunt oricum un misionar”. Deci nu voi rămâne. Pe 1 iunie plec,
oricum.Voi veni doar invitat, sau ca să salut pe prieteni. Mi-ar plăcea să am un loc fix, dar în clipa
aceea mă aștepta Roma.
A fost mulțumit și m-a rugat să-l anunț când voi mai trece pe acolo.
 80

Dar mă iluzionam. La Roma nu mă aștepta nimeni, decât Maicile și familia mea sufletească. Nu
aveam însă apostolat, cum am avut aici. Poate că trebuia să profit și să cer ceva. Dar eram prea
realist ca să nu înțeleg că nici loc nu aveam, nici libertate de a face binele, mai ales acel Bine de
care aveau nevoie credincioșii.
Dovada mi-a venit imediat. În aceeași zi, Surorile Saleziene îmi programaseră o conferință
pentru profesori, intelectuali, și public diferit, de nu mai încăpeau în marele salon. Vorbeam despre
”spiritualitatea icoanelor”. Arătam diapozitive. În fața lor s-a desfășurat Icoana, de la cea bizantină
până la cea modernă, trecând prin Renaștere. Un public fericit și extaziat. Ce spuneam eu nu mai
auziseră în acel mod, deci rezultatul nu putea fi decât extatic.
Să slujim și Missa împreună, nu ?
Nu, nu se putea. Maicile primiseră un telefon ” de sus”, că ”la ele nu se putea sluji”. Dar
lumea voia și o Missă. Se telefonează la Pasioniști. Sunt de acord. Se merge acolo. Și așa a început
pelerinajul pe la diferitele biserici, unde mai puteam ține vreo liturghie pentru un poporul care nu se
mulțumea numai cu conferințele, ci voia și Cuvântul biblic și Împărtășania de la mine.Calvarul
persecuției pe față contra mea începuse.
Lumea mă laudă și mă aplaudă. Era și normal, toți sunt aplaudați după o conferință, chiar și
plicticoasă, publicul este tolerant. Dar la mine se vedea diferența, aplauzele se prefăceau în delir.
Îmi pare rău pentru cine nu poate avea aplauze delirante, dar la mine așa erau.
Preoții mă acuzau în fața acestei lumi emoționate și obțineau efectul contrar.
Pater Tarcisio, pasionistul, se face odios cu anumite ieșiri, tocmai în fața unui public nebun pentru
mine:
-Ce cultură, ce instrucție are acest tinerel ? Trebuie să facem o masă rotundă, să chemăm un
sociolog, un psiholog, un teolog, și vom vedea ! (Pictorul De Cillis îl secunda).
-Da ce, convocăm aici Sfânta Inchiziție? răspunse profesoara Ada Pinelli, în rîsul sarcastic al
mulțimii ofensate.
Eu replic:
-Pater Tarcisio nu mă cunoaște, nu m-a auzit, nici văzut vreodată.De ce ar cere așa ceva ?
Pe 26 mai, Pater Gabriele de la ”Servi di Maria” mă invită la el, în biserica San Leonardo,
unde nu se mai slujise de multă vreme. Am ales să predic de la amvonul închis de zeci de ani. A
fost un delir de succes, nu numai predica, ci gestul însuși, care aducea nostalgii sfâșietoare și un alt
motiv de extaz. Ce biserică elegantă! Ce public luminos ! Ce frumos a fost !
Dar anumiți preoți alertează pe vicarul foraneu, Don Antonio Ribezzi, care mă ura mai demult, (dar
de care auzisem, nu ne văzusem vreodată. Preoții catolici, am învățat încet, încet, te urăsc înainte de
 81

a te vedea și auzi). Acest mic monstru, pe 27 mai, mă ia la telefon și-mi spune clar, ”în numele
episcopului”, să termin; și cel mult să vin să concelebrez cu el. Adică să mai rămân numai de formă.
-La el nu merge nimeni, căci se comportă urât cu toată lumea, zice Giulia, sacrestana de la San
Cosimo.
Eu nu acuz pe nimeni. Nu simt orgoliu sau smerenie. Încerc să împac poporul cu preoții.Dar
e imposibil. El continuă:
-Vă spun, în numele episcopului, pentru care sunteți preot, nu pentru popor, el a oprit slujbele,
seara, pentru popor.
Dintr-odată mă apuc să strig la el, (la telefon) ca la un șarpe, plin deja de veninul atâtor ani
de absurdități suferite din partea preoților catolici ca el, și sărindu-mi țandăra, cum rar îmi sare. De
aceea, îl iau și cu tu, ceea ce nu mi se-ntâmplă. Am început ca o valangă și nu i-am dat timp să
respire:
-Nu e adevărat că episcopul nu permite. Ești tu care le faci și le desfaci pe toate și dai vina
pe episcop.De ce mă persecuți ? De ce poruncești preoților care mă invită, să închidă bisericile? Ce,
sunt excomunicat, sunt eretic ? Vrei să vă mănânce de vii poporul acesta ? Ei văd invidia voastră și
vă judecă. Eu vă iubesc, vreau să vă ajut. Lucrăm nu pentru gloria noastră, ci pentru Dumnezeu.
Vrei să pierdem poporul ? Dacă-l vei pierde cu încăpățânarea ta, focul iadului nu-ți va ajunge!
Răspuns de Vicar episcopal:
-Fa niente, nu face nimic, părinte Linus, vom sta la căldură.
Vorba cea proastă cu care orice curialist pierde bătălia, luând în rîs credința pe care e clar că
nu o are.
-Aha, pe mine mă acuzi de neascultare și fără motiv, tocmai tu, preot, care vorbești ca ultimul șofer
de tir!
S-a speriat. A-l compara cu oricare șofer de tir l-o fi jignit, deși eu sunt sigur că această
comparație a mea jignește pe șoferi, care nu ar fi răspuns astfel, în nici un caz. Dar el avea impresia
că vorbea cu un lingău ca el….
Îndulcesc tonul și-l iau peremptoriu:
- Te rog, fă ce zic eu. Misiunea mea se termină pe 31 mai. Acesta este acordul cu preoții și cu
credincioșii. Lasă-mă liniștit să o termin și voi pleca; nu mă vei mai vedea prin bisericile voastre.
Dar dacă plec acum, lumea se va revolta și simt că dumneata vei fi lovit cel dintâi.
Aveam dreptate, căci nu era vorba de popolino, cum ziceau ei cu dispreț și mai zic și azi la
fel, dumnealor, ierarhii de stânga, democrați, copiind pe cei de dreapta, ”fasciști”. Aici,însă, la
Manduria, erau marile familii nobiliare care interveneau pentru mine.
 82

Vicarul Antonio Ribezzi s-a simțit rău, înfricoșat de neașteptata mea reacție, cu martori, căci
vorbeam dintr-o casă mare unde eram la prânz. Și a dat înapoi. A fost prudent să ne lase în pace.
Așa că pe 31 mai, am terminat misiunea în delir. ”Ha finito in bellezza”, a strigat din nou o cucoană.
A fost necesară biserica salezienilor, foarte mare și arhiplină, pentru Missa de Addio, care a
fost încântătoare, simțind eu că la o mie de suflete le bătea inima ca niciodată, căci era ultima
seară….
După Missă, din biserica imensă și neîncăpătoare, s-a trecut în salonul la fel de mare,unde
tânărul Antonio Dinoi îmi citește un discurs eminent, demn de Cicero; scris de Rosetta de
Franceschi in două exemplare de mână, cu o minunată caligrafie.
Vincenzo Gennari, vice primarul și eminentul orator și om politic îmi ține un discurs improvizat
demn de Bossuet, un encomion, un elogiu nemărginit, întrerupt de aplauze și ovații. Păstrez textele
și înregistrările minunatelor lor voci.
Iată-le, căci exprimă ceea ce poporul italian, în general a simțit despre mine și despre Gigi:
Primul:
Manduria, 31 mai 1979
Dragul nostru Don Lino,
Mandurienii care au avut norocul și bucuria de a trăi o lună de grație alături de tine și de a se
regăsi într-un colț de paradis, datorită ție, în această seară se adună în jurul tău pentru a-ți mulțumi
și a-ți spune că nu este adevărat că tu pleci cu totul. Ne lași nouă cea mai bună parte a ta, cea care
aparține celui de-al patrulea nivel, și care, încă de pe acest pământ ne face să auzim cântări de
îngeri și muzică cerească. Este chiar adevărat că în fiecare dintre noi există o muzică divină, foarte
dulce, pe care nu toți suntem capabili să o ascultăm, dar tu ne-ai spus cum trebuie să facem pentru a
o descoperi și am reușit, în acest fel, așa,… simplu, ca printr-un miracol.
Ne-ai spus: „Cristos este bucuria noastră, Cristos este fericire, Cristos este viață, Cristos este
iubire și, în timp ce ne dădeai Sfânta Hostie, simțeam că acesta este cel mai mare Adevăr.
Uneori, cu atâta modestie, după ce ne-ai instruit despre lucrările lui Dumnezeu, ai adăugat:
„Nu v-am spus nimic nou, știați deja totul”; dar dacă ai ști cât de mult aveam nevoie să auzim
repetate anumite lucruri și cât de însetați eram!
Ne-ai zâmbit, ne-ai sărutat, ne-ai pus mâinile pe cap, ne-ai binecuvântat și ne-ai dat un
exemplu atât de viu de caritate, că vom încerca să-l imităm.
Vom avea, de asemenea, acel curaj sfânt care este atât de necesar pentru a susține
adevărurile pe care ni le-ai învățat !… Și astfel răul, cu siguranță, nu va prevala. Cuvântul tău
luminat ne-a făcut să ne simțim puternici: eram cu adevărat fitilele mocnite, dar acum atât de multă
 83

lumină și atât de mult foc au trecut din ochii tăi în ai noștri. Atât de mare este bogăția pe care ne-o
lași ! Și pentru asta Dumnezeu să te binecuvânteze!
Don Lino, cu toții te iubim, în numele Domnului.
Mandurienii tăi.
Băiatul a fost acoperit de aplauze cu urale.
Iată și discursul nobilului avocat și prieten Vincenzo Gennari, ținut liber cu maximum de
emoție și suflet:
”Dragul nostru Don Lino .... Ebbé, a sosit timpul, trebuie să ne luăm la revedere. Mulți s-au
așteptat la asta, noi am tot sperat că acest moment nu va veni, dar ... așa stau lucrurile, în această
viață, a sosit timpul.
Am imediat obligația să le mulțumesc acelor oameni care au dorit prezența lui Don Lino la
Manduria; Îi mulțumesc din nou și din suflet Rectorului Salesienilor (aplauze),care, ne-a oferit
posibilitatea acestei întâlniri, și, cu rafinata sa amabilitate, permite această ultimă întâlnire din
această seară între noi și Don Lino.
Uite, Don Lino, nu este surprinzător, după părerea mea, că această întâlnire are loc, chiar în
această seară. Căci această seară este sfârșitul lunii dedicată Maicii Domnului; nu întâmplător ne
întâlnim chiar aici în acest loc dedicat Sfântului Ioan Bosco, adică tinerilor;
.. Trebuie să-ți reamintesc, chiar dacă voi fi ușor răutăcios, trebuie să-ți reamintesc ceva ce
poate mi-ai spus confidențial; dar pe care eu îmi iau libertatea de a mi-o spune mie și celorlalți. În
timpul tinereții tale, în timpul obositorului tău drum pentru a ajunge la hirotonia preoțească atât de
dragă ție, la care ai ținut într-un mod cu adevărat... cum aș putea spune, nu ai vrut decât să atingi
acest scop,... mi-ai spus că ai mers de trei ori în pelerinaj la Fatima. Și mi-ai mai spus: de fiecare
dată când mergeam la Fatima, primeam o minune. Don Lino, sunt convins că Maica Domnului de la
Fatima este aici în această seară cu noi, (aplauze) și te face să primești un alt miracol; căci noi îți
cunoaștem devotamentul față de Maica Domnului și, prin urmare, îți spunem: Don Lino: mergi în
lumea întreagă, (aplauze) du-te în Germania, (aplauze) du-te în Austria (aplauze) du-te în toate
locurile unde cuvântul tău de credință, cuvântul lui Cristos ajunge cu adevărat în inima tuturor celor
care te ascultă.
Dar un alt secret vreau încă să dezvălui, mie și vouă.
Mi-ai spus: eram deosebit de dornic, voiam cu orice preț să devin preot; dar din România
mi-era imposibil să ies; dar un episcop, un episcop și-a luat la inimă dorința mea, asta trebuie să o
spun, dragă Don Lino, ... ”un episcop a luat dorința mea în inimă, el m-a ajutat moral și economic și
astăzi noi zicem că acest episcop pe care îl stimăm și îl iubim, este Papa Woityla, (aplauze
entuziaste și prelungite).
 84

Un alt motiv care mă emoționează cu adevărat, iată de ce spun și insist că este miracolul
Maicii Domnului, că această întâlnire pe care o ținem aici în această seară, în acest loc, în acest
teatru, permiteți-mi dragi prieteni să vă amintesc cine a vrut această întâlnire poate (aplauze), a
gândit-o acum mulți ani în urmă, când doi uriași, doi giganți, doi concetățeni mandurieni au vrut cu
orice preț realizarea acestei mari opere: Permiteți-mi, (întrerupt de aplauze), prieteni și dragă Don
Lino să amintesc aici cele două nobile figuri, cea a monseniorului Neglia, (aplauze cu urali), și
aceea a celui mai drag și neuitatului Don Tito Arnò (aplauze lungi).
Ar trebui să vă spun multe lucruri. Ai știut și știi că mulți, care dintr-un motiv, care din altul
și-au pierdut vocea, care într-un fel , care în altul, știți, ... (râzând, în rîsul general, căci s-a înțeles
imediat aluzia la ierarhie) .... dar, dragi prieteni, trebuie să-i reamintesc lui Don Lino ceea ce ne-a
emoționat în mod special, și ceea ce poate el nu știe.Trebuie să vă comunic ceea cea am aflat; doar
patru sau cinci mărturii despre marea sa operă, despre marea sa misiune:
O fetiță mi-a spus: "Eu, la toate slujbele la care am participat, de multe ori am fost distrată.
Cu Don Lino nu este posibil să nu te concentrezi, (aplauze), mă uit la Don Lino (aplauze puternice
cu urale) și nu mă pot distrage".
O doamnă îmi spunea: ”Nu mai vin la biserică, nu am mai venit la biserică de când m-am
căsătorit; acum frecventez asiduu biserica”. „Doamnă, de cât timp sunteți căsătorită?” ” De
douăzeci de ani!” (tăcere prelungită!). Un fermier, un țăran smerit, îmi spunea ieri: ”în sfârșit, acum
știu că dimineața, când plec să-mi lucrez pământul, trebuie să-mi fac semnul Crucii, și asta”...
(aplauze). Dar gestul care m-a emoționat și m-a atins cel mai mult -și încă odată voi fi răutăcios să
ți-o spun, pare ciudat,- s-a întâmplat acum câteva zile. Mergeam pe jos, împreună, pe stradă; și o
bătrână, o bătrână foarte umilă, nu știu dacă este prezentă aici ... se apropie de Don Lino, toată
curată, foarte politicoasă:
-”Don Lino, vino până la mine acasă!”
M-ai privit în ochi, dacă ții minte, și ai înțeles că trebuia să mergi la casa aceea. Eu am
rămas afară să te aștept. Peste puțin, te-ai întors cu o foarte modestă pungă de plastic; bătrâna aceea
îți dăruise 5-6 ouă și niște brânză proaspătă. Trebuie să-mi permiți să-ți spun, dragă Don Lino, că
eu, în acea pungă de plastic, am văzut inima acelei mame, am văzut inima mamelor din Manduria,
am văzut inima mamelor Italiei, am văzut inima, dacă îmi dai voie, a mamelor din România ta
dragă. (aplauze nesfârșite).
Prin urmare, aceste mame, inclusiv noi, dragul nostru Don Lino, -și conclud-, îți mulțumesc
și îți spun: mergi înainte, așa cum ți-am spus la început, mergi în toată lumea, noi nu suntem egoiști
și îți spunem, trebuie să mergi; dacă am fi, ți-am spune că trebuie să rămâi cu noi.
 85

Noi îți spunem cel mai cald ”la revedere” dragă Don Lino; și spunându-ți ”la revedere”, suntem
siguri că trebuie să ne revedem, deoarece (aplauze puternice cu urale), suntem siguri, repet, că
trebuie să ne vedem din nou, pentru că niciun om din această lume nu va putea să ne împiedice.
(Aplauze lungi și pline de sentiment)
XXX
S-a sfârșit cu sute de sărutări și lacrimi, în mijlocul aplauzelor și a razelor de iubire. Nu mai vorbim
de plicurile cu oferte, cadouri, bani cu nemiluita.
A urmat o noapte de cină, cântece și conversații, toate înregistrate, în casa Rosettei Luparelli,
alături de Donna Rosa e Aurelio Pasanisi,6 care au venit mai la urmă la misiunea mea, dar au
rămas primii, cum scrie la Scripturi. Nu încăpea lumea în marile saloane ale casei.
Donna Rosa mi-a organizat, apoi, cea mai elegantă conferință de artă sacră, la Sava, în casa
profesoarei aristocrată, Lucia Milizia Fasano, unde am cunoscut și iubit crema acelui orășel, pe
Parohul din Sava, Don Antonio care mi-a încredințat și o misiune; și culminând cu geniul
doctorului comandor Guido Mele, Academico tiberino, Legion d'Oro, pianist eminent, cu muzica
lui mistică, experiențele lui suprasensibile, și, mai ales, cu adorația reciprocă pe care am simțit-o
între noi până la sfârșit, după 2000.
M'am reîntors de revelion, ca să încoronez ceea ce consider cea mai reușită misiune a vieții
mele, căreia nu i-a lipsit chiar nici un ingredient. Noul paroh, Don Teodoro, mi-a dat Catedrala
pentru veglia de Anul nou, unde am putut povesti fără cenzuri despre toate experiențele mele din
anul ce trecea. Gigi, mereu cu mine, în aceleași onoruri și iubiri. Prin noi doi, oameni nobili și
oameni simpli au devenit prieteni și colaboratori ai frumuseții, de la marchiza- baronessa Rosa
Romano, îmbrăcată într-o rochie regală, alături de Don Aurelio Pasanisi, augustul ei soț, și Don
Carlo Coltellacci cu Donna Anna Pasanisi cu familia și prietenii, până la cea mai smerită și dulce
bătrână a împrejurimilor. Am trăit zile de euforie și fericire negrăită, toți s-au întrecut pe sine. Iar
eu, cu nelipsita vioară, mă desfășuram mai mult în tangouri decât în Ave Marii, în mijlocul
admiratorilor fericiți, care repetau splendoarea din primăvara abia trecută. Ca totdeauna, Signor
Vincenzo Gennari încoronează misiunea noastră cu un discurs fermecător și un interviu la TV , de a
rămas în memoria tuturor.??????
Culmea, că cineva l-a întrebat pe Gigi în acest interviu TV ce a găsit în mine, în ceea ce eu
am mai fascinant, de a rămas cu mine și după fugă. Deci,oamenii aceștia mă găseau atât de
fascinant, încât până și Gigi nu se putea dezlipi de mine. Era greu de răspuns la o așa ”provocare”,

6
Aurelio Pasanisi, 1913- 2 001:   căs ăt or it  cu  R o s a  R o ma no  1932 - 2009 a l ui Michele ; și înfine Franz 1928-2014 : căsătorit
con Giovanna Martinozzi fata lui Liutfredo. Michele și el se căsătorise cu o Pasanisi, Eleonora, fiica lui Federico e Rosa Gigli.
 86

mai natural era să mă întrebe pe mine, pentru că, în realitate, fascinant era el și a și rămas astfel. De
fapt ei l-au cunoascut numai în acele seri, după care am fost întrecut de el în iubirea din partea unor
inimi. (Cam așa s-a întâmplat peste tot).Dar întrebarea se referea la tot bagajul de idei și descoperiri,
la bogatul conținut al misiunii mele din care nu lipsea nimic din marea teologie, marea artă, marea
știință, marea iubire. Și această apreciere mi-a confirmat că sunt în Adevăr și mi-a dat curaj să
continui.
Laura a întrebat de momentul principal când mi-a vorbit Dumnezeu, și am repovestit episodul cu
tangoul de la miezul nopții de la revelionul anului sfânt, 1975, în timpul căruia, o singură dată, am
auzit precis și clar vocea lui Dumnezeu: ”anul acesta vei reuși să fugi din România”. Plâng și acum
de bucurie, pentru acea clipă de acum 46 de ani.

Am plecat de la Manduria îngreunat de dor, dar și de lanțuri de iubire, de cadouri și de mulți

bani. Maicilor, lui Pater, nu le venea să creadă ochilor.Pater Lacko glumea cu mine cu rîsul lui cald
și hohotitor, mai ales când povesteam persecuția preoților. ”Mangiuria, mangiuria, iată amorul lui
Linus, Mangiuria”
Și aievea. Mangiuria a fost primul meu AMOR PUTERNIC, RECIPROC, PASIONAL, TERIBIL,
ETERN.

Urmat de SALENTUL întreg, în anul următor.

Scriu în Jurnal:
”Anul 1980 va fi anul realizării totale, sper… un an de mare dragoste. Primele 5 zile în acest
domeniu au fost o fermecătoare primiție”.
Manduria mi-a oferit surprize pe care nu le-am descris și nu am cuvinte să le descriu: sunt cu
totul cerești.Un mic simbol a ceea ce mi s-a întâmplat acolo este că am venit în mână cu cutia cu
discuri ale lui Parsifal de Wagner, cadou al Rosettei Pasanisi, și al polițistului, scumpul ei soț. Asta
spune totul. Au înțeles, m-au înțeles. Iar Donna Rosa Pasanisi, printre multele cadouri dăruite, mi-a
oferit unul din potirele din servici, un servici dumnezeiesc, în care paharele sunt, fiecare, o dantelă
delicată din secolul 17 sau 18. A rămas cu 5, dar fericită să-mi amintesc că în al șaselea eu slujeam
Missa solemnă, în palatul familiei sale.

Maicile scriu în jurnalul lor:

29.12.79
Padre Lino și Padre Giorgio au plecat spre Manduria
30.12.Maica, la Torino.
 87

1980
2.1. Vittorio a plecat la Settimo pentru a lua material și revine pe 4.
5.1. 80.P Lino și P.Giorgio s-au întors la Roma după o săptămână petrecută în Manduria.
6.1.80 Epifania. În această noapte la 1, Padre Giorgio s-a întors de la Manduria. La ora 10.30
Padre Lacko a sosit pentru spovedanii și Liturghie. P. Olivero și P. Giorgio au concelebrat. Padre
Lacko s-a oprit la prânz. Padre Lino și Sergio lipseau pentru că se află la Sessa Aurunca deoarece
Sergio primește ordinele minore de la episcopul care l-a incardinat acolo.
Seara, Maica și cu P Giorgio s-au dus la gară să aducă pe dl. Setz Degen și doamna Ebi, să
vorbească împreună la hotel. Mâine începe întâlnirea internațională pentru alegerea noului
președinte internațional
7.1. Invitații noștri, domnul setz Degen și doamna Ebi.
Au sosit părintele Lino și Sergio din Sessa Aurunca
13.1. Domnul Setz și doamna Ebi la prânz cu noi. Am fost la S.Vittorino Romano
16.1. Padre Giorgio a plecat la Monza pentru a predica octava unirii creștinilor.
17.1. 80 Padre Lino a plecat la Martina Franca
29.1.80. Au sosit Padre Lino și Padre Giorgio.
1.2.80 Donna Rosa a sosit din Manduria pentru a o întâlni pe Padre Lino. A adus ulei de măsline și
vin. Deo Gratias.
2.2.80.La Madre cu P. Lino și P. Giorgio s-au dus să vadă o casă, dar au tras concluzia că era
prea luxoasă
3.2. Ziua de meditație și întâlnire a adepților Mișcării de Fatima; la ora 10 a.m. vorbește Maica, la
11 dimineața. Liturghie concelebrată și omilia lui Padre Lino. 15:00 ,vorbește Padre Giorgio. La
17:00 Rozariu meditat, cu Iisus expus. Tot programul a fost ținut în via delle Botteghe Oscure la
călugărițele filipineze
4.2. P. Giorgio a plecat la Nardò să predice.
7.2. Donna Rosa a plecat. Este o Doamnă generoasă și Mamă de familie. Ea a lăsat Maicii o
ofrandă generoasă.
15.2.1980: Slujbă și program la biserica San Marcello. A slujit Don Pasquale Silla. Multă lume.
16.2. Sergio a plecat la Sessa Aurunca pentru a primi acolitatul.
17.2. 80 Părintele Lino a plecat la Nardò. Ne rugăm pentru apostolatul său.
22.2. 80. După 3 săptămâni de predicare mariană în Nardò Padre Giorgio s-a întors la Roma.
24.2, a venit P. Martinez, un iezuit portughez pentru a discuta cu Maica; el este autorul cărții
”Documente de la Fatima”.
26.2.80 Vittorio a sosit de la Torino cu fructe și legume.
 88

28.2.Maica și părintele Giorgio s-au dus la Sessa Aurunca pentru a finaliza documentele.
1.3. Sosește postulanta Milena. (A eșuat și asta!n.n.). Padre Giorgio a plecat la Torino la orele 12,
și în casa de la Settimo va predica exercițiile pt. Sr Lucia și Sr Alessandrina. Ne rugăm ca totul să
meargă bine
4.3. Un hoț în casă; fură rozariul de la statuia Fecioarei și cheile
10.3. P Giorgio s-a întors, a slujit, a mâncat și la 11 a plecat cu domnișoara Cecilia, pentru
propagandă pentru Fatima.
11.3. P Giorgio s-a întors seara
12.3.80 Oaspetele nostru este un medic român care a fugit clandestin. Și-a lăsat părinții și pe soția
sa.
13.3. Padre Giorgio cu acest domn, Giuseppe, au mers la Questură, pentru azil politic și a fost
trimis în Campo de refugiați din Trieste, vrea să se trans

fere în străinătate.
Seara un alt român a sosit de la Bari, va dormi o noapte la noi și apoi va pleca în România -
Suntem bucuroase să găzduim pe toți cei care caută libertatea religioasă și civilă.
15.3. La biserica Sf. Marcello întâlnire obișnuită de rugăciune. P Giorgio a slujit și predicat pentru
Biserica tăcerii și pentru pace.
16.3. P Giorgio, Victor, sora Stefania și Sign. Cecilia Capaldini în Sessa Aurunca pentru a
participa la diaconatul lui Sergio. Maica, tot la Torino, ajunge mâine după-amiază pentru
sărbătoarea lui Sergio. Suntem bucuroși să participăm la bucuria lui Sergio. Lipsește Părintele
Lino care se află la Lecce pentru misiunea mariană.
17.3.80 Maica a sosit cu postulanta Milena. Seara am sărbătorit pe noul diacon Sergio. Îl
așteptam pe Padre Lacko, dar el nu a venit, a uitat. Răbdare.
23.3.80 P. Giorgio, diaconul Sergiu și P Basilio au concelebrat în biserica de lângă noua casă din
Sant' Angelo. Domnul Gianni, foarte mulțumit.Via Crucis și schitul în vârf ca la Fatima. Un Dar
minunat al Domnului. O viață întreagă nu este suficientă pentru a mulțumi lui Dumnezeu: aici este
Fatima romană.
27.3.80. După o lună de absență de la Roma pentru apostolatul marian, părintele Lino s-a întors. A
adus vinul localdin Salent, pe care oamenii i l-au dat.
29.3.80 Maica și cu P Lino și P.Giorgio merg la Sf.Angelo Romano pentru ca muncitorii să
văruiască și să curețe casa.
 89

30.3.80 invitați de Commendatorul Gianni pentru a vedea ” Via crucis” vie. De față și Padre
Paolo, Ignazio. Seara părintele Vasilescu vine cu providență din Torino.
31.3. Din România, soția părintelui George Vasilescu a sosit cu copiii, au luat masa și apoi au
plecat la Torino în noua casă. Erau atât de fericiți ..
3.4.80 Domnișoara Adele din Monza este oaspetele nostru. Ea va petrece sărbătorile de Paște cu
noi. După-amiază, slujbele de Joia Sfântă. Capela pregătită pentru sărbătoare, (de mine!). Ne-am
rânduit să facem adorație până la ora 23:00.
5.4.80 Sâmbăta Mare. La miezul nopții au început slujbele, P Lino și P Giorgio au concelebrat.
Erau prezenți și sign. Cecilia, Onor. Scalfaro și fiica sa. La 2 după miezul nopții, la sfârșitul slujbei
ne-am întreținut puțin, cu bucurie, iar la 4 a.m. ne-am dus să ne odihnim. Capela împodobită cu
multe flori.
6.4.80 Sărbătoarea Paștelui. Invitatul nostru este Onor. Scalfaro, fiica sa și o mătușă. Au sosit la
prânz, dar mai ales să asiste la Liturghia Orientală. Au rămas toată ziua și la cină. Am petrecut un
Paște frumos.
7.4.80. Toată lumea către Sant Angelo Romano. Cu noi și Domnișoarele Cecilia și Adele, Onoratul
Scalfaro și fiica sa . La sosirea la fața locului, P Lino și P Giorgio au concelebrat Liturghia; prânz
la pachet. Zi frumoasă de primăvară. (Când Scalfaro a stricat puțin mașina prin hârtoape). La 6 pm
eram acasă.
9.4.80.Maica și cu d.ra Adele, care este o bună șoferiță, au mers la S. Angelo Romano pentru a
vedea lucrările, curățenia, pentru mutare. Seara, dra Adele, P Giorgio, P Lino și Sergio s-au dus
să comande o mașină, pentru că cea pe care o avem este în bucăți. Mașina plătită de dra Adele, 6
milioane. Cum să mulțumești Domnului? (Cum se scrie istoria! Adele ne-a făcut-o nouă cadou, nu
Maicilor. Dar am folosit-o și pentru Maici până am plecat.).
9.4.80 - P Giorgio a plecat la Lecce, iar Sergio s-a întors la Sessa Aurunca. Este fericit pentru
apropierea zilei preoției.
10.4. Dra Adele a plecat și i-a dat Maicii noastre 100.000 de lire pentru șederea ei aici.
13.4. A sosit un autobuz din Manduria, 50 de persoane, pentru a-l găsi pe P Lino. Prânz la pachet.
Am pregătit pentru toți un minestrone. După-amiază a sosit fiul lui P Basilio și seara de la Torino,
S Lucia.
17.4. Donna Rosa a plecat.
18.4.80. P Lino și studentul Gigi au plecat la Casarano. P Lino îl înlocuiește pe P Giorgio în
misiunea mariană.
22.4.80 A sosit părintele Giorgio.
 90

25.4. Maica a plecat la Sessa Aurunca pentru a aduce documente.Acum nu mai aparținem Diocezei
de Torino, ci celei din Sessa A.
27.4. Ziua vocațiilor. PGiorgio ne oferă trei meditații. La ora 17.30 Padre Lacko sosește pentru
mărturisiri și Liturghie. P Giorgio a vorbit despre vocație și credință, subiecte foarte profunde care
ne fac să gândim. Seara, Maica pleacă la Manduria-Casarano unde o așteaptă 5 fete ...
1.5 Maica a revenit acasă. Vizita On. Scalfaro împreună cu fiica sa și două persoane. Au
participat la Liturghie și s-au oprit la cină.
2.5. P.Giorgio a plecat într-un tur de predicare în mai multe orașe.
17.5.80 P Lino a sosit din sud.
18.5. Maica, Milena și P Giorgio au sosit și ei
19.5. A venit Padre Lacko pentru spovedanii.
20.5. Fiul lui P Basilio a plecat după ce a stat cu noi o lună. La prânz, a plecat și Basilio la
Settimo unde își va aștepta fiul pentru o scurtă ședere.
22.5.80 P Giorgio pleacă la Narni (?) pentru a predica un triduu în pregătirea sărbătorii
24.5. Maria Cirfiera a sosit de la Casarano/ Lecce pentru a participa la hirotonirea lui Sergio.
Seara se adaugă și alte persoane din Casarano.
25.5. Astăzi nimeni nu este acasă, toți la Sessa Aurunca pentru hirotonirea părintelui Sergio.
Padre Paolo Hnilica prezent, el însuși îl hirotonește preot. Totul a fost frumos și emoționant. După
5 ani lungi de așteptare, Don Sergio și-a atins în sfârșit scopul și acum este preot. La finalul
slujbei, Mons. Costantini ne-a invitat la cină. Domnul să facă din părintele Sergiu un sfânt preot
după inima sa.
26.5. 80. În capela noastră, concelebrare și prima Liturghie a lui Padre Sergio cu Padre Paolo,
Padre Lacko, Padre Giorgio și Padre Lino.De față și doamna Beatrice și Janco.
28.5. Maica, P Giorgio, Sr Stefania și Milena la Torino pentru sosirea Madonnei pelerine. În
aceeași zi, Padre Lino și P Sergio au plecat în sud, la Lecce și în alte localități, pentru prima
Liturghie a lui Sergio. Acasă, Părintele Basilio și Vittorio.
14.6. Tot mutăm câte ceva la noua casă (S. Angelo), așteptând decizia proprietarului din via
Torresina. Seara, Maica și P Sergio au plecat la Settimo. De acolo la Bergamo, Brescia, cu
Madonna pelerină.
15.6 P Giorgio recită rozariul meditat apoi Liturghia pentru sărbătoarea Inimii Neprihănite.
16.6. P Giorgio s-a dus la S Angelo Romano. Noi facem exercițiile spirituale acasă. Apoi la S.
Angelo pentru curățenie și mutare.
22.6. La prânz dra Cecilia și sig. Russo Mario.
24.6. Maica sosește de la Torino cu P Sergio. Ne mutăm mereu, mobile, lucruri, etc...
 91

27.6.80. Participăm totdeauna la două Liturghii. P Giorgio dimineața și Padre Sergio seara.
2.7.80 Padre Lino a sosit cu Maria Cirfiera și Fiorella, care se oprește și începe starea de
postulantă.
3.7.80. S Angelo Romano. Sosesc P Giorgio și P Lino. P.Giorgio termină o mică lucrare pentru noi
și înainte de a pleca slujește Sfânta Liturghie; suntem foarte fericite.Seara Padre Giorgio pleacă 3
zile la Catania.Fiat. Prezența lui ne ajută foarte mult.
4.7.80 S Angelo. P Sergio vine să slujească sfânta Liturghie. Se duc la paroh pentru a cere hostie și
vin.
5.7. Părintele Sergio sosește din nou, slujește Liturghia pentru noi, urmează cină; o seară plăcută.
La fel pe 6.7.
8.7 Maica, Maria Cirfiera, viitoare auxiliară, cu Padre Sergio. Cină.
10.7. 80 au venit P Sergio, p Basilio, Vittorio. P.Sergiu a slujit și a plecat din nou
11.7.80, Maica, Padre Lino, Lena, Fiorella, Maria C. au plecat la Loreto .. P Giorgio vine din
Caltanissetta și va fi și el la Loreto.
13.7. P Sergio a venit, a slujit Liturghia și stă la cină. Toți s-au întors de la Loreto.
14.7. Au sosit P Giorgio, sora Francesca și Laura au sosit. Sr Francesca a plecat seara cu Padre
Giorgio și Vittorio.
20.7. S Angelo. P Giorgio a condus acolo pe P.Lino unde rămâne 3 zile și a adus-o înapoi la
Torresina pe sr Strefania și pe Laura. Fiorella se gândește dacă să rămână cu noi sau nu.
21.7. Maica și cu P. Giorgio au plecat la Ravenna pentru a se întâlni cu proprietarul casei.
22.7. 80. ore 24. Maica și părintele Giorgio au sosit de la Ravenna. Proprietarii ne permit să
rămânem în casă, având tot interesul să locuim în ea. Mare Har, primit de sus. Și acum două zile la
S. Angelo pentru prezență și pentru curățenie. Altă mutare.Înapoi.
24.7.80 P.Giorgio, P Lino și P. Sergio au mers la Sessa A. cu Padre Paolo pentru a discuta cu
Episcopul Costantini.
28.7. P Giorgio a plecat la Torino pentru a se întâlni cu P Vasilescu care pleacă în România. El se
oprește până pe 31 pentru a însoți pelerinajul care pleacă spre Fatima.
29.7.80 Padre Lacko a venit pentru spovedanii.
30.7. 80 Padre Lino a plecat în Calabria, iar părintele Sergio în America, unde îl așteaptă tatăl
său, nu numai, ci și pentru pașaportul lui. Începem să aducem înapoi ceea ce am mutat la S Angelo.
31.7 Maica, la Fatima cu părintele Giorgio.
7.8. Întorși de la Fatima.
22.8 Padre Paolo, Padre Giorgio și Maica a Sessa A.
1.9.80. După 4 zile la noi, la Roma, Fausto a plecat la Lecce.
 92

4.9- 13.9 Soții polonezi împreună cu noi, cer azil politic în Latina.
5.9.80. P Lino și P Giorgio pleacă la Settimo pentru îmbrăcarea hainelor de postulantă a Milenei.
(A renunțat la scurt timp).
De asemenea, vor fi Padre Paolo Hnilica și mai multe persoane din Casarano.
8.9. P Lino și P Giorgio se reîntorc de la Torino.
14.9 În fiecare zi o urmăm pe Maica Domnului în parohiile Romei. Entuziasmul mulțimii.
14.9. A sosit Donna Rosa.
17.9.80 Pelerinajul Marian s-a încheiat la Roma. Audiența la Papa cu Statuia de la Fatima. Padre
Paolo îi spune Papei că statuia aceasta a fost salutată de 13 milioane de oameni. Papa a răspuns:
”Atunci o păstrez pentru mine”. Cei doi misionari, părintele Nello și Attiglio, au suferit multe
neînțelegeri în cei doi ani.
18.9. Auxiliara noastră Maria Cirfiera di Casarano a plecat cu mare regret. A plecat și Don Nello,
care fusese invitat la Madonna Pelerină timp de 10 zile. Din România, a sosit domnul Epuraru care
intenționează să devină catolic;va rămâne câteva zile.
19.9.80. P. Sergio s-a întors din America aducând câteva cadouri pentru noi. A adus un frumos
aparat fotografic, pentru noi (oferit mie).
24.9. 80 Donna Rosa a plecat. La ora 24 au sosit 4 persoane din Germania, Padre Leonida și alți
3, suntem bucuroși s-i găzduim.
26.9 Au plecat cei 4 germani, P Lino cu Antonio s-au dus la S Angelo Romano.
27.9. Maica și P Sergio în Sessa A. Antonio Mergola a plecat din nou la Casarano.
28.9. După 10 zile P Giorgio s-a întors.
6.10.80 Signor Epuraru a plecat, mișcat, mulțumit, a fost fericit cu noi. De la Ravenna, vin
proprietarii casei. Cu P Giorgio vizitează casa și fac poze
8.10.80.
Oaspeți, familia Indino di Casarano, foarte curtenitori, politicoși, generoși; aduc atâta providență
de fiecare dată.
9.10. Toată lumea, la S Angelo să-l întâlnească pe Padre Lino. Acasă, sora Stefania, Lucia,
Vittorio. Așa cum se spune: o brigadă mică, viață fericită.
13.10.80 Familia Indino a plecat. Antonio a sosit dimineața, care va rămâne și va studia pentru a
deveni preot. Un tânăr bun și va fi un preot bun și fervent. (Așa a fost).
Padre Sergio a părăsit Colegiul Damasceno și este cu noi. Ne bucurăm că toate obstacolele și
anxietățile s-au încheiat, în cele din urmă. A obținut dreptul de a sluji ritul latin și bizantin.(N-a
obținut nimic, avea drept nativ s-o facă,n.n). Suntem norocoși să avem 4 preoți și un seminarist în
casă. Deo Gratias. Antonio a sosit și a adus atâta providență.
 93

14.10. Sora Lucia, Sign. Ines, Padre Giorgio sunt în Guidonia cu Madonna pelerină.
17.10 La Orvieto cu Madonna pelerină
18 10. Întâlniri de rugăciune în fiecare lună într-o altă parohie romană. Astăzi, în biserica Sf.
Stigmate, în largo Argentina, deținută de franciscani. Biserica, foarte aglomerată. P Lino a vorbit
despre mesaj și mulți au cumpărat cărțile pentru a -l cunoaște.
19.10. După o lună de absență, P Lacko a venit pentru mărturisiri. În timpul zilei, P Giorgio a mers
la doamnele Muscio unde va primi pentru noi o ofertă de un milion. O doamnă din Manduria cu
fiul ei sunt oaspeții noștri.
26.10.80. Două pullmane pline, din Manduria, pentru beatificarea lui Bartolo Longo,oaspeți la noi
pentru câteva ore. Au luat masa, s-au rugat în biserică și au plecat să viziteze Roma și să se
întoarcă acasă seara. Au adus providența ca întotdeauna. Sunt foarte generoși. Doamna Myriam
Mariani din Torino și-a oferit vehiculul pentru 240 de dulapuri cu Madonna, cu mai multe cărți.
Au luat cina și de dimineață au plecat. Ce providență! 3 tineri din Manduria sunt oaspeții noștri.,
28. 10. Maica pleacă la Torino și Como.
30.10 Vittorio pleacă la Como la Maica apoi vor merge la Milano.
3.11. Rudele lui Padre Lino au sosit din România. Sunt oaspeții noștri și au 30 de zile de permis.
Suntem bucuroși să-i găzduim. A sosit și domnul Giudice cu Dieci pentru casă. Au adus grâu
pentru semănat.
9.11.80. Venind de la Bologna, dna Rosa este oaspetele nostru pentru câteva zile. Pe 12 a plecat.
13.11. P Lino și P Giorgio au plecat la Spoleto pentru o slujbă religioasă.
14.11. P Giorgio la Torino pentru întâlnirea națională a Armatei Blu. Pe 15, se întoarce Vittorio.
18. P. Giorgio a sosit înapoi, acasă.
19.11.1980. Maica se întoarce după aproape o lună de absență.
25.11. P. Lino cu unchii săi au plecat la Manduria, Casarano etc. etc. Părintele Lino trebuie să
predice o misiune și novena Imaculatei Concepții.
27.11. De la Cetatea Vaticanului am primit mulțumiri pentru urările de Sfântul Carol și pentru cei
34 de ani de preoție ai Sfântului Părinte pe care părintele George le-a trimis în mâna Papei în
prima sâmbătă a lunii.
30.11.80 Vizita părintelui Vicar din Settimo. P Giorgio l-a adus de la hotelul în care locuia, ne-a
binecuvântat, apoi P Giorgio l-a dus la Fiumicino de unde avionul a plecat la 20.30 spre Caselle.
12.12. Maica și P Giorgio în Sessa Aurunca pentru a finaliza documentele.
14.12 P. Lino, Antonio și unchii săi au sosit și ei de la Lecce
19.12. P. Giorgio și P.Lino și unchii au plecat în Germania. Să ne rugăm.
24.12.80 Crăciun. P Sergio slujește Missa de la miezul nopții.
 94

26.12. P Lacko slujește Liturghia la noi.

27.12. Oaspeții noștri: On. Scalfaro, fiica și mătușa. S Missă celebrată de P Sergio, și cina.
1981.
1.1.81. Sf. Liturghie celebrată de părintele Sergio.
4.1. Sărbătoarea Epifaniei. Maica și toate surorile s-au dus la episcopul Costantini la Sessa A.
dând o ofertă de 500.000 de la noi pentru victimele cutremurului.
19.1.81. După o lună de absență, părintele Giorgio și părintele Lino s-au întors cu unchii lor.
23.1.81. Donna Rosa a venit de la Bologna, va sta câteva zile.
25.1.81 Aer de petrecere astăzi de ziua lui Padre Sergio. Oaspeții noștri au fost Onor. Scalfaro și
fiica lui și dra. Cecilia. Ne-am rugat ca părintele Sergiu să fie cu adevărat preot după inima lui
Dumnezeu.
27.1. Donna Rosa a plecat.
31.1. Am finalizat mutarea de la Sant Angelo la Roma ca o dorință a Comendatorului, așa vrea
Dumnezeu.
7.2. O familie din Aradeo sunt oaspeții noștri, care au adus atâta providență. Foarte amabili și
generoși, au plecat a doua zi, la 8.2.
10.2. În sfârșit, vizităm cămăruța Teresei Musco.
11.2. După examene, Antonio Mergola a plecat acasă timp de 8 zile.
15.2.81 Cu toții la Liturghia bizantină de la Grottaferrata, la abația San Lino…. Liturghia greacă.
Am făcut comuniune.
17.2. P Giorgio a plecat spre nord, s-a întors pe 23.2.
27.2. P Giorgio pleacă la Manduria pentru o predicare de 40 de ore.
28.2. Provin de la Casarano Maria Cirfiera și d.ra Lucetta, stau vreo zece zile.
7.3. P Giorgio s-a întors. M. Cirfiera și sign. Lucetta pleacă.
16.3. Maica noastră și P Giorgio la întâlnirea Armatei Blu, la S M Maggiore.
21.3. 81. De dimineață sosesc dna. Elisa și sora ei din Casarano.
22.3. 81 Au plecat la Torino unde Maria Isernia este internată pentru ochi
23.3.81. După 5 luni de stat la Roma, unchii părintelui Lino au plecat în România.

26 a. PADRE PIO, GIGI ȘI ÎNCHISOAREA DIN SPOLETO.

Eu umblam prin Mangiuria, enervând pe Papa Raffaele….în timp ce Gigi, mai oficial,
întovărășind apostolatul direct al Maicilor Oblate, a terminat în brațele Madonnei pelerine, statuia,
 95

poate chiar miraculoasă, pe care grupurile de rugăciune ale lui Padre Pio au decis să o plimbe prin
toată Italia, ca să risipească minuni și consolări la bieții muritori.
Dar ce-i apucase pe discepolii lui Padre Pio să organizeze acea frumusețe tocmai în acel an, 1979-
80? Ei, bine, era vorba de o aniversare a unei minuni. În 1949, Padre Pio avusese un miracol care l-
a scăpat cu viață. Statuia Maicii Domnului de la Fatima sosise în localitate și a rămas acolo o
săptămână. Padre Pio era bolnav în pat. În după-amiaza plecării, în timp ce alaiul trecea prin faţa
mânăstirii, părintele, cu puţina forţă pe care o avea, iese la fereastra chiliei şi adresează această
rugăciune Sfintei Fecioare Maria: „Madonina mea micuță! Ai venit și m-ai găsit bolnav. Pleci și mă
lași încă bolnav”?
Ce l-a apucat pe viitorul sfânt să-i reproșeze Fecioarei, nu știm; și nici dacă Fecioara s-a simțit
atinsă la coarda sensibilă. Faptul este că în acea clipă, potrivit mărturiei sale directe, Padre Pio a
simțit un fior în tot corpul și și-a recăpătat puterile. Simțindu- se vindecat, a chemat un frate
călugăraș pentru a avea un martor a ceea ce s-a întâmplat. Întâmplarea a provocat stupoare sacră și
lacrimi de recunoștință adusă Fecioarei de către amicii lui Padre Pio de pe tot globul.După 30 de ani
de la această minune, ca mulțumire, grupurile de rugăciune pe care le-a înființat au luat tocmai
această inițiativă deosebită: să repete pelerinajul de atunci. Au cerut la Fatima Statuia pelerină și au
organizat un tur prin Italia, în toate diocezele, unde au rămas câte o săptămână, pentru rugăciuni,
slujbe, meditații și aprofundare a mesajului Fatimei. Gigi a fost invitat și el la această inițiativă și,
în multe părți ale Italiei, din Sardinia în Liguria și dinTrentino în Umbria și Piemont s-a alternat cu
călugării capucini ca asistent spiritual al pelerinajului. Multe procesiuni, multe slujbe, meditații și
mai presus de toate, mii de spovedanii.
Din toate aceaste sacre experiențe, cel mai mult l-a impresionat cea din pușcăria de la Spoleto: atât
de mult, încât o istorisește și azi cu emoție:
La Spoleto, în Umbria, într-o zi a săptămânii, se merge cu Statuia Fecioarei la închisoarea pentru
femei. Se organizează un moment de rugăciune, urmată de Liturghie. El o spune și acum:
-Au fost momente de neuitat. Implicarea a fost de așa natură încât carceratele nu se mai distingeau
de gardiene. S-au spovedit cu sutele, au vărsat lacrimi nesfârșite, cu o participare emoționantă care a
elevat pe toți într-o altă dimensiune. La plecare, multe femei și-au lăsat inelele, lănțișoarele,
suvenirurile pe piedestalul statuii, pentru a se lega într-un fel de Maica Cerească. O realitate care nu
numai că i-a făcut pe cei de față să uite de mediul închisorii, dar ar fi vrut să nu se mai termine.
Bine, el o spune pe aceasta. Și nu povestește că, de fapt, în mare parte, emoția damelor
arestate, sau nearestate, a fost zgândărită de frumusețea predicării, a felului lui de a mărturisi și de a
se prezenta ca preot. Aceasta mi-o spun mereu alții, care l-au urmărit. El, cred că este mai timid ca
mine, adică eu nu sunt timid deloc, dar acest simțământ îl face să fie mai discret, mai retras, mai
 96

subtil și deci mai misterios….Ce, mai, le-a atins corzile subțiri….În toate misiunile, am rămas cu
dubiul dacă lacrimile ce curgeau nu erau împărțite între Fecioara, el și mine….dar nu pentru că ne
dădeam mari, sau că aveam cine știe ce impresie despre noi; ci pentru că cei închiși, cei săraci, cei
disprețuiți au văzut mereu în niște fugari ca noi, refugiați, evadați din lagăr, exilați de viață și urâți
de ierarhii, pe cei mai apropiați reprezentanți ai lor, în lumea preoțească….
Minunata aventură de la Spoleto nu a fost singura. Din fericire, Italia este o țară încă liberă, pentru
astfel de inițiative. În oricare închisoare ne-am mai dus, în oricare închisoare unde este purtată
Statuia Maicii Domnului, consolarea pe care o simt cei închiși este fermecătoare și convertirile nu
lipsesc,de ambele părți…..

27.CUM L-AM ”ARANJAT” ȘI PE SERGIU STREZA ȘI PE CEI DIN JURUL LUI,

DE LA VLĂDICĂ LA OPINCĂ.
Și acum, să ne întoarcem la oile noastre.
Cum s-a văzut și din Jurnalul Maicilor Oblate, în timpul verii lui 1979, Pater Paolo, la
insistențele noastre de a rezolva preoția lui Sergiu Streza, ne indică pe prietenul lui episcop de
Sessa, Vittorio Costantini.Ni l-a descris în culorile cele mai vii și, deci, era normal și necesar să
mergem să-l cunoaștem. Nu -mi mai aduc aminte dacă am avut la mână vreo scrisoare a lui Pater
sau numai recomandarea prin telefon, fapt este că pe ziua de duminică 28 octombrie, 1979, ne
încărcăm în mașina maicilor, condusă de Gigi, eu, el și Maica Lodovica cu Stefania, dar fără
candidat, căci, pardon, el era ocupat în colegiu și nu putea lipsi nu știu de la care prostie organizată
ad hoc acolo....și, deci, l-am luat pe tânărul Victor Gherghina, care tot român era și tot refugiat și
tot fără căpătâi, ca noi toți.
Costantini ne-a primit frumos, noi am încercat să trișem, să-l prezentăm pe Victor ca și cum
ar fi Sergiu, așa ca un exemplu, vorbind principial, dacă, eventual el ne-ar primi în Dioceză.
Discursul era deci referitor la toți, căci și noi aveam interesul să rezolvăm cu Augsburg-ul.
Scriu în jurnal:”un drum nesocotit, acesta, la Sessa Aurunca; ploaie, întuneric și nici o
treabă. Întorși, slujesc Missa la Miezul nopții”.
În realitate, rupsesem ghiața cu noul și rarul prieten episcop. Era bun, era romantic, bunul
Costantini, dar mai realist ca noi.
-Hai să rezolvăm pe unul. După care vom vedea și ce putem face cu toată congregația voastră. Și
rîdea neîncrezător.
Așa că ne-a dat timp să ne pregătim mai serios.
 97

Pe 27 decembrie 1979, plecăm din nou la Sessa Aurunca, de data asta eu cu Gigi și cu
Sergiu. Rog mult pe Excelența Sa, Vittorio Costantini să-l încardineze și să-l hirotonească pe
candidatul pe care, în sfârșit, îl vedea cu ochii lui. Ne ceruse cel puțin niște recomandări.
Scrisesem și semnasem o recomandare din partea noastră, care a rămas de pomină:
„Îl iubim pe Sergiu Streza pe care îl cunoaștem de mulți ani, îi admirăm viața angajată serios în
rugăciune și studiu; a fost deja mult prea încercat în viața lui din motive de credință și îl
recomandăm cu tărie ca el să poată atinge în curând idealul său preoțesc (...). Semnați, Padre Ioan
Lino, Padre Giorgio Picu, 21 decembrie 1979. "
Cuvintele mele nu păreau să-l fi impresionat, ba, mai mult, cine a mai citit textul meu s-a
uimit de naivitatea de a începe un document cu cuvântul ”iubim”. Costantini nu a zis nimic de asta,
ci a trecut imediat la … lucruri serioase.
-De la episcop, de la rector, de la părintele spiritual al acestui candidat, nu ai nimic ?
I-am înmânat imediat o altă recomandare, semnată de Pater Hnilica, scrisă tot de mine pe carta
intestata adică pe foaia cu antet și semnătură în alb, având eu toată libertatea să descriu pe Sergiu în
culorile cele mai roz, sub oblăduirea ”Superiorului”. Foi semnate în alb am primit de la Pater Paolo
Hnilica destule,(mai am și azi), el făcea acest gest cu cine stima, deci m-am bucurat pe mulți ani de
această supremă încredere. Cum am povestit, a dat de bucluc tocmai pentru că a transmis cecuri în
alb, cu semnătura lui, pe cecuri ale Băncii Vaticanului, oferite de ilustrul Mgr. Marcinkus înadins;
cecuri în alb dar mai ales cecuri fără acoperire, a vuoto. Nu mi-a dat prin gând, dar dacă-i ceream,
îmi dădea și mie, fără nici o reținere, sunt sigur.
Lui Costantini i-am dat și un Curriculum vitae al lui Sergiu, compus tot de mine, în care
apăsam pe persecuție, pe orfelinat, pe exil, pe doctorate, pe cărți scrise, pe zel, lucruri despre care,
sigur, Sergiu n-ar fi pomenit.
Ași ! Zero. Cu toată bunătatea lui nativă, nici Vittorio Costantini nu vedea importanța
închisorii, a suferinței, a exilului pentru credință, a durerii descrisă în ”recomandări”, ci numai
necesitatea ”seminarului” și împlinirea perfectă a condițiilor birocratice.
Mă minunam de el, dar încăpățânarea lui pe astfel de cereri, pentru noi imposibile, mi-a curentat
creerul cu o găselniță de lux. Mi se întâmplă des să mă curentez astfel, când viespea se
obrăznicește.
Să vedeți.
În timp ce vorbea, cu toate că știam că nu aveam nimic corect din ceea ce cerea, eu l-am
asigurat -și ceilalți doi după mine, înțelegându-ne din ochi,- că în curând ne vom prezenta cu tot ce
ne-a cerut, documente compilate după toate regulile. Bănuiau, pasă-mi-te, și Gigi și Sergiu, că eu,
zicând ce-am zis, aveam deja în cap vreo păcăleală de-azi întâi,(aprilie), s-o servesc pe tavă
 98

Excelenței Sale. Am compilat un al doilea curiculum , în care am specificat că ”Sergiu Streza a

stat în Institutul Catolic din Iași-România timp de 2 ani; în America, la tatăl său, în parohie, mai
multe luni, sub supraveghera episcopului Hickei. Iar la Roma, în Colegiul Damasceno și în casa
noastră, cu statut de seminar, timp de 4 ani”.
Mai vrei ceva ?
Dacă nu era adevărat, era o găselniță perfectă. Putea spune totuși cineva că nu era adevărat tot ce
am scris? Brini, Mottola, Milanic, Marusyn, Batiz, Cristea, Carnazio, etc. contestau aparențele, nu
fondul, ca toți bunii farisei.
Al doilea document ar fi fost cererea de încardinare. Aici trebuiau să se pună de acord Pater
Paolo cu Costantini. Voi arăta mai jos cum s-au pus de acord.
Și totuși, ceva nu mă convingea. Oricât de bune ar fi fost recomandările compuse de noi,
lucrurile rămâneau doar inter nos. Îmi dădusem seama că nu puteam birui încăpățânarea lui
Costantini. Trebuia inventată și o altă instanță.
Între timp eram invitați, și fusesem deja programați să sărbătorim revelionul și Anul Nou,
1980, printr-o mică misiune la Manduria, cum am povestit: eu, Gigi, Sergiu; ba mai luasem cu noi
și pe foștii noștri colegi, teologi ortodocși, Vasilescu și Ioniță Alexandru pe care-i credeam prieteni,
deși trimiși cu pașaport RSR la studii. În mine biruia dorul și copilăria, deci m-am încrezut și le-am
dat ocazia să se desfete, să fie admirați și iubiți și ei de lumea minunată care ne adora la Manduria.
Deci, de pe 29 decembrie 1979 la 5 ianuarie 1980 am trăit o misiune de fine de an, de care am
amintit mai sus, cu revelion și slujbe, interviuri la radio, prânzuri și cine nesfârșite, de o eleganță și
de o iubire uimitoare, cu sutele de prieteni frățești, care ne-au tratat pe toți 5 ca pe degetele de la
aceeași mână. Pentru întoarcerea la Roma, în ajunul Bobotezei, s-a oferit să ne aducă pe mine și pe
Gigi, în eleganta sa mașină (căci Sergiu plecase cu trenul imediat după Anul Nou, cu ceilalți doi
colegi), marele meu prieten, Don Benedetto Arnò, care de un an mă stima cu ardoare. Nobil
marchiz, conte și poate și mai mult, din Manduria, avea case minunate și la Napoli și din iubire
pentru mine și Gigi ar fi făcut orice, ca și toți mandurienii de altfel, de la nobili la opincă.
Așa că pe drumul de întors, ce mi-a venit mie ? Dacă scot eu de la acest minunat și foarte influent
om o recomandare pentru Sergiu? Chihotind și trăgând la sorți, îi spun lui Gigi gândul meu, așa-
ntr-o doară. Dar Gigi e rușinos din fire, nu inventează chiar așa abrupt ca mine.”Spune-i, tu, eu nu
am curaj, e prea tare”.
Eu replic:
-Să inventăm ad hoc tot ce trebuie, făcând jocul harului divin, care, potrivit rugăciunii ortodoxe ”pe
cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește ”.(sic!)
 99

Și încep eu să-i povestesc lui Don Arnò odiseea lui Sergiu, (căci pe a noastră o știa deja și o
urmărise), plângându-mă că din tot dosarul de recomandări lipsește poate aceea a unei persoane ”cu
greutate” care să facă efect asupra episcopului. Și că noi ne-am gândit la el. Ce să mai povestesc ce
ne-am spus? Fapt este că Don Arnò a prins imediat mișcarea și a aprobat pe loc, prăpădindu-se de
rîs.
Ca om ”cu greutate”, a trecut imediat la fapte. Basmul meu a fost transpus în recomandarea
lui către episcopul Costantini, scrisă pe pagină elegantă, cu antet și blazonul familiei, care suna cam
așa:
„ Scrisoare testimonială ”.
Eccellenza Reverendissima,
Vă prezint pe tânărul seminarist *(sic!) Sergiu Streza, deja cunoscut de Voi și vă cer să-l
incardinați în Dioceza voastră de Sessa Aurunca, la dispoziția și în serviciul Institutului Pro
Fratribus, din care el deja face parte și al cărui promotor sunt (sic!).
Prin urmare, îmi asum întreaga răspundere pentru comportamentul tânărului și mă angajez să-i
asigur toate condițiile și să-i acopăr toate necesitățile spirituale și materiale și să-l dirijez spre
viitoarea lui activitate sacerdotală și de Apostolat.
Recunoscător pentru primirea binevoitoare pe care i-o acordați,
Vă rog să primiți salutările mele recunoscătoare și fraterne în Domnul,
Scrisoarea se încheia cu Al Vostru devotat întru Cristos,
dr. Benedetto Arnò, Agronom,
via GR, 37, Napoli”. Tel.yx.
Ce altceva ați mai dori? Cuvântul unui Don din Napoli, „agronom”, îmi pare rău dacă vi se
pare puțin, nu este o rugăciune, este un ordin, să spună oricine orice-o spune. Pe hârtie "agronom",
în realitate landowner, bogat, generos, nobil, and a little enlightened, pentru că nu exista tulpină,
lineage, viță de nobil serios, ne- legat de masonerie sau de partea cea mai nobilă a mafiei clasice.
Nu era cazul lui Don Benedetto, dar, mai știi? Episcopii trebuie să fie sensibili la astfel de acostări.
Ce om, Don Benedetto Arnò! Cu cât amuzament a participat la joc! Habar nu avea nici de
Pro Fratribus, nici de Pater, nici de episcopul Costantini. Dar era ”Don” Benedetto, marchiz, baron
și conte de… multe ținuturi și, mă rog….
Tot ce am planificat în goana mașinii ”agronomului” Don Benedetto Arnò a fost pus pe
hârtie în casa lui din Napoli unde am și dormit. A doua zi, în dimineața Bobotezei, ne dădeam
întâlnire cu Sergiu în gara Napoli, de unde Domnul Prinț îi pune volanul lui Gigi în mână și ne
cărăm cu mașina ”princiară” direct spre Sessa Aurunca.
Pupături, cadouri, urări de bine și…drept la Costantini pe birou.
 100

Cum a citit scrisoarea ”agronomului”, Costantini a tresărit și a întrebat scurt:

-”Când să celebrăm hirotonirea ?”
-Și mâine, Excelență.
-Bine, bine. Mă încred în voi. Hai să ne uităm pe agendă! Uite, dragă: azi de Epifanie îl
facem citeț.
Aha, de Bobotează, deci.
-Și, și, și… de… de… 16 martie, îl hirotonim diacon. Iar preot, pe… 25 mai de Rusalii. E bine
așa?
- Minunat, Excelență.
Eeeee, știam eu ! În Italia, ”agronomii” au mare influență, ce spui !……
Am adăugat și recomandarea bătrânului părinte Vasile Cesareanu, ca mărturisitor în închisorile țării
pentru credința catolică. El a confirmat botezul, confirmarea și viața complet devotată a viitorului
Don Sergiu.

Nu știu cum fac, dar la ora 12, în ziua Bobotezei, sunt invitat să celebrez singur o Missă
solemnis de invidiat, în catedrală. O fi fost și asta consecința scrisorii ”agronomului?” Prânzul, ca
de Epifanie, cu Episcopul, eram oaspeți prea iubiți. Reia recomandările în mână, și iar se
minunează de cea a ”agronomului” baron, marchiz, de care auzise cu teamă sacră și deci, ajungem
întru totul călare pe situație, pardon, partidă.
Seara concelebrăm cu episcopul. Mare ceremonie doar pentru a-i da lui Sergiu ”lectoratul”,
nu mai mult. Dar era semnul că reușise să-l accepte formal în Dioceză. Ori, cel puțin așa părea.
Scriu în jurnalul meu: ”Episcopul predică bine dar în discuția cu mine e încuiat și dominant.
Ne despărțim amici, dar eu cu totul amărât că până și oameni buni ca el nu pricep nimic. Face
confuzii și se contrazice la fiecare pas”. Nu știu azi de ce am scris așa, la ce m-am referit. Știu
numai cum era să ne luăm de păr, dar m-am abținut, de frică să nu stric trampa lui Sergiu. Era să ne
batem din cauza Avei Maria a lui Schubert.
Da. Căci el, la un moment dat, începu să se plângă de muzicile fără sens, fără cuvinte, fără
melodie, fără talent care au umplut Missele moderne și care strică pe bieții tineri. Că adevărata
muzică a Bisericii era cea gregoriană.
N-am avut de lucru.
-Da, așa e, dar Gregoriana e prea retro. Adevărata muzică instructivă, de extaz și de
însuflețire a tuturor puterilor omenești începe cu Bach, trece prin Mozart, Schubert, și ajunge la
Verdi, Wagner și Gounod cu a sa nemuritoare Ave Maria, care nu depășește pe cea a lui Schubert.
N-aș mai fi zis.
 101

-Asta e muzică de teatru, de stadion, nu de biserică....

-Pardon ! Missele marilor compozitori au fost scrise pentru slujbe și în Germania se cântă și
azi în biserici.
-Ave Maria de Schubert e o melodie păgână.
-Cum puteți spune așa ceva ? De unde știți că ”Salve Regina” e melodie creștină?!
M-am oprit, că a început să strige de mă temeam că va face infarct în fața mea. Dar ne-am
despărțit prieteni, căci era un om superior și ne-a iubit până la moarte....

Ne întoarcem la Napoli, căci ne aștepta bunul și marele nostru prieten, ”agronomul”, care,
pardon, ne mai dăduse și mașina. Don Benedetto Arnò nu putea decât să ne invite împreună cu
amicii lui la un restaurant di granda, ultra luxos și ultra rafinat, îți puteai închipui altfel? Trebuia să-
l serbăm pe protejatul nostru, nu-i așa ? Și să ne prăpădim de rîs alla napoletana pentru reușita ...
intervenției marelui protector al lui Pro Fratribus.... Am făcut haz multă vreme pe această temă, dar
lui Padre Paolo nu cred că am avut curajul să i-o povestesc. În seara aceea am făcut amicilor
napolitani și Aghiazmă mare, după modelul bizantin al Bobotezei, după care iar dormim în
elegantul său apartament, lovit însă ușor, ca și tot orașul, de devastatorul cutremur din 19
septembrie trecut .

Ei, bine ! Se poate spune că am păcălit pe Costantini ? Nu, absolut. Un om așa de luminos și
de larg la suflet ar fi făcut totul fără nici o semnătură, ci bazându-se numai pe pătrunderea
psihologică de care era capabil. Dar, bietul de el, cunoștea hățișurile de nepătruns ale Curiilor
Bisericii și acestea trebuiau învinse cu documente pe măsură. Vreți documente ? Vă dăm noi,
documente !
Oh, cât mi-a plăcut totuși simplitatea, haina franciscană, zâmbetul episcopului de Sessa! Și o
natură în jurul orașului ! Și o catedrală secol 12 ! Și oamenii, de o afabilitate extremă!

Duminică, 13 ianuarie, 1980, slujesc cu Pater Lacko la Russicum și mă spovedesc la el.”Ce

să mai facem pentru Sergiu”, zic.
-Stai să mai încercăm odată temperatura la ”Orientală”. Ca să nu spună că nu au fost interpelați.
S-a încercat o abordare a Congregației Orientale, numai așa din scrupulul episcopului, ca
fenomenele să se rezolve oficial. Brini, Milanici, Mottola, Marusin sau cineva pentru ei a răspuns ca
totdeauna:
-”Să vedem, să mai vorbim, să ne mai consultăm”.
Nici azi nu a sosit răspunsul. Costantini a priceput și el că eu aveam dreptate să insist:
 102

-”Excelență, l-ați încardinat, tot ce veți mai face pentru el este absolut legal”
Ei, bine nu era totul ”legal”. Mai lipsea o fițuică de la Congregație semnată de Cardinal cum
că se permite unui episcop latin să hirotonească un bizantin. Dar cum asta era o chichiță pe care nu
o știa decât Brini cu oamenii lui,(am mai spus-o) mi-a fost ușor să conving pe bunul episcop de
Sessa că nu mai lipsea nimic. Mi se pare o minune cum s-a lăsat convins,(cred că tot minunea cu
scrisoarea Agronomului a învins), căci era foarte încăpățânat întru ale lui și meticulos, nevoie mare.
Dar bizantinismele, întrucât sunt fără fund, oricât ai fi de meticulos, tot îți scapă printre degete. Am
profitat de aceasta și i-am repetat bunului Costantini vorba mea veche pe care, zic eu, o scot din
Evanghelie: ”ce puteți face azi, nu lăsați pe mâine”. Așa că și-a ținut cuvântul și duminică 16
martie, 1980, Mgr. Costantini a hirotonit diacon pe Sergiu în timpul unei Misse solemne în
minunata lui catedrală, plină ochi de lume. Un ropot de aplauze la sfârșit. Entuziasmul meridional
al încântătoarei Campanii!
Dar ceremonia a fost secretă oricum și ”secretă” a fost definită cu furie, atunci când s-a auzit
de ea în palatul lui Raffael. Dacă lui Brini nu-i trecea furia repede, Costantini pierdea tronul.
Ha ha ha ! Rîd și acum cum l-a luat Brini pe Sergiu:
-Ai îndrăznit să fii hirotonit în secret, fără permisiunea noastră.
- Păi dacă știați, ce secret mai era ?
-Nu trebuia să ai secrete cu noi
-Nu mi-ați fi dat permisiunea niciodată, știu asta.
N-au răspuns nimic, dar au jurat că preot nu va fi. Din fericire, n-au mai avut șansa ca să mai
chinuie și pe Sergiu ca pe noi.
Cum și cine le-a dezvăluit birocraților de la Congregație secretul lui Sergiu voi povesti cu scârbă
mai jos.
XXX
Sâmbătă, 29 martie, 1980, la Roma, am slujit Missa, eu ca preot, Sergiu ca diacon
adevărat, pardon! Maicile, Gigi, toți de față. Slujeam și-mi ziceam: ”iată, diamantele mele !” A
doua zi, de Florii, s-a adăugat Pater Lacko. Un buchet de îngeri coborâți din cer. Mă gândeam cu
suprem dispreț la Mario Brini, în timp ce slujeam cu Sergiu:
”El pretinde, datorită funcției de birou pe care o are, să ne dea nouă dreptul de a sluji, sau nu, ritul
bizantin. Ori, noi, toți, suntem bizantini puri, prin botez, iar Brini cu oligarhia lui nu sunt nici măcar
prin adopțiune. Ce ”Orient” ar putea el să-mi dea ? He, mari minuni face formalismul birocratic”.
Am rîs de toate acestea și de multele absurdități prin care treceam zilnic, în ziua de Paști, 1980, ba
și de Pasquetta, când ne-am bucurat de prezența la masă, la slujbe, în casă, în grădină, a lui Oscar
Luigi Scalfaro cu nedezlipita lui fiică, Marianna. Lungi și iubitoare conversații cu acești iluștri, care
 103

vin, pleacă, se întorc și se roagă cu noi, încântați de slujbele noastre italo- latino-bizantino-române,
cu Evanghelia în 4 limbi și împărtășania solemnă, un adevărat Paști calm, vesel, lumesc și
duhovnicesc.
Îi spun minunatului Oscar:
-Ce minunat este pentru mine să retrăiesc aici cu Dv. experiența bunicilor mei, în România
liberă și regală de odinioară, unde aveau ca oaspeți la masă miniștri fără escortă, simpli și buni.
Oscar Luigi răspundea cu glume și calambururi de o drăgălășenie unică. Iar Sergiu se
întreținea cu Marianna în profunde conversații hegeliene. Sergiu, mai ales, a reușit să fie extrem de
comic, povestind el aventurile lui de la Sessa Aurunca de unde a venit diacon secret, dar autentic.

Între timp, nici noi nu o încheiasem cu Congregația. Eram în aer în altfel decât Sergiu,
urcasem doar o treaptă, căci Dumnezeu ne ajutase să furăm hirotonia. Dar...pe 4 februarie, 1980
suntem invitați, tocmai noi, la Congregație.
Monseniorul Mottola ne primește cu un zâmbet extrem de binevoitor:
-Eu vă invit să vă împăcați cu românii!
M-am uitat șașiu la el, cum merita. Dar nu i-am zis: ”noi suntem cei ce ne-am certat cu ei ?”
Cum întorc ei mereu situațiile pe dos, făcându-se că nu știu realitatea!
Zic:
-Tăutu ăl mic....
Nu mă lasă să termin:
-Nu vă uitați în gura lui Tăutu cel tânăr ! (Pardon, italianul prefera giovane al piccoletto).E ca un
câine care latră. Așa face și cu noi.
Mi s'a părut culmea cinismului sau a prostiei, sau a indiferenței, să ne spună nouă așa ceva.Părea de
partea noastră, dar în realitate juca pe două planuri ca un adevărat spion dublu.
Trebuia să înțeleg demult că ei nu aveau de gând decât să pareze, să joace teatru cu noi. Țineau
totuși la ”figură” în fața noastră, numai că o țeseau prost.
Îi cer biritualismul.
-Desigur.Nu văd de ce Eminența Sa nu vi l-ar da. Faceți cererile!
Știa că nu există ”biritualism”, dar era el care folosea expresia. Iar când o foloseam și eu, săreau pe
mine că nu cer corect.
Pe 5 februarie mă reped și-i duc cele două cereri ale noastre.
-Da, dar lipsește recomandarea episcopului Paolo. Cum veniți cu ea, Cardinalul v-o dă imediat.
Bine. Nu mi-a spus aceasta ieri, ca să umblu degeaba. Hai la Pater Hnilica. Donna Rosa,
care venise în vizită mă întovărășea . Așa l-a cunoscut și dânsa pe Pater Paolo. Nobilă pe un nobil.
 104

-Da, zicea Pater, trebuie să punem la punct poziția lor juridică în Roma.
Pe 6 februarie, înapoi la Congregație, cu recomandarea episcopului, cum mi se ceruse.
Nobila femeie m-a așteptat pe o bancă pe Conciliazione.
-Lasă-le aici, vom da răspunsul peste câteva zile.
M-am uitat uimit. Am vrut să zic: ”ați spus că imediat”.M-a ghicit și mi-a luat-o înainte:
-Nu, Cardinalul nu este aici. Vino peste câteva zile.Te chemăm noi.
Nu m-au chemat nici până azi. N-am avut niciodată nici ce se putea, nici ce nu se putea să am, de la
ei.
28.PADRE LACKO PROPUS EPISCOP
Dar, ce să mă mai mir? Patruzeci de ani mai târziu, citind în dosarul de urmărire a lui Pater
Lacko o notă informativă a unui prelat slovac, ticălos, ca orice turnător, aflu aceasta7:
”14 iulie 1980
Sursa („GALIS”) informează:
Clerul slovac a vizitat Congregația pentru Bisericile Orientale în prezența preotului Michael Lacko,
unde au purtat discuții despre situația actuală din Biserica Greco-Catolică din Slovacia cu un înalt
funcționar al Congregației Mons. Angelo Motola.
Cuprins:
Conversația s-a rotit în jurul orânduirii ca episcop a lui Hirka, a pretențiilor ucraineanului (!).
Reprezentanți greco-catolici în exil au propus greco-catolicilor slovaci, iar Mons. Mottola
ar fi trebuit chiar să menționeze numele lui Lacko în timpul conversației ca fiind potrivit pentru
Sfântul Scaun drept candidat la scaunul episcopal din Prešov. (În documentul din Biroul Serviciului
de Securitate de Stat se află această propunere).Mons. Mottola a scris cu un stilou roșu: „nu se pune
problema!”.)

7
Notă publicată în lucrarea în limba slovacă a cercetătoarei Beata Katrebova Blehova dedicată aniversării a 100 de ani
de la nașterea părintelui Lacko: 39 AÚPN, f. KS ZNB S ŠtB Košice, reg. Nu. 6802, a. Nu. 10588, parte din vol. Nu. 3,
record, Eclesiastic. Teme: emigrarea la Vatican, intențiile pentru numirea episcopilor în Republica Socialistă
Cehoslovacă, pregătirea teologilor pentru emigrare și studii în Vatican, transportul literaturii religioase în Republica
Socialistă Cehoslovacă și Republica Populară Polonă.
39 AÚPN, f. KS ZNB S ŠtB Košice, reg. č. 6802, a. č. 10588, časť zv. č. 3, záznam, Cirkevná
emigrácia vo Vatikáne, ich zámery pre ustanovenie biskupov v ČSSR, príprava bohoslovcov pre
emigráciu a štúdiá vo Vatikáne, preprava náboženskej literatúry do ČSSR a PĽR, 14. 07. 1980
(„GALIS“). Slovenskí duchovní navštívili v prítomnosti Lacka Kongregáciu pre východné
cirkvi, kde viedli rozhovory na tému aktuálnej situácie v Gréckokatolíckej cirkvi na Slo-
vensku s vysokopostaveným úradníkom Kongregácie Mons. Angelom Motollom. Obsah
rozhovoru sa krútil okolo otázky vysvätenia Hirku za biskupa, nárokov ukrajinských
gréckokatolíckych predstaviteľov v exile na slovenských gréckokatolíkov. Mons. Mottola
mal dokonca počas rozhovoru spomenúť meno Lacka ako pre Svätú stolicu vhodného
kandidáta na prešovský biskupský stolec. (V dokumente z dielne ŠtB je k tomuto návrhu
Mons. Mottolu dopísané červeným perom: „neprichádza v úvahu!“.)

Transmisă de Pr.dr. Mircea Birtz.

 105

Numai pentru asta, eu încă îl înjur pe acest personaj, peste vremi.

Pater Lacko ne-a povestit episodul ca pe un banc, la masă, între două pahare, murea de rîs, așa că n-
am luat în serios, chestiunea, ca și el, de fapt.
XXX

Luni, 7 aprilie, după Paști, seara, suntem invitați la Padre Paolo Hnilica la slujbă și cină.
Ne-a povestit cu o amărăciune pe care se forța să o disimuleze, cum n-a reușit să ajute pe un
seminarist, care la sfatul nu destul de prudent al unui director spiritual, a lăsat Lateranul pentru un
alt seminar. Ei, bine, în ziua hirotoniei, Cardinalul Poletti a oprit pe episcop să se prezinte în
biserică. (Era vorba de Marco).
-Se opune din pură ambiție, nu are motive, zice Pater. Dar băiatul era protejatul cardinalului
Palazzini. Ei bine, ilustrul Cardinal nu a avut curaj să protesteze. S-au adresat Papei, care a ezitat...
(Așa că sărăcuțul, a pățit-o chiar ca noi. În biserică erau 500 de invitați care așteptau. Mama
băiatului a făcut infarct, dar acestor ambițioși vicari ai vicarilor lui Cristos nu le pasă de nimic !)
Replic cu durere:
-Deci acesta e Poletti, pe care îl stimam un pic.
Mă înșelasem să-l stimez, chiar și un pic. Deziluzia mea privind pe Poletti avea încă să
sosească, trei ani mai târziu. Dar nu era el, cât sistemul odios, feudal, al Bisericii, care pune în mâini
de oameni fragili și amorali forțele puterii, legalitatea fărădelegii. Biserica nu e mamă, cum sună
sloganurile evlavioase de prost gust, ci un organism impersonal personificat de oameni cinici pe de
o parte și de naivi pe de alta. Un social -comunism, o masificare odioasă, pusă sub numele lui
Cristos. În mijlocul acestor confuzii, trăim noi ca creștini, drepții și păcătoșii neorganizați, ne
înrolați, care suntem adevărata Biserică, fugăriți de birocrații urmași ai inchizitorilor odioși și setoși
de sânge din trecutul apropiat.
29.HIROTONIA LUI SERGIU, FOARTE SECRETĂ.
Și iată că Sergiu apare, venind de la Colegiu, miercuri, 9 aprilie,* cu noutatea care era de
așteptat:
-Rectorul Batiz vine la mine cu o oarecare iuțeală și agitație, să-mi spună că mă suspectează
că m-am hirotonit diacon pe ascuns și mă acuză de secret. Că adică, eu, ca supus al lui, în Colegiu
nu am voie, nu pot, nu trebuie să păstrez față de el un asemenea secret.
-Și? Ai recunoscut că ești diacon ?
-Ce era să fac ? Puteam spune că nu ?
-Da, puteai, pentru că nu era problemă de credință, ci un secret personal. Acum preoția ta este
compromisă, dacă Vaticanul se apucă să amenințe pe Costantini. O să pățești ca noi.
 106

-?!
-Da' de unde a știut ?insist eu. Doar ai slujit numai cu noi.Să fi transpirat ceva de la Sessa ?
-Nuuu, dac-ați ști !
-Spune, ce mai zăbovești. Poate mai reușim să estompăm ....
- La exercițiile spirituale ce le-am făcut pentru diaconat, preotul care le-a dat mi-a spus clar că nu-
mi dă nici o adeverință că le-am făcut, dacă nu aduc de la rector o scrisoare de trimitere sau de
recomandare. Până aici, totul bine.Numai că n-am avut de lucru să mă spovedesc la el și în
spovedanie i-am spus că de fapt voi fi hirotonit diacon pe ascuns, la Sessa. Dar l-am rugat expré să
păstreze secretul, fiind spus la spovedanie. Ei bine, el a considerat că nefiind păcat, nu e ținut să nu
îl divulge și m-a pârât la rector.
Eu urlu:
-Ăsta e felul lor, modul lor ticălos, sperjur, perfid, ăsta e sistemul. Ca și nenorocitul de Aldo,
popa focolarin din Germania! Basta, să nu mai aud. Nu te-am crezut atât de naiv, după toate câte ți-
am povestit, după toate câte ai pățit....
Și nu mai terminam să-l cert și să -i blestem pe nenorociți:
-Să nu mai crezi niciodată în secretul spovedaniei, decât în al tău. Și să nu mai spui în spovedanie
decât păcatele, și fără amănunte, fără nume și pronume. L-ai dat în gât și pe Costantini !
-N-avea grijă, pe Batiz nu-l interesează hirotonirea mea cum crezi tu. El nu mai doarme, că se
gândește la problema financiară: ”dacă l-a luat un episcop, să-l plătească ăla”.
- Mai rău. Se va duce să te pârască imediat la Congregație și ăia îți vor pune în vedere să te cari din
colegiu și-ți vor retrage finanțarea mesei și a camerei. Adică să te duci la episcopul care te-a
hirotonit. E și normal. Așa că, probabil că te vei spăla repede pe mâini de colegiul Damasceno. Și,
poate chiar și de preoție !
De fapt, chiar așa s-a și întâmplat. Sergiu nu înțelegea drama în care se băgase, ori nu-și
recunoștea greșala, căci el făcea mereu pe atotștiutorul în fața noastră, cum că știe să se descurce
perfect între ițele birocrației Bisericii. Ași ! Tot noi l-am scos din încurcătură și el o recunoaște, dar
abia azi. Dar, curios, tot el îmi spune: ”tu ai insistat să fiu hirotonit diacon și preot. Eu puteam să
rămân laic profesor, sau altceva”...
Hm! Mă uit la el și acum, după ce a slujit și el vreo 40 de ani, tot la altare dosnice, în care,
în afară de misiunile realizate cu noi, cu maicile și cu Pater Paolo, n-a avut la cine predica, nici
sluji, nici privi....Cu doctoratul lui strălucit de la Gregoriană, prin care se dovedea specialist în
Origen, de exemplu,... nu i-au găsit nici măcar un loc de educator la grădinița de copii.
Ce să-l mai certăm, ce să-l mai luăm peste picior! Trebuia acum să coasem cojocul până a nu -l
apuca frigul...
 107

Joi, 10 aprilie, seara. Telefonez lui Pater Paolo și fac tot posibilul să-l fac să înțeleagă cât
este de urgentă hirotonia lui Sergiu întru preot, acum că Congregația va afla sau a aflat deja de
diaconatul lui ținut secret.
-O să-l certe și pe episcopul Costantini, pentru că l-a încardinat în dioceza lui, zic eu.
-Nuuu, crede că mă liniștește Pater Paolo, nu l-a încardinat ad titulum Diocesis, ci ad titulum Pro
Fratribus !
Să înebunesc !
-Aaaaoleo, Pater ! Mai rău nu se poate. Dacă intervine Congregația și află, Dv. pierdeți și prietenia
lui Costantini, care nu știe că nu aveți dreptul la încardinare !
-Nu, nu, Costantini e un amic și apoi el nu ține, nici nu știe aceste lucruri.
Te pui cu îngerul numit Pavol Hnilica.
Pasămite, Pater uitase de aventura noastră cu incardinarea la Pro Fratribus. Sau, mai degrabă
nu avusese de ales: Costantini nu l-ar fi încardinat pe Sergiu ad titulum Diocesis. Și de fapt,
neîncardinându-l, nici nu l-a cerut vreodată în Dioceză, cum făcea Stimpfle cu noi. La Sergiu,
poanta a mers, Dumnezeu știind că nu putea avea șansele și răbdarea noastră și nici că mai era
vreun papă care ar fi putut muri și pentru el.
De fapt, Costantini a procedat exact așa cum îi fusese indicat în scrisoarea ”agronomului”,
Don Benedetto Arnò. Nu pentru că s-ar fi temut de el, asta e gluma mea, ci pentru că acolo totul era
spus clar și cuprinzător.
Eu repetam versiunea mea cu pericolul , în timp ce Sergiu, ba chiar și Gigi, mă considerau exagerat.
Și totuși, s-a întâmplat aidoma, cum am zis eu: Costantini a primit un telefon cu invitația foarte
măgulitoare de a se prezenta la Roma, la Congregația Orientală. Nu știm dacă a fost certat, sau
numai sfătuit cu dragoste frățească să nu mai facă ce a făcut și că gestul de a hirotoni pe Sergiu întru
diacon nu fusese foarte ortodox.
Din fericire, bătrânul nu s-a lăsat călcat în picioare. Cred că, în acest caz, s-a trezit vânjos în
el instinctul de rebeliune contra unor birocrați, care și-au permis să deranjeze un venerabil episcop
ca el. Și, pentru ce, mă rog ? Că-și făcuse meseria de episcop ? Ei, așa ! Fugiți Domnilor de-aici !
S-a întors acasă și s-a pus pe strigat:
-Monseniore Paolo Hnilica, Lino, Giorgio, domnule Sergiu, veniți cu toții la Sessa. Îl vom hirotoni
pe acest ”tânăr seminarist” (vorba lui Don Arnò) cu tot fastul și onoarea în catedrală.
-Când ?
-Cum când? Nu ne planificasem pentru Rusalii?
-Ba da, Excelență, ne temeam doar că v-a intimidat Congregația și că v-ați pierdut curajul.
-Nu s-a găsit încă cineva să mă intimideze pe mine ! a urlat dumnealui la telefon.
 108

Avea dreptate. Mai ales dacă-l întrebăm pe succesorul lui.

Așadar, pe 25 mai,1980, marea sărbătoare. Hai, deci, să ne pregătim, să serbăm pe acest
diacon clandestin care de la Rusalii va fi preot pe față și pentru toți. Nea !
Scriu în jurnal: ”planuri minunate, puse sub binecuvântare, planuri puse pe altarul minții,
fără categoriile locului și timpului, slujbe pentru vii și morți în prezentul continuu”.
Curate indulgențe pentru viitorul Presbiteros.
Începem cu a ne cumpăra mașină nouă, scoasă din cutie, pe numele nostru, adică al lui Gigi,
căci el era șoferul. Eu, cum am mai spus, mi-am recăpătat curajul să învăț și să iau examenul de
carnet, cu brio, dar abia în 1988-89.
Ei, și în acest caz se întâmplase o minune. Adele Fogliata, amica și sora noastră din Monza, din
grupul celor 3 pe care le și botezasem după numele celebrului roman, ”Călugărițele din Monza”
ne oferă drept cadou prețul aproape întreg, cu care pe 22 mai, după masă luăm un Peugot 1100, să
ne trăiască. Ne-a ținut bine cel puțin 8 ani. Îi facem proba imediat: Roma, Anagni, castelul papei
Bonifaciu VIII, cu tronul și cu palma lui Nogaret, și cu un bogat prânz oferit la capucini, fiind în 4,
bineînțeles .
Pentru sărbătoarea lui Sergiu, ca și pentru a noastră, la vremea ei, s-au precipitat să vie amici
din sud și din nord, călătorind și noaptea. Așa că, duminică 25 mai, 1980, după o Missă solemnă la
ora 10, la Roma, latino-bizantină cu înflorituri indiene și cântece grecești, la orele 14 ne îndreptăm
cu un autobuz special spre Sessa. Eram în 20 cu toții, Pater Paolo și Lacko în frunte. Amicii Indino
din Casarano cu Maria Cirfiera, Antonio Mergola și copiii au venit cu mașinile lor.
Concelebrăm marea Missă de la orele 18 în care, Padre Paolo are rolul predominant. El
hirotonește cel dintâi pe Sergiu, după care și Vittorio Costantini pune mâinile, urmat de noi, preoții.
Eu eram tare emoționat, mi se părea că acel fenomen era un succes personal al meu, și în timp ce-i
atingeam chelia lui Sergiu, mă gândeam cu drag la Monseniorul Mottola, care nu a mai fost inspirat
de data aceasta să telefoneze lui Costantini și să-l prevină, că, pardon, băiatul e oriental și deci, să
întârzie hirotonirea sine die...Deci, prin urmare, și această hirotonire a fost secretă pentru
Congregație, pe multă vreme. Când în sfârșit au auzit-o și pe asta, Episcopul Cristea, rece și distant
a pronunțat refrenul lui iubit: ”nu ne trebe, avem oameni”, și, ca totdeauna, n-avea; Mottola,
Rectorul Batiz, uimiți, prefăcuți a fi desolés, consolându-se de fiecare dată cu faptul că au găsit
vinovatul. Era unul singur, ca totdeauna: Pater Paolo Hnilica.
Eram atât de fericiți cu toții! Ropotul de aplauze, căldura celor prezenți în imensa catedrală,
plină ochi, fericirea din glasul fiecăruia, de la Costantini la Lacko, de la Maici la mine, mai ales. La
mine fericirea se împletea cu mândria de a fi biruit ”satanele”, cum zicea Tăticul meu, Don Petrică:
”tu îi sfidezi!”
 109

A urmat o cină pe cinste, pentru zeci de persoane. Nici azi nu știu cine a plătit-o, dacă
episcopul de acord cu Pater, sau Dioceza înseși. Pater Lacko a cântat ca totdeauna il suo ”ța, ța ța,
vivat Hnilica” și multe altele pe toate limbile. Toți au regretat că de data aceea nu luasem cu mine și
vioara. N-a fost nevoie. S-a cântat și s-a urat până târziu. Am ajuns acasă, la Roma, la 4 dimineața.
Episcopul a deschis dormitoarele palatului pentru amicii noștri din sud. De Pater Paolo se lipiseră și
doi seminariști sicilieni care m-au speriat. Scriu în jurnal: ” sunt tip de diplomatici,vicleni, curialiști.
Vai ! Sunt trist că Pater Paolo e mâncat de atâtea hiene”. Mda ! Roadele seminarului, prea
faimosul seminar, constructor de roboturi năroade.
Sărbătoarea a continuat la Roma. Luni, 26 Mai, Missa primiție a lui Sergiu, în care Pater Paolo și
Lacko au făcut pe chiericchetti. Ba s-au mai și îngenunchiat pentru binecuvântare. Recunosc că
această onoare am avut-o și noi, cu doi ani în urmă.
Marți, 27, în parohia din Primavalle, Liturghie bizantină, cu toții, ca să se înțeleagă că noi
adăugasem, dar nu lepădasem nimic. Poate că tocmai asta o fi însemnând acel ”nichts” cu care am
fost înfierați. După care am luat Manduria și Salentul la rând. Minunata Maria de Pasquale, la
Manduria, ne-a așteptat cu prânzul la 1 noaptea. Don Aurelio Pasanisi con Donna Rosa ne-au luat
cu mașina de la Ostuni, din gară. Prima vizită am făcut-o dușmanului, lui Don Tarcisio,
passionistul, care a devenit într-o clipă mare prieten și pe al cărui altar am cântat o altă primiție a lui
Sergiu, într-o biserică plină ochi de prieteni și frați.
Dar, reîntorși la Roma, Sergiu a reintrat în Colegiul Damasceno pentru un timp și ca preot
secret. Oricum, când l-au descoperit, nu i-au permis să slujească în mediul bizantin pe nicăieri. S-a
mutat destul de repede la noi, în via Torresina, 151, și a rămas cu Maicile noastre Oblate mulți ani,
în care și-a completat doctoratul și multele studii, pentru care ar fi meritat să devină academician la
Lincei. Dar n-a fost să fie. Ar fi putut merge la Sessa, într-o parohie. Dar Costantini, mai liber decât
Stimpfle, nu i-a făcut nici o propunere. Și nici încardinarea Maicilor Oblate și cu atât mai puțin a
societății Pro Fratribuas nu s-a verificat. Nu din vina lui Constantini, ci din asprimea vremurilor,
cum ar fi spus vechiul cronicar. Consolarea noastră a fost prietenia dulce cu acest om, până la
sfârșit. Chiar dacă a fost scos din funcție în octombrie, 1982, el a rămas la Sessa până la moarte,
adică până la 3 septembrie, 2003, la vârsta de 98 de ani, Și, între timp, s-a răzbunat cum a putut,
bătându-i la cap și enervându-i la culme, de se credeau martiri, mai ales pe succesorul său, sinistrul
Nogaro, dar și întreaga parte birocratică și fără suflet a Ierarhiei. Pentru că Don Costantini, ca bun
franciscan, bătrân și încăpățânat, în cel mai bun sens, era unul dintre prelații care mai credeau încă
în Dumnezeu. Și cu asta am spus totul.
 110

30.SERGIU, EPISCOPUL GINO, BATIZ, TUCCI, PHILIPPE, BRINI ȘI CHIAR

MONTINI.
Acum, în timp ce scriu, Sergiu este preot paroh de mulți ani în cea mai proastă parohie din
Lazio Nord, Dioceza de Santa Ruffina, cu un episcop, Gino, care, ca și ceilalți, i-a spus: „ești prea
pregătit pentru noi, nu pot să-ți ofer nimic. ”. „Nimic” ar fi fost o catedră, un amvon unde ar fi avut
un public luminat, să se bucure de el. Dar puținii oameni, serioși și profunzi, sunt nevoiți să înghită
pentru tot restul vieții, fleacurile unor parohi ignoranți, formaliști și recomandați, care șterg din
inima credincioșilor și dramul de credință care le-o mai fi rămas. Acum, în mai, 2021, când
transcriu aceste povești, episcopul Gino a fost măturat, în sfârșit, de Papa Francisc, după ce a făcut
destul rău, sau mai bine zis n-a făcut niumic, ca și bogatul din Evanghelie, care trecea pe lângă
Lazăr. Sper să nu aibă soarta aceluia.(Trebuie să recunosc că la ultimul prânz luat împreună la
Maicile Oblate, în iunie,2021, l-am copleșit de laude și de adjective, căci mi-era milă de el. Suferea
pentru modul abrupt în care fusese măturat).
Nu se știe dacă ”de dragul” nostru sau pentru propria sa origine nesănătoasă, ca și a noastră,
Sergiu a fost, pentru toată viața, până astăzi, un repudiat ca și noi. Atâta timp cât a rămas în
Colegiu, după plecarea noastră din Damasceno, Rectorul Batiz s-a purtat cu el într-un mod dublu,
între mânie și mândria că avea, pardon, un viitor doctor ca ”student”. A rămas faimos gestul cerut
de Paul al VI-lea, de a se găsi exemple de ”seminariști eroici”. Când Papa se pregătea să laude
acest tip de seminariști, eroi ai credinței, chiar în Capela Sixtină, Batiz a predat corect numele lui
Sergiu, pentru a-l oferi ca exemplu de fidelitate, risc de viață și exil pentru credință. Au plecat în
acea zi cu buchetul obișnuit de flori, au fost așezați acolo în primele rânduri ... dar Papa și-a amintit
doar de doi seminariști care abandonaseră (fără a se converti) Biserica Anglicană și studiau la Roma
pentru a deveni preoți catolici "în mod ecumenic ”. Sergiu s-a întors foarte dezamăgit: „e clar, este
cum ziceți voi, ei evită exilații reali care vin exclusiv din lagărul comunist. Și apoi convertirea nu
trebuie să fie și reală ... "
Batiz s-a ars în prezența lui Sergiu și cu altă ocazie, demnă de marile romane absurde.
Pe 29 iunie 1980, au mers amândoi cu obișnuitul buchet de flori și câteva cadouri la cardinalul Paul
Philippe, pentru a-l felicita, din partea Colegiului și a ” seminariștilor”, cărora Philippe era direct
superior. Dar, ajunși la ușa Sfintei Congregații Orientale, au fost opriți brusc de către portar, de
minutanți, de Mottola, de Marusin și de toți viitorii episcopi și cardinali care își făceau ucenicia în
palatul lui Raffael.
-De ce?
- Pentru că nu mai este Prefect, a fost exonerat din motive de vârstă.
-Când?
 111

-În dimineața aceasta.

- De ziua lui onomastică!
-?
Don Batiz l-a abandonat repede pe Sergiu și a dispărut, fără să se uite în urmă. Să feliciți de ziua
lui pe un superior decăzut din funcție era o crimă, care-ți lua cu mâna orice ambiție de
episcopat.
Dar Sergiu, lăsat singur, cu florile și cadourile în mână, a insistat.
-Nu-mi pasă de pensionarea acestui om. Se numește Paul, într-adevăr, Paul-Pierre, el este ziua
numelui său, vreau să-l felicit și să-i ofer acest buchet .Lăsați-mă să urc, ca totdeauna.
-Nu, nu se poate!
-De ce? A plecat? S-a mutat deja?
-Nu, este încă acolo, dar nu mai este cazul să-L deranjați.
Sergiu încă nu înțelegea, dar micii și marii oficiali ai Curiei nici nu voiau s-audă, așa că a
trebuit să renunțe.
-Nu cumva le-ai dat lor florile, l-am întrebat mai târziu.
-Nu. Am aruncat totul la gunoi. Acolo, toți sunt mașini, nu oameni.
Dar Sergiu era un naiv. Noi aflasem înainte de el că: în Biserica Catolică, când nu mai ești în
funcție, nu mai ești nimic, nici nu mai trebuie să exiști. Cam ca în armată. Dar, cred, mult mai
rău.
- Bine, dar, Brini era prietenul tău, l-am luat eu cu ironiile mele. Și era episcop secretar al
Congregației. Avea toate drepturile să te însoțească, cel puțin să spuneți „Vă salutăm din mers,
Eminență” bietului bătrân.
-Nuuu! Brini mi-a făcut multe alte figuri. Ca și vouă, de fapt. Când m-am dus să-mi
confirme șederea în Colegiu, a început să-mi facă teoria martiriului: „Eu, spunea el, m-am
pregătit să merg în Rusia, să-mi dau și viața pentru credință. Papa nu m-a trimis, dar eu ... În
schimb tu ai abandonat lagărul comunist și te-ai dus în America ”.
I-am răspuns așa cum merita:
-„Este adevărat, nu am stofă de martir ca Dv, nici măcar tatăl meu care a stat în închisoare atâția
ani, pentru credință. Dv. numai ați visat Rusia, dar eu am văzut-o și am trăit-o pe deplin.
Apropo, dacă sunteți atât de credincios, de ce Papa nu v-a făcut cardinal?
-Ooo, zic, ai avut curajul să-l întrebi asta?
- El nu mi-a răspuns și atunci eu am adăugat: circulă zvonul că sunteți mason, prin urmare ...
În acel moment, Marusin, Lanza, toți cățeii prezenți au sărit în sus: „cum îndrăznești să-l jignești
pe superiorul nostru”?
 112

Eu, (și Sergiu se laudă și astăzi cu asta), „am făcut un pârț și le-am întors spatele”.
După scurt timp, Brini a fost trimis la pensie. Mă uitam după el în timp ce pășea pe străduțele
din Borgo: un biet bătrân, fără nicio importanță ...”
-Da, trag eu concluzia. Și, când te gândești că a avut puterea să ducă servieta cu numele
misionarilor la ambasada sovietică, drept dar pentru Stalin, care i-a eliminat imediat: nu numele,
ci misionarii înșiși.
-Nu, nu este vina lui, el „nu știa ce era în servietă ”. Acolo a fost implicat preotul Kutna, dar
mai presus de toate Monseniorul Giovanni Battista Montini ...
Fără comentarii. Totuși, punându-i pe toți cap la cap, ajungem să înțelegem toate misterele
nerezolvate ale relațiilor noastre cu (actuala) Biserică Romană.

Dar, cu succesorul său, cardinalul Filippo Tucci, Sergio a avut un alt tip de experiență, când
acela era încă un scripțogar fără mare importanță în Lateran, pe vremea cardinalului Poletti, sau
mai bine zis, era director al Biroului Clerului din Vicariat. Tot acolo l-am găsit și eu, ceva mai
târziu, cum voi povesti.
Ca să spovedească la Roma, ca preot, Sergiu avea nevoie de un alt faimos nihil obstat de la
Lateran. În perfida și răufăcătoarea birocrație a Sacramentelor, Biserica Romană este un geniu
absolut. După lungi pelerinaje de la o ușă la alta, a fost îndrumat către biroul acestui Tucci, unde
un tânăr contabil i-a opus un Nu absolut.
-Nu este posibil, domnule. Suntem în posesia unui document care atestă că ați fost
recomandat pentru spovedanii de către o persoană care nu ne place.
- Care ?
-Episcopul Paolo Hnilica.
- Poate. Dar, de ce ? Nu avea permis să mă recomande?
Tipul, (Sergiu ar fi zis: păduchele),îi întinde o foaie, după ce a căutat-o cu frenezie într-un
dulap.
-Iată documentul. Pentru a anihila efectele, trebuie să scrieți aici o declarație în care vă
deziceți în mod absolut de acest personaj.
Sergiu care se știa cu musca pe căciulă că tocmai Hnilica îl hirotonise (vai, ce adevăr
cutremurător și secret !), avu caracterul integru să răspundă:
- Nu voi face niciodată așa ceva. Am mâncat în casa episcopului Paolo o singură dată. Nu sunt
în contact permanent cu el, dar el este un om îngeresc. Cum aș putea semna o asemenea
monstruozitate?
- Dacă nu semnați, nu veți avea niciodată dreptul de a spovedi la Roma.
 113

Șirul conversației a fost auzit de Tucci care asculta la ușă; a intrat, a văzut scena și s-a repezit cu
furie la contabil, certându-l nervos:
- Nu trebuia să-ți permiți niciodată să arăți acest document secret persoanei în cauză. N-ai
învățat regulile de aici, tinere ?....
Și Sergiu a părăsit Vicariatul fără ”nihil obstat”, amenințat de parcă ar fi comis o crimă.
-Cred că au vrut să se folosească de declarația mea împotriva lui Pater Paolo, pentru a-l
compromite, cine știe cum.
În orice caz, nu degeaba, Tucci a fost promovat cardinal.
Auzindu-l pe Sergiu, înțeleg, chiar și după decenii, climatul de respingere pe care l-a construit
Curia Vaticanului în jurul meu și a lui Gigi. La faptul că eram refugiați din Comunism și convertiți
din Biserica Ortodoxă, noi am mai adăugat și crima de a fi fost ajutați, și a iubi pe cel mai bun
episcop catolic care a existat vreodată în veacul nostru. Ura contra lui avea aceeași origine: fugise
din Comunism, fără pașaport oficial, (care pașaport ar fi confirmat faptul de a fi spion, după cum
știm). Pretextul pe care l-au folosit nu a fost că era refugiat sau că făcea apostolat pentru Rusia, ci
faptul că a încercat să hirotonească ad titulum Pro Fratribus. Pater Hnilica a fost atât de smerit, încât
nu a vrut să irite Vaticanul deloc, și ne-a trimis la altcineva: la Stimpfle, la Costantini….. Ei bine,
și asta a fost o crimă de neiertat. Cu toate acestea, Jan Korec, episcopul pe care el l-a consacrat în
clandestinitate, a devenit cardinal al Slovaciei. Dar în biografia sa oficială nu scrie că a fost sfințit
episcop de Hnilica însuși, în închisoare. Cum reușește Korec să fie valid și acceptabil, în timp ce
consacratorul său este încă eliminat din memoria oficială a Bisericii de astăzi? In orice caz, ca să
ducă servieta lui Calvi pentru a salva fața sfintei Bănci a Vaticanului, Hnilica a fost bun, folosindu-
se ei de naivitatea angelică a lui, transformată ulterior în crimă de către mass-media.
Eh, dar toate acestea fac parte din Shiva cel infernal, component natural al unei Biserici
complete.

31. CONTINUI SUPREMA IUBIRE ÎN SALENT ȘI ÎN NORD.

După primele zile de glorie din ianuarie 1980, la Manduria, la Sessa, la Roma, am continuat
misiunea de unul singur în orașele MARTINA FRANCA, FRANCAVILLA, TARANTO, realizând
misiuni splendide pentru oameni splendizi și, excepție între excepții, toți preoții, inclusiv
arhiepiscopul Guglielmo Motolese, mi-au oferit o mare simpatie și sprijin. Misiunea la seminar la
Taranto, în concatedrală și prin oraș a rămas de pomină și dragostea seminariștilor cred că a rămas
vie, până când va fi fost estompată de vocile prelaților celor fără Dumnezeu care m-or fi înjurat
cam prea mult.
 114

La Martina, Don Martino, Don Michele Fumarola, Mons. Giovanni Caroli, Don Dino
Lepraro, Don Diego Semeraro, toți uniți în suflet și simțiri, datorită minunaților Mario și Maria
Paladini cu copiii lor, care au rămas veșnici frați până la sfârșit, mi-au dat concursul și am realizat
cu ei slujbe și sărbători unice, așa precum se minunau până și ziarele.
Ileana Bavila, românca măritată cu un italian comunist mi-a rămas apropiată, lăsându-mi cadou un
disc de caffe concert, pe care-l ador și azi, după 40 de ani.
Am dedicat o altă carte acestei uluitoare misiuni. Aici notez doar că am avut parte de cei mai dulci
preoți, cei mai primitori și mai deschiși de pretutindeni.Nicăieri preoții nu au fost așa de amabili,
așa deschiși cu mine, buni, darnici, sinceri, și mai ales, cu toții, împreună. Că pe unii i-am pierdut
pe drum datorită tot răutății pământului, asta e altă poveste.
Am fost invitat de profesori prin școli și de grupuri de intelectuali, pentru conferințe
ascultate cu evlavie; m-au stimat studenți calmi, cu întrebări respectoase nu cu contestări de dragul
contestării.
Scriu în jurnal: ”Copiii mă iubesc, prânzurile sunt elegante, lumea impresionată”. În fond,
mă repet, povestind acestea, pentru că oriunde am avut aceleași experiențe sublime: de la Sud la
Nord și de la Est la West. Dar aici s-au adăugat și preoții, ca și la Nardò, ceea ce este esențial de
subliniat. Iar pentru o clipă, însuși Arhiepiscopul. Numai Mennonna din Nardò a rămas părinte și
om drept până la capăt. Arhiepiscopului Motolese i-am stricat trampa vinderii Noului Testament
tradus aiurea. Și nu mi-a iertat-o. Dar tot el m-a invitat să iau cuvântul. Ce credea, că-l laud ?Textul
nu era o traducere ci o interpretare arbitrară, degeaba spun ei că era modernă. Limba, șmecherească,
dar textul trădat. Toți preoții Diocezei prezenți, Motolese ca mecenat și traducătorul -mai degrabă
vânzătorul-, valdezul de la Torino, îmi scapă numele, aaa, da, Paolo Ricca….După laudele tuturor,
eu îl iau la fix: de ce ați tradus tânără doamnă și nu fecioară ? De ce împărăția morții și nu porțile
iadului? De ce săraci în fața Domnului și nu cu duhul ? Și multe altele. S-a moșmolit, a început
atacul la personaă, că pardon ”sunt din est și prea ortodox”. Motolese a adăugat: ”da, trebuie să
devină mai catolic.” Dar preoții lui, foarte catolici, n-au mai cumpărat ”Noul Testament” abia
tradus. Ba unii au venit pe ascuns să-mi mulțumească… Ha, haa ! Motolese a trecut pe lângă mine
fără să mă vadă și de atunci s-a unit la șleahta celor ce m-au urât până la capăt.
Ziarele sudului au dat mărturie de ”lumina slujbelor italiene, latine, bizantine”, cu care eu,
alături de preoții lor (pe care i-am transformat rând pe rând în moderni, tradiționali, latini sau
bizantini, ei, urmându-mă cu o mare smerenie și generozitate), ”am făcut să strălucească toată Valea
Itriei, cu lumina Misselor și a cântărilor și a meditațiilor mele elevate”.
La acest nivel erau titlurile.
 115

Cel mai mare succes l-a avut conferința cu comparația între Est și Vest, Nord și Sud,
temperamentul popoarelor exprimat în artă, muzică, dans, religie, zodiac, tendințe profunde și
inalienabile….
Un domn din mulțime, în timpul procesiunii, se repede, mă ia de gât și mă sărută pe frunte.
O fată îmi zice:
-”Padre Lino, ce minunăție ai realizat cu mijloace așa de puține!”
Alții: - ”Sei grande Padre Lino”
Don Diego: -”Padre Lino, parcă ești un patriarh !”
Lumea plângea, atingea potirul, li-l pun pe cap, le dau anafură, ei mă ating ca pe sfintele
moaște.
Don Dino pune lumea de mă aplaudă zgomotos.
Un om din biserică strigă: -”Să trăiești și să rămâi mereu cu noi”.
Aplauze de trei ori
Donna Rosa, în numele mandurienilor care veniseră și aici să mă asculte, s-a suit pe o tribună
improvizată și a mulțumit martinezilor pentru iubirea ce mi-o dădeau !!!
Mă pregăteam să cred că misiunea mea de la Martina ar fi fost cea mai frumoasă din viața
mea, după cea din Manduria. Dar cea din întregul Salent abia începea și nu mai știu ce comparație
să folosesc.
XXX
Să mă întorc la ultimele zile ale anului 1979, în care eu cu Gigi am primit două invitații
fermecătoare: pe prima am amintit-o: cea de la Fatima, care nu s-a realizat. A doua, a Episcopului
de Nardò, minunatul Antonio Rosario Mennonna, care ne scrie o călduroasă invitație ”pentru un
apostolat complet în toată dioceza lui, 8-10 zile în fiecare parohie cu statuia Fecioarei Maria,
”Madonna della Pace”. Trebuia să dureze și a durat într-adevăr, din ianuarie până în mai.
Am fost. Și a fost totul adorabil, ceresc, divin și demonic în acelaș timp.
Adică am fost tot timpul în situația lui Iov, în fața tronului ceresc.
Iată povestea, pe scurt, a acestei misiuni:
Misiunea încredințată nouă de Episcopul Mennonna cu ”Madonna della Pace” a început din
13 ianuarie și a fost inaugurată … de Gigi. Eu, nu știu din ce motiv fusesem cuprins de o lene
teribilă, pentru care, dacă n-ar fi fost Gigi, aș fi renunțat poate la cea mai bogată misiune a vieții.
Așa că el va fi fost primul care să coboare și să înceapă cu un succes nemărginit missiunea la Noha
și Alliste, din 13 la 20 ianuarie, la Racale, 20-27 ianuarie, la Taviano, 27-3 februarie, Melissano,
3-10 februarie și Matino, 10-20 februarie. La sfârșitul lui Ianuarie eu făceam furori la Martina și
Taranto, nu am de ce să mă plâng.
 116

De la Nardò , Episcopul îmi telefonează insistent. Cobor, în sfârșit, spre 18 februarie. De la

Ostuni la Manduria, Missae, conferințe, concerte, mese întinse, iubire imensă, spectacole sacre, în
care nu las nimic la o parte, ca totdeauna. Vioara, mereu prezentă, vioara întâi la toate.
Gigi, cu procesiunea Fecioarei și misiunea se îndrepta spre Felline, când am ajuns eu să-l
înlocuiesc la Casarano. Zig-zag-ul de a ne completa în misiune l-am făcut de mai multe ori. El s-a
dus la Roma, de la Roma în Nord, pentru alte misiuni și chemări, și invers, pentru tot anul 1980,
1981 și 82, din Sardinia la Spoletto și din Liguria în Trentino.
Când l-am ajuns eu, el umpluse deja de entuziasm lumile parohiilor vizitate, o masă de
iubire ce ne învăluia ca un cadou ceresc, poate chiar meritat, după atâtea umiliri. Dar el s-a oprit
mereu înainte ca paharul fericirii să dea pe deasupra.Așa face și astăzi. Rămâne esența, rămâne
lumina, dar dionisiacul care dă delirul sacru, la el, lipsește. Ori tocmai acest dionisiac sacru ,
coincizând cu cel din Evanghelii, eu îl ajungeam de fiecare dată și nu l-am respins.
Pe 21 februarie, o Missă la maicile de clauzură din Mattino, cu Gigi, care se întoarce la Roma.
Iată-mă deci protagonist și-n alte câteva orășele, pline de o splendoare religioasă și
artistică unică.Eu continui Misiunea; procesiunea cu Madonna vine la CASARANO.

32.CASARANO, IUBIRE SUPREMĂ

Dar, unde n-a fost supremă?
Am început cu mănăstirea franciscanilor, unde am fost găzduit. Cred că locuința mea a fost
stabilită de la început, de comun acord cu Episcopul, pentru că în toate orașele, locul meu era deja
rezervat și pregătit, scuzați, „pentru misionar”. În Biserica Madre, adică ”Maica bisericilor”, căci în
Occident ”catedrală” se numește numai cea cu catedra episcopală, l-am întâlnit pe Don Decio,
”arciprete”, care s-a comportat decent, rece, dar onest. Țin minte și acum cele 400.000 de lire pe
care mi le-a dat în plic la urmă, mai mult decât alții. Dar atât. Nu l-am mai văzut vreodată. Doar
Don Angelo Pino, poetul, scriitorul și misticul, mi-a rămas prieten până la final. Cu întreaga familie
Isernia, între Elisa cu dragul ei Antonio Indino și copiii, Luca și Stefania. Lucetta, Maria,
Tommaso, Ninutzu, Giuseppe și toți frații și nepoții, încoronați de o mamă de aur, ...Di Bari, pe
care -am adorat-o și m-a adorat până la capăt. Maria Cirfiera, asistenta medicală, o altă zână și ea,
Antonio Mergola, pe care l-am cunoscut, l-am iubit și care m-a urmat, terminând Gregoriana în
casa Maicilor Oblate și devenind preot model. Dintre băieți, o mare mulțime entuziastă, pe care nu
am cuvinte să o descriu . Nu erau departe de frumusețea și profunzimea mandurienilor.
Scriu în Jurnal:
”În 6 zile, apostolatul meu de acolo a depășit în profunzime, iubire, bogăție, inspirație tot ce
realizasem până atunci. Primarul însuși se emoționează vizibil în fața Misselor mele, Episcopul
 117

Mennonna, de o dulceață unică, preoții nu-mi arată invidie, tinerii sunt în delir, mă aplaudă
continuu, poporul este zi după zi mai afecționat, spovedaniile durează până după miezul nopții”... și
așa vor dura pe tot timpul misiunii, din ianuarie până în iunie.”Înțeleg că trezesc și revoluționez
multe sentimente și trăiri puternice. Conversațiile mele directe, glumele, îi uimesc și-i fericesc. Da,
Missa, doctrina , toate sunt bune, dar a face fericiți, bucuroși de a se ruga și a fi împreună sute, mii
de persoane de toate vârstele și felurile, nu e mai puțin. Dacă o soră americancă face clovnerii și
primește premiu internațional pentru că a dat bucurie la mulțimi de oameni, eu pot face gesturi
serioase, spectacole profunde, slujbe mistice, dând bucurie pură.”
Sunt invitat prin școli, spre a spovedi elevii. Conferințele din Aula Magna a fiecărei școli se
înoadă bine cu Sacramentul.Tinerii de toate vârstele sunt de o atenție de negrăit, nu le scapă nimic.
Rîd, plâng, se impresionează, îmi oferă o afecțiune neînchipuită.
S-a mai întâmplat, dar lumea aceasta din tocul cizmei italiene mi-a dat ceea ce nu mi-a mai dat
nimeni și cred că mai mult nu se poate da, pe acest pământ.
Pe 5 martie, orele 14,30, tinerii din Casarano mă iau cu ei la ”Grotta del Crocefisso”. Un
entuziasm de nedescris, mașini cu zeci de tineri care se roagă cu mine, plâng, rîd cu mine, ne iubim,
ne urăm ”arrivederci qui”.. Le povestesc, ca răspuns, basmul ”Tinerețe fără bătrânețe” al
neîntrecutului Petru Ispirescu. Și despre iubirea eternă, diferită de cea care se termină. Aviz
amatorilor.
Dar în timp ce povesteam, simțeam cum îi iubeam și cum mă iubeau; aveau o lumină specială în
ochii lor, care vorbea singură și era de-ajuns.
Când la orele 18 am atacat la Missă conversația despre ”Egalitatea noastră” în fața cerului, am
simțit între mine și public o afecțiune desăvârșită.
Un alt grup de tineri mă duce la o familie la masă. Toți cântă minunat, glumim, mângâi,
sărut la nesfârșit, în toate aceste zile cu tineri și bătrâni atât de afecționați, am sărutat și mângâiat
ca-n Rai,am dansat, am rîs….
Dacă povestesc succesul și fericirea ce o împart prin școli, prin cenacluri, prin spitale, prin
piețe, prin toate bisericile, prin clauzurile de maici, mă repet. Programul și realizarea lui au fost
identice în toate parohiile Diocezei, până la sfârșit. Și eu le-am realizat cu maximum de
originalitate, de iubire și de fericire.Iar comunitățile de amici și frați, cu sutele și miile, care mi-au
răspuns la iubirea mea, mi-au dat nuanțe tot mai originale de căldură și lumină, fiecare altfel și
fiecare la fel. La sfârșitul misiunii, am cules un buchet cu diamante cerești.
Căldura populației era și este neînchipuită. Fetele, mai cred, dar băieții ? Și mai ales
înapoiații, virginii, sunt mereu primii și cu maximum de fericire în ochi.
Casarano: 8 zile de misiune fericită, un început dumnezeiesc al unei misiuni dumnezeiești.
 118

Seara de 29 februarie, spovedesc până spre 10 noaptea. Parohul mă așteaptă, lumea însă vrea la
mine, probabil ca străin. Pe 1 martie, ultima mea Missă solemnă aici, dar și duminică, încă două
pentru o lume care mă adoră. Ce ușor mă îndrăgostesc,o dragoste care-ți dă senzația nemurirrii.Dar
Domnul mă rupe prin suferință, făcând ca gândurile mele să nu se împlinească. Pe 2 martie, seara,
după discursul și rugăciunea de consacrare ținută de însuși primarul, procesiune spre Parabita.
Lumea aplauda pe Madonna sau pe mine ? Cine știe ? Alergau plângând după mașina deschisă,
plină de flori și panglici, în care eu stăteam lângă Statuia Fecioarei. Roberta sigur plângea pentru
mine.Incredibilă dragostea tuturor, vor continua să mă caute, mai ales Antonio Mergola. N-am să
știu niciodată dacă succesul era al Maicii Domnului sau al meu. Cert este că fără Maica Domnului,
n-am mai avut, mai târziu, faima și succesul simțit în acele zile, dar nici misiunea cred că nu ar fi
avut acel succes luminos și divin, fără prezența mea. Nu degeaba Domnul a vrut să împletească
într-un fuior atâtea frumuseți, în acele zile de neuitat.
De Casarano m-a legat pe veci Don Angelo, până când s-a dus la cer. A avut timp să-mi
dăruiască romanul lui și secretele lui pe care le țin cu sfințenie, precum și poveștile minunate ale
Elizei Isernia și ale Cirfierei, prietene și surori eterne ale vieții mele.
De Sfântul Iosif, mă imploră să mă reîntorc de la Aradeo, ca după o Missă mai ”normală”, de la
9,30 la 14 să merg să binecuvintez mormintele. A fost un delir de frumusețe și de sentiment, căci
am inclus rugăciunile bizantine pentru morți, care sunt cutremurătoare. Oferte, bucurie, sărutări,
binecuvântări la nesfârșit. Prânzul cu întreaga familie Di Bari-Isernia-Indino, foarte afectuoși, cu
care am rămas în legătură neîntreruptă până azi. Pe Antonio Indino, soțul scumpei Eliza, îl apreciez
mai mult ca pe ceilalți, pentru că, bărbat fiind, poate fi atât de alipit de un mesaj duhovnicesc, când
vedem că bisericile sunt pline de femei.
Missa pentru miri care aniversau 1-5-10-15-25-50 de ani a fost o altă manifestare a harului
bucuriei. Îi învăț ”Pater noster” cu ”nu ne lăsa pe noi să cădem”, ”nu ne abandona”, cuvinte care
au devenit realitate în limba italiană numai în 2020. Atunci au făcut epocă și au transmis uimire, iar
între popi scandal. Azi, Papa Francisc le-a impus cu forța și toți îl urmează mașinal. Eram un
”profet” în felul meu, cum sper să fiu și acum, dar Ierarhia nu primește nici o profeție, ea ține în loc
și restul lumii, în inerția înapoierii.
Dar cu cei trei preoți de la Matino, toți cu același nume: Don Giorgio, precum și cu alți prieteni
minunați, care au umplut bisericile până la refuz, am petrecut momente de înaltă desfătare
creștinească. Nume precum Agopar Umberto, Antonio Esposito, cumnatul unei românce,
părintele Giorgio Crusafio sau Antonio Gravinese, ex seminarist pe care l cunoscusem la
Nardò ... m-au invitat mai târziu pentru mici misiuni ca mici diamante: în cinstea Sf. Ioan, în cinstea
 119

Sf. Toma de Aquino, în 1982….Aceeași iubire, aceeași lumină din lumină, aceiași iubire de o ființă
cu cerul; și au rămas definitiv înrădăcinați în adâncurile sufletului meu.

33.PARABITA, MINUNATĂ MELODIE

Oameni minunați și mulți prieteni, și aici. Au rămas Don Antonio Schito din Sant'Antonio și
Părinții Maicii Domnului a Cultivării grâului (*Interesant!)
Nu uit pe niciunul, dar la miile de amici, nu le mai țin minte numele, dar le țiu minte inima și fața.
Rosaria Vigna cu scrisorile sale încântătoare, tineretul dominican, dar mai presus de toate Anna
și Antonio Giuliani Crusi, prieteni eterni, mai ales cu Giorgio. Cacciapaglia Luigi, directorul
fabricii de cămăși și fetele care lucrau acolo, la numai 100.000 de lire pe lună! Ce amintiri unice! Și
Surorile de Ivrea. Anna Rita Ferramosca, la final.
Ah, cum fugeau tinerii, și aici, mai ales niște fete, după camionul care ne scotea afară din orășel pe
mine alături de statuia Fecioarei. Câte lacrimi, nu știu dacă de bucurie sau de nostalgie ! M-am
îndrăgostit fizic și eu de câte cineva, dar și multe persoane, de toate vârstele, de mine.
La Parabita, ca și la Casarano mă îndrăgostesc nebunește de ei, dar și ei de mine; mă caută,
insistă, plâng, rîd, mă vor, mă invită, mă pupă, îmi fac cadouri, ar da totul pentru mine: toți, fără
excepție, bătrâni și copii, fete și băieți, nobili și oameni simpli. Atașați la maximum erau ”tinerii
dominicani”, unde găsesc cartea pierdută a lui Max Nordau, ”Minciunile convenționale ale
civilizației noastre” ,ce mi-o oferă cu evlavie.Seara de seară cu ei ”ca un patriarh cu copiii”, cum a
zis cineva; într-una di seri, Luigi se spovedește public, de-mi vine să mă pun eu quasi în genunchi
în fața lui. Copii ! Tineri de 20 de ani, de o puritate excepțională.
Pe 5 martie, Maglificio, adică făbricuța de jerseuri și tricotaje Cacciapaglia mă invită să țin
o meditație la fetele lucrătoare în mica lui fabrică. Tot atâtea zâne, dulci, smerite, uimite, fericite de
acea întâlnire. Eu, însă, nu. Am observat, dincolo de orice surâs că erau exploatate. 100 de mii de
lire pe lună pentru o muncă continuă și deloc ușoară…. mi s-a părut puțin. E adevărat că în sud s-a
plătit mereu mai puțin. Dar nici chiar așa. Cui să spui ? Mai târziu mi-am dat seama: cum atingi
acest fals echilibru între libertate și exploatare, sar scântei în curat stil mafiot. Am simțit-o pe pielea
mea, la Ruffano.

6 martie, ore 16, Liturghia bizantină în sanctuarul Madonna della coltura. Am improvizat
totul cum am făcut mereu. Cei doi preoți au devenit imediat bizantini, publicul, idem foarte
numeros. Totul viu, emoționant, eu, în formă. Lacrimi și extaz.
Mai devreme, ținusem o conferință despre marea pictură la Institutul de artă, adică în
văgăuna ursului. Le-a plăcut tare. Trei ore de liniște, la așa ”ragazzi” neastâmpărați și liberali… e
 120

ceva ! Un profesor, foarte, foarte mânios că nu a fost anunțat să vină și el. Ce sentimente minunate!
Ce smerenie ! Ce superioritate sufletească !
La ora 18 concelebrarea cu episcopul Mennonna, fericit de succesul meu și desigur de al misiunii.
După care, o mare întrunire a tuturor tinerilor, dar au venit și părinții, bunicii și lume dimprejur.
Scriu seara: ”cântă minunat, glumim, mângâi, sărut la nesfârșit.. în aceste zile cu acești tineri și
bătrâni atât de afecționați, am sărutat și mângâiat ca-n Rai; m-am luptat, am dansat…nu înțeleg. Îi
țin în brațe, îi învârt fără dificultăți, îi mângâi ca un Pătrinte, îi sărut, mă sărută ! O fată îmi ține
mâna continuu la gură și mi-o sărută. Antonio U. un băiat splendid suferă, sau îi place să mă port
caraghios cu el. Înapoi în convent, la 1,30 noaptea. Dar tipul acesta de viață îl începusem deja la
Manduria, anul trecut.”
Pe 7 martie, întâlnire de rugă, de discuții comice și de joc cu copiii de la școlile elementare
unde sunt inviat și primit ca un ”divo”. Fete îndrăgostite de oameni însurați se spovedesc în taină, la
mine, după ani de ascunziș….Ce să le spui? Cum să aleagă între iubire și păcat?
Căci, îmi zic: ” cine dă valoare acțiunilor, operelor, creațiilor noaster? Răspuns: Eternitatea. De
aceea, cât nu compun opere nemuritoare și fac misiune,cel puțin să fac acțiuni de valoare eternă,
adică să nu-mi răpească viața veșnică.Să rîd, să pup, să mă joc, dar fără nici un păcat”.
La orele 16, radio Matino îmi ia un interviu inspirat. Entuziasmat reporterul, entuziasmat
eu, entuziasmați ascultătorii. Iar când m-am mai dus și într-o casă de ”malfamate” adică de femei cu
moravuri ”ușoare” și am pupat pe toate și pe toți acolo, mi-au zis ”Cristo in terra”. Dar, acum văd.
Anticipam ceea ce Papa Francisc predică azi de pe acoperișuri.Acum o fac toți. Atunci, numai eu.
Lumea e mereu în extaz în fața mea,mă iubește nebunește, doi tineri zice-se, se iau la bătaie efectiv,
care să mă invite la masă, tinerii se țin scai, bătrânii, fetele plâng, unii se convertesc și o spun tare,
în public. Dar eu nu mă simt dator; și eu îi iubesc imens, etern, mă dăruiesc până la epuizare, îi
iubesc ca Cristi in terra, ador temperamentul lor de soare, Spiritul Sfânt mă inspiră cu cuvinte și
conținuturi de nedescris.
Dar făceam păcatul pe care demult nu-l mai fac, să vreau să țin postul ortodox, și ambiția asta îi
punea pe toți în dificultate, și, scriu: ” păcătuiesc, căci nu mânânc ce mi se pune înainte, cum
grăiesc Scripturile”..
Pe 8 martie, duc la bun sfârșit meditațiile despre ”cei doi copaci ai binelui și ai răului și
unitatea neamului omenesc”. Ei bine, lumea cade în delir. Am fost cel mai inspirat posibil. Eram un
zeu între zei. Curgea înțelepciunea din noi ca mierea din fagur. Îi iubesc nebunește și ei pe mine. S-
au atașat de mine atât demult, încât au venit să mă caute în grup în alte orășele. M-au adus înapoi
de la Aradeo pentru o conferință: să le vorbesc despre ”martiriu și purificare”. M-au dus într-un
salon mare, înțesat de lume. Dumnezeu m-a inspirat, n-am spus nimic banal sau prevăzut, scontat.
 121

9 martie, ultima missă la 10,30 cu spovezi. Prânz și rîs cu călugării. Bagaje și… cu Madonna spre
Aradeo. Aproape ca la Casarano, lumea plânge după Madonna, dar poate mai mult după mine.De
ce nu ? Eu nu sunt darul Madonnei ?Nu m-a salvat ea la frontieră ?Nu mi-a dat chiar ea ocazii ca
acestea ? Nu duc eu cuvântul ei ?
Ce daruri, ce pupături, ce lacrimi ! Părinții își pun copiii înaintea mea să-i sărut și să-i binecuvintez.
Gândind la succesul meu cristic precum și la păcateler mele cele multe, văzându-mă fără orgoliu și
fără smerenie, am ajuns cu ei la concluzia spusă în mod deschis că toți suntem egali. Dar tocmai
pentru aceasta, la orele 17, lipit de statuia Madonnei în camion, mi-a venit acest gând pe care
pentru multă vreme l-am socotit un har suprem al acelor ani:”Cum voi ajunge alb în cer, direct,
decât cu experiența tâlharului de pe cruce ?Pentru prima oară în viață, mă gândesc la posibilitatea
martiriului. Gândesc, iar seara scriu în jurnal: ”doresc moartea martirică pentru Cristos. Ea va
purifica imperfecțiunile și păcatele mele și mă va face vrednic de cer imediat, fără purgatoriu. Cer
Domnului numai ca tortura să nu mă aducă la cădere, la apostazie.Să mor înaintea lepădării, căci
tortura de azi, cred , e mai teribilă decât cea din trecut, nu reziști”.
Am vorbit de tortură sâmbătă, la tineri. În timpul predicii, unul leșină.Nu știu dacă din cauza
zăpușelii sau a povestirii mele ?Trebuie să mă gândesc și la auditori; sau la ce aș fi făcut eu prin 68-
74 dacă aș fi auzit sau văzut la altar unul ca mine ?!
La Aradeo, a fost Gigi care a condus procesiunea care sosea de la Parabita.

34.ARADEO, ALTARUL LUI DUMNEZEU.

ARADEO: cu tinerii Salvatore Congedo, Luigi Bianco,famiglia Giancane, cu Egidio
Giancane, Vincenza Tramacere, Antonio, Stefano, Fabiola… Luigi Rosetti, Nicola, Pina,
Claudio Salamac,Franco Tudisco, Luigi Bianco ,Alfredo Ramundo, Pasquale Vincenti, Anna
Longo, Carmelo Giancane. Greșesc de fiecare dată prin omisiune, căci iubirea și stima lor au
depășit orice imaginație, au devenit pe veci de o ființă cu mine și așa mă voi revedea în veșnicie.
Surorile de Ivrea, unde dorm și unde sunt găzduit, sunt peste așteptări.
Și aici fericirea se multiplică, tinerii sunt mai presus de orice imaginație, eu mă joc cu ei, ne
învârtim și ne bușim ca copiii mici.Fac glume și bancuri, sunt mereu vesel și comic cu copiii. Le zic
într-o predică: ”dacă noi suntem fiii lui Cristos, El fiind fiul Mariei Fecioara și al lui Dumnezeu,
Maria și Dumnezeu sunt bunicii noștri, nu?”. Rîd de mor, într-un glas.
Îi iau în brațe, îi învârtesc. Dar facem și procesiune la cimitir, sobră, inspirată, patetică. Știm cu toții
să schimbăm registrele.
Toți, și tineri și bătrâni, îmi spun că se roagă pentru mine, căci eu le-am arătat în sfârșit calea, le-am
deschis bucuria vieții și sensul, văd în mine un simbol, le-am schimbat viața.Gloria și consolarea
 122

avută aici confirmă faptul că la Manduria când vorbeau de farmecul meu, ”mio fascino”, ne
speriam degeaba și eu și Gigi. Deci, era adevărat! De atunci sună mereu peste tot la fel: il fascino di
Padre Lino.
În sacristie mă întreabă unii: ”ești obosit, Padre Lino ?” ” Eu? Niciodată”.
Pe 12 martie, seara, cu episcopul Mennonna, cu toți preoții, tinerii ca ministranți și mulți
clerici, slujesc o splendidă Liturghie bizantină. Am improvizat un diker-triker, și am dat
Episcopului toate rolurile principale, îndrumându-l când și ce să zică, precum, de fapt și celorlalți.
Dar era prima dată când puneam la ascultare un episcop, (în afară de Padre Paolo, care se lăsa
îndrumat de mine ca de un mare paracliser); iar episcopul Antonio Mennonna,care era deja obișnuit
și studiase cultul oriental, precum și altele, ca om de mare cultură și sensibilitate, a slujit minunat. O
lume întreagă a devenit ortodoxă pentru două ore.Am cântat până mi-a secat vocea, deja răcită.
Cred că a fost cea mai reușită Missă bizantină pe care am realizat-o, căci a avea un episcop latin sub
ascultare și reușind să-l faci să slujească precum un ortodox get beget, nu e un har de toate zilele.
Pe 13 martie slujesc o nuntă cu mult haz și glume, apoi cu tinerii: dans, meditație, testul
inteligenței pentru ei și pentru mine…. iar seara o cină luxoasă cu episcopii Cucarese8 și
Mennonna, cu Mgr.Giovanni Canestri, Vicarul Papei pentru Vatican, cu Prefectul de Lecce, toți
amabili cu mine și eu cu ei. Unul zice că am ”față de înger”. Mi-am amintit de Salvatore de Giorgi.
Canestri, fără a-l deranja, era pentru mine un nume de bun augur, dar nu mi-a fost de ajutor când am
avut marile mele dureri în Urbe. Iar bietul Cucarese, ce să mai zic ?
Pe 14 martie văd clar amiciția la toartă cu Salvatore Congedo, cu care am rămas în
legătură neîntreruptă până azi, 2021 și voi rămâne mereu. Salvatore lucra la CISL și avea de atunci
stofă de organizator și conducător. Dar a fost și este încă muzicant. Ascult și azi cântecele lui
înregistrate, în veselia de nedescris a zecilor de tineri iubiți și iubitori ce ne înconjurau.
Durerea pe acest pământ este că majoritatea celor ce m-au adorat și i-am adorat i-am pierdut din
vedere, nefiind eu invitat de preoți, și neputând să-i mai găsesc decât sporadic. Și ei pe mine….
Observ și în mine o mare schimbare, un continuu progres în mine: devin mereu mai deschis, mai
inventiv, mai plin de soare și de lumină ca și ei, de imaginație și de libertate, fenomen început de
mic, care m-a și dus la fuga din optuzitatea orientală și ortodoxo-comunistă. Rușinea îmi scade la

8
Francesco Cuccarese (Tursi, născut la 8 martie 1930), arhiepiscop, hirotonit preot pe 19 iulie 1953. Vice în Anglona-
Tursi, paroh în Teana și San Giorgio Lucano, apoi vicar general.Episcop de Acerenza la 1 aprilie, 1979, apoi la Caserta
și Pescara. Azi canonic în Vatican, după ce a fost acuzat de mari scandaluri financiare pe seama Sfintei Bănci Vaticane.
 123

minimum, gata sunt mereu de o spovedanie publică. Mângâi, spun că sunt îndrăgostit fără frică,nu
am nici un gând păcătos, nu mă excit, nu doresc nimic urât, nu am făcut greșeli de acest gen,
continuând ceia ce am trăit de mic, cu Mami, Tati, cu toți cei ce i-am iubit, cu Gigi și acum cu
aceste ființe, parcă ieșite de la sânul Maicii Domnului.
Scriu: ”Aici fetele sunt mai retrase decât la Manduria-Casarano, dar câte una e răpitoare.
Salvatore renunță la lucru în aceste zile și-mi organizează fiecare pas. Ce prezență umilă și
slujitoare, cât mă iubește, fără cuvinte!”
Cu copiii de la grădiniță mă joc așa de frumos, am cu ei metode atât de potrivite, că mă
iubesc nespus. N-am avut în viață multe ocazii, să-mi arăt priceperea și în aceasta. Acum, după zeci
de ani, mă gândesc că n-a vrut Dumnezeu să am ocazii. Cu moda de acum a acuzațiilor de pedofilie,
adevărate sau false, ce ușor ar fi fost pentru cei ce mă urăsc să –mi găsească asemenea acuze ! Cum
îi luam în brațe, cum îi pupam, și pe ei și pe părinți și pe educatoare, toate deodată, nu m-aș fi mirat.
Dar ce multe lucruri i-aș fi învățat pe toți !
Între timp îi deprind la rugăciunea improvizată, scoasă din inima și necesitățile lor, nu din
cărțile de rugăciuni.Le vorbesc despre egalitatea noastră, le vorbesc contra umilinței și a orgoliului,
încoronate toate cu Missae solemne, ca nicăieri .
Mi se spune iar că ”mă comport ca un patriarh”.
Gândesc: mă vreau patriarh la minte, dar înger tânăr la față și la trup. Dar cu păcatele mele este oare
posibil ? Oricum, sunt încă tânăr.Ce minunați sunt toți acești tineri și tinere la 18-20-25 de ani !
-Ești un romantic și un profet avant lettre îmi zice părintele capucin
-Sei una potenza quando parli, îmi spune un altul.
Egidio o repară: -Parcă ai arcuri la picioare când umbli. (Da, așa era, merg ca la 10 ani, dansând.40
de ani mai târziu, Mirela, amica doctoriță mi-a explicat fenomenul.)
16 Martie, Missae, ore 8,9,11: predica despre eoni, de novissimi, despre saecula
saeculorum și ce efect au asupra vieții noasttre de fiecare zi. Sunt uluiți, deși totul era atât de
evident, iar evidența ce o descopereau mereu în cuvintele mele îi ducea la extaz și la delir de
fericire.
În acea zi, se pleacă spre Tuglie. Altă lume, altă sensibilitate, altă culoare, dar toate la fel de
luminoase, sincere, mărețe, experiențe într-adevăr cerești.???

35.TUGLIE, CE MINUNĂȚIE !
Tuglie înseamnă pentru mine magnificele familii Provenzano dulci în inimă și în patiserii, fiul,
polițist al primăriei, o dragoste de om, profesoara Pia Caggia cu fiicele Pina și Fulvia, (acum în
cer), mari iubiri. Mari, într-adevăr. Nici nu-mi imaginam vreodată să ne despărțim fizic. Căci
 124

sufletește, niciodată….Și Ottavia de Mateis, dar mai presus de toate Silvia Stamerra și Salvatore
cu Piacentina, Manuela, Simona, copiii și băieții, Fedele, Vittorio, Gerardo Fedele și mulți alții,
precum și minunatul preot paroh, Nicola Tramacere.
Ah, cu cât dor și drag amintesc numele lor, sufletul lor și iluzia de a nu-i pierde nici măcar fizic
toată viața mea. Căci dacă am trăi într-o lume dreaptă și cu adevărat creștină și nu doar formală și
lipsită de inimă, eu ar fi trebuit să fiu un misionar etern al acestor ființe, să fiu invitat toată viața în
acele locuri, cu acei preoți, cu acele ființe, care mi-au devenit parte integrantă din ființa mea și nu
simpli credincioși sau prieteni pasegeri.
Nu mai spun că prima Missă o slujeam la orele 5,30 pentru țăranii care plecau la câmp și care
umpleau biserica, ochi. Ultima Missă, după alte două, trei, ziua, se termina la 19, urmată de cină cu
zeci de tineri și lume în jur. Nu plecam spre camera de dormit înainte de 1 noaptea. Am dormit 3-4
ore pe toată perioada. Nu simțeam oboseala. Și dacă aș fi putut avea ritmul acela toată viața mea,
nici azi nu m-aș fi oprit. Dar n-a fost să fie, cine-ți dă asemenea har? Să poți sluji de la 5 dimineațșa
la 12 noaptea, gratis, fericit, luminat, iubit, adorat, și în acelaș timp iubind, adorând, fiind umplut de
bani și de cadouri neprevăzute, înveșmântate într-o iubire și un respect care nu se găsește pe
pământ!?
Acest program l-am cam avut peste tot, dar la Tuglie, parcă am fost și mai adânc înfipt în
mistica misiunii. Meritul a fost și al lui Mgr. Nicola, parohul, rămas prieten, frate, mai ales părinte,
pentru mine, până la sfârșit. De unde era și rudă cu amicii din Aradeo, legătura a fost mai ușoară,
material vorbind.
Aici la Tuglie am mai urcat un grad.
Scriu: ”Nu mai mi-e rușine să spun cui iubesc că-l iubesc, fie fată, fie băiat și nu mi-e teamă de
două înțelesuri, pentru că inima mea e curată. Au dreptate să-mi spună profet, nu sunt, dar mă
simt.Căci simt mâna lui Dumnezeu; cuvintele mele sunt din cer, nu vorbesc nimic de la mine,mă
văd egal ca valoare cu fiecare dintre ei, căci în timp ce-i ador din ochi, îi învăț pe dinafară”.
Cineva îmi spune:
-”Te comporți instinctiv cu noi toți ca un patriarh când slujești, și ca un copil, când te joci”.
Și aici, la Tuglie, provoc o uimire dublă copiilor când le spun:
-Maria e Maica lui Dumnezeu, da ? Da. Și noi suntem fiii lui Dumnezeu, da ? Da. Deci Maica
Domnului e bunica noastră, da ?
-Nuuu !
Sau:
-Vreți să deveniți preoți sau maici ?
- Nuuuu !
 125

-De ce ?
-Că vrem să ne îmbrăcăm la modă !
Înțelept răspuns. Ei descoperiseră ceia ce maicile și preoții încă n-au descoperit: că uniformele,
hainele specifice nu sunt lucru serios.
Și totuși, chem 3 băieți și 3 fete în fața adunării.
-Ei, voi care vorbiți de modă : Acum, aici, sunteți îmbrăcați la modă ?
Au roșit toți. Erau îmbrăcați cum se nimerea, ași, ce modă ! Ce rîs! Ce fericire a închis acea seară de
vis !
Vorbim despre sacralitate, romanțe, răspund: ”procentajul de sacralitate într-o creație umană
e egal cu armonia proporțiilor și bunătatea ei morală. Binele nu se separă de frumos și de adevărat.
Romanțele sunt reflexe ale repaosului paradisiac, nu se învechesc niciodată, moda continuă riscă să
ducă spre infern”.
Italienii sunt afectuoși dar nu au ”dor” în suflet. Deci, cum zicea Keyserling, sunt un popor
sănătos. N-au tristețe nicăieri, nici chiar în muzică, pentru că se rezolvă mereu positiv, cu o ușe spre
viață.
Le vorbesc despre ”sentimentul tristeții în muzică, ce provine dintr-o boală a sufletului unui
popor”. Trei nații o au în Europa: portughezii, ungurii și rușii. Asiaticii, arabii, toți.Dar la asiatici
e disperare, țipăt, mai mult decât tristețe. La europeni, tristețea în muzică e armonioasă. Vezi
corurile rusești, spontane. Vezi ceardașul maghiar, vezi fadosul de la Porto, uluitor de armonic….
Dar tristețea absolută în muzică, probabil, o au ungurii. Din foarte puțin, sunt capabili să plângă în
hohote când cântă o romanță de-a lor… și să sară de la etaj….(Nu le-am mai spus că acest
sentiment îl am și eu, fără să fiu ungur. Sau, mai știi ?).
Cu alte cuvinte, puține popoare sunt sănătoase la suflet. Dar acești bolnavi înțeleg sensul
vieții mai mult decât ceilalți.Și totuși, mai bine s-o trăiești viața, decât s-o înțelegi prea mult.
Cioran avea dreptate și-n asta. Italienii știu aceasta și o trăiesc din plin.
XXX
Spicuiesc aici din întrebările cele mai furtunoase la care am răspuns:
-Ne-ați spus că tatăl Dv. este magistrat. Ce ziceți de toți acești magistrați, uciși de brigăziile roșii,
teribilele brigate rosse ?
-Mă tem că magistrații creștini și buni la suflet și drepți, (care sunt foarte puțini, nu degeaba în
Evanghelie , în Biblie se vorbește numai de judecători nedrepți, în afara lui Solomon,)... sunt
chemați de Dumnezeu la moarte martirică pentru a expia mari compromisuri și păcate.Tatăl meu a
avut de totdeauna chemare preoțească. Preoția lui îl salvează acum de ce-o fi făcut prin
magistratură...(Nu le-am mai spus cum se lupta ca să devină preot !).
 126

-Cum se va salva Italia de hoția democrată, decât cu comunismul pe care dumneata îl combați ?
-Da, poate, o dictatură militară va salva aparent Italia de acest flagel, dar nu Comunismul. Hoția,
săracii nu se vor extirpa niciodată, cuvânt de Evanghelie.
Joi 20 martie, discuții furtunoase, dar minunate, pe tema sacralității.”Tiparele eterne din
mintea lui Dumnezeu sunt obiectivitatea supremă”.
-Nudismul există în rai ? Doar acolo, după Înviere nu vom mai avea haine !
-Ha, ha, ha, nudismul nu există nici în Rai, căci acolo creatura este îmbrăcată cu haina harului de
lumină, care e orbitoare.
Nu se punea problema să mă opresc într-un loc. De la Aradeo vin grupurile să mă ducă
înapoi la ei, după programul din Tuglie și invers. Pe 21 martie, o Missă lungă, după care vin tinerii
din Parabita. La întoarcere mă opresc la Aradeo, cu Salvatore și tot grupul până la miezul nopții.
Pe 22 martie, pe la 11,30, doi tineri din Tuglie mă duc cu mașina la mare. Mă simt bine, glumesc și
mă joc cu ei. La 15, 15, Antonio Mergola vine de la Casarano să mă ia acolo, unde la biserica
Maicii Domnului de Lourdes mă aștepta o mulțime de lume, înțesată în biserică. Îi duc în delir cu
predica despre femeia păcătoasă care n-a mai fost lapidată, lăudând eu cinstea fariseilor din
Evanghelie, care, spre diferență de mulți farisei moderni au avut bunul simț să nu arunce piatra. Se
termină totul în glorie cu Binecuvântarea euharistică la orele 17,30 urmată de Missa de la orele 18,
unde vorbesc în termeni inediți despre ”unitatea noastră cu toată omenirea și cu tot universul ca un
singur ins”.
Trebuie să mă grăbesc, căci la 19, 30 mi-au pregătit conferința despre Comunism la Tuglie.Foarte
ascultată de oameni serioși și răbdători. Am avut din nou un succes imens, manifestări uriașe de
dragoste și convingerea de a fi ținut un discurs cât se poate de inspirat. După conferință, la întrebări,
mă lansez cu adevărate invective contra lui Casaroli și Ostpolitik-ului, prea aspru chiar; și zic că
prin Comunism, care este o pedeapsă peste omenire, Dumnezeu vrea de fapt purificarea ei. Nu eram
original, toată lumea serioasă gândea la fel. Numai pogromul este teribil, nu-l doresc nimănui.
Foibele din Istria sunt exemplu grăitor, italienii știind prin asta, mai bine ca alții, ce înseamnă
comunism. Dar a ști nu înseamnă a înțelege.
Rămân cu toții ca paralizați.
La orele 22, altă Missă, în care mă leg de echinocțiu, de zodii, de destin și de libertatea noastră de a
le depăși, fără a le contesta. Iar uimire, căci nu auziseră despre acest argument, pus în astfel de
termeni.
Tinerii din Aradeo îmi jură iubire eternă, dar, curios, fiecare mă vrea pentru el, pentru familia lui,
predicându-mi că ” să nu mă obosesc, și să mă odihnesc”.
 127

Acum că mă gândesc, nu am fost totdeauna la înălțimea smereniei lor. Aveam momente când
pretindeam, eram prea stăpân pe situație. Fericirea și gloria în care trăiam păreau nesfârșite, nu-mi
dădeau idea că ”mâine ” ele pot să nu mai fie, ba chiar mai rău, ele nu mai pot fi .
”Și rău ce-mi pare acum”, ca să zic cu marele Coșbuc.
Uneori mi-am zis: de ce sunt așa de serios? Mai bine să-i iau drept copii, și astfel să mă distrez cu
ei, să-i mângâi, să mă joc, dar de ce să pretind și înaltă filosofie ? Ba chiar predic ascetism dur ! Nu,
nu le-ar sta bine, dar abia mulți ani mai târziu am înțeles că și postul și penitențele, și pocăințele de
tot felul sunt moșteniri păgâne care au fost aruncate de către Cristos la coșul arheologiei. Dar
părinții deșertului și făcătorii canoanelor nu L-au înțeles. Italienii catolici, ba chiar și păgânii vechi
ca și ateii de azi au înțeles mai creștinește viața decât popoarele serioase.Biserica Romană, abia în
acei ani. Dolce far niente, fatta la legge trovato l'inganno, lipsa de mistică serioasă și de ascetism
lipsit de ironie sunt doctoriile creștine contra fanatismului, necreștinesc prin natura sa. Rugăciunea
neîncetată, de două cuvinte, repetată până la unirea cu divinul, acesta este singurul ascetism serios.
De la Casarano vine mereu să mă vadă și asculte Antonio Mergola pe care, cum am spus, l-
am câștigat mai târziu ca teolog, seminarist și excelent preot. L-am luat de la lucrat asfalt la drumuri
și iată, a terminat Gregoriana cu succes. Este preot deja dinainte de 1990. A rămas cu Maicile
Oblate până la sfârșit.
Acolo, sub gloanțe, mă urmărea cu o intensitate maximă.Mă asculta cu foc, și când putea îmi zicea :
”v-aș ține într-un castel de fildeș numai pentru mine ”. Plânge că plec. Eu încerc să-i dau curaj, îl
iubesc deja mult de tot.
Dar la Roma, ”Gregoriana”, studenții contestatari, și multe alte elemente l-au depărtat de
mine.Devenise, pardon, modern, superior mie, datorită ultimelor studii.... Când și-a revenit, era
târziu, viața ne despărțise fizic, cel puțin.
Sora lui Salvatore vrea să se facă maică. O încurajez, o iubesc și pe ea. Îi spun : tăcere, răbdare și
rugă.
A încercat, n-a rezistat la Maici, s-a întors acasă și s-a măritat cu succes. Un îngeraș. Atât.
Duminică 23, Missae ore 8,30, 11, 17. Ultima, în piață. Monseniorul Nicola mă pune ”principal”. Îi
laud smerenia și umilința în public. Așa a rămas cât a trăit. Și ne-am stimat reciproc, cu iubire. Simt
iubirea tugliezilor care umpluseră piața, o împărțeau între mine și Maica Domnului. Dar și eu m-am
îndrăgostit de ei, o dragoste care, ca orice dragoste, dă fericire și durere. Seara, la Aradeo, din nou:
altă dragoste, imensă, a tuturor, pentru mine. Predicile mele devin din ce în ce mai evanghelice, eu
mai dulce și mai dur. De asta, acum, îmi pare rău.
Iar luni, 24, după mai multe Misse și slujbe, conferințe și mese întinse, seara se termină cu cântec
și dans, Salvatore cu mama și tinerii cântă minunat cântece populare specifice din Salent, pe care le-
 128

am învățat și eu și le-am repetat în cele 4 vânturi. Apoi ne despărțim. Rămân cu înregistrarea și cu

un gol în suflet. Seara târziu, ei mă duc la Manduria, de unde voi pleca la Roma. Gigi mă va
înlocui.După Paști ne vom întoarce să continuăm pelerinajul Madonnei, care se oprește pentru
moment la Tuglie.
36.MANDURIA REDIVIVA
Și iată că după atâtea săptămâni de glorie liniștită și de succes apostolic necontrastat de
preoți, ba chiar și încurajat de unii, (ca Don Angelo la Casarano, Don Antonio Schito din Parabita,
Don Luigi din Aradeo și Don Nicola din Tuglie, trebuia să am un contrast puternic și neașteptat la
Manduria, tocmai în biserica salezienilor, unde fusesem primit cu triumf cu un an în urmă.
Prietenii mi-au programat o Missă tocmai la salezieni.Nu numai pentru că biserica era imensă,
pentru ca amicii să nu mă urmărească de pe trotuare, dar și pentru că se arătaseră foarte...drăguți și
disponibili. La Manduria nu se ducea orice muritor să programeze Missae sau conferințe pentru
mine, ci totdeauna un Don de mare înălțime, în cazul acesta un baron- marchiz, scuzați dacă vi se
pare puțin. A cerut ora 10, dar salezianul de rând s-a scuzat, că la 10 ar fi avut o nuntă. Deci la 8,30.
Lumea a acceptat. S-a dat sfoară în țară și enorma biserică a lui Ioan Bosco s-a umplut pe jumătate.
Numai că la 8,30 era progranată o slujbă de aniversare de funeral a cuiva, pe care trebuia s-o
slujească salezianul însuși. Rămân perplex, Directorul salezian ne oferă o capelă, eu accept, lumea
începea s-o umple, mai rămânea și pe afară, ceea ce cred că i-a dat la nervi stimabilului directtor.
-”Ce atâta lume”, își va fi spus.
O prepară mânios, altar, lumini, microfoane, eu nu zic nimic, dar lumea se alarmează și începe să
murmure. Mai văzuse astfel de scene și cu un an în urmă, dar nu la salezieni. În astfel de atmosferă
eu nu mă simt să slujesc. Mai stau de vorbă cu amicii, ca o pregătire la rugă, până termină el la
repezeală ”aniversarea”. N-am avut de lucru să –l întreb ”de ce era așa supărat”. Dar, prevăzând
reacția Directorului, un alt salezian, tânăr, venise deja la mine și începuse să-mi predice așa,
hodoronc tronc, cu seninătate, despre răbdarea suferințelor, ca Iisus, de parcă eu aș fi mișcat un
deget.
”Ha celebrato”? Mă întreabă directorul nervos.
-”No, pentru că voiam să vorbesc cu Dv”.
N-aș mai fi zis. Începu să strige, să dea din mâini isteric:
-”Non mi piace, nu mai vreau, Don Lino, nu-mi place cum faci matale, Don Lino, basta, să
terminăm odată !
Merge spre public, îi repet întrebarea,” ce are de e supărat, nu s-a întâmplat nimic”,dar el începe să
urle, dă din mâini ca un isteric, se întoarce spre lume și strigă:
-Afarăă cu toții, fuori tutti !fuori dalla Chiesa, bastaaaa!
 129

Bătrâna, Donna Ada Valente, o nobilă de rasă, strigă la el:

-Nu ți-e rușine ? Cine ești tu să ne dai afară din biserica noastră, străinule ! (Că, pardon, era din
Piemont!).
Eu îl trag de mână, reușesc să-l car în sacristie, ca să nu se întâmple neprevăzutul, căci lumea
începuse deja să se agite, tineri și bătrâni.
-„Nu-mi convine prezența dumitale aici, mi-e până peste cap. Faci slujbele prea lungi, nu respecți
rubricile, nu degeaba ceilalți parohi nu te vor.
Știam. Totuși l-am întrebat:
-Dar atunci cum ați programat să viu la orele 8, 30 ca să slujesc ?
-Nu puteam să spun Nu acestor Doamne !
-Da, dar acum ce trebuie să fac? Dacă știam, nu veneam. Totuși, aveți ceva contra mea ?
-Nu, nu am nimic.
-Atunci, eu vă cer iertare dacă totuși am făcut ceva nepotrivit și Vă promit să nu mai pun piciorul
niciodată în biserica Dv.
Un tânăr, Carlo Montefusco, ieși din mulțime și se adresă tutror:
-A vrut să țipe în public, ca să se facă scandal și pe urmă să se spună că l-a făcut Don Lino.
M-am întors spre Director și i-am zis chiar asta:
-Vreți să audă episcopul și să mă acuze că eu revoluționez lumea ?
-Nu, zice, puteai celebra...
-Nu, nu puteam, căci Missa nu e un spectacol, ci o rugăciune, nu puteam în nervi și ură.
M-a poftit la altar, am slujit, lumea încântată, și de slujbă, dar poate mai mult de faptul că
energumenul s-a lăsat învins. Dar el, în realitate, s-a rușinat, a tăcut, i-am sărutat mâna, l-am lăsat
cu Dumnezeu și cu biserica lui de ”feudal”. Plecând, i-am zis și asta:
-Nu e adevărat că Missa mea e lungă, e lungă predica, pentru că lumea e dornică să mă audă
”una volta tanto”.Adică măcar odată când vin pe aici.
Da, mă gândeam, ei acuză lumea de idolatrie față de mine și de cei ca mine; dar în realitate sunt ei
care fac totul pentru propria lor glorie, totul formalist și ateu; și nu suportă un apostolat real care se
cunoaște precis din faptul că poartă succesul, iubirea și fericirea lumii în el, automat. De aci
succesul iubirii, al minunilor, al sfințeniei, fie că sunt eu, sau Ioan Crisostom, Padre Pio sau
Bernadette, cu care nu mă pot compara. Nouă nu ne pare rău de succesul și de poziția acestor
directori formaliști. Lor, însă da, și în mod total și sistematic.
Între timp, până să se liniștească, lumea era foarte împărțită. Unii înjurau, alții, mai ales
cucoanele, plângeau, Maria de Pasquale își căuta soțul, Salvatore, să-i dea câteva Directorului.
 130

Urlatul lui isteric și mincinos m-a durut, dar l-am iertat. Când amicii aranjaseră această Missă acolo,
eu am simțit ceva în inimă, de la început. Dar....
Urmează vizite la cei mai apropiați: Donna Rosa Romano, Donna Anna și Carlo, Maria de
Pasquale, Lena, Maria Mola, cu soții, copiii, mamele, prietenii.. dar iată că de la Aradeo vine un
întreg autobus, ”pulmino delle grazie”, cum îl chemasem noi. Salentinii se îndeasă printre
mandurieni, să le povestesc despre ”grația morții martirice” ! Veselia și fericirea în mijlocul pieții
principale a orașului era neînchipuită. Exact asta mai lipsea ca bietul cler mandurian să-și mai ia o
doctorie în loc de clor.....
Pe 26 martie, sunt invitat să slujesc Missa solemnă în catedrală de către Don Teodoro,
unicul preot amic din Manduria, numit recent acolo de episcop.Băncile erau deja pline de lume.
Don Vincenzo Gennari are o idee năstrușnică: aduce copiii de la școală. Catedrala se umple la
neverosimil.
Don Teodoro sare-n sus, în public:
-De ce nu m-ați anunțat de asta ? Ori nu știți că preoții sunt responsabili principali de prezența
școlilor ? Puteați măcar să-mi telefonați!
Cu această ieșire, Don Teodoro, iubit înainte, a devenit imediat antipatic mulțimii adunate. O
doamnă îl ceartă:
-”Și ce ? Eu, ca să vin în biserică trebuie să telefonez, să vă cer voie ? ”.
A fost o neînțelegere, dar preoții, când vor să fie șefi, sar peste cal, aruncă masca, fac mereu ceva
nepotrivit. În clima care deja se instaurase în public în legătură cu mine, Teodoro a fost complet
lipsit de tact. Sigur, el avea dreptate : voia să spună că în biserică el era responsabil, potrivit legii,
de incolumitatea copiilor, deci trebuia anunțat. Poate că n-a făcut-o cu răutate, dar o râcă între el și
Gennari trebuie să fi fost dinainte, căci și Gennari atât a așteptat, ca să-i zică de la obraz ce probabil
ținuse cam de mult timp în sine... Și eu, ca de multe ori, în mijlocul pieții, de! mereu al 13-lea la
masă, ca bun personaj de Ibsen ce sunt.
Prânzul la Donna Anna și Don Carlo. Conversație la masă:
-Italienii sunt vite! De-aia preoții noștri și-au făcut mereu de cap, sentențiază bunul Marchiz.
-Vine un Don Lino și le trezește instinctul de onoare, ceea ce Ierarhia nu poate suferi, de aceea îl
urăsc ei toți, dar azi lumea nu mai e proastă....
Seara, Cina la Donna Rosa, unde tânărul Carlo care înfruntase pe salezian la el acasă, vine
cu un grup de tineri, cărora le vorbesc despre ”cum să citim Scriptura” și importanța ei ”ad litteram”
aplicată la Biblie, mai ales la Evanghelie. Nu, nu mai auziseră de așa ceva, deși conceptele le
cunoșteau chiar prea bine:
-Dv. ați întors pe dos viața mea, țâșni un tânăr emoționat și fără nici o umbră de reproș.
 131

-Un șfichiuit de creștinism autentic, cum a făcut la Tuglie, completă un altul.

Rămân în conversații luminoase cu Don Aurelio și Donna Rosa până la 2 noaptea. Donna Rosa
repetă:” egli è mio dio”. Nici chiar așa, scumpă baronessa.
Pe 27 martie plec spre Roma, plin de multe daruri, cu 2.700.000 de lire în buzunar,costum
de haine negru, impecabil,o pereche la fel de elegantă de pantaloni de la Xaveriu și Lena și alte
cadouri de la Maria și Salvatore de Pasquale, plus vinul negru și primitiv de la Manduria,
faimos,internațional,(pe cât de necunocut mie, ca ignorant în materie),haine de la tinerii din Aradeo,
mărunțișuri necesare, nu mai vorbim de vin, ulei, și altele, de nu știu nici acum cum le-am dus.

37.ȘI NE ÎNTOARCEM ÎN PARADISUL DIN SALENT.

Seara, la Roma, cu Maicile, cu Gigi și cu toți scumpii mei de acolo, cu care am serbat
Paștele precum am povestit, rămânând ca după Paști să ne întoarcem și eu și Gigi ca să încheiem în
Glorie misiunea desăvârșitei iubiri din Salent. Între timp, Gigi sosise pe 10 martie la Roma, ca să
realizeze alte misiuni până pe 9 aprilie, când s-a întors în sud, spre a continua misiunea de la Tuglie
la Noha, între 9 -13 aprilie și Galatone, 13-20 aprilie. La Galatone îl înlocuiesc eu ca să duc
procesiunea la Seclì și unde rămân între 20 -25 aprilie. Ce a mai fost și la Seclì, frumusețea de acolo
nu se poate povesti.
Între timp, pe 16 martie, Sergiu Streza devenise diacon secret la Sessa Aurunca. Am avut pe
spinarea cui ne distra, deși numai distracție nu era aceea.
Și, ca totdeauna, mintea mi-a amestecat senzațiile Paștilor cu visele , coșmarurile, dorurile, lacrimile
pentru Bistrița, pentru România regală pierdută, pentru cei dragi dispăruți, chinul coșmarurilor de
noapte în care mă întorc în lagăr și scrupulul că am pierdut tot.
Scriu în jurnal: ”Eu, da, îmbogățesc ritul latin adoptat, un latin sărăcește ritul oriental ce-l
ia; Bogăția latină nu stă aici, în mistica ritului, ci în marea muzică și în inspirația de a o introduce
în Missa solemnis. Așadar nu mai cer nici un rit, pentru că eu ca latin sunt catolic roman, ca
oriental, sunt ortodox, dar ca creștin sunt profet și om al lui Dumnezeu, cu plenitudo potestatis ca
orice creștin, bărbat sau femeie, în fașă sau de 100 de ani, papă sau portar. E greu să fii singur.
Dar când știu că toți sunt în mine, Împărăția lui Dumnezeu este în mine, Dumnezeu este cu mine...
Și sunt mulțumit.”

Terminate slujbele de Paști, Gigi pleacă pe 8 aprilie, înaintea mea în sud. Mă doare, ca
totdeauna, despărțirea de el, și pentru o zi. E atât de scump !Și mereu despărțiri fugitive și bruște, ca
toate despărțirile mele de cei mai dragi: Mami, mămica, tăicuțu Popian, pentru totdeauna.
 132

-Nu, zice Salvatore, astea sunt despărțiri momentane.

Da, dar de ființele dragi din Salent-Manduria-Martina, cu care m-am simțit de la început un singur
suflet și un singur trup m-a rupt viața, m-a rupt Ierarhia, geografia, istoria, nu știu ce m-a rupt, dar
pe cei mai mulți i-am pierdut din vedere cu o durere nespusă.
Ziua de 9 aprilie, zi de împachetări și de conversații cu Adele Fogliata, din Monza, altă
ființă ultra prețioasă de care n-am fi vrut niciodată să ne despărțim. La nehotărârea mea de a mă
întoarce în sud, ca să nu mai întâmpin invidia preoților, ea îmi zice:
-În ciuda invidiei preoților, tu trebuie să mergi înainte, orice o fi.
Meditez la o situație: tocmai în parohiile unde preoții m-au invidiat și izolat de public cum
au putut, acolo poporul s-a lipit mai mult de mine. Și exact acolo am ”recoltat” prieteni stabili.
Numai Tuglie face excepție. Acolo Silvia Stamerra cu clanul ei minunat, fetele Caggia cu bătrâna
lor mamă care mă urmăresc pretutindeni zi de zi, în toate celelalte orașe, fac cât jumătate din globul
pământesc.
Deci, hai înapoi în acel paradis pe care credeam că nu –l voi pierde, fără să-mi amintesc că
nu există decât paradisuri pierdute.
Dar înainte de a coborî eu, s-au suit ei. M-am pomenit cu un autobus de mandurieni, din care
Donna Rosa nu lipsea. Și am cucerit împreună Roma, de la basilică la catacombe, de la masa
împreună la Missa solemnă. O zi minunată, în care acești aleși nu dorm două nopți de dragul meu.
Antonio Indino soțul scumpei Eliza din Casarano îmi scrie o scrisoare frumoasă ca un vis, în care-
mi spune că” grație dragostei mele, el a primit Harul de a iubi pe Iisus în Sfânta Taină, și să aibă
extaze și lacrimi în fața Sacramentului”.
Și eu care devenisem un pic gelos pe Iisus! Acum m-am simțit ultra fericit, căci cine poate vedea
așa de repede, așa de curând, roadele unui apostolat ?
Vineri, 18 aprilie, 1980, cobor cu trenul spre Lecce, unde găsesc gara plină de amici care
mă așteptau fericiți: mandurieni, casaranezi, aradeeni, Gigi cel scump între ei, Salvatore care mă
duce la Casarano la Indino/Isernia. Ei sunt ai mei, și eu al lor.
Voi reîncepe misiunea cu Statuia Fecioarei și după lumea de îngeri găsită până acum, voi mai
adăuga pe îngerii din orășelele următoare. Așa, ca durerea despărțirii să fie fără limită.
 133

N-am mai spus că și de data aceasta am luat cu mine o pereche de ortodocși puri, pe profesorul de
drept canonic, Ioan Floca9 cu soția, pe care i-am găsit prin muzeele vaticane. Amicii din sud s-au
comportat cu ei luându-i drept rudele mele, i-au umplut de onoruri și de cadouri. Profesorul Floca a
fost foarte elegant, ca om subțire.Ambii mă admiră și mă sfătuiesc să mă odihnesc căci munca
intelectuală prea multă, fără somn, sclerozează. Și-mi dau exemplu pe mitropolitul Mladin. Profit de
marele canonist și-i pun întrebări care obligau la răspunsuri incomode, pe care Floca, savant onest
mi le-a dat. După 1990 s-a pliat în a ataca Biserica unită abia ieșită din catacombe, deranjând
canoane și atitudini nedemne de un savant. De aceea, îmi pare rău, nu l-am mai căutat.
Reîncep misiunea cu predici inspirate, la Matino, în cinstea Sfântului Gheorghe. Dacă Floca ar fi
fost preot, aș fi insistat să slujească alături de mine, în ciuda canoanelor pe care le apăra. Dar era
numai diacon și în ritul latin nu prea ai ce face. M-a lăudat și era sincer și el și soția, în timp ce își
arătau bucuria pentru succesul meu apostolic.

38. SECLI, MAI MULT NU SE POATE

Și iată-ne la Seclì, unde parohul, Don Antonio Campeggio, surâzător, plăcut, deschis,sincer ca
puțini până la el, mă invită stăruitor și pune lumea să mă aplaude în biserică. El insistă să părăsesc
apartamentul liber și singur al lui Salvatore unde mă simțeam minunat cu minunații Egidio,
Vincența, Claudio... și să mă mut la el în parohie. Eu încep să mă vait, să plâng ca prostul, Don
Antonio se sperie....Mă oboseam de prea mult bine, de prea multă iubire, de prea mult respect, de
parcă ar fi durat o veșnicie. Oh, și ce rău îmi pare acum !
Cu tinerii din Seclì, o comuniune totală, dusă la paroxism, când le declar dragoste eternă.
Giuseppe Spada mă duce să vorbesc la școli la toate clasele, mă umple, el singur, de cadouri și de
bani, Maria Bongiorno vrea o Evanghelie de la mine; parohul mă pune să vorbesc între sute de
buchete de flori puse în fața statuii Fecioarei, era să cad peste ele... A fost un delir și acolo....Nu știu
câte inimi ar fi trebuit să am, ca să le las între buchetele de flori, de lacrimi și de aplauze primite de

9
Ioan Floca, n.1928- +2 iunie 2006 .A trecut le cele veșnice în Sibiu, diaconul și profesorul de teologie, Ioan Floca.
Studii la Liceul teoretic „Aurel Vlaicu” din Orăștie (1939-1947), apoi la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1947-
1951), cursuri de doctorat pentru Drept bisericesc și Administrație la Institutul Teologic din București (1951-1954),
Facultatea de Științe Juridice și Administrative a Universității din București (cursurile fără frecvență, 1956-1961,
diploma 1962), doctoratul în Teologie la București (1969), iar în Științe Juridice, la Cluj (1980). A ocupat diferite
funcții administrative în cadrul Institutului Teologic din Sibiu (1954-1968), consilier economic la Arhiepiscopia
Sibiului (1968-1970), asistent la „secția practică” la Institutul Teologic Universitar Sibiu (1970-1971), apoi profesor
titular la catedra de Drept bisericesc și Administrație (1971-1998); diacon (1971), arhidiacon stavrofor (1976);
participant la câteva Congrese Internaționale de Istoria Dreptului. Lucrări: Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă
Română (Studiu istoric-canonic), Sibiu, 1969 (teza de doctorat în teologie); Drept canonic ortodox, legislație și
administrație bisericească, 2 vol. (1990); Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii (ed. I, 1991; ed. a II-a,
1993).(din internet).
 134

la acei minunați oameni din Seclì, încurajați de paroh-altă raritate- care m-a umplut de aplauze și de
bani.
Pe 24 seara, mare cină la familia lui Salvatore Congedo, cu care cânt și care cântă în cinstea mea.
Dar, oare, care zi nu a fost luminată de amici ce veneau zilnic din toate părțile, zeci, sute, mii,
Dumnezeu mai știe....Antonio Mergola, zilnic, cu grupul din Casarano... Zile și sentimente de rai.
Care, ca toate raiurile, nu putea dura. Pământul de după alungarea lui Adam din Rai nu e ospitalier
pentru raiul cel veșnic. Trebuia să-i pierd, trebuia să nu mă mai pot bucura de ei, nici ei de mine....
Pe 25 aprilie, spre Neviano.

39.NEVIANO.ȘI VIITORULCARABINIER.
Din fabulosul grup de tineri din Neviano cu care m-am rugat, am cântat, meditat, jucat,
Fausto Rizzo, nepot al Terezei Greco, a venit apoi să stea cu noi la maici o vreme; Teresa Greco
și Sansò Raffaele, de o iubire și apropiere sufletească din nou paradisiacă, mi-au dat toate îngrijirile
pe care omenește le poți avea de la cineva.
Antonio Bernardi, de a cărui soartă m-am ocupat apoi, era missin. Grupul de missini era adorabil,
deși politica acestor copii, de orice culoare, era ca o joacă. Îl consider totuși fiul meu, chiar dacă l-
am pierdut din vedere. Mămica lui, tot din marea familie Greco a fost mereu sora mea.Iar fratele,
Michele, alt frate. Depărtările fizice nu despart inimile, dar despart destinele, ceea ce face parte din
blestemul pământului. Și de aci, i-am pierdut pe toți. Don Vincenzo Antonazzo, un paroh care nu
mă bagă absolut în seamă; stau popândău pe scaun în fața altarului, tot timpul, și nu-mi aruncă nici
măcar o privire. Îmi dă un program de formă, e adevărat și predicile la toate Liturghiile, dar rece și
distant.
Ei bine, nu a fost așa. S-a încălzit repede, m-a re-invitat, după ce totul s-a terminat, iar tinerii din
Neviano, altfel decât ceilalți, mi-au dat un tip de iubire și admirație ce, și de data aceasta întrece
orice cuvânt: Vincenzo Chirivi mare ”comunist” mă invită stăruitor la cină; Bianco Marzo,
președinte CIF, adică al centrului italian de femei era comic căci el era bărbat. Dar ce stimă, ce
iubire, ce atenție mi-a putut da, el cu tot grupul de dame !La acea vreme nu existau complexele
egalității care fac ridicolul zilelor noastre. Ridicolul era mai mult comic, când nu era tragic.
Cristina, Concettina Cartani, Rosalba Greco sau Paola Malorgio și încă vreo zece,cu soții și
logodnicii lor pe care îi nedreptățesc ne-numindu-i, n-aveau nevoie să mai învețe de la mine iubirea,
smerenia, dulceața sufletească, încrederea și alte mii de virtuți. Pe paroh îl descopăr ca timid și
curios. Îi explic totul despre mine și se entuziasmează. Lumea mă adoră din ce în ce, el e mulțumit,
mă laudă în public. Dragostea reciprocă pe care o experimentez aici ne face să devenim din ce în ce
mai uniți și mai fericiți împreună
 135

-Eu sunt în voi și voi în mine ! le strig, explicând și aici, în alți termeni, unitatea neamului omenesc,
salvat de Cristos.
-Cristos a înviat, adevărat a înviat! Acest salut pascal nu-l știau, l-au învățat de la mine. Un alt
motiv de entuziasm.
Întâlnirile cu tinerii se desfășoară în fiecare seară, ca peste tot, dar sălile, biserica deveneau
mereu neîncăpătoare, căci se adăugau, seară de seară, grupuri din Tuglie, Seclì, Aradeo, Casarano,
și alții...Primesc scrisori de dragoste și manifestări zgomotoase de iubire. Dar dintre toți tinerii, am
reușit să păstrez legătura numai cu Antonio Bernardi, care a ajuns un bun carabinier. L-am luat cu
mine în Elveția, în misiunea de Paști, să-l scap de o urâtă ispită. A reușit. Mi-a scris o scrisoare cu
un sentiment de recunoștință unic și o fotografie a lui în timpul misiunii. Era convins că eu i-am dat
curajul să-și înfrunte cariera de militar. Mama lui mă adora. Rudele lui, Greco, Bernardi , la fel.
Din păcate, de câțiva ani i-am pierdut din vedere. Și rău ce-mi pare acum !
Făceam pe durul în anumite predici, dar cred că oricum erau pline de har căci mă sorbeau
din ochi.
Eu peroram, ei:
-Ești un înger, ești un sfânt!!!
Vai, mie.
De luni 28 până pe 30 aprilie se adaugă la misiunea mea și Maica Lodovica în persoană, care vine
de la Roma și adaugă mesajul Inimii Neprihănite și al Fatimei care îmbogățește enorm conținutul
marian al misiunii.Multe fete au dorit să o urmeze. Din păcate n-au avut chemarea necesară. Dar
încercarea a fost utilă tuturor.
Dragostea dintre noi era minunată, dar eu niciodată nu m-am simțit, nici comportat, la înălțimea
situației. Așa apare și din notele mele din jurnal. Mă plângeam de oboseală, mă plângeam de
mâncare, de cald, de frig, de gălăgie, ...Doamne, cum face omul care se mai crede și inteligent, să se
plângă de prea mult bine !? Antonio Mergola, zi și noapte la dispoziție cu mașina proprie, Congedo,
idem, cu mașina lui. Toți veneau cu mașinile la orice oră. Aș fi putut să mă împart în zece, ca să
merg cu fiecare. Până și comuniștii locali mă invită la o discuție academică. Sigur, pe ei îi deranja
până și prezența mea de refugiat din lagăr, nu numai conferințele mele implacabile, în care ca și
acum , ca și totdeauna, n-am găsit decât răul absolut în sistemul comunist.
Teresa Greco le face teorii la cei veniți din afară: Lăsați-l pentru noi, ce tot veniți voi ?
O cert. ”Ei iubesc meditația, nu sunt Marte, ci Marii”. Dar Teresa era încântătoare. Am pierdut-o, cu
anii ce au trecut. Ah, durerea este de nedescris. Zilnic, fie ea, fie Egidio din Aradeo, fie Mergola ori
Congedo și alții,mulți ca nisipul mării...toți sunt cu mine, ca Marte ori ca Marii.
Pe 1 Mai misiunea se mută la Copertino. Despărțirea de Neviano, impresionantă.
 136

Un băiat îmi înmânează o foaie, pe care scrisese câteva rânduri. Iată-le:

”Padre Lino, sunt Antonio. În seara aceasta pleacă Madonna della Pace. Și mie îmi pare nespus de
rău. Îți mulțumesc pentru afectuozitatea ta. Te iubesc tare mult. Sper că te vei întoarce între noi, ca
să lăudăm împreună pe Maica Domnului.” semnat, Antonio din Neviano.
Am lăcrimat. Dar nu l-am mai văzut niciodată. Și acum nici nu mai știu cine era. Ce rău îmi pare !
N-am ce face. Numai în Rai, nimeni nu mă va mai despărți de nimeni și de nimic. Așa sper.

40.COPERTINO UNDE ZBURĂM CU TOȚII

Ne îndreptăm cu carul sacru și procesiunea spre Copertino.
Dar, în acest alt minunat orășel, patria sfântului zburător, nimeni nu mă știa, ori nimeni nu
mă anunțase. M-am simțit mai departe de amici, dar mai aproape, geografic, de Manduria, mon
premier Amour, cum zicea Donna Rosa Romano Pasanisi.
Oricum, și acolo intru în rol. Eram în plus, nu am știut imediat motivul, dar eram, ce să vezi,
predicatorul oficial, așa că....preoții, începând cu sanctuarul de la ”Grottella” dedicată Sfântului
Iosif de Copertino m-au introdus ”pe lângă”. Primele două zile n-a mers prea bine, dar apoi, seară
de seară, după Missa din biserica mare care devenise neîncăpătoare, s-a întâmplat ca și la Manduria.
Publicul a devenit din ce în ce mai numeros și mai atent, până la paroxism. Se mergea într-o sală
alăturată, la ”monache”, niciodată suficient de mare. Se începea meditația și conversația la orele 18,
se termina invariabil la 12,sau 1 noaptea. Nu pleca nimeni. Erau ochi și urechi, în adorație și în
conflict, copii de 4-8 ani, doamne, domni și domnișoare de toate vârstele și categoriile sociale, și
bătrâni de 90 de ani. Toți la fel: o singură minte, o singură iubire, un singur suflet. Un soț îmi
povestea hazliu cum soția îi venea zilnic după 1 noaptea, cum nu se mai întâmplase vreodată și suia
treptele tiptil cu pantofii în mână ”să nu ne deranjeze”. Dar noi o auzeam, eu cu copiii, căci și noi
am venit de câteva ori. Dar ea nu a lipsit niciodată.”
Doamne, nu-mi vine să cred, nici azi, cum a fost posibil acest miracol. Sunt fericit că și de
aici păstrez înregistrările și ceva fotografii de mare preț pentru mine.
Gestul de a zbura al patronului orașului, San Giuseppe, și incredibila concentrare a mulțimii la
discursurile mele mi-au dat lumini noi, la care nu ajunsesem până aici. Missele zilnice de la 9 și de
la 17, conversațiile de la radio la orele 10, școlile până la orele 13 mi-au dat ocazii să reiau toată
teologia, toată mistica, toată istoria muzicii sacre și a religiilor, ca să nu mai vorbim de temele de
istorie, comunism, temperamentul popoarelor și riturile creștine și necreștine....Pe 6 mai mergem în
grup, cu Egidio Salvatore și amici din Copertino la Manduria și Martina Franca. Ploaie, dragoste,
surpriză, mese întinse, cadouri, sarmale românești de la Ileana Bavila.
 137

Vincența lui Egidio Giancane avea o fantastică dexteritate în a mă răsfăța. Copiii ei, în tăcere, ar fi
stat ore întregi cu mine, împreună. Dar din Copertino, Annunziata Scatigna mi-a dat cea mai mare
căldură a dragostei, cu ochii, cu felul ei de a mă apăra și proteja. Am dorit să o văd de atunci mereu.
N-am mai văzut-o niciodată ! Preoții, la început perplecși, se deschid, mă invită la masă, nu se leagă
de Missele mele, căci extazul lumii de toate vârstele acoperea totul, sub privirile blânde ale
Fecioarei din frumoasa statuie.
Pe 7 mai cineva îmi pune la dispoziție o bicicletă cu care, de la miezul nopții încolo, pentru
cam o oră pe noapte am luat la rând străzile orașului, trecând și pe alături, la Leverano, Galatina ,
uneori printre haite de câini care nu s-au legat întru nimic de mine, dar acum, cu mintea de pe urmă,
înțeleg inconștiența mea de atunci....Nu am văzut niciodată patul înainte de 2 noaptea. Dar la 6 eram
în picioare, pentru primele spovezi și Missae.
-Când te odihnești? mă întreabă.
-Mă odihnesc în cei ce mă iubesc și mă vor !
Casaranezii vin de departe, seară de seară, și ei. Vor să fie pe veci împreună cu mine, cu Gigi și cu
Maicile noastre. Eliza cu familia au rămas până azi. Ceilalți s-au pierdut din cauza geografiei, și a
răutății societății, nu a inimii.
Continui să le țin conferințe, le vorbesc personal, îi mângâi. Toți au suferințe din partea
părinților sau copiilor, sau rudelor, pe care nu vor să le spună la preoții lor, cine știe din ce
cauze...Dar multe sunt suferințe stupide și diabolice. Părinții lui Salvatore, de exemplu nu-și lasă pe
fata lor să vie la mine cu grupul că ”trebuie să-și facă lecțiile”, deși ea e premiantă iar cu mine
învață lucruri mult mai importante.
Acolo, cu ei, la Copertino, unde se întâlneau cu toții, din toate orășelele, venind pentru mine
să mă urmărească, am descoperit greșala mea de până atunci: aceea de a menține lanțul dragostei
chioare. Ce însemna asta ? Să nu prea bag în seamă pe cei ce mă iubesc și să iubesc cu ardoare pe
cei ce nu prea mă bagă-n seamă. Aceasta este greșala în iubire a majorității oamenilor de pe Terra.
Din acea zi am început să mă întorc la cei ce mă iubesc, la cei ce aleargă după mine; descopăr
misterul iubirii lor, las în pace pe cei ce-i iubesc eu întâi, dar sunt mai indiferenți. A răspunde cui te
iubește este descoperirea ursitei: chiar dacă această iubire de răspuns nu e instinctivă, nici
răpitoare, ci gândită, rațională, forțând voința. Este amiciție, care nu dispare ca iubirea înflăcărată.
Așa înțeleg pe Salvatore Congedo, care seamănă destul și cu fratele meu, (născuți în acelaș
an și zi) dar și cu Gigi. Acești născuți în vară nu te iubesc pentru ei înșiși, ci pentru a te servi pe
tine!
-Te privim ca pe un Iisus, îmi strigă unul din mulțime.
-Da, pentru că nu vezi păcatele mele, zic eu, făcând pe smeritul.
 138

-Predica și slujba dumneavoastră fac minuni.

-Da, pentru că trupul meu astral împarte afect, zic. Dar nu e tot.
Ce poți să mai zici ?
La Copertino, comuniștii îmi devin prieteni în masă, deși eu nu mă opresc în a denumi
comunismul ”bestia satanică”, de dimineața până seara !
Oricum, la Copertino, misiunea a durat 10 zile, nu 6-7 ca în celalate locuri. Și a atins un paroxism
superior altora. În ultima zi, ca peste tot, sosește episcopul, Antonio Rosario Mennonna, cu care
concelebrăm. Întâmpină cu un zâmbet profund și misterios laudele mulțimii și ale preoților la adresa
mea. Eram cu toții pe soclu, în fața basilicii mari. Se uită la noi roată și zice în fața tuturor
-Sunt mulțumit. Știam. Don Lino e Don Lino!... Și preoții care nu voiau să-l primească !
Ah, ce ghiață în jur ! Ce penibil m-am simțit !
Am reacționat imediat.
-O, nu! Cred că glumiți, Excelență, au fost minunați !
Știa el ce știa. Dar tot a vrut să le dea peste nas.
S-a terminat totul în frumusețe. Dar, spre deosebire de toate celelalte orășele, nimeni nu s-a
îndesat dintre preoți să-mi dea oferta cuvenită. Era de datoria Decanului. Dar sunt sigur și azi că a
fost o neînțelegere. S-a auzit mai apoi că suma a fost vărsată la Curie.
Eu am plecat cu prea multe cadouri și oferte de la episcop și de la popor, ca să mă plâng. Totuși,
punând totul cap la cap....
Scriu în jurnal: ”Se pleacă imediat la Nardò. Nu am răgaz să-mi iau rămas bun de la preoți;
nu primesc nici o liră, dar, parcă aș dori să nu-mi dea nimic, pentru ca misiunea mea la Copertino
să fie într-adevăr gratis, total gratuită”.
La 9 mai mă despart greu de Salvatore Congedo. Fac însă pe supăratul și pe omul rece și
indiferent. Acest copilaș, fanciullo, cu spiritul lui de dedicare, ca al lui Gigi, de fapt, a făcut pentru
mine orice. Ca un îngeraș păzitor, cu care, pe lângă toate,m-am mai întrecut să fac și kilometri de
bicicletă până la mare și pe aiurea.
Din fericire, de el nu m-a despărțit viața, până azi, în 2021.

41.ÎNCORONAREA MISIUNII, LA NARDÒ.

La Nardò unde Sărbătoarea se desfășura de la 11 la 25 mai, așa ca Misiunea mariană să se
concludă în glorie în chiar capitala Diocezei, slujind și predicând episcopul și mulții invitați
episcopi și cardinali prezenți aproape zilnic, nu prea am avut multe de făcut. Prima noapte o dorm la
Aradeo, la Egidio, care cu o disponibilitate pe care eu o chem ”de vară”, că e născut în august,mă
poartă oriunde și ai lui mă înconjoară cu o iubire imensă. Dar la Nardò aveam iubirile vechi, din
 139

1977, preoții frați, Giuseppe și Antonio Raho care mă admirau. Slujesc Missae dragi în parohia lor
și reîntâlnesc o lume care mă iubește și mă ascultă cu devoțiune. Madia Cazzante, cu care voi
rămâne veșnic prieten și frate, se arată mai stăruitor, împinsă de mama ei, minunata Gina Lubello,
bună cântăreață, desăvârșită artistă, care de mică s-a odihnit pe genunchii marelui tenor Tito
Schipa. Toată familia lor de copii și nepoți, o minune de dragoste pentru mine, de care viața nu m-a
despărțit. Cu Vito, nepotul, am realizat aventuri în Europa de est eliberată.
Stau până la 1 noaptea la cină cu primarul din Seclì care nu voia să se mai despartă de mine. Și
invers.
Pe 13 mai, țin o predică teribilă contra Comunismului, indicând Fatima ca remediu. O masă
de discipoli din tot Salentul, veșnic cu mine.Nici Mgr. Nicola nu mă slăbește. Pe 15 mai, seara,
slujesc o mare Missă bizantină la Tuglie, foarte reușită, cu mare participare de lume, amici veniți
din tot Salentul. Vin până și comuniștii din Copertino, în grup mare.
-Ce fascinație ne aduci în suflet, Padre, îmi zice un Preside, un Director de școală din Nardò
care mă pupă zicând: ”sunteți un harismatic, nimic de zis”.
-Da, sunt, îmi zic. Fascinația mea vine de la Spiritul Sfânt. Nu e meritul meu, nu mă
comport la înălțime. Dar Domnul îmi dă o șansă !
Fetița Bernardette ar vrea să vie mereu cu noi. Nu o lasă taică-său, Benito, o bate mereu.
Nu are voie să vorbească cu nimeni. Dar o va putea opri mereu așa ?
Și, cum am zis, misiunea mea se termină în glorie, la Nardò, în concelebrare de episcopi,
zeci de preoți și toate autoritățile în pompa magna în piețele minunate ale bătrânului oraș care mă
ospitase cu identică iubire în 1977 și 78. Plec cu marea dorință de a scrie câteva pagini dar și cu
bucuria de a fi săvârșit un apostolat plin de Har și adevăr.
În vise, mereu nostalgia Bistriței și a manuscriselor lui tăicuțu, pe care le voi putea tipări
aproape în întregime în 2021, dar care atunci îmi lipseau, ascunse sub Cortină.
Pe 16 mai merg la Casarano, unde după somn și odihnă, am o frumoasă conversaație finală
cu toți discepolii. Dar seara, amicii mă vor la Aradeo, unde Maicile vor o slujbă specială.
Superioara mă ia cam așa:
-A trebuit să cerem permis parohului, dragul nostru Pater Linus. Știți, este un om foarte
limitat, ce putem face ?
-Ce s-o fi băgând în treaba maicilor, zice o alta.
Mda. Don Luigi Lega s-a comportat corect cu mine. Am slujit aci cea mai reușită slujbă bizantină a
vieții mele, în Occident. Dar numai pentru că era Episcopul Mennonna. Și numai pentru că Don
Luigi avea ambiția să ofere lucruri și gesturi inedite, invitând, de exemplu pe durata misiunii tot
felul de episcopi și cardinali prieteni, ceea ce a diminuat apostolatul meu pentru tot publicul. Iar
 140

după ce s-a terminat totul, nu am mai văzut biserica pe dinăuntru. Tinerii și multă lume din Aradeo
mi-au rămas aproape, dar pe multă am pierdut-o tocmai din motiv că nu am mai avut un loc public
de întâlnire. Eu nu l-am judecat, dar cuvintele stareței mi-au dat de gândit.
Maicilor, și amicilor din Aradeo, destul de mulți în seara aceea, le-am oferit o Missă
bizantino-libaneză, luând textele în italiană din liturghierul pluriritual pe care-l țineam mereu cu
mine.
Am plecat spre Roma pe 17 mai, învăluit într-o supremă dragoste care se revărsa din inimile
lor, ca și dintr-a mea pentru ei.

42.DRAGOSTEA DISPREȚUITĂ ESTE RĂZBUNATĂ DE SUS.

Contra predicilor ”detașării” și a evitării prieteniilor în munca apostolică, ținute de invidioși sau de
oameni seci la inimă și la creer, eu mi-am răspuns deja în tren, pe drumul de întoarcere: ”A
disprețui și a fugi de dragostea umană, când ți se oferă și când îți place, când te simți bine și-ți dă
ghes în apostolat, pentru că e paternă, filială, frățească și îngerească, uneori chiar pasională, nu e
oare un masochism, o perversiune ?
Am dreptul la o ”soră” sau un ”frate” cum zice Apostolul, sau sunt chemat la detașare absolută ?
Chemarea la detașare de persoane umane care te iubesc și le iubești nu este o chemare creștină, ci
atee, perversă, falsă, nici măcar iudaică sau păgână. Ea s-a introdus în creștinism, demonizându-l,
până mai ieri și a fost măturată de realitatea naturală a vieții necontrolată de birocrații curiilor
bisericești. În Athos, iubirea se ascunde și ajunge foarte departe, până la nepermis. Așa le trebuie !
Athosul fără femei, fără societate, fără apostolat și cu fanatismul orb ce-l caracterizează, este cel
mai nepotrivit loc de mulțimi botezate de pe pământ. Dar acest adevăr, întrevăzut în cele trei
călătorii ale mele din 1977,79 și 83 a devenit certitudine pentru mine după 2013.
Concluzia este aceea pe care am pus-o în titlu: iubește, dacă poți; oricum, lasă-te iubit și tratează pe
cine te iubește -ca și pe cine iubești și nu te bagă-n seamă- cu mare delicatețe și stăpânire de sine.
Ca să se termine totul cu fericire. Altminteri, dragostea disprețuită este răzbunată de sus. Și totul se
termină groaznic.

43.QUOD LICET JOVI, NON LICET BOVI

Pe 17 mai, la orele 16 sunt la Roma.Se programase grevă, dar se anulase. Așa că nimeni nu
mă aștepta la gară, căci nu aflaseră că totuși veneam. Jumătate trenul era plin de bagajele mele, între
ulei, paste, vinuri, dulciuri și bunătăți pe care numai Puglia ți le poate oferi. Și cu buzunarele
doldora de bani, desigur că mi-a convenit un taxi până acasă, unde mânăstirea de pe Torresina mi s-
a părut o oază de paradis.
 141

A doua zi vin și maicile de la Torino, ba chiar și Gigi tot de pe undeva din Nord, cu obișnuita lui
figură surâzătoare, aparent distantă, indiferentă, dar fascinantă ca soarele de vară care adoarme orice
preocupare pentru ziua de mâine. Îi explic tristețea detașării mele de paradisul pierdut din Puglia. El
mă dojenește:
-Tu ești greu adaptabil; când îți faci un plan în cap, e greu să-l schimbi.
Și, ca să mi-o dovedească, mă ia cu el la Missa papală în piața cea mai importantă din lume. Acolo
înțeleg că Papa Woityla face liber și aplaudat tot ce eu fac contestat, invidiat și urât de preoți și de
înalta Ierarhie. Niciodată nu mi-a fost mai clară ca atunci spusa romanului: ”quod licet Jovi, non
licet bovi!”; deși în cazul bunului exemplu al Papei în a fi deschis, constructiv, inventiv, liber și
riscant ar trebui gândit exact invers.
Proverbul condamnă fără apel libertarea celui puternic de a face orice, în timp ce săracul, supusul,
abia are drept să trăiască. Dar de când am văzut că până și Treccani îl explică perfid, ipocrit și fals,
mi-am dorit să ajungă și boul să arate lui Jupiter că nu-i mai merge.

Pe 20-21 mai (1980), ne pregătim pentru hirotonirea întru preot a diaconului clandestin și
secret, Sergiu Streza. În lumina a tot ce am experimentat în cele 5 luni de fericire în Puglia acest
eveniment a fost gluma lui Dumnezeu care rîde de toți samavolnicii lumii acesteia. Am povestit-o
mai sus.
Trebuie să fiu drept. Și în Nord, de la Torino la Milano, Monza și Trentino până în Austria la
Bludenz, Bregenz și Constanz ”noi doi” am realizat misiuni minunate, am fost admirați și iubiți de
mulți prieteni, rămași legați de noi până azi; ce pot spune de Luxemburg, unde maicile lui
Schwester Mathilde Fischer, Lydia, Nicole și întreaga Comunitate ne așteptau ca pe aur ! Dar
acolo, din cauze obiective, nu am atins imensul număr de ființe cu entuziasmul lor nemăsurat pe
care l-am întâlnit în Puglia.
XXX
Tot restul anului 1980 și tot 1981 mi-au oferit și mie și lui Gigi fericirea de a repeta ceva din
frumusețea misiunilor deja realizate și povestite mai sus, reîntorcându-ne și fiind invitați cu
stăruință de miile de amici dar și de preoți, maici, călugări, toți, sub binecuvântarea minunatului
Mennonna, care, după cum este clar, înțelese misiunea, zelul, capacitatea și calitățile noastre; și a
fost cam singurul Ierarh care a știut să le pună la dispoziția păstoriților lui, dându-ne, cum s-ar zice,
Dioceza întreagă pe mâinile noastre. Așa că, fie la Manduria, Martina, Taranto, (acolo cu
bunăvoința Arhiepiscopului Motolese) ca și în cam tot Salentul unde amicii se lipiseră mai strașnic
de noi, am repetat novenele, quaresimele, missele solemne, missele bizantine, și tot concernul de
cântări, slujbe vesele, divertisment și iubire nemăsurată, de la o mare la alta și de la un sanctuar la
 142

altul, spre elevarea sufletelor. Faima noastră, evident, trecuse granițele Diocezei de Nardò, căci
atinsesem Ostuni, Brindisi, Lecce însăși, importante centre de înaltă artă și lungă istorie, dar mai
ales de ființe întru totul superioare din punct de vedere sufletesc. Când am ajuns cu misiunile prin
Calabria, la Cariati, Catanzaro, până în Sicilia, la Palermo, Catania, Caltanisetta si Siracusa,
autobuzele cu pugliezi au venit după noi. Și am continuat ruga, meditația, cântul și glumele,
fericirea de a ne iubi și pe țărmurile, sau prin luncile acelor minunate provincii.

Hai să mai dau și maicilor cuvântul, prin jurnalul lor precis și concis:
Jurnalul Maicilor.
30.3.81. Am început revista, Padre Giorgio tipărește adresele, iar Antonio și Sr Giovanna
manevrează aparatul care închide revista în nylon. Vittorio leagă pachetele. Seara părintele Lino
pleacă la Taranto.
2.4.81. Pr. Sergio a plecat la Aradeo-Lecce, pentru a predica de Postul Mare.
3.4.81.Am trimis revista și seara, părintele Giorgio a plecat în Calabria.
6.4. În absența Părinților, am început curățarea tuturor camerelor.
7.4. Seminaristul Antonio Mergola a plecat acasă pentru sărbătorile de Paște.
16.4.8 Joi Sfântă. 7.30, Liturghie celebrată de părintele Lacko
8.4. La ora 7.30 seara, Padre Lacko a sosit pentru Sfânta Liturghie și toate slujbele de Sâmbăta
Sfântă. Frumoasă slujbă, neașteptată.
23.4.81 Toți s-au întors, și părinții și seminaristul s-au întors. Au sosit 4 persoane din Casarano și
cu ei multă providență. Pentru a sărbători Paștele bizantin cu Părinții,astăzi, Joia Mare bizantină.
25.4. Am făcut privegherea de noapte în Sâmbăta Mare în rit bizantin. A venit lume să asiste la
slujbă, am oferit dulciuri, la 3 dimineața pe loc repaus.
26.4.81. Paște bizantin. Liturghie la 12.30 cu P Lacko și toți părinții noștri. Au venit și Onorabilul
Scalfaro, fiica lui și alte trei doamne. Îi oprim la prânz După-amiaza după Sfântul Rozariu pleacă
cu toții, chiar și doamnele din Casarano.
1.5.81. 1 mai, prima vineri a lunii, zi de retragere în meditație cu părintele PaoloHnilica, oaspetele
nostru.
Tema: credința, ascultarea, caritatea, detașarea, disponibilitatea și ascultarea de Sfântul Spirit.
Foarte simplu, practic.
3.5.81. Padre. Giorgio, Vittorio și Sr Stefania în parohia San Cesario, prima împărtășanie și
statuia Madonnei la invitația preotului paroh. O parohie foarte rece, indiferentă la problemele
religioase. Parohul foarte descurajat.
9.5.81. Padre Lino la Settimo pentru sărbătoare ca celebrant și predicator.
 143

12.5.81 Sora Stefania se întoarce la Roma cu Sr Giovanna și Padre Lino.

13.5.81.dată istorică memorabilă și dureroasă: 13 mai: aniversarea primei apariții a Maicii
Domnului la Fatima. La ora 17.40, Sfântul Părinte a fost lovit de două gloanțe de către un tânăr
turc. Acum este la spital la Gemelli unde a fost supus unei intervenții chirurgicale de 5 ore. Cele
două gloanțe i-au rănit intestinul. El a fost rănit la degetul arătător al mâinii stângi și la braț.
Lumea întreagă se roagă, credincioși și necredincioși, pentru Papa.
14.5. 81. Starea Sfântului Părinte, conform comunicatului medicilor, se îmbunătățește. În această
seară în piață, Sfântul Rozariu condus de cardinalul Poletti. (Am fost și noi).
16.5. Maica s-a întors.
17.5.81. Maica noastră, Padre Giorgio și Vittorio au plecat la Casarano-Lecce și în localitățile
vecine unde vor proiecta un film despre Fatima cumpărat de Mișcarea de Fatima pentru a face
cunoscut mesajul. Seara a sosit un preot spaniol care va sta câteva zile.
20.5.81.Părintele spaniol a plecat. * (vezi notele mele din acele zile.)
23.5.81 Padre Lino a mers la Ministerul Poștelor pentru o jumătate de zi mariană, a celebrat acolo
Sfânta Liturghie
24.5. 4 băieți au venit însoțiți de dna. Maria Rosaria să vorbească cu Padre Lino și să asiste la
Liturghie.
25.5. La orele 2 noaptea, Giorgio, Maica și Vittorio s-au întors de la Lecce
30.5. Padre Giorgio pleacă la Lecce.
20.6. Oaspeți doar pentru o zi, 4 români.
25.6.81, a sosit de la Casarano, doamna Elisa cu cei doi copii, domnișoara Maria Medello și
Antonio pentru slujbe și pentru ziua numelui lui Padre Lino, aducând ca întotdeauna atâta
providență.
26.6.81 slujbă nocturnă în Sf. Maria Maggiore cu Card Poletti. Până pe 27.
29.6.81. P. Giorgio a sosit cu fiul doamnei Vincenza din Aradeo.
4.7.81. De la Mattino- Lecce a venit o domnișoară să petreacă câteva zile cu noi.
5.7. P. Sergio pleacă în vacanță.
7.7.81. Doamna Elisa și copiii Luca și Ștefania cu dra. Maria Medello au plecat. Au fost de mult
ajutor. Oaspete,o doamnă poloneză.
8.7.81. Cu Antonio am terminat cotețul de pui, avem 20 de pui, trei curcani și iepuri. Plus fasole
verde
Bucurie: la prânz Padre Paolo cu doctorița poloneză a Papei. Aceasta i-a spus Maicii noastre să
scrie o scrisoare Papei, pe care o va duce personal la spital.
 144

9.7.81.Invitatul nostru este Mons. Aloisie Tăutu al Congregației Orientale. Este bătrân și bolnav.
Intenționează să se oprească la noi câteva zile, dar fiind prea departe, nu știm ce decide. Noi
suntem bucuroase să-l găzduim, cine știe, poate că se va recupera.
10.7.81. Un tânăr a sosit din Bosentino prin dra Adele cu miere, și fragi sălbatice care vor face
mult bine Sfântului Părinte. Tânărul a plecat dimineața foarte devreme. În timpul zilei, doctorița a
venit la prânz și am predat totul ei pentru Sfântul Părinte.
11.7.81 Antonio și Tonino au plecat; seara sosesc dna. Franca cu soțul ei din Casarano și au adus
vin și legume, mereu providență și chiar abundentă.
19.7.81. Maica, Padre Giorgio, sora Alessandrina merg la Sessa pentru documente. Pleacă sig.
Franca cu soțul ei.
21.7.81. Din Martina Franca Padre Lino a sosit cu doi domni.
23.7. Seara Padre Giorgio a plecat.
24.7. ore 5.30. Maica noastră a plecat la Fatima în locul onorabilului Scalfaro, care a fost reținut
din motive guvernamentale. La Fatima, congresul internațional al Armatei Blu.
Seara, soții din Martina Franca au plecat cu părintele Lino.
27.7. P. Sergio s-a întors.
31.7. Oaspeți, cei doi frați polonezi, Adam și Andrzej
5.8. Mama Lodovica s-a întors.
9.8 P Giorgio și P Lino s-au întors.
11.8.81 Astăzi, avem cu noi pe doctorița poloneză a Sf. Părinte, Wanda P. I-am dat pentru Papa un
pepene verde și legume din grădina noastră. Rev. Părinți au predat o scrisoare și câteva foto
pentru Papa.
16,8 81. Părintele Giorgio a plecat
17.8.81 Seara, a plecat și P. Lino. Maica în Polonia.
24.8.81.P Sergio a plecat la Streza pentru o conferință, apoi va merge la Settimo. Seara s-a întors P
Giorgio.
28.8.81 Au sosit rudele Părintelui Basilio și seara o familie cehoslovacă.
2.9.81. Tatăl părintelui Sergio a sosit din America. Pe 9 va pleca în România.
12.9.81 Rudele părintelui Basilio au plecat ; și dimineața P Lino și P Giorgio au plecat în Țara
Sfântă.
13.9, adorație cu părintele Sergio. idem pe 14, 15
20.9.81. După două luni de absență, Padre Lacko s-a întors și ne-a mărturisit și a slujit.
26.9. P Lino și P Giorgio s-au întors din Țara Sfântă. Sunt foarte fericiți, încântați pentru acele
locuri.
 145

27.9.81. Astăzi avem la prânz vreo douăzeci de tineri din Fidene. Dimineața au participat la Sfânta
Liturghie
28.9. Tatăl lui P Sergio a sosit din România.
29.9.81: A sosit și Donna Rosa.
30.9.81 Tatăl părintelui Sergio a plecat în America, unde locuiește.
2.10.81 P Giorgio a plecat la Torino.
6.10. Donna Rosa a plecat.
7.10.81, părintele Lino a plecat
17.10 P. Giorgio a sosit să participe la întâlnirea anuală. Prezenți episcopul Mons Alberti de
Spoleto, Mons. Franzi, Onor. Scalfaro și vreo 30 de participanți
22.10. Familia Mariani din Torino a sosit cu camionul și a adus o încărcătură mare de mere,
piersici, etc.
26.10 Au sosit 2 domnișoare din Casarano, pleacă pe 28.
4.11.81. Audiența papală de miercuri. P. Giorgio a dus statuia Maicii Domnului, Papa a
binecuvântat-o. Seara, P. Giorgio a plecat la Genova, duminică va fi la Settimo, apoi, timp de 10
zile, la Geralario.
6.11. Padre Lino a sosit înapoi.
11.11. Au venit la cină Episcopul Mons. Luna și Dl. Setz Degen. Episcopul celebrează Missa.
Seara, a sosit din România vărul lui P . Lino
19.11. P Lino a plecat
25.11 81. P Sergio a plecat.
27.11. 81. La cină Padre Paolo, P. Luca și un preot din Sacra Rota cu doctorița Putasca și o
domnișoară
1.12. Maica a plecat în Polonia pentru vocații.
9.12.81. P Giorgio și P Sergio s-au întors cu atâta providență din sud.
12.12.81 Mergând ca în toate diminețile să hrănim puii, ne-am trezit în fața unui masacru dezolant:
aproximativ 70 de pui și doi curcani de greutatea de 8 kilograme fiecare, toți morți, otrăviți și
eviscerați. Nu știm cine a făcut aceasta.
13.12.81 De la TV știri despre situația dramatică din Polonia. Aeroporturile închise, trenurile
oprite, unde este Maica noastră?
16.12. Suntem în deplină îngrijorare. Ore 14. De la Viena, un telefon de la Maica, va merge la
Torino. Coșmarul s-a încheiat.
19.12.81. Maica s-a întors la Roma bogată în experiențe din Polonia în timpul loviturii de stat.
Acolo situația este gravă; părintele Sergio ne expune pe Iisus și meditează cu noi Sfântul Rozariu.
 146

23.12.81. Pr. Sergio a mers la Sessa A. pentru a-și ajuta episcopul.

24.12. Seara de Crăciun, a celebrat P. Giorgio, totul minunat, calm și în intimitate. Colinde de
Crăciun cu multă bucurie.
25 de Crăciun, P. Lino și P Sergio lipsesc. Liturghia de seară foarte frumoasă.
26.12. 81. Sărbătoarea Sfântului Ștefan, nepoții părintelui Basilio au sosit din România.
27.12.81. Nașul lui Padre Lino sig. Cornelio a plecat în România, patria sa, după o ședere de două
luni la Roma.
31.12.81. La orele 11 Padre Giorgio expune pe Iisus. Facem adorație reparatoare.
Anul 1982.
1.1.82. Seara, P Sergio s-a întors.
2.1. Prima sâmbătă, Iisus este expus. Liturghia este celebrată de Padre Paolo Hnilica împreună cu
pr. Sergio. Apoi toată lumea la cină. La masă eram în 16. Padre Paolo a vorbit, ca de obicei,
despre Fatima, despre ateism și ne-a lăsat spunând să ne rugăm mult Maicii Domnului.
3.1.82 Au plecat cu toții, rămân doar rudele lui P. Basilio.
Seara, vine de la Aradeo, Anna Rita Ferramosca pentru odihnă; casa noastră este deschisă tuturor.
6.1.82 Bobotează. În Sf. Petru, consacrarea episcopală a 9 episcopi, inclusiv un român(Mgr.
Traian Crișan). Părinții noștri români invitați de noul episcop la prânz. Cu toții suntem mulțumiți
de această hirotonire, pentru că România nu a avut episcop. Românii noștri sunt foarte fericiți și
noi, unite cu ei, ne exprimăm bucuria.
8.1.82 P Giorgio a plecat. Construim un coteț de găini și pui mai sigur. Am cumpărat 5 găini
ouătoare, deja seara, avem un ou. Nepoții lui P Basilio au plecat.
10.1.82. Avem 4 ouă. Padre Lacko a venit pentru spovedanie și slujbă.
11.1 Anna Rita Ferramosca a plecat.
16.1. Întâlnirea de rugăciune la biserica Stigmatelor.Maica noastră a meditat rozariul, biserica
plină ochi. Liturghia de seară. Înainte de aceasta, P Sergio l-a expus pe Iisus. Astăzi ziua de
naștere a lui Vittorio. A cumpărat dulciuri și Maica a oferit o sticlă de vin dulce care lui îi place.
21.1. 82. Părintele Sergio a plecat la San Remo, unde părintele Giorgio îl așteaptă pentru a
celebra Liturghia bizantină. Apoi continuă spre Milano și acolo o altă Liturghie bizantină.
25.1.82. Seara P Giorgio și P Sergio s-au reîntors.
30.1.82 P Giorgio in Fidene în misiune, pentru o săptămână mariană.
3.2. P Sergio in Fidene pentru mărturisiri, pentru a-l ajuta pe P. Giorgio.
7.2.82. La cină, Onor. O. L. Scalfaro și fiica sa.
16.12. Dr. Putasca vine cu fiica sa.
11.3.82. Părintele Sergio a plecat cu Onor. Scalfaro și fiica sa, Mariana, la Paris.
 147

44.REGINA NOPȚII SCHIMBĂ MACAZUL:

RUFFANO, 1982.
Și iată că, într-o zi de ianuarie, 1982, pe când slujeam la Casarano, primesc un telefon stăruitor
de la… Ruffano. Chiar de la Decan, bătrânul Don Vittorio Pettese, care mă invita cu căldură și
stăruință ”să-mi desfășor talentele și bogata mea experiență” și-n minunata lui parohie din orășelul
latinului Ruffo, militar de meserie.Nu cunoșteam acest vechi orășel, ascuns ca un diamant printre
bogățiile antice ale Pugliei străbune.
Cine-și putea închipui că tocmai aci, într-un ungher ascuns al Peninsulei se va desfășura
misiunea mea supremă, care m-a dus la maximul de glorie și la marginea prăpaastiei, unde m-ar fi
așteptat arderea pe rug, dacă nu mă salvau vremurile! Aventurii de nedescris, întâmplată mie aici și
celor peste 6000 de prieteni și frați, protagoniști alături de mine ai acestei aventuri, i-am dedicat o
carte în trei volume, cu lux de amănunte, scrisă atunci, imediat, spre mărturie și aducere aminte.
N-am publicat decât primul volum, al predicilor și al conferințelor. Aici mă voi rezuma să
descriu numai vârfurile de foc ale acestei sublime misiuni, precum și cele în care am fost adorat mai
tare și urât mai mult. De fapt aci n-a existat indiferența sau răceala cuiva. Totul a fost exprimat la
superlativ: și iubirea și ura, și lumina și nebunia, deopotrivă.
Protagoniști au fost 6000 de suflete. Dar sufletul mișcării în care a primat mai ales revolta, întru
apărarea mea, au fost câteva zeci de amici fraterni absoluți, care și-au dat totul pentru mine și și-ar
fi dat poate și viața: Celimanna Meraglia; Donna Lucia Quarto Colosso in Pizzolante, cu
augustul dânsei soț ; Mama și fiicele, cele 6 Dame, nobile, Pizzolante; mama Fiorito și cele 6 fiice
ale dânsei ... Vilma Leva cu mama ei minunată, Giulia și toată familia Leva, personalități ale
orașului; Salvatore Corvaglia, Luigi Frisullo, Rocco de Pasca, Iolinda și soțul Guglielmi, Maria
Settembrini cu Carmelo Gravante și fiii; Ennio Licci cu toți prietenii, missini pe vremea aceea;
Luciana Pronterra cu Fernando, soțul ei și cu toată familia; Abel de Pasca, Antonio De Pasca,
(Uccione), Lucia Campanella, Antonio Orsi, Angelo Pagliara de binecuvântată amintire, femeile
Josefine, Rizzello, toți cu familiile și prietenii lor, Giovannino Vincenti, care mi-a oferit casa lui
în ultima seară, și mulți prieteni cărora le fac mare nedreptate în a nu-i numi aici, deși și ei și eu
știu cât ne iubim.Toți, însă, contra unei singure femei, domnișoara bătrână Rosa Morello care a
întors pe dos întregul orășel, susținută de bătrânul paroh. Dar vina pentru tot răul ce s-a verificat
acolo o are un singur om: episcopul Mario Miglietta et&, nomina odiosa, care cu obișnuita
răsucire oportunistă, specialitate, aceasta, a multor episcopi și ierarhi, a creat și întreținut până după
 148

moartea lui durerea, lupta, războiul nevăzut într-un orășel de vis, care ar fi meritat încoronarea
regală a întregii populații.
XXX
În acest orășel, Dumnezeu m-a trimis ca semn și m-a scos ca bici. Totul a început cu insistența
bătrânului preot la telefon:
-N-am vrea să renunțăm la prețioasa Dv. predicare. Acceptați să veniți cel puțin pentru o
săptămână, la începutul lunii februarie, opt zile de misiune în cinstea Inimii lui Isus.
Puteam să-l refuz, în climatul acela de iubire supremă care mă învăluia în toată Puglia, ba chiar în
toată Italia? ?
Dar bătrânul Don Vittorio era bolnav deja și, când m-a văzut, mi-a cerut să fac totul, pentru că
nu se mai simțea în stare. Și am devenit de fapt Vice-paroh de facto nu de drept, ca întotdeauna în
viața mea..
După 2-3 zile, ”biserica mamă”, deja mare și plină, s-a umplut dincolo de închipuire și,
întorcându-mă în a treia zi din vizita la bolnavi, l-am găsit pe vicarul, Don Giuseppe Stendardo,
implorându-mă în numele Episcopului, Mario Miglietta, să rămân la nesfârșit, ca înlocuitor al
preotului paroh, care fusese internat pe o perioadă nedeterminată. Culmea era că nu am vroiam să
rămân. Dar toți au insistat. Și am rămas.
Restul s-a petrecut ca într-un scenariu aranjat dinainte, scenariul iubirii supreme. Mă adorau
deja: în biserică, în piețe, în baruri, în familii, acasă și departe de casă, în cimitir ... Da, pentru că m-
am dat lor cu totul, fără cenzură, eram „preot paroh”, făceam totul și făceam din plin, așa cum
nimeni nu a văzut vreodată pe acolo și așa cum nu am avut niciodată ocazia de ”a face”, nici
înainte, nici după aceea. Deja nu făceam nimic în treacăt, deja acționam mereu de parcă aș fi rămas
pentru totdeauna în acel loc, dar aici, realitatea a depășit orice scenariu imaginabil.
Am început cu predicarea asupra ființei domnești, imperiale, a Omului, care aprindea lumini și
flăcări în suflete, flăcări de onoare și de elevație.
”Sunteți regi, nu proletari; sunteți Domni, nu altceva. Sunteți, suntem mici Zei, în devenire.
Datorită Învierii lui Cristos”!
Ce elementare proclamații ! Și totuși, de ce au aprins un foc ce nu se mai văzuse ?
Au urmat ceremoniile mistice: Liturghiile mereu solemne, Missa solemnis latina, Liturghie
bizantină, deja pe 6 februarie. Apoi procesiunea cu Inima lui Isus, triumfală pentru Inima lui Isus și
pentru inima mea, pentru că i-am învățat să spună alternativ, la semnul păcii: ”ne vom iubi pentru
totdeauna în dragostea lui Iisus Cristos”. Au urmat ”Orele sfinte”, cu binecuvântări euharistice și
diverse procesiuni ale altor preoți din alte parohii în „a noastră”. Succesul meu a fost atât de colosal,
diferența de afecțiune pe care mi-au arătat-o miile de oameni adunați în comparație cu alții, mult
 149

mai pronunțată decât în alte părți, m-a făcut să fiu urât de preoții Diocezei Ugento cam de la
început. Desigur, ei nu se întrebau dacă și ei, personal, dădeau mulțimilor dragostea, atenția,
onoarea, veșnicia de iubire pe care le dădeam eu.
'' - Telefoanele către Episcop și în Curie zbârnâie veșnic împotriva Dv. cu aceeași întrebare:
când trimiteți acasă pe românul acela?"
Dar Vicarul Foran era de partea mea și episcopul, tot așa. Aceasta a fost prima fază, a încrederii cu
seninătate.
Aveam multe înmormântări și, în timpul fiecărui cortej, adăugam rugăciuni bizantine sau
inventate. Toate sugestive și cutremurătoare. Cântam cu banda muzicală. Mă urmăreau cu
ardoare și cântau și ei. Binecuvântam în dreapta și-n stânga. Transformându-le, îmi spuneau ei,
chiar și înmormântarea în sărbătoare și poezie. Astfel, oamenii care, în general, nu participau
decât la înmormântări, umpleau și bisericile și procesiunile în care slujeam, ca să vadă și să audă
ce nu se mai văzuse.
Nici azi nu înțeleg ce făceam special, decât meseria de preot !?
Dar culmea succesului și a recunoștinței am avut-o în baruri, restaurante, cafenele, în care
nimeni nu intrase vreodată să binecuvânteze, să încurajeze, să pună pe jucătorii de cărți să spună
o rugăciune, (eventual ca să câștige), sau să-i învăț filozofia comică a cititului în cafea.
Marele succes însă a fost vioara. Petrecerile de nuntă și de botez pe care le-am sărbătorit cu
ei au fost atât de numeroase și niciuna nu a fost scutită de tangourile mele, tarantelele, cântecele,
horele și sârbele de tot felul.
S-au suprapus discursurile inițiatice, zodiacul, istoria religiilor, clasicii muzicii, diapozitivele
de artă. Lucrarea misionară în parohie a fost atât de completă, cercul a fost atât de rotund încât
toată lumea, de la Episcop până la ultimul credincios, mi-a spus cu un singur glas: ”rămâneți,
Padre, rămâneți cu noi”.
Dar a existat și o altă voce, la fel de unanimă, dar de semn opus: aversiunea până la ură
împotriva „signorinei” Rosa Morello, secretară a preotului paroh, care de zeci de ani era
adevăratul paroh și ar fi continuat să o facă pentru totdeauna. Din prima zi, spovedaniile,
convorbirile cu toată lumea, fără excepție, (în afara bătrânei Irma Gravante) începeau cu o
plângere, o imprecație, un blestem împotriva acestei ființe. Acum, după decenii de meditație
asupra faptelor, îmi dau seama că vina acestei femei, în afară de aroganța ei, a fost aceea a
dorinței de a disciplina parohia ca în 1800, unde fiecare gest imperfect era pedepsit, fiecare fapt
era cenzurat, unde inegalitatea socială, sexuală sau educațională era consacrată printr-o lege
implacabilă, în stilul castelor indiene. Ea aplica ceea ce învățase Don Vittorio în vremurile
Sfântului Pius al X-lea, dar numai părțile negative, pe care Biserica milenară le-a consacrat
 150

pentru prea mult timp. Dacă ar fi fost mai precaută, legile solide din trecut nu ar fi rănit pe
nimeni, dar în 1982, vechile legi ad litteram puteau fi impuse doar prin agresiune. Respectul
sacru pentru acest tip de armonie se sfârșise chiar și în acele părți considerate”înapoiate”.
Nu eram și nu sunt modernist, e clar. Dar libertatea mișcărilor mele, noutatea discursurilor,
dragostea supremă care implica fiecare gest m-a făcut întotdeauna să apar celor superficiali ca
modernist, pentru că nu au acordat atenție conținutului meu, mai degrabă rigid, ci au luat în
considerație modul vesel de a propune totul. I-am spus toate acestea Episcopului.
Care, cu o mare (aparentă) simpatie pentru mine, a răspuns cu aceste cuvinte criptice:
„-Dacă la sfârșitul misiunii Dvs. ați făcut o curățenie desăvârșită în acea parohie, vă vom fi
recunoscători”!
Din asta am înțeles că trebuia să o sfătuiesc pe domnișoară să se calmeze și să se retragă din
ceea ce nu era de competența ei. Am făcut-o în privat și de două ori în public. Apoi am închis
discursul, ca în Evanghelie: e suficient de 3 ori. Dar acest lucru a fost de ajuns pentru ca ea și
clanul ei să se considere în război.
De fapt, mai avea și alte motive. Au apărut la orizont persoanele persecutate de ea. : o
familie, Fiorito, a cărei fetiță, cam înapoiată, ,, nu trebuia să aibă prima împărtășanie, pentru că
nu înțelegea catehismul”. O mireasă ușor în vârstă care făcuse doar o căsătorie civilă cu
văduvul, Orlando, se plângea că Signorina nu i-a permis să aibă nuntă religioasă. Și de ce
oare? Pentru că mireasa vroia să poarte rochie albă; „Fiind eu fecioară, chiar și la 50 de ani, de
ce trebuie să mă îmbrac în albastru sau verde așa cum vrea preoteasa? Dacă sunt ridicolă, cum
zice ea, îmbrăcată în alb, voi fi mult mai ridicolă cu altă culoare, din care toată lumea va pricepe
că ...nu mai sunt fecioară. Asta da, rușine”.
I-am dat dreptate imediat și i-am slujit o nuntă de pomină, cu toată împoitrivirea ”preotesei”.
Un băiat care nu mai termina catehismul, trist și supărat, cu familie cu tot, voia totuși Sfântul
Mir.
Un cuplu necăsătorit, pentru că ea nu avea 18 ani, dar erau deja împreună de ani de zile!
Aveau copil. Voia nunta religioasă. Unde se mai pomenește așa ceva azi ? Nu, nu putea.
Este evident că vina nu stătea numai în creierul domnișoarei Rosa Morello, ci mai degrabă în
spiritul birocatic, formalist și fariseic al întregii Biserici Catolice a tuturor riturilor, un păcat
grav care nu s-a eradicat nici după 2000. Dar acolo, în sud, între feudalismul ecleziastic și civil,
burbonic, mafiot etc. etc ... aceste absurdități erau radicalizate, mai rău ca în bisericile ortodoxe.
Eu am întors foaia istoriei imediat. În câteva zile, am sărbătorit prima împărtășanie a fetiței
Fiorito printre lacrimile de bucurie ale întregului orășel; o altă duminică, prima împărtășanie a
 151

copilului lui Franco California, astăzi mare șofer de camion și prieten etern; iar în ultima zi,
înainte de plecare, nunta celor doi soți, fericiți că în sfârșit erau binecuvântați.
În acest context, este posibil ca Rosa Morello să-și fi împins foarte bogatele și influentele ei
rude să acționeze împotriva mea pe toată linia. Ce-or fi montat, ce-or fi mișcat, că Episcopul a
schimbat cărțile de joc de pe masă. A uitat că făcusem cu el un contract verbal să rămân până
Luni după Paști, pe 11 sau 12 aprilie. Insistase el, însuși, ba mi-a propus un contract scris. Eu,
din jenă, am refuzat, i-am zis că ”îmi este de-ajuns cuvântul lui de onoare”.
Maaaare greșală ! Unde găsești cuvântul acesta? În care galaxie ?
Și Onoarea? Când, unde ?
Așa-mi trebuie....
Mai întâi, în primele zile ale lui martie, l-a trimis pe Vicar să mă invite dulce să părăsesc
Ruffano și să merg la parohia sa din Miggiano pentru o scurtă predicare.Dar, dându-și seama
cu toții că o astfel de întrerupere subită a misiunii mele ar fi declanșat reacții de neimaginat, l-
au obligat pe preotul paroh să se întoarcă, bolnav, de la spital. Dumnealui, uitând cât insistase să
luminez parohia lui cu misiunea mea, a venit, mai mult mort decât viu, pe 28 martie, mi-a pus
un milion de lire în mână, într-un plic frumos și m-a rugat să-mi iau tălpășița. M-am supus: dar
l-am avertizat că populația știa că misiunea mea ar fi trebuit să se încheie luni de după Paști.
Mai erau două săptămâni până atunci. Deci, să nu se grăbească. Nimic de făcut, el chemase deja
un predicator, care, din păcate pentru toți, s-a dovedit și prost, și rău, și urât și brutal, ca într-un
scenariu comic de film tragic. Abia sosit, a început să mă vorbească de rău, în public, pe străzi,
prin baruri, prin cafenele, unde intra înadins! Nici în filmele lui Totò n-am văzut așa ceva !
Ennio Licci și toți prietenii mei care aici, spre deosebire de alte orașe, erau sute, dacă nu
chiar mii, umpluseră orașul cu afișe împotriva Signorinei și în favoarea mea, al cărui nume a
apărut imediat pe pereți și în ziarele locale și apoi pe cele naționale : „scârbiți, obosiți, o invităm
pe Signorina să părăsească sacristia și pe Episcop să-i permită lui Don Lino să-și termine
misiunea”.Iar ”predicatorul” umbla prin oraș și le rupea.
Așa începe un război mondial.Și chiar așa a fost. A fost un război total. Și nici eu nu m-am
jucat cu Episcopul și fariseii săi. Avusesem în viața mea adversari mult mai mari decât ei.
Am experimentat, pentru prima dată pe viu și de aproape, aroganța unui episcop catolic, care
înseamnă -ca regulă-, disprețul său față de orice lege, contract sau cuvânt dat, dar mai ales față
de voința credincioșilor, și de-ar fi aceștia mase compacte, și de-ar avea toate motivele. Ambiția
lui nemărginită este mai importantă, chiar decât un război civil, și nu-l interesează dezertarea în
masă a bisericii, scandalul, convertirea la ateism a întregii galaxii etc ... M-a instruit în aceasta
cazul acestui Mario Miglietta, episcop renumit ”pentru dulceața și bunătatea sa”: Așa mi-l
 152

descrisese amica Cirfiera; căci puțini văd, în asemenea cazuri, starea de comediant, perfid și
ipocrit, ascunsă în spatele surâsului și al falsei blândeți cu care îmi repetase: ”ești un înger,
rămâi cu noi, ești o speranță a nostră !” E adevărat, Dreptul Canonic, Concordatul și vechiul
nimb de sacralitate creat de istorie, îi ajută pe ierarhi să dea ce iluzii doresc, muritorilor de rând.
Dar și eu, care trecusem prin atâtea: cum am putut cădea în cursa de a crede dulcegăriile unui
bătrân, vechi paroh și al unui episcop ”dulce” !?
Am fost dat afară din casa parohială, dar iată că tocmai Castelul Donnei Lucia Quarta
Colosso și al marilor nobili Pizzolante mi-au deschis porțile lor ilustre. ”Dalle stalle alle
stelle”„De la grajd la stele” strigau sutele de doamne, domni și domnișoare care au umplut
piețele orașului, alături de mii de bărbați, în acea zi. M-am simțit Papa Grigore Hildebrand, în
castelul de la Canossa al Damei Mathilda. Ha, ha ha !
Ocuparea orașului de către populație a început cu ocuparea bisericii, unde, în acea seară de
28 martie, l-au văzut pe acel predicator morocănos fulgerând contra mea și pe mine nicăieri.
Persoana care a început revolta și a aprins flacăra a fost războinica Celimanna Meraglia, care a
fost și a rămas prietenă și soră până la sfârșit. Fusesem invitat, prin pură coincidență, la o cină
elegantă cu marii nobili din Lecce, în compania Donnei Rosa și a altor Doamne și personalități
nobile, la Lion's Club, când în acel hotel de lux, „President”, sună telefonul la poartă pentru
mine.. Chiar și astăzi mă întreb cum m-au găsit în seara aceea, la miezul nopții, în mijlocul unei
asemenea furtuni!
Garçonul fugind, m-a avertizat:
-Padre Lino, sunteți chemat urgent la telefon. Prima cabină din dreapta.
Era miezul nopții. -Alo, cine este?
-Sunt primarul din Ruffano!
-Ooo, ce surpriză!Signor Sindaco !
-Don Lino!... .. Vă implor în genunchi, întoarceți-Vă la Ruffano. Altfel, credincioșii nu vor
abandona biserica și se pot întâmpla tragedii! Le-am promis că fac tot posibilul să vă aduc
înapoi. Vă implor !
Mi-a plăcut don primar care, până aci mă cam evita, dar acum îmi cădea în genuchi ! Luigi
Frisullo, democrat creștin. Mi-era simpatic, chiar dacă înjura de zor pe amicii mei missini. Dar
și el se înșela, ori era chiar naiv. Nu ajungea să mă întorc, ci trebuia să fiu reintegrat. Și nu de
tot, ci doar pentru alte 11 zile.
S-o vedem și pe asta.
M-am întors în aclamațiile mulțimii. Și, prin ”furie” populară, am mai rămas pentru încă o
săptămână. Însoțit în fiecare zi de la castel la biserică și de la biserică la castel de mii de oameni
 153

și zeci de carabinieri prezenți pentru a menține calmul. Dar calmul era vizibil peste tot,un popor
de nobili, de umili, atenți, pasionați, care se mișcau ca-ntr-un dans al paradisului. Toată lumea a
înțeles mișcarea; razele dragostei învăluiau piețele.
Dar marii prelați și oamenii bisericii nu au înțeles. Croșetau la spatele nostru tragedii, ca să
lovească pe toată lumea, eu, primul, bineînțeles.

M-am comportat în acele zile de grație și război de parcă totul s-ar fi întors la normal:
Conferințe, diapozitive, vioară, vizite la bolnavi, prânzuri, cine, interviuri la ziare, ca
întotdeauna. Cu diferența că am fost mereu înconjurat de zeci, sute, mii de oameni, care se
mișcau cu mine în valuri strălucitoare și nu țineau cont de ura ecleziastică. Nu mă lăsau singur o
clipă, de teamă că aș fi putut fi răpit cu forța și dus cine știe unde. Făceau planton cu rândul la
ușa Castelului; mă aclamau, mă aplaudau la fiecare ieșire, am primit mii de sărutări pe zi de pe
mii de buze și inimi iubitoare, extatice și ... amărâte. Nu a existat nici o provocare, nici o ofensă,
nici o palmă. Era paradisul care se coborâse pe străzi. Mă apărau și nu permiteau să se producă
un anumit gest, numai unul : acela de a pleca înainte de termen. Mi-au apărat onoarea.

Unul dintre cele mai evocatoare gesturi a fost acesta:

Luam prânzul la Castel, înconjurat de prezența afectuoasă a prietenilor, a nobililor
Pizzolante și din Manduria, Donna Rosa, Don Aurelio Pasanisi și alți iluștri amici de familie și
ai mei. Clopotul porții castelului a sunat insistent.
Donna Lucia Quarta Colosso a mers să deschidă personal. Cine se înfățișase în capătul de jos al
scării? Mareșalul carabinierilor.
-Ăsta chiar aduce vreo veste bună, murmură Donna Rosa Pasanisi printre dinți.
Blând, jenat, mareșalul, întâmpinat de Donna Lucia cu toate onorurile ospitalității, a început să-
și ceară scuze pentru servciul său ingrat. Cu o voce ca de rugăciune a început să mă implore:
-„Părinte Lino, Vă implor, rămâneți la Ruffano așa cum ați promis, vă rog ca tată de familie.
Vorbesc în numele tuturor celor ce ocupă acum piețele: rămâneți; căci altfel vor izbucni
tulburări și voi fi obligat să intervin. Am primit de la superiorii mei ordine precise: iar Dv. va
trebui să răspundeți de provocarea revoltelor. Așa că am venit să cerșesc! (...)
Fără îndoială că l-am asigurat că n-am de gând să plec. Dar nu depindea de mine. Să se ducă
la episcop, la paroh, la preoți să-i implore. El știa asta, dar nu avea de ales, trebuia să arate că
era de partea poporului răsculat.
Coborând, sergentul a început să liniștească mulțimea că ”eu sunt acolo și că nu voi pleca”;
dar nimeni nu l-a crezut. L-au luat cu huooo cam tare, așa că s-a întors speriat:
 154

- Doamna Lucia, domnilor, ajutați-mă, să mă înțeleg cu acești oameni ...

Donna Rosa s-a ridicat să coboare cu militarul, spunând: ”acum voi vorbi eu”.
Dar nu apucară să iasă că iată, clopotul porții ne-a asurzit din nou.
Era Gigi cu prietenii din Parabita. Abia respira de parcă trecuse printr-un moment de groază. Și
într-adevăr, mi-am dat seama imediat de ce se întâmplase, când l-am văzut în pompa magna cu
sutana impecabilă de prelat roman, îmbrăcată expre ca să facă impresie. Dar mulțimea l-a luat și
pe el și pe parabitani drept oamenii infamului episcop, cum că veneau să mă răpească. Mulțimea
enervată le-a înconjurat mașina și deja o luaseră pe sus s-o răstoarne cu ei înăuntru. Ce
neinspirat, într-adevăr ! Au scăpat ca prin urechile acului, la intervenția lui Ennio Licci, dar
suind ei, devenise cu atât mai necesar să coborâm noi, ca să liniștim lumea. Mareșalul era dus cu
capul. Donna Rosa, ca o amazoană războinică de stil vechi coboară înverșunată:
S-a întors după 20 de minute:
- Am rostit un discurs de parcă eram la miting electoral ! Strigau ei, dar strigam și eu. Urlau ei,
urlam și eu. Vezi, Don Lino, m-ai făcut să rămân fără voce! A trebuit să apăr tocmai eu și pe
mareșal și pe Padre Giorgio ! !
M-am hotărât să cobor și eu. Promiseseră prezența mea. Piața s-a calmat imediat. Am râs cu
toții, ne-am sărutat, am aruncat sărutări în stânga și în dreapta ... au făcut poze. Mareșalul se uita
uimit, tot pericolul se sfârșise. În timp ce nobilele doamne nu-și puteau ascunde râsul ... După
care a reapărut și Gigi la dreapta mea. L-am prezentat și, bineînțeles, din acea clipă și el a fost
adorat, pentru că știau deja totul despre el și despre istoria noastră, fuga, hirotonirea comună...
L-au recunoscut după poze, l-au aclamat alături de mine. Dar pentru o clipă și-a meritat frica
întoarcerii pe dos....
În acea zi s-au alăturat vechilor prieteni războinici, Maria Settembrini cu Carmelo
Gravante și copiii, Nino Vincenti cu familia sa și toți Missinii, ca grup, pentru care câte cineva
a făcut comentarii politice. Dar se vedea: era doar dragoste pură, dragoste pentru onoarea mea,
respect pentru statutul meu de nevinovat.
Șapte zile am fost ținut astfel de voința de neclătinat a mulțimii care a obligat toate
autoritățile să-mi dea tot concursul ca să-mi fac în mod complet datoria: slujbele, vizitele,
predicile, conferințele, concertele, diapozitivele, prânzurile, cinele, cu muzici și urale, de parcă
piețele erau ocupate pentru zaiafet, nu pentru revoltă. Și Forțele ordinei, și ele, la datorie !
Noaptea, grupuri - grupuri păzeau poarta și ușile Castelului, de teamă ca nu cumva cineva să mă
răpească, sau să mă aresteze și să dispar fără urmă. Nu s-a întâmplat nimic, căci, nici mulțimile,
nici poliția nu s-au dat la nici un gest provocator .O așa armonie, în plină răzmeriță, nu putea
veni decât din Cer, de dragul meu și al lor.
 155

De fapt, Ruffano era înconjurat din toate părțile de microbuze cu carabinieri și polițiști care vegheau
la intrările orașului. Piețele erau „populate” deja de dis de dimineață. Mulți își abandonaseră
munca, atelierele, barul, erau acolo să mă vegheze, să-mi demonstreze iubirea, să mă apere ...
În ultimele șapte zile mă găseam între două focuri, sau între Scilla și Caribda: dacă rămâneam, eram
amenințat cu excomunicarea; dacă plecam, eram amenințat cu arestarea și deportarea în caz de
revolte. De fapt, episcopul Miglietta sunase deja pe la toate telefoanele ce contau la Roma, și
scrisese Ministerului de Interne, cerându-mi expulzarea. Chiar și Vaticanul fusese atacat de
apelurile sale telefonice, spre marea satisfacție a dușmanilor mei, cardinali, prelați români, toți
motivați, în sfârșit și confirmați în aversiunea față de mine.Făceau pe profeții, ”știuseră ei ce
știuseră, iată dovada!” Și se îmbulzeau peste Pater Paolo,ca să recheme la ordine pe ucenicul rebel
și dătător de dureri de cap prelaților Bisericii.
Pippi Fiorasca striga prin piață că el s-a întors la biserică datorită mie, după zeci de ani și
nu va vrea să fie obligat să o abandoneze, dacă eu voi fi expulzat. Acum cuvântul ”expulzare”
circula pe buzele tuturor, era de neconceput, așa că trebuia să rămân cu orice preț aci, ca ei să mă
apere. Mie chiar nu-mi păsa de excomunicarea Excelențelor lor. Spuneam, citând pe altul, mai
faimos ca mine: ”am găsit deja piața unde să ard bolla de excomunicare”. Deja situația mea
ecleziastică nu era departe de cea a celor excomunicați. Dar de cetățenia italiană îmi păsa, și încă
tare.
Îmi spuneau: ”te apărăm, sărman pribeag !”
Iar eu răspândeam acest vers:”Ursita nu mă înspăimântă și jertfa o primesc cu drag”.
Ziarele au relatat faptele destul de obiectiv. „Oamenii din Ruffano se zvârcolesc în revoltă,
pentru că Perpetua nu vrea pe tânărul preot"; „Micul preot care predică bine este un suflet simplu
și nu ia bani"; „Ruffanezii și preotul, eroi medievali”; "Are farmecul exoticului (este român);
vorbește o limbă care pare revoluționară acestor oameni, care nu pot fi duși cu cobilița. Își dau
seama că are pantofii rupți și un comerciant trebuie să se lupte să-l facă să primească o pereche ".
„La Gazzetta del Mezzogiorno” povestea: „Un oraș întreg a intrat în criză, viața
comercială este semi-paralizată, iar oamenii, de la țărani la profesioniști, de la catolici practicanți
la politicieni laici, așteaptă pur și simplu ora Missei, ca să intre în biserică să se roage. Un val
epidemic de misticism care are o aromă din alte vremuri și alte locuri "…. „Un popor întreg care
așteaptă ora Liturghiei să se roage, renunțând până și la câștig ”.(Asta o spuneau pentru că
abandonau barurile, restaurantele, atelierele, birourile).
 156

Dar mai puneau și titluri cu care eram încoronat: „Gazzetta del Mezzogiorno” declara:
„Misionarul român predică mai bine decât oricine altcineva; cineva l-a indicat ca fiind noul
Mesia”.
Ah, ce frumos ar fi fost! Oricum, titlul este suprem de frumos.Ani mai târziu am înțeles și am scris
acest text:10
„Mici, noi Mesia”: aceasta este vocația noastră de „creștini”, urmași ai lui Cristos.
Oamenii te percep ca Mesia, chiar dacă mic Mesia sau nou Mesia, dacă, vorbind sau acționând
pentru ei, se simt eliberați, înălțați, răscumpărați, mântuiți, eliberați de o anumită robie, dacă nu
liberi cu totul pentru Dumnezeu singur. Iisus a fost perceput ca Mesia imediat, în timp ce vorbea și
acționa, Răstignirea nu a fost decât culmea sacră, pecetluită de Înviere; așa m-au primit și intuit,
oamenii din Ruffano, în 1982, când au scris și în ziare că sunt un „nou Mesia”. Atunci am
considerat acest lucru ca pe o exagerare / exaltare, dar acum, după decenii, îl înțeleg: cuvântul și
acțiunile mele îi eliberaseră de multe prejudecăți, sclavie, frici, neliniști, complexe în care au fost și
încă mai sunt ținuți de secole. Simțeau că făceam totul în numele lui Iisus Cristos, în cadrul
Bisericii, nu pe cont propriu. Și în acea vreme încă făceam foarte puțin, nu aveam curajul și
inspirația de azi, când i-ași putea elibera cu adevărat de multe sclavii, pentru a-i conduce în mod
cu totul catolic, adică universal, complet, nelimitat, la Cristos.
Răspundeam: mă voi lăsa și tăiat în două, dar dragostea lor și dragostea mea nu voi trăda-o
nicicum”.
Giesi mi-a arătat un alt ziar care reproducea vocea mulțimii: "Din ziua în care a ajuns la
Ruffano, am descoperit o viață nouă. Cu toții simțim nevoia să-l ascultăm, de parcă ar avea o forță
extraordinară în sine. Vom îndrăzni să spunem ”forță divină”. Și Domnișoara Morello vrea să-l
trimită de aici. ". Aici se înșelau pe jumătate: era episcopul care voia să se scape de mine, indiferent
de ce gândeau ceilalți.
„Nu știm de unde vine, poate de la Roma, poate dintr-un alt loc din provincie, cine știe. Dar
astăzi că l-am cunoscut, nu mai vrem să plece de la noi.”
Citind aceste rânduri, m-am simțit pătruns de o mare bucurie și am văzut sutele de ochi care
mă priveau ca niște focuri din cer. Mă transformaseră în Lohengrin.
Donna Lucia, Don Pasquale Pizzolante s-au gândit să intervină în forță, invocând ajutorul
prefectului de Lecce, prietenul lor și al altor magistrați iluștri, competenți.
- Mă doare să vă spun, a răspuns bietul Prefect.Nu pot face nimic! Dacă Don Lino ar fi un laic, da;
dar Biserica are propriile reguli, un Concordat, au privilegiile lor; dacă ne punem cu Biserica, noi

10
(13 iulie, 2021).
 157

ceilalți pierdem mereu! Mai degrabă sfătuiți-l pe părintele Lino să fie atent. Colegii lui sunt capabili
de orice!
Am recitit aceste rânduri cu mintea din 2021 ... Nu s-a schimbat nimic ...
Prieteni din întregul Salento, care citiseră ziarele și auziseră știrile la radio și tv au venit să
mă roage să fug de la Ruffano: de la Silvia Stamerra la Maria Cirfiera, de la Mario din Martina la
Mandurieni. Silvia, ca să-mi demonstreze că eu contez pentru ea și pentru ei mai mult ca orice, a
luat toate paharele la rând de la masa copioasă unde ne invitase și le-a dat de pământ.A umplut
localul de cioburi. Ce rîs a mai fost! -”Uite-așa să piară cine nu te iubește. Dar acum, hai cu noi,
acasă !”
-Nu sunteți întregi, le ziceam. Vreți ca oamenii să se răzvrătească și să fiu acuzat degeaba?
-Lasă-i să se răzvrătească, strigă Silvia, cu toți Casaranesii.N-au decât să ardă și episcopia și
Quirinalul să-l ardă și pă Mapparoli, în Vatican, tu vii cu noi!
Donna Lucia Quarta Colosso, râzând în hohote, mi-a povestit ultima noutate:
- Nici nu-ți închipui cine mi-a telefonat: Predicatorul. -„Cum îndrăzniți să luptați împotriva Bisericii
și să găzduiți un aventurier care nici măcar nu este preot? Un organizator al dezordinilor! Eu nu dau
dezlegare celor care -i iau partea!”
Aici mi-erai, tovarășe! Iată cum eu, admiratul episcopului care a insistat să rămân sine die,
acum nu eram nici măcar preot. Așa începe totdeauna calomnia împotriva unui preot în Biserica
Romano-Catolică. Am experimentat-o de multe ori și nu numai pentru mine. Împotriva oricărei
teologii și reguli cu care ierarhiile catolice se laudă, cu ipocrizie supremă.
Donna Lucia -i-a răspuns așa cum merita. Dar oamenii Bisericii erau deja programați să mă
atace cu toată armura minții lor perverse:
Un bătrân se plângea:
-„Predicatorul mi-a spus că, dacă te iubesc, nu-mi va da dezlegarea pentru că tu nu ești
preot, ci lucrezi cu diavolul!"
Predicatorul nu mă cunoștea. Repeta papagalicește rolul ingrat pentru care fusese chemat în
oraș. Toți preoții locului se conformau, repetând această calomnie cu excepția unuia, Don...X,
ascuns și persecutat, care demult fusese obligat să se închidă în casă.
Între timp, monahul predicator, frate bun cu don Basilio din Bărbierul,a umplut orașul cu
amenințări: -”nu este preot; umblă cu diavolul; dacă te atinge, și tu vei deveni posedat; sacramentele
lui nu sunt valabile, etc ...
În acea zi am ajuns în biserică parcă în transă. „Eram deja un nou Mesia; acum sunt și îndrăcit,
posedat. Ce-mi mai lipsește ? Și am celebrat o Missă plină de imagini, cântece și bucurie.
-Fericirea ta este provocatoare, mi-a spus un băiat din Tuglie, sosit și el cu un grup de amici.
 158

-De-acum și a trăi este deja o provocare, i-am spus îmbrățișându-l.

Sutele de prieteni îmi descriu răutățile pe care preoții le răspândesc pe contul meu. Tot felul
de prostii și nimicuri. Nimic cu sens. Dar atunci nu știam că acest obicei e normal în rândul
preoților, am crezut că erau doar excepții.
Îmi spun cu toții că Episcopul „nu doarme noaptea”. Nu era nici primul nici ultimul din
seria lungă care nu au dormit din cauza mea și a lui Gigi. Este specialitatea lor, ca să aibă timp să
planifice ticăloșii.
Episcopul Miglietta l-a găsit pe Gigi la telefon, la Roma, și i s-a plâns și lui că nu doarme,
gândindu-se la mine că ”dragă, el e nebun,bolnav mintal”!
Dar prieteni influenți mi-au spus adevărul: el nu doarme pentru că a înțeles că răscoala
poporului i-a șters orice veleitate de „promoveatur”. Așa se întâmplă în mașinăria bisericească:
unde dai și unde crapă. Din nimic poți deveni Cardinal. Și tot din nimic, ars pe rug, sau, mai rău.
Dar Gigi fusese trimis de Maici și de Pater Paolo, ... împinși la rândul lor de Secretariatul de Stat și
de Vicariat, unde sosiseră apelurile telefonice pline de groază de la Episcopul de Ugento.Iată de ce
ni se prezentase în costum de monsenior din Vatican.
Războiul episcopilor se desfășura deja pe toate fronturile. Oamenii care încă o acuzau pe
Rosa Morello se înșelau, ea rămăsese doar un pretext. Au urât-o pe Rosa, așa cum m-au urât pe
mine, deși din motive diferite.
În cele din urmă, au inventat un epitet pe care mi l-au lipit de frunte: sobillatore, adică
instigator, provocator de răscoală. Care este mai rău decât ”eretic, pervers sexual, hoț, bandit sau
spion”. Am învățat-o și pe asta. Pentru celelalte, e greu să te arunce afară, poate chiar te și
promovează. Pentru sobillatore nu există iertare.
Au ajuns la Vatican și texte ca acestea:
"În orășelul nostru, ne-am pomenit cu un aventurier cu apucături cu totul și cu totul bizare. Cu
ajutorul susținătorilor lui, vrăjiți și ei de un farmec aparte pe care îl emană individul, acest așa-zis
preot provoacă rebeliuni în oraș, compune și înfige manifeste, fascinează oamenii creduli, care îl
umplu de bani, de urale, ovaționându-l pe străzi. În timpul Slujbelor, recită lungi rugăciuni
improvizate, face gesturi necontrolate, sugestionează oamenii cu zâmbete și glume ne la locul lor,
provocând revolte. Cântă mereu și nu respectă orarele,până la ore târzii, profanând templul sacru.
Ne temem că nici măcar nu este hirotonit."
Chiar și astăzi sunt uimit cum puteau scrie astfel de lucruri, de parcă aș fi venit din cer sau
de nicăieri, „în orășelul lor”, de parcă de luni și ani nimeni nu ar fi observat vreodată că nu eram
preot.
 159

Dar acum, în 2021, nu mă mai miră nimic. Este o regulă, un obicei al birocraților Bisericii Catolice
să inventeze tot felul de calomnii, care, totuși,nu sunt nici măcar coerente. Dar n-are a face.
Important, să funcționeze. Chiar și carabinierii au învățat această meserie, pentru că în 2017 au
făcut un raport către judecători că eu nu exist, că locuința mea în care ținusem doi băieți în arest la
domiciliu timp de 6 luni nu a existat niciodată și astfel băieții au fost luați înapoi la închisoare ,
acuzați de fals. Și niciun avocat nu este încă în stare să demonstreze că în acele 6 luni ei au fost
vizitați și de două ori pe zi de carabinieri și de poliție. Unde? Pe maidan ? Toate acestea în Italia
civilizată din anul 32.021. De ce să fiu surprins de ceea ce ierarhia feudală scria în 1982 despre un
refugiat din Siberia?
Toți prietenii din Ruffano s-au lăsat denunțați de carabinieri pentru ”revoltă”.
„În cinstea ta și pentru onoarea ta”, mi-au spus.
În realitate, ei m-au iubit „con tuttu lu core”; și când iubești în acest fel, trimiți raze cerești,
adevărați magneți de dragoste și fericire în jur. Între mine și ei, cobora din când în când Mirele,
Cristos, care ne-a unit într-o îmbrățișare extatică, nemuritoare. În care au fost atrași chiar și simplii
curioși, cum s-a exprimat public însuși primarul Frisullo.
În ultimele seri, marea biserică nu era încăpătoare, trebuia să invit masa copiilor în jurul
altarului și pe treptele Sfântului Sacrament. Cea mai patetică meditație dar și cea mai gustată din
ultima perioadă, în care mulțimile se înghesuiau până la treptele altarului fu aceea despre Coroana
Gloriei divine și Ierarhia cerească, în care am deranjat Apocalipsa, pe Tertullian, pe Roman
Melodul, pe bunul Areopagitul, pe Doroteu din Gaza, și pe Evagrie Ponticul cu strălucitoarele lor
intuiții spirituale. Două ore de concentrare a mulțimii tăcute și super-atente, și a copiilor care
priveau uimiți diapozitivele cu scenele apocaliptice din mânăstirile Athosului, combinate cu cele ale
lui Luca Signorelli. Cum atingeau aceste stranii imagini inimioarele lor de aur !... Aceasta mi-a
confirmat intuiția originală: aveam în față un popor de Regi, de Domni autentici, de filosofi
născuți, nu făcuți. Cu siguranță, ”Magna Grecia” pe care o moșteniseră în suflet își avea partea ei de
merit. Dar era mai degrabă un miracol de Grație, nu văd altă explicație.Poate că le și prezentam cu
talent, cu dramatism, cu fredonări, cu mișcări... Fiecare cuvânt, fiecare rugăciune ne unise de la
început, dar acum se mai adăuga și sentimentul de a fi persecutați și luați în rîs, în masă.
- Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, nu-i așa, Padre? Mi-a șoptit Tonina, o fetiță de 15
ani.
Nu i-am răspuns. Am văzut clar că ea era fericită ca și mine; și pentru prima dată i-am
mulțumit Rosei Morello, și parohului și, episcopului și tuturor neinspiraților care aranjaseră acea
situație.
 160

Luni, din ultima săptămână, nobilii mei apărători au decis să meargă împreună la parohul
Vittorio Petese și să-l convingă să mă lase să termin misiunea în pace, după care m-aș fi întors la
Roma,tot în pace. Donna Lucia, Don Pasquale, Donna Rosa, Don Aurelio și-au pus toată autoritatea
de oameni nobili, culți și influenți pentru a-l convinge. Nimic.
- Nu depinde doar de mine, repeta el.
Dar, cu puțin bun simț, totul depindea de el. Nu voia să știe. Și a plătit consecințele.
La urma urmei, oamenii, cu toții, erau conștienți că nu voi putea rămâne în Ruffano pentru
totdeauna. Dar până luni de după Paști, da, cu orice preț. Așa fusese stabilit, așa trebuia să rămâie.
Dar și eu plăteam acum greșeala mea de a fi respins documentul scris al episcopului, numirea-
contract cu date precise în care își propunea să scrie”sine die”. L-am refuzat, gândindu-mă că un
episcop ar trebui să aibă integritate de caracter și să se țină de cuvânt. Mare greșeală, o astfel de
virtute nu a existat în ierarhia italiană încă din primul mileniu, dar cine ia în serios literatura până la
capăt?
Între timp, ierarhia se dădea de toți pereții ca să mă facă să dispar. Tot căutând prin
scripțogării, dumnealor și-au dat seama că eram incardinat în Germania, că permisul meu de ședere
în Italia expirase la începutul lunii martie, prin urmare .... „ Nu are nici un drept să stea în Italia”.
Deci, marți dimineață, m-am trezit, din nou, în față cu ... Gigi.
-„Pater Paolo, obligat de Secretariatul de Stat, mi-a cerut să merg personal la episcopul de Ugento.
Preotul paroh din Casarano m-a însoțit la Ugento, iar acolo am descoperit că sunt așteptat. Erau și
vicarii și episcopul.
-Ooo! Eh! Și?
-Au repetat acuzațiile, că înregistrezi predicile, că faci diapozitive, că ai întrerupt o dată Missa...
Dar cel mai grav rămâne că ai fi ”sobillatore” instigator. . Apoi, episcopul m-a luat în secret, singur
și mi-a spus confidențial că, potrivit lui, ca expert în psihologie, ai fi cu adevărat nebun și că trebuie
să te internăm.
- Și, cum și-a dat seama de asta?
- Din privirea ta, din vocea ta, din mișcările tale, din modul în care vorbești, mod tipic de persoană
”deranjată” ... De-aia nici nu doarme noaptea.
-Mda , zic. Sunt curios, când m-a văzut astfel, în cele două întâlniri cu el ? Când m-a lăudat și m-a
implorat să rămân sine die, sau când mi-a spus să curăț parohia ? Că n-a mai fost a treia...
-Las-o moartă, nu mai stăm să le descoperim psihologia.... Eu zic că trebuie să organizăm plecarea
ta. Vezi cum poți să faci.
-Mda. Mă simt amantul bătrânei doamne din piesa lui Durrenmatt, care pleca spre gară și nu-l lăsau,
căci se gândeau la miliard.
 161

Am rîs amândoi, haz de necaz, pur românesc.

Între timp, ziarele își băteau joc de toată situația, ceea ce mă distra grozav:
„Padre Lino este bine protejat, chiar dacă adepții Domnișoarei arată că nu vor să renunțe și se
pregătesc pentru un viitor război”.
Iar se înșelau cu privire la rolul sărmanei femei. Adevărații dușmani erau Episcopul și Curia.
Oricum, a doua zi, ziarul a publicat un întreg interviu al Rosei Morello împotriva mea, care, culmea
îmi era favorabil: „Trebuie să recunosc că, deși s-a comportat ca un exaltat, a reușit să umple
biserica de lume, cum nu s-a mai văzut niciodată aici, la noi; dar a făcut-o cu farmecul pe care îl
are, numindu-i pe toți frați și alte chestii de genul acesta. Și alții o fac? Da, dar el este aparte, e
deosebit, cine nu îl cunoaște direct, nu poate înțelege. Veneau și din localitățile vecine, biserica era
plină ochi, chiar și seara. Ca și acum. Fiecare predică a lui este o piesă de teatru, pentru cât de
bine poate vorbi și a captivat pe toată lumea, ce să mai zic, un oraș întreg ... Oamenii renunță la
cinematograf, și vin la biserică pentru a-l asculta. A proiectat până și diapozitive în biserică și
filme din călătoriile pe care le-a făcut în alte părți ale lumii. Lucruri de oameni nebuni, profane, de
carnaval!”
Miile de prieteni, în piață, trecându-și ziarele unul altuia, făceau ironii, glume și calambururi
pe socoteala tuturor, cum meritau, rîzând în hohote și abia așteptând noile ziare și reviste, unde-și
regăseau povestea lor și a mea. Ironiile și rîsetele din acele zile de tensiune supremă au continuat
încă mulți ani...Și astăzi, în 2021, fiii și nepoții, acum bătrâni, încă mai rîd și mă mai iubesc, deși
mai discret. Dar ca să fim corecți, calomniile adevărate au fost scrise și predicate de preoți, nu de
laici și nici măcar de biata Rosa.
-Sfântul Părinte Papa te va apăra, se amăgeau salentinii.
Da, pentru că nu știau proverbul că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții ...
Vicarul Forran, Stendardo se dezlănțuie: „Știm totul despre el. Cu fluidul și farmecul său ne-a
înșelat, dar nu este în regulă nici măcar cu dreptul de a celebra Liturghia și Tainele.
-„Este un impostor”, repeta episcopul cât putea de tare.
Eu răspund în piață:
-Un Episcop care lasă luni de zile o parohie în mâinile unui impostor ...ce fel de episcop este? Prima
dată aveam față de înger! Și acum sunt nebun! Bravo, Excelență ..
Între timp, ziarele și gurile preoților erau pline de două cuvinte: farmecul meu și fluidul
meu. Păreau discipoli ai doctorului Guido din Sava, cel cu spiritismul și citirea-n cristal.
Acum stau și mă gândesc că, în fond, mă supraevaluau a propos de puterea mea de a-i
păcăli; dar indirect își recunoșteau nerozia de a se fi lăsat duși de nas. La care se adaugă nerozia și
mai gravă de a mă considera astfel.
 162

Dar oamenii din piețele pline ochi, făceau distincțiile necesare. Ei nu rostiseră niciodată cuvinte ca
”mesia, fluid” și alte platitudini.
Marți seară eram în casa lui Elio del Genio când mi-au dat de urmă de la castel: Pater
Paolo aștepta apelul meu.
Sun imediat:
- Părinte prea iubit!
Cu cuvinte dulci ca întotdeauna, Pater Hnilica m-a anunțat cu o tristețe imensă:
-Lino, dragă, la Vatican au ajuns acuzații foarte grave împotriva ta.
-Sunt inocent, Pater
-Știu, mie îmi spui? Știi că sunt de partea ta. Dar n-avem ce face. Vino la Roma! Aici te pot apăra.
Acolo, nu pot. Acolo ești în gura lupului. Ei îți cer suspendarea a divinis.
- Pater, dacă plec, Prefectul, guvernul, mă amenință cu expulzarea din Italia.
- Fă pe credincioși să-ți înțeleagă situația și dacă sunt cu adevărat prieteni, te vor asculta, nu vor
face răzmeriță și ne vom salva cu toții. Altminteri riscăm s-o pățim cu toții.
- Pater !
-Lino! Te implor în genunchi, vino la Roma! Te așteptăm cu toții! Nu-mi spune nu!
Am început să plâng. Era prea mult. M-a implorat în genunchi cel mai bun dintre oameni !!!
N-am mai stat pe gânduri:
-Da, Pater da. Dați-mi câteva zile să pregătesc bine plecarea ... ..
După alte minunate cuvinte și binecuvântări, pe care le-am transcris în întregime în groasa
mea carte dedicată fenomenului Ruffano, am pus jos receptorul și…. dar iacă, imediat mai primesc
un telefon de la un mare avocat, prieten din Lecce.
-Dragul meu Don Lino! Episcopul de Ugento a cerut înaltelor autorități interdicția dumitale pentru a
te face să pleci. Prefectul a respins în mod decisiv această idee, dar după aceea au propus ideea
expulzării, dacă oamenii continuă să se revolte.
-Oamenii nu se revoltă, ci stau în piață și vin la biserică.
-Eeeeh, parcă nu se vede de la o poștă realitatea ! Tensiunea de acolo o simțim și noi aici la Lecce,
o simt și cei de la Roma....
- Dar am azil politic și nimeni nu poate dovedi că incit oamenii.
-Da, dar știi că ți-a expirat ”soggiorno”. E un motiv să nu ți-l mai reînnoiască și atunci, ce te faci?
Automat nu mai poți sta în Italia.
Mă pregăteam să replic că nu există dovezi contra mea, dar el a adăugat:
-Fii conștient de faptul că s-a spus textual: ”Dacă oamenii continuă să se răzvrătească, nu vom
trimite 50 de forțe de poliție, ci 500. Sunt dispuși să sufoce orice rebeliune, și dacă te găsesc acolo
 163

în piață cu ei, nu mai ai scăpare. Dacă, însă, consideri că stând la Ruffano vei menține calmul
printre oameni, rămâi! Altfel vor deja să -ți pregătească un avion”.
La acest punct, în loc să mă apuce groaza, am izbucnit în rîs și m-am distrat să comunic avocatului
că „ în loc de avion aș prefera o mașină deschisă, pentru a-mi saluta toți prietenii din Italia din
Leuca până la Chiasso, la frontiera elvețiană, dacă e posibil și în mondovision”.
- Vezi, vezi, rîdea avocatul și te mai miri că vor să te interzică ! Hai să trăiești, fii sănătos și ...
atenție la episcopi.
Aveam atât de multă liniște interioară, mulțimile erau atât de calme și entuziaste, încât nimic
nu mă atingea. De ce nu puteau Ierarhii să aibă răbdare încă câteva zile?
Am decis să-i telefonez personal episcopului Miglietta.
”Ia să vedem ce e în stare să-mi spună direct, fără intermediari!”
Am format numărul, și-a răspuns el însuși.
-Excelență, vă cer iertare !
- Nu-mi cereți mie iertare. Mie nu mi-ați făcut nimic! Dar nu pot face nimic pentru Dv, nu sunt
superiorul Dv. Vă rog să ascultați de superiorii Dv. ! Și nu mă interesează să vă permit nimic, dacă
să rămâneți, sau să plecați. Ascultați de superiorii Dv.direcți.
Perfidul prelat spunea aceasta intenționat, convins că-i speriase foarte tare pe „superiorii mei” cu
sfântul său șantaj la telefon, pentru a-i obliga să mă cheme imediat la Roma.
-Ascultați-mă: Mareșalul și Autoritățile civile îmi cer să rămân. Autoritățile Bisericii îmi cer să
plec. Cui trebuie să mă supun, ca să fac un gest corect?
- Să vă ascultați conștiința, repetă el! Da, conștiința. Ce vă spune conștiința.
M-am înfuriat:
- Uite cine vorbește de conștiință. Sunteți ultimul care să-mi vorbească de conștiință! Da, ultimul!
-Cuuum? Cum îndrăznești? Tu știi cu cine vorbești? Cu un episcop din ...
-Da, știu cu cine vorbesc.Cu un om nemilos și fals care mă sărută și mă acuză, care-mi trimite
amenințări în loc de iubire!
Urlând:
- Eu sunt reprezentantul lui Iisus Cristos
- Bietul de El, vai de El, bietul Cristos ! Oricum vă iert. Binecuvântați-mă!
A închis telefonul cu zgomot, gândindu-se probabil cu furie că nimeni nu i-o mai fi zis ce i-
am zis eu și cum i-am zis. După care a continuat războiul, de data aceasta și mai motivat, și mai cu
sete.
M-am dus la prietenii mei mai intimi, cărora le spuneam mereu totul. Dar și lor m-am ferit
să le descriu contactele noastre cu episcopul.
 164

-Dragilor, trebuie să începem să pregătim despărțirea noastră apropiată !

Tăceau, morți de tristețe. Le era teamă de ”cum va fi”, de cum va reacționa mulțimea, de
vărsare de sânge nevinovat, de…. și frica lor parcă voiau să mi-o imprime și mie.
Dar vocea divină, pe care totdeauna am auzit-o în momentele supreme, mi-a șoptit: ”Ora
plecării se apropie, fii sigur că Însuși Dumnezeu ți-a pregătit-o în cele mai mici detalii. Va fi
glorioasă și fără nimic urât!”
Și iată că reapăru primarul, dispus să facă totul pentru a mulțumi populația și a apăra
onoarea mea.
M-a rugat să iau loc în biroul său din Municipium și, înconjurat de toți consilierii și funcționarii
precum și de reprezentanții tuturor partidelor, a început în fața noastră să implore la telefon: pe
preotul paroh, pe vicar, pe episcop și pe prefectul de Lecce. Că, vasăzică, să-mi permită să mai stau
până luni după Paști, adică încă 11 zile.
Episcopul, perfid ca totdeauna, nici că se putea altfel, când să-și schimbe pielea? i-a răspuns
mieros:
- Caro Sindaco, eu nu sunt împotriva lui, dar nu depinde de mine. Depinde de preotul paroh și de
episcopul lui Don Lino care se află la Roma. Ei trebuie să-i permită.
A mințit cu nerușinare, dar canonic avea el dreptate. Cu excepția faptului că episcopii
catolici nu respectă niciodată legea canonică, pentru a face vreun bine. Ci numai pentru a aranja
infracțiunile și nedreptățile în mod legal, înșelând legea și pe ei înșiși. Căci Binele nu are nevoie de
lege.Totuși, la acea vreme încă nu eram conștient de această realitate. Acum, în 2021, sunt foarte
sigur de asta, știu că nu există excepții în acest sens. Universitățile nu te învață nimic. Nici cele
comuniste nu ajunseseră să înțeleagă toate subtilitățile mârșăviei legale a Ierarhilor Bisericii. Ei
demascau gesturi ridicole, exterioare, nu pătrundeau în misterul infamiei profunde a fariseismului
eclesiastic, pe care nu știau că-l imită.
În cele din urmă, răspunsul Episcopului, al preotului paroh, al vicarului, al prefectului a fost
unanim: ”nu depinde de mine”.
Giovannino Frisullo a făcut și el ce a putut. A scris un document public, cu antetul
primăriei, în care se declara fericit ca primar ca eu să rămân în Ruffano până la sfârșitul misiunii,
adică încă 10 zile.
Mă uitam la el cum își frângea mâinile. Naivul ! Chiar credea că prefectul, episcopul,
parohul o să fie impresionați de smiorcăielile lui? Și dacă s-ar fi pus în genunchi. Toți învățaseră
gestul lui Pilat din Pont, tuturor le plăcea vina aceluia, de neiertat.
 165

Documentul primarului s-a născut mort. Nimeni nu l-a luat în seamă. Mașinăria delictului
moral împotriva mea trebuia să funcționeze până la capăt. Numai Pater Paolo l-a luat în serios, când
i l-am citit la telefon și s-a declarat liniștit.
În acea seară, vineri, după o Cale a Crucii spectaculoasă, deși ploua, a treia Liturghie a fost
un adevărat festival: rudele rufanezilor din Germania, Franța, Elveția, etc... au sosit din străinătate
de Paști, ca totdeauna, dar acum erau și curioase și dornice să participe la aventura celor dragi. Am
făcut mii de Împărtășanii. Parohul Petese, cu chipul sumbru, privea impasibil din stal, parcă
ațâțându-i pe oameni să-l disprețuiască cu fiecare seară și mai mult. Gigi a spovedit cât a putut.
Seara, s-a întors, ca întotdeauna, la Parabita, iar eu, la Castel. Scuzați, escortat de zeci de oameni,
copii, bătrâni și carabinieri.
Trei Liturghii nu au fost suficiente, în ziua aceea, pentru toată lumea. Am predicat despre
cele 9 Fericiri, care sunt de fapt 14, în Evanghelii. Și am împărțit oamenii în tot atâtea grupuri. Și
am spus: Nu toată lumea ajunge la a noua: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni
și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,mințind ... Dar, iată că noi, astăzi, împreună, da, am
ajuns”.

Am generat un extaz de iubire și de uimire.Când am arătat și diapozitivele cu picturi celebre despre

predica de pe munte, din muzeele Franței, Germaniei, Olandei, Elveției, rudele abia sosite din acele
țări, au intrat în delir.Înălțimea frumuseții a fost pe deplin atinsă.
Dar noaptea târziu m-a ajuns din nou telefonul de la Pater Paolo.
-Iubitule, zvonurile care vin de la episcopul din sud sunt teribile, vor să pleci cu orice preț și
imediat. Vor să găsească un motiv ca să te aresteze și este ușor să aranjeze o provocare, vreun
cuțitar prin mulțime. Nu contra ta, ci între cei de acolo.
-Dar primarul ...
- Nu poate face nimic împotriva instigării preoților și a episcopului. Te rog, ascultă-mă! Nu e nimic
de făcut. Vino!
- Sigur, Pater, sigur. Mâine, sâmbătă seara, voi sluji Missa de adio!
-Celebreaz-o numai dacă preotul paroh îți dă permisiunea scrisă. Dacă nu, nu, salută pe toți și vino
la Roma.
Nu am fost niciodată lipsit de ascultare față de Pater Paolo. Și cel mai puțin în seara aceea.
Cu durere supremă. Dacă nu insista el, nu plecam. Cunoșteam marfa rufanezilor. N-ar fi existat nici
un cuțit. Dar a-l ține în tensiune pe Pater era deja păcat strigător la cer. Trebuia să plec.
Marea bucurie a fost revenirea lui Gigi, în aceeași seară. El nu plecase la Parabita, ci... ..
 166

-M-am dus la Lecce să-l văd pe prefect.

-Tu ca și Donna Lucia. Umbli numai cu persoane di granda !
-Am vrut să fiu sigur dacă toate zvonurile despre expulzarea, arestarea sau interdicția ta cerute de
episcop sunt adevărate. Ieri am sunat pe prietenul nostru ... Oscar Luigi Scalfaro, la Cameră, știi ...
-Hei! Și ?
-L-am întrebat despre posibilitatea expulzării; a râs, spunând că nu poate fi o chestie serioasă ...
totuși, m-a rugat să-l mai chem peste două ore. L-am sunat înapoi. Era îngrijorat. Se interesase,
cererile fuseseră făcute într-adevăr. A trebuit să intervină la Ministru de Interne să închidă dosarul
cu problema. Apoi mi-a spus să merg în numele lui la Lecce. Așa că am ajuns la domnul S.
-Aaa, același cu care a vorbit Donna Lucia Pizzolante.
-De fapt, mi-a spus același lucru. Că e bine ca tu să pleci cât mai curând posibil, deoarece insistența
episcopului și a mai multor episcopi este foarte mare și Biserica nu poate fi subestimată. Până la
proba contrară, Miglietta este Autoritatea legală. El a angajat tot episcopatul pugliez, obligându-l să
dea un fel de edict prin care să se interzică orice prezență religioasă a ta în Diocezele din Puglia.
Am auzit că și Mennonna, amicul nostru, e foarte amărât. Și apoi ...
- Iar oamenii nu contează! Nici dacă sunt mulțumiți, nici dacă se revoltă.
- A spus că nu e treaba ta. Nu vei fi responsabil de ce se va întâmpla în absența ta. Desigur,
primarul, mareșalul se gândesc la ei înșiși, nu la tine, când te imploră să rămâi, ca să n-aibă de lucru
cu revolta populației, care le-ar strica poziția și cariera. În rest, nu trebuie să ne facem griji, a spus
că toate amenințările sunt ipoteze, nu decizii.
- O lume de ipocriți ! Oare numai eu vreau binele acestor oameni? Este posibil ? Hm! Trebuie să-i
previn, căci așa cum a spus primarul, Puterea este dispusă să facă orice! Pentru isteria unui episcop!

Coborând în piață și îmbrățișând în dreapta și-n stânga, am chemat pe prietenii cei mai
apropiați (Ennio Licci cu întregul său grup de prieteni și colaboratori, Maria Settembrini, Carmelo
Gravante, Salvatore Corvaglia, Luigi Frisullo,Celimanna, Abele și Rocco de Pasca și alți câțiva) și
am vizitat pe mama și nobilele fete Pizzolante, Fiorito, Guglielmi și alții, informându-i că în seara
următoare voi fi celebrat ultima Missă, dacă preoții îmi vor permite acest lucru ; și să ne asigurăm
că ne vom despărți fără tumult și răscoală. Programul era ca după aceasta să părăsesc Ruffano chiar
în acea noapte, în sâmbăta lui Lazăr, înainte de Florii. Astfel, mult dorita Săptămână Sfântă pe care
întregul oraș ar fi vrut să o sărbătorească alături de mine, va fi marea necunoscută pentru toată
lumea.
Între timp, Televiziunea din Lecce difuzase încă de marți reportaje cu comentarii foarte favorabile
nouă. Filmul oamenilor de pe stradă, interviurile, eu, plimbându-mă prin mulțime, totul poate fi
 167

văzut cu emoție, chiar și astăzi, după decenii. Curios, că în aceste filmări se vede mai mult
dragostea care ne-a unit decât indignarea și revolta despre care se zvonea în jur: "Pare o istorie
ieșită direct dintr-o carte de povești!, comentează realizatorul. Ingredientele sunt toate prezente:
dragoste, credință și aventură.". Apoi, am constatat că știau mai multe decât mine: „Se spune că
Don Lino a fost chemat înapoi la Roma și va trebui să părăsească Ruffano mâine dimineață. Don
Lino este deci aruncat peste bord, cum s-ar zice, dar asta nu e tot, căci riscă să plece cu eticheta de
musafir nedorit. De fapt, pe acest popic român, tânăr, modern, cam „beat” și foarte drăguț, vor
să-l treacă drept un instigator dereglat. Localnicii nu-l consideră astfel și, dacă cineva îi închide
biserica, tot Ruffano îi deschide ușile caselor sale. Cu adevărat singulară această situație.”
Este inutil să mă întreb cum au auzit reporterii televiziunii toate aceste amănunte? În fond, ei
m-au apărat. Încheiau astfel: „Oricine a încercat să se dezvinovățească printr-o manevră stângace
spre a-și afirma motivele, nu a făcut altceva decât să convingă lumea exact de contrariul: Don Lino
care predică mereu, care stă cu oamenii în baruri, care organizează dezbateri în biserică, Don
Lino care proiectează diapozitive este un preot care își îndeplinește pe deplin misiunea; sigur că nu
convine la cei care privesc biserica doar ca un loc sfânt unde se intră doar la nunți și înmormântări
sau, în cel mai bun caz, duminica la slujbă. Este suficient asta pentru a fi creștin? Sigur, nu, dar
Don Lino este, și tocmai de aceea, lumea acestui oraș îl iubește”. :::???????
Trebuie să recunosc: mărturia ziarelor laice și a unui întreg popor unit în aceeași dragoste
pentru mine și pentru valorile eterne pe care le-am predicat m-a consolat împotriva urii și
disprețului Prelaților, preoților, curiilor și ziarelor lor,întrupare a invidiei.
-Mâine voi pleca, dar voi spune tot, tot, tot, mi-am liniștit prietenii. Să nu credeți că perfidia
lor va învinge asupra adevărului.
Și ne-am concentrat asupra modului în care să păstrăm calmul în mulțime și să terminăm
întru glorie. Sâmbăta aceea era destinată să fie de agonie și extaz pentru noi toți, împreună.
XXX
Și iată și Sâmbăta lui Lazăr. Am început-o cu un gest în care eu și parohul ne-am înțepat
reciproc: cu nunta lui Fulvio, pe care parohul Petese nu a vrut niciodată să o celebreze și, fără
venirea mea, probabil că cei doi ar fi fost și astăzi „ prieteni” necăsătoriți. Știam de nunta lor unită
cu Missa, așa că nu mi-am pus problema că rămân fără Liturghie, dacă nu slujesc în seara de adio.
Dar când Fulvio cu soția și cele câteva rude, au venit în biserică, Don Vittorio și-a amintit că este
paroh. Mi-a cerut scuze că, pardon, nu a avut ștampila Curiei să mă lase să slujesc eu nunta. În
cazul acesta, conform ”canonului”, nunta lui Fulvio ar fi rămas nevalabilă, chiar dacă celelalte 10
nunți celebrate de mine fuseseră valabile, dar ... știți, atunci eram încă un ”substitut paroh”
 168

recunoscut. Acum, fiind eu în disgrație, nici măcar Duhului Sfânt nu i s-ar fi permis să coboare
peste cei doi bieți soți, prin mine. Dar aceasta este o altă poveste, patetică și stupidă.
A fost deja prea mult că Vittorio Petese a vrut să celebreze acea nuntă, lăsându-mi mie Liturghia.
Ar fi putut să-i refuze pe bieții miri, cum i-a mai refuzat de ani de zile, și aș fi fost obligat să slujesc
nunta cu forța. Nu mi-aș fi permis în nici un fel să părăsesc Ruffano, lăsând pe cei doi prieteni
necăsătoriți religios. Dar, făcând acest lucru, Don Vittorio s-a autoforțat să celebreze o căsătorie pe
care o refuzase întotdeauna, de dragul Rosei. Ha, ha, ha, aha, rîsul lui Dumnezeu, ultimul rîs..
După ceremonie, l-am rugat în zadar pe acest paroh să-mi dea permisiunea scrisă, așa cum
îmi ceruse pater Paolo, pentru Liturghia de seară.
-Celebrați-o, eu nu sunt împotrivă. Dar nu pot scrie nimic.
Eu deja îmi închipuiam că mă va refuza. Nu am insistat. I-o ceream doar pentru a face
ascultare de prea iubitul Episcop Paolo Hnilica. La urma urmei, a fost mai bine să nu celebrez o
Liturghie într-o atmosferă de răzmeriță, de posibile frământări, de rămas bun dramatic, în prezența
polițiștilor și carabinierilor care deja umpluseră orășelul.

Fără ca să spunem la nimeni nimic, în jur, toată lumea, fără excepție, a înțeles că va fi ultima
seară, fatală sau ne-fatală, dar totuși misterioasă. Erau toți cu sufletul la gură, friends and horses,
without exception, cum striga haios un rufanez venit de la Londra. Nimeni nu știa cum mă voi
comporta. Pentru un singur gest, ar fi putut izbucni Iadul. Și pentru un alt gest, Cerul. De două ori în
viața mea am trăit cu o intensitate atât de extraordinară un amestec ciudat de tristețe infinită și
bucurie, de durere și emoție cu pace profundă: în ziua Fugii din România, a Evadării, în acei primi
pași pe străzile Romei și.. iată că, a doua oară, în acea sâmbătă, la Ruffano, când trebuia să fiu exilat
încă odată prin amenințări supreme, departe de cele mai numeroase și profunde iubiri din viața mea.
Dulci ca mierea și înspăimântate ca niște păsărele delicate, Silvia Stamerra, fetele
Provenzano din Tuglie cu grupul de tineri; Casaranesii, întregul clan,cu Don Pino, Anna Rita cu
soțul ei, Antonio și rudele lor din Parabita, Egidio din Aradeo, cu ai lui, Mandurienii, nu mai
spun..... stăteau nemișcați în salonul castelului Donnei Lucia, nemișcați și cu ochii ficși.
Antonio Indino, care atunci era Directorul Poștei, adusese o veste nouă de la Casarano și
destul de proastă:
”-Întâmplător, un carabinier care fusese trimis pentru ”lucru” exact la Ruffano, dar el era din
Tricase, intrând în tabacheria noastră și văzând ziarele cu tine a început: aaaa, preotul român. Ehe,
e un om terminat. I s-a pregătit tot: dosar de expulzare, avion, tot dichisul.
-Când?
 169

-Luni după Paști, că așa se zice că atunci va termina misiunea.În acea zi, Ruffano va fi
blocat de forțele noastre, lumea blocată în piețe și el arestat. Și va fi expulzat în România.
-Nu se poate, e o nedreptate, acolo îl așteaptă închisoarea sau pedepsa cu moartea, căci este
refugiat.
-Nu știu. Eu sunt sigur de ce vă spun, mă duc înapoi la Ruffano, recitesc dosarul și vă sun.
A plecat, dar n-a mai sunat.
-Da, răspund eu, hlizindu-mă, nu mai avea rost să vă telefoneze, căci eu plec azi. Nu mai
pot să ajung până luni după Paști, din nefericire. Ce frumoasă zi de Paști am fi serbat împreună !
-Lasă, lasă, că-i mai bine, vii azi cu noi, că nu știi ce se va putea întâmpla până la Paști.
-Interesant că ei au aranjat răpirea mea exact când de fapt ar fi trebuit să plec normal. Căci
lumea se revoltă acum ca să-mi apere onoarea, dar luni după Paști ar fi doar o frumoasă zi de rămas
bun și nimic mai mult.
-Eh, nu știi ce provocări ar putea surveni, dacă și episcopul și prefectul s-au pus de acord să
te termine.
Și iar s-au scufundat în tristețe.
Pe Don Pasquale Pizzolante, l-am văzut preocupat pentru prima dată, chiar înfricoșat. Îmi
zice:
-Fiți atent la ceea ce spuneți astăzi, în biserică, Padre, matale pleci, dar noi rămânem aici
cu.....!
Avea dreptate, nu puteam spune chiar tot, cum îmi promisesem.
Am încercat să pregătesc discursul, dar apoi mi-am dat seama că aceea era ziua cea mai
puțin nimerită ca să poți pregăti ceva. Niciodată n-au fost mai valabile pentru mine cuvintele
Mântuitorului: ”ce veți avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veți vorbi, ci
Duhul Tatălui...”
- O săptămână de piețe pline și carabinieri la toate colțurile, șopti Silvia Stamerra, aproape plângând
-Dar și de liturghii și rugăciuni extatice, am consolat-o.
După un alt minut apăsător, i-am consolat pe ceilalți:
-Zarva prelaților și tărăboiul popilor m-au făcut să realizez maximum de apostolat în săptămâna
aceasta, pentru mii de persoane,
- Dumnezeu să aibă în glorie apostolatul ! Dar cu atâtea dureri inutile!
- Dureri, da. Inutile, nu. A fost o experiență cerească, dorită în întregime de Dumnezeu, vă asigur.
Păcat că nu se termină în martiriu! Martiriul meu, nu al vostru! Ar fi cea mai frumoasă glorie!
Misiunea creștină fără martiriu este ca o nuntă fără mireasă.
M-au privit îngroziți.
 170

- Chiar a luat-o razna!

- Hei, vă spun: vor veni zile în care, pentru a nu-i irita pe ierarhii Bisericii, nici măcar un Tatăl
nostru nu veți mai recita, veți vedea!
Antonio Indino a răspuns:
-Acum nu fi și tu profet al nenorocirilor!
-Tremurăm pentru tine,s-a văitat Maria Cirfiera.
-Eu nu. Sunt exaltat, fericit, poate și pentru că voi sunteți aici. Dar, nu mă tem de nimic. Oamenii
din Ruffano sunt un popor de nobili, de regi.
-Sunt de acord cu el, a continuat Maria Provenzano din Tuglie. Don Lino este o personalitate
puternică, autonomă. Acești samavolnici simt aversiune, antipatie pentru astfel de oameni, chiar și
prezența lor o văd periculoasă!

Am lăsat oaspeții și m-am dus în piață, pentru a mă bucura de ultimele ore alături de adorații
mei ruffanezi.
În cele două piețe, pline ochi, domnea o pace ireală. Vorbeau pe șoptite. M-au înconjurat de
toate părțile. În scurt timp am avut buzunarele pline cu plicuri cu intenții de Liturghii, scrisori și
mulți bani. Mi-era rușine, am încercat să rezist, dar erau prea dulci, prea insistenți, nu puteai ...
Antonio Leva, directorul de la Vimar, a oprit mașina pe ”oprire interzisă”, s-a repezit la mine, m-a
îmbrățișat plângând și mi-a băgat un plic mare în buzunar. Acasă am descoperit în interiorul plicului
400.000 de lire. Dar acesta este doar un exemplu.
-Știm că colegii tăi nu te vor ierta pentru darurile noastre, mi-a strigat Ottavia de Matteis de la
Tuglie, în timp ce și ea îmi împingea un plic în buzunar ..
-Dar cu cât se enervează mai mult, cu atât îți vom oferi și mai mult, a completat o fată Fiorito,
umplându-mi buzunarele ..
Am avut impresia că, totuși, nu-și imaginau plecarea mea. Se temeau de asta, dar nu credeau
că este posibilă. Țineam secretul. Trebuia să-l divulg numai seara, pe altar. Am glumit cu lumea, am
conversat ca în vremurile bune, am râs, am făcut poze, dar tristețea mea devenea mortală. Trebuia
oare să repet un exil și să fiu răpit de la cei mai dragi ai sufletului meu, după 7 ani de la primul meu
exil. Un ciclu? Nu, asta nu.. Al treilea va fi fost în 1989. Nu-mi puteam închipui atunci ce tip de exil
putea să mi se mai înfățișeze în 1989 ! Acum, că știu, sărut pământul și mâna lui Dumnezeu.
După orele 4, cele două piețe mari ale orașului erau literalmente tixite. Castelul era
înconjurat de mii de oameni și carabinieri la toate colțurile. Dar o armată de copii, băieți și fete
stătea ca paznici în fața porții castelului. Contemplam pe toată lumea de pe terasă, ascuns printre
vasele de flori deja înflorite ale Donnei Lucia și plângeam în hohote.
 171

Mareșalul carabinierilor a venit să-mi facă ultima vizită politicoasă, asigurându-mă de toată
solidaritatea lui, implorându-mă din nou să fac tot posibilul să termin în pace. I-am spus să nu
confirme plecarea mea, prin mulțime. Nu era deloc strategic. M-a ascultat. În interiorul castelului,
Donna Lucia cu familia ei, Donna Rosa cu mandurienii, prietenii din Parabita, Gigi, stăteau în cerc,
nemișcați ca pentru o ceremonie invizibilă; timp de un sfert de oră le-am cântat la pian romanțe și
tangouri: erau melodiile de adio. Besame... per ultima vez, etc...
La șase și jumătate seara, am deschis ușile și în vuietul unor aplauze nesfârșite și de strigăte
nu tocmai fericite, am văzut mulțimea împărțindu-se ca Marea Roșie a lui Moise, pentru a mă lăsa
să trec. Ordinea era perfectă, nu a fost nevoie de niciun cordon, nici de poliție, nici de voluntari ca
în toate ocaziile de acest fel. Cu fiecare pas, mi se confirma rafinamentul și dulceața acestor
oameni, esența lor nobilă, fără excepție.
M-am îmbrățișat cu lumea și am salutat ca în fiecare zi, fără să dau impresia că o făceam
pentru ultima oară. Și eu mă temeam de frământările de neoprit. Cu siguranță nu împotriva mea, ci
împotriva celorlalți, a tuturor, inclusiv a carabinierilor. Nu degeaba Mareșalul se arăta ultra patern,
ultra, ultra….
Plecarea mea de acolo trebuia să fie bruscă și misterioasă. Ca și în cazul lui Mami la
Bistrița, a trebuit să-i păcălesc. „Mă duc și mă întorc, de fapt, nu plec.”
A fost sfâșietor ..
Nobilele Doamne mi-au sugerat să mă îmbrac cu cel mai luxos costum negru, elegant, nou
cadou de la Elenuccia della Rocca, și să mă prezint „în haine civile”, cu o cruce germană la rever
punând în fața altarului doar o stolă simplă. Nu eram oare ”incardinat în Augsburg?”
Am traversat piața, pentru a intra în „biroul” lui Luigi, frizerul. El se oferise să-mi îndrepte
părul lung și să mi-l scurteze cu meșteșug. Am pus sentiment și în asta în seara aceea. ”Mă las în
mâinile tale”, i-am spus. Dar toată ziua aceea am petrecut-o ca pe un podium imens, făcând orice
gest în văzul tuturor. Copiii ocupaseră fereastra frizeriei și se luptau cu gelozie să prindă un colțișor
din ea, ca să vadă cât de bine lucra Luigi la părul meu; bărbații mai tineri au creat cordoane și
pasaje spontane în mijlocul acelei păduri fermecate de ruffanezi care, asemenea copacilor nobili,
mi-au decorat bulevardul spre biserică. Nu mai spun că în frizeria lui Luigi era un dus-întors
continuu de lume care să mă salute și să mă umple de oferte. Nu știu cum a reușit să-mi aranjeze
părul ... Între timp toată lumea vorbea cu voce joasă, zâmbindu-și unul altuia, plângând . Acest
fenomen era general și l-am văzut cu siguranță. Mi se rupea inima. Două piețe imense pline de
oameni tăcuți, o atmosferă mistică de așteptare încordată.
Am ieșit de la Luigi, ras, tuns și frezat, înnoit și zâmbitor. Zeci de copii mă urmau și mă
conduceau pe drum, ca niște paji; mulțimea, în majoritate bărbați, s-a despărțit în două pentru a-mi
 172

face loc, în timp ce mă trăgeau duios să mă îmbrățișeze, să mă sărute, să mă mângâie. Am fost

strâns la sute de piepturi, pe câte o clipă, de sute de brațe. Puteam zice numai: ”Dumnezeu să vă
binecuvânteze! Cristos să vă facă fericiți!” Și-i binecuvântam cu semne de cruce pe cap, sărutând
zeci de frunți, în timp ce ochii lor erau, toți, lumini și lacrimi. Mi s-a părut ireal, dar pentru mine a
fost totul firesc. Dragostea este așa sau nu există.
De fapt, din copilărie eu am trăit dragoste în masă, pentru că de mic copil și chiar ca adult
am fost sărutat în public de sute de oameni, în România, în Basarabia ocupată, în Brno,în
Cehoslovacia, de grupuri de italieni, în Polonia și în alte părți, ultimele fiind Manduria și întregul
Salent. Dar să simt o iubire atât de adâncă de la o mulțime imensă, ca în acea seară înflăcărată și
extatică, nu mi se mai întâmplase niciodată! Dacă ziariștii au numărat 5-6 mii de persoane și am
avut 6000 de semnături în cinstea mea, înseamnă că nu mă înșelasem.
Fericirea mea era dublă dintr-un alt motiv: Datorită mie, oameni care abia se salutau, sau nu se
cunoșteau deloc, au devenit prieteni eterni. Suflete departe de Biserică nu s-au mai abătut niciodată
de la altar din acea seară, mergând în căutarea unor biserici cu preoți serioși.

Și iată că mă îndrept spre marea biserica tixită, unde am contemplat din nou Marea Roșie
despicându-se în două și zidurile scârțâind sub presiunea mulțimii.
-Mulți știu că pleci, mi-a șoptit Uccione, dar majoritatea nu sunt siguri. Totuși, să știi că ai noștri
sunt împrăștiați printre oameni pentru a păstra tăcerea și femeile noastre își dau cuvântul una alteia,
ca să-și ție gura închisă cu toatele și nimeni să nu comenteze sau să se miște în timpul discursului
tău ..
Știam, eram convins că oamenii nu se vor mișca. Îi cunoșteam. Le știam numele, cu sutele,
și viața și miracolele fiecăruia. Spovedisem în acea lună cât toată viața împreună. Ajuns la altar, mi-
am dat seama că și „ceilalți” își luaseră măsurile de precauție: patru carabinieri în ținută oficială
prezidau altarul, fiecare la câte un colț, nemișcați, ca la Monumentul Eroului necunoscut; alții, în
uniformă sau în haine simple, erau amestecați în mulțime. Ca și cum ar fi vrut să se ascundă în
spatele poliției, Parohul Petese și don Aniceto (inamicul numărul unu de la început) își micșoraseră
mutrele pe scaunele din stânga altarului. Un alt preot se ascundea printre oameni.
-Ei se tem, mi-am spus. Se simt vinovați și sunt și în realitate, foarte vinovați.
Cei mai mulți așteptau slujba Missei solemne, dar când m-au văzut urcând civil la altar, au
înțeles cu toții că aceasta era ultima batjocură a oamenilor Religiei: să nu mă lase să slujesc. Nu au
comentat, nici murmurat, căci nu am lăsat spațiu, nici timp, pentru variații. Am apăsat butonul de
pe registrator pe care l-am ținut mereu la vedere, niciodată ascuns, niciodată secret. Câtă furie a
 173

generat întotdeauna registratorul meu vizibil și operativ! Încă mai păstrez acest obicei astăzi. Îmi
pare rău că atunci nu aveam telecameră de filmat.
Toată lumea s-a ridicat în picioare.
"În numele Tatălui ..."
În mod curios, toată mulțimea a repetat cu mine formula sacră.
„Harul Domnului nostru Iisus Cristos ....”
Am vrut să dau impresia că de fapt urmează să slujesc Liturghia. După „și cu spiritul tău”,
rostit de mii de guri, am recitat „Confiteor”, după care i-am invitat să șadă, pe cei care o puteau
face.
M-am hotărât să citesc un fragment mare din a doua scrisoare către Corinteni, capitolele 11,
12, 13. Am nimerit foarte bine. Pentru toată lumea, textul sacru părea scris pentru noi și pentru acea
seară. Felul de a acționa, situațiile, acuzațiile, scuzele, apărarea Apostolului coincideau cu ale
noastre întru totul. Oamenii răspundeau, mai bine zis comentau la fiecare verset: "așa este"; aaaah! ;
sigur că da; Aici! ; ca la noi; și mai rău; Ahaaaa!” Se vorbea despre nebunia nereală a apostolului,
lumea făcea: ”ăăăă”; despre falșii apostoli, lucrători frauduloși care se deghizează în apostoli; lumea
făcea: ”eeeeh, îi știm îi știiim”; despre sfârșitul lor înfricoșător; și lumea: uuuuuuu! ”iar dacă sunt ei
slujitorii lui Hristos, și eu, mai mult decât ei” etc. Și lumea era în delir. Oftat prelungit, plânsete
înăbușite, dar nici un zgomot ne la locul lui. Le ascult și azi, după zeci de ani, pe bandă și nu-mi
vine a crede.
Când am terminat de citit, mi-am început discursul. Am fost cam lung, aici reproduc doar
esențialul.
Trebuia să încep prin a răspunde: de ce plec? Cine mă dădea afară?
Dacă aș fi spus „Rosa” sau „Don Vittorio și preoții”, așa cum știa toată lumea, aș fi
transformat iritarea oamenilor într-o profundă ură împotriva lor. Nu, nu i-ar fi ucis, așa cum se
temeau mareșalul și primarul; căci chiar dacă i-am cruțat, cei doi au fost disprețuiți și ostracizați de
întregul oraș până la moarte.
Am împins pedala pe Excelența Sa, că era departe, și era, în realitate, adevăratul vinovat.
Dar, pentru a fi sigur de o reacție controlată, am întrebat retoric:
- Iubiți Biserica și Patria?
-Siiiii, mi-au răspuns mii de voci emoționate
- Și mă iubiți și pe mine, măcar puțin?
- Yeeeee, te iubim atât de mult. Dăm totul pentru tine!
-Dacă mă iubiți, vă rog să stați liniștiți și tăcuți în fața a tot ce vă voi spune acum. Nu v-am impus
niciodată nimic, dar acum v-o impun, și vă implor, pentru binele tuturor.
 174

-Siiiii, au răspuns ei, amestecând lacrimile cu suspinele.

Rămânând cu discursul în vag, am ajuns să spun exact ce voisem să ascund:
-Episcopul acestei Dioceze este convins că eu nu sunt sănătos la cap, că sunt nebun și periculos, așa
că, bietul de el, nu doarme noaptea. El a insistat pe lângă superiorii mei de la Roma să mă scoată cu
forța de aici. Dar ai mei nu sunt oameni de acest gen. Ei doar m-au implorat să plec. Episcopul meu,
Pater Paolo Hnilica, mi-a spus textual: Te implor în genunchi, vino acasă; aici la Roma, eu te pot
apăra, acolo, nu ....Va fi rău, nu numai de tine, ci și de noi, cei de aici ! De fapt, episcopul Miglietta
mi-a cerut interdicția, ca expert în psihologie și chiar expulzarea mea; el a mai spus că va trebui să
reconsacre biserica după plecarea mea ".
O mare de „aaaaaahi” și de sughițuri, lacrimi adevărate, plâns în hohote au izbucnit ici și
colo. Și imensă consternare. Fețele lor, mii de fețe au devenit tragice, le-am văzut, m-au pătruns
până la miezul sufletului ... ..
-Asta e. Trebuie să fac ascultare față de cei care mă iubesc. Să nu-i pun în pericol. Prin urmare,
trebuie să plec. Chiar și Vaticanul a fost pus în agitație de către episcop însuși......Nu-l judec, eu nu
mă simt jignit, este părerea lui, îl respect, dar superiorii mei din Roma care mă iubesc,.... mă
imploră să vin și să nu stau aproape de cineva care mă acuză de nebunie. El este autoritatea
constituită pe care trebuie să o recunoaștem. Dar, din moment ce am promis să vă spun totul, iată că
v-am spus. Acesta este singurul motiv pentru care trebuie să plec.”
În biserică, focul devenise gheață. Tensiunea mulțimii se muiase, transformându-se în
tristețe, dar o tristețe infinită. Dar de fiecare dată când cineva exploda, alți doi sau trei îl potoleau.
-Nu trebuie să-i facem rău lui Don Lino, se repeta adesea cu glas scăzut.În biserică, în piață nu
auzeai decât suflarea a mii de inimi. Nimeni nu se mișca.
M-am uitat în jur. Am înțeles că vor totuși o explicație. ”Adică, de ce nebun?”. Iisus ar fi
întrebat: ”pentru care bine mă condamnați”? Era aceasta, fraza care îi chinuia. Deci, am continuat:
-Episcopul și experții săi m-au privit în față, iar după figura, privirea, mișcările mele au ajuns la
concluzia că nu sunt sănătos, că trebuie să fiu tratat; că eu v-am orbit cu farmecul meu, nu știu care
farmec, că în această biserică am făcut lucruri nedemne de o biserică ...
Din piață au început să se audă mișcări și proteste. Am înțeles că porniseră megafonul folosit
la ceremonii, așa că tot Ruffano mi-a auzit discursul.
-”Vă rog, vă rog, spuneți-le să nu se miște. Singurul care va plăti voi fi eu. Vreți să fiu martir? Dacă
vreți, o voi face și pe asta. Vreau să devin martir.. Dar dacă nu doriți, vă rog să respectați discursul
meu, care se va încheia în curând. Vă rog ... Oh, ce rău îmi pare că de data asta nu am fost dulce cu
Domniile Voastre...”
 175

Cu fiecare dintre revelațiile mele, tensiunea oamenilor creștea dar s-au abținut de la orice
mișcare nepotrivită. Ce examen uimitor de echilibru creștin al acestor mii de oameni!
Am privit în jos la treptele pline de copii și de bătrâni, strânși unul în celălalt și paralizați de
ceea ce auzeau. Toți arătau fețe abătute și poate că nu le venea să creadă urechilor și ochilor, ei care
mă urmaseră timp de două luni și jumătate, zi de zi și oră de oră....De unde toate enormitățile pe
care le repetam aci cu voce clară, fără jocuri de cuvinte?
Privirea mea s-a oprit asupra carabinierilor. Toți stăteau nemișcați la cele patru colțuri ale
altarului, în ținuta lor solemnă. Păreau indiferenți. Dar nu era adevărat. Unul dintre ei, nemișcat și
drept, plângea ca un copil. Lacrimile îi coborau în valuri, pe față, pe uniformă, dar nu se mișca. Sta
drept ca o statuie. Acest spectacol m-a impresionat până la paroxism. Nu-l voi uita niciodată pe
băiatul acela. Cât ași fi vrut să-l îmbrățișez!
Trebuia să continui, dar mai ales trebuia să termin. Și încă nu știam cum.
-Acum, dragii mei, cei care mă considerați încă normal, trebuie să știți că am acționat în
toate din supremă dragoste pentru Domniile Voastre și conform voinței lui Dumnezeu. Celor care
cred în ce spune Episcopul, le cer iertare, nu voi mai face niciodată .. să mă ierte și să mă uite.
Și rotind ochii, ca să-i învălui pe toți cu privirea, am adăugat:
-”Vă asigur de o iubire eternă, nebună, dar și a voastră nu a fost mai puțină, mi-ați dovedit-o.
M-ați umplut de dragoste și de daruri. Don Vittorio mi-a dat un milion de lire într-un plic. El a
insistat, de aceea l-am primit.
(Am spus-o intenționat, cu gândul să pun ceva apă pe foc, dar nimeni nu a fost impresionat. Mai
târziu mi-au spus că acolo predicatorii, pentru o singură seară, luau de la 300.000 în sus! Iar alții îmi
spuneau că a încercat să-mi cumpere plecarea)….
După o altă predică fervoroasă asupra bisericii, asupra nevoii de a face diferența între preoți
și credință, asupra datoriei de a ierta etc. etc ... m-am îndreptat spre „final”:
- ”Acum am terminat! Vă implor: nu aplaudați, nu strigați, nu vă entuziasmați, căci mi-ați
face numai rău, cel puțin în această seară”.
Au trecut câteva secunde de rătăcire, neștiind ce și unde să apuce, între preoții și carabinierii
din apropiere. Le-am făcut un semn discret ”să aștepte, spunând:
-Să zicem împreună o ultimă rugăciune:” Tatăl nostru!” ”Ave Maria”.
Mii de voci, din năuntru și din afară, au rostit aceste rugăciuni, ca un singur glas. Era ca un
tunet de ape multe, cum cântă Scriptura.
După ”Amin”, am început imediat să recit cu voce dramatică ”Ave Maria ”a Desdemonei,
din opera lui Verdi: ”roagă-te pentru cel slab asuprit și pentru cel puternic, și el o biată ființă
mizerabilă,... arată-ți mila ta.
 176

Roagă-te pentru cel ce sub nedreptate își pleacă fruntea

și sub destinul cel rău...
pentru noi, pentru noi roagă-te, acum și-n ora morții...”
(În italiană, acest text este de o dulceață infinită, ca să nu mai vorbim de muzică)
Un fior de plâns și de evlavie a străbătut întreaga atmosferă.
Ca să nu las nici un spațiu surprizelor, imediat am improvizat o binecuvântare lungă, de
genul de care am fost acuzat că inventez și am făcut o cruce imensă asupra întregii adunări.
Dar după ultimul ”Amin”, am schimbat imediat registrul. Un expert m-ar fi comparat cu
Regina nopții a lui Mozart. Am devenit distant, grav, solemn, pentru a împiedica miile de iubiri să
mă îmbrățișeze, să ne azvârlim în confuzie, să se calce în picioare, să produc un masacru, între
lacrimi și indignare de neprevăzut. O viziune de un moment mi-a sugerat să mă las dus de această
sublimă fatalitate apocaliptică, în care lacrimile și umilințele unui amar neînvins de secole să aibă
ca rezultat un holocaust brahmanic la poalele Crucifixului, împotriva preoților și a polițiștilor
prezenți. Zeița Kali abia aștepta ! Oamenii mei, cu suflet regal, nu și-ar fi dorit-o, dar ar fi făcut-o,
pentru că prea se umpluseră multe pahare și ei înduraseră prea mult cinism de la cei puternici, civili
și religioși din această parte sublimă a Italiei. Prefecții, primarii, mareșalii, episcopii, parohii, se
așteptau la asta, de frică pentru soarta lor, că nu le păsa de holocaustul oamenilor. În acea seară am
înțeles asta și multe altele. Dar Logosul divin mă transsubstanțiase dintr-o dată într-un om de granit.
Am folosit o voce grea, imensă, răgușită, tunătoare, care a înghețat pe toată lumea. Privind în sus,
ca un om condamnat la moarte, am strigat:
-Vreau un pasaj, larg de un metru. Nimeni să nu mă atingă, nimeni să nu comenteze!
Rugați-vă doar și iertați! Dumnezeu să vă binecuvinteze. (Și, aplecându-mă spre preoți): Vă cer
iertare, la revedere!
Am pus magnetofonul într-un plic mic, am luat Biblia, am sărutat altarul, am făcut o
genuflexiune și două cruci ortodoxe discrete; după care m-am îndreptat spre balustradă. Doi
carabinieri s-au postat în fugă în față, doi au rămas în spatele meu. Voiam să ies pe la ușa bărbaților,
mi se părea mai aproape, dar carabinierul din față mă imploră:
-Padre, mai bine pe aici. Asta dă în piață și nu o putem controla!
Nu am făcut nicio obiecție. Avea dreptate.Așa că am ieșit prin marea ușe centrală,
maiestuos, festiv! S-a auzit un ” eeeeh” și, până la ușa principală, s-a deschis într-o clipă o cale
largă între marea de oameni care s-au retras într-un mod atât de armonios, încât părea că toiagul lui
Moise ar fi lovit valurile Mării Roșii. Cum au făcut, ei, singuri, spontan, fără cordon, fără oameni de
pază, nu pot să-mi explic! Doi carabinieri au zburat pe lângă mine, înainte, în urmă au rămas ceilalți
doi, iar eu am pășit cu pas solemn, parcă într-o procesiune sau un pasaj regal. Lacrimile mi se
 177

opriseră în gât: „Tu ai vrut așa, Iisuse Cristoase, tu ai vrut să ies de aici ca rege, ca Lazăr din
mormânt, în această sâmbătă a lui Lazăr, sau ca Tine, cu onoruri, în Ierusalim, înainte de
răstignire”.
Priveam doar înainte, nu mă uitam la nimeni, o făceam pentru prima dată, așa cum fac
mereu preoții catolici, în procesiuni, chiar dacă inima mi se frângea în o mie de bucăți. Dar ei se
obișnuiseră cu binecuvântările mele, ca de la un episcop, ca de la papă. Câte o mână insistentă îmi
prindea brațul, o alta îmi lua mâna mea. Le strângeam mâinile din mers, dar nu-mi întorceam
privirea, ci fixam tabloul Învierii de deasupra marii porți. Simțeam că dacă mă întorc spre cineva,
chiar și pentru o fracțiune de secundă, totul putea să se năruie. Eram femeia lui Lot, și nu aveam
voie să mă uit înapoi.
Plângeau sufocat, se auzea cum își reprimau plânsul. Am auzit plânsul în hohote al unei
fetițe, apoi al unei bătrâne; Mulți mă chemau pe nume: ”Don Lino, Caro Don Lino, dragul nostru
Don Lino” ... Cineva m-a atins cu vârful degetelor, un bătrân a rupt rândurile pentru a mă îmbrățișa,
plângând tare.
„Dio ti betinica ”, am auzit voci de femei.
”Non te ne scire” auzi vocea unui copilaș.
Când m-au văzut în capul ușii nu s-au mai dominat. Au început să aplaude în forță. Mii de
aplauze, cum Scala sau Papa nu auzise. Aplauze cu lacrimi mari și dragoste mistuitoare, care se
simțea prin toți porii. În stradă, un cor de urale! Evviva Evviva !Și mulți băieți și bărbați m-au
înconjurat deja. Bietul carabinier mă împinse ușor, implorându-mă:
-Padre, dacă se îmbulzesc, nu mai putem face nimic!
Coborând de pe treptele bisericii, drept în stradă, am văzut ușa unei mașini de lux pe care un
om elegant o deschidea cu mișcări foarte rapide.
- Suiți, Padre! Era minunatul și nobilul Nino Vincenti, patron de fabrică, bogat și smerit,
care mă voia direct în vila lui.
M-am întors, am făcut un semn imens al crucii peste mulțime care striga: ”Fii tare! Te vom
apăra! Dumnezeu să te binecuvinteeeeze !
Cei patru carabinieri, cu șepcile în mână, au venit să mă salute și să-mi ceară scuze. I-am
binecuvântat cu semne ale crucii, pe cap, am schimbat cu ei priviri foarte triste, dar pline de
afecțiune.
Nu puteam întârzia. Credincioșii ieșeau din biserică precum un fluviu spulberător de lavă.
Mașina noastră a luat-o la fugă, ca vântul, smulgându-mă cu o zvâgnitură din piață și de la vederea
lor. Și mi-am amintit de autobuzul care mă rupsese cu 7 ani mai devreme cu aceeași violență de
Bistrița, de Mami, de tinerețe, de rădăcini, pentru a sfârși iar în exil.
 178

Am ajuns la casa lui Giovannino Vincenti, unde în scurt timp sute de credincioși au venit să
mă salute. Scările către primul etaj erau tixite, mi-a fost frică pentru o clipă că nu vor suporta
greutatea acestor oameni magnifici. M-am sărutat, m-am binecuvântat cu ei, am cântat cu ei până
după miezul nopții. Am ieșit la balconul principal, unde am primit ovațiile mulțimii din stradă, care
fugise după mașină. Între timp, jurnaliștii și posturile TV ajunseseră în cele două piețe și înregistrau
furia și durerea tuturor.
În cele din urmă, ne-am dus la Casarano, pentru a ne odihni în casa Indino-Isernia. Îi
promisem Mareșalului să părăsesc Ruffano în seara aceea și m-am ținut de cuvânt. A vrut să vină în
spatele mașinii noastre, să se ”asigure”. Acest lucru m-a amuzat și m-am mutat în mașina
carabinierilor. Călătoria s-a încheiat în glume și concluzii pline de bun simț cu acei tineri militari,
infinit mai respectuoși și mai rezonabili decât preoții.
La Casarano, i-am găsit pe toți, liniștiți, fericiți că ne puteam săruta cu seninătate și cu
bucuria victoriei asupra răului. Gigi, ca totdeauna, înger păzitor, iubit și adorat și el, prezent, pentru
că Don Angelo ne pregătise deja Missa solemnă pentru Florii.
A doua zi, rufanezii s-au prezentat cu sutele. Era o altă Dioceză, a bunului Mennonna,
nimănui nu-i păsa de nimic. S-a slujit în grădina bisericii, împărtășanii nenumărate, iar Gigi nu mai
reușea să spovedească. Am încheiat cu bucurie, bucuria unei săptămâni sfinte, a unei Patimi care în
orice caz a lăsat o moarte în suflet. Asta e tot.
Restul este tăcere, așa cum a spus atât de bine ... Hamlet.

REVOLTA CELOR 6000 CONTINUĂ LA NESFÂRȘIT

Tăcere. Adică o simplă figură de stil.
Din ziua aceea, istoria mea și a miilor de prieteni, victime ale zavistiei reprezentanților
Bisericii, au scris-o ziarele locale și naționale ale Italiei, plus televiziunea. Și, n-au scris-o foarte
rău. Acelaș dispreț față de populație pe care-l au comuniștii și ”laicii”, în general, mai ales când
aceasta este evlavioasă; dar își arătau simpatia pentru mine, care deranjam mândria și disprețul
ierarhiei bisericești față de restul lumii. Mii de persoane au continuat să ocupe piețele, la Ruffano și,
desigur, biserica mare. Să deranjeze, până la paroxism, curiile și birourile episcopilor pugliezi. Să
adune 6000 de semnături, ca să le trimită papei în favoarea mea. Să dezerteze biserica, încât Don
Vittorio cu Rosa și câțiva au slujit Paștele și toate sărbătorile cam singuri, în disprețul general, fără
ca însă să simtă nici cea mai mică remușcare, nici cea mai umană milă față de un nevinovat ca mine
și față de mii de oameni care își arătau demnitatea și supărarea.
La sfârșit, după o vară întreagă de proteste, piețe pline, biserici goale, denunțuri reciproce,
scandal fără sfârșit, lacrimi înăbușite și solidaritate, de data asta comună a tuturor partidelor
 179

politice, Înalta Ierarhie a "rezolvat" cazul în stilul ei feudal și cinic de totdeauna, pe care îl
consideram greșală, -când în realitate era regulă nescrisă-:a dat afară pe vechiul paroh și a adus un
tânăr, așa cum de fapt și lumea voia.Cu diferrența că acest tânăr nu s-a arătat recunoscător față de o
populație care s-a jertfit, nici față de mine care am fost sacrificat pentru ca el să primească una
dintre cele mai bune parohii ale Diocezei, fără nici un merit. Ignorantul din el și mai ales cinicul,
iubitorul de minciună și de calomnie, fruct sigur al seminarului clasic și-a făcut un program în a mă
ponegri în toate predicile și cuvântările, în a scrie contra mea scrisori și mesaje la Roma, la Lateran,
la Vatican și pe unde mai putea, desigur, ajutat de ”superiorul” lui direct. Inutile au fost vizitele
mele în care i-am arătat bucuria mea, prietenia mea, dorința de a colabora cu el la împăcarea
generală. S-a pus de la început contra celor care mă susțineau, așa că pentru multă vreme a avut mai
puțină lume în biserică decât bătrânul.
Încet, încet, lumea, din evlavie și resemnare, nu a avut de ales.
Nici eu nu aveam de ales. Trebuia să-i sfătuiesc pe toți să meargă la slujbe, să colaboreze cu
noul paroh, trecând peste limita lui oribilă. Trebuiau să fie genii în materie, și , dragii de ei, au fost.
Dar și acest Don a fost geniu al insistenței, în ură. El mă urăște și azi, în 2021. La început avea
scuza episcopului Miglietta care- i impunea dușmănia totală contra mea. Dar de atunci au mai murit
câțiva episcopi, și el a rămas acelaș, credincios urii cei dintâi. Știu asta din predicile care încă le mai
ține contra mea; din telefoanele cu care deranjează Roma de câte ori merg în vizită secretă să salut
și să mă rog cu prietenii fraterni din sud. Și acum.
Ura lui și a celor ca el a rămas neschimbată. Dar și iubirea celor ce m-au iubit și apreciat a
rămas la fel.
Vai !
Profundă experiență mi-a oferit Dumnezeu prin această coerență a celor două lumi în cele
două direcții.
XXX
Prietenii mandurieni încă trăiau cu iluzia că-l vor convinge cel puțin pe noul episcop de Oria
să mă accepte. „Acceptare” însemna vizita mea pentru câteva zile și o Missă în vreo biserică. Nu au
reușit până azi. Dar scrisorile lor, către el, sunt minunat de sugestive!
„Suntem siguri, Excelență, că, dacă l-ați fi cunoscut, l-ați fi apreciat la fel de mult ca noi și
i-ați fi înțeles și calitățile. Pentru el nu există nimic în lume și în viață decât numai împărăția lui
Dumnezeu, sacrificii, mortificări, abstinențe, așa cum trebuie să simtă unsul lui Dumnezeu! ”
Semnate, Maria și Lena Mola cu toată familia. (Erau impresionați cu totul de Postul meu
ortodox, când mâncam numai legume la mesele lor luxoase întinse în cinstea mea; o erezie pe care
am abandonat-o doar de câțiva ani!).
 180

Ași ! Nimic ! Cum putea să intereseze pe un episcop catolic calitățile pozitive ale cuiva ?
Spun catolic, pentru că criteriile ierarhiei ortodoxe și protestante sunt altele, cu totul altele, la fel de
rele, poate, mai rele. Dar, ici și colo, se găsește câte un ales al Domnului, care face excepție.
Mandurienii erau supărați pe rufanezi, că, pardon, din cauza lor, episcopatul pugliez mi-a
interzis slujirea în toată regiunea. Mă tachinau: ”Acum Ruffano, mon amour, e mai presus de toate,
mu-i așa ?
De, ce să răspunzi?
Deci, am fost întors la Roma.Aș fi preferat să fi revenit în alt mod, dar recunosc că fără să
vrea, dușmanii mei mi-au realizat un final glorios, quasi mucenicesc; înmulțind fluidul de iubire al
poporului italian, solidar cu mine, din Salent până în Trentino, la nesfârșit, (căci toți fuseseră
zguduiți de vuietul ziarelor ); și dorința lor de a mă umple de cadouri, de bani și de recomandări
până la nori.
La Roma am fost întovărășit de 6 amici rufanezi cu un camion plin cu tot ce un om poate
gândi: ulei pentru un an, alimente, paste, haine,amintiri, omagii. Și, bani pentru Liturghii, tot pe un
an, sau mai mult. Ca să spun drept, trimiterea cadourilor, alimentelor și banilor nu s-a epuizat nici
azi, dar până spre 2000 a continuat în forță. N-a mai contat deci că nu aveam parohie, leafă,
drepturi, rude sau public al meu. Mi s-a dat, ca-n Evanghelie, însutit: bani, case, amici, familiari, …
cu persecuții, bineînțeles, altminteri nu era literă de Evanghelie. Literă care este precisă, exactă,
infailibilă, probată pe sângele meu.
Cea mai frumoasă poză pe care o am din această perioadă este cea a mea cu cei 6 și cu Pater
Paolo Hnilica, în salonul său. Toți impresionați și uniți în cuget și-n simțiri.
Rufanezii au continuat revolta, protestele, memoriile, audiențele la episcopi, ocuparea
piețelor, interviuri la ziare, toate în favoarea mea, pentru a cere dreptate, pentru a-mi repara onoarea
rănită, în fine, pentru a nu fi supus vreunei pedepse. Au culminat cu strângerea a 6000 de semnături,
puse într-un dosar mare, pe care mi l-au adus la Roma, să-l dau Papei Woityla în mână.
Eu eram sceptic, știam mecanismul Bisericii în fața semnăturilor poporului de jos, care nu
contează, ba dimpotrivă. Dar, după ce mi-am făcut fotocopia dosarului, ca să-l am ca amintire și să
nu dispară definitiv între Arhivele secrete ale celui mai secret Loc de pe pământ,am mers împreună
cu Gigi să-l predăm lui Don Stanislaw, care, între timp devenise un atotputernic secretar papal, cu
faimă mondială.Ne-a primit prietenos și glumeț ca totdeauna,a părut impresionat de drama mea, mi-
a luat dosarul și a promis solemn că-l arată bunului Woityla; dar, răspuns în vreun fel nu am primit
nci până azi. Pentru viitorul meu, din 1982 până în 2014, sau poate mai încoace, au contat tot
telefoanele și scrisorile urâte, odioase, ale noului paroh din Rufffano, care,scuzați dacă e puțin, a
 181

fost și el student, poate, pe la Pontificium Lateranense. Multe mecanisme am înțeles din lumea
catolică, dar acesta, ultimul nu l-am înțeles încă.
XXX
Acum voiesc să duc până la capăt istoria zig zag-ului cu sublimul Josef Stimpfle.
Căci, am mai spus. Cu tot succesul apostolic și munca intensă primită ca dar divin de la
reîntoarcerea din Germania, în martie, 1979 până în iulie 1982, ceva devenea din ce în ce mai
putred în Danemarca.

45.PATER LACKO NE PĂRĂSEȘTE SUBIT

Între timp am avut parte de o supremă nenorocire, pe care am simțit-o îndreptată direct
contra destinului meu.
Pe 21 martie, 1982, a murit subit Pater Michael Lacko, la numai 59 de ani. Povestesc în
cartea dedicată fenomenului Ruffano felul cum am primit tragica știre tocmai acolo, în plină
răzmeriță, dublându-mi suferința, șocul pe care l-am suferit, idea că toate porțile Iadului se puseseră
contra mea, să mă distrugă....
Acest savant, acest hazliu, această întrupare a iubirii și a veseliei și Părinte în toate felurile,
m-a lăsat în mijlocul unei revărsări de ape multe, de tip biblic.
Pierdeam pe Marele Consolator și, desigur, ultima șansă de a deveni profesor universitar și
de a înfrunta în mod vesel dușmănia celor puternici. Pater Hnilica, însuși, s-a exprimat: ”ca Padre
Lacko nu mai avem și nu va mai fi un altul”.
Las pe Maici să descrie momentul tragic, la care eu am participat de departe, plângând și urlând
ca totdeauna, în hohote, după persoane dragi:

21.3.82 În această dimineață, părintele Lacko era așteptat pentru spovedanii și Sf. Liturghie.
Întrucât nu mai venea, am sunat. Răspunsul a fost ca un fier fierbinte pe carnea vie. Padre
Lacko este internat într-un spital, e foarte grav.
Cu părintele Sergio ne-am dus imediat la San Filippo; Părintele era în sala de operație deja de
o oră. Am aflat de la profesor că este vorba de un caz unic, acesta, al său, și foarte grav. Vena
aortei s-a rupt în mai multe părți. Doar operația l-ar putea salva, dar nu era sigur. Operația
dura de câteva ore, ne-am întors acasă la micul dejun. Maica și cu Padre Sergio s-au întors
imediat la spital. Aproximativ o jumătate de oră mai târziu, profesorul care a operat a ieșit și a
spus că a murit. Maica a telefonat acasă și ne-am dus cu toții la spital.El era pe pat, mort, cu
mâinile aranjate în formă de cruce.
 182

Nu se pot scrie cuvintele care să exprime suferința, durerea, golul pe care ni l-a lăsat. Ne-am
oprit până la ora 16, când l-au dus la morgă. Ne-am rugat atât de mult pentru sufletul lui! Dar
era simplu, bun, dezinteresat, altruist,cu siguranță Domnul l-a dus în cer. Seara, Părintele
Sergio a slujit Sfânta Missă de sufragiu.
22.3 82. Cu mare durere, Maica a plecat la Torino
25.3. Sărbătoarea Bunei Vestiri. Am fost cu toții la înmormântarea Părintelui Lacko, care a avut
loc în biserica rusă și în ritul bizantin.Maica a făcut o pernă din garoafe și crini albi cu o panglică
albastră și cu inscripția ”Surorile Oblate ale inimii Neprihănite a Mariei”; alta cu toate numele
Părinților și seminariștilor. Biserica era plină de lume, mulți preoți, trei episcopi și doi frați ai
părintelui Lacko. Superiorul iezuit din Canada a oficiat ritul. La sfârșitul slujbei am trecut cu toții
să sărutăm sicriul. În cele din urmă l-am însoțit la Verano. Dar câtă tristețe, câtă durere, ce gol
mare ! Am avut surpriza să o vedem pe Maica Noastră, care a venit de la Verona pentru a-și lua
rămas bun de la cel care ne-a făcut atâta bine și ne-a iubit cu adevărat. Ce să mai spun ? Fiat!
XXX
Și mă întorc la durerea mea, dublată de această moarte, care și acum, după 40 de ani mă mai
apasă încă.
Sosit la Roma din cea mai luminoasă, dar și cea mai dureroasă misiune a vieții mele, la
Ruffano-Puglia, Maica Lodovica mă anunță mâhnită că Vicariatul Lateranului i-a impus să-mi
urmărească telefonul, ca să-mi denunțe toate contactele mele cu preoții sau stareții care m-ar mai
invita în vreo misiune.
Porunca provenea chiar de la Vicarul Papal. Cardinalul Poletti avea tendința să se creadă un
Scarpia, uitând de ”Porta Pia”. Dar Maica Lodovica nu-și putea permite, biata de ea, să intre în
conflict cu acest baron abuziv.
Agostino Casaroli se plângea că ”un episcop din Sud a umplut de telefoane disperate tot
Vaticanul, ba a alertat și Guvernul, să ia măsuri contra mea”.
Era adevărat. Se confirma tot ce auzisem deja la Ruffano. Mario Miglietta, episcopul de
Ugento, care m-a urât de moarte până a murit și el, a scris o plângere la Vatican cu 11 capete de
acuzare, în care, de fapt nu scria nimic concret, căci doi -trei episcopi m-au întrebat: ”dar ce ai
făcut?”
-Întrebați-l pre el! Să spună pentru care bine mă vrea distrus! (Parafrazam pe cineva).
După care, acelaș episcop a obligat întregul episcopat pugliez să mă radieze din memorie. Hotărârea
a fost atât de fermă, că cei doi- trei episcopi care mă stimau n-au putut să le stea împotrivă
celorlalți, mai ales lui Motolese, arhiepiscopul de Taranto, care mă ura de când i-am stricat afacerea
cu vinderea Noului Testament falsificat. Antonio Rosario Mennonna de Nardò era cel mai trist. A
 183

reparat față de mine, chemându-mă după pensionare, la Muro Lucano. Dar timpurile erau
schimbate: ”Nu-nvie morții; e-n zadar, copile!”.11
Mai tare a fost sperietoarea amicilor, când ziarele au anunțat că episcopul a cerut expulzarea
mea, bazându-se pe informația primită de la Questură că nu eram cetățean, ci numai rezident cu
soggiorno, și acela expirat, scaduto. Expulzat unde ? În Siberia, mai bine. Ar fi vrut el, dar aveam
azil politic, trebuia ca fenomenul să treacă prin ”Geneva”, un întreg proces, o rușine, căci trebuiau
inventate motive!
Eu nu eram speriat deloc. Pe mine mă distra idea.
-Să mă expulzeze, ziceam, în Luxemburg, în Austria, în Franța, în Elveția....
(Nu puteau altundeva, decât în vreo țară liberă, care m-ar fi acceptat).
-Dar să mă lase să plec în mașină deschisă. Ca să fiu aclamat de toți amicii mei din Salent până la
Como, și eu să le fac cu mâna, ca Papa.
Nu cred că ”Italia” mi-ar fi refuzat această mică pretenție, deși avocatul amic din Lecce m-a
luat în rîs.
Repetam această poveste amicilor din Nord, Monza, Piemont, Trentino, Austria, care erau
foarte înspăimântați.
Oricum. Maicile erau disperate, în urma acestor vești neobișnuite.
Maica Alexandrina îmi strigă: -”Acum am înțeles că din cauza voastră se va distruge Comunitatea
noastră și Maica va muri ”.
Biata Alexandrina! La puțin timp după plecarea noastră, a fost ea, înseși, care a lăsat pe
Maicile Oblate și a re-apărut ca Maică pe la Ierrusalim, cu alt nume, pasă-mi-te Suor Erika. Am
rămas oricum prieteni până la sfârșit, ne punea Ierusalimul la picioare când mergeam pe acolo. S-a
stins de cancer, prin 2017.

46.MISIUNEA SUPREMEI IUBIRI ÎN GERMANIA

Ei, bine, colac peste pupăză, pe 15 mai, 1982, sosește o telegramă de la Augsburg:
”Episcopul este foarte iritat din cauza voastră; vă cerem să fiți în Dioceză până pe 15 iunie, 1982,
căci altminteri s-a săturat de voi și vă pedepsește.”
Primul gând mi-a fost acesta:
”Oh, Oh, Pater Lacko ! Mio caro ! Cum ai putut muri ?
Mi-ar fi lăsat imediat locul lui la Pontificium”.
Găsea el modul, chit că mă făcea novice iezuit. Iar Gigi nu căzuse în groapă chiar așa de jos
ca mine. Ne-am fi putut salva onorabil și la înălțimea pretențiilor noastre universitare....

11
Eminescu.
 184

La toate acestea, Gigi are o reacție originală, mai ales întrucât înțelesese că scandalul meu
din Ruffano îi era imputat și lui, până și-n Germania:
-Tare aș vrea să mergem într-o țară de limbă spaniolă, unde am învăța bine limba și unde am mai
ieși să mai schimbăm aerul, că prea am putrezit în Italia.
Mi-a plăcut idea și m-am gândit imediat la Buenos Aires, la vreo parohie în zona tango-ului.
El însă se fixase cu Venezuela sau Columbia.
-Până atunci, să-i dăm satisfacție episcopului. Iar o fi avut vreo scrisoare urâtă contra
noastră. La urma urmelor, calea către Rio de la Plata trece prin Augsburg. Mai adăugăm ceva la
împlinirea datoriei către bunul Stimpfle.
Da. Plecarea din Italia, și mai ales din casa Maicilor, ultra speriate de ce se întâmpla în jurul
nostru, mai ales contra mea, devenea urgentă.
Dar, cât vom sta acolo ? Și, întorcându-ne, unde vom merge ? Căci, era lucru hotărât: în
Germania nu vom întârzia prea mult. Tot pământul ne plăcea, dar simțeam că locul nostru era aici,
la Roma, sau în jurul ei. Dar cum?
Și, tocmai când, parcă, ne frângeram mâinile în găsirea unei soluții, iar ne bate Augsburg-ul
însuși la poartă. Era 3 iunie, seara.Tocmai venisem de la Consiliul de Stat, secția II, unde ne-a
primit onoratul Serrao cu oamenii lui, tot în vederea cetățeniei.
Mă gândeam: ”ce oameni mari și importanți, și totuși, ce umili, generoși și educați !
Totalitarismul Bisericii Catolice strică acest popor mai mult decât pe altele care din fire sunt
totalitare, legaliste, dubioase și ne-generoase. ”
Ce gânduri, parol !
Telefonează Episcopul Stimpfle în persoană. Vocea lui, dulce și afabilă, contrasta complet
cu limbajul dur al telegramei în care recunoscusem limba lui Rudolf.
-Dragii mei, vă vreau aici, la Augsburg pentru un colocviu; o zi, două, nu mai mult. Faceți-
mi această plăcere.
Aaaa! Deci, asta era tot. Prea de tot. Augsburg-ul lui Stimpfle, pentru noi –aceasta se vedea
clar,- era un tablou de Rembrandt, cu întuneric și lumină, la modul surpriză.
Nici nu se punea problema de costul călătoriei, Stimpfle era primul la acest tip de cadouri.
Pe 6 iunie, seara, plecăm spre Germania. Episcopul ne primește pe 7, luni seara cu mare
voioșie. După cina comună,cu familia, cu prietenii, cu secretarii, rămânem singuri, în trei. Aduce
personal o sticlă de vin roșu de înaltă calitate, pune în pahare și strigă voios:
-”Să bem pentru amiciția noastră! Prosit !”
Prosit.
-Hai, povestiți-mi despre voi, că-mi place cum povestiți !
 185

Perfect ! Îi povestim drumul, misiunile noastre, dragostea nețărmurită pe care i-o poartă
Maicile, durerea pentru Pater Lacko și pentru Monseniorul....
La un moment dat Gigi se scuză:
-Pater, veți fi obosit, e târziu, vorbim mâine.Să nu vă obosim!
Chefuit și plăcut surprins, Josef întreabă:
-De ce ? Nu stăm bine împreună?
-Ba da, cum adică?
Parcă niciodată n-a fost așa drăguț. Acum, că mă gândesc, și când părea furios, tot plăcut
era, bunul Stimpfle.
Și ne-a umplut paharele. El nu bea, dar îi plăcea grozav să ciocnească și să spună Prosit !
Deci ne decidem să continuăm conversația.
-Știți de toată istoria mea din sudul Italiei?
-Nu! Ce, a fost rea?
-A fost sublimă. Unii o consideră rea.
-Eah !zise el, dând din mâini. Oricum, toți vorbesc de voi. Până și Nunțiul, la Bonn, căruia
spunându-i că ați fost discipoli lui Rafael Haag, mi-a vorbit cu mare admirație de acest părinte erou.
Ce fericit am fost să aud că Guido del Mestri, care fusese în România regală, care știa
românește și-i cunoștea pe toți marii eroi ai credinței de acolo, vorbea cu admirație de Rafael Haag.
De fapt și noi am întâlnit pe Del Mestri, la Roma, căci voiam să-i aducem omagiul nostru unui
prieten al Strategului credinței mele.
-Hai să vă aranjez juridic, zise Josef Stimpfle, schimbând vorba.
-Ah, și eu, mai ales eu, cât doresc aceasta, ca să nu mai fiu mereu vulnerabil la invidia
preoților.
- Păi, hai, alegeți cum vreți, cum vă e mai bine ! Ori Kaplani la Augsburg pe cel puțin doi
ani, (dar fără siguranța libertății de după, la dispoziția lui Pater Paolo, căci Secretariatul de Stat este
mereu vigilent); ori încardinarea la Roma, ca viceparohi sau altceva, cum va vrea Cardinalul Poletti!
Ah, din nou Poletti.
Era așa de simplu de vorbit. Dar trecuseră ani de când se repetau aceleași propuneri, fără ca
să se rezolve....Nici Stimpfle nu îndrăznea să recunoască faptul că pe toată Ierahia o deranja
succesul nostru, de la Nord la Sud. Cu sau fără drept pontifical, munca noastră era la fel. A fi vice-
parohi undeva însemna a ne bloca într-un singur loc.Deci, nu se mai produceau zece, o sută de
scandaluri în o sută de locuri, datorită entuziasmului mulțimilor, ci numai unul, într-un singur loc.
Și s-ar fi teminat la fel. Cu expulzarea din Biserica vizibilă, ocupată de indolenți, de funcționari, de
 186

fanatici, de birocrați, de invidioși, de incapabili. Nu era loc pentru provocatorii de entuziasm, ori de
care tip ar fi fost.
Deci, ce să alegem dintre cele două propuneri?
După îndelungi și minunate discuții ajungem, ca buni bizantini, la a treia soluție: vom
rămâne vara următoare la Augsburg, unde vom da examenul de pastorală chiar în fața episcopului,
prin septembrie, sau octombrie; atunci ne va da jurisdicția visată. Nu puteam spera să dăm examene
de acest fel la Roma. Licența în Pastorală de la Pontificia Gregoriana nu interesa pe nimeni. Toate
celelalte licențe, diplome, premii de școală, ce ni le câștigasem cu studiu și trudă erau nule pentru
Curii. Am fost premiant de la vârsta de 6 ani: degeaba. Am văzut asta, în România, am văzut-o în
Italia, acum o vedeam și în RFG.Totuși, acum ajunsesem la o soluție. Plecam cu jurisdicție, cu o
patalama scrisă, căci numai asta lipsea. Catolicii sunt convinși că, fără ea, Duhul Sfânt nu vine să-ți
dea puterea să dezlegi păcatele. Pe baza unui text abuzat până la absurd din Matei și Ioan și Marcu
și alții....
O, Doamne ! De ce ai inspirat pe evangheliști să scrie cele 4 Evanghelii? Au adus numai
nenorociri, războaie, afurisanii, ruguri, ură și prostie. Căci sfinții știau să te urmeze și fără texte
sacre ! Mare greșală ai făcut !
Episcopul ne trimite să dormim la St. Ulrichhaus, ca boierii. Fotografiez multe tablouri din
bogata pinacotecă.
Stimpfle ne invită să rămânem măcar o săptămână. Vizite, mese, slujbe împreună cu el,
onoruri ! Ași !
Habar n-am de ce n-am vrut. Ziceam că ne vom întoarce curând, deși trebuia să ne
închipuim că situația nu va mai fi la fel. Gigi avea și el grabă să viziteze pe rudele din Elveția. Deci
ne dădurăm prin târg, la Geneva, la Vevey, la Lausanne cu Ion Caraion și poezia lui.
Și iată-ne la Roma, deja pe 12 iunie, cu entuziasm și iluzii, să dregem laptele vărsat.
JurnalulMaicile:
13.3.82. Maica merge la Salerno și va continua spre Casarano, pentru a întâlni o fată.
(Apoi a venit la mine în Ruffano,n.n.) Sora Alessandrina cu P. Giorgio merg la o
întâlnire de rugăciune în cartierul Ottavia.S-au întors înapoi noaptea, cu Madonna
deasupra mașinii și un far aprins ca s-o vadă toți. Unii automobiliști își făceau semnul
crucii.
17.3.82. Padre Giorgio a plecat la Lecce.
18.3, a sosit Maica.
Aici: * (episodul cu P Lacko)
1.4.82. Noul microbuz, 8 milioane lire.
 187

4.4.82. Se merge la Laiano, zonă de cutremur, la episcopul Leonardo Felice. P Sergio a

făcut poze.Am plecat de la Laiano cu atâta tristețe în suflet! Oameni foarte simpli,
săraci și foarte triști. Mai presus de toate simt nevoia să aibă un preot printre ei. I-au
spus lui P. Sergio să se oprească la ei, pentru că îl vor îngriji ei cu tot, fără nicio
problemă. Am părăsit Laiano cu atât de multă tristețe.
7.4.82 După 5 luni de absență, părintele Lino s-a întors. A sosit cu 5 oameni care au
adus tot ce poate fi mai bun de la Dumnezeu.Mulțumim Providenței divine, întotdeauna
generoasă cu noi.
9.4.82. Pr. Sergio a plecat la Sessa Aurunca pentru a-și ajuta episcopul. Părintele Lino
a îndeplinit slujba de Vinerea Mare.
10.4. Sâmbăta Mare: 22.30 P. Lino și P. Giorgio slujesc. Au fost prezenți 10 tineri
cercetași.La ora 24.30 se termină liturghia, o mică gustare în intimitate și la 1,30
dimineața ne odihnim. Totul s-a petrecut în cel mai bun mod posibil în seninătate și
bucurie. Cristos a înviat cu adevărat.
12.4. Cercetașii au plecat.
15.4 Cei doi soți români au plecat
16.4. Don Sebastiano, polonez, a venit pentru mărturisiri, trimis de Padre Paolo pentru
a-l înlocui pe părintele Lacko.
17-18.4.82.Slujbele Săptămânii Sfinte bizantine.
19.4. 82. P Giorgio și P Lino au plecat.
20.4. Oaspeții noștri la cină, Onor. Scalfaro și fiica sa.
21.4. Maica, Pr. Sergio și Sora Alessandrina au mers la înmormântarea unei doamne
românce pe care o cunoaștem bine.Pe seară, părintele Sergio a slujit cea de-a treizecea
Liturghie pentru părintele Lacko.
23.4.82. Oaspeții noștri sunt Padre Paolo, Don Sebastiano și Dr. Putasca
9.5.82. Maica și S Cecilia la Fatima, unde Papa va merge și el la un an după atentat.
13.5, dimineața, P. Giorgio și P Sergio cu sora Alessandrina au mers la Ministerul
Poștelor, pentru celebrarea Sfintei Liturghii
După-amiază, părintele Giorgio s-a dus la Sfântul Petru, unde a făcut o oră de adorație
și a meditat la misterele rozariului. În același timp, părintele Sergio a meditat rozariul
în s. Maria Maggiore.
19.5 Ne vizitează Mons Ragonese, episcop zonal
24.5 Padre Lino a plecat la Gera Lario în locul lui Don Bianchi care a plecat la Fatima.
 188

29.5. Maica, sora Alessandrina și părintele Giorgio pleacă la Trento pentru o slujbă
mariană de trei zile
30.5. Pr. Sergio, sora Stefania în Torremaura cu statuia
4.6.82. Dona Rosa a sosit de la Bologna.
6.6.82. P Giorgio și P Lino au plecat în Germania convocați de episcopul lor Stimpfle
pentru a-și aranja situația și incardinarea în ordine. Să ne rugăm.

6.6.82. Toată lumea la Laiano pentru a aduce puțină bucurie acelor oameni simpli. La
ora 16 Sergio a slujit Liturghia, la ora 17 a fost prezentat filmul despre Fatima. Am
distribuit biro,creioane,pixuri care s-au spulberat imediat. Am împărțit iconițe și
broșuri. Cât de fericiți au fost. Ce fețe, cu mare bucurie. Nu încetau o clipă să
mulțumească și să sărute.
8.6. Pr. Sergio in Gera Lario pentru a-l înlocui pe Don Luigi Bianchi care a plecat la
Fatima. Revine pe 16
În aceste zile vizite de la Casarano și Anna Rita de la Ruffano ??
20.6.82. dimineața P. Giorgio a sosit de la Lecce împreună cu Anna Franca, soțul ei și
Anna Rita Ferramosca, cu tot atâta providență ca oricând.Au plecat pe 22.
23.6. 82. Focul care arde tot grâul din jurul casei, 80 de hectare de grâu. Azi am avut o
mare neplăcere. Băteau grâul când a izbucnit un mare foc. Imediat Maica a chemat pompierii care
au venit după 3 sferturi de oră. Totul era deja ars. Grâu și plante de pin. Am ajutat să stingem focul
înainte de sosirea pompierilor ; a fost un efort considerabil. Flăcările aveau o înălțime de trei metri
și înaintau cu mare viteză, fiind totul uscat; 400 de chintale de grâu au fost distruse. Arăta ca un
iad. Când au sosit pompierii, am oftat ușurate mulțumim Domnului.12.

47.NOI ȘI PAOLO ROSSI

12
(Urmare a Jurnalului, în lipsa noastră): 15.7. Oaspeții români în trecere. 2 familii.
25.7. P Sergio cu Maica la Mgr Costantini.
8.8. 82 invitați de On. Scalfaro la S Severa, pe litoral.
22.8 cu P Sergio mergem la Mondragone.
26.8. 82. La Madre a telefonat la San V Romano în căutarea lui Livinus. Au răspuns că a murit de infarct, avea 34 de
ani. Mare regret. Prin Livinus, am fost în legătură cu 2 fete nigeriene. Acum?
27.8. Mergem la Liturghia de sufragiu pentru Livinus. Slujbă emoționantă, mulți preoți misionari și călugărițe. Livinus
din paradis, roagă-te pentru noi. ... ..
31.8.82. Maica a plecat la Casarano pentru a clarifica situația Anei Rita. S-a întors pe 5 septembrie cu atâta
providență…
5.10.82. 2 prieteni americani ai lui P Sergio sunt oaspeții noștri.
 189

Luni, 5 iulie, orele 5 fără un sfert, plecăm spre Germania cu mașina noastră Peugeot 1100,
și cu vioara, bineînțeles. Și cu mai puține bagaje decât trei ani în urmă. După o Missă și un prânz la
Begher lângă Trento, cu minunații noștri amici din nord, care din nou ne-au umplut de iubire, de
bani și de cadouri, continuăm drumul și la orele 21,30 eram înAugsburg.
”La squadra”, adică Echipa Italiană de fotbal, tocmai bătuse ”Brasilia” în semifinală la
mondialele din Spania, prin toate cele 3 goluri date de acelaș minunat Paolo Rossi, așa că
Augsburg-ul vuia de mașinile italienilor din oraș, cu steaguri și strigăte, toți morți de fericire. Când
am mai apărut și noi cu mașină de Roma, -eram singurii de fapt veniți de la origini,- ne-au sărbătorit
italienii în convoi până la palatul episcopal.
Episcopul stătea, pardon, la meci, în fața televizorului, căci se calificase și Germania prin
meciul Spania-Anglia, la 0-0. Glumesc.Mai aveau să bată Franța, marea prietenă istorică. Și poate și
Italia. Dar ei erau siguri de victorie, ca la Stalingrad. Așa că am fost primiți cu și mai multă euforie.

Dormim în palatul episcopal. Gigi în camera cardinalului, de data asta.

A doua zi, mare Missă la Ulrichskirche, și noi, cu ei. Steaguri și haine elegante, muzici la
înalt nivel, totul era Kultur, până și lampioanele. Bogăție, siguranță și pace. Așa era.
-Hai să stăm vreo 3-4 luni, în Germania, vom demonstra la toți competența noastră teologică
și pastorală, (dacă nu interesează și alte domenii), vom primi jurisdicția definitivă de la Josef
Stimpfle și ne vom întoarce în Italia pentru cetățenie și aranjarea definitivă cu Pater Paolo sau într-o
parohie romană.
Plecasem înarmați cu o licență în plus, de la Gregoriană. Parcă nu ne venea să credem că nu
valora nimic pentru curia germană. Și, cu destui bani în buzunar, lire italiene, deși în Germania ar
fi trebuit să câștigăm pe măsură, acolo unde toată lumea e bogată, deci și Biserica.

Nu voi povesti misiunea noastră în RFG, care este subiectul unei alte cărți; ci doar zig zagul
nostru cu scumpul Stimpfle, precum și vreo 2-3 episoade care m-au lăsat paf ! pentru restul vieții.
De pe 5 seara, până pe 9 iulie, seara, rămânem în palatul episcopal. Josef nu se mai sătura să
vorbească și să se distreze cu noi; ne spunea mereu: ”sunteți oaspeții mei prea iubiți și de cinste”.
Mereu îi venea să dea ”prosit” cu cele mai bune vinuri, pentru noi. El nu bea, cum am mai spus, dar
a ciocni paharul în cinstea cuiva era pentru el o plăcere de parcă punea sufletul în acel pahar.
Joi, 8 iulie, ”Germania” bate ”Franța”; cam greu, dar tot o bate. Bucuria germană e mai estompată,
dar noi suntem bucuroși de bucuria episcopului, căci pentru noi cele două țări sunt egale, în toate, ca
o singură Patrie ideală a sufletului noastru.
Dar duminică 11 iulie, hâț, Marghioalo, nemții au dat cu oiștea-n gard. La meci, bineînțeles.
 190

Sâmbătă, un comentator german se umfla în pene cu siguranță de Hindemburg: ”haaa, vom bate pe
italieni cu 3 la 0.” Căci tot Rossi o terminase și cu ”Polonia” prin cele două goluri, adică 2-0, așa că
acum nemții îi aveau pe italieni față-n față și erau deja enervați de hărmălaia cu care umpluseră
Germania, în numai două zile.
Eram tot la cină la episcop, deși ne mutaseră în parohii: eu la Konigsbrunn, Gigi în oraș.
Meciul a mers cum a mers, într-o incertitudine totală.Nemții își puseseră în echipă pe cei mai buni:
Rummenige, Toni Schumacher, etc...
Dar când le era lumea mai dragă, hop, apăru Paolo Rossi cu un poc ! urmat de alți doi la sfârșit,
Tardelli et Altobelli. Și a fost 3 la 1 pentru ”Italia”. Era cât p-aci să fie 3 la 0 dar italienii de
fericire, au fost neatenți, și-n ultima clipă neamțul Breitner a dat un gol. Oricum, monseniorii,
invitații episcopului, Rudolf, și toți dușmanii poporului, erau fierți. Eu cu Gigi eram fericiți, dar
tăceam chitic, că, pardon, eram oaspeții episcopului care murea de ciudă. Nu eram bucuroși chiar
pentru victoria unui meci, ci pentru necazul birocraților plini de ei. Mă simțeam răzbunat în fața lor
de către bunul Paolo Rossi. Eu, de atunci l-am iubit, căci altminteri n-am urmărit niciodată meciuri.
Victoria italienilor disprețuiți și priviți de sus m-a făcut să înțeleg deplin pentru ce germanii au
pierdut toate războaiele. Geniul lor, autentic și luminos, se poticnește din cauza aroganței, pe care
nu au un Mozart, Bach, Beethoven sau Goethe, ci generalii, regii, șefii, episcopii. Afară de
Stimpfle. Și nu-și mai văd limitele.Oricum, m-au invitat să le cânt cu vioara, ”acum și în viitor”. Iar
episcopul, îmi ținea notele. La asta, nemții sunt unici. Și la asta.
La sfârșitul meciului, după ce monseniorii se retrăseseră umiliți, ne-am dus așa, cam discret,
în piață, unde se revărsaseră miile de italieni care făceau o larmă de nedescris; au făcut noaptea albă
și au umplut orașul de hârtii cu fața lui Rossi…Și noi muream de rîs, bineînțeles.13
Episcopul ne-a spus de la început că vrea să ne trimită în locuri deosebite, pentru o mai bună
experiență și pentru a vorbi mai mult germana și mai puțin româna sau italiana. Se înșela, dar am
acceptat.Mie îmi zice afectuos:
-Te trimit la cel mai bun prieten și coleg al meu de seminar, Parohul din Konigsbrunn. Te vei simți
tot în familia mea.
Așa trebuia să fie. Ieșirile lui Stimpfle erau, toate, la nivelul acestor înălțimi sufletești. Dar. L-am
rugat să nu mă mai oblige să merg să învăț germana la Schwester Josefine. Era prea departe,

13
+Paolo Rossi, născut la 23 septembrie, 1956, de ziua mea, de-o vârstă cu fratele meu, și mort pe 10 dec.2020. Eu l-am
iubit de când am asistat (la TV) la meciul Italia -Germania la campionatul din Spania, pe 11 Iulie, 1982 si eram în
palatul episcopului de Augsburg cu toți prelații iubitori de meci, toți siguri că o să'i bată pe italieni cu 3-1. Rossi  57’
Tardelli  69’ Altobelli  81’  83’ Breitner.Cu cele 6 goluri date la acel mondial, Paolo Rossi făcuse deja furori, numele
lui era pe toate buzele. Italia fotbalului se confunda cu el.
 191

cheltuiam prea multe ore pe drum și nu învățam bine. Era inutil și dăunător, pentru mine și pentru
apostolatul meu.
M-a înțeles. A pierde timp în tramvai și autobus era sadic, când, la vârsta mea, cu limbile pe
care deja le știam, puteam învăța altfel.
Între timp, slujeam și predicam zilnic. Conversam cu toți, în trei /patru limbi și lumea era
entuziasmată.
Cucoanele veneau la urma fiecărei Gehet hin in Frieden, fiecare cu un alt fel de lacrimi:
-Vă iubim, heilige Pater.
Sau:
- Mă faceți să mă simt încă odată copilă la casa părinților mei.
-Cum așa? zic.
-Limba Dv. e clasică, folosiți expresii care nu se mai folosesc de 50 de ani. Este wunderbar.
Erau impresionați, și bărbați și femei, de toate expresiile elegante pe care le foloseam, dincolo de
vechimea lor. Mai ales, gnadige Frauen und Herren, care-i ducea în delir. Erau sătui de liebe b
Brudern und Schwestern, care nici nu erau adevărate. În ”gnadige” simțeau respectul, venerația mea
pentru ei.
Vorbeam des de zidul Berlinului și efectul era luminos, emoționant, nu ca în Italia, unde
aveam bisericile pline de comuniști.
”Wir haben den Krieg verloren”. O spuneam cu tristețe. Iar germanii expulzați din Est, nu
numai din Siebenburgen, care umpleau orașul, simțeau asta ca o solidaritate cu durerea lor de exilați
cu forța și plângeau de emoție.
Când nu slujeam, cântam la orgă și din gură, în latină și germană. Le făceam diapozitive cu
Roma, cu Italia, cu tablouri celebre, explicate maestru, așa cum mă pregătisem în ultimii 20 de ani.
Eram cu toții atât de fericiți! Parohul era un om de aur, Stimpfle avusese dreptate, deși nu putea să
mă lase să spovedesc și nici la alte activități sau Missae solemne nu mă invita. Dar eu descoperisem
Maicile croate, fericite să aibă Missa în croată. Și se mirau cum pronunțam atât de bine de parcă
eram de acolo. Mă ajuta accentul uneori slav al limbii române. Dar ele asta nu o știau.
Fericiți erau românii, că-i blagosloveam pre limba lor, ca și pe italieni sau spanioli.
În sfârșit, venise unul care îi elibera de deutsche Akzent cu care scumpii de ei pronunțau
până și latina.
Intrau în delir, nemții, când cântam câte un Ite Missa est. Trezeam toate nostalgiile, pe rând
sau chiar într-o singură Missă. Trei luni de zile de fericire, de stimă, de muncă apostolică fericită cu
poporul german. Nu era cu nimic inferior italienilor în materie de sentiment,de suflet, de atenție, de
fidelitate. Numai exprimarea sentimentelor era și rămâne alta, dar nu trebuie să înșele ca pe cei mai
 192

mulți. Dar eu nu eram ”cei mai mulți”, căci eu nu judec cu prejudecăți. Și nici Gigi nu judeca diferit,
el care vorbea foarte puțin germana, concelebra, ba și slujea singur dar nu putea predica decât în
italiană și franceză, sau română, când era cazul. Dar ambii eram adorați de publicul german laic, ba
chiar și de maici.
Preoții? Nu ne agreau. Absolut deloc: afară de Episcop și de parohul meu, amicul lui, care,
printre alte fapte bune, mi-a dat în schimbul viorii mele modeste pe a lui, un Stradivarius –copie
din 1722, pe care îl ținea pe perete, ca la muzeu. L-am rugat pe bunul Stimpfle să vorbească cu el
pentru acest schimb. Au acceptat imediat. Și de atunci cânt, pardon, cu Stradivarius, până azi.
Puteam să mă plâng de ceva ? Nici o umbră nu atingea relația mea minunată cu credincioșii
din Konigsbrunn și împrejurimi, unde eram trimis, prin spitale, orfelinate, parcuri, azile de bătrâni
să blagoslovesc. Și-n taină, să mai și spovedesc.
Într-o duminică, în biserica mare, plină ochi, cred că am reușit să ating mai adânc ceva în
sufletele lor, căci, -ceea ce nu se face în Germania-, s-au pus să aplaude.
Iar cu altă ocazie la expresia mea, ”zicem Mutter sprache, nu Vater sprache, căci damele
vorbesc mai mult”, toate damele au rîs în hohote. Ce pupături nemțești am luat la urmă ! Ce fericiți
eram , cu toții, prin mici gesturi, pline însă de lumină. Atunci m-am unit în profundă amiciție cu
minunatul Nikolaus Marx, german din Banat, și cu soția lui, rămânând legați până la sfârșit. A fost
în stare să scrie Papei, în apărarea mea.
Și totuși, într-o zi, sună telefonul. Era General Vikar, care nu mă uitase.
-Der Bischof și-a luat înapoi promisiunea. ”hat Er die Jhnen gegebene Zusage zuruckgezogen”:
Trebuie să mergeți la Schw. Josefine cu orice preț, ca să învățați germana, ca și colegul dumitale.
O luam de la cap. Ce i-or fi spus episcopului, de și-a luat cuvântul înapoi ?
Desigur, Gigi era aproape, mergea cu mașina, dar eu ? Nu l-am contrazis pe General... dar nu m-am
dus, decât de vreo 2-3 ori. Chiar și Schwester recunoștea că era prea departe și nu merita. Dar nu am
știut atunci că era o chestiune de Gehorsamkeit, adică de ambiție.
În general, noi doi nu însemnam nimic în ochii puterii, decât cel mult o formă de ostilitate ce se
cerea grabnic strivită.
N-a trecut mult și mi s-a mai întâmplat o prostie care m-a marcat pe viață, a propos de
Germania. Trebuie s-o povestesc pe larg, căci mi se pare cel mai ”important” episod întâmplat mie
în țara lui Josef Stimpfle și probabil și a lui Himmler:
Deja din prima seară, vineri, 9 iulie, parohul mă primește cu toată afabilitatea pe care o
păstrează până la sfârșit. Îmi arată nu numai camera mea, ci toată casa parohială, birourile, bucătăria,
sufrageria, garderoba, debaraua, în fine, tot.
Deschide frigiderul și-mi spune:
 193

-”Poți să umbli aici, zi și noapte, când ai nevoie și plăcere. Mâncăm împreună și totul pe cheltuiala
mea. Simte-te acasă”.
Se putea mai frumos și mai normal ? N-am abuzat, nu prea aveam ce lua în plus din frigider. Dar îmi
lipsea pâinea, pe care mi-o cumpăram singur, o puneam pe masă și mâncam din ea, în timp ce Gaby,
dama Hausfrau și prietenele ei, prezente, mureau de rîs. Sigur, nu mai voiam să repet experiența
mea di seara hirotonirii, fără Brot.Ele n-ar fi atins pâinea, nici plătite.
Dar, într-o zi, mă hotărăsc să cumpăr un kil de roșii din piață. Prea îmi dădeau multe salamuri,
mezeluri, cărnuri de orice fel și la toate orele, mai ales vinerea. Salata, verdețurile le erau
necunoscute.
Vin acasă cu roșiile, ba chiar și cu o sticluță de ulei, care nu există pe mesele nemțești; femeile rîd
de mor, le rog să găsească pentru Tomaten un loc în frigider, nici o problemă, spăl câteva roșii, le
tai, pun sare, ulei și... mănânc, în hazul lor, care mă distra, deși părea exagerat.Doamne ferește să le
atingă, oricât le-ai oferi!
Trec doar câteva zile de fericire vegetariană. Pe 21 iulie, pe la prânz, când mă pregăteam să
slujesc un funeral, parohul fiind plecat, sună telefonul cu furie. Acelaș General Vikar, care de data
aceasta avea logoree, pe jumătate în dialect; dar nu atât cât să nu înțeleg că eu trebuie să mă supun și
să merg la Schwester Josefine, dar mai ales să mă prezint la el imediat, pentru o chestiune extrem
de importantă.
-Es tut mir leid, ich kann nicht, am o înmormântare peste o jumătate de oră.
-Lăsați totul și veniți la Vikariat.
-Iertați-mă, nu am timp, nu pot, m-ar costa două trei ore de drum. Pot veni după masă, după
înmormântare.
-Nu se poate. După masă e închis la Vikariat. Veniți acum.
- Să las mortul și lumea în biserică ? Ce este atât de urgent?
-Nu se poate spune prin telefon. Discursul este lung.
-Măcar despre ce este vorba ! Astfel, mă pregătesc și eu.
-Ce să fac? Dumneata mă obligi să vorbesc prin telefon chestiuni care se tratează la birou.
-Dacă n-ar fi înmormântarea, aș veni. Parohul este plecat, nu am înlocuitor.
Părea c-a înțeles. Așa că s-a resemnat să-mi comunice chestia extrem de importantă prin
telefon:
-Ich, eu trebuie să vă aduc la ascultarea pe care ați promis-o în momentul hirotonirii !
-?
-Dv. trebuie să mâncați numai ce vi se dă în parohie, nu să mergeți singur în sufragerie și să umblați
singur la frigider; pentru că în Bundes Republik Deutschland, capelanii nu umblă în frigider.
 194

Eu ascultam, sperând că nu înțelegeam bine limba germană.

-N-am umblat singur, reușesc să îngăim. Doar am cumpărat niște roșii pe care Hausfrau mi le-a pus
în frigider. Și....
Ce să-i mai spun că fusese însuși parohul care mă invitase să umblu peste tot și oricând.
Furios, General Vikar se aprinsese deja:
-Cum ? Ați mâncat roșii ? Nu se poate. Tomaten ? Nu puteți mânca Tomaten.
-Warum ?
-Cum warum? În Bundes Republik Deutschland nu se mănâncă Tomaten la masă. Ați jurat
ascultare. Asta nu e Gehorsamkeit. Ați jurat în mâna episcopului.
Simțeam că mă apucă amețeala. Deci, înțelesesem bine, cu tot dialectul lui. Am mai reușit să
mai întreb doar atât.
-Și,... aceasta era comunicarea extrem de gravă pentru care eu trebuia să las mortul și să vin în
Kurie, la biroul Dv. ?
-Da. Pentru că e foarte grav ce faceți. Să mâncați roșii la masă, în Germania.
- Nu pot mânca salamuri și cărnuri vinerea.
Aaau ! N-aș mai fi zis-o și pe asta!
-Regula aici este să mâncați ce se pune pe masă, nu fanteziile dumneavoastră. În Germania....
-Ich komme aus Italien, mein Herr. Deci, eu mănânc roșii, Ja, ich werde immer Tomaten essen.
Eram și eu, mai enervat ca el. Mai mult deziluzionat, paralizat de micimea ce mi se prezenta
înainte,de confuzia între Tomaten și ascultarea de la hirotonie, de importanța roșiilor, mai mare
decât a unei Misse pentru un mort. Nu, nu puteam să spun smerit, așa cum am fost sfătuit post
factum de prieteni: trebuia să promiți că nu mănânci și că vei fi perfect gehorsam.
-Nu. Nie !.
-Nie ? nu mă ascultați?
-Nie. În asta nu vă ascult.
-Guut. Vei vedea atunci ce vei vedea.
Și mi-a închis telefonul cu furie. Probabil i s-o fi și defectat.
XXX
Am slujit înmormântarea cu sentimente de moarte. M-am uitat la Hausfrau cu dispreț. Dar nu i-am zis
nimic. Ea, proasta, a bârfit, cu amicele ei, nici n-o fi spus-o cu răutate. Dar Muttersprache a ajuns
repede la urechile episcopului
Acești Klatschmaulen risipesc prostii de nimic, în lume, ca cei din urmă țigani. Unde s-a mai pomenit
să faci ocolul lumii de groază că un preot a mâncat ceva în plus de ce i s-a pus pe masă ?Doar le-am
oferit, și rîdeau ca proastele în târg.
 195

A doua zi, mai aud prin Curie, (căci, pasă-mi te m-am dus personal a doua zi, ca General Vikar să aibă
satisfacția să-mi repete mașinal și cu aceleași cuvinte poruncile spuse la telefon) că m-aș fi plâns de
mâncarea damei Gaby. Deșteapta a pus gris cu lapte pe masă, ca unic fel. Eu am zis, fără intenție, că
asta în Italien sau Rumanien este Vorspeise sau Nachspeise. Recunosc acum că eram interpretabil.
Pe 28 iulie salut pe Episcop, care ne-a chemat la cafeaua de la 15,30. Știa și el totul, de la Gaby.
-Ba a mai spus pe-aci că la 5 după masă ești în pijama.
-Da, s-ar putea, dar nu ies să mă vadă lumea. Cum o fi văzut, nu știu.
Nu. Nu fusese pijama, ci o tută sportivă, dar pentru ea era la fel. Herr Kaplan în tută!! Nu se poate.
Stimpfle îmi spune rîzând dulce, ca totdeauna:
-Tu nu te mai uita la ce zice Curia. Nu-i judeca. Așa sunt ei. De ce cauți perfecțiunea ?
-Da, dar sunt ei care se leagă de mine.
-Tu trebuie să vorbești numai cu mine. Să-mi spui numai mie problemele tale. Să aștepți până vin eu.
Rosa Stimpfle, care auzise prima toate bârfele, mă încuraja la fel. Se minuna și ea, nu i se mai
întâmplase.
Ași !
Episodul mi-a confirmat că și nemții sunt bârfitori, chiar mai ridicoli decât alte popoare. La ei se vede
contrastul între a fi Klatschmaule și a fi serios, profund, sever, ca un mod ridicol și periculos de a
fi, pe care lumea obișnuită nu-l ghicește.
Gigi mă mai consolează și el:
-Tu știi că mi-a spus lumea în parohie că parohul meu e gelos pe mine din cauză că Peugeot-ul meu este
nou și mașina lui, Mercedes, e veche? Cum adică un nenorocit de Kaplan refugiat să-l întreacă pe
el?
Ca să fiu mai sigur, Episcopul aprobă să rămân să locuiesc la maicile croate, așa cum îi sugerase
parohul, ca să tăiem nodul gordian.
A fost o decizie divină. Acolo, Maica Hermenegilde s-a întrecut pe sine să mă țină tot în supe,
mâncăruri delicioase, torturi bogate în toate bunătățile, iubire nespusă și respect care se vedeau în
toate mișcările acestor maici nefericite, în fond, de situația lor de semi-exil.

Spun maicilor croate:

-Sunt liber și nevinovat. Aceste două cuvinte fac să tremure pe popi și pe comuniști. Nu mi-e frică de
Klatschmaulen.
Dar, în fond, de ce descriu toate aceste amănunte ? De ce nu trec peste ele ? Dece sunt atât de
importante pentru mine?
Iată de ce.
 196

Ca să vă spun, Sanctitate, că acestea au fost considerate greșeli și păcate grave, drept pentru care am
fost crunt pedepsit.
La plecare din Germania, trebuia să fim plătiți pentru cele 4 luni de apostolat, etc. Primeam
fiecare cam câte 4000 de DM.
General Vikar m-a chemat și mi-a spus:
-Întrucât nu ați fost gehorsam și nu ați mers la lecțiile lui Schwester Josefine; și întrucât v-ați
încăpățânat să mâncați peste ce vi se punea pe masă, nu vi se va da nici o leafă.
-Din cauză că am mâncat Tomaten ?
-Da, și pentru ele.
-Munca mea deci, nu contează.
-Gehorsam sein contează mai mult.
-Deci Dv. vorbiți chiar serios ! Tomaten problem este o chestie de Drept Canonic, nu-i așa?
N-a răspuns, dar am plecat din birou cu mâna absolut goală. Nu era vorba de o amendă, ci de
o expropriere totală.
Dumnezeu știe că n-am lucrat niciodată pe bani.Toată viața mea, și acum, apostolatul meu a
fost și va rămâne gratuit. Banii pe care-i primesc sunt cadouri fără legătură cu munca apostolică.
Totdeauna am trăit așa.
Dar aici era vorba de o nedreptate care mi se părea strigătoare la cer. Erau niște bani care mi se
cuveneau și care îmi erau sustrași printr-un abuz nemaipomenit și cu un pretext de coșmar. Nu-mi
venea să cred. Eram în BRD? Sau în vreo țară mafioasă din vreun continent cu faimă rea?
Mă reped la episcop și-i povestesc totul, convins fiind că va repara totul, imediat.
Dar Josef Stimpfle s-a uitat cu milă la mine și a clătinat din cap:
-Nu pot face nimic. Administrarea acestor bani nu depinde deloc de mine.Dacă Vikarul s-a
încăpățânat în acest hal, eu nu pot face nimic.
- Nu puteți să-l convingeți că este vorba de un absurd, de o nedreptate nemaiauzită ?
-Nu. Nu pot.
-Chiar nu puteți?
-Nu.
Și-și frângea mâinile de m-a apucat mila de el.
”Satrapul” acesta, potrivit ideilor Papei Woityla, ”omul acesta important”, potrivit lui Stanislaw, nu
putea nici măcar sugera acelui nenorocit de bătrân birocrat și îndărătnic că nu era întreg la creier.
-Nu?
-Nu.
-Săru-mâna.
 197

Și mă îndrept spre ieșire.

-Stai, nu pleca. Hai să găsim o soluție.
-!!
-Uite...mă gândesc că ar fi bine să-mi faci o cerere, ca s-o prezint la Caritas-ul Diocezan,
cum că ai avea nevoie de o donație, de un ajutor economic, pentru a te reîntoarce în Italia, ori pentru
a plăti ceva studii....În acest fel eu pot să recuperez banii care ți-i datorează Curia .
Nu-i dau nici măcar o secundă de răgaz și răspund scurt:
-Nie ! Niciodată. O așa umilire nu accept. Am acceptat totul, m-am abținut de la toate: slujbe
cântate, conferințe profunde, contacte cu lumea nevoiașe, atâta bine cât aș fi putut face în această
Dioceză, în 3 luni... m-am abținut și de la mâncăruri, și de la gesturi normale, care tuturor le sunt
permise, afară de mie. Și acum să mai devin și cerșetor.
-Dar nu devii un cerșetor!
-”Ba da. Va rămâne în analele Diocezei că un preot refugiat, incapabil de muncă și
neascultător de reguli, are tupeul să ceară de pomană, după ce a fost ținut pe de-a moaca până și în
Palatul episcopal. Plec sărac, în Italia, dar mila voastră nu v-o cer.14
În ce vă privește, Pater, mi-ați dat chiar prea mult. Dar nu mă așteptam la așa final.”
Mă înclin și-i întorc spatele.
-Da, dar....nu aș vrea să putrezesc în purgatoriu pentru o nedreptate pe care o las să -ți fie
făcută tocmai în Dioceza mea.
M-a apucat o milă nesfârșită de acest înger în trup, care părea coborât dintr-o Germanie de a
lui Parsifal, sau Lohengrin, nu din băltoacele curiei unor birocrați încuiați.
M-am întors să-i sărut mâinile, dar m-am oprit la o anumită distanță de el:
-Nu, asta nu se va întâmpla niciodată. Dumneavoastră, Pater veți câștiga paradisul numai cu
ce ați făcut pentru noi până acum. Nu aveți nici o datorie, nici o vină, ci numai merite
superrogatoria. Vom păstra totdeauna în inimă o maximă iubire și stimă pentru Dumneavoastră și
familia , mama, surioara Rosa și cei ce vă iubesc.
Cu aceste dulci cuvinte și cu surâsul de totdeauna, ne-am despărțit călduros în ziua aceea.
Dar,.... am rămas cu un semn indelebil în suflet, până azi. Nimic nu m-a impresionat la
Augsburg, nici măcar hirotonirea, cât acest urât episod. Șocul acestui gest, de a pretexta
exproprierea lefei mele în mod complet, pe motivul Tomatelor pe care de fapt le-am mâncat numai
odată, la un prânz, îmi șterge toată încrederea pe care mi-o pot da bibliotecile nesfârșite, lăudătoare
a spiritualității Ierarhilor germani, de la Carol cel Mare la Papa Ratzinger.Am plecat în Italia fără

14
Citam pe El Zorab, de Gheorghe Coșbuc, vorba bunicului meu.
 198

nici un ban de la Biserică, dar cu buzunarele pline oricum de bani de la credincioși, chiar și de la
Maici. Hermenegilde înseși mi-a dat 100 de DM.
La Roma nu m-a crezut nimeni.
-Cum adică să-ți oprească 4000 de mărci ? Glumești ? Trebuia să insiști, era datoria lor să
ți-i dea.
-Am mâncat Tomaten.
Pater Paolo, pe cât de iubitor și încrezător, mi-a spus rîzând:
-Nu se poate. Vei fi făcut altceva, mai serios, și nu ți-au spus. Ai înțeles tu greșit
Insistam.
-Nu se poate, repetau toți. Nu mai povesti asta, căci devii ridicol.
Mda. Devin ridicol.
Inventați voi, atunci, un alt motiv ! Banii nu sunt un vis. Ei sunt sau nu sunt. Ți-i dă sau nu Ți-i dă.
De ce nu mi i-a dat? Există vreo crimă pentru care nu ți se dă o leafă pentru o muncă pe care ai
prestat-o după reguli?
-Probabil că munca ta, pentru ei, era să mergi la maica aceea și să nu le ieși din cuvânt.
Da. Dacă asta se numea muncă, de acord. Nu-mi meritam banii.
Mi-e silă de o așa Biserică. Sunt fericit acum că nu m-am mânjit cu acei bani.
Dar, până să ajungem la acest final, episcopul a continuat să ne acorde o atenție iubitoare evidentă.
A venit la Maici unde locuiam eu, la prânz, am cântat cu vioara și am înveselit întreaga asistență.
Dar încă mai aveam vioara cea veche. El se scoală de la masă și merge să felicite pe Parohul
Ritzer, colegul lui și să-i ceară vioara din perete pentru mine. Ritzer, nu și nu, că i-a promis-o după
moarte damei Hausfrau, faimoasa Gaby, cea cu roșiile. Insist să-i spună că –i dau în schimb o
vioară mult mai bună și mai arătoasă. Și că nu e nevoie să-i povestească secretul acesta și damei
Hausfrau. S-a învoit. Și am pus mâna pe Stradivarius, cum am mai spus. Deci, iată cum Dumnezeu
m-a mai răzbunat odată: Gaby, în locul tomatelor mele, va avea, ca amintire veșnică, vioara
parohului ei drag, care de fapt este a mea.
-Cum rîde Dumnezeu de oameni, comentează Gigi.
-Da, zic eu. De fapt acesta este adevăratul examen luat cu brio de mine, aici, în Germania.
(Făceam legătura cu examenul cerut pentru a ne acorda jurisdicția, înainte de plecare).
Deși, tot ei spuneau că jurisdicția n-ar fi valabilă decât pentru Augsburg, totuși să o ai de la
episcopul ce te-a hirotonit, părea ceva mai normal.
Primul examen era o predică a mea, pe care parohul Ritzer trebuia să o aprecieze. După care trebuia
să mai fac una pentru parohul vecin, Brummerle. Am predicat în biserica lui Ritzer 4 luni, aproape
zilnic. Și nu m-a auzit. Acum, mai mult de fața episcopului amic, Ritzer mi-a aprobat-o. Dar
 199

Brummerle, nicidecum.: ”conținutul teologic este profund, dar forma canonică este mediocră, nu
pot să o apreciez ca bună”. Și m-a trântit la examen. Nici azi nu înțeleg în ce consistă forma
canonică a unei predici, după ilustrul Brummerle.
Mă consolez, în aceeași seară, de 1 oct, cu Zauberflotte, la operă, foarte bine cântată.
Examenul în fața episcopului se ținuse marți, 28 septembrie. Paradit și el de o logică
absurdă, cu aparențe de dreptate, dar, cu fond de mișelie. Tot un rîs divin. Să vedeți :
Erau de față, alături de episcop, Generalul Vikar și câțiva profesori de la seminar sau universitate,
presupun.
De la început, se știa că eu vorbeam germana, deși slab, însă Gigi nu o vorbea deloc. Deci, tot de la
început, Gigi a primit de la ei toți o... indulgență plenară. Întrucât nu avea cum învăța germana în 3
luni, cât să dea un examen în limbă, lui i s-a permis să-l țină în italiană, episcopul făcând pe
traducătorul. Perfect.
De la mine însă se cereau alte pretenții, căci eu venisem cu limba germană învățată deja de acasă, de
mic copil. Deci, trebuia să țin și am ținut examenul în germană.
Recunosc că am fost cam slab. Au pus întrebări cu expresii complicate din manuale despre care nu-
mi vorbiseră până atunci. Ar fi putut să-mi dea un material de studiat, fără să mă bată la cap cu
plimbarea pe la Schwester. Dar, ceva am spus, iar predicile scrise de mine pe curat le-am pus pe
masă în fața lor.
Finalul: au tras concluzia că Gigi, proporțional cu diferența de ani de studiu de germană între mine
și el, (el, 3-4 luni, eu 20 de ani), a făcut progrese mai mari ca ale mele în limbă, în acea vară,
datorită, desigur lui Schw. Josefine, la care s-a dus regulat. Deci a fost promovat, deși a vorbit în
italiană.Și și-a meritat și cei 4000 de DM.
Eu, deși am vorbit în germană, totuși am fost trântit, căci am progresat prea puțin.Și, bineînțeles, era
clar că nu meritam leafa.
Nu glumesc. Aș vrea eu să glumesc, dar nu –i de glumă.
-Gigi, te întreb: și ăsta, tot rîsul lui Dumnezeu este ?
- Da. Și ăsta.

Și totuși, niciunul din noi, promovați sau trântiți, nu am fost considerați pregătiți pentru a
avea ”jurisdicție”. Dacă plecam în Italia, treaba noastră. Dar dacă vream jurisdicție, mai trebuia să
stăm cel puțin trei ani în seminar la Augsburg, și se presupunea că vom fi mers tot la Schw.
Iosefine; și nu voi mai mânca Tomaten, în veci.
Dincolo de acestea toate, Gigi avea dreptate: Dumnezeu se distra cu noi. Mai mult. Rîsul a
continuat. Domnul m-a răzbunat, totdeauna, până azi. Nu cu vărsare de sânge, ci subtil, cu săgețile
 200

ridicolului, îndreptate contra dușmanilor mei. Și iată cum a continuat să-și rîdă sub sfânta Lui
mustață:
Ultimele liturghii pe care eu cu Gigi le-am slujit în Dioceză, în manieră festivă, în acel final
de septembrie, 1982, în fața a mii de persoane și a notabilităților de tot felul, au fost, obligatoriu, de
rit bizantin, adică exact în ritul interzis nouă: în greacă și germană, în marile biserici ale diocezei,
cu episcopul Stimpfle de față, că, pardon, a primit în vizită pe episcopul caldean de
Constantinopol, prieten al lui, precum și pe Lufti Laham, vicarul melkit de Jerusalim, viitorul
Patriarh, de care ne-am legat până la sfârșit, cu mare iubire.
Programul lor era încărcat: liturghii solemnne arhierești prin toată Dioceza. Dădeau mărturie
de persecuția cruntă în care trăiau și strângeau fonduri pentru săraci. Și, după ce ne-au cunoscut, -
bunul Josef n-a avut de lucru să ne recomande- ei ne-au cerut stăruitor să le facem pe preoții, pe
diaconii, pe cantorii, pe paracliserii, pe secretarii, că ei, sărăcuții, veniseră cam singuri, cu o
valijoară; ba lui Laham îi furaseră și sfânta căldare, pardon, mitră. Deci, cum puteau face pe
Despotes, fără noi ? Parcă Însuși Dumnezeu ne-a obligat să slujim și să mai ”sfidăm” încă odată pe
toți dușmanii slujirii noastre, căci nu era nimeni acolo care să ajute la ceremonia acestor Despotes
din Răsărit.
Am cântat amândoi cât ne-a ținut gura. Am făcut pe diaconii, pe preoții, pe cantorii, pe tot ce
trebuia făcut într-o complicată Liturghie bizantină, improvizată în mari catedrale latine. Mai pune
faptul c-am slujit și caldean, ceea ce nici un Brini nu avea drept să ne-o încuviințeze. Dar noi știam
ritul de la minunatul Pater Lacko, și știam că nu avea cuvintele Domnului, pentru consacrare,
precum la bunii catolici, ci numai o lungă epicleză. Ha, haaaa, ce erezie orientală, specifică ! Ce
rîdeam cu Pater Lacko de jena liturgiștilor latini, în fața unei astfel de sfinte anomalii !
Desigur, Despotul caldeu a adăugat Sfintele Cuvinte, iar eu îi făceam aer cu o ripidă
improvizată, în timp ce Gigi îi ținea cădelnița.... Domul se umpluse de mister și de parfum, căci
Prelații orientali își aduseseră tămâia de acasă....Aproape că nu ne mai vedeam ! El cânta sfintele
cuvinte în aramaică, eu și Gigi le repetam în germană: ”Luați mâncați”, ”beți dintru acesta toți” !
Oh! Era prima oară în viață că slujeam caldeu și nici n-am mai avut o asemenea ocazie festivă, într-
un Dom, și ce Dom ! Să-mi dau aere din pământul lui Avraam. (Anul următor, am slujit împreună
cu Despotul caldeu la Constantinopol, în catedrala lui; și ne-a pus să cântăm un ”Pre Tine Te
Lăudăm” ortodox, pe cinste !).
Duminică, 26, în Dom, Liturghia bizantină în germană, greacă, arabă și română!Ne-am
întrecut cu O Despotis în a amesteca limbile, cât mai natural și armonios . Ce frumos a fost ! Și
după ceremonie, ce mese, ce onoruri, ce bani băgați de oameni prin buzunarele noastre, ce lux ! Și
ce invidie trebuie să fi trezit! Vai de ei, bietul Rudolf, sau Regens, sau General Vikar!
 201

Stimpfle avea doi episcopi auxiliari care ne simpatizau. Totuși, în marile ceremonii eram
noi, nu ei, care apăream la stânga și la dreapta lui. Dar cu Despotes le-am luat la toți smântâna de pe
lapte. Vioara mea completa restul, la sfârșit. Treceam pe la mese ca Barbu Lăutarul și la fiecare
cântam câte o polcă, mazurcă, horă, sârbă, vals, tango sau sârbă-n vals.... Aplauze nesfârșite, se
confundau Ave Maria cu Mărie și Mărioară.... Ce rîs, ce momente de necrezut !
Plecând spre Italia, curialii murmurau către episcop:
-Merita să-l faceți directorul muzical al Diocezei.
Da, da, meritam. A treia zi după Scripturi.....
XXX
Episodul episcopilor orientali a fost,evident, un episod. Minunat, dar trecător, ca visul Zarazei.
Era clar. Aveam suficiente motive să ne scârbim de atmosfera bisericească a Germaniei,
dacă până și aici,la sânul iubirii unui Episcop de aur, se puteau întâmpla atâtea micimi, fără ca el să
aibă permis să intervină. Cine-și închipuia că bârfa, flecăreala, îndrugarea a verzi și uscate, cicălirea,
bodogăneala, ascultarea pe la uși, până la invidie și ponegreală, erau atât de răspândite în societatea
germană din jurul bisericilor, episcopiilor, curiilor, administrației, birocraților..... Nu ca defect, ci ca
gesturi dominante, care condiționau mersul lucrurilor. Greșala noastră era să credem că există
popoare fără aceste frumuseți. Nu există. Aceste micimi nu sunt la fel, dar sunt aceleași, peste tot.
Pe de altă parte, poporul german, pentru care am avut de la naștere un maxim respect, mi se
descoperea cum puțini îl cunosc cu adevărat: sensibil, iubitor, drept, fără dubluri și fără foc de paie.
Persoanele care ne-au iubit în Germania n-au fost mulțimile din Ruffano,căci nu am avut libertatea
de a le ajunge. Dar unde am avut-o, profunzimea iubirii, a respectului și a conversației cu acest
popor a fost desăvârșită.

48.ȘI IARĂȘI DRUMURILE DUC LA ROMA

Ar cam fi trebuit să termin aici cartea mea de Memorii stranii, dacă la reîntoarcerea la Roma, în
octombrie, 1982, măcar, am fi intrat în fluxul unei vieți ”normale”, în care să simțim cât de puțin
respectul Autorității bisericești pentru viața și opera noastră ireproșabilă.
Acest respect până la admirație și venerație, trebuie să fi existat mereu, în sufletul dușmanilor
noștri, căci, în 45 de ani de când am pus piciorul pe pământ liber și până în momentul în care scriu
aceste rânduri (cu speranța că și în viitorii 45 de ani va fi la fel), nimeni, de la Papi la ultimul
țârcovnic, n-au fost în stare să formuleze contra noastră o critică serioasă, cât de măruntă. Ne-au dat
afară, ne-au închis ușile, ferestrele, porțile, ne-au dărâmat bisericile cu târnăcoapele, au spus despre
noi că suntem spioni, că suntem periculoși, că suntem extravaganți, eu mai mult ca Gigi, desigur…
că nu respectăm regulile lor, că suntem prea independenți, că nu știu de unde să ne ia… și alte
 202

câteva prostii de acest gen. Dar fără să fie în stare să dea un singur exemplu concret. Mie mi-au
adăugat calitatea de fascist, nazist, anticomunist, tradiționalist, progresist,… deși poate că
anticonformist ar fi fost mai real. Nu, nu l-au spus.
”N-am mai văzut pe nimeni ca tine ” mi-a strigat vicarul din Tarquinia, prin 2014. Dar eu am luat-o
cum trebuia s-o iau: ca un compliment, nu ca o ofensă.
Zgomotul ziarelor și televiziunilor, din aprilie 1982 până în iunie, 1983, în jurul misiunii de la
Ruffano, chiar dacă reportajele lor mi-erau favorabile, au speriat și supărat pe Maici, care, la urmă,
fără prea multe ocolișuri ne-au spus că ar fi mai bine să ne găsim o altă realitate. Ar fi preferat să-l
păstreze pe Gigi și să mă elimine pe mine. Dar, și în acest caz, Gigi și-a arătat măreția lui
sufletească, totdeauna coerentă și egală cu ea însăși. A mulțumit frumos și a luat calea exilului încă
odată, alături de mine. Pater Lacko și Aloisie Tăutu erau deja în ceruri, Pater Paolo Hnilica, la fel de
iubitor, dar fizic departe, de la Pekin la Berlin, cum aveam obiceiul să zicem; Oscar Luigi Scalfaro,
mereu disponibil să ne ajute, dar și el, departe, la Montecitorio și apoi la Viminale 15 și Quirinale16.
Noi eram acum în centrul unei situații neplăcute care, mai ales la mine, se traducea în sfială,
stinghereală, jenă, până la durere. Maicile erau prietenele tuturor prietenilor noștri. A rupe cu ele
însemna a ne ascunde de toți ceilalți. Ceea ce am făcut în parte.
Dar iată că, peste noapte, am avut parte de o mare minune, așa cum eram obișnuiți să avem
după o mare durere și nedreptate suferită de la cei puternici: am primit cadou o locuință, adică un
apartament, adică o casă, un imperiu, cu totul al nostru, în centrul lumii, proprietate personală,
independentă, autosuficientă și secretă, mai ales secretă și clandestină față de dușmanii noștri, de
care ne bucurăm și astăzi, în 2021.
Ea este rodul supremei iubiri, de aceea o povestesc aici .
În ziua de Crăciun a lui 1982, contemplând frumosul presepe din casa Iolindei și a lui Vito
Guglielmi, la Florența, (oh, acești îngeri în trup, care mi-au fost frați, părinți, avocați și apărători ai
vieții!!!), mi s-a confirmat un gând vechi pe care nu-l luasem în serios: cel mai bun lucru de pe acest
pământ este să posedezi o locuință, o casă, un loc, un adăpost, care să fie numai al tău, din care
nimeni să nu te poată dea afară, în care nimeni altul să nu aibă drept la nimic. Un loc cât de
stingher, și o peșteră, dar să fie locul tău.Viața comunitară a călugărilor, starea de chiriaș, statul cu
fiii, cu rudele, cu prietenii, cu dușmanii , toate aceste stări sunt la fel de rele. Vine momentul când și
cel mai puternic Cardinal este silit să părăsească palatul unde și-a exercitat puterea.Nu mai vorbim
de preoți, maici și orice om fără proprietate, care este mai nesigur decât vagabondul care doarme
sub un pod, într-un loc numai al lui. Iar părinții care sfârșesc la azil, aruncați din casa propriilor
copii, sunt mărturia cea mai elocventă că greșiseră totul în viață.
15
Ca Ministru de Interne 1983-1987.
16
Ca Președinte al Republicii, 1992-1999.
 203

Priveam ieslea din salonul florentin al scumpilor mei amici fraterni.

Plângând, am cerut copilului Iisus acest Har: dă-mi o peșteră ascunsă, ca a ta din Betleem,
cu diferența ca aceasta să fie a mea, nu a păstorilor…. o cămăruță, un acoperiș, unde să mă pot muta
de la maici, din parohiile de unde mă gonesc Ierarhii; sau, mai bine, două cămăruțe, unde să aibă și
Gigi un spațiu, numai al lui. Ba chiar trei, ca să-mi iau și biblioteca cu mine. Ba chiar patru, ca să
am și pentru oaspeți. Și să nu mai cer voie nimănui să fac ospitalitate, cum îmi zice inima și cum
zice Evanghelia.
Am plâns mult, căci mi se luase de toate fugile, de toate aruncările afară, de toate
încuietorile schimbate, obicei strict italian, trăit și la maici, și la Ruffano, și la Manduria și la Roma
în parohie. Iar mai târziu, și-n alte locuri, până am dispărut în anonimat, în 2014.Casele minunate
ale scumpilor Guglielmi unde m-am simțit mereu acasă, (dar nu puteam fi acasă, cum de fapt nici
în micul palat al surorilor Pizzolante din Ruffano și în multe alte case frățești nu puteam pretinde
veșnicia), toate mi-au dat ghes la această dorință și rugă fierbinte.
De aceea, ne-am pus de acord, ”noi doi” să mergem să căutăm casă de ziua mea de naștere, când tot
trebuia să mergem în afara Romei să săvârșim diferite slujiri.
Așa că de 10 ianuarie 1983 am plecat cu mașina din Torresina într-o direcție deja
programată, dar cred că inspirată de sus. Criteriile pentru alegerea locuinței erau acestea: să se vadă
marea din pat, când ne trezim, cum ne-a învățat nora tantei Aurelia Dumitrașcu; să fie aproape de o
gară, de o stație de autobus, de magazine, de ateliere, deci, nu Ostia că apele Tibrului nu o lasă
curată, nu Fregene, Focene, unde ești departe de cele necesare, așadar, Ladispoli, unde se părea că
acest orășel le adună pe toate.Și să nu fie izolată, ca să dăm la ochi, ci să ne pierdem în anonimatul
unui ”condominio”.

După o oră de căutare găsim apartamentul dorit, care din clipa dintâi l-am văzut ca sinteza
dorințelor noastre, al amândorora. Căci Gigi este fiul mării, eu al muntelui, dar Roma, marea și
colinele ei înveșmântate fac cât tot ce omul poate dori. Plus cea mai echilibrată climă din Europa.
Când ne-au spus, la agenție, că ar costa 62 de milioane în rate și numai 56 cu toți banii jos dintr-
odată, nu mi s-a părut nici mult și nici imposibil să dăm toți banii de la început, căci ne-ar fi făcut
încă 500 de mii reducere.
Da, dar aveam disponibili numai vreo 19 milioane.
Și de data aceasta eu am repetat gestul de sfidare a realității, cu care ne salvasem în trecut
din multe situații fără ieșire. Am declarat pe loc că aveam toți banii disponibili. Așa că am dat
imediat milionul necesar și am iscălit contractul. Pe 21 februarie, am dus restul milioanelor cu
geamantanul, exact 56. Se minunau și ei, căci erau lire, dolari, sterline, mărci și tot ce fusese pus
 204

prin buzunarele noastre în ultimii doi ani. Tot Ruffano a pus ceva,în nenumărate plicuri, dar și
Novara, Trento, Ghermania. Cum s-au însumat banii într-o lună este un alt mister, altă minune a
iubirii nespuse primite de la prietenii noștri fraterni italieni dar și germani și luxemburghezi, italo-
români și francezi. Să sfidăm destinul și să spunem că plătim integral, când noi nu aveam nici o
bază, nici un salariu, ieșind noi din lume fugăriți de toți puternicii zilei, fără să șoptim un pâs, nici
lui Pater, nici lui Stimpfle, nici lui Oscar, de sfială, de jenă….aceasta este marea întrebare, cum
spune iarăși marele meu prieten Hamlet. Proprietarul ne-a cadorisit cele 500.000 de lire cum
promisese. La 1 martie eram stăpâni, eram proprietari, eram independenți, eram clandestini și
secreți, nu a știut adresa noastră decât Dumnezeu. Și Securitatea, bineînțeles, din moment ce am
început să primim oaspeți din România.
De atunci până azi eu, mai ales, care am fost sortit să mă ascund mai mult și mai tare la
sânul acestei minunate locuințe, îi descopăr zi de zi calitățile: poziție centrală, locuință spațioasă, iar
de la al cincilea etaj unde se găsește privesc cea mai întinsă privire a mării din tot orașul. Îi privesc
pe toți de deasupra, Vaticanul însuși. Aici, în 6 chițimii, căci număr și magaziile, culc mai mulți
refugiați decât în toate imensele localuri ale parohiilor, Bisericilor care predică tare și operează
moale. Aici mi-am înjghebat Catedrala unde am botezat, dat mirul, căsătorit și slujit sute de
nevinovați, cărora marile catedrale, înălțate de fapt pentru turiști și afaceriști, nu le oferă un loc,
neavând nici apă, nici ulei, nici inele, nici coroane pentru ei. Aici sunt la înălțimea obeliscului și
fac concurență ferestrei papale. Mai ales de când am înțeles că puterile mele, ale tale, ale tuturor nu
sunt cu nimic mai mici decât ale Sfântului Părinte. Acesta este adevărul Sanctitate! Numai că toată
lumea se face că nu-l știe, frăția Dv. primul.
Jurnalul Maicilor.
19.10.82. În timpul nopții, părintele Giorgio și părintele Lino s-au întors din Germania cu unchii
lor după 3 luni de absență. A venit și Donna Rosa.
21.10.82. Padre Basilio a plecat în România.
23.10. Maica și cu părintele Sergio merg la Sessa pentru Mondragone. Vin din România soții
Epuraru.
24.10 82. Șase bărbați au sosit din Ruffano pentru a-l găsi pe Padre Lino. Au adus multă
providență, vin, ulei, conserve de făină etc. etc ... Pleacă pe 25.
30.10.82. Seara, au sosit fiica, ginerele și nepotul Donnei Rosa.(Eleonora Pasanisi).
5.1.82. Mons. Costantini dă decretul de aprobare a Surorilor
10.11.82. Părinții noștri români au primit cetățenia italiană.
Zile în care călugărițele noastre se pregătesc să se mute la Mondragone. (mișcare falsă, n.n.).
16.11. Invitații noștri, On. Scalfaro și sora Ida, salesiană, cu episcopul Luna
 205

22.11. 82. Unchii părintelui Sergio au sosit din România.

22.11 Părintele Basilio după o lună se întoarce din România în formă la vârsta de 84 de ani. Seara
a sosit Padre Lino cu 4 bărbați din Ruffano (Am mers cu unchii în sud).
6.12. 82. Soții Epuraru au plecat la Torino, să ne fie de ajutor.
15.2. Scrisoarea Cardinalului către surori : aprobate la Roma.
17.12. Părinții lui Sergio au plecat.
23.12. Au plecat unchii lui Padre Lino.
(Și noi cu ei la Florența și spre Nord. Dispărem din activitățile cu călugărițele. Rămâne Sergiu și
Basilio et &)
1983.
3.2. Don Sebastiano a concelebrat cu P. Sergio și P. Giorgio și a binecuvântat gâtul pt. Sf. Blasiu,
tuturor (Eu unde eram?)
6.3.82 P Sergio pleacă la Geralario unde îl înlocuiește pe Don Luigi Bianchi. Revenit pe 18.3.
9.3., (alt scris: nu e sora Stefania care scrie; e scris nou, mic).
19. Sfântul Iosif. A treia sâmbătă a lunii. Mergem la S Marcelo. P Lino și P Giorgio încep să-și
mute lucrurile în noua lor casă.
20.3 Maica se întoarce de la Mondragone.
21.3. Maica Lodovica corectează proiectele revistei și apoi pleacă după-amiază la Basel. Soția
domnului Setz Degen a murit și dânsa merge la înmormântare pentru a reprezenta Armata Blu
italiană.
Spre seară părintele Lino și Părintele Giorgio pleacă. Pleacă pentru totdeauna, luând cu ei
tot ceea ce le-a servit din comunitate, de la mobilierul casei etc. Domnul să-i binecuvânteze.
22.3. Sora Lucia, Signorina Anna și Margherita încep să facă curățenie în casă, de Paște, în
special etajul în care se aflau Părinții.
23.3. Maica se întoarce de la Basel.
27.3.83 Duminica Floriilor, dimineața Liturghia celebrată de Rev. Padre Sergio și P Richard
(teolog!) Funcție simplă, dar frumoasă, binecuvântarea măslinilor, procesiune. Liturghie.
Imediat după Liturghie, Victor pleacă. Încearcă să expatriaze în Franța pentru a putea
lucra și a se realiza, pentru că în Italia, după atâția ani, nu a reușit.Noi îl însoțim cu rugăciunea.
Sora Lucia și Maica îi duc pe francezi la aeroport în jurul orei 14:00.
30.3. Signorina Anna pleacă la Monza. Șederea ei la noi este întotdeauna de mare ajutor.
Săptămâna Sfântă.
Padre Sergio îndeplinește slujbele de joi și vineri. Sâmbătă suntem doar noi. P Basilio în Pesco
Pagano cu celelalte surori
 206

23. 4. Padre Giorgio aduce înapoi mobilierul luat din casă. (Adăugat după. Scris pe 26 că aduce
mobilierul).
Ieșim din Jurnalele Maicilor

49.ȘI TOTUȘI, CETĂȚENIA ITALIANĂ.

Nu mai insist aici să descriu potecile urcate și vântul molatec care a mișcat papura din baltă,
ca să ajungem la jurământul prin care deveneam cetățeni italieni. Pretextele și barierele au căzut,
troznind ca o oștire de schelete. Pe 25 noiembrie, 1982, orele 10,15 am prestat acest jurământ,
căruia funcționarul de serviciu, ca bun italian, nu i-a dat nici o formă patetică și patriotardă, ci,
dimpotrivă. De a doua zi eram deja italieni get-beget. Nu prin împlinirea unor datorii sau
respectarea unor reguli, legi sau dispoziții. Nimic n-a fost luat în seamă, din ceea ce stătea scris în
Constituție și în legi. Totul a fost rodul simpatiei și al recomandărilor, al acelor câtorva oameni
politici creștini, laici, de care am amintit și care au învins viclenia popească și ne-au împins dosarul
înainte. Sandro Pertini, Președinte socialist, ateu, a semnat decretul. Papa nu l-ar fi semnat
niciodată, dacă trăiam cu o zi înainte de ”Porta Pia”. Ce paradox !
Amicii rufanezi care ne-au condus cu mașinile lor, la Prefectură, ne-au sărbătorit festiv cu
un prânz cum numai ei știu să-l ofere: Vito și Roberto Guglielmi cu Jolinda, Antonio Orsi, Nino
Vincenti, Luigi Bello,… in numele a celor 6000 care semnaseră și se luptaseră pe baricade pentru
mine.
50.ÎNTRE SCILA ȘI CARIBDA, NOI CĂUTĂM ROMA
In paralel, ”noi doi”încercam să traducem în realitate exact ceea ce ni se impunea: viață
stabilă în parohie. Dar, ca și la comuniști, în Lagărul lor socialist, dacă erai etichetat ca ”dușman al
poporului”, pe de o parte erai trimis să te angajezi, pe de alta erai arestat ca vagabond, că nimeni nu
te primea. La un moment dat, un episcop de lângă Roma a fost dispus să ne primească. Peste puțină
vreme ne-a chemat, mâhnit, să ne spună că a primit ”de sus” indicație, adică poruncă, să nu cumva
să ne primească. Dar nu a avut curajul să ne spună adevărul. (Că, adică, intervenise Secretariatul de
Stat, Casaroli, Silvestrini și alți iluștri, și dispoziția se referea exact numai la noi doi, cum se zice în
parlamente: ”una tantum”.) A îndulcit știrea cu detaliul că această indicație se referea la toți străinii.
Numai că noi deveneam deja cetățeni italieni.
Îmi stătea pe limbă să i-o zic de la obraz, Excelenței Sale:
-Oare Papa polonez, ca Episcop al Romei, poate avea numai italieni puri în Dioceza lui ?
Nu ne-am mirat de absurdul răspunsului. Eram obișnuiți, mai ales eu. Acum rîd cu gândul că
majoritatea preoților occidentali, catolici, sunt străini, ba chiar de rase diferite. Preoți
italieni,francezi, germani, puri, îi găsești doar cu lumânarea. Iar în Vatican, nici măcar Episcopul
 207

Romei nu mai e de mult italian.Și aceasta, cât timp botezații vor mai fi majoritate, ceea ce nu e
evident. Rîsul lui Dumnezeu.
Și totuși:
Abia întorși acasă de la”jurământ” primim un telefon neprevăzut:
-”Prea onoratul Scalfaro, vă așteaptă la Parlament pentru ora 16.”Era, nota bene, 25
noiembrie, 1982.
Ce se întâmplase ?
Deja cu un an înainte, în octombrie, 1981,fusese rugat de noi și de Pater Paolo să se
intereseze în mod discret la Cardinalul Poletti, care-i era și concetățean și, atât cât se poate la acele
niveluri, și ”prieten”, dacă noi doi am fi avut vreo șansă să fim primiți de el la Roma, în Dioceză, în
caz că Secretariatul de Stat și Augsburg-ul ne-ar fi dat libertatea de a ne întoarce în Urbe. Poletti, cu
acea ocazie, i-a răspuns că ” ne-ar fi primit cu plăcere”. Dar un an mai târziu, pe 23 octombrie,
1982, când, în sfârșit, ne-am dus personal în audiență la el, la Lateran, ei, bine, de data aceasta, nu
ne mai cunoștea; și ne-a spus rece că situația noastră depindea de Secretariatul de Stat al
Vaticanului și de episcopul german. Nu ne-a recunoscut, dar știa despre noi toate amănuntele….
Amicului său, Vice președinte al Camerei, i-a spus la fel. Că ”nu depindea de el, ci direct de cei de
la ultimul etaj”. Obligându-l să se urce și el la acel sfânt etaj, să se milogească pentru noi. Zic asta,
că, pardon, Vaticanul este Stat independent, iar Scalfaro ca Vicepreședinte al Camerei era mult mai
mic în grad decât ultimul scârța scârța pe hârtie din țara Sfântului Scaun. Deci, dacă e vorba p-așa,
hai să urcăm singuri sfintele scări și să dăm ochi cu ”Superiorii noștri”. Urcarea și coborârea acestor
Scări a fost ocupația noastră principală în cursul acelui octombrie nemilos al lui 1982.
Totuși.
Cu două zile înainte, Monseniorul Mottola ne asigurase că ”dacă episcopul Cristea și
românii ne-ar primi, Congregația va putea vorbi cu Cardinalul privitor la o bază latină de
subzistență, adică de slujbe și salarii, dar că unul din noi să se decidă să meargă la Koln, la misiunea
greco catolică de acolo”. Ne-am dus direct la Cristea, bucuroși, chiar și de o astfel de soluție. Pe 21
ne-a primit cu zâmbet și parcă ne-a dat speranțe, dar marți 26 a revenit la formula lui: ”avem
oameni”!, spunându-ne, în sfârșit, în față, că el ne este contrar, căci venim din sudul României de la
ortodocșii fanarioți și că el nu riscă cu noi. Trecem din nou pe la Mottola, să-i spunem rezultatul.
Nu ne promite mare lucru, nici nu avea ce să ne promită. Dar acolo, în sediul Congregației, întâlnim
pe preotul greco catolic Leluțiu care pica direct de la Patriarhia română, unde sperase să împace
Bisericile, ca și alții ca el, Dan sau Bârlea, de exemplu. Ca să nu mai vorbim de Klineț. În plus, el
venea la Roma cu pașaport comunist, dar fusese primit cu toate onorurile de episcopul Cristea, care
nu ne iubea, fiind noi spioni… Acest sfânt păduche de Leluțiu a mai avut și nerușinarea să ne facă
 208

tot nouă teorii de viață, că ” să nu ne mai tot mișcăm prin lume”, că auzise el la București de la
preotul italian, Molinari, *(altul și ăsta!) cum că noi ajunsesem prin America Latină.
Scriu în jurnalul meu din acea zi: ”Mi-e silă”.
Alergăm din nou la Mottola. Ca și-n alte dăți, el s-a căznit să ne ofere o porticică.Spera să
adune pe toți prelații români, ”să ne explicăm odată pentru totdeauna cu ei” și prin asta să se
deblocheze și veto-ul Secretariatului de Stat. Atunci am luat de bună idea lui. Acum însă,stau și mă
gândesc: era distrat, era perfid,sau ignorant, acest viitor Nunțiu la Teheran și ex evanghelizator al
popoarelor?17 Cum putea să amestece, în așa hal, realități contradictorii ? Știa că românii erau contra
noastră fiin noi spioni, ortodocși, fanarioți și olteni; Secretariatul, invers, ne ura ca anticomuniști și
fugari convertiți care supărau pe Ceaușescu și Patriarhia. Au învins turnătorii securității, primiți cu
iureș de ambele părți. Latini și uniți. Peste tot, de atunci până azi. Important era să nu fim ”noi doi”.
Nu ne lăsarăm. În aceeași zi, 26 octombrie, alergarăm mai sus, la Palatul apostolic și cerurăm
audiență la Monseniorul Achille Silvestrini, viitorul Cardinal, la Secretariatul de Stat. Intram în
gura lupului, fără să știm. Ba nu. Știam că repudierea noastră din acele zile era opera lui Silvestrini.
Dar speram să-l… convertim. Sigur că bănuiam că oamenii lui Casaroli nu puteau gândi altfel decât
el, adică arătându-ne tot disprețul, ca refugiați din Est. Dar totdeauna se speră că ghiavolul nu e atât
de negru.
Am fost programați pentru joi, 28 octombrie, ore 10, ”la Mgr.Faustino Sainz Muñoz.
(Cine-o mai fi ș-ăsta, ne-am zis? Dar a devenit mare arhiepiscop și nunțiu în Anglia, mai
târziu).”Iar Mgr. Silvestrini va veni la urmă, să ne salute”.
Ce speram ?Să obținem să rămânem în Roma ori prin împrejurimi. ”Să-mi exercit preoția în
Roma”. Și în felul acesta împăcam capra și varza: rămâneam și ”oficiali”, dar și cu Pater și Maicile
în minunatul apostolat despre Fatima, desigur, cu grijile de rigoare.
Pentru misiune și apostolat am fost și sunt dispus să merg oriunde. Dar, omenește, cel puțin
la vremea aceea, preferița mea era: ori Bistrița Vâlcea, ori Roma. Nimic intermediar.
Deci, pe 28 octombrie, joi, mergem la acest Monsenior, Sainz. Se arată mai mulți
monseniori, mai tineri, mai bătrâni, mai cu treabă, mai fără treabă, care ne primesc cu căldură,
(protocolară? Mă întreb și azi!). Nu peste mult apare și Silvestrini și se încheagă între noi și ei o
conversație care părea naturală, gentilă, respectoasă. Nu reușesc să redau întorsăturile frazelor lor
care numai indirect ne-au făcut să înțelegem că n-ar fi deloc greu să rămânem la Roma, dar că să nu
avem nimic de-a face cu Pater Paolo Hnilica;că eu am precedentul negativ din Puglia și să nu mai
fac așa ceva ca oaspete. Că le place de doi băieți tineri, dar acceptarea lor depinde de comunicarea
episcopului Stimpfle. De fapt ei aveau în mână scrisoarea lui, care suna textual: după examenul de

17
A fost numit ”Delegat” și la acea Congregație, în 1986.
 209

cură, după un timp, îi voi lăsa la dispoziția Vicariatului Romei, dacă Eminența Sa Cardinalul este de
acord.”
Deci, cine mai trebuia să fie de acord ? Secretariatul de Stat, adică Ei.
-”Deci, aveți tot timpul să reflectați și să decideți”.
Și cu asta ne-au obligat să-i salutăm cu adâncă smerenie, deși acum îmi dau seasma că nu ne-au
rezolvat nimic. Totuși, nu știu de ce, atunci, eu am plecat convins de contrariu, căci am scris în
jurnal o frază de care mă mir și azi:
”Oricum, Secretariatul de Stat nu mi s-a părut atât de rău pe cât părea și nici atât de ambiguu. Ei,
ca zeii, ne-au dat timp. Și Stimpfle la fel”.
Doamne, cât mă înșelam! Am primit confirmarea înșelării chiar din gura Cardinalului Poletti, un
an mai târziu, căruia i-a scăpat gura, cu mine, deși fusese ținut să nu mi-o spună:
-”Secreteria de Stat este cu totul contra voastră !”
Dar nu trebuia să treacă un an, ca Silvestrini să-și dea arama pe față. Luni, 20 iunie, 1983, a
întâlnit pe Pater Paolo prin Vatican și a început să-i reproșeze cu voce țipătoare că a făcut rău că și-
a pus în cârd cu ”noi doi”. Că din cauza noastră, ei de la Secretariat nu mai pot permite altor
”seminariști” să se bucure de Roma, că falimentul cu noi i-a îngrozit, că și episcopul Stimpfle le dă
dreptate, se plânge de noi și regretă că ne-a luat în serios,…
-Ași, zic eu.
Pater Paolo mi-o povestea cu mare jenă și mai ales cu uimire, căci nu înțelegea cum de
suntem atât de bine cunoscuți de Înaltele Foruri și mai ales ce i-a îngrozit la amândoi. Și cine ar fi
”seminariștii” care nu mai puteau fi primiți ?
Noi, pe partea noastră, nu înțelegeam, cine strica faima celuilalt în fața lor ? Noi pe a lui
Pater Hnilica sau Pater pe a noastră ?
Zeci de ani mai târziu am înțeles sensul infam al logicii acestor infami. Ca și în cazul
Securității, (care din cauza mea, ca premiant pe Institut, nu mai putea trimite studenți
teologi spioni în Occident, trecând peste mine, care, în nici un caz, nu puteam fi trimis), nici
Vaticanul acesta compromis până în măduvă nu mai putea primi seminariști KGB-Secu, etc. din
Lagărul socialist, după ce au fost siliți să ne înghită pe noi, cei nedigerabili, ca fugari și dușmani ai
boborului. Suspiciunea comunistă contra lor, cum că fac pe ecumeniștii și pe coexistenții cu regimul
numai de formă, găsea argument în faptul că încă nu fusesem expulzați din Biserica romană, ba mai
mult, le făceam umbră chiar la Roma și continuam să vorbim de ”Fatima”, stând în legătură cu cel
mai mare dușman al creștinismului lor fals și trădător: Paolo Hnilica. Care ceva mai târziu a fost
bun să fie rugat să ducă servieta lui Calvi, ca să le ascundă lor infamiile miliardare și afacerile cu
mafia, Kbg, și alte minunate instituții.
 210

În cursul anilor în care Suprema Instituție s-a ocupat de noi în mod direct, atitudinea lor nu a
schimbat macazul, ci obiectivul. Din 1975 până la sfârșitul lui 1982, așa precum acest infam de
Silvestrini ne deplângea, ”noi doi” eram ”băieți de treabă”, care ne-am înhăitat cu Hnilica. Dar când
Hnilica a devenit ”omul providenței”, care oferea polițele în alb pentru cumpărarea servietei cu
bucluc, el devenise ”omul de treabă” care se înhăitase cu ”tipi periculoși”, precum ”noi doi”. Ce
talent mizerabil de a învrăjbi lume curată și iubitoare de Cristos ca Pater Hnilica cu noi, ca să ne
distrugă pe toți! Și, mai ales, ce coincidență între schimbarea atitudinii față de noi și evenimentele
în jurul afacerii Calvi, Sindona, Lena, Carboni, banda de la Magliana și alte minunății ! Până și
aici, existența noastră devenise jenantă pentru Secreteria de Stat: stricam figura omului Vaticanului,
(cum devenise Pater Hnilica) față de oamenii masoneriei, mafiei și camorrei. !
În ziua aceea am colindat trist Roma și străzile din ”Prati” și m-am consolat la carabinieri
care mă căutau pentru serviciul militar, în care am servit Patria pentru o oră. Iar pe 23 iunie 1983,
am luat amândoi Pașaportul italian, primul pașaport veritabil al vieții noastre.
În concluzie, iată că ghiavolul a fost mai negru decât credeam. Silvestrini, de fapt, a impus
personal întregii omeniri, ca eu, mai ales, să nu fiu primit la Roma de nimeni și în nici un fel. Am
măcar atâta mândrie: Că numele meu, ochelarii mei, părul meu lung, ființa mea antipatică era
cunoscută de toți oamenii, de la Papă la ultimul portar în principalele Instituții ale Sfântului
Vatican.
Și totuși, iată că, o lună mai târziu, după audiența noastră la ultimul etaj al Palatului Apostolic,
Oscar Luigi are răspunsuri bune pentru noi:
-Da, dragii mei, Secretariatul de Stat vă acceptă cu plăcere la Roma, dar numai în cadrul
vreunei parohii, pentru motive de siguranță și stabilitate. Telefoanele episcopului, adversarul vostru
din Sud n-au prea fost luate în serios.
-Onorevole, cred că știți că episcopul de care vorbiți este exact acela care a cerut expulzarea
mea în Siberia !
-Știu, știu tot, răspunse Oscar rîzând, doar am văzut foaia și am rîs cu Rognoni 18 de ea. Am
rupt-o și am pus-o la coș.
Îl priveam cu extaz. Scalfaro continuă:
-Cât privește pe Cardinal, mai trebuie să-l mai contactez. Acum, că am un răspuns pozitiv de
sus, va fi mai ușor să-l convingem să vă fie favorabil”.

18
După demisia lui Francesco Cossiga din funcția de ministru de interne în urma asasinării lui Aldo Moro, Virginio
Rognoni a fost numit în locul său, rămânând în funcție din 1978 până în 1983. În calitate de ministru s-a confruntat cu
anii grei de luptă armată și violență teroristă (așa-numiții ani de plumb). În timpul guvernării sale, existau peste 200 de
organizații teroriste active în Italia, iar în 1979 a existat un număr record de 659 de atacuri. De asemenea, Rognoni a
fost promotor alături de Pio La Torre al legii din 13 septembrie 1982, nr. 646. Din Wikip.
 211

Ne-am despărțit cu cea mai mare prietenie posibilă de acest om smerit și dulce, care, părea și
el sub povara vremurilor. Și am mai așteptat încă un an până a fost în stare să ne dea un alt
răspuns.An în care, cum am spus mai sus, iar s-a schimbat macazul, în ce ne privește, în mintea
Eminențelor lor sus puse.
Maicile mai scriu și ele:
29.10.83 Domnișoara Caterina, mătușă a părintelui Giorgio, sosește din România.
30.10. 83.Toți merg la Sfântul Petru pentru beatificarea a trei fericiți, în special românul Fra Jeremia.
31.10. 83. Mătușa Caterina merge cu părinții Giorgio și Lino.

51. ALTĂ MISIUNE A SUPREMEI IUBIRI, ROMA, 1983.

Tot ce voi povesti aici mi s-a întâmplat chiar la Roma, într-un cartier elegant, în mijlocul
unei societăți elegante, cu pretenții, care nu poate fi disprețuită, oricât s-ar căzni puternicii zile s-o
facă.
Am dedicat aceste aventuri o întreagă carte scrisă imediat,atunci, sub gloanțe, ca să nu uit nici un
amănunt, mai ales din conversațiile cu Ierarhii veacului aceluia. Aici mă voi mulțumi să fac o
trecere în revistă a tot ce mi s-a întâmplat
Sigur, dau importanță, până la detaliu, acelor conversații, mai ales ultima, cu însuși Cardinalul
Vicar al Romei, Ugo Poletti. Prin care ar fi trebuit să înțeleg de atunci în ce lume mă mișcam.
Înțeleg abia acum, din păcate, când transcriu; și nu-mi vine a crede că ceea ce transcriu a fost și
adevărat.Din păcate, totul este real.

Mda, mi s-a părut că misiunea în orașul Roma, din 1983, a fost ultima de acest gen, căci
prin supremă iubire înțeleg reacția de maximă iubire a lumii, până la sacrificiu și revoltă în fața
lucrării mele iubitoare; lucrare în care, și eu, dau și risc totul. Dar ultima misiune de acest fel încă o
trăiesc. Ea a început în 2011 și voi vorbi la timpul ei de ea. Doar că este semiclandestină, de aceea,
nu iese la iveală decât cu bombardamente, nu cu război pierdut, ca celelalte.

….Deci, a mai trecut un an, din noiembrie, 1982, în octombrie 1983, ca să ajungem în sfârșit, din
nou pe mâna bunului Oscar Luigi Scalfaro. Care, cum am mai spus, deja din 1981 se tot interesa de
noi pe lângă Cardinalul Poletti, doar, doar ne-o primi. În octombrie, 1982 a făcut-o cu mai mult
ghes, și ca să scape de gura Maicii Lodovica. Ce să spun ? Era el, mare și tare, Scalfaro, dar i-a
trebuit un an ca să primească un răspuns concret de la așa zisul amic de la Novara: adică în
octombrie, 1983.
 212

Pe durata acestui an n-au lipsit câteva gesturi de la persoanele supreme, deși fără urmări
vizibile.
Miercuri 1 iunie, 1983, Gigi merge la audiența papală. Nu știu cu cine, cred că conducea
ceva români. Și nu știu cum face că iar ajunge exact lângă Papă. Nu pierde ocazia să-i strige, în
italiană, nu în poloneză ca Tăticu:
-”Santo Padre, o binecuvântare pentru România”.
Papa Woityla se întoarce spre el, îl vede, îi ia barba-n mâini și i-o mângâie, (avem până și
fotografia) și-l întreabă:
-Ehi, ehi, come state, voi due ?
Gigi n-are de lucru: -”vom avea parohie la Roma”!
Deci l-a asigurat că stăm bine. Ha!”Vom avea” !
Papa i-a pus mâna pe cap, a binecuvântare. Stanislaw, care, obligatoriu era numai lângă el
completează:
-”Ai văzut? Iar te-a hirotonit episcop !”
Gigi, iar n-are de lucru:
-”Nu, că n-a avut intenția asta!”.
Eu, în locul lui aș fi zis: ”Daaaa, chiar vă rog, mai puneți-o odată !
(A mai făcut unul așa, Emil Riti, după care s-a întors în RSR, din care venise cu pașaport de
turnător, să se laude că Papa l-a confirmat ca episcop. Am citit asta în dosare! Din păcate eu n-am
avut niciodată norocul turnătorilor).
La sfârșitul audienței, Gigi l-a văzut pe Poletti și s-a dus la el. ”M-a primit bine; și mi-a spus
că-n 15 zile ne dă prima soluție; adică ne dă să alegem între parohiile libere!” Și, aievea, la timp l-a
anunțat că l-a programat pentru o parohie pe lângă Cinecittà, să se ducă să o vadă. Deocamdată,
numai pe el.
M-am bucurat, am jubilat. Deși aveam o virgulă dureroasă în fundul sufletului, care s-a
dovedit adevărată.

Patriarhul caldeu ne spusese deja din Germania: ”Poletti e un demon, feriți-vă de el ca de

foc! Are răspunsuri și amânări diabolice”.
Cine știe ce experiențe va fi avut tocmai el, ca arhiepiscop important, cu vicarul Romei !
Pe 1 septembrie merg singur la Cardinal. Face fețe fețe, mă întreabă cum e cu Ruffano, îi spun că
misiunea mea s-a terminat acolo, a rămas doar o mare amiciție. ”Bine, vom vedea, ai răbdare, mai
telefonează-mi peste o săptămână. Nu am pentru moment, nici parohie, nici școală. Dacă parohia e
 213

nouă, a-mi da sau nu școală va depinde de necesitățile parohiale;” e adevărat că în afară de școală
noi nu avem din ce plăti pe preoți!”.
Aș fi vrut să repet: ”tocmai de aceea, dați-mi școală, iar ca preot voi lucra gratis, nu vreau nimic de
la parohie”. N-am zis. Mi-a fost frică de cine știe ce interpretare ! Dar am înțeles că tot la bunul
Scalfaro trebuia să insistăm. Măcar de rușinea lui, se va decide.
Pe 6 septembrie, merg la ”Interne” cu Sergiu și las la poartă o scrisoare pentru Oscar Luigi,
proaspăt Ministru de interne,(de la 4 august).Devenise deci mai important, cuvântul lui va avea și
mai mare greutate. Pe 7 vizităm pe Domenico Amalfitano. După care telefonez la Poletti, potrivit
acordului: ”Mai așteaptă, ai răbdare!”
A doua zi, Gigi primește telefon din partea Ministrului de Interne.
- ”Are răspuns pentru noi de la Poletti”. Să mergem.
Perfect.Mergem.
Primire excelentă la noul sediu. Felicitări, îmbrățișeri, onoarea noastră, bucuria lui.
-Și acum să vă spun ce am rezolvat cu Cardinalul Poletti. A fost foarte clar: vă primește. Să vă
prezentați la el cu o cerere, cu un ”curriculum”, după care va lua legătura cu episcopul german. Dar
a pus o condiție sine qua non care și pe mine m-a mirat, dar am înțeles că este, repet, sine qua non:
să nu pronunțați niciodată în predicile Dv. sau în conferințe, sau în școală, sau în discuții publice
sau private două cuvinte: ”comunism și Fatima”.
Ne-am uitat amândoi la el ca vițeii la poarta nouă. Nu era chiar el, președintele Armatei
Albastre, Armata Blu, Mișcarea Mondială de Fatima, care luptă contra comunismului, nu politic, ci
religios ? Și atunci?
Ei bine, n-am avut curajul să-i amintesc: ”Bine dar, Dv. sunteți șeful Mișcării pentru
Fatima”….
Nuu. Am întrevăzut și în el aceeași impotență a puternicilor zilei de a impune un minimum
de respect pentru bunul simț. Stimpfle nu putea să pună la colț pe General Vikar care-mi fura leafa,
Scalfaro, nici măcar ca Ministru de Interne, nu putea să-l scuipe în față pe amicul lui din copilărie
de pe la Novara, Ugo Poletti pentru a-l fi umilit direct pe el, nu numai pe noi și pe Fecioara Maria,
plus milioanele de martiri din gulag.
-Trebuie să i-o promiteți solemn, cum i-am promis și eu, în numele vostru. Altminteri,
intervenția mea devine inutilă. Dacă greșiți și călcați pe bec în acest domeniu, a promis că vă dă
afară imediat. Eu, după cum știți, sunt Ministru de Interne al Italiei, dar nu am autoritate pastorală
în Lateran.
 214

Am rîs toți trei, am mai ascultat câteva calambururi, la care Scalfaro era maestru. Și am
plecat oricum bucuroși, jurând că vom jura. Și eu, jurând că voi călca sistematic jurământul. Să mă
văd eu într-o parohie la Roma !
-Să-i telefonați, ca să vă spună unde vă va așeza. Vă vrea separați, fiecare într-o altă realitate
eclezială.
Iar am rîs, tot împreună. Știam că ne voia separați.Nu mă așteptam să mă trimită tot în
Cinecità. Dar. Cine mai știe ce-o mai însemna și aceasta !
Am coborât scările, conduși de oamenii protocolului și am contemplat cu plăcere și cu
evlavie mărită sălile sobre, moderne, dar solemne, ale Palatului Viminale.
Despre Gigi, Poletti s’a ținut de vorbă. I-a confirmat locul de vice în parohia San Gioacchino
ed Anna lângă Cinecittà și odată cu biserica va avea și un liceu la dispoziție, ca profesor de
religie.Măcar unul din noi….
Luni, 26 iar telefonez Cardinalului. Mă amână până vineri.Închid telefonul, simt ca o criză
de fiere și am dureri de stomac. Nici da, nici nu, deci; răspunsuri și amânări diabolice, vorba
patriarhului caldeu. Mă reped cu restul puterilor la oficiul catehetic, să văd dacă e vreo speranță
pentru vreo oră de școală. Vine și Gigi cu mine.”Don Valentino”, șeful, deși gentil, ne ține-n
picioare și nu are nici un răspuns. Îmi zic: Mi-a făcut proastă impresie dinainte de a deschide
ușa.Am o clairvoyance a mea care se formează mereu, mai ales în fața personajelor nefavorabile
mie.
Gigi s-a pus pe treabă imediat. Ca să mă mai consoleze, pe 27 septembrie mă cheamă să
concelebrez cu el în noua lui parohie și cu un alt viceparoh ce era déjà acolo, Don Franco. Unul
care nu promitea bine. Se uita șașiu, ca Tăutu ăl mic, ce să mai zici?
Gigi s-a temut și s-a exprimat cam așa: "a ieșit o Missă prea frumoasă, mi-e teamă ca
parohul Walter să nu facă nazuri".
Am lăsat pe acest Franco cu catehiștii și am plecat. Îi zic lui Gigi: Poate că această parohie e
modernă sau cu spirite mediocre în jur, lumea e de clasă inferioară… mi-a dat tristețe și durere.
Nici eu nu înțeleg azi ce-am vrut să spun de fapt, dar Gigi s-a cam enervat.
Mă reîntorc în căsuța noastră, înoită cu sobă și perdele elegante,aduse de prietenele din
Ruffano; mi s-a părut un paradis. Am reluat celebrarea a două Missae pe zi ca să ajung o
autosuficiență de fericire care să-mi răscumpere deziluzia constantă ….Eram cu totul singur.
Imediat m-am pus pe telefoane la Lateran. Trebuie să recunosc că Poletti avea smerenia, sau poate
numai șmecheria pastorală, de a răspunde personal, de a primi fără programare, zilnic, pe oricine, și
de a fi deschis în a prezenta lucrurile. Desigur, nu este și nu a fost de-ajuns.L-am chemat, cum se
vede, de vreo 5 ori, căci m-a amânat tot de vreo 5 ori: de sâmbătă până marți și de marți până
 215

sâmbătă, și tot așa. Gigi credea că are mai mult succes. Ași! eram enervat la culme și nu-mi ieșeau
din minte vorbele patriarhului caldeu.
Pe 1 Ottobre,1983,l-am sunat din nou pe Cardinal, care trebuie să se fi gândit la un răspuns pe
parcursul întregului an care trecuse.
Îmi răspunde cu o voce puternică:
-Am găsit pentru tine Parohia Santa Maria Goretti, din Nomentano, ca singură soluție
pentru cazul tău; este o parohie mare, plină de probleme și care are nevoie de ordine și de muncă
susținută. Preotul paroh este nou numit, așa că trebuie să-l ajuți și să lucrezi cu ordine și precizie. Se
numește Don Isidoro, du-te să-l vezi și să fii de acord cu sarcinile pe care trebuie să le împliniți
împreună.
Am umplut pe Eminența Sa de mii de mulțumiri devotate și afectuoase, implorându-l să adauge și
școala, care, așa cum i-am explicat în repetate rânduri, a fost întotdeauna marea mea vocație. Doar
îmi admirase diplomele, licențele, CV-ul, așa că dacă eram demn să fiu cel puțin asistent
universitar, simple ore de religie la orice școală de stat ar fi fost ultimul lucru pentru el.
- Depinde de parohie, mi-a spus odată
-Du-te și te interesează la cabinetul catehetic, mi-a spus cu altă ocazie.
Pentru a mă face demn de atâta grație, am dat din nou examenul la vicariat. Am vizitat
biserica din Nomentano, am vizitat pe preotul paroh și totul mi s-a părut sublim, realizarea visului
meu apostolic: săli potrivite pentru conferințe, diapozitive, concerte sacre; o biserică încăpătoare,în
centrul Romei; și chiar de la prima Missă de duminică am înțeles înălțimea spirituală a
credincioșilor romani, care au devenit din prima zi o familie ideală de domni, doamne, în sens regal,
bătrâni și tineri, care m-au primit ca trimis din alte lumi. Retrăiam cu ei oare fenomenul Ruffano?
Am început deja duminică 2 octombrie, cu Missa normală de la ora 11, pe care eu am
făcut-o imediat solemnă, plină, luminoasă, ca pentru „cei mari”. Preotul paroh slujea deja pe cea de
la 10, importantă, plină de lume. M-am gândit cu satisfacție: ”slavă Domnului, preotul paroh trebuie
să fie mulțumit de biserica plină, nu va fi invidios pe Missa mea minoră și mai puțin frecventată”.
M-am abținut de la orice gest care știam că este neplăcut pentru parohi sau prea original și inedit.
Dar s-a întâmplat opusul a ceea ce planificasem. La sfârșitul slujbei, o groază de ființe emoționate,
bucuroase, mulțumite au invadat sacristia să-mi spună cât erau de fericite pentru apariția mea.
Vreunul, chiar cu lacrimi de emoție, mă îmbrățișează și mă felicită.
-O Missă unică, minunată, pe care nu am gustat-o astfel , de când m-am născut!
-Suntem fericiți pentru venirea Dv.printre noi. Sperăm că veți rămâne pentru totdeauna!
Iată acelaș „întotdeauna” care dă amețeli la câte cineva.
-Sunt o enoriașe fericită că te-am auzit astăzi; Nu voi mai rata niciodată Sfânta Liturghie.
 216

În parohie erau mai mulți preoți, chiar și bătrânul ex-paroh, care nu mi-au aruncat niciodată
o privire sau un cuvânt. Noul preot paroh, însă, Isidoro,după nume, s-a arătat a fi bun, natural,
zâmbitor, un adevărat roman de Roma.
Prin urmare, începutul a fost bun, în parohie, dar îmi lipsea școala. Cardinalul i-a atribuit lui Gigi un
post de vicar parohial în Cinecittà și, de asemenea, o școală. Eu pluteam încă în aer.

Biroul catehetic al Vicariatului, cel de la etajul al treilea al Lateranului, unde mă trimisese

Cardinalul, m-a obligat la multe anticamere. De fiecare dată îmi lipsea ceva: o scrisoare, o ștampilă,
un alt examen, după cel de calificare, ... În cele din urmă mi-au spus că mai aveam nevoie de
autorizația de la Cardinal. Am explicat că el Însuși mă trimisese la ei. Au răspuns că aveam nevoie
de un document scris. M-am întors la Cardinal, el nu era acolo; participa la Sinodul Episcopilor,
și...” ne pare rău, dar va reveni la sfârșitul lunii”.
-Dar școala nu așteaptă până în noiembrie, am observat
- Este adevărat, dar și episcopii din America și Africa și-au părăsit diecezele, așa că și Cardinalul
Romei are dreptul să se ocupe de sinod în liniște.
Aha! Trebuia să înțeleg că eram numai eu cel care tulburam acum liniștea cardinalului.
Am încercat să iau legătura cu Vicarii generali, toți episcopi, dar toți mi-au răspuns resemnați că
ceea ce doream depindea exclusiv de ”Eminența Sa.” Directorul biroului mi-a promis în cele din
urmă că îl va căuta pe cardinal pentru mine. Că să sun în fiecare zi. Am făcut-o. Îmi răspundea de
fiecare dată o biată funcționară, resemnată și ea. Mi-am spus: ”n-am avut niciodată noroc cu
Lateranul”.
Din fericire, lui Gigi i-au dat și biserică și școală, fără niciun examen, fără ștampilă, fără apeluri
telefonice, fără aprobare scrisă.
Dar am învățat să insist. În cele din urmă, episcopii auxiliari pe care i-am vizitat, chiar pe toți, s-au
deschis cu ceva sinceritate, unul mai confidențial, ca ”prieten”, altul mai oficial, unul mai cu aluzii,
altul mai direct: "Cardinalul nu vrea să vă dea școală. E deja prea mult că v-a primit ca preot.
Parohul din Ruffano, fost student al nostru, trimite de fiecare dată o scrisoare împotriva Sfinției
Voastre”.
Un altul, imediat ce m-a văzut intrând la el a început să strige: ”nu poți, nu poți ! ”
-Dar nu m-ați văzut niciodată, de unde știți că sunt eu și ce vreau?
- Hei, te cunoaștem după faimă!
Mi-a recunoscut figura după faimă, înțelegeți?
Paola, secretara, mută prea mult timp în fața mea, într-o zi s-a deschis și mi-a spus cu voce joasă:
-”Duceți-vă și întrebați-l pe monseniorul Tucci.
 217

Dar din ochi mă ruga să nu spun că m-a trimis ea. Am înțeles, n-aș fi spus oricum. Și iată că și eu,
după Sergiu, ajung pe mâna acestui viitor cardinal de două parale. Tucci a fost totuși destul de
sincer cu mine: ”cum să vă dea școală când parohul din Ruffano scrie, telefonează și vine personal
să se plângă de dumneata că ții legătura cu oamenii, că te-ai dus într-un pelerinaj la Padre Pio cu
ei.....”
-Dar acestea sunt vini pentru care un om cu diplome și pregătire nu poate avea școală?
A zâmbit, dar n-a răspuns. ”Nu depindea de el ”.
Mă duc să mulțumesc Paolei. Îi e milă de mine și-mi spune iar cu ochi rugători, să n-o divulg:
-”Mergeți la secretarul general, se cheamă Monsignor Garlato”.
Merg la Garlato, mă primește. Cine era acolo la el în vizită ?Tucci, pe care abia-l lăsasem. Vorbeau
despre mine ? Mgr. Garlato îmi declară clar:
-”Cardinalul este contrar ca să luați școală. Motivează că parohia este mare și este mult de lucru.
(Era dintre cele mai mici din împrejurimi).
Îl rog să puie o vorbă bună pentru mine la Eminența Sa. Și ies trist, cum să ies altfel ?

În final am ajuns și la Cardinal,

- „Vă mulțumesc, Eminență, pentru darul nemeritat și neașteptat al acestei minunate parohii în care
preotul paroh este un înger. Sunt foarte mulțumit de asta.
El zâmbea.
- Dați-mi totuși harul deplin: mă veți face fericit, ultra fericit: dați-mi și nihil obstat pentru școală,
care este vocația mea, viața mea, pentru care am studiat, am trei licențe și o mare bucurie de a
preda.
Încă zâmbind și nemișcat, a răspuns ferm:
-Am spus „nu” și ”nu” va rămâne.
În sfârșit, vorbea clar.
Dar eu am insistat. Și a început să țipe. Era într-adevăr isteric. Era pe cale să mă dea afară
din birou. Dar nici eu nu am renunțat. Cerșind, nu țipând ca el. Și mă vedea pentru a treia oară. Am
fost politicos, umil până la prostie, chiar dacă insistent.
- Sunt eu care guvernez Dioceza de Roma, nu o guvernezi tu. Te-am primit deja cu atâta rezervă și
în ciuda numeroaselor opoziții venite din toate părțile, numai acuzații și atâtea îndoieli în ce te
privește .. Te-am acceptat în probă.. Ar trebui să fii mulțumit.
Deci, alege: ori te mulțumești cu ce ți-am dat, ori te întorci de unde ai venit. Gata, nu insista. M-ai
săturat până peste cap!
Eu, nimic.
 218

-Nu este corect să aveți rezerve asupra mea cât sunt nevinovat și am demonstrat credință și
integritate morală ...
- Nu am nicio îndoială cu privire la credința și morala ta, dar am suficiente îndoieli cu
privire la disciplină: tu faci ce vrei, te duci unde vrei tu...
-Eminență, nu am avut niciodată un loc de muncă constant. Dacă mi-l dați, nu mă voi mai
mișca niciodată. Biserică și școală, ca toți preoții normali.
Nu, nu ca toți preoții normali. Nu.
-Să devii mai italian, dacă vrei să exerciți un serviciu pastoral la Roma. Iar cu sudul să te limitezi la
contact epistolar.
Acum, după zeci de ani se vede mult mai clar: Roma, toată Italia este plină de preoți asiatici,
africani, amerindieni, cel mult unii europeni din est. Nu mai există vocații între italieni.Dumnezeu a
dat Bisericii italiene italianitatea pe care o merita. A mea fusese recunoscută de masele italiene. Dar
ierarhii, niciodată n-au văzut-o. Le păsa lor de italianitate! Oh ! Acum știu ce voia Eminența: au
nevoie de cei ce posedă cele mai mari defecte ale italienilor, nu calitățile.
S-a liniștit totuși și mi- a confirmat spusele auxiliarilor și ale funcționarilor, adăugând un detaliu
care, cum am spus, încă mă face să mă gândesc:
-Pentru că nu totul depinde de mine. Trebuie să țin cont și de alții, superiori mie! Care sunt
cu totul contra voastră !
Ieșire amețitoare. Pe care a mai și repetat-o. Cine putea avea tupeul să „comande” ceva în privința
mea, cardinalului Romei, vicar al Papei?
Am luat-o ca pe o figură de stil. Mai târziu mi-am dat seama că totul era adevărat. Era clar: însuși
Casaroli, în persoană. Silvestrini. Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun în plinătatea puterilor sale.
Este pacific faptul că numele meu a fost și este prezent încă în dosarele multor ticăloși puternici ai
zilei. Securitatea însăși trimitea pe câte cineva să întrebe despre mine. Dar prelații au fost
întotdeauna dușmanii numărul 1. Ora et semper.
Mă întreb și astăzi: de ce trebuia, Cardinalul Poletti, să mă înșele, să mă facă să aștept, să mă
chinuie cu dureroase anticamere, să-i fac pe toți portarii Lateranului să mă privească cu milă, când
el putea să-mi declare clar ” Nu-ul” său din prima clipă? Poletti m-a văzut de trei ori în viața lui și
m-a auzit la telefon de peste zece ori; dar niciodată nu mi-a dat același răspuns pentru același
subiect. Azi, aproape că mă îmbrățișa, mâine nu mă mai cunoaștea. Astăzi nu ținea cont de acuzații,
și recunoștea că ”sunt bârfe nevrednice”, mâine le lua în considerare și -mi refuza cele mai
elementare drepturi pe care le recunoștea ultimului novice.
M-am plâns lui Pater Paolo:
 219

-În urmă cu șase ani era binevoitor cu mine, acum doi ani era entuziasmat, acum un an nu mă
cunoștea, acum sunt pericol public.
Pater Paolo a zâmbit resemnat. Știa asta.
Recunosc însă că tot lui Poletti i-am spus o prostie, de care râd și astăzi, iar Poletti a fost
primul care a râs:
-Eminență, de ce vreți să mă țineți în exil, negându-mi școala, care a fost totdeauna viața
mea, visul meu?
-A, da? Te țin în exil? În exil la Roma? Cu adevărat, teribil exil! Mai rău ca-n Siberia!
Bravo! Simte-te în exil la Roma! Și mai zici că ești băiat deștept!
Aici avea dreptate cu carul, chiar dacă a scos înadins vorbele mele din context.
Astăzi regret.
Aș fi putut avea răbdare și m-aș fi bucurat de Roma. Dar în acele zile, tânjeam după apostolat, nu
după turism și după acel dolce far niente pe care-l visează mai toți în această lume.
Ieșeam de la Cardinal și vorbeam cu Domnul cam așa: ”Doamne, eu nu mă plâng că sunt
persecutat, că sufăr, că duc o viață de durere. Ci numai că nu pot să te predic, să te prezint lumii, să
intru în suflete cu ceea ce mi-ai dat Tu.”
N-am primit răspuns satisfăcător de la Domnul, până azi. Am numai suspiciuni și explicații
plausibile. Nu răspuns cert.
Totuși. Îi sunt recunoscător lui Poletti pentru un gest important: mi-a dat „jurisdicție”
pentru Roma și celebret, cu fotografia și permisiunea de a spovedi. A fost primul din viața mea, ca
și în cazul lui Gigi. Episcopii fac mare caz de acest carton, dar nu îl iau în considerare decât din pur
capriciu. Și tot din capriciu îl neagă. Până acum, am avut doar alte două, pe care nimeni nu le-a
verificat sau reînnoit vreodată. Nu există nici o instituție cu mai multe reguli călcate în picioare cu
suprem dispreț de către conducătorii săi, precum Biserica Catolică a tuturor riturilor, plus cele
ortodoxe, cu toatele.

52.LAUREA ÎN LITERE ITALIENE ȘI ALTE DISCIPLINE ”LAICE”

În cartea dedicată aventurii mele romane, am transcris toate dialogurile suculente cu acești
înalți prelați. Ne despărțeam mereu ”prieteni”, dar glumele lor de tot felul mi-au confirmat faptul că
dădeam cu oiștea în gard. Răspunsurile lor contrastau cu logica aristotelică, cu logica scolastică, cu
logica filosofică, ba chiar și cu cea a marilor sofiști. Le arătam diplomele mele, licențele,
recomandările, meditând la gândul că am fost întotdeauna premiantul clasei, ba chiar și al unui
întreg Institut universitar. Oameni importanți, savanți chiar, m-au apreciat, fără nici o aroganță.
Bineînțeles, și ei, Ierarhii, birocrații, superiorii, le admirau și mă lăudau peste măsură. Dar nimic din
 220

toate acestea nu conta, pentru a mă face să predau chiar și la cele mai elementare școli. Ajunsesem
nici să mai aleg. M-aș fi mulțumit și cu grădinița de copii. Nimic. Deloc. Logica perversă a acestui
fenomen m-a urmărit peste tot în viață, am spus-o deja, dar ... nu m-am resemnat să o consider
eternă ...
Refuzul Cardinalului de a-mi da școală m-a întristat, m-a dezamăgit, m-a distrus, dacă vreți.
Dar mi-a deschis o nouă lumină, așa că în cele din urmă trebuie să-i mulțumesc, mai bine zis, nu lui,
ci Providenței. În disperarea mea, mi-am zis:
”Acum sunt cetățean italian. Am dreptul să studiez și să obțin o licență laică la o universitate
de stat. Cu o diplomă în literatură, istorie, geografie sau altele, plus un doctorat, voi putea aspira să
devin cel puțin profesor de liceu, dacă nu asistent și profesor universitar în afara Bisericii, în afara
acestei Instituții care m-a repudiat întotdeauna.
Zis și făcut.
Și, chiar din clipa în care am părăsit biroul Cardinalului, mi-am cheltuit tot timpul liber să
finalizez procesul lung și dificil de înscriere într-o universitate laică, prin recunoașterea diplomelor,
traduceri de documente, jurăminte de la prieteni, recomandări de la oameni influenți, dar ne-
preoți....E lung să povestesc și acest lung drum, de la Anna la Caiafa și invers. Dar, pe scurt, în
Noiembrie,1983, eram deja student în anul III la „Litere italiene”, la Universitatea de Stat.
Acum, de zeci de ani, sunt doctor și laureat în litere limbi, istorie, geografie, istoria artei și tot ceea
ce am iubit mai mult în științele umane. Republica Democrată, pe care toată lumea o acuză de
corupție, masonerie, anticlericalism și multe altele, nu mi-a refuzat niciodată drepturi, de niciun fel;
totul a mers totdeauna într-un mod logic, rațional, natural, așa cum se potrivește unei lumi
civilizate. În Biserică, niciodată, niciodată, niciodată. Fără excepție.
Acesta este motivul pentru care am renunțat la doctoratul în teologie. Raționamentul a fost simplu:
dacă pentru un cardinal al Romei două ”lauree” și toate examenele susținute cu note maxime,
inclusiv cele de la vicariat, nu valorează nici măcar pentru un curs la grădiniță, acum, după moartea
lui Pater Lacko, ce folos aș fi putut avea de la cel mai bun doctorat în teologie? Mă uit la Sergiu
Streza, cu un excelent doctorat asupra operei lui Origen la Gregoriană.Slujește de zeci de ani într-o
parohie primitivă din Lazio, fără nici măcar o oră de cursuri la grădiniță .... Mi-am dat seama prea
târziu că în Biserici talentul, pregătirea, meritul nu contează deloc, ci doar simpatia sau interesul
personal al unui puternic prelat. Acest interes, care poate fi curat sau murdar, a fost și este în
continuare singurul criteriu pentru a avea acces la un loc important, unde poți desfășura un bun
apostolat. Care însă îți este împiedicat din momentul în care îl aplici serios. Așa că meritoșii care
ajung cardinali sau episcopi importanți au de ales: ori se abțin, ori sunt dați afară. Cei mai mulți aleg
a treia cale: organizează delicte. Nu, discursul este complicat. În cele din urmă, regulile Bisericii nu
 221

valorează nimic pentru Împărăția lui Dumnezeu. Duhul lui Cristos lucrează prin Biserică,
întotdeauna, dar în afara oricărei reguli, canon, disciplină, reglementare, consiliu, lege, dispoziție,
chiar și cele mai bune .
Ne întoarcem la parohie, ca să povestesc „cum s-a terminat”.

53.ȘI DE CE TREBUIA SĂ SE TERMINE O MISIUNE A SUPREMEI IUBIRI?

M-am mutat în parohie. Mâncam în comun. Glumeam în comun. Atmosfera nu era rea
deloc. Străzile, blocurile, magazinele, elegante. Lumea, la fel. Mulți nobili, cam toți, anticomuniști.
Sensibili la supremele valori. Sceptici în înțelesul cel mai înalt. În sfârșit, romani de Roma, cum se
zice, altfel decât trasteverinii, specifici ai Romei.
Slujeam puține Missae publice în timpul săptămânii.Erau destui preoți stabili sau în trecere
și nu vroiam să intru peste ei și nici parohul nu mi-o cerea. Dar duminica era a mea, dimineața și
seara. În acest sens, Don Isidoro a fost corect.
Și iată a doua duminică: numărul credincioșilor se dublase.
Scriu: "Duminica trecută, slujba de la ora 10, a parohului, a fost plină, iar cea de la ora 11,
a mea, a fost aproape goală. Acum este invers. Va fi o coincidență sau iarăși este în legătură cu
mine? "
Credincioșii, de asemenea, au fost mult mai generoși decât duminica trecută în a mă saluta,
felicita, dându-mi adresele lor pentru binecuvântarea casei sau vizita la bolnavii lor, umplându-mă
de complimente:
- O emoție ca cea de astăzi nu am avut-o niciodată în viața mea, în timpul unei Liturghii!
Sau:
-Părinte drag, m-am simțit din nou fetiță, fericită și luată-n seamă, emoționată ca în
vremurile în care Liturghia era Liturghie ...
Parcă copiaseră pe doamnele nemțoaice din Augsburg.
Eram destul de mirat. Eu celebram Missa modernă, nu cea tradițională. (Asta mi-ar mai fi
lipsit!). Și totuși. Deci, am tras concluzia că nu ritualul, ci respectul, devotamentul, dragostea
făceau diferența.
- Declarația Dv. este periculoasă, am râs eu.
-Știu, a răspuns femeia cu promptitudine, dar este adevărat.
-Ne-au obișnuit cu Liturghii și predici care nu spun nimic, s-a repezit un bărbat de vârstă
mijlocie
M-am uitat în jur îngrozit. Din fericire, niciun preot nu era prin apropiere.
 222

- Dacă vreți să mă pierdeți în curând, continuați să mă lăudați în public, am îndrăznit eu cu

un zâmbet disperat.
- Nu, nu, vei rămâne mereu cu noi, pentru că cu tine ne simțim cu adevărat catolici!
-Dar Liturghia mea este la fel ca celelalte
- Eee, în cuvinte, da, în spirit, deloc.
Dacă pe 2 octombrie am fost dus cu mașina la slujbă de către Abele de Pasca din Ruffano cu soția,
care mi-au impodobit casa din Ladispoli cu tot ce se poate imagina, reînoind mai ales bucătăria și
baia, pe 11 vine Sergiu cu mașina lui, ca să-mi iau strictul necessar, spre a locui în camera dată mie
de Don Isidoro. După care trăiesc toată amara experiență cu oamenii de la serviciul catehetic al
Vicariatului, precum am povestit.

Donna Rosa și mulți mandurieni au venit să mă vadă la Roma în noua parohie. Le-am
împărtășit frica mea.
-În loc să fii mândru și fericit, că până și credincioșii din Roma te apreciază ca și noi.
-Și, cum vedem, nu sunt oricine, sunt intelectuali și din clasele cele mai elevate.
Era adevărat, cartierul era de înaltă clasă.
- Da, de parcă nu înțelegeți pericolul în care trăiesc ...
Oamenii din Roma au continuat să mă laude, mai ales în prezența oaspeților din sud pe care i-au
întâmpinat cu frenezie, făcându-i și prieteni:
-Padre, sunteți o comoară, să nu vă gândiți să ne mai părăsiți vreodată
- Referințele la cultură pe care le faceți în omiliile Sfinției Voastre sunt minunate, pentru că vedem
cum cultura este pusă în întregime în slujba credinței; și apoi, o integrați și o explicați astfel încât
toată lumea o înțelege, până și copii noștri, … chiar și cele mai subtile adevăruri.
La publicul anonim care se înmulțea zi după zi, s-au adăugat și Maicile din diferite ordine,
cu entuziasmul lor pedagogic. Erau fericite că elevii, elevele lor, mă gustau cu o atenție inedită.
Mă gândesc și azi la acei tineri care nu puseseră piciorul niciodată în sacristie, cum veneau
să mă felicite, cu zâmbete de admirație deja transformate în afecțiune. Acei domni eleganți și atât de
distinși, acele doamne cu aer parfumat și zâmbete catifelate, toți acești nobili, dar și cei mai umili
care, înainte de a părăsi biserica, se făceau că se plimbă până ajungeau la ușa sacristiei și-mi
șopteau cu o anumită teamă, aproape de ureche:
-Emoționant, Padre! Sunteți o comoară! Cât mi-aș dori ca Missa Domniei Voastre să nu se mai
termine!
Mă gândeam: Dar cei care m-au acuzat întotdeauna de ”Liturghie lungă”, de ”predică
lungă”, nu aud aceste fraze?
 223

Datorită urâtelor amintiri ale persecutorilor din Ruffano, care încă îmi cădeau greu la inimă,
laudele și bucuria romanilor îmi dădeau mai multă grijă decât satisfacție, pentru că mă deranja acel
vârf de clandestinitate pe care o presupunea comportamentul lor. Se părea că înțelegeau pericolul în
care trăiam, acela de a fi urmărit, doar pentru a fi alungat.
Am evitat controversele, chiar și conversațiile scurte cu preoții: ca să nu găsească motive și
pretexte, și mai ales să nu vadă, de exemplu, scene de genul acesta:
Un grup de fete croitorese mi s-a postat înainte:
-Spune-ne, ce cadou vrei? Haine? Pantofi? Colonie? Prosoape?
- Dar nu m-ați văzut niciodată. Cum că îmi dați atâta încredere?
- Afar' de faptul că ești popă ... Ei bine, uite-așa ne-a venit nouă pe chelie.
Ce să mai zici? Le-am pupat pe toate, într-o îmbrățișare colectivă și m-am întors în cămăruță
cu o valijoară cu de toate.
15 octombrie. Sfânta Tereza cea mare. Zeci de bătrâni și tineri, amestecați, mă înconjoară
cu un devotament profund. Am simțit că-mi pleznește inima de iubire pentru ei:
-Un val cu totul nou de Creștinism! Ce fericire!
- Cu tine ne regăsim tinerețea !
-Câte căi necunoscute și luminoase are credința noastră!
Într-adevăr, numai la Roma puteai auzi comentarii de acest fel, în acea parohie de nivel înalt, unde
observau subtilități care mie mi se păreau naturale.
Dar totul era periculos. Filozofia din predicile Prelaților despre unitate în diversitate a fost și
este în continuare cea mai perfidă demagogie! Care diversitate ? Nu puteau suporta diversitatea
mea. Astăzi, în 2021, poate mai mult ca ieri, ei fac război diversității, vor uniformitate în toate. Nu,
nu există nici măcar un singur discurs sincer între teologii ”pastorali”, între ”operatorii ecleziastici”
oficiali etc ; iar publicul simte această falsitate, chiar dacă nu și- o pot explica.
Fenomenele care mă înspăimântau în parohia romană, Santa Maria Goretti, erau două:
venerația crescândă pentru mine, care se observa din zi în zi, începând cu faptul că, și în timpul
săptămânii, biserica se umplea doar la Missele mele. Pe de altă parte, răceala grupurilor oficiale de
”credincioși” laici ”angajați”, pe care i-am cunoscut mai bine acolo pentru prima dată: carismatici,
neo-catehumenali, cursillos, comunione e liberazione, acțiunea catolică, grupuri de tineri etc ... care
m-au privit cu (falsă) ”neîncredere”. Din ambele părți, fie de la cei care mă venerau până la adorație
fie de la cei ce mă tratau cu suspiciune, de la distanță, putea veni pentru mine sentința cu moartea.
Adică repudierea.
 224

Experiență originală, n-am ce zice. După 20 octombrie, entuziasmul mulțimii într-o biserică
ultra-plină (și ”Santa Maria Goretti” este foarte spațioasă) a crescut peste măsură. Este adevărat,
însă, și discursurile mele erau din ce în ce mai strălucitoare.
Mi se părea că atingeam culmi de fericire pe care nu le atinsesem vreodată, până atunci, și din alte
motive decât cele din trecut. Simțeam cum discursurile mele teologice, biblice, istorice, mistice, cu
exemple din arte și marea muzică erau percepute și, deci, urmărite până la paroxismul subtilităților
și nuanțelor, ceea ce îmi dădea fiori de fericire.
În plus, aici trăiam cu impresia certitudinii, că voi rămâne sine die, vorba lui Paul al VI-lea, și că
mă voi bucura pe mult timp de acest public, pe care să-l fac fericit sau să-l instruiesc după caz; și nu
cu bucuria efemeră a unei misiuni trecătoare așa cum ar fi fost și „Ruffano”, chiar dacă s-ar fi
încheiat normal ca, de exemplu, cel din Dioceza de Nardò. La 30 octombrie, survine marea bucurie
a concelebrării cu papa Woityla în capela sa privată în acel episod, deja povestit, în care îi rușina pe
prelații români care mă repudiaseră. De aceea, tot acel sfârșit de octombrie, și începutul lunii
noiembrie păreau o culme sublimă de victorii și premii.
Sărbătoarea Sfinților și cea a morților mi-au oferit oportunitatea de a atinge înălțimi
inaccesibile anterior. La fericirea de a fi urmărit cu maximă concentrare de sute de oameni, tineri
sau bătrâni, copii sau maturi, și toți romani de un anumit nivel cultural și social, dacă nu și mai
mult, se adăuga mândria de a fi confirmat de cetățenii Capitalei supreme. Ai Urbei. Prin urmare, nu
de „provinciali” sau „sudiști”, așa cum mă disprețuiau detractorii mei. Aprobarea entuziastă a
romanilor confirma validitatea a ceea ce eram și a ceea ce dădeam. Dacă ești numai înjurat și
disprețuit, și nu ești Cristos, îți vine câte un dubiu. În cazul meu, lumea care m-a plăcut a avut
aceleași reacții de masă, în sud, în nord și acum, aici, la Roma.
Scriu în Jurnal: "Chiar ieri am văzut o mare de emoții și lacrimi în ochii credincioșilor. M-
am rugat pentru siguranța mea".
Și din nou: „ 4 noiembrie: aniversarea diaconatului meu: exact 6 ani. Sub semnul lui Karol
Woityla. Cine visa în acea zi a Sfântului Carol, din 1977, că tizul lui va deveni ”Papa”. Și, apoi, un
an mai târziu, preoția: cu patru zile înainte de alegerea sa. Nu degeaba numele meu este „Ioan,
Precursorul”.
Ce frumos ar fi dacă am putea aborda pe unchiul Karol mai des! De fiecare dată îmi spun:
este păcat că acum e Papa, rămâne inaccesibil. Dar apoi mă consolez singur: poate să mă apere
când dușmanii vor depăși toate limitele nelegiuirii împotriva mea ”.
Am scris acestea încă emoționat de apărarea neașteptată pe care am avut-o de la El în fața
jalnicilor prelați comuniști din Moldova ocupată.
Oricum, mă înșelam. Nu știu dacă din vina lui sau a mea.
 225

Seara, mai scriu:

"De câteva zile sunt mai senin în parohie; preotul paroh este întotdeauna amabil, glumeț,
mai "cald "; Credincioșii, din ce în ce mai numeroși și mai dulci; și toate acestea ar putea să-mi
atenueze tristețea, alimentată de ceva care parcă există în aer, pe care nu știu să-l definesc: mă
simt în pericol, mi-e frică până și de zâmbetele și de gentilețea care mi se arată.
(Vorbesc despre preoți și colaboratorii lor imediați, nu despre publicul „neangajat”.) Când par reci,
mă stresează; când zâmbesc, mă stresează la fel. Dacă nu aș avea acest sentiment aș fi fericit. În
ciuda a toate, mă simt împlinit: pot celebra și predica, pot fac binele prin familii, vizitând bolnavii
și ducându-le pe Iisus euharistic; este deja mult, după atâta abstinență apostolică forțată. Parohul
este întru totul de acord, este el care mi-a găsit această activitate, la care nu se angajează preoții în
trecere sau studenții. În paralel, mă omoară durerea pentru Bistritza, pentru Mami și Tati, care-mi
revine în valuri. Între timp, primesc vizitatori din Florența, scumpii Guglielmi care vin să mă
însoțească la Pescara, la Universitate. Din sud vin prieteni în număr mare. Ne întâlnim în oraș,
nimeni din parohie nu trebuie să vadă dragostea noastră și autobuzul plin de ființe care vin să mă
sărute și să se roage cu mine. În ciuda a toate acestea, tristețea rămâne ".
FINAL:
Sâmbătă, 5 noiembrie, ora 18.00, vin din oraș, intru în biserică, mă închin la Sfântul Sacrament și
stau pentru o clipă în tăcere, cerând o nouă inspirație pentru predica din acea seară, la marea Missă
de la ora 19.
Sui spre camera mea, dar între toc și ușă era vârât un mic plic alb, care atârna de un colț.
Am citit rapid „expeditorul”: Vicariatul Romei. Iar scrisul de mână pe revers: „personal”, pentru
Rev.do Don Lino D. în parohia S. Maria Goretti, Roma.
Era scrisul Cardinalului în persoană.
Un tremur ușor mi-a invadat corpul și o umbră de durere de cap mi s-a ridicat din măduva
spinării.
„Ori îmi dă școală, ori îmi reproșează ceva”.
Totuși, nu prevestea ceva în bine, plicuri în ușă primisem destule în trecut, întotdeauna de la
conducătorii bisericii catolice, nu de la cea ortodoxă; și toate urâte.
În cele din urmă, am citit tremurând:
Roma, 5 noiembrie 1982.
Deci era proaspătă.
"Dragă Don Lino, am rămas foarte întristat de atitudinea ta la ultima noastră întâlnire. Ai
acceptat urât ceea ce ți-am sugerat, atât de rău încât a trebuit să ți-o impun cu forța." (sic!)
(Da. Îmi ”sugerase” că mi-a refuzat școala).
 226

„Înțeleg că ai un caracter exuberant; și că mentalitatea ta este diferită de cea italiană” (sic!).

(Chiar și astăzi mă întreb: ce imagine avea un cardinal al Romei despre caracterul unui italian pur?)
„Dar pentru a te încadra în mediul italian ai nevoie de smerenie și ascultare ca să înveți."
(O fi cerut Cardinalul vreodată părerea miilor de italieni care mă adoră, dacă m-am încadrat sau nu
în mediul și mentalitatea italiană?
„Chiar și în parohia Santa Maria Goretti, atitudinea și opțiunile tale prea personale trezesc
mirare și rebeliune, cu confuzie și tulburări inevitabile”.
(Eh! A ajuns unde voia!)
"Prin urmare, pentru a evita rele și mai mari (?), este indispensabil ca tu să părăsești parohia
imediat. Te vei întoarce la casa în care ai stat până acum". (sic!)
(Nu, nu știa dacă am sau nu casă. Nu-i păsa cu adevărat.)
„Sper că nu vei face rezistență, altfel voi fi obligat să-ți iau drepturile de slujire și permisiunea de
a rămâne la Roma”.
(Aici, reînvia pe baronul Scarpia, post-terminen și anacronic!)
”La momentul potrivit vom putea investiga situația, dar depinde de docilitatea ta. Nimeni nu
intenționează să te persecute (sic!), dar pentru ca și eu să te ajut și tu trebuie să te lași ajutat.
Mă rog pentru tine și te salut,
Semnat, Ugo Poletti, cardinalul Romei, vicar general al Papei, etc ... "

Prima mea reacție a fost: ”știam, simțeam, presimțeam, trebuia să se întâmple, dar de ce așa
în grabă?”
Și tremuram, ca paralizat, invadat de o supremă tristețe, dar n-am leșinat.
Nu exista nicio îndoială: preotul paroh. Numai el. Zâmbete, amabilități, glume și ... lovitura
pe la spate. Scenariu învățat de mine înainte, în timpul și după, în viața mea în Biserica Romano-
Catolică, de toate riturile și de toate limbile.
Nu, nu m-am dus să mă iau de paroh sau de altcineva. Trebuia să celebrez în pace Missa de
la ora 19, și voiam să mă comport ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nimic nou nu ar fi survenit.
Poate chiar și a doua zi aș fi avut harul de a celebra ultima Liturghie în a patra duminică a prezenței
mele în acea parohie. De ce să tulbur apele singur ?
L-am sunat pe Gigi. A înțeles imediat și a fost de acord cu mine.Trebuia să dispar de acolo
imediat. Dintr- o mie de motive. Luni, el venea cu mașina să mă ia.
Pe scări l-am întâlnit pe don Isidoro, preotul paroh.
-Ai văzut scrisoarea cardinalului? m-a întrebat cu obișnuitul său zâmbet, jucăuș și amabil.
Răspunsul meu a fost dezarmant:
 227

-Da, dar nu am citit-o încă. Trebuie să mă duc să spovedesc niște persoane, și apoi să celebrez. ... O
s-o citesc cu calm, mai târziu ...
Deci, mi-am luat timp.
Biserica era mai plină ca niciodată. Fețele tuturor, parcă și mai luminoase. Și eu, mai patetic
ca niciodată. Am cântat și slujit tot ca niciodată, fără nici o cenzură. Oare nu pierdusem totul, sauf
l'honneur, ca totdeauna ?
Am schimbat până și conținutul predicii. Le- am vorbit despre iubirea eternă care, prin
urmare, nu se termină, dacă este autentică. „Ne vom iubi pentru totdeauna, le-am spus credincioșilor
extatici, chiar dacă într-o zi va trebui chiar să ne despărțim”.
-Nu, niciodată, se auzi între bănci.
M-aș fi putut răzbuna pe preotul paroh. Adică, a le spune totul. Și atunci l-aș fi lăsat în hăul
disprețului general. Aș fi putut chiar să citesc scrisoarea Cardinalului dușman. Aș fi ațâțat un al
doilea Ruffano, care mi se prezenta pe tavă. După care, vorba veche, après moi, le déluge.
Nu. Nimic din toate astea. De ce să fac onoare gratuită dușmanului ? Nici nu am spus cuiva
că voi pleca. Nu numai pentru a nu fi acuzat de o a doua „instigare” a oamenilor, chiar în capitala
Imperiului.
În schimb, dată fiind prezența multor copii în primele rânduri, care m-au urmat cu devotamentul
copiilor de pretutindeni (aveau între 7 și 10 ani), mă pusei să povestesc basmul prințului foarte
fericit pentru că era prea norocos, și care, o dată, mergând să se scalde într-un lac, i-a scăpat inelul
iubitei sale. Dar întrucât era mereu norocos, inelul nu s-a dus la fund ci....
Un copilaș din prima bancă a strigat:
-Galleggiava!, Pluteaaa!
Care a făcut toată biserica să râdă în hohote de bucurie.
-Era maximul de noroc, nu-i așa ?
-Siiii, mi-a răspuns o mare de copii, dar și de doamne, domni și domnișoare.....
- Dar când s-a întors acasă, prințul nu și-a mai găsit iubita: îi fusese răpită! Acest lucru se întâmplă
atunci când ești prea fericit în iubire!
Un fior a trecut prin întreaga adunare. Signora Bruna lăcrima în prima strană. Irma
rămăsese nemișcată. Bărbații, copiii, toți erau prinși parcă în plasa unei vraje.
După câteva clipe de tăcere încântătoare, am adăugat:
-Vreau să închei Missa cu Ave Maria a Desdemonei din Otello, opera marelui Verdi. V-o
recit acum. Vă rog s-o învățați și s-o folosiți în rugăciune.
Acum aveam experiența efectului ei minunat, de la Ruffano.
 228

Când am ajuns la cuvintele: „roagă-te pentru cei care își pleacă fruntea sub nedreptate, sub
soarta malefică”, am văzut mulți ochi roșii, umezi, foarte triști ...
În sacristia, plină ochi de lume venită ca să mă felicite, ca totdeauna, nu m-am mai cenzurat.
Erau și popii pe acolo, dar ce rost mai avea să mă mai feresc de ei? Îmbrățișând și sărutând mâini și
frunți, am primit toate revărsările de dragoste, de bunătate și emoție, toate laudele, și cele mai
strălucite comentarii, cu cea mai mare libertate, fără teama dinainte. În acest sens acea seară a fost
seara cea mai frumoasă petrecută în parohie, la Roma. Celor doi logodnici, Fiammetta și Riccardo,
cei mai apropiați de sufletul meu, care m-au urmărit neîncetat, le-am spus adevărul:
- Tăceți, nu spuneți încă nimic la nimeni. În seara asta m-au dat afară din parohie. Mâine la
unsprezece voi celebra ultima Liturghie!
Am văzut două lacrimi curgându-le din ochi cu o viteză și promptitudine surprinzătoare: ei
nu erau din parohie, veneau din altă parte a Romei.
Au comentat doar atât:
-Nu se tem doar de cuvântul tău; se tem și de tăcerea ta!
A doua zi, dimineața, m-am dus la paroh. A recunoscut imediat că s-a dus să se plângă de
mine la Poletti. Timp de o jumătate de oră nu am putut scoate din gura lui niciun motiv, nici măcar
un pretext, pentru gestul său execrabil. Singurul lucru pe care l-a repetat a fost. „Mai bine să
terminăm imediat, eu nu mai puteam să suport”.
N-a spus ce.
Și a adăugat oarecum mirat, această observație: mirat, căci, de fapt nu fusese pus la curent
de trecutul meu :
-”Este adevărat că m-am dus la Cardinal să mă lamentez. Dar n-am deschis bine gura să mă
plâng de tine, și el luase deja pixul pentru a scrie scrisoarea, de parcă m-ar fi așteptat chiar în acel
moment ".
N-am insistat. Nu voiam să-i dau nici o satisfacție. Am zis doar:
-Bine. Plec mâine dimineață, când vine cineva să mă ia cu bagaj cu tot. Acum mă duc să
slujesc. N-am să spun nimic la nimeni. Dispar și atât. Explicațiile le vei da tu, dacă va fi nevoie.
Nu s-a opus.Nu știu nici azi dacă m-a crezut, sau s-o fi temut de vreo reacție publică a mea.
Dar eu eram hotărât să nu mai ”fac” un al doilea Ruffano, căci nu rezolva nimic. Nu aveam
nici un plan în clipa aceea, decât să termin în Harul lui Dumnezeu, prin ultima Missă în acea
biserică.

Am celebrat Missa solemnă, cu luminozitate supremă, cu acel cântec și ton care au adus
totdeauna credincioșilor o satisfacție spirituală maximă. Nu am făcut nici un gest prin care să se
 229

înțeleagă că plecam definitiv. Adunasem între timp adresele celor mai apropiați, ale celor mai dulci
sufletului meu, transformați în prieteni veșnici în aceste 4 săptămâni, așa că nu mă temeam să-i
pierd. Era o agendă întreagă de nume pe care și acum o păstrez cu evlavie.Dar știam că nu mă voi
mai putea întoarce niciodată în acea biserică, în nici un fel.
Ce tristă seninătate simțeam în acele zile. N-o mai povestesc. În marile lovituri, Dumnezeu
mi-a dat mereu momente de forță, de lumină, de putere interioară. Eu mă pierd în nimicuri când mă
pierd.Culmea, dar este chiar așa.
Gigi a fost la înălțime, ca totdeauna. A trecut pe lângă preotul paroh fără să-l privească, deși
Isidoro a vrut să se justifice într-un fel. Dar ce să spună? Nici el nu-și explica graba Cardinalului în
a-i da satisfacție. În fond, Cardinalul conta. Ne-am tot gândit: i s-o fi plâns că predic lung, că odată
am tras două clopote în loc de unul? S-o fi temut că mă puneam de acord cu lumea să-i iau
parohia...Mai știi ? Cum să i-o iau? Poate s-a temut că Poletti mă va aprecia și mă va prefera. Era și
el naiv. Nu înțelesese nimic din Poletti. Și nu era singurul. Întrucât stătea ca paraliticul în fața
noastră, nu văd ce argumente a putut aduce. Sigur, nimic serios. Deci,dacă Poletti ar fi fost serios, l-
ar fi aruncat pe ușe afară, mai rău ca pe mine.
Cheia, tot Poletti o avea, de aceea, reproduc aici întreaga conversație cu el, când, după câteva zile, i-
am făcut ultima vizită. Conversație pe care o consider cea mai absurdă dintre toate conversațiile pe
care le-am purtat cu cineva în toată viața mea, și înainte și după, până azi, în 2021:

După câteva ore de anticameră, Cardinalul m-a primit cu zâmbetul pe buze, cu o atitudine
”paternă”, blândă și calmă, mi-a dat mâna cu grație, mi-a făcut semn să mă așez și a început cu un
ton blând și lent:
- Vezi, am încercat să te ajut cu toată bunăvoința posibilă, dar nu am reușit.
Murmurai confuz:
-Eminență, mă iertați, ce nu am reușit?
-Să te fac să rămâi în parohie.
-Iertați-mă…. și explicați –mi, ce s-a întâmplat, care este motivul?
- Nu ai citit scrisoarea mea?
-Ba da, am citit-o, dar ... nu există nicio acuzație în ea; ați scris numai că opțiunile mele trezesc
mirare și rebeliune. Care opțiuni, ce s-a întâmplat de fapt?
-Iată, ți-aș putea arăta telegramele pe care le-am primit de la diferiți credincioși ai parohiei. Și mi-au
dat zeci de telefoane.
-Impotriva mea?
-Nuu, din contră, în favoarea ta, desigur.
 230

- În favoarea mea? Și ce spun despre mine?

-Mă întreabă de ce te-am dat afară și mă roagă să te reintegrez
Eram uimit, paralizat. Nu știam: glumea, își bătea joc de mine? Totuși, părea serios, oricum.
- Eminență, îmi pare rău, dar aceste intervenții ... nu le-am provocat eu. N-am intervenit eu
pe lângă nimeni....
- Cu atât mai rău. Înseamnă că provin din voința spontană a oamenilor.
Fără să înțeleg sensul sau greutatea cuvintelor cardinalului, am continuat:
-Ssii ... se poate .. dar, iar vă cer iertare ... Aceste cereri vin de ieri, de azi, poate ... adică
după plecarea mea. Voi, în scrisoare însă, faceți aluzie la revolte consumate înainte, din cauza mea,
pe când stăteam acolo, fapte de confuzie, frământări, turburări... Doar nu m-ați dat afară pentru
aceste ultime cereri ale oamenilor, de a fi reintegrat, nu înțeleg, scuzați-mă ...
-Ba da, tocmai din acest motiv.Ba, mai mult, aceste cereri confirmă că ce am făcut, am făcut
foarte bine. Ele demonstrează legătura afectivă a oamenilor față de tine.Mă temeam de asta. Și
tocmai asta s-a întâmplat.
Neînțelegând ce vroia să spună, am continuat:
-Dar ... Eminența voastră, eu cred că ei au făcut-o din dragoste, din simțul dreptății.
-Poate. Dar, după cum știi bine, credincioșii nu trebuie să se amestece în relațiile dintre
preoți și superiorii lor.
Nu înțelegeam. Stăteam cu gura căscată și cu ochii bulbucați. Mă așteptam la acuzații grave,
la calomnii auzite de el, la vreo acuzație de erezie, de hoție, de orice. El zâmbea și voia să mă
convingă că a pedepsit dragostea credincioșilor față de mine. Și dac-ar fi fost așa, un Cardinal nu
avea voia s-o recunoască, așa... pe față. Nu înțelesesem atunci pe deplin că Instituția Bisericii era și
este o instituție feudală, unde oamenii nu contează, unde oamenii sunt profund disprețuiți, în timp
ce singura lege este capriciul Înaltului, al Monarhului . Și toate declarațiile sforăitoare ale
Conciliului despre ”poporul lui Dumnezeu”, despre ”Biserica suntem noi”!au fost și sunt simple
stindarde de propagandă ipocrită și perfidă.

Prin urmare, am aprobat, zicând:

-Eminență, de acord.Dar.. eu am văzut acest popor doar în 4 duminici. Recunoașteți că în
acest scurt timp, înainte de gonirea mea din parohie, nimeni nu v-a deranjat.
-Ah, ah da, da, așa este. Dar dacă s-au lipit de tine atât de tare în doar patru duminici, ce să
ne mai închipuim ce ar fi făcut dacă te-aș fi dat afară peste câteva luni!
Când am mai auzit-o și pe asta, mi-a venit să plâng. Am vrut să strig, dar vocea mea a fost
sugrumată de un plâns reprimat. Mi-am revenit, nu cred că m-a observat, și nu am vrut să renunț:
 231

-Dar, Eminență, era programat atât de sigur... era... necesar ... stabilit ca eu să fiu dat afară
oricum? Dar ce fac eu atât de special, pentru numele lui Dumnezeu, explicați-mi, poate nu-mi dau
seama!
Ugo Poletti tăcea, zâmbind ca înainte.
Temându-mă că și-ar putea pierde răbdarea, am început să-i descriu câte ceva dintre
activitățile mele de succes: cum celebram Missa, cum am predicat, puținele subiecte tratate, am
descris fața mereu zâmbitoare și plină de bunătate a preotului paroh ... și, după toate acestea, brusc
scrisoarea lui mortală.
Cred că am vorbit peste zece minute.
Eminența Sa m-a ascultat în tăcere tot timpul, nu a comentat nimic, nu a clipit, nu m-a
întrerupt. M-am oprit, nu mai aveam nimic de spus, repetasem de mai multe ori promisiunea de a
face ascultare în mod integral, că aș fi fost capabil să celebrez Liturghia și invers, de la coadă la
cap dacă mi s-ar fi dat acest ordin, numai să rămân în parohie. Și am încheiat pe un ton dureros:
-”Atunci de ce, Eminență, de ce?”.
Poletti s-a uitat în stânga și în dreapta, ca și când ar fi vrut să se asigure că nimeni nu-l va
auzi, ba mi se pare că s-a dus să închidă ușa întredeschisă spre secretarul lui, și apoi, stând pe
fotoliu, foarte aproape de mine, imobil, fără să miște nimic decât buzele, mi-a răspuns cu aceste
fraze, rostite cu un ton din ce în ce mai confidențial și mai grav, chiar dacă detașat:
- „Vezi tu ... tu ai prea multe calități înnăscute, prea multe talente și daruri, prea multe însușiri
deosebite... ești exuberant ... tu faci gol în jurul tău, tu umbrești pe alții ... provoci prea multă
admirație în jurul tău.Lumea invadează biserica pentru tine, face comparații, se minunează, se
revoltă împotriva celorlalți preoți, se îndepărtează ... Tocmai de aceea, Biserica Romei nu are
nevoie de oameni ca tine. "
Cu fiecare cuvânt al lui, care suna a apreciere și admirație necondiționată, o mare pace
creștea în sufletul meu, combinată cu o bucurie necunoscută. Care nu a durat mult. De fapt, era
însoțită de un sentiment de paralizie
Puteam răspunde? Trebuia să răspund? Ce să răspund?
Îngăimai o întrebare, doar pentru a nu tăcea:
-Eminență, dacă este așa ... ce ar trebui să fac, ce să fac?
- Aa, nimic. Să fii ca ceilalți, să te acomodezi.
-Dar acești ceilalți nu mi-au spus nimic special. Am urmat imediat cele câteva sfaturi pe care mi le-
a dat preotul paroh ...
Tăcere.
-…. și apoi, darurile, talentele despre care vorbiți, sunt de la Dumnezeu, nu-i așa?
 232

- Da. Dar trebuie să știi să le ascunzi.

-Dar ... dacă sunt daruri de la Dumnezeu, a nu le ascunde: este un lucru bun sau negativ?
-Negativ, desigur. Nu putem atrage oamenii către noi înșine!
-Dar le-am atras la Dumnezeu, nu la mine. Au venit la biserică, nu la casa mea, apoi au venit chiar
înaintea mea ...
-Nu știu, dar nu mai este posibil.
- Le ascund, strigai eu, dintr-o singură răsuflare, cu speranța unei portițe de scăpare. Vă promit!
Fac ascultare fără condiții! Numai să mi se spună „cum și când”, să știu cum să fac ... voi face tot
posibilul pentru a nu avea succes, a nu apărea, a nu duce oamenii la biserică . Fac pe sacristanul,
dacă vreți, dar nu mă alungați din parohie ...Îmi voi ascunde toate talentele !
El a râs:
-Ah, ah, ah, nu poți, firea ta, caracterul tău nu ți-o permite, așa că nu te pot ajuta
- Dar, Eminență, până la urmă, în parohie, în patru duminici nu am reușit să realizez nimic în afară
de cele 4 Liturghii dominicale
-Mi s-a spus că Missele tale erau aglomerate de oameni care nu se mai văzuseră în biserică înainte!
- Așa o fi fost, replicai eu din ce în ce mai uimit, dar în general nu mă uit la oamenii care vin, sau
ies, nu am timp ... Dar și Missele celorlalți preoți sunt pline în acea parohie.
- Cu toate acestea, ceilalți nu trezesc minunățiile pe care le trezești tu.

-Nu voi mai face, voi celebra Missae plictisitoare, scurte, urâte ... Voi face ca toți ceilalți, Vă promit
- Imposibil, a continuat Eminența Sa pe același ton, fără ironie, și fără să se simtă lezat de
adjectivele ce tocmai le pronunțasem: Natura ta nu-ți-o permite, ți-am mai spus.!
Iar natura mea, firea mea. Datorită firii, nu pot ascunde darurile lui Dumnezeu, datorită firii nu pot
să nu atrag oamenii la biserică, datorită firii nu pot celebra Missae plictisitoare….
Eram năucit, nu mi venea să cred că totul nu era decât un vis absurd, un coșmar care nu se sfârșea ...
dar încercam cu toată puterea portița de scăpare:
-Lăsați-mă să încerc, cel puțin câteva săptămâni!
- Inutil. Tu nu-ți poți controla talentele.
Am renunțat. Am tăcut. Trecură lungi momente de tăcere.
-Bine, Eminență. Dar, unde mă duc?
-Du-te de unde ai venit, a răspuns calm Ugo Poletti.
-Da, am venit dintr-o țară- închisoare; pot spune că am venit de nicăieri.
Tăcere. (Acum, însă, apreciez disponibilitatea lui Poletti de a se întreține cu mine atât de mult timp).
Am continuat:
 233

-Acum mă alungați. Plec, stigmatizat de o rușine, ale cărei motive, dacă sunt cele enumerate de
Voi ... ei bine, nimeni nu mă va crede. Mă vor lua drept un nebun îngâmfat. Ajutați-mă!
-Nu te pot ajuta. Am făcut deja prea mult.
- Dați-mi măcar puțină școală. Am multe diplome, licențe teologice ...
-Absolut. Nu vreau rebeliune tocmai la școală.
- Nu va fi, vă asigur ...
- Și ți-am mai spus, dar nu vrei să pricepi: nu totul depinde de mine. Trebuie să țin cont și de alții,
superiori mie!
De fapt, el mi-o spusese deja. ”Superiorii săi”. Ce ieșire uluitoare! Nu am avut obrăznicia să întreb
retoric: „cine sunt superiorii Eminenței Voastre care își permit să Vă oblige să luați poziție
împotriva mea, un biet...nimeni?” Acum îmi pare rău că nu l-am întrebat. Ar fi fost furios, dar eu nu
aș fi pierdut nimic ...
-Eminență, din ce voi trăi? Ce voi mânca? Unde voi sluji? Cum voi predica Evanghelia?
Nu a replicat: „du-te în Dioceza ta, în Germania”. Poate că nu și-a amintit. A preferat să spună:
-Nu-mi pasă. Nu te pot ajuta, nu mă întreba pe mine, mergi într-o altă Dioceză mai mică, de
exemplu la monseniorul Pangrazio la La Storta!; du-te unde crezi, Providența va aranja ceva pentru
tine!
Se ridicase deja de pe scaun, venea să-mi dea inelul pentru sărut.
- Eminența voastră, nu mă veți mai chema? Nu Vă veți mai gândi la mine?
-Poate, dar nu pot să-ți spun cum sau când. Mai târziu,cine știe?
-Vă las autobiografia asta. Aici este totul despre mine, gândiți-vă la mine!
-Nu pot face nimic, ți-am spus.
-Eminență, de ce sunteți mâniat pe mine?
Cardinalul a reluat tonul extrem de calm și lent de la începutul conversației, spunându-mi solemn:
-N-ar fi creștinește să fiu mâniat pe tine.
Ce să-i mai zic acestui bun creștin?
- Binecuvântați- mă!
-Te binecuvântez!
Și așa, am ieșit, lăsându-l cu zâmbetul lui obișnuit.
În anticameră stăteau alții la rând. Au fost uimiți când m-au văzut ieșind. S-or fi întrebat tot timpul
cine știe ce mare personalitate l-a ținut ocupat pe Cardinalul Vicar al Papei atât de mult timp.
XXX
Am povestit această conversație de zeci, de sute de ori de atunci, mi-o amintesc pe de rost,
după ce am scris-o, în aceeași seară, pentru a nu uita nici măcar o virgulă.
 234

Desigur, acest dialog al meu cu el nu există în cartea sa de Memorii „Privind de la o fereastră

romană”, care a apărut în 2014; dar după ce am purtat această conversație cu el, din toată acea carte,
consider că valabilă este doar fereastra.

Mulți mi-au reproșat:

„Trebuia să țipi, trebuia să-ți ceri dreptul, nu trebuia să părăsești parohia înainte de a-ți aloca un alt
loc” ...
Nu, nu am putut. Nu am fost în stare. Nu puteam suporta să mai stau lângă acel perfid de
Don Isidoro, nici măcar o clipă mai mult. Iar Cardinalul m-a eliminat cu candoare, fără acuzații și
fără „documente” scrise. Ba mai mi-a lăsat și ”celebretul” neatins.Orice explozie a mea m-ar fi pus
imediat pe locul caprelor. Și când mă gândesc că nici nu am avut timp să vorbesc despre Fatima și
comunism, ca să-i dau un motiv plauzibil împotriva mea, că, vezi, Doamne, ași fi călcat făgăduiala.
Am părăsit palatul Lateranului ca beat, fără să văd scările. Am luat-o pe jos pe Merulana
până la Santa Maria Maggiore, acea bazilică în care mă simt în pântecele Didei, mămica mea. Am
îngenuncheat în fața tronului reprodus de mozaicul lui Jacopo Torriti, plângând în hohote, cu
infinită amărăciune și repetând la nesfârșit această frază: "Deus! Cardinalul mi-a condamnat esența,
natura, firea creată de Tine, deci nereformabilă."
Pentru prima dată și singura, până astăzi, mi s-a formulat oficial condamnarea definitivă a
„firii mele”, cu candoarea „superiorului”. Dar abia astăzi înțeleg că, în realitate, cu acea „declarație”
ciudată, bunul Poletti definise exact tipul de persoană de care „Biserica Romană”, adică fariseii ei
atei și birocrații perfizi, care sunt probabil majoritari, nu au nevoie, nu trebuie să accepte, ci
trebuie să elimine. Și a spus-o ”în taină” după ce s-a asigurat că nu are martori. În perversitatea sa,
el nu era atât de ignorant încât să nu înțeleagă că fiecare propoziție a lui era o blasfemie împotriva
lui Dumnezeu și împotriva bunului simț, de aceea a spus-o „confidențial”, fără să-l audă secretarul.
Și ultimul om al străzii, dacă l-ar fi auzit, l-ar fi privit cu dispreț. Vedeam cum îi era rușine de ce
spunea. Vedeam. Dar tocmai de aceea, nu-l înțeleg nici acum.
Dar, a avut ciudata onestitate să-mi-o spună mie. Și să mă descrie, și să mă aprecieze, așa
cum nu a mai făcut-o încă nimeni dintre Puternicii zilei. Practic m-a descris ca geniu, și acum, fără
modestie, poate că trebuie să-l și cred. Dar să condamni tocmai această stare sublimă de „prea multe
daruri, prea multe calități, prea multă lumină care aruncă în umbră” etc.? În ziua aceea am luat drept
un delir ieșirea lui, și nedreptate împotriva mea. Acum însă știu că era un criteriu de care m-am
lovit până azi și care va fi întotdeauna valabil atâta timp cât Biserica va rămâne o instituție feudală,
bazată pe puterea capriciului superiorului acoperită de aparente reguli canonice.
 235

Comportamentul lui m-a rănit până astăzi. Mi se spune să iert. Pe el poate. Dar nu discursul
lui, care este de neiertat chiar și de ar fi fost pronunțat de un vagabond al străzii, care însă are mai
mult bun simț, ca să nu judece în așa hal.
Auzi, tu, că ”sunt prea bun” ! Că ”să-mi ascund talentele date de Dumnezeu”. Că ”nu se
îndoiește de corectitudinea mea teologică și morală” !
Bravo lui !
Și de-aia mă dă afară și nu mă lasă să slujesc într-o biserică și să predic de la un amvon sau
de la o catedră.
Că Biserica nu are nevoie de oameni ca mine !
Tocmai Biserica serioasă care pretinde celibatul și deci, castitatea ca primă virtute, nu
apreciază integritatea mea în materie !
De fapt, de atunci și până azi, încă mă mai minunez, cum de nu au apreciat acești oameni
lipsa oricărui scandal moral, sexual, în viața mea și a lui Gigi ! Dat cum sunt afară, unii s-or fi putut
gândi că oi fi combinat și eu vreun scandal de acest gen. Cu ce ochi să mă privească parohul din
Tarquinia Lido, transferat exact pentru acest motiv dintr-o parohie bună într-una și mai bună, unde
nenorocitul de episcop care-l transferase mă propunea ca ajutor al lui, nici măcar ca vice, pedepsit
să nu cumva să apar cu altcineva ! Vor celibat, predică puritatea și castitatea, dar promovează pe
pedofili, pe perverși , pe desfrânați, pe scandalagii.... De acord, nu am nimic împotrivă, să-i
promoveze. Papa Borgia este un bun patron pentru ei. Dar eu de ce nu aveam loc ? Nici eu, nici
Gigi n- am făcut vreodată nici un gest nepotrivit, n-au descoperit în viața noastră nimic necurat,
nimic ambiguu, deși am fost și suntem înconjurați de mii de doamne, domni și domnișoare
frumoase și frumoși ca Cerul albastru ! Și, bineînțeles, ispititori și ispititoare.
Le-o fi necaz că nu ne-au găsit nici o umbră ? Ne-ar fi preferat cu umbre ?
Chiar și când au vrut să insinuieze ceva, s-au retras, căci prea nu aveau probe și prea erau
ridicoli. Din aceste cauze nu pot și nu trebuie să iert cuvintele Cardinalului Romei.

De fapt n-au fost singurele sentințe cinice pe care le-am gustat. După Poletti, s-au mai
perindat și alți mari prelați cu guri rele și gesturi amorale, așa încât, dacă stau și judec, n-am prea
cunoscut Ierarh care să judece logic, nici în bine, nici în rău. Cu antilogica ne obișnuiseră
comuniștii. Dar cu perversiunea discursurilor oamenilor Bisericii nu reușesc să mă obișnuiesc.

54.STAI SĂ VEEEZI, CĂ NU S-A TERMINAT !

Ca un bun fariseu, și bun coleg cu fariseii din Evanghelie, el,Cardinalul, cu parohul și cu
adunătura de popi care mă eliminaseră, și-au închipuit că, printr-un bilețel atârnat în tocul ușii, s-au
 236

spălat pe mâini de orice grijă și problemă. Dar, la fel ca în cazul Ruffano, (numai să nu începem cu
exemplele, chiar din Evanghelii), drama lor rușinoasă abia începea. Credincioșii, nobili sau simpli
muncitori, toți romani în sensul deplin al cuvântului, cum nu m-au mai văzut la Missa de seara, au
ocupat biserica în aceeași duminică. Au protestat îndelung, obligându-l pe preotul paroh să se
ascundă și să nu mai apară câteva zile. Apoi au părăsit parohia și poate nici măcar copiii nu au mai
pus piciorul acolo. Din păcate, acest lucru se întâmplă întotdeauna, în fața încăpățânării unui preot
necinstit.
Grupuri organizate de credincioși, după ce au telefonat și au scris mesaje către Poletti, așa
cum îmi spusese el însuși, au mers personal la palat. Nu au fost primiți, dar au protestat mult timp în
fața porții Lateranului.
Au făcut chiar mai mult.
L-au așteptat de fiecare dată în grupuri- grupuri, de câte ori ieșea din palat, ca să-i urle în
față și după mașină. I-au găsit programul slujbelor și vizitelor sale zilnice prin parohii și l-au
urmărit timp de luni de zile. I se așezau în față, strigându-i: dove è Don Lino ? Come fai a celebrare
senza Don Lino? Cum faci să celebrezi fără Don Lino ? Nu te bate Dumnezeu ?
Nenorocitul de Poletti nu putea să-i denunțe, nici să se apere cu poliția, căci grupurile nu se
opreau, ca la Ruffano. Nobilii romani erau șmecheri, dispăreau după ce-i stricau dispoziția și-l
făceau să fugă, să se ascundă, să renunțe la gustarea de după slujbă, la întâlnirea cu publicul...
Poletti a plătit cum merita. Lumea îmi telefona și-mi povestea rîzând și plângând, în acelaș timp.
Am vizitat mai mulți amici după gonirea mea din biserică, mai mulți decât înainte de a fi dat afară
de acolo. Prânzurile și cinele la care eram invitat și eu și Gigi, nu se mai sfârșeau, cadourile, banii,
dragostea, apostolatul meu care lua alte forme, alte culori, alte tonuri...
Din păcate, aceste frumuseți nu pot dura, când nu ai un loc de referință. Așa că, după câțiva
ani de fervoare, din neputință fizică, nu de altceva, dar și din sfială, din rușine, din...timiditate, am
pierdut legătura cu această lume minunată, doamne, domni și domnișoare, care au fost în stare să se
transforme în partizani de dragul dreptății pe care o așteptau pentru mine de la superiorii celei mai
importante Biserici din lume: aceea din orașul Roma. Nimic n-au avut, nici o consolare, nici un
semn. Nici ei, nici eu. Am trăit, cum s-ar zice, încă odată, în plin, fericirea a 8 a și a noua, fără nici
o mângâiere pământească.
Acest fenomen este cu atât mai adevărat cu cât și cardinalul Poletti s-a răzbunat pe mine
cum a putut. A transmis parohului care stăpânea peste Gigi, să nu care cumva să primească să
slujească la el un individ care într-o zi s-ar fi prezentat ca amic al acestuia, cu numele de Lino. Așa
încât eu nu am călcat în acea parohie la Cinecittà, San Gioacchino et Anna, nici nu am văzut pe Don
 237

Walter decât de vreo două trei ori. Și totuși, lui Walter i-am părut simpatic și tocmai el m-a mai
invitat pentru slujbe oarecum speciale, mai ales Missae bizantine. M-am dus.
Dar pe 15 nov. 1984, Gigi îmi veni înainte pe stradă să-mi spuie amărât că Walter a primit ordin de
la Poletti să nu cumva să mă mai primească, ba mai mult să-i comande lui Gigi să rupă orice raport
cu mine.
După un an ! Tot mă mai urmărea ! Dar de unde o fi știut? Desigur de la credincioși, care se vor fi
dus să ne laude pe amândoi, cum fac de obicei în entuziasmul lor iubitor și natural.

După un alt an, Gigi a fost transferat în altă parohie. Și acolo s-a primit aceeași dispoziție.
Dar nici eu nu țineam să mă duc să văd pe acei odioși servitori ai seniorului feudal, ca să-i
îngreunez viața lui Gigi, și ea tot pe muche de cuțit ca și a mea. Gigi oricum m-a invitat și acolo
pentru câteva Liturghii bizantine, fără să aprofundăm asupra numelui invitatului; precum și în
școala lui, pentru o oră de curs. În rest, ne vedeam în anonimatul acelui ”popoloso deserto che
appellano ... Roma”, ca să parafrazăm pe biata Traviata.

Un alt grup de persoane ”cu greutate”, în frunte cu energica Nelly Grassi s-au dus să ceară
sfatul Directorului Centrului Salezienilor din Roma care ținea și Facultatea de Drept Canonic, cu
cei mai renumiți canoniști. Dacă nici acolo nu se putea găsi o explicație !!! Omul a luat în serios
problema, fiind și el foarte serios, și nu s-a îndoit de realitatea descrisă, nici nu i-a luat de fanatici pe
amicii mei.
I-a sfătuit pe prietenii mei să insiste la paroh, apoi la Cardinal, apoi la Congregația pentru
Seminare, al cărui cardinal responsabil era Silvio Oddi, care era și prefectul Sacrei Congregații
pentru Cler.
Ar fi fost frumos: Oddi, pe care l-am cunoscut mai târziu, m-a apreciat, m-a prezentat, mi-a lăudat
prima mea carte tipărită, în Italy, dar aceasta s-a întâmplat abia în 1988, când drama fusese depășită.
Nimeni nu s-a dus la el să prezinte situația,căci tot Directorul acela a adăugat: ”mai bine să nu se
vorbească direct cu el, ci cu secretarul, ca să ne facem prieteni pe cei din jurul cardinalului însuși.
Dacă nu se face nimic acolo, mergeți la Signatura Apostolică, ca ultim apel. "...... Dar după ce a
enumerat toate aceste Instanțe, el însuși retrage totul și spune:" sfatul meu pentru care m-am
confruntat și cu doi confrați: Don Tarcisio Bertone și Don Piero Giorgio Marcuzzi (și cu aceasta
numele meu a ajuns pentru prima dată pe buzele viitorului Cardinal, Secretar de Stat și al lui Piero
Giorgio Marcuzzi, care la acea vreme erau profesori importanți de drept canonic, și care au devenit
decani unul după altul)„ să nu extindem prea mult cazul și să ne concentrăm asupra preotului paroh
și a episcopului care se ocupă de zonă, Mons. Alessandro Plotti, înainte de a merge la Cardinal ”.
 238

Sfatul lui părea foarte realist, dar ieșea din gura unui mare naiv. Nu sfatul era naiv, ci Directorul
Însuși. Oameni buni și generoși, ca acesta, trăiesc într-o realitate nereală și se trezesc numai când se
pomenesc cu o catastrofă sau un impas: iată cazul acestui mare Director.
Evident, nu este suficient să fii mare ”decan de drept canonic” sau chiar viitor cardinal, ca să
înțelegi mai mult decât nimic din comportamentul Aparatului numit Biserică. Evident. Când niciun
episcop auxiliar nu avea dreptul să-mi acorde 4 ore de religie, la cea mai joasă și elementară școală ,
când parohul se încăpățânase contra mea fără argumente și Cardinalul ajunsese la ură isterică doar
la auzul pronunțării numelui meu, marele Director și marii experți în Drept Canonic, cărora le-am
povestit totul de-a fir în păr,continuau să dea asemenea sfaturi ...
Desigur, nu s-a mers nicăieri și eu m-am întors în hău, nimic sau zero, cum vreți să-l numiți.

Și totuși, ”romanii” nu s-au lăsat. Mai este și Papa pe aici. ”El este instanța supremă, el
poate, el trebuie să facă dreptate. El trebuia să fie înștiințat și nu putea să neglijeze pe fiul său
duhovnicesc pe care-l ajutase în momentul suprem al Fugii spre libertate”.
Au instituit imediat un comitet, s-a compus o minunată scrisoare în favoarea mea, un grup s-
a așezat la ușa bisericii Sfintei Maria Goretti și cine intra și ieșea de la slujbă era invitat s-o
semneze. S-a verificat, și de data aceasta, un mare entuziasm. În două duminici, poate că au semnat
toți participanții la slujbe, laici, străini de sacristie, în nici un caz vreun preot, catehist sau creștin
”matur”, din vreun grup de ”rugăciune”.
Scrisoarea îmi face o prezentare, o descriere a mea, încântătoare.Dincolo de faptul dacă este
sau nu adevărată.
„Ne-a cucerit pe toți prin celebrarea Sfintei Liturghii și cu alocuțiile sale entuziaste privind
Sfânta noastră Biserică Romană (...). Niciodată nu am mai simțit în suflet un așa mare devotament
față de Sfânta Biserică din Roma, unde se află mormântul Sfântului Petru, și unde este Suveranul
Pontif, succesorul său; sau față de Maica Domnului, față de Sfinți. Și niciodată n-am simțit atât de
mult necesitatea rugăciunii; și, mai presus de toate, nevoia de a ne detașa de idolii acestui pământ
pentru a da închinare cuvenită numai lui Dumnezeu Singur . (...) Don Lino iubea tăcerea și
ascultarea și refuza cu hotărâre orice laudă referitoare la el însuși. Era smerit, dar foarte urban,
mai ales când dădea Euharistia; atât de mult, încât noi, credincioșii, simțeam că parcă Însuși
Cristos ne venea în întâmpinare. (. ..) În parohia noastră a fost găzduită o tânără mamă singură cu
fiica ei, apoi o drogată, oferindu-li-se cameră și masă. Prin urmare, nu înțelegem de ce Don Lino a
fost alungat atât de brusc, fără hrană, cazare și îmbrăcăminte. El ne satisfăcea pe deplin nevoile
interioare, întărind în noi credința și dragostea pentru Sfânta Biserică Romană. De asemenea,
 239

exalta sensul ecumenic al Evangheliei, care trebuie să ajungă la toți oamenii. Aceste sunt
”defectele”sale, inclusiv acelea de a ști să cânte bine la orga lăsată în părăsire până acum în
biserica noastră și de a atrage sufletele către Dumnezeu (...) Dumnezeu s-a folosit de „acest” preot
pentru a uni și mai mult pe credincioși la participarea la Sfânta Euharistie și la Comuniunea
fraternă....
(Scrisoarea continuă cu multe alte cuvinte frumoase și rugăminți fierbinți ca eu să fiu
reintegrat, ajutat, apărat sau amintit).
„ Semnează prezenta petiție tineri, adulți, vârstnici, studenți, gospodine, profesioniști liberi,
militari, reprezentanți ai Acțiunii Catolice și de la Caritas Parohială ”.
Urmau cele 600 de semnături, pe 14 pagini, plus două foi suplimentare .
Mi-au înmânat dosarul, ca să-l duc personal Amicului meu suprem. La Vatican nu se merge
în grup cu jalba-n băț.
Am pus personal în mâna lui Don Stanislaw scrisorile și semnăturile; s-a minunat, s-a
impresionat și a promis solemn că va anunța pe Papa Woityla și vor lua măsuri.Măsurile ar fi fost să
intervină la Poletti, sau la un alt episcop sau cardinal care mi-ar fi oferit o parohie, o școală, un loc
vizibil în Catolicism.
N-a existat răspuns nici până azi, în 2021. Cum n-a existat răspuns nici pentru Ruffano.
Ba, mai bine zis, a existat: ura nedisimulată a întregii Ierarhii catolice de toate riturile, la
auzul numelui meu.
Până azi.
Și totuși, Karol Woityla mă iubea. Pe Gigi îl apuca de barbă de câte ori putea, cu afecțiune și
familiaritate, în mijlocul a sute de ochi: avem și poze cu scenele. Am mai spus. Și-l întreba de
fiecare dată: ”dar ochelaristul unde mai e?” Iar cu Tăticul meu a vorbit direct în poloneză, cu
uimire și drag.
Și totuși. Nici iubirea unui Papă nu te salvează de mașinăria ineluctabilă a urii birocraților !?
Acesta este un capitol de teologie pe care nu l-am înțeles deloc, nici azi.
XXX
Eu m-am întors în casa de unde venisem, cum a zis Eminența Sa. Sigur, el nu știa care era
acea casă. Nu știa că ura prelaților contra mea devenea mereu invers proporțională cu bogăția
darurilor și iubirii credincioșilor anonimi pe care Dumnezeu personal îi inspira să-mi satisfacă toate
nevoile, dorințele și visele. Afară de unul: acela de a avea un pulpito, un amvon, o catedră stabilă,
un loc al revărsării a tot ce știu, a tot ce pot, pentru binele sufletelor. Acest loc nu l-am avut
vreodată.Iar când l-am apucat pentru o zi, l-am pierdut imediat.
 240

În biserici, sacristanii, țârcovnicii, au fost singurii slujitori ai altarului care m-au apreciat
totdeauna, fără rezerve: și cei catolici și cei ortodocși. Exemplar a rămas pentru mine
comportamentul sacristanului de la domul din Florența unde am fost în iarna lui 1982 cu Jolinda și
Vito Guglielmi ca să slujesc o Missă”privată” pe un altar lateral din dom. (Nici nu puteai cere
altarul principal). Sacristanul a dorit să stea și el, sau poate parohul i-o fi zis să mă urmărească. (Nu
cred că-mi ceruse celebret-ul pe care nici nu-l aveam atunci!). Am slujit simplu, aproape pe șoptite,
fără farafanstâcuri. La sfârșit aud cum îl întreabă în sacristie: ”cum a fost”? Omul a răspuns:
” Minunat, sublim, cum nu am mai văzut în viața mea”. Așa s-a exprimat Sacristanul.
Pentru mine a fost o confirmare pe care nu mi-o poate contesta nimeni. Am știut și știu sigur
că mă găsesc pe drumul drept. Deși nu înțelegeam ce făceam atât de deosebit. Și Sacristanul de la
Ruffano era uimit și fericit, până când a fost trascinat de evenimente, unde nu putea fi de partea
poporului. La fel la Notre Dame, în 1981, in Germania în 1982 sau la Cadix, în 1984, unde
sacristana, o maică spaniolă, se îndrăgostise de Missa mea și a lui Gigi în câteva minute. ”Ne-om
mai vedea vreodată”? ne-a zis, amărâtă. ”Da, dacă veniți la Roma”.
Ne vom mai vedea, la Înviere.
Pe 1 decembrie, 1984 mă întâlnesc cu Julietta Chindriș, o refugiată savantă, fiică a
nenorocirii și a privilegiului, cu care hoinăresc prin basilica Sf. Petru.
Deodată îmi spune:
-”Ai calități unice de preot,de aceea, din două mișcări, lumea te-a și văzut și a rămas
entuziasmată!”.
-După ce ai văzut ?
-După cum țopăi ! După cum te închini pe la statui și la icoane miraculoase !

În realitate în Biserica Ortodoxă nu am pățit crize de gelozie, invidie sau ură din partea
nimănui: absolut deloc înainte de Fugă, dar nici de atunci până azi, în afară de intoleranța fanatică
de a nu mă accepta din principiu, cum este și normal în situația anormală creeată între Biserici.
Liturghia ortodoxă, în afară de câteva mișcări, ține preotul destul de ascuns, pe când ritul latin,
vechi și nou, pune preotul în atenția continuă a publicului.
Nici azi nu am înțeles deplin pentru ce eu am provocat mai totdeauna admirație până la delir
pentru slujbele mele, spre diferență de cam toți ceilalți. De fapt eu știu ce pun în slujbele mele. Nu
știu ce le lipsește celorlalți, căci doar n-or fi toți fără credință. Eu cred, dar nu sunt sigur, că 99% din
insuccesul general se datorează grijii fanatice, formaliste, fariseice, pentru formă, pentru gest,
pentru precizia externă, care taie, șterge chiar, procesul de evlavie adevărată. Nu mai poți exprima
iubirea, sinceritatea sufletului din moment ce te gândești la precizia gestului, la cât deschizi brațele,
 241

la numărul cuvintelor, (Aliluia de 3 ori sau Doamne miluiește de 40 de ori, genuflexiune cu un

genunchi sau cu doi, etc....) care vor avea vreo semnificație, dar nu creștină, nu omenească, nu
serioasă. Actorul în teatru poate imita și executa perfect orice mișcare, dar el nu e obligat să le
creadă, sau să le ia în serios. Birocrații bisericii confundă ritul cu o piesă de teatru, care, spre
deosebire de piesele de teatru autentice, nu poate și nu trebuie să impresioneze, nu poate uni cu
Dumnezeu, nu poate da bucurie sufletului, când este executat mașinal.
Iată deci, sursa acuzațiilor contra mea. Ritul meu poate fi acelaș, dar în felul cum îl execut este
inclus ceva ce eu nu repet niciodată. ”Paganini non ripete” este o regulă spontană, nu impusă și
marele artist avea dreptate. Tocmai în aceea consta explicația delirului pe care îl crea cu fiecare
concert. Nu oferea mașinal niște note, ca toți ceilalți, ci le re-crea, lăsându-le intacte. Punea geniul
lui înăuntru lor. Poate că și eu oi fi având un geniu pe care-l pun în slujbele mele. Nu-l știu, pentru
că nu-l inventez, nu-l pregătesc. El vine normal, natural, imediat și perfect. Îmi pare rău de restul
lumii. Dar nu am ce face. Să-l ascund cum zicea Cardinalul ? Ce nebunie! Lui Paganini nu i-au spus
asta, chiar dacă nu au dat permis să-l îngroape.

55.CE A MAI FOST ȘI S-A-NTÂMPLAT CA SĂ ÎNCHEI ÎNTRU GLORIE CARTEA

ACEASTA.

”Preoți cu crucea-n frunte, visternici de mistere

Voi sunteți sarea lumei, formați inima ei.
E rău numai că ziua stați pe mâncat și bere
Și sara pe minciune și noaptea pe femei”.
(Eminescu, ”O, adevăr sublime”).
Nu am de gând să-mi povestesc viața aici, nici misiunile de succes, nici gândurile mele.
Scopul acestei cărți este să arăt cum ne-a ajutat Dumnezeu, pe mine și pe Gigi, să biruim răutățile
fenomenelor din Biserici și ale oamenilor lor.
De aceea, mai am de adăugat trei fenomene: încercarea mea de a deveni capelan militar în Armata
Italiei, gonirea mea totală din Biserica Română și la sfârșit gonirea mea din Biserica Catolică
vizibilă, situație în care mă găsesc și azi, în 2021-
2023.

56. CÂTEVA MARI HARURI: ȚARA SFÂNTĂ, CIOCIARIA, LOURDES, GENOVA,

MARILE CĂLĂTORII ȘI PREZENȚA TĂTICULUI MEU.
După ce am fost gonit din parohie de la Roma, în plin 1983, Dumnezeu m-a consolat cu
câteva mari haruri.
Vine părintele Nicodim Dimulescu din România, cu doi ucenici, cum făcea, de obicei.
 242

-Hai cu noi la Jerusalim !

-Hai !
Am îmbrățișat imediat idea amicului de a merge cu el în ”Țara Sfântă”, și, aievea, m-am
înfruptat din plin din bunătățile ei, timp de o lună, de la 20 decembrie 1983 la 20 ianuarie,1984,
stând gratis în hotelul și casa Vicarului melkit, Pater Lufti Laham cu care slujisem și încheiasem o
amiciție minunată în Germania adoratului Josef Stimpfle,cum am povestit. Acolo am împlinit cei 33
de ani, așa cum în 1981, tot în Țara Sfântă serbasem pe cei 30 de ani ai mei, considerându-mă în
aceasta ”egal” cu Iisus, Domnul.
Voi avea viață ca să transcriu și cartea dedicată acestei sfinte aventuri, plină de inspirații
cerești, dar și de lacrimi multe, multe, de dor și foc?
În cuprinsul anului 1984 mi s-au dat alte trei mari Haruri de Apostolat, predicare și slujire,
care s-au prelungit în timp. Toate au început cu o chemare de o clipă.
În primăvară îmi zice Tomasina, soția minunatului carabinier de la Ambasada Italiei la
București, care mi-a adus prin valiză diplomatică atâtea amintiri prețioase din România ocupată:
-Hai la noi în Ciociaria, la Don Francesco, la Fontechiari, să-i dai o mână, că e singur, în
mai multe parohii. I-am vorbit de matale și e fericit să te aibă.
M-am dus, și a fost minunat. De vineri până luni, timp de ani de zile, am slujit acolo,
duminica și sărbătorile, cunoscând, iubind și servind minunate persoane devenite amici eterni, cum
se întâmplă peste tot cu ”noi doi”: primarul Manlio Ferrante cu surorile lui, minunatele Marisa și
Bianca și toată familia, dar mai ales Alberto Muscedere cu familia.
Și iată, al doilea Har.
Vine acest minunat Alberto să-mi facă o vizită, în casa lui Don Francesco:
- Eu mă numesc Alberto, sunt șofer și am o firmă de autobuze cu care organizez pelerinaje. Vă
rog să veniți cu mine la Lourdes. Am nevoie de un preot pentru fiecare grup. Măcar pentru
Lourdes.
M-am luminat la față. Aceasta însemna să am pe mână o ”parohie” de 40-50 de persoane,
timp de 8 zile, zi și noapte.Să le povestesc, să le cânt, să-i blagoslovesc, de la Roma la San
Remo, unde se dormea în Hotelul unor minunați italo- suedezi, și apoi pe toată Coasta de Azur,
până seara, la Lourdes. Acolo, două- trei zile de slujbe, conferințe, spovezi, istorisiri, ceremonii,
și minunăția scăldării în apa miraculoasă, ieșită din piatra seacă a sfintei grote a aparițiilor. A
trăi zile de binecuvântare sub semnul celei mai mari sfinte a Franței, copila Bernadette
Soubirous, este criteriu de mare alegere divină, în cazul meu. Acest al doilea har a devenit
permanent. Invitația lui era de a-l însoți anual la Lourdes. Pentru 8 zile, de la Roma la Lourdes
și înapoi, am condus o mare de pelerini, din 1984 până spre 2015, odată pe an, ba și de două ori.
 243

Zile în care am povestit Fuga de zeci de ori. Am slujit Missa solemnă în autobus, în hoteluri, în
restaurante, ba chiar și-ntr-o pădurice prin la douce France.Am cântat cu vioara sub ogivele
Basilicilor din Lourdes și am încântat sute, mii de pelerini. Am primit mii de cadouri spirituale
și materiale. Am atins sublimul vieții fără să-mi dau seama totdeauna de aceasta. Am dus la
Lourdes prietenii, pe fratele meu, Nicușor, precum și diferiți necăjiți, profitând de imensa
generozitate a bunului Alberto, care s-a dus și el la Cer acum câțiva ani.
Pelerinajul acesta, la Lourdes, a fost mare, mare Har. Mai ales că aproape de fiecare dată
veneam din acest loc sfânt cu un răspuns în plus, cu o minune adăugată vieții mele neliniștite.
Alberto și familia lui au făcut pentru mine gesturi sublime, au fost adevărați frați și mereu gata
mă ajute în fața marilor dureri. Până la sfârșit. Și despre ei am o carte pe ciorne și în minte.

Și iată și al treilea Har.

Vine în vizită de la Torino unde locuia, minunata Miriam Mariani, care, datorită darurilor
ei de a vedea prin culori caractere, pericole, bucurii sau dureri ale persoanelor asupra căreia își
îndrepta privirea, ne devenise un punct de referință. Nu aducea numai profeții și știri mistice, ci
și daruri foarte concrete din grădina familiei. Crease un Institut, unde voia să ajute refugiați,
bolnavi, necăjiți, persecutați ai soartei. Eu, însumi, nu puteam scăpa de pe lista ei. Nici nașul
meu Nely Neagu, care, din nefericire, a murit chiar în casa ei, în februarie, 1985, de emoția de a
se reîntoarce în România.
În Octombrie, 1984, Miriam vine și-mi spune:
-Hai la Genova, la liceul și la Institutul Maicilor Zăpezii, -Suore della Neve-, la Suor
Maurizia, prietena și colega mea de clasă. Ea este directoarea; i-am vorbit despre tine; îți va
pune la dispoziție liceul lor, să ții cursuri, conferințe, slujbe solemne speciale pentru sutele de
eleve, maici și prieteni. Hai !
Mănânci calule ovăz?
Sigur că m-am dus. Și iar am fost primit ca un prinț, ținut ca un Guru, privit ca un ins de pe altă
galaxie, care, cu horoscopul, cu zodiacul, cu cititul în cafea, (glumind, bineînțeles, dar nu
totdeauna),...cu testul parlamentului virtuților, cu preumblarea prin toate mitologiile, teologiile
creștine și semnificația marii Muzici, le-am întors filosofia pe dos, făcându-le să simtă
Evanghelia cu o bucurie și o surpriză pentru ele neînchipuită. Ce înseamnă să ai în față maici
care sunt și savante, profesoare emerite, specialiste, fiecare, în materia sa până la
maximum!...Aveau minte subtilă, deschideri sufletești uriașe, deși ținute sub obroc ca simple
dascăle de liceu de fete! Îmi aminteau de Maicile Gologan din neuitata Bistriță vâlceană a
copilăriei mele. Suor Monica, eu o chemam suor musicale; de la ea am aflat o inedită explicație
 244

a muzicii lui Wagner. Maurizia era latinistă de clasă, Franca, o perfectă cunoscătoare a
literaturii universale, Clara, expertă în italiana poetică....
Din octombrie până în ianuarie, 1985, în mai multe ocazii, nu mi-a scăpat clasă, de la copile
la studente, părinți și rude incluse, ca să nu le adăp din tot ce știam, din tot ce am considerat
esențial pentru viața și spiritul lor. Cu ele am experimentat Liturghia inventată de mine deja la
Jerusalim, scrisă pe calapodul Evangheliei Sfântului Matei. Iar istoria fugii a impresionat și de
data aceasta pe sute de concetățeni ai marelui Paganini.
Nu aș fi putut realiza nimic fără înțelegerea minunatei Maurizia. Tot Directorul, Ierarhul,
este acela care deschide sau închide drumurile la rai, aceasta ne-a spus-o Cristos, Însuși.
Totul a fost minunat, dar scurt, ca toate lucrurile minunate.
Harul cu totul deosebit al anului 1984 a fost venirea lui Tăticu. Securitatea i-a dat drumul
după atâția ani ! Cu el am reluat Italia de la Nord la Sud.Am realizat împreună un apostolat
dumnezeiesc, căci o lume întreagă, (pe ici pe colo și câte un preot) ne vedea slujind la altar tată și
fiu, ortodox și catolic, ca-n vremurile bune de la Augsburg, ca-n vremurile bune ale viitorului când
toți vor sluji cu toți. În toți acești ani nu au lipsit sutele de rufanezi, pugliezi, romani sau nordici din
Monza și Trentino, care mă căutau, cu care slujeam și trăiam experiențe puternice. Sigur, slujeam în
case, saloane, mici capele, căci nici timp, nici curaj nu aveam să cerem spațiul vreunei biserici de
seamă, acelea nu erau pentru noi.

N-au lipsit nici confirmările, ca aceea a unei bătrâne vieneze în trenul Wiena-Padova, unde
ea a coborât, cu care am avut o conversație întâmplătoare, cum se mai întâmplă într-un
compartiment. Era data de 28 octombrie, 1984 și abia condusesem pe Tăticu care, hai să spun totul,
a avut permis să mai vie odată în Occident, cu condiția să tragă după el și pe marele turnător și
elev al lui Tăicuțu Popian, părintele Emil Nedelescu din Rm. Vâlcea, sursa ”Voicu”. (Îl amintesc
aici, tot ca pe o dovadă a nemerniciei preoților care vor cu tot dinadinsul să prospere, în sistem
ortodox sau catolic: tot un drac, vorba românului !).

Bătrâna doamnă începe deodată să-mi spună că ”sunt enfant terrible, spumant, hipercritic,
bravo ție, tinere !” Și confirmă că ”în jurul meu persoanele mediocre dispar: rămân doar cei
minunați și cei groaznici: i migliori e i pessimi ” !
Numai azi, în 2021, înțeleg până la capăt vorbele ei de atunci.
M-am întors acasă ca să continui să mă ocup de diferiți refugiați din Est, români, polonezi,
maghiari, ba chiar și de un sârb și diferiți slovaci care cădeau buluc peste Pater Paolo. Am avut
bani suficienți să ne bucurăm de pașaportul italian, mergând, în 1983, eu cu Gigi, Sergiu și
Vasilescu, a treia oară la Athos și în toți Balcanii, văzând România, pentru prima oară, după 8 ani
 245

de exil, de pe malul sârbesc și reîntâlnindu-ne la Constantinopol cu prietenul nostru, Arhiepiscopul

catolic caldeu. În 1984 am luat cu Gigi, singuri, singurei, cu mașina, toată Anglia, pas cu pas, afară
de Irlanda. În 1985, tot amândoi, Spania, Portugalia și nordul Marocului. Nu ne-a rămas muzeu,
catedrală, monument nestudiat, sau vreo librărie, anticariat de cărți sau bibliotecă națională
nevizitată în Europa de West, după ce le luasem pe rând pe cele din Est. În 1987 am realizat cea mai
lungă călătorie a noastră prin Europa, dar și cea mai curajoasă, pentru că ne-am încumetat să
cutreierăm tot lagărul socialist din jurul României, spre a o vedea din toate părțile, în jurul
frontierelor: Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia de sud, fără Varșovia, (și rău ce-mi pare
acum!), Germania est, și prin Point Charlie la Berlinul de West și apoi din RFG, spre Danemarca și
Scandinavia până la Capul Nord, reîntorcându-ne prin Finlanda de-alungul frontierei cu URSS,
culminând cu Luxemburgul și Parisul, nelăsând nimic nevăzut, nestudiat, nefotografiat, necomparat,
neadmirat. Iar în 1988, Balcanii de la cap, cu consolarea de a dormi o noapte în Cadrilater, în fânul
de curând cosit, lângă Bazargic,adică pe un pământ al României pierdute.
Aceste călătorii, pentru noi, mereu inițiatice și cu scop de a le povesti viitorilor elevi,
studenți sau cercetătorilor interesați au, fiecare, cartea sa, pregătită de mine, spre a o finisa la
bătrânețe.
Gigi avea banii lui de la școală și ceva de la parohie, dar eu nu aveam nimic oficial, chiar
nimic. Și totuși, am impresia că aveam mai mulți bani decât el, rodul milei și al iubirii celor
păstoriți de mine transversal, peste limitele oricărei parohii, dioceze sau Biserici vizibile. Deo
Gratias.
Dar.
Eu, spre deosebire de Gigi, care, de bine de rău, se aranja în parohii, la Roma, și era profesor
la o școală, eu eram oaspete vagabond, eram în aer, eram vaguus, cum te poreclesc birocrații. Puteai
să le spui că toată vina era a lor și numai a lor ? Te credea cineva ?
Birocrații de la Augsburg au început din nou cu scrisorile amenințătoare. Am fost învățat
cum să ticluiesc răspuns, iar Stimpfle, ca totdeauna, a închis botul cățeilor și mi-a dat timp să-mi
caut un rost legal. Și acum mă mir de diferența totală între scrisoarea oficială a Curiei și cea a
episcopului Stimpfle, (totdeauna scrisă cu mâna lui), care e, toată, numai îmbrățișeri și
binecuvântări, terminând astfel:”Voi sunteți binecuvântați, aleși de El și iubiți și, de asemenea,
consacrați LUI și slujirii sale sacre. Faceți-o cu smerenie și cu bucurie. Și veți vedea că Domnul vă
va asigura întru totul! Cu salutări calde de la toată casa mea,vă binecuvintez, semnat +Josef,
Episcop de Augsburg!”19

19
"Voi siete benedetti, scelti da lui ed amati ed anche consacrati a LUI ed al Suo sacro ministero. Fatelo umilmente e
con gioia. E vedrete che il Signore provvedrà per tutto ! Con calorosi saluti da tutta la mia casa, Vi benedico ,
 246

57.BOLDEANU
În 1984, pen-ultima oară când am văzut pe minunatul părinte Vasile Boldeanu, el a reluat insistența
cu care ne implorase să rămânem cu el în 1976, la Paris, la biserica din Jean de Beauvais.
-N-are a face că sunteți preoți latini. Nu vedeți că greco- catolicii vă urăsc și nu vă primesc
în nici un fel? Uite eu, nu numai că vă primesc, ci vă și vreau, latini sau nelatini. Vreau să formăm
împreună o comunitate, ca o mânăstire, să ne regăsim toți românii serioși din exil, și să organizăm
ceva minunat pentru viitor.
L-am îmbrățișat cu recunoștință, cu iubire, cu venerație, dar nici nu ne-am gândit să ne
oprim nici măcar, la acel gând. În situația mea de fugărit de slujbașii catolici, de la sub-papă până la
ultima servitoare care închidea ușa parohiei din care fusesem zvârlit, aș fi putut accepta. Nu eram
fanatic, nu sunt nici acum și nimeni nu mă oprea să fiu alături de marele ortodox Boldeanu și să mă
rog pentru Papa de la Roma, public, așa cum făcea părintele Dumitru Popa la Freiburg.
Nu.
N-a fost să fie, și nici prin gând nu mi-a trecut.
Chiar dacă Parisul a fost totdeauna patria mea a doua, poate mai mult decât Roma, cel puțin
dintr-un punct de vedere.
Ei bine, nu. M-am întors în Biserica disprețului general și total, adorat de credincioși, dar
urât de necredincioși, adică de întreaga Ierarhie, cu două trei excepții.

58.ȘI,... DACĂ M-AȘ FACE MELETAR?

Stând eu singur, în căsuța mea de lut, ”spun povestea cu crăiese; și un păianjen nevăzut
pânza pe-ntuneric țese”.....Gânduri triste mă cuprind....
Atunci m-am hotărât să –mi încerc norocul în Armată. Aveam toate drepturile de cetățean
italian ca să fac demersurile necesare spre a deveni Capelan militar. Poate mi-ar fi plăcut; și nu
aveam preferințe, nici pentru o armă, nici pentru un loc. Colonelul din garda financiară m-a întrebat
chiar: ”te-ai duce în insula Elba ?” ”O, daa, i-am răspuns, cel puțin pentru 100 de zile”.
A rîs. A înțeles bine. Îmi plăcea să fiu în locul lui Napoleon.
Și totuși, nici aici n-a mers cum ar fi fost natural să meargă.
Hai să povestim pe scurt:
La sfârșitul lui octombrie, 1984, sui cu emoție faimoasa Salita del Grillo din centrul Romei
și mă prezint pentru informații exact la sediul Ordinariatului Militar, în peisajul de vis care se
deschide spre Torre delle milizie din largo Magnanapoli, răscruce de istorie și legendă. M-a primit
chiar Vicarul general, un maior sfătos, care mă ajută să scriu cererea, prin care ”solicitam să fiu
numit capelan militar atașat auxiliar. Locul, data, semnătura și ”așteptați câteva săptămâni”.
 247

Între timp, aduc titlurile de studiu, certificatul de naștere și cetățenie și al drepturilor

politice, copia fișei de înregistrare în armată, timbrele fiscale necesare și, nu ultimul,certificatul de
sănătate, unde medicul a scris că „aspirantul este potrivit pentru„ serviciul militar necondiționat ”,
autentificat de Autoritate. 20
Am intrat pe mâna a cinci ”militari”: ofițerul de la Registru, Anglani, cancelarul, Monsenior
Labella, Monseniorul Martino Gabriele și la urmă o scurtă audiență la episcop, Gaetano
Bonicelli, făcându-ne, speram eu, o bună impresie reciprocă.

Pe 9 noiembrie cer la telefon pe Oscar Luigi, la Viminale. Mi se spune că voi fi chemat. Ei, bine,
omul acesta minunat mă cheamă la orele 22. A fi chemat de Ministrul de Interne la telefon
înseamnă ceva. I-am povestit de inițiativa mea, rugându-l să intervină, dacă credea necesar. A cam
mormăit, în sensul că i se părea dificil pentru mine, în situația mea de ex- refugiat politic din est și
atât de persecutat de întreaga Romă papală. Dar a promis.
Și aștept. Dar iată buona notizia de la Ordinariat: pe 16 noembrie, Președintele Pertini a
semnat deja documentul cu numirea mea de Capelan. Cu câteva zile mai nainte semnase și
Spadolini, ministrul apărării. Fenomenul, deci, promitea să funcționeze. Voi avea o întâlnire cu
Oscar Luigi săptămâna viitoare, dar miracolul se împlinise deja. Numai Curtea de Conturi rămăsese
să semneze. Scalfaro mă liniștește: ”după Pertini, cine s-ar putea opune numirii mele?”
Și aievea.
Pe 14 decembrie, 1984 Monseniorul Domenico Salvatico, în calitate de vicar general, mi-a
scris scrisoarea de invitație: „Raportându-mă la aspirația exprimată de a vă îndeplini slujba Dv.
preoțească în rândul militarilor, aș dori să vă informez că din după-amiaza zilei de 28 ianuarie
până pe întreg 6 februarie 1985 va avea loc la Roma cursul de pregătire care precede chemarea în
serviciu "21
Pe 24 ianuarie, 1985, fac o vizită și episcopului și vicarului, ambii surâzători și ultra gentili, iar pe
28, Gigi mă duce cu mașina, cu bagaj cu tot, la Institutul Ravasco: iată intru în cazarmă, iată încep
cursul, iată, mă văd deja Meletar.Vedeam în acea cazarmă chemarea mea ca soldat al lui Cristos,
20
”chiedendo di essere nominato Cappellano Militare Addetto di complemento. Luogo, data, firma, ed aspetti un po di
settimane.
Intanto porto i titoli di studio, certificato di nascita e di cittadinanza, di godimento di diritti politici, copia del foglio
matricolare, le marche da bollo necessarie., certificato sanitario, dove l'ufficiale medico ha scritto che ”l'aspirante è
idoneo all'incondizionato servizio militare", autenticato dall-Autorità.
21
La cosa dovrebbe andare in porto. Settimana prossima avrò appuntamento con Oscar Luigi, ma il miracolo è
stato già fatto. Veramente è rimasta la Corte dei Conti a firmare. Scalfaro mi tranquilizza: dopo Pertini, chi mai
potrebbe opporsi alla mia nomina?
Și aievea.
Pe 14 decembrie, 1984 Mons Domenico Salvatico, da vicario generale mi scrive la lettera d-invito:"In relazione
all'aspirazione manifestata di svolgere il Suo ministero tra i militari mi premuro informarla che dal pomeriggio del 28
gennaio a tutto il 6 febbraio 1985 avrà luogo a Roma il corso di preparazione che precede la chiamta in servizio."
 248

dar și ascunzătoarea ideală din fața dușmanilor din Vatican-Lateran, precum și de eventualele
insinuări ale securității, infiltrată în viața mea prin preoții vizitatori din RSR.
Am notat zi după zi ceea ce s-a întâmplat, ceea ce am simțit, ceea ce am sperat în acele zile
de curs. Ar merita scrisă o carte numai despre asta. Probabil o voi scrii-o. Aici amintesc numai
teama mea de a nu mă ”compromite” în fața colegilor preoți, candidați, și a pierde totul pentru un
surâs, un calambur, un gest, pentru ei, inedit. Nu mă arsesem suficient, ca să nu suflu și-n iaurt?
Această teamă era amestecată cu admirația pentru curs, pentru eleganța comportării cu noi a
diferiților militari din toate armele, soldați sau ofițeri, și pentru identitatea ideilor lor cu ale mele,
știute deja din copilărie de la Tăicuțu, Actorul și Căpitanul Popian.
Ni se cereau părerile, după conferințe. Eu am vorbit puțin, smerit și urban, și exclusiv pe
tema cursului. Ceilalți au fost critici, chiar obraznici cu conferențierii, îi luau cu ”tu”, se sculau de
pe loc….
…Dar nu ei ”au apărut”, … ci eu. Grija mea de ”a nu bate la ochi” a fost zadarnică.
-Se vede că ești diferit de noi, căci ești mistic !*(sic!).Ai cu totul alte categorii mentale. O ședere de
mai mulți ani într-un loc te-ar fi logorat.
Teama mea avea temeiuri.Ei luau deci fuga mea din Lagăr ca rod al plictiselii…. Dar, cum
era posibil ca numai acești ”popi” să vadă ”diferențe” și nu chiar în sens pozitiv?
Coloneii, maiorii care ne înconjurau ne arătau, și mie și lor, un respect absolut.
-Cântați ceva, ne-a zis monseniorul conferențiar la Missă.
A insistat. Atunci eu am cântat Evanghelia.
-Vaaai, cum ai cântat ! Bizantin ! (Dar cântasem în perfect tonus rectus, ca la Vatican ! Însă
veneam din est și confundau !)
-Să cânți atât de perfect un text pe care nu-l văzusei dinainte !
-Am studiat muzica, am rîs eu.
-Da, dar ritmul cuvintelor, pentru un ne-italian….
N-am mai zis că eu recitam pe Hamlet la 13 ani și pe Goldoni la 12. Asta ar mai fi lipsit.
În sfârșit, Monseniorul Șef al cursului ne-a rugat să ne prezentăm.
Am spus în două minute ceea ce spun mereu: ”sunt un fugar din Lagărul comunist, am fugit
pentru a deveni preot catolic și a trăi în libertate, fără a fi obligat la prefăcătoria obligatorie din
Comunism, fără de care ești anihilat . Deci, sunt fericit să servesc Patria strămoșilor mei, Italia,
patrie liberă, democrată, într-o armată adevărată care apără libertatea și civilizația !”
Ar fi trebuit să fie fericiți, să mă laude, sau măcar să nu mă privească urât. Numai un
albanez m-a felicitat. Ceilalți nu au schițat nici un gest. Mai târziu am înțeles pontul: când eu fac
 249

cel puțin o mișcare și nu văd ripostă, îmi zic cu totul greșit: ”n-au observat, nu-i interesează”. Dar ei
deja judecaseră și condamnaseră.
Două zile mai târziu, la masă.
Un preot, (candidat) îmi zice: ”eu te văd deja Ordinar Militar”, (adică, pardon, general-
episcop, în locul lui Bonicelli !)
Un altul :
-”Ba eu te văd secretarul episcopului”. (Adică grăbea cariera mea).
Mă rog mult în secret și scriu în jurnal: ”Doamne, eu vreau să mă scapi de aceste frici
existențiale absurde și de ambiția de a mă ascunde. Fă să nu mă mai simt în pericol ! ” (Adică
credeam că exagerez, cum mi se spunea destul de des și mi se mai spune încă).
Și altă notă: ”Nu pot spune că acești preoți, colegii mei, nu sunt simpatici, dar îmi pare rău
că avertizează ”diversitatea mea ” care, în situația mea, este periculoasă”.
Nu-mi dădeau, însă, senzația că o făceau cu răutate sau ceva invidie. Și, în plus, nu de ei mi-
era teamă, ci de staful care ne ”instruia”.
Zilele trec, vizităm detașamente ale tuturor armelor, ba și Santa Rosa, tunelul secret de la
Comando Marina, la doi pași neștiuți de casa mea; ne sunt arătate locuri secrete și mesaje secrete.
Dar eu deja vedeam perspectiva unui apostolat minunat, căci de la soldați la ofițerii superiori și
familiile lor aveam, ca și Popian în România regală, un public diversificat pentru toate comorile
teologice, artistice, culturale pe care mă pregăteam să le ofer. Îmi plăcea orice armă. Numai să
treacă aceste zile cu pace, să nu mai am vreo surpriză.
Tocmai când mă gândeam mai frumos, hop, se proțăpește în fața mea un pretino, un popic
foarte surâzător:
-”Eu sunt friulan”, și tu ?
-Viu din Est, din România.
-Aaaa, daaa? Unde ești incardinat ?
M-a luat repede, n-am răspuns, și m-a salvat un altul care trecea zicându-i:
-”Ei, tu, ăla mare și tare în Biserica Romană !”
-Eh, da, răspunse friulanul cu emfază, sunt din Consiliul pentru Afacerile publice ale
Bisericii.
Cavolo, era din Secretariatul de Stat, coleg cu Silvestrini et &, ”prietenii” mei de care
trebuia să mă ascund.
”Oh, mi-am zis, dacă n-ar fi Covorul Harului divin,nu m-aș salva”.
Ei, drace !
 250

De fapt, Monseniorul Inspector părea că mă simpatizează, iar colocviul cu Episcopul de pe 4

februarie mi s-a părut foarte reușit, Bonicelli părând drăguț și de treabă.
Vizita la Școala de artilerie- contraavioane din Sabaudia, cu splendorile de pe Circeo, cu
plantele sale care ”transformă omul în porc”, ultimele prânzuri elegante împreună, fotografia
comună, totul mi s-a părut natural, minunat, așa cum trebuie să fie într-o lume civilizată și liberă.
Scriu în jurnal: ”Niciodată n-am avut parte de atâta drăgălășenie din partea preoților, în
afară de scumpii mei, Aloisie Tăutu, Pater Paolo, Stimpfle, etc”….
Salutându-mă, Mgr. Labella îmi spuse cu multă iubire:
- ”Dacă nu înțelegi totul, ai răbdare, vei înțelege !”
Și m-am întors acasă, așteptând chemarea, indiferent la ce armă și în ce loc al Republicii.
Gigi rîde:
”Ei, ca militar nu mai poți să porți păr lung de poet !”
”Ei, și? Asta să fie paguba!”.
O să mă tund.
Ce s-o mai lungesc !
Luni, 25 martie, de Buna Vestire, ca un făcut, primesc scrisoarea de la episcopul militar scrisă pe
18 martie. O copiez aici în întregime, a o comenta e un lux inutil:
Roma, 18 martie 1985
Dragă Don Dragu,
După ce am discutat bine împreună cu ceilalți cazul Dvs. îmi fac datoria să vă scriu. Noi
toți am fost edificați de zelul Dv. preoțesc. Dar, după ce am evaluat bine situația, nu credem, cel
puțin pentru moment, că este posibil să vă angajem pe postul de Capelan militar. Nu este o
judecată negativă asupra persoanei Dvs., ci asupra capacității Dvs. de a ocupa acest serviciu, care
nu necesită calități excepționale, dar, cu siguranță, singulare.
În special, pentru a nu părea că lichidăm un caz atât de important printr-o sentință sumară,
ni s-a părut că principalele contraindicații sunt următoarele: lipsa de experiență cu o naivitate care
v-ar duce rapid să fiți ținta militarilor și ofițerilor ; lipsa autocontrolului cu interpretări și reacții
care creează imediat îndoieli în mediul nostru; caracterul destul de suspicios care, poate, provine
din amara experiență anterioară; un anticomunism visceral care, în Italia, creează reacții; o
instabilitate substanțială, demonstrată de numeroasele schimbări de sediu și de muncă chiar în
Italia și o autonomie radicală care nu se împacă cu disciplina militară.
(….) Vă facem cele mai bune urări, etc…
Semnat, Gaetano Bonicelli, episcop.
 251

Aveam oaspeți la masă, și fața mea, devenită imediat tragică, ar fi putut strica dispoziția. A
fost un chin, până au plecat. Gigi m-a observat imediat, dar n-a zis nimic.!”Mai bine n-o citeai, cu
oaspeții în casă”, mi-a spus ulterior.
Dar, puteam ,oare să-mi închipui?.....
În imensa tristețe în care m-a cufundat citirea acestor rânduri, nu m-am recunoscut și nu mă
recunosc nici măcar astăzi în niciuna dintre caracterizările Episcopului.
Nedreptatea pe care mi-o făcea apărea de la început, : nu era aceasta o judecată sumară? În 6
zile ți-ai dat seama ce sunt și ce aș putea face? Îi implicase și pe alții în judecarea mea. Cine ?
Vicar, cancelar, preoți? Poate ! Ofițeri laici? O exclud. Din modul în care m-au tratat, dacă ar fi fost
adevărat, înseamnă că toți acei ofițeri erau monumente ale falsității și perfidiei. Nu, imposibil. Și
apoi: cum a văzut lipsa mea de experiență? În ce ramură? Sunt suspicios? Ce bine ar fi fost să fiu !
Eu sunt exact contrariul. Instabilitate în ce privește adresele ? Dar nu eram oare „misionar”? Sau
evadarea mea din Lager a fost văzută și ea ca „schimbare de sediu” și „autonomie radicală”?
Dar iată cum răsărea adevăratul motiv, menționat din nou aici cu ipocrizie supremă:
„entuziasmul meu preoțesc” și „cazul meu important”. Dar cea mai gravă infracțiune de care eram
acuzat în scrisoare era aceea de „anticomunism visceral”. Așadar, încă o dată, Evadarea, Fuga mea
miraculoasă și povestea mea despre ororile comunismului au fost, pentru un episcop catolic, o
opțiune a mea politică, nu salvarea vieții, nu o istorie crudă de fapte îngrozitoare. Iar un
anticomunist în armata NATO, cu sovieticii la călcâie „crea reacții”! Ar fi fost mai bine să fiu
spion comunist, nu-i așa ? Dacă aș fi fost suspectat de această crimă, aș fi găsit-o mai rezonabilă,
mai ales pentru un candidat la un serviciu în NATO.
De atunci și până acum, am fost invitat de multe ori de către colonei și șefi de cazărmi
prieteni, ba chiar și la Școala de război, să țin conferințe la militari. Am rămas de fiecare dată
entuziasmați, unii de alții. Știu în mod perfect reacția militarilor și seriozitatea de bază a lor în a
primi un mesaj. Oh, ce apostolat bogat, subtil, necesar, util, aș fi realizat printre ei, tineri și bătrâni,
cu familii cu tot!
N-a fost să fie !
59. NUNTA MAGICĂ
Recunosc. Un eveniment minunat s-a suprapus acelei săptămâni de curs, dar această
suprapunere, poate, mi-a fost fatală. Să fie oare ? Fusese programată o nuntă, pe care trebuia s-o
slujesc eu, exact în duminica din urmă a cursului, adică pe 3 februarie, 1985. Dar nu eram oare
preot? Nu putea fi normal să am în parohie o nuntă de slujit, pentru care să lipsesc în acea
duminică? Da, ar fi fost normal, dacă ar fi fost o nuntă ca toate nunțile. Dar acea nuntă cu pricina a
fost și transmisă pe canalul național TG2 și descrisă, fotografiată, admirată, exaltată în toate ziarele
 252

italienești și neintalienești din acele zile. Iar filmatul începea cu mine, care primesc pe miri la ușa
bisericii din Chieti, și-i conduc la altar, unde le puneam nu numai inelele, ci și splendide coroane
bizantine, date mie de la Colegiul Russicum, în lacrimile de emoție ale familiei și aplauzele
nesfârșite ale unei mulțimi, cum nu se mai văzuse la o nuntă. Totul televizat și transmis și repetat cu
entuziasm.
Episcopul Bonicelli, preoții, ofițerii,... erau la masă, priveau uimiți, dar fără grai.
-Unde ai fost ieri?
- Unde ? Priviți !
Ce să mai zic ?
A fost cea mai romantică nuntă a vieții mele. Căci însuram pe celebrul Peppino Sigismondi
cu aleasa lui, românca pe care a scos-o din închisoarea care era România comunistă, ascunzând-o în
tabloul de bord al mașinii, unde construise un fund dublu, pe care, din fericire, meșterii milițieni de
la vama RSR nu l-au găsit, și nici la frontiera ”Trieste” nu s-au prins. Cum a a zis bine faimosul
prezentator, Alberto Castagna în TV: ”cine putea să slujească o astfel de nuntă, decât tot un fugar,
salvat și el prin minune, la aceeași Cortină de fier, Don Lino Dragu Popian !
Și episcopul, întru totul romano catolic și general militar în NATO, Gaetano Bonicelli, și-o
fi zis: ”acest anticomunist visceral își permite să cunune o fugară cu un falsificator de tablouri de
bord. Nu, nu poate sluji în NATO”.
Nu cred că a gândit așa, mișelul. L-aș supraevalua.Dar inima-mi spune că de atunci mi-a pus
gând rău.
XXX
Când am deschis scrisoarea, s-o citesc, convins de a fi primit o veste bună, aveam oaspeți,
cum am spus, și nu puteam să-mi dau drumul la durere, la lacrimi și la comentarii. Abia mai târziu
m-am putut lamenta cu Gigi care mă pricepuse după față.
Mi-am dat multe motivații metafizice, tip ”nu sunt vrednic”, ”voința Domnului”, preștiința
divină despre utilitatea unui apostolat, etc... Am dat vina pe preoți, care vor fi comentat negativ
înseși existența mea.... Mă plâng Maicilor Zăpezii care mă apreciau. Mă consolez și acum cu ce mi-
a scris Suor Franca, profesoara de la Genova, care alături de Maica Maurizia, Michelina, .... m'au
tratat cu venerație:
28.3.1985.
Carissimo,mult prea scumpule, în timp ce, cu o amărăciune mută, am trăit dezamăgirea ta
pentru al miilea refuz, s-a născut înlăuntrul meu cu forță acest răspuns „Piatra respinsă de
constructori a devenit cea din capul unghiului!”
 253

Poate că deja ești ”piatră din capul unghiului” în Biserica de astăzi, dar ceea ce Cristos, Însuși, a
fost, s-a văzut după ce a trecut prin „multe necazuri” și „ocara crucii”. Ce va fi vrând El să fii tu,
pentru Biserica de mâine? Cert este că, pe acolo pe unde treci, îl oferi, ni-l lași pe Cristos într-un
mod inexplicabil (Ea subliniază acest vers). În timp ce-ți sunt aproape în această nouă amărăciune
adăugată multor altora, mă simt oricum plină de încredere, că și pentru tine, după o lungă
perioadă de „Vinerea Mare” va răsări, strălucitoare, „bucuria Paștelui” . Îți sunt foarte, foarte
aproape, cu afecțiunea și cu rugăciunea. Te îmbrățișez, Sora Maria Franca.
(M-a despărțit viața și de ea, ca și de majoritatea celor care m-au iubit).
M-am plâns, eu, la ea și la alții, dar tot am reacționat.

60. IAR HÂȚ- BÂȚ PE SCĂRILE SUPREME

Ne-am dat seama, și eu și Gigi, că nu mai era nimic de făcut nici cu milităria, după multele
experiențe din trecut. Dar să nu zicem că n-am încercat totul, iată că i-am scris o scrisoare bunului
Oscar Luigi, pe care Gigi a și dus-o la Ministerul de Interne. Îl rugam pe Ministru să intervină la
episcop.
În timp ce el urca la Viminale, eu urcam la Secretariatul de Stat, cu o scrisoare către amicul
Silvestrini. Îmi transmite prin secretar că situația mea, așa cum i-o prezentam, ar depinde de
Monseniorul Eduard Martinez Somalo. De acord. Adică eram deja resemnat. Nu aveam dreptul să
sper la bunăvoința acestui Somalo, care lucrase ani îndelungați cu monseniorul Benelli, ba chiar cu
Paul al VI-lea, tocmai în perioada în care ”noi doi” eram pe buzele lor în Vatican; îi scriu, totuși,
acolo, pe loc, și-i las secretarului acestuia o scrisoare în care cer milă și protecție.
Au trecut 37, ce zic, 370 de ani, de atunci și tot mai aștept un semn cum că a citit scrisoarea mea.
Cât despre milă și protecție, nu sunt categorii co-existente împreună, în acele locașuri. Dar asta am
înțeles-o tot peste zeci de ani.
-Nu vă lăsați, îmi spune bunul prieten, dr. Basilio Colacione, tătăl celei ce va deveni peste
puțin Claudia Kohl! Insistați unde puteți.
Miercuri 27, telefonez episcopului de Santa Ruffina, al diocezei casei noastre; era un
capucin care promitea mult. Don Alberto din Ladispoli, care îi era vicar, mă spovedește și mă
sfătuiește ”să-i spun totul, căci e un om de aur” și mă va primi.
Seara reușesc să vorbesc cu Episcopul militar. Bonicelli, la fel de gentil, îmi spune că eu nu
pierd drepturile mele statale, numai că a fi primit sau nu ca preot militar depindea de el. Mersi,
știam asta. Doar că acum el, însuși, îmi confirma că, el singur, era dușmanul realizării mele ca
apostol între militari. Nu ateul, nu socialistul, nu masonul, nu kaghebeul.
 254

Deci, vineri, 29 martie, orele 9,30 merg în audiență la episcopul Tommaso Ronchi22 la La
Storta. Am găsit un prelat capucin cu față de sfânt, (și nu prea ), consacrat episcop de puțin
timp.Încrezător în cuvintele vicarului său, nu i-am ascuns nimic blândului episcop; i-am povestit pe
scurt aventurile mele, rugându-l să mă primească. M-a ascultat fără să clipească și am apucat să-i
văd fața enervată.
Scriu în jurnal:” Să mă primească ? Nici n-a vrut să audă. N-a mișcat un deget decât să mă
dea afară cu un gest păgân”.
Dar și eu, ieșind i-am zis:
-Episcopii care m-au aruncat afară din Biserica Catolică pentru care mi-am riscat viața și nu m-au
primit, vor da socoteală lui Dumnezeu ”.
-Vom da socoteală lui Dumnezeu, nu-ți fă tu griji ! a zis cu liniște în glas, ca bun păgân ce era, și
fără să-mi răspundă la salut, nici măcar la ”Lăudat să fie Iisus Cristos”. M-a dat afară pe ușe cu
scârbă, ad litteram, ca pe o măsea stricată.”
Gigi mă aștepta afară. A rămas și el înmărmurit.
-E o cârpă, a comentat.
Mai târziu am făcut legătura că acest om respingător era urmașul direct al cardinalului
Humbert, cel care, în nemăsuratul și nerușinatul său orgoliu, a pus, în 1054, pe altarul Sfintei Sofii,
în numele Papei, fără să-l consulte, bulla de excomunicare, prin care a dat apă la moară fanaticilor
să despartă Bisericile clasice, în ură profundă, până azi. Căci, aievea, Dioceza de Santa Ruffina, în
realitate, este vechia Silva Candida !....

Nu m-am oprit pe loc. Căci ”întreg Aliotmanul nu se-mpiedică de-un ciot”. Chemăm imediat
Congregația pentru Cler. Cer audiență la Secretarul Cardinalului, ca să nu mă pomenesc cu refuz
politicos de la Cardinalul însuși. Știam demult că secretarul este cel ce trage sforile, iar Cardinalul
este bun pentru ceremonii. În cazul meu, nu mai știam cine mai putea să-mi fie util. Hai să vedem.
-Veniți mâine, ni se spune.
N-am de lucru, tot eram în gară, alerg la Salezieni să mă spovedesc. O mai făcusem, ani în
urmă.
Zic: "„Mă tem că Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate, îmi tot ia apostolatul”.
-Cum?
Îi povestesc preotului ultimul episod cu episcopul militar.
Nu mă lasă să termin.
-Ahi, dar noi am mai vorbit despre asta!

22
Pellegrino Tomaso Ronchi (Riolo Terme, 19 ianuarie1930 – Perugia, 24 octombrie 2018
 255

Și îmi dă o dezlegare pripită cu 5 Ave Maria, trimițându-mă ca pe un mitoman incomod,

care, tocmai de aceea, nu este luat în serios de nimeni.
Așa era de profundă pisicologia salesienilor pentru tineri! Pentru el Poletti și Bonicelli se
confundau! Da știu că m-a ținut minte marele duhovnic, după doi ani ! Ehi, ce vrei, memorie
saleziană. Ba nu, amintire saleziană. Nu degeaba au ajuns salezienii în bancuri caraghioase.

Trist până la moarte, ies din biserică, în timp ce un preot cu un grup făcea ”Via crucis”.
Cineva citea cu glas tare întrebarea lui Pilat: ”Ce a făcut omul acesta ? Nu găsesc nimic rău în el”.
”Ce potriveală !”, îmi zic. Și mulțumesc lui Cristos cu lacrimi.
Dar Sfântul Isaac Sirul, pe care-l citeam pe drum, scria că ”cel impur e redus la tăcere”.
Ei, bine, chiar pur n-oi fi.
-Nu, e mult mai simplu, zice Gigi. Azi e vineri, prima vineri a patimilor.
Aaa, bine. Dumnezeu mă iubește și mă face să sufăr cu El și ca El ?
Scriu:
”Julietta și Madia îmi spun că asta e soarta geniului. Să dea Domnul să aibă dreptate, că aș fi
geniu. Dar dacă nu sunt ? Bine că Mady măcar a reușit la concursul pentru educatoare de
grădiniță ! Scuola materna.
Ea are mult din soarta mea: cinstea,nenorocul,fecioria,credința,șomajul,iubirea, libertatea.
Zic:
-O zi de vineri, plină de o mare, mare deziluzie. Putea-voi să ”convertesc” pe episcopul
militar? Că pe cel din La Storta cred că mi l-am făcut dușman.Oh, dacă nu i-aș fi povestit atâtea !
Poate m-ar fi lăsat măcar pe la vreo biserică drept ajutor. Dar episcopului militar nu i-am spus nimic
și ?....”
30 martie, ore 10 : merg la Congregația pentru Cler și sunt îndreptat la un anumit birou. Am
salutat pe un monsenior venerabil care m-a poftit să șed și să povestesc.
Scriu în jurnal:
”Se recomandă: Monsignor Martino Rocconi, din Zara. Mă ascultă cu căldură timp de o
oră,citește cu stupoare și admirație crescândă scrisoarea credincioșilor din Roma și a episcopului
militar și exclamă de două ori ”che stupidone” pentru Bonicelli, ca și pentru episcopul de Santa
Ruffina.
Este pentru prima oară când un Înalt Prelat mă ascultă și dorește să mă ajute și să mă apere.
S-a convins imediat, și de nevinovăția mea și de capacitățile mele. Totuși, ”ia să vedem”! Și
telefonează la Biroul ”Ufficio Disciplina del clero” de la Lateran, să vadă dacă aveam acolo vreo
 256

notă proastă. Nu, nu aveam, ”eram curat”. (Mi-am adus aminte de dosarele Securității, unde am
apărut tot curat, când mi-au dat aprobarea pentru pașaport).
S-a liniștit. Nu pentru că nu avea încredere. Omul acesta mi-a dat-o, precum demult, Aloisie
Tăutu, Pater Lacko sau Paolo Hnilica, după câteva minute. Dar a răsuflat ușurat când a văzut că
”acolo” eram curat.
-Poletti n-a înțeles nimic, nu spun mai mult; sunt total solidar cu dumneata, în privința lui. Dar eu
cred că nu e bine să insiști să devii militar. Ai fi irosit acolo.
-De ce aș fi ?
-Tu sei una ricchezza per la Chiesa di Dio. Tu ești o bogăție pentru Biserica lui Dumnezeu.Lasă-mă
să vorbesc cu Cardinalul și să-ți găsim o Dioceză apropiată.
-Mai bine căutați-mi-o fără a vorbi cu Cardinalul. Nu cred că mi-ar fi favorabil.
-Voi vedea. Ai răbdare, îți voi da un răspuns destul de rapid.
Ne-am despărțit prieteni, de parcă ne cunoșteam de când lumea. Scriu în jurnal: ”este pentru
prima oară, după ani, când un ”superior” demonstrează că are în vedere soarta unui preot, se
gândește și la suflete, la ”bogăția” interioară a unui om aruncat pe drumuri”.
Am rămas prieteni, o prietenie filială, cu vizite reciproce, prânzuri și călătorii împreună,
până s-a prăpădit în mod tragic.Când a murit, am simțit acelaș gol ca după Pater Lacko ! Prea
neprevăzut, prea devreme, prea violent !
Dar, între timp, bucuria relației cu el a fost desăvârșită. De ce m-o fi înțeles așa de bine ?
Doar pentru că era și el refugiat din fața Comunismului masacrator, din Zara ? Fugar pe fugar, deci?
Nu se poate și altfel ?
Nu. La mine nu s-a putut. Pe mine m-au primit exclusiv preoți și episcopi pușcăriași, exilați,
fugari și disprețuiți în secret, dacă nu invidiați: Rafael Haag, Aloisie Tăutu, Michael Lacko,
Paolo Hnilica, Martino Rocconi, Ioan Ploscaru. Atât. Iar din cei ”liberi” doar trei: Stimpfle,
Mennonna, Grillo, dar niciunul până la capăt.
Pe 3 aprilie Mgr. Martino mă cheamă. Mă duc.
-Am vorbit cu compatriotul vostru, Mgr. Carnațio. Am telefonat și colegului dumitale, Gigi, în
parohie. Concluzia mea: aveți mulți dușmani, atât sus cât și jos; și, de asemenea, admiratori, dar nu
stați bine la nivel ecumenic ....
Te pui cu un Monsenior dintr-o Congregație vaticană! Ori că e infam sau sfânt, el știe să
meargă până-n pânzele albe, dacă vrea. Deci, luase Vaticanul și Lateranul la rând, și aflase tot ce
trebuia să afle despre unul ca mine.
Zic:
-V-am adus o scrisoare către Cardinalul Silvio Oddi. Poate, dacă i-o dați Dv. va fi mai elocventă !
 257

S-a bucurat.
-Bine, bine, să facem tot ce se poate face.
Oare va izbuti?
Oddi era din 1979 Prefectul Congregației pentru Cler.Superiorul lui direct.
Dar nici bunul Oscar nu răspunde ? Ba da, de 1 Aprilie. Și...ca de 1 Aprilie.
Telefonez și mi se dă Scalfaro. Onoarea ca Ministrul de interne să-mi răspundă imediat ce i
se spune: ”Padre Lino la telefon” nu mi-o ia nimeni.
-Excelență!
-Dragule părinte, mă ia el pe sub centură, la telefon, din păcate nu pot face nimic. Nu am
cunoștințe la acel nivel, nu-l cunosc bine pe episcopul militar, dar, sincer să fiu, te-a diagnosticat
foarte bine, exact, a văzut foarte bine, ești chiar așa. Îmi pare rău! Dar nu este o scrisoare negativă,
ci doar spune că nu te consideră potrivit pentru viața militară!
- Deci, nu mă sfătuiți să insist asupra acestui servici?
-Nu !
Nu-mi amintesc cuvintele pe care le-am folosit pentru a-i mulțumi și pentru a-L asigura de
afecțiunea mea obișnuită, pentru că nu le-am reprodus în Jurnal.
Mă așteptam totuși să spună că dacă la Pertini sau la Spadolini, atei și masoni, era sigur de izbândă,
asupra episcopului militar chiar nu avea nici o putere de convingere, oricât de Ministru de Interne
era el. Ar fi fost mai onest.
Acum, la distanță de zeci de ani, gândesc că el a fost slab de două ori cu doi prelați și gras de
două ori cu mine: când n-a avut curajul să apostrofeze pe Poletti (ba, mai mult, mi-a transmis în
numele aceluia să nu rostesc cuvântul ”Fatima”, tocmai el, Șeful național al ”Fatimei”), și... cu
episcopul militar care mă acuza de anticomunism visceral. Ar fi putut pune mâna pe telefon: ”Sunt
Ministrul de Interne. Avem nevoie de un preot militar ca Padre Lino, în NATO. Vă rog să
confirmați semnătura Președintelui socialist și ateu, Pertini și a Ministrului, mason și ateu,
Spadolini.”
Nu am mai deranjat pe Scalfaro de atunci, pentru nimic în lume. Gigi l-a felicitat și în
numele meu, când a devenit Președinte. Și ne-a răspuns cu gentilețe, dar nu ne-a chemat la Palat, la
Quirinale, așa cum odinioară ne-a chemat la el acasă, la masă. După care ne-am depărtat sufletește
de el, pentru că a fost el care s-a îndepărtat de idea noastră despre el. Când în 1994 a preferat să se
unească împreună cu foștii comuniști în partea stângă a partidului creștin, rupt în două, am înțeles și
de ce nu a apreciat suficient anticomunismul meu, care nu a fost visceral, ci rațional, bazat pe fapte
și pe oroarea faptelor. Italienii, în general, chiar și cei mai buni, în această materie s-au jucat mereu
 258

cu focul. Am totuși o ultimă amintire sugestivă și luminoasă cu Oscar Luigi Scalfaro, pe care o voi
povesti.
Cum am pus jos telefonul pentru Scalfaro, Ministru de interne, m-am hotărât: m-am
îmbrăcat și cu primul tramwai, cum se zice, am alergat la Vatican, să întâlnesc pe Mons. Stanislaw
Dziwisz. Nu, nu ! În cazul acesta, Papa, amicul și unchiul meu sufletesc, trebuia să intervină. Un
telefon era de ajuns.
Tip?
-”Alo,alo, sunt Papa de la Roma! Vai, ce onoare, sărut papucul, Sfinte Părinte! Ia ascultă,
Bonicelli, bagă-l meletar pe Lino Dragu, îl vreau în Nato, să avem acolo omul nostru. Imediat,
Sanctitate, sărut laba”.
E atât de adevărat că Papa o putea face, că avem dovada acum: Papa Francisc telefonează
așa, hodoronc tronc, la te miri cine. Deci, se poate.
Dar, tot așa,.. n-a fost să fie.
Ajung la Stanislaw. Măcar atâta noroc aveam, să urc scările până la etajele principale ale
Supremelor Instituții. Chiar dacă, aproape mereu, de pomană. Nu urcasem eu cu Gigi la ultimul etaj
al Securității din Varsovia, la cel mai mare Polcovnic al lor ? Era, el, cel mai mare, dar nu avea
competența să-mi dea o ștampilă. Deci?
La fel la Sfântul Scaun:
-Monsenior, prea iubit, ... dacă vreun cardinal sau episcop vă va cere părerea despre mine,
puteți să le dați o idee, ... sau să puneți un cuvânt bun pentru mine?
Stanislaw, care mă cunoștea de 12 ani exact și m-a cunoscut în momente decisive, mă
privește jenat și îmi răspunde:
-Mah ... nu pot, funcția mea nu-mi permite, ca secretar privat al Papei.
Da. Avea dreptate. Dar. De atunci până azi s-a spus despre el că numai de-astea făcea,
intervenea pentru mulți, foarte mulți, poate chiar și pe bani mulți. Eu nu-i dădeam nimic decât
iubire și disperare apostolică. Nu era valută convertibilă.
I-am cerut să-l roage pe Papa să binecuvinteze pe ”cei doi”, i-am sărutat mâinile și am
coborât. Am fost salutat, cu onorul cuvenit, de către Garda elvețiană, cel puțin de trei ori până m-am
văzut în piață. 3 dus+3 întors fac 6. Măcar cu atât să mă folosesc din splendorile de nespus ale
Vaticanului.
Coboram și-mi ziceam: ”a tutti, baci e addio ! ”Nu vă încredeți în cei puternici!” zice
Psalmul. ”Chiar și în cei mai buni”, adaug eu.
Alberto Castagna care mă admirase și mă simpatizase când celebrasem nunta lui Peppino
Sigismondi cu românca pe care a salvat-o în tabloul de bord al mașinii, la Cortina comunistă, și care
 259

realizase un frumos program cu evenimentul în TV, îmi promite, la telefon, că va vorbi cu

directorul și vor transmite istoria mea, cum se cuvine. Dar, ce vom rezolva cu TV ? Scandal și
dușmani veșnici, pe față. Așa cel puțin, sunt mascați și fără motive, nici pretexte.
Nimic, deci. N-avea rost.
Și apoi, era tot 1 Aprilie. Mi-am prăpădit dimineața cu iluzii. Deci, nu e glumă, e adevărat,
ziua păcălelii funcționează. Mai rămânea speranța la Monsenior Rocconi, noul meu prieten.Dar el
nu a răspuns de 1 Aprilie.

Pe 15 aprilie, 1985, insist la Gigi să meargă cu mine la cinema, să vedem două filme
americane de geniu: ”Amadeus” cu divinul Mozart și ”Urla nel silenzio”, ”Urlete în tăcerea nopții”
cu grozăviile din Cambogea comunistă. De gura mea, a vrut. Gigi plânge la amândouă de emoție.
”Cătăline, îți mulțumesc”, zice la ieșire. Coborând pe drum, continuă cu această frază: ”Am fost și
suntem niște naivi și niște copii”.
Rar să se exprime el astfel.

61.MĂ ÎNTORC LA MISIUNILE SUPREMEI IUBIRI

Pe tot anul, 1984 și 1985 sunt fericit să întroduc în colecția mea de misiuni ale supremei
iubiri și pe cea din Ciociaria, și pe cea din Genova, și pe cea de la Jerusalim. Nu mai vorbesc de
pelerinajele la Lourdes cu familia lui Alberto Muscedere, din Fontechari, despre care am amintit
și care practic mi-au salvat sufletul până după 2015. Am pentru ele cărți aparte, în cuprinsul
Memoriilor mele. Căci în fiecare s-a manifestat o dragoste mare, imensă, deși nu a atins suprafața
maselor de amici din Puglia sau Germania. Ele se aseamănă cu cele realizate în Piemont, la Monza,
în Trentino, sau Bludenz-Austria (cu minunatul Ferdinando Andreatta), între 1975 și 1985. Ele m-
au consolat pentru loviturile ”Poletti și Bonicelli”, care au fost cele mai jalnice.
După ce, pe 17 aprilie, 1985, Julietta Chindriș mă mai apără odată în fața cuiva, zicând clar
în public: ”tot ce face Linus este genial”, plec mai consolat în Ciociaria, la Sora, Posta Fibreno,
Alvito, San Donato,Castello d'Alvito și la Fontichiari, unde Manlio Ferrante, primarul, cu surorile,
Marisa și Bianca și cu minunata lor mamă, cu unchiul lor Remo și soția, alături de Don
Francesco Del Bove și familia sa, mi-au pus din nou paradisul în palmă. Ba, pot spune, toate
localitățile unde am predicat și cântat mi-au dat atâta iubire, bucurie, mese întinse și curaj, încât
ruga, cântecul, vioara, poveștile noastre au depășit de fiecare dată gândurile noastre normale. 23
Slujesc cu și fără vioară, înveselesc cu tarantelle, hore și tangouri sărbătoarea locală ”della
Pannocchia”, iar tineri serioși se atașează de mine ca-n vremurile bune, cum se zice.... În afară de
23
Și asta, timp de ani de zile, până în 1997, după care n-am mai putut servi pe Domnul, simultan, în trei locuri cam prea
depărtate între ele: Civitavechia, Lugoj și Ciociaria.
 260

Antonio Mergola din Casarano, nici un tânăr nu mi-a mai arătat atâta admirație și iubire ca Mario
și Gerardo, tinerii din San Donato, (unde aveam impresia că mă adoră întregul oraș). Chitara lui
Gerardo mergea atât de bine cu vioara mea, că Don Francesco del Bove a decis să cântăm împreună
la Missa Confirmărilor cu Sf. Mir ale episcopului, care se anunțase cu mare tămbălău și bogăție. Pe
Gerardo însă nu-l prea trăgea inima,căci nu-l avea la inimă pe Excelența Sa, Lorenzo
Chiarinelli24 dar, de dragul meu, m-a condus cu mașina până în piața centrală din Fontechiari. N-
am mai coborât pe caldarâm, căci mi-a venit dintr-odată un gând sinistru, dar sigur: ”Nu mergem”.
Gerardo atâta aștepta, am făcut stânga împrejur și am dispărut. Mă apucase pe loc o teamă de
reacția episcopului și a celor doi vicari prezenți la ceremonie, în fața viorii mele și a înseși apariției
mele neanunțate. Don Francesco m-a certat, la sfârșit, că ”de ce n-am venit, că am pierdut o ocazie
unică de a mă face cunoscut, că el m-ar fi prezentat”....Mă uitam cu câtă iubire dureroasă o spunea,
dar eu l-am luat de naiv atunci, și cred că nu am greșit, Chiarinelli nu avea faimă de om sincer.
Joi, 18, Don Francesco mă duce la Sora, la Institutul Tehnic unde profesa, ca să slujesc cu el
”precetto pasquale”, preceptul Împărtășaniei de Paști. Numai băieți, de la 15 la 18 ani, plus
profesorii și câteva din familiile acestora. Spovedesc, slujesc Missa cu vioara pe altar, ca totdeauna,
predica destul de lungă.. uimire ! Erau atât de emoționați, de atenți, de fericiți, că, pardon, au cerut
direcției un ”colloquio” special cu mine .
Ne întoarcem vineri, 19, ore 9-11, sunt adunați toți în Aula magna. Am continuat tema de
deunăzi, sulla signoria umana, despre natura domnească, regală a omului. Zeci de întrebări
splendide la care răspund: despre România, despre Comunism, despre Biserică, despre viața
tinerilor, despre credință. I-am găsit mai interesați și mai curioși decât se putea aștepta cineva. Dar
o curiozitate unită cu iubire, cu patimă, cu bucurie.
-Ce impresie v-a făcut Biserica italiană? mă provoacă un băiețel.
- Multe păcate, multe virtuți, zic eu.
S-a terminat într-un delir de iubire. O oră am stat să dau autografe. Veneau cu ce aveau mai
frumos, numai să le scriu ceva. Și Profesorii cât și elevii, fără excepție. La fiecare le-am scris o
frază specifică, nu m-am repetat, și am fost inspirat să scriu repede, cât să nu-i obosesc așteptând.
Se scria și se rîdea. ”Dar nu sunt Sofia Loren”, ziceam. Că și ea tot ciociară era. Acum, eram ciociar
și eu.
Sâmbătă, 20, ”preceptul” la Fontichiari, la copiii de la școala medie, 10-14 ani. Apoi cu
tinerii o conferință pentru ”Cresima”, Taina Mirului. Succes enorm, în ambele părți. Îmi stabilisem
un fel de temă, în această misiune: ” a eradica îndoielile de credință este cheia vieții”. Erau fericiți.
Și tot așa, până luni după masă, când am plecat la Roma. Gerardo mi-a strigat la despărțire:

24
Lorenzo Chiarinelli (21 ianuarie 1983 – 30 septembrie 1986, episcop de Sora-Aquino-Pontecorvo)
 261

-”Ești cel mai bun preot de pe continent!”

M-am gândit și am scris, răspunzându-mi singur: ”nu ca virtute, dar ca o sinteză de daruri,
poate! Poate fi așa, dar nu e o bucurie. Eu aș vrea să fim cu toții astfel și să ne iubim unii pe
alții”.....
Don Francesco a rămas prieten mereu, nu a simțit nici cea mai mică invidie, ca mulți alții.
Eram fericiți amândoi. Asta înseamnă să ai suflet mare și minte nobilă. Până prin 1997, n-am lipsit
de acolo, ci am mers în fiecare an, cu aceeași iubire reciprocă, până la sfârșit.

62.CIVITAVECCHIA. GIROLAMO GRILLO.

La Roma, fugim direct la Monseniorul Rocconi. L-am dus acasă cu mașina noastră, i-am
cunoscut surioara, nepoatele, ne-a tratat cu vin bun și mi-a comunicat că Eminenza Oddi vrea să mă
susțină, și că voi câștiga partida, pentru că episcopul militar a căzut urât în ochii celor care mi-au
citit scrisoarea cu acuza de anticomunism; dar mai ales că episcopul de Santa Ruffina-Ladispoli era
bolnav; Poletti la fel, așa că nu se vor mai ocupa să mă distrugă. Deci, în curând voi avea un
răspuns luminos.
Mda. Sugestivă logică, la Monseniorul Rocconi.
Pe 8 mai mă cheamă la el, la birou, la Congregație.
-Îți propun să mergi la Civitavecchia. Dacă ești de acord, voi confirma episcopului că te
duci.
Mai era vorbă ! Cum nu ?.
Plec. Peste puțin, telefonează lui Gigi.
-Spune lui Lino că totul e perfect.
Pe 9 mai sui din nou la birou.
-Să mergi să-l cunoști pe Monseniorul Girolamo Grillo, care este dispus să te primească. I-
am vorbit de tine atât cât trebuie. Nu este important să-i povestești chiar totul, de la început.
Da, așa era.
Pe 15 mai, 1985, merg cu Gigi la Civitavecchia. Cunoaștem pe cel ce va fi pentru decenii
episcopul nostru. Drăguț, deschis, trece imediat la istorisiri rezervate, deși a părut el, însuși,
rezervat. Ne trimite la Allumiere, unde tindea să mă aranjeze ca ajutor lui Don Vincenzo. Un
sanctuar, o localitate, o natură de vis. Dar aveam îndoielile mele. Care, însă, au fost menajate. Grillo
s-a dovedit un episcop echilibrat și un om bun. În septembrie, mi-am început misiunea.Mi-a dat ore
de școală, întâi media, apoi liceul de artă de la Civitavecchia.
Grillo s-a atașat de ”noi doi” de la început și numai fricile mele anterioare m-au făcut să-l
privesc mai cu rezerve decât pe cei dinainte. I-a spus preotului de la Allumiere: ”i due non li voglio
 262

lasciar scappare”, ”nu vreau să-i pierd pe ăștia doi”. Era atât de adevărat că s-a și grăbit să-i dea lui
Gigi ore la Liceul artistic, deși el avea școală și post de viceparoh la Roma. Până la urmă s-a
resemnat să mi le dea mie. Abia acum înțeleg că prefera pe Gigi, după ce ne-am inconversat cu el o
jumătate de oră. Dar Don Vincenzo era bătrânel capricios, plin de automatismul juridic tipic, pentru
care mi-am dat seama imediat că”nu voi reuși să fac ceva cu el”, cum scriu în jurnal. Aievea, s-a
plâns episcopului că el ”vrea să fie liber” și ca să fim liberi amândoi, să mă găzduiască în locuințele
Curiei de la Civitavecchia și să viu cu autobuzul la Allumiere, dar nu totdeauna, ci când simte că are
el nevoie. Mi-a repetat și mie:
-”Dormi în oraș, mănâncă pe unde poți și vii câteodată pe aici când te chem să spovedești
babe”.
Un triunghi aiurit.
Maicile de acolo, care m-au simpatizat imediat, m-au avizat că ”el nu vrea Vice”, că
”predicile lui sunt simple lamentări demagogice, și că evlavia cu credința nu pot stinge singure
mania puterii și gelozia”.
-Padre, te rugăm, nu vrem să fim văzute cu dumneata, că e gelos și începe să urle la noi”.
Mda. M-am mirat !
M-am plimbat pe acolo câteva ore, până să pot vorbi cu el. Și deja s-a comportat ca un
nevrotic, fără să se știe opri să vorbească două cuvinte cu mine.
Îi spun:
-”Dați-mi o jumătate de oră ca să vorbim” .
El: ”nu, nuuu, acum nu pot, nu fii agitat, ești prea sensibil, așteaptă !”
La zeci de ani de atunci, mă gândesc că totuși, ceva a intuit la mine imediat, după câteva
clipe. Dar în sens malign, îmi pare rău. Cu el am avut mai multe contraziceri benigne, ca aceasta:
-Aș putea să fac o bună treabă de vice. De exemplu să merg prin piață, prin baruri, să invit
lumea la biserică.
(Allumiere este un târg strâns în jurul piețelor, mă vedeam repetând mișcările din Salent).
Dar el:
-Noo, Doamne ferește, ceeee, să faci pe garibaldinu, da ce, am înebunit? Nu ți-aș permite-o
în nici un caz!

Era de față și Vicarul episcopal, Don Vito Mandolini25, un musician, care m-a simpatizat
până la moarte.Atunci i-a venit în minte să mă cheme la Dom, dar a făcut-o doar un an mai târziu.
A doua zi, îi telefonez lui Don Vincenzo să văd ce umoare mai avea.
-N-am nevoie, n-am.
25
 263

Atunci i-am zis și eu, mai de la obraz:

- N-aveți nevoie de un vice, ce să mai vorbim !
-E numai impresia ta. Trebuie să ne cunoaștem.
A! El gândea că un viceparoh trebuie tratat cam așa.
-Cum putem să ne cunoaștem dacă locuiesc și mănânc pe afară?
Răspunsul a fost definitiv. Rîd și acum:
-Dragă, din septembrie, mor și eu, moare și episcopul Grillo și te vor face pe tine episcop la
Civitavecchia.
-A, rîd eu, deci convine să aștept, nu-i așa ?
Uite-te ! M-a văzut deja episcop de Civitavecchia !
Mda. Și colegii din armată mă vedeau episcop militar.
Dar de fapt ce vedeau în mine ? Calități superioare, ca de episcop, sau relații strânse cu mari
șefi influenți ? Le-am avut pe amândouă, dar n-am ajuns nici portar de episcop.
Pe 14 iunie îl vizitez din nou pe bunul Grillo:
-Tare aș vrea să-ți găsesc un loc în Dioceză, dar nu prea am. La Allumiere ar fi fost bine, e și
un sanctuar, ar fi de lucru, bătrânul e singur, nu reușește. Dar îmi dau seama că nu e serios. Și,
terminând cu un zâmbet provocator: ”Îi e teamă să nu fie depășit de Vice ”. Mai vorbim în toamnă.
Așa că am rămas acasă, în așteptarea unei alte soluții.
Mă gândeam: am slujit câteva Missae la Allumiere, el a văzut de ce sunt în stare și mai ales
entuziasmul mai discret al lumii, poate și din diferența de temperament. Dar nu era ofensiv pentru
el.

Mons. Vito Mandolini, născut la Tolfa (Roma) pe15 iulie 1923,+ Civitavecchia pe 20 februarie 1999.

 
 264

Scriu în jurnal: ”Unde mă duc, la Sora sau la Roma, la Allumiere sau la Chieti, la biserică
sau la examenele de la universitate, lumea rămâne fericită, extaziată, plânge de bucurie și mă
sărută și mă binecuvintează cu aceeași ardoare și aceleași cuvinte, de parcă s-ar pune de acord,
tip: ”Binecuvântată să fie mama care te-a născut”, etc.... Harul face minuni și împarte bucurii și
certitudini, dar eu nu sunt la înălțimea situației, știu. Dar de ce oamenii Bisericii să nu fie
mulțumiți? Lor le rămân banii oferiți și iubirea maselor, pentru simplul fapt că m-au invitat.”
M-am pus pe plâns. Cu urlete mari.
-Parcă e un făcut ! Toți îmi recunosc în față calități superioare, dar loc pentru mine ”nu prea
au”, iar pe obraznici nu-i ating superiorii lor. Nici la Ruffano, nici la Roma, nici la Augsburg, nici la
Civitavecchia. Bravo!
Am continuat să plâng în hohote, spunând: ”ăsta e sfârșitul meu ? Pentru asta am riscat viața
și am părăsit pe măicuța Maria Popian ?”
Domnul mi-a răspuns printr-o romanță pe care o ascultam plângând, ca-n primele zile la
Colegiul Damasceno:”Mai sunt povești ce nu ți-am spus”.
Eu replic: ”Da, dar după cum văd,poveștile nu vor să iasă la iveală, rămân ascunse”.
El: ”Mai așteaptă”.
Acum, în 2021, știu că greșeam.
În acele zile m-am consolat de fiecare dată, în paralel, cu misiunile în Ciociaria, la Chieti, la
Universitate, unde îmi dădeam examenele de anul IV; la Lourdes cu Alberto din Fontichiari, iar în
vara lui 1985 ne-am hotărât ”noi doi” să atacăm Spania, Portugalia, Marocul spaniol, Casablanca ,
încoronând pelerinajul nostru de studiu cu Fatima, de unde, ca totdeauna trebuia să vie o minune.
Am mărturisit despre această minunată călătorie, unde am dormit în mașină pe malul tuturor mărilor
și oceanelor întâlnite, într-o întreagă carte, nescrisă încă.
La Chieti, ca și la San Donato, in Ciociaria, pentru două zile de Missae, lumea s-a
îndrăgostit deja de mine și vrea, în grupuri mari și influente, cu Peppino în frunte, să meargă la
episcop să mă ceară.
Se iluzionau.
Ei nu știu că Ierarhilor nu le plac mulțimile rugătoare, căci vor să fie liberi în a alege după
propriul capriciu. Don Domenico, parohul, confirmă temerea mea:
-”Nu-l văd pe episcopul de Chieti să-ți dea un loc de muncă 26. Privește toate aceste
documente. Ți-am povestit câte suferințe am avut de suportat de la episcopul Fagiolo 27. Dacă m-am

26
La acea vreme, Episcop de Chieti era Antonio Valentini (31 decembrie 1984 - 30 septembrie 1993 demisionat
27
Vincenzo Fagiolo (Segni, 5 februarie 1918 - +Roma, 22 septembrie 2000) a fost un cardinal și arhiepiscop italian
catolic. La 20 noiembrie 1971 a fost ales arhiepiscop de Chieti de papa Paul al VI-lea și la 19 decembrie al aceluiași an
a primit hirotonirea episcopală de la cardinalul Carlo Confalonieri: din 1979 a fost și vicepreședinte al CEI și președinte
 265

răsgândit și nu mai vorbesc despre tine cu actualul, e pentru că-i cunosc și te complici. Tu ai casă la
Roma, e bine să te așezi acolo, cu amicul Gigi, nu improvizat pe coclaurile astea ale noastre.
Dumneata insistă, ori cu Germania, ori cu Roma”.
Va fi vorbit Dumnezeu prin el.Dar inima-mi spunea că era fericit să nu mă aibă prin
preajmă.
De Sfântul Petru al acelui an, 1985, am avut un succes minunat, la Chieti, lumea încântată.
Am ceva care atrage lumea, chiar și pe stradă. Pot agăța necunoscuți. Mi se pare că am pierdut acest
har după 1986.Oricum, frica de preoți nu m-a mai lăsat niciodată să trăiesc bucuria succesului.
Gigi, la Roma, face ravagii, mai ales la doamne și domnișoare, dar și la soți sau logodnici, căci știe
să-i spovedească bine și să-i ia la vale cu bancuri continue și calambururi sacre; dar știe să se
ascundă foarte bine și se mai salvează.
Am plecat din Chieti, deja din acel an, concentrându-mă asupra relației cu Mgr. Grillo, care-
mi promitea să-mi găsească după 1 septembrie cam 10 ore de școală și o borgată fără paroh, sau
Tolfa.
Am părăsit Chieti, despărțindu-mă de un iureș de iubire din partea credincioșilor, iureș care
se putea dezvolta ca și cel din Puglia. Dar curios, eram admirat până la iubire la examene, la
Universitate. Nu înțeleg. Pe 2 iulie intru la examen la Literatura franceză, la Facultatea de litere la
Pescara. Ultimul, după fetele din anul IV. Dumnezeu mi-a dat un surâs, o vervă, o putere, un avânt,
o inspirație de nu –mi venea să cred. Dar și profesoorul Rubino cu asistentele, la fel de șocanți. S-a
vorbit numai în franceză, desigur, dar din pură fantezie, nu era obligatoriu. Examenul a fost un foc,
o conversație italo-franceză, un entuziasm. Am vorbit despre întreaga literatură franceză între ”feu
et labeur”. Mi-a dat 30 cu acelaș entuziasm. Socotesc acest examen ca pe cel mai bun examen pe
care l-am dat în Italia. Am simțit harul divin, nu numai pregătirea mea. Poate numai cel de șofer l-
am reușit la fel de bine, în 1988.

63.CARDINALUL POLETTI MARTOR CĂ EU SUNT SPION

AL GUVERNULUI COMUNIST ROMÂN
Sosind acasă, primesc o scrisoare aspră de la Augsburg, în care eram chemat cu forță în
dioceză, semnată de noul general vikar, Dr. Eugen Kleindienst. Parcă și numele îi era destinat: tipic
de oameni care te fac neom. Mă plâng Monseniorului Rocconi care protestează zgomotos:
-”Eu am scris episcopului de Augsburg, cerând excardinarea. E adevărat că Poletti, care a
fost ales recent președinte CEI, le-a scris o scrisoare ”sciocchina”, plină de prostii. Poate de-aia s-au
enervat nemții. Să vii să-ți citesc pe cea trimisă Cardinalului nostru de la Cler.”

al Caritasului italian.La 15 iulie 1984 a părăsit funcția de arhiepiscop de Chieti pentru a sluji în Curia Romană:
internet.wikipedia
 266

Alerg. Mi-o arată, dar nu mi-o dă. Era un răspuns la scrisoarea trimisă de Oddi, în persoană,
care pusesse la inimă soarta mea și ar fi vrut să mă ajute. Mi-o citește de două ori ca s-o învăț. N-
avea voie s-o facă, făcea parte din secretele inchizitoriale ale Vaticanului, care se pot citi de către
acuzat numai peste mininum 100 de ani, sau poate niciodată. Dar el, Rocconi, era de-ai noștri, cu
suflet rațional. M-a lăsat să copiez la repezeală cu creionul frazele mai complicate și mai
importante. Aici o reproduc din jurnalul meu unde am transcris-o imediat din memorie:
„Eminență Reverendissimă
Abia acum pot răspunde la scrisoarea Eminenței Voastre din 11 mai, cu referire la
întrebarea Dvs. despre preotul român Dragu Catalin, incardinat în eparhia de Augsburg și găzduit
pe scurt timp într-o parohie a Diocezei Romei.
La Vicariat există un dosar trimis la vremea respectivă de Consiliul pentru Afaceri Publice
al Bisericii și mărit în timpul șederii pentru o perioadă scurtă de timp a preotului menționat
anterior într-o parohie din Roma. După ce a provocat tulburări și confuzie la Augsburg, la Ugento
și în alte părți, la recomandarea Consiliului pentru Afaceri Publice ale Bisericii de a-l primi cu
caritate, în probă, dar să fim atenți și foarte precauți, a fost primit în Dioceza de Roma, împreună
cu compatriotul său, Don Giorgio Picu. Dar, în timp ce colegul, de bine de rău, s-a adaptat la
pastorala romană, Dragu, în doar 15 zile de ședere în parohia Santa Maria Goretti, a întors pe dos
și a deranjat în așa fel parohia, că am fost nevoit să -l dau afară și să-i iau și drepturile de slujire.
În slujbe, el amestecă rituri și rugăciuni bizantine, chiar dacă nu este permis; este foarte
prezumptuos și neascultător, cu aere de independență. Acum știu că este la Roma, dar nu știu ce
face. Cred că este susținut de episcopul Hnilica. Totuși, mă tem că este implicat în activitatea
politică pro-română și că pentru asta este recompensat și cu mulți bani. Prin urmare, nu mă simt
să-l recomand vreunei Eparhii.
Semnat, Ugo, Cardinal Poletti. "
Rocconi se miră ca și mine. El pune alături scrisoarea episcopului militar care mă acuză de
anticomunism visceral cu acea a lui Poletti în care insinuiază că aș fi spion al regimului comunist
român. Le trimite Cardinalului Oddi, 28 ca să vadă el singur contradicția. Ambele acuze, fără nici o
probă, nici o bază, nici un argument.
Rîd cu el și mă jelesc în acelaș timp.
Vorbim mult. Îi spun că, dacă Poletti nu mi-ar fi șoptit la ureche laudele pe care nu voia să le
proclame public, ar mai fi avut o șansă să-l cred sincer și neinformat. Am convenit cu el că nimeni
dintre acuzatorii mei nu mi-au găsit vreun păcat doctrinal sau moral. Tot ei confundă siguranța cu
28
Silvio Angelo Pio Oddi (Morfasso, 14 novembre 1910 – Cortemaggiore, 29 giugno 2001) è stato un cardinale e arcivescovo cattolico italiano. Nel 1979 fu nominato da papa Giovanni Paolo
II prefetto della Congregazione per il clero, carica che mantenne fino al ritiro per raggiunti limiti di età nel 1986.
Silvio Angelo Pio Oddi (Morfasso, 14 noiembrie 1910 - Cortemaggiore, 29 iunie 2001) a fost cardinal și arhiepiscop
italian catolic. În 1979 a fost numit prefect al Congregației pentru Cler de Papa Ioan Paul al II-lea, funcție pe care a
ocupat-o până la pensionare pe limită de vârstă în 1986.
 267

care îmi prezint cunoștințele mele, îndelung studiate și probate, drept prezumpție. Iar idea de
independență este o himeră produsă tot de ei, căci am demonstrat de a nu mă fi mișcat de undeva
fără să fiu dat afară cu forța.
Încă nu sosise epoca mea de aur din Civitavecchia unde am stat în pace cu episcopii, Grillo
și Chenis, din 1985 în 2013, când am fost scos din Biserica vizibilă, în lipsă, adică pe când eram
plecat din oraș, cu zeci de polițiști și carabinieri, înrăiți de un alt episcop, inimaginabil de ticălos.
Am rîs amândoi cum confundă acești laureați ai marilor universități romane gesturile mele
largi și libere cu cele bizantine, cantul meu planus latin cu psaltichia. Acestea ar fi marile crime
pentru care scoți pe unul cu amenințări fizice și canonice din Biserica lui Cristos ? Iar ultima
contradicție era cea mai perfidă: stăteam ascuns, appoggiato și apărat în casa lui Pater Hnilica,
luptătorul prin excelență contra Comunismului, în timp ce eu eram spion comunist bine plătit de
români, (adică de securitate, dar Poletti nu cunoștea termenul).
-Ce bogat trebuie să fiu !
Rîdea Rocconi și-mi cerea să nu mă mai gândesc la asta.
Dar eu am răspuns corect:
-Toate aceste acuzații rămân scrise și secrete, în Arhive, aici la Vatican, fără să am
posibilitatea de a mă apăra contra lor. Toate, contra onoarei mele și al idealului vieții mele.Când vor
voi, le vor scoate la iveală, ca să mă lovească până la moarte și chiar după moarte. Asta mi se pare
diabolic.
Am plecat de la Monseniorul Rocconi, gândindu-mă cu scârbă la insinuarea clară de spionaj
plătit, desigur, nu de CIA cum mi-ar fi plăcut, ci de KGB et &-, așa cum le place prelaților uniți să
mă propagandeze până azi, când KGB-eul a murit demult.De fapt, lui Poletti nu avea cum să-i vie în
creier să mă acuze de spionaj și de bani mulți. Aceasta a fost, sigur, gura spurcată a prelaților uniți
români care l-au ajuns din urmă. Am citit aceleași fraze în nota lui Ioan Tăutu cel mic, din dosarele
securității, după cum am povestit.

Mă duc acasă și am plâns singur, ca un copil mic. Și marea și soarele etern al Romei, atât de
încântătoare și de indiferente, ca totdeauna. Îmi zic:
-De! Amărăciunea succesului !Însă, ea e foarte dulce.Ce m-aș face dacă Dumnezeu mi-ar
retrage talentele, vocea, succesul ?
Urlu ca un un copil și-mi fac bagajele pentru voiajul în Peninsula Iberică. Voi relua studiul
acestei peninsule, catedrală cu catedrală, castel cu castel, librărie și anticariate, toate, la rând, iar la
Fatima voi cere din nou un miracol. Pe 8 iulie, 1985, orele 9, Gigi mă poftește în mașină și plecăm
spre Franța și, de acolo, mai departe. Da, în asta eram liberi și indipendenți amândoi. N-au știut
 268

Ierarhii de studiile și călătoriile noastre, decât credincioșii, în puținele ocazii avute să le povestim,
să le comentăm, să le arătăm, să-i bucurăm.

64.FATIMA, 1985.
Am ajuns acolo pe 20 iulie,1985, la orele 13,45. Am simțit lipsa Maicilor Oblate cu care
aveam aici atâtea amintiri. Despărțirea de ele a fost o ruptură sufletească de proporții, dar azi
suntem mai legați ca oricând de ele, iar Maica Lodovica ne-a vorbit de parcă ne văzusem cu o zi
înainte, după 30 de ani de pauză.
Am cerut Maicii Domnului harul împlinirii predicării, al școalei, al învățământului, al
apostolatului necenzurat de invidioși. S-ar adăuga la harurile, avute aici la Fatima, de a primi banii
de la Setz Degen în 1977, al diaconatului, în acelaș an, al veștii morții marelui dușman, în 1978, al
preoției hirotonite, iar acum al apostolatului, fără de care toate celelalte sunt ciungi, surde și mute.
Am retrăit fericirea procesiunilor, a iubirii acelor locuri, a reîntâlnirii cu fratele Luciei și a
liturghiilor bizantine, slujite de noi cu mare foc în biserica bizantină. Gigi a fost un înger, ca
totdeauna; am cerut Fecioarei să mă ajute să mă comport cu el de o mie de ori mai frumos decât
reușesc. Plecăm de la Fatima cu lacrimi de emoție. La barajul pe Tejo, Gigi sare în apă și înoată
vreo 100 de metri. Amintirea Constanței, cu marea ei, îi era apăsătoare, ca a Bistriței pentru mine.
Și hop, la întoarcerea la Roma, el are marea durere să afle de moartea părintelui lui iubit,
Iulius, pe 18 iulie, orele 23,30. Bunicul de aproape 100 de ani, murise în aprilie, după ce comuniștii
i-au demolat căsuța. Ambii, subit, de inimă. Cântecul lor preferat devenise realitate: ”Patria mea,
patria mea e sus în cer ”. Gigi a venit la mine în lacrimi mari. Am simțit din nou toată greutatea
exilului. Ca și în cazul meu, cu Mami, n-a putut merge nici măcar la înmormântarea celui mai drag.
Totuși, el s-a exprimat: ”dacă Tata ar fi fost bolnav și ei m-ar fi anunțat că era pe moarte,
iată, ar fi fost singurul motiv pentru care aș fi riscat să mă reîntorc în România, să-l mai văd viu. ”
Ca eu cu Mami.
Și mi-am răspuns în gând: ”de-aia i-a luat Dumnezeu subit, pe amândoi. Ca să nu cădem în
această fatală ispită, de a ne întoarce pe tărâmul morții veșnice.”

65.ÎN DRUM SPRE ROMA, DOMNUL SCHIMBĂ MACAZUL VIEȚII NOASTRE

Ce s-a -ntâmplat de acum încolo, pe mulți ani, adică până în 2013, și în altfel de atunci până
azi, în 2021, îl văd ca rod direct al acestui ultim pelerinaj la Fatima, din anul 1985, în care
Dumnezeu a decis să blocheze pentru un timp pe persecutorii care m-ar fi aruncat afară ca până
acum; ca să-mi dea răgaz să împlinesc gesturi existențiale pentru diferiți necăjiți și obijduiți ai
soartei, pe care nimeni altul nu le-ar fi dus la îndeplinire, gesturi vitale pentru aceștia, cerute de
 269

Imperativul categoric. Deci, n-am mai avut realizări spectaculare cu mulțimi în delir, ci o activitate
aparent normală, fără răzmerițe, care mi-a dat răgazul de a lovi sub centură destinul protivnic al
multora, pentru a lor salvare. N-am mai ajuns să deschid drumuri pentru mulțimi, ci am deschis uși
și porți pentru ființe precise, una câte una, dându-le cheia adâncului și libertatea văzduhului.
Dacă până acum am fost un mic Mesia pentru mulțimi, de acum am devenit un mic Mesia
pentru persoane cu destine precise, care, dacă nu m-ar fi întâlnit, s-ar fi pierdut, aici sau chiar
dincolo.
În ciuda aparențelor, acest nou destin i s-a dat și lui Gigi. Căci, în majoritatea cazurilor,
gesturile unice, sine qua non ale Imperativului categoric le-am împlinit amândoi, împreună.
Din păcate, toată această nouă sarcină (divină, cerească), deși am dus-o la îndeplinire cu un
succes sigur și definitiv, nu am înțeles-o de la bun început; ba, mai precis, am înțeles-o mai acum,
foarte târziu, și, de aceea am trăit-o cu nefericire și nesatisfacție în suflet. E greu să înțelegi când
Domnul schimbă macazul, dacă rămâi lipit de visurile tale.
Și acum, să trecem la fapte. Hai să le luăm pe rând, să fac lista lor și să simt măcar ceva
satisfacție că nu am pierdut viața de pomană.

În drum spre Italia, trecem și prin Lourdes, iar apoi la Montauban, unde vizităm pe marele
amic Henri Dufour, cel cu care am început povestea noastră, la Bistrița. El și soția lui sunt
francezii ce ne-au iubit și stimat cel mai mult . Pe mine m-au umplut de cele mai frumoase
fotografii ale Bistriței și ale României din anul fugii mele. Am rămas în legătură de stimă până la
sfârșit, în 2019. Mi-a trimis mereu bani prin scrisori și am simțit că și prin el am închis niște cercuri
vitale. Stima lui și a Madamei Madeleine mi-a dat o mare fericire în suflet. Și totuși, atunci a fost
ultima oară când ne-am mai văzut.
Gigi mă lasă la munte, pe lacul Como, la casa de vară, Maria Regina, unde aveau nevoie de
un preot pentru persoanele în vacanță. Și aici am parte de mici diamante care coboară din cer.
Copiii care plecau ar fi vrut să nu mai plece, să rămână cu mine. Fetița comisarului Luigi Crusco,
care mă ducea oriunde cu mașina lui, m-a pupat continuu. Andrea, un copilaș de 12 ani, îmi zicea:
”n-aș mai pleca acasă, aș vrea să vă ascult cum cântați Missa, la nesfârșit”. S-a întors înadins, peste
zile, cu un altul de 18 ani, ca să mă revadă la Missă. Bătrânele îmi propun discuții de o inteligență
rară.
Dar a durat puțin.
Ca o adiere minunată de zefir.
Despărțirea a fost o apoteoză de iubire și păreri de rău.
 270

Scriu: ”este maximul de bucurie pe care un artist și un preot, (eu sau alții) îl pot avea de la
societate: imnuri și urări, auguri, daruri și respect imens”.
Dar asta este ”Italia”, am simțit-o din prima zi.
Apostolatul meu de vară s-a încheiat cu procesiunea de 14-15 august, realizată în fiecare an
pe lacul Konstanz, plecând de la Bregenz și atingând toate malurile cu nava cu Fecioara de la
Fatima, cu slujbele și cuvântările mele alături de bunul Ferdinando, care ne învățase cu aceste
frumuseți pe lacul din Caldonazzo, încă din 1979.
Mda, dacă vreau să-mi aduc aminte și mai citesc și Jurnalul, eu am dus o viață extrem de
bogată, în sensul deplin al cuvântului. Și în Lagăr, și în Libertate.Dar, cam toată, paralelă, secretă,
nepermisă, furată, printre gloanțe.Căci ceea ce altora li s-a permis deschis, mie mi s-a permis din
neatenție, sau întrucât eu am fost mai iute de mână.
Așa că în momentul în care m-am coborât în gara Termini și am văzut pe Gigi care mă
aștepta, am început să plâng cu un foc, că s-a și speriat. În realitate eram fericit să mă întorc în
căsuța noastră secretă de pe malul mării. Trenul era plin de militari eliberați care strigau fericiți: ”è
finita, è finita”; Și eu cu ei, gândindu-mă la ale mele. Și totuși, ce pace, ce odihnă, întoarcerea în
această Romă atât de ingrată față de iubirea mea !
XXX
Pe 3 septembrie Girolamo Grillo mă cheamă să viu din nou, dar și cu Gigi, la
Civitavechia. Îmi spune că Don Giuseppe Landi de la Tolfa m-a cerut acolo. Și că e o bomboană
de om.
Ne ducem. Era adevărat.
Mi-a propus munci pe care le-am visat de-o viață, tip, multe slujbe pentru multele biserici
din parohie; conferințe de cultură și artă. Etc. Și aievea, le-am făcut pe toate, dar fără mare
succes.Unde te invită nu e public, unde e public, nu te invită.
Duminică, 22 septembrie, 1985, mă vrea la slujbă, mă prezintă lumii cu iubire și aplauze,
cânt la orgă, spovedesc, predic: așa se începe cu oameni normali care mai sunt și preoți. I-a plăcut
idea că folosesc vioara. Și de atunci vioara nu a lipsit de la Missae.
Am stat doi ani la Tolfa, cu minunata lui familie. Piero Landi, fratele lui Don Giuseppe,
făcea politică creștină și mi-a spus cu satisfacție, că, datorită mie, Democrația creștină a câștigat
alegerile, după ani de comunism bigot.
Ei, nu mai spune ! Acest imens succes s-a strecurat pe nesimțite, fără gălăgie, fără polemici,
în secretul cabinelor de vot. Am salvat un orășel de la condamnarea eternă de a prefera pe maximii
dușmani ai omenirii și ai lui Dumnezeu. Iată deci, primul gest sine qua non, de care vorbeam.
 271

Lumea din Tolfa m-a umplut de bani și de admirație. Don Giuseppe Landi a fost cel mai
bun paroh pe care l-am avut ca șef și ca amic. Nici acolo n-am lăsat pe credincioși fără slujbe
bizantine, slujbe solemne, concerte, audiții muzicale, Don Giuseppe fiind el însuși un om luminat,
meloman, blând, cult și smerit așa cum ar fi fost normal să fie toți preoții creștini.
M-au iubit în mod familiar și prietenesc Maria Gari, născută cu mămica, în aceeași dată: 5
iunie, 1922. M-a iubit și m-a îngrijit până la moartea ei, în 2015; Și nu numai pe mine, ci și pe Gigi,
și pe fratele și pe tatăl meu, pe toți cei ce i-am avut în casă, unchi, mătuși, prieteni, refugiați,
cunoscuți sau anonimi...toți. A urmat doctorul Roberto Curi cu Magdalena și familia; Antonio
Finori, cumnatul lui Don Giuseppe, soțul Valeriei, care mi-a construit două cruci pentru cei dragi,
în două cimitire.... și alții, buni și generoși.
Anul următor, 1986-87, episcopul Grillo, la îndemnul vicarului general, monseniorul Vito
Mandolini, m-a chemat la Dom la Civitavecchia să le ofer măcar o missă de duminică, prin care
”să trezesc Domul din somn”, cum zicea el. Don Rinaldo, parohul de la dom m-a primit cu
gentilețe, dar cu rezerve. Nu știu dacă vedea atât de bine concertele mele la superba orgă, vioara și
mai ales conferințele cu diapozitive. Dar n-a crâcnit, așa că un an m-a suportat vitejește. De n-ar fi
făcut mai la urmă niște gesturi ambigue, din punct de vedere apostolic, l-aș fi stimat mai mult decât
îl stimez acum.
Aici am iubit și m-au iubit bătrâna Elena Dezi, precum și Giovanna Romiti care m-a însoțit
și în România eliberată, Lucilla Bettini, pe care am fericirea s-o mai văd și acum, vie și puternică la
aproape 100 de ani, Directorul Dimito cu... și fiul, minunat doctor, Francesca cu familia și mulți
alții, foarte dragi mie. Dar prințul amicilor din Civitavecchia a rămas Enrico Squarciafico, italo-
român, fost secretar al Ambasadei Italiene la București tocmai în momentul crucial din 1943, când a
rămas cu regimul, pentru care a tras; și cu scumpa lui Titzi, blocată pe mulți ani în România
comunistă și salvată prin minune; iar după moartea ei, cu mai tânăra Irina din București, trei ființe
profunde, elegante, ale unor lumi care nu mai sunt. Enrico s-a dus spre cer, de ziua Crucii, în
2012.Am și acum mașina lui, pe care o conduc cu drag.

66.FRATELE MEU NICUȘOR

Anul 1986 a fost anul unui mare har: eliberarea fratelui meu, Nicușor, din Lagărul socialist.
”Organele” i-au cerut să renunțe la cetățenia română și să plece în câteva zile, altminteri termină în
lagăr, lagăr. Mai avusese el o astfel de aventură, pentru o lună, că, pardon, era ”neîncadrat” dar
acum era lucru serios. Din 1975 în 1986 a trăit în RSR cu statutul de frate al ”fugarului”, ceea ce nu
era prea comod. Căpitanul securist Sima îi controla toate mișcările prin foarte numeroșii turnători,
toți colegi, prieteni, amici și comeseni la botul calului, la o bere cu Nicușor.
 272

La 11.4. 1980, amicul ”Pajură”, cu nume conspirativ, îl descrie cam așa:

” E un băiat înalt,slăbuț,cu părul creț (? Ași ), brunet și tuns scurt, care se poartă de regulă
în blugi”, (ceea ce era suspect, căci blugi nu existau decât în capitalism și erau semn de protest
anticomunist, etc...Lumea a uitat aceste micimi, numite crime). Din discuțiile purtate cu familia
Săndulescu s-a stabilit că acest tânăr face dese petreceri la domiciliu cu tineri din oraș, deranjând
locatarii de pe stradă” ( !!!). Acuzele erau de fapt trei: petreceri, este fără ocupație, vorbește
continuu contra regiumului. Mai mult, ”nu există șansa la el să găsești un singur cuvânt bun despre
regimul comunist, căci adevărata libertate se găsește în Occident.”. (pag.56) Se mai agățau și de
faptul că rămânea des repetent și Tăticu îl muta din liceu în liceu, doar va termina vreunul. A
absolvit și școala de șoferi, dar nu a condus, căci bea, cât să nu se poată sui la volan, după lege.
Tanti Nușa Popian, soția doctorului Dinu, fratele mai mic al mamei noastre, Dida, a spus cuiva la
telefon că ”e un derbedeu”și telefonul era ascultat, cum era și normal. De aceea, dosarele sunt pline
și de acest frumos cuvânt.
În nemernicia lor criminală, securiștii și turnătorii vedeau în gesturile lui Nicușor mari
crime! Căpitanul securist Balaban l-a confundat cu mine,”îl chiamă Cătălin”, ba mai mult, l-a
lăudat: ”este un tânăr liniștit, cunoscut în oraș, însă nu apare cu probleme pe linia muncii de
securitate.” Și așa și era. Dar o zicea cu intenție: ”vrem să-l recrutăm ca sursă! ”Se aprobă”, scrie
colonelul, ”deși se ocupă cu bișnița”. (Dosar Nicușor, pag.12).
N-au reușit și de-aci i s-a tras șicana nemernicilor. Tata îi ducea grija să nu fie arestat,
nefiind mereu ”în câmpul muncii”. Iar din zecile de note informative date de ”amici”aceasta era
grija ticăloșilor: că, pardon, Nicușor nu studiază, nu lucrează, și e întreținut de Tăticu.”Iar în
discuții folosește cuvinte triviale la adresa partidului și a miliției”. A sfârșit prin a fi ”suspectat de
evaziune”, dar el amenința doar cu ”cererea de emigrare”.Citești cu scârboasă plăcere cum
securiștii și turnătorii îi urmăreau și notau gesturile cele mai banale, naturale și normale,(tip, ”a
terminat de fumat, a tras apa la closet, a stins lumina, a cumpărat o bere, etc.) fiind ei, în mod clar,
fiii unei perversiuni mintale de mari proporții.
Și acum să mă exprim direct: eu, premiantul clasei în mod permanent, de la grădiniță la
doctorat, eu, cititorul și răscolitorul mai tuturor bibliotecilor, librăriilor și anticariatelor de cărți din
Europa și din SUA, eu, elevul respectos, cu nota zece la purtare și uniforma călcată, ei, bine,eu sunt
cu totul de acord cu alegerea fratelui meu de nu respecta școala, locul de muncă, sau ocuparea unui
loc respectabil în societate, mai ales în Comunism. Adică de ce să fie respectate școala minciunii
absolute, a muncii inutile și a locului căștigat prin fals și înșelăciune la care s-au pretat toți locuitorii
Lagărului Socialist, care au vrut să supraviețuiască ororii? Nicușor a trecut cu onoare printre ei,
salutându-i din mers cu suprem și distant dispreț. Altfel decât mine, dar la fel de bine. Judecându-l,
 273

mai ales în lumina a ceea ce a reușit să realizeze în libertate, sunt fericit pentru el. El a citit ce l-a
interesat. Știe ceea ce trebuie să știe, iar talentele de poet sau de artist n-a vrut pur și simplu să și le
dezvolte. Foarte bine. În 1985, pentru o simplă vizită din Italia a amicei mele Julieta Chindiș cu
minunatul amic italian Giorgio Mariani,(soțul vizionarei Miriam, despre care am povestit), care,
cam imprudenți pentru regimul criminal, vroiau să-mi aducă de la tata ceva înregistrări cu urări și
ceva amintiri, toți au fost arestați, bruscați, expulzați, iar Nicușor și Tata amenințați ca mari
răufăcători.
E adevărat că Nicușor mi-a trimis prin Julieta o scrisoare cam lungă și nu se poate mai
zeflemisitoare la adresa regimului.(Dosar, pag.46). Încheia cu fraza devenită celebră și neiertabilă
”primește din partea mea un gând cald de lângă un calorifer înghețat”. Asta i-a fost fatală, căci
pe Julieta, ticăloșii au căutat-o și unde nu se spune. A început persecuția.La acest punct, Nicușor a
cerut emigrarea. Turnătorul Horia Nestorescu, viitorul mare mason de Vâlcea scrie: ”Nicușor a
arătat că însuși faptul cererii de emigrare l-a marcat, nu mai poate da înapoi. Că oricum este
hotărât să plece, pentru a fi el, însuși.Cererea nu are suport politic. Vrea să plece pentru că nu s-a
realizat în nici un fel aici. Crede că acolo, în Italia, are atâta libertate încât poate să facă ce vrea.
Speră, evident că fratele său îl va ajuta să-și facă un rost în viață.”(Dosar pag.60).
Ticălosul a nimerit la țanc.
Dar un alt turnător adaugă: ”Și dacă i se dă drumul să plece, (așa era, ca la animale, cu datul
drumul !), se va mulțumi cu ajutorul de șomaj sau dacă l-ar lua fratele lui la o biserică ca
măturător”.(Dosar Dragu Nicușor, pag.66).

Miliția și securitatea l-au amenințat în fel și chip. Tata, care nu mă ascultase să rămână la
mine, în Italia, a suferit și el. Ba s-a mai și plâns că va rămâne singur.
Am amenințat că vom face scandal internațional prin ”Europa liberă”, care-mi dădea tot
sprijinul. Comuniștii nu iubeau propaganda negativă, viața lor consta în a fi lăudați, aplaudați,
adorați chiar și fals, spre a putea tortura, jefui și ucide fără grijă populațiile invadate. Așa că i-au
pus în față lui Nicușor șantajul amintit: ”ori emigrezi, ori mergi la piușcărie”. Dar ”în câteva zile”,
care Țară occidentală dă viză unui nefericit? Europa democrată dă viză imediat marilor spioni, cu
bună știință, că, doar așa, Miniștri și deputați pot face afaceri minunate, pe dedesupt, su supremii
tirani. Și totuși, ce înseamnă să mai ai niște prieteni în guvern !! Prea Onorații Scalfaro, Amalfitano,
Lanza, Selvaggi,...ba chiar și episcopul Grillo au pus degetul destul de adânc. Și Nicușor a avut viza
italiană ”în câteva zile” spre uimirea totală a Organelor de Partid și de Stat.
Frumoasă a fost plecarea lui din Patrie. Și-a luat un geamantan destul de vechi, pe care l-a
încuiat, l-a legat cu sfori, cu sârme complicate, de parcă ar fi purtat comoara contelui de
 274

Montecristo cu el. La vamă, tovarășii erau hămesiți să-i găsească corpul delict, ca să-l pedepsească
drept mare dușman al boborului. ”Mda, cu plăcere, desfac totul”. A descurcat sârmele și sforile cu o
încetineală de proverb, ca, în sfârșit să deschidă o valiză în care avea niște chiloți nu prea curați și
niște maieuri rupte, plus bucăți de lemne, ba chiar și un bulan, un lemn de bătaie folosit de milițieni,
ca să dea greutate.
Eh, a fost ultima lui răzbunare pe cei ce ne-au chinuit.
I-am citit dosarele de urmărire de la venerabila vârstă de 12-13 ani. Sunt printre cele mai
curate, dar și mai haioase, ce se pot găsi în arhivele securității. Zeci de ”prieteni” ai lui au descris
”Organelor” tot ce-i ieșea din gură și ”nimic pozitiv despre partidul și regimul nostru nu poți auzi de
la el”, cum se lamenta un ”coleg”. Dar și el își dădea drumul cu primul pe care-l întâlnea pe stradă
sau la crâșmă.
Nu s-a simțit în largul lui în Italia. În situația mea precară, n-aveam șanse să-l fac fericit cum
merita. Dar uitându-mă la el cum se îngândura, tocmai în capitala frumuseții, care însă nu mai oferă
altceva, mi-a venit inspirația: ”dragă Nicușor, Dumnezeu a creat pentru tine și numai pentru tine o
țară anumită, singura în care vei fi realizat și fericit: Statele Unite.
Mai târziu, el a adăugat: Da, și un singur oraș, expré pentru mine: Las Vegas.
La aceasta se gândise deja din țară, și amicul turnător ” Marian”se și grăbise să o toarne și
pe asta. (Dosar, pag.70).
Îl las pe el să-și descrie aventurile în cartea lui de Memorii, care ar merita un Nobel, dacă ar
scri-o. Acum, în 2021, el, mi se pare un om realizat. Are casa lui cu grădină și piscină, destul de
central, în cel mai original oraș al mapamondului, Las Vegas; are o soție care-l îngrijește și-l
răsfață: Elena Berbecaru. Are o muncă grea de o oră pe zi, patru zile pe săptămână, cu suficient
câștig cât să construiască din banii pierduți la joc câte un nou cazinou la fiecare doi ani; și, dacă aș
fi fost mai inspirat, să nu pierd timpul, după 2000, la Civitavecchia, aș fi cerut o parohie în acel
oraș, care mi s-a părut evlavios,delicat, discret, și ieftin, în ciuda a ceea ce crede vulgul despre el. Și
i-aș fi aproape. Dar, .... tot așa, n-a fost să fie.

67.CIVITAVECCHIA, BELLA CITTÀ D' INCANTO

În 1987 s-a eliberat parohia San Pio X, în oraș. Între timp, îl invitasem destul de des pe Gigi
la Civitavecchia cât să-l cunoască episcopul Grillo și să-l aprecieze. Deci, când s-a pus problema, în
septembrie, 1987, să ne dea parohia la amândoi, el lăsând Roma, unde invidia preotului crescuse
cam mult, Grillo ne poftește în birou și ne spune scurt:
-Iată, vă dau pe mână această parohie, mergeți și o vizitați; să știți că este construită de un
refugiat, Monseniorul Duca Simeone, fugit din Zara (eeei, zic, e compatriot al lui Rocconi; dar
 275

când i-am povestit bunului Martino, a strâmbat din nas: ”nu am relații cu Duca, nu-mi place de el și
nu vă spun de ce”); în ea a adăpostit refugiați din Istria la vremea ei, acum iată, intră din nou în
mâna unor refugiați, veniți din aceleași locuri, .... Poate vă veți ocupa și voi de refugiații care tot
sosesc de pretutindeni...
Îl admiram până la venerație pe Grillo, în timp ce spunea acestea. Parcă îmi ghicea
gândurile. Iar el, uitându-se la Gigi, zice:
-Tu vei fi paroh, iar Lino va fi vicele tău supus. Sper că te va asculta așa cum trebuie.
Mda, frumos.
Eu eram atât de fericit că primisem, în sfârșit, un loc în Biserica vizibilă și că viața mă re-
unea cu Gigi, după atâta amar de despărțire forțată, încât nu m-a lovit subtila jignire a episcopului
de a alege ca paroh pe prietenul meu, pe care nu-l cunoștea, căci îl văzuse de două trei ori; și a mă
declara ”viceparoh” pe mine, care slujisem în Dioceză doi ani și mai mult, plin de succese și de
admirație, (ba poate și de ceva ură și critici) și pe care îl invitase să ”trezească Domul din somn!”
Eram declarat ”un supus”care trebuia să-l asculte pe colegul lui, devenit superior. Logica lui Grillo
nu era departe de lipsa de logică a tuturor celorlalți și așa a cam rămas până la sfârșit. Cu diferența
că nu era malignă, iar omul n-a ținut întru totul seama de învinuirile, pârele, calomniile pe care i le
șopteau doi - trei preoți, răutăți de care mi-am dat seama mulți ani mai târziu.M-a ținut în
permanentă umbră, pe de o parte, dar mi-a dat libertate de mișcare, pe de altă parte.
M-a impresionat negativ, până peste poate, faptul că nu ne-a cerut nici o diplomă, nici un
atestat al pregătirii, experienței, vieții noastre. Deci, era adevărat, merge totul pe recomandare de
sus și pe simpatie. Poți să nu ai nici două clase primare. Am primit ”jurisdicția” a doua zi. Care
examen ? Care ”practică”? De la Augsburg la Roma treci de la un capriciu la altul. Neștiind ce am
studiat și neinteresându-l, nu avea motiv să mi dea un liceu serios pe mână sau un post la Institutul
lui teologic abia deschis, la care invita tot felul de improvizați.Asta era lumea culturii și dreptății la
un pas de Sfântul Scaun ?
De-a lungul vremii, Grillo a avut câteva mișcări specifice.
S-a exprimat:
-Când Lino vorbește, eu tremur.
-Comunismul are și părți bune.
Dar când primarul comunist s-a plâns chiar în ziar, dar și lui personal de ieșirile mele
anticomuniste și de patima cu care povesteam grozăviile din închisori și din gulag, Grillo a răspuns
tot în ziar: ”dacă Ceaușescu nu i-a închis gura, cum aș putea să i-o închid eu ?”
În ce privește alegerea făcută între Gigi și mine, dincolo de logica inexistentă care mă
scârbea, și care amintea de cele petrecute la examenul de la Augsburg, eu am fost fericit din multe
 276

puncte de vedere: Gigi nu era umilit, îl vedeam oarecum realizat, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă
era ”supusul meu”. Umilit ? Da, ar fi fost, căci toate mizeriile și lăturile cu care mă înoroiau unii
preoți, unii ”creștini maturi”, adică farisei sublimați, ar fi căzut și asupra lui, ca viceparoh. Pe de
altă parte, el fusese deja vice la Roma și suportase eroic capriciile și cenzurile a doi preoți nu prea
răi, dar ținuți din scurt de oculta mondială, vorba vine....Așa că, în cazul lui, a fost vorba de o justă
promovare, lucru rar în Biserică. El, ca paroh, a ținut biserica plină, căci nici mirii, nici părinții
copiilor de botezat sau de miruit nu fugeau în alte parohii, ci rămâneau aci. El slujea Missa
principală, unde rar mă vedea cine nu mă suferea. Pe neo- catehumenali a reușit să-i păcălească
mulți ani. Mărturia lui de viață și de cunoaștere a fost mereu profundă și continuă, dar el lua
smântâna de pe lapte, înainte de a-l vinde, cum face și acum. De aceea, nu ajungea să-i enerveze la
culme, ca mine, pe farisei și pe fanaticii politici. Când el a fost transferat, în 1998, în altă parohie
mult mai mare și mai bogată, eu am rămas cam singur aici. Ei, bine, biserica s-a golit de parohieni.
Mai toți mă disprețuiau, până la ură și mă urăsc și acum.
Ce să zic ? La Civitavecchia s-a întors macazul vieții mele bisericești. Eu am rămas în
umbră cu totul și înadins, ca să nu sfârșesc ca aiurea. Gigi slujea Missele principale, nunțile,
botezurile, hramul, primele împărtășanii,.... tot ce făcea parte din ritualul unei parohii.
Eu veneam pe deasupra, doar la Missele marginale, cu concertele, conferințele, invectivele,
fanteziile mele, căutate de lumea din afara parohiei. Cred că de aci ieșea ura unor parohi.
Dar nici lumea nu m-a apreciat. Nu mă refer la nucleul de persoane înțelepte, culte,cinstite care
umpleau biserica, venind din alte părți să mă urmărească; dar opinia publică a fost opusul celei din
misiunile mele anterioare.Probabil că asta mi-a salvat stabilitatea în Dioceză și-n parohie, din 1985
în 2013. Ceea ce poate părea un succes.
Am fost mulțumit, bucuros, uneori satisfăcut, dar fericit niciodată, la Civitavecchia.
Simțeam că Domnul mi-a luat ceva din ce aveam, mi-a închis o poartă, mi-a ofuscat un drum. Nu
mai ajungeam la suflete, decât la câteva. Între comuniștii ignoranți și grupurile de rugăciune
inexistentă, cum le numea Celimanna și care nu mă suportau nici ca om,nici ca preot, nici ca
predicator, nici ca om de cultură și artă, cei din afara acestor categorii, credincioșii ”normali” mă
apreciau, chiar iubeau și căutau, dar nu erau o masă. Din 1987 până azi, eu am golit o biserică, dacă
am slujit mai mult în ea, nu am umplut-o ca până atunci, decât o singură dată, în două luni, la
Tarquinia Lido, în 2019. Elevii m-au criticat, afară de câțiva, nu m-au adorat ca cei de la liceul
tehnic din Ciociaria. Credincioșii murmurau la slujbe, predica era mereu prea lungă pentru ei, iar în
multe cazuri se sculau zgomotos, în chip de protest și părăseau biserica. Ba mă mai și ocărau până
ieșeau afară. Ba m-au mai și pârât la episcop. Iar Grillo, înțelegător, mai le zicea lor, mai îmi zicea
și mie, o mai lăsa moartă, sau mă amenința. Dar, ca orice om de bun simț, se oprea înainte de a
 277

termina fraza, căci își dădea seama că acuzațiile nu existau. Sau erau ridicole. Sau jalnice. Sau de
pură nebunie.
E drept că și parohia era marginală, domul nu-mi mai era disponibil decât la frumoasele
liturghii bizantine, în care i-am dat mereu rolul episcopului să facă pe Despota pentru o oră. Dar
este și mai drept că orașul în sine nu m-a acceptat. Când mă chema Gigi să-l înlocuiesc în noua lui
parohie centrală, numită Gedila, jumătate din lumea care o umplea murmura, tropăia sau ieșea afară
protestând, chiar din timpul predicii. Jumătate mă aprecia, dar vocea celor ce te iubesc nu este
ascultată. Ajunge urletul unei singure exaltate, ca să te strice la ceafă cu ”conducătorii”.
Se punea întrebarea: mă schimbasem eu ? Spuneam prostii? Nu mai eram cel din Puglia sau
din Roma ? Am memoria bună, dar și înregistrările demonstrează că eram mult mai cuminte în
acești ultimi ani, în parohie. Dacă aș fi predicat ca în anii-70 în Puglia, probabil făceau insurecție
armată. În realitate eu spuneam, cum spun și acum, lucruri banale, expuse inedit, iar ei nu acceptau
”noutatea” veche, nici ironia, nici calamburul, fără de care nu există apostolat. Moraliștii cu care mă
aseamăn, de la Pascal la Gracian, de la La Bruyere la Chamfort, de la Friedrich Nietzsche la
Oscar Wilde probabil ar fi fost puși pe rug. Oricum, dincolo de această diferență umană, crește în
mine convingerea că și Domnul a lucrat în acest sens: mi-a dat succesul în primii 10 ani, ca să mă
încurajeze, și mi-a dat amărăciunea acestor ani, ca să mă ispitească.Deo Gratias.Mai ales că nu mă
pot plânge. În vizitele mele la prietenii din sud , din Roma, din Nord sau din Germania, chiar și prin
capele private, entuziasmul lor nu se schimbase. Numai la Civitavechia nu era entuziasm, dar mulți
amici îmi spun că nedreptățesc acest oraș. Au demonstrat cât erau de legați de noi, prin cele 3000 de
semnături în favoarea basilicii lui Gigi din Port, ca și eleganței cu care veneau de la depărtări, chiar
dacă nu în masă, să-mi urmărească slujbele și concertele, conferințele științifice ale lui Gigi, serile
de astronomie, și, de ce nu, dispariția ziarelor din chioșcuri când apărea câte un articol de-al meu în
polemică cu marii farseori ai politicii lumești.
Era adevărat. Dar nu simțeam fiorul iubirii până la delir din alte lumi...poate de aceea mi s-a
părut că-mi ratez viața și apostolatul.
Cu toate aceste lumini și umbre, eu nu aș fi părăsit niciodată din proprie inițiativă parohia
sau orașul. Mă căznisem să evit orice exces care să dea la ochi și să provoace geloziile din alte părți.
Dar aici, aceste gelozii au fost ascunse, au devenit evidente numai după ce totul s-a sfârșit.
Nemernici de popi invidioși au avut nevoie de un nemernic șef, ca să arunce masca. Altminteri, aș fi
continuat misiunea aici, până după moarte. Dar am fost gonit. Gonit cum nu se mai întâmplase în
istoria Bisericii de pe vremea iconoclaștilor. A ciel sereno.Din senin. Voi povesti.

68.ȘI ATUNCI, ÎN CE CONSTĂ MACAZUL ?

 278

Târziu, foarte târziu am înțeles ceea ce aminteam mai nainte: pe fundamentul acestei
atmosfere fără furtuni și inundații, Domnul Dumnezeu mi-a dat șansa unică de a rezolva situații de
nerezolvat ale unor persoane sau chiar instituții, pe care nimeni altul n-ar fi vrut, n-ar fi știut și n-ar
fi putut să le rezolve.
Citez din memorie unele din ele:
-am dat jos comunismul din primăria din Tolfa și poate și din Civitavecchia.
-am rezolvat situația limită a unor refugiați de mare clasă, care, fără ajutorul meu și al lui
Gigi, ar fi avut nevoie de un miracol, ca să-și salveze viața lor sufletească și profesională
-am reorganizat din 0 o Dioceză greco catolică în România eliberată, din 1990 în 1998, care
a dat impuls și altora, pe baza indicațiilor mele.
-am umplut România eliberată de ordine de maici italiene care au deschis acolo casele lor,
focare de caritate, de cultură, de sănătate și de spiritualitate
-am adus cel puțin 100 de băieți și 100 de fete din România, cu propria-mi mașină, cu
influența mea la consulate și bani din buzunar, iar cei mai mulți din aceștia și-au realizat viața de
lucru, de studiu, de familie, dar mai ales viața religioasă, în Occidentul numit Italia, Franța,
Germania sau America, datorită lucrării mele.
-am organizat Slujbele și slujirea Sfintelor Taine pentru românii ortodocși și catolici, veniți
în Italia după 1990, umplând de botezați și cununați emigrația românească, până când șefii
ortodocși le-au cerut sub amenințarea de afurisanie despărțirea de mine. Ca să nu-i las pe mâinile
năimiților, am dat parohia românească deja organizată pe mâna uni tânăr ortodox pur, nepotul
părintelui Nicodim, ca să le servească slujbe ”valabile ” și să nu ținem oamenii în îndoială
metafizică. Să plătească în fața Tronului Ceresc cei ce fac aceasta.
-Am salvat viața fizică unei verișoare a lui Gigi care nu putea avea dreptul la transplant de
ficat decât dacă era integrată în sistemul sanitar italian. Și, deși soție de preot ortodox român, cu
vrăjile mele specifice, în a inventa documente valabile, am transformat-o în maică stariță catolică,
desigur, căsătorită cu un preot, ”că așa e la noi” și a fost imediat suită pe lista de drepturi și apoi pe
patul de operație. Și a trăit mulți ani cu titlul de stariță și cu ficat proasăpăt, fără de care se ducea
demult în alte lumi, ca simplă soție de preot.
Și multe alte destine am salvat !
Mare lucru e să ai câteva ștampile valabile pe mână, cu care din conte de Bazargic poți
deveni mare duce de Luxemburg ! Și așa am făcut, spre salvarea multora. Și nimeni nu a știut, vă
jur. E prima oară când cineva le știe, după ce citește cartea aceasta. Spun asta ca nimeni să nu-și
închipuie că aruncarea mea afară pe trotuar este o pedeapsă pentru fanteziile mele. Dimpotrivă. Dar
și Domnul a știut să mă ție la secret, căci voia ca, prin mine și prin Gigi, să se împlinească aceste
 279

minunății. Gigi a rămas mereu în umbră, în această activitate, căci nu s-a simțit niciodată în stare să
semneze în alb, să inventeze semnături, să dea ștampilele unuia ca fiind ale altuia... să ducă 14
persoane peste frontiere, în autobuz de 9 persoane, să ceară unui episcop să-l facă Părinte fundator
de Congregație și unui patriarh să-i citească asupră-i rugăciune de consacrare arhierească și să-l
ungă cu sfântul mir cum se ung regii, patriarhii, papii și... visele lor. Toate acestea și mai mult decât
acestea am făcut, iar Iisus Cristos mi-a fost totdeauna alături cu Covorul Harului Său, prin care El,
Însuși, de fiecare dată, a rușinat pe aroganți și puternici.
A propos de rușinare. Nu se putea să lipsească din această prodigioasă activitate de
subminare a formalismului birocratic, ucigător de destine, și aspectul ridiculizării celor aroganți.
Prin gesturi spontane și aranjamente fortuite, create înadins de Dumnezeu, am arătat deja
cum am rușinat pe Prelații Romani, dușmani ai slujirii mele, chiar la înmormântarea Părintelui
nostru sufletesc, Aloisie Tăutu; și, încă odată, aceeași rușinare a nemților, dușmani ai slujirii mele
bizantine, la slujbele Marilor Despotes orientali, care i-au pus pe toți, în Germania în fața faptului
împlinit. Dar episoadele ce urmează le-am inventat împreună: Dumnezeu, dând protagoniștilor
reaua idee de a face anumite gesturi: și mie ocazia și inspirația de a-i da de rușine.
Iată-le povestite, în capitolul următor.

69. IORGA, ANDREOTTI, PICCOLOMINI, SCALFARO.

Da, chiar așa este. Datorită acestor patru nume faimoase, Dumnezeu mi-a dat satisfacția să
rușinez mândria, aroganța și prostia dușmanilor sufletelor noastre.
Pe nepoata lui Nicolae Iorga, parcă Bianca Valota, am înfruntat-o la Roma lângă Columnă,
unde românii făceau mare manifestație de bucurie pentru căderea lui Ceaușescu. Era pe 23-24
decembrie 1989. Eu cu Gigi eram singurii preoți și toți se așteptau la noi la rugăciuni de mulțumire,
la binecuvântări și încurajeri, ceea ce am și făcut. A venit și șeful italian al Partidului Comunist, D-
Alema, să ne felicite și deși nu era cazul, căci tocmai de comunism suferisem cu toții, iar dumnealui
s-a pupat personal cu toți tiranii care ne-au chinuit, nimeni nu l-a huiduit. Spre a face onoare și
plăcere românilor, un grup de italieni de dreapta au adus pe un prapure chipul lui Corneliu
Codreanu.Dacă era un grup de români care să se bucure mai mult de căderea comunismului, acela
trebuia să fie al legionarilor, care, sub comunism au suferit cel mai mult. Dar madam, nepoata lui
Iorga a început să țipe: ”să-l dea jos pe criminalul, nu ne face onoare, să vie ăștia aici cu
Codreanu”. Italienii nu înțelegeau toată zarva aceasta. Am încercat eu s-o liniștesc, că nu era cazul,
că acum toți românii sunt egali, că să ne bucurăm, că nu putem jigni pe prietenii italieni, că nu e
ușor de explicat tragedia ei de familie. Nimic. Ea striga într-una. Căzuse Ceaușescu și ea urla: jos
Codreanu !
 280

Atunci am înălțat și eu glasul zicând, ironic, în italiană, ca să înțeleagă toată mulțimea:

-Signora, ce strigați așa ? Sunteți cumva nepoata lui Iorga ?
-Da, și mă și laud.
-Aaa, zic. Dar parcă știam că a fost Iorga care a ucis pe Codreanu, nu Codreanu pe Iorga,
căci Codreanu fusese deja omorât.
-Che c'entra, și-a adus aminte stimabila că era în Italia... dar a tăcut și a dispărut.
Mizerabila! Și acum îi zic, dar nu pentru asta, ci pentru că a colaborat suficient cu ucigașii
României, după cum se zvonea.Și după cum am citit în dosare.

ANDREOTTI
Dacă am avut totdeauna o simpatie, chiar manifestă, pentru Giulio Andreotti, ca democrat
creștin, ca om de cultură, de spirit și de diplomație, ieșirile lui de după căderea șandramalei
comuniste m-au supărat și l-am disprețuit total de atunci, disprețul meu fiind contemporan cu
acuzațiile aduse lui oficial de a fi omul Mafiei, omul uciderilor organizate, omul sinistru, etc.... care
pot fi false și neprobate.
Fiind invitat la Civitavecchia să-și prezinte o carte, am decis să mă răzbun. Și merg în sala
comunală, alături de episcop și de toți notabilii, -ne închipuim ce sărbătoare, ce onoruri, ce laude, ce
înălțimi s-a exprimat acolo-. Ei făceau sărbătoare, eu voiam să joc o festă. Și după câteva
intervenții, toate laudative la adresa cărții și a personajului, mă scol și eu și încep:
-Acum câțiva ani ați făcut niște afirmațiii foarte interesante pe care nici eu nici mulți nu le-
au înțeles. Ce ați vrut să spuneți când ați zis:
1. Dacă nu cădea zidul Berlinului, eu eram și azi Președinte de Consiliu.
Și a doua:
2. Iubesc așa de mult Germania că prefer să văd două.
Adică v-ar fi plăcut să nu cadă zidul, și noi fugarii să fim veșnic în exil, iar cei din lagăr,
veșnic sclavi sovieticilor, doar ca Dv. să fiți în continuare Premier ? Iar poporul german trebuia să
stea despărțit o veșnicie,... copii de părinți... și să tot fie omorâți la zid ? ?
S-a făcut o tăcere de moarte în marea sală a Primăriei, iar bietul Andreotti, care a avut
totdeauna o vervă nestăpânită și o prezență de spirit scânteietoare, s-a speriat, s-a întimidat, s-a
zăpăcit și a mormăit un răspuns din care nimeni nu a priceput nimic, cu jumătate de gură, în fine nu
a știut cum să termine mai repede și să dispară; nu s-a mai făcut nici o manifestație după, nu știu
dacă fusese pregătită și o gustare, nimic. Dar și episcopul Grillo a plecat fără să mă salute.
M-am simțit în largul meu pentru o săptămână.
 281

Răzbunasem onoarea a milioane de victime nevinovate, călcată în picioare de cinicul

Andreotti.
Aceasta nu înseamnă că nu țin în oarecare cinste cărțile lui despre cei pe care i-a cunoscut,
papi, politicieni, artiști, etc....căci avea diagnostice și definiții destul de exacte.

PAPA PICCOLOMINI.
Și, hai să trecem la alt șmecher.
Nu știu cum am ajuns odată la sărbătorirea Papei Pius II Piccolomini în via della
Conciliazione, unde nepoții și nobila familie organizează, parcă, anual ceva în cinstea acestui papă,
modern la vremea lui și lăudător al lui Ștefan cel Mare al Moldovei, cu o operă umanistă de primă
mână. Șmecherul de Papă merita din plin sărbătoarea, textele lui sunt de referință pentru limba și
gândirea italiană clasică.
Mi s-a părut cam arogantă madama nepoată a ironicului Papă, își dădea prea multă
importanță, privea cam de sus pe cine vroia ea, nu pe mine, pe mine nu mă vedea și nu mă interesa.
Dar am decis să mă răzbun.
Am surprins-o cu paharul în mână în mijlocul multor altor persoane de vază. Voiam să rîd
de ea, dar nu în privat, ci cât mai spectaculos. Întrucât se vorbise despre evlavia Papei, despre opera
sa în favoarea Bisericii și a bunelor moravuri, iată că mă apropii și o întreb cu glas mare:
-Sunteți nepoată directă a Papei Pius al II lea ?
-Da, desigur, directă, îmi spuse ea cu un zâmbet înțepat.
-Atunci probabil că știți precis dacă este autentică o frază pe care Papa ar fi spus-o public,
tot așa într-o adunare nobilă ca aceasta...
-Care frază?
-”Dacă îndrăzniți să mă considerați cast și virtuos, mă jigniți profund” !
-Ei, și dumneata ! O fi spus-o, nu știu, nu e important.
Dacă era inteligentă, ar fi ripostat: ”e falsă, nu e autentică, unchiul a fost feciorul din
Orleans”...
Ajungea cel puțin în ziare, dar așa....s-a făcut de baftă.
Sigur, i-am stricat dispoziția. Le-a fost mai greu la toți să laude minunile de evlavie ale
sfântului părinte. Asta am și vrut.
Și acum s-o spun pe a mea:
Papii desfrânați au fost cei mai buni papi. În vremea lor Biserica însemna liberté egalité
fraternité. Făceau de toate, dar te lăsau să fii sfânt sau păcătos în libertate și au umplut lumea de
frumuseți ale arhitecturii, sculpturii, picturii, muzicii și... iubirii. Și-au pus amantele pe chipurile
 282

sfintelor statui din suprema basilică, încât Eminențele lor și azi pot să le mângâie popoiașele în
pauzele meditative ale Missei.
Papii asceți și sfinți au lăsat numai ruguri și blesteme, afurisanii, inchiziție, fanatism și
teroare. Mersi de sfințenie.
Papii moderni nu mai fac nimic: nici păcate, nici virtuți, nici artă, nici cruciade. Dar sunt
cunoscuți în toate galaxiile și, fiind știuți ca șefi ai Bisericii lui Cristos, tocmai pentru aceasta,
obligă pe toți, dușmani sau prieteni, să țină seama de Cristos. Stranie diplomație apostolică a lui
Dumnezeu, Însuși !

PREȘEDINTELE SCALFARO și PRIMARUL TIDEI

Ultima oară când ne-am văzut cu Scalfaro, eu și Gigi, a fost un moment frumos, de neuitat și
luminos, atingând cu o lovitură de floretă lumea arogantă care mă disprețuia.
A fost invitat de primarul Pietro Tidei 29 la Civitavecchia în anul 2000, ca să i se ofere
cetățenia onorară a orașului. Nu puteam lipsi. Prea ne fusese apropiat în primii ani de după fugă, în
luptele noastre seculare cu stihiile vieții democrate și bisericești, ca să nu îi simțim lipsa după atâția
ani de mărimi, între Viminale și Quirinale.
Mergem întâi să salutăm pe fiica lui, Mariana, care stătea discret într-un palc al teatrului.
După care ne apropiem tiptil de grupul numeros în care Scalfaro, care venise deja cu diferite
mărimi din Roma, era în compania primarului și a tuturor notabilităților din oraș provincie, regiune,
etc. Subliniez că majoritatea dintre aceștia, fiind de stânga și din gașca primarului, mă cunoșteau și
le eram profund antipatic, dar numai politic vorbind, căci, spre deosebire de colegii mei preoți, mă
apreciau din celelalte puncte de vedere.Eram totuși un disprețuit, mai ales după ultimele polemici
din ziare, în care și eu l-am atacat pe Tidei tare de tot, dar nici el nu s-a lăsat. Acum, ex sau post
comunistul invita pe ex sau post democrat creștinul -care se simpatizau probabil reciproc, dacă
citim amintirile lui Tidei tipărite ca omagiu după moartea bunului Oscar-. Și, în clima de amestec de
cărți de joc de după 1990, stăteau bine împreună, chiar și în parlament.
Mă bag oarecum forțat în cercul din jurul lui Scalfaro și strig:
-Presidente, presidente, ben venuto !
Scalfaro nu știa de unde venea vocea. Se uită la mine lung. Gigi apăruse și el. Puteam să am
prezența de spirit să –i dau timp să ne recunoască el, să ne strige pe nume, ca altădată: Lino,
Giorgio! Victoria mea asupra dușmanului ar fi fost totală. Dar nici așa n-a fost mai puțin !Strig:
-Eu sunt Lino. Sunt împreună cu Giorgio! Suntem cei doi preoți ai Armatei Blu de Fatima!
Uimit și fericit strigă și el:

29
Pietro Tidei, născut la Allumiere, 14 septembrie 1946 este un politician italian comunist și post comunist. Fost deputat și primar al orașului Civitavecchia, din 1994 până în 2000, și din nou din
2012 până în 2013, din 25 iunie 2018 este primar al orașului Santa Marinella.
 283

-Lino, Giorgio, ce surpriză, voi aici, nu mai știam nimic de voi!

Și ne îmbrățișem cu foc, ca-n vremurile buune.
Toată protipendada care ne disprețuise profund se uita uimită, umilită, îngrozită, fericită. Și-
au prefăcut fețele, artistic, cum se face, ca să scapi de ridicol și s-au repezit cu toții pe rând să dea
mâna cu noi, să ne felicite, să ne întrebe de sănătate. Ne-am întreținut cât era de bun simț să ne
întreținem și ne-am retras ”modești și discreți” la locurile noastre.
Tidei era înebunit. Nu era și nu este un om rău sau lipsit de maniere. Comunist o fi fost, dar
all-italiana, elegant, manierat și mai ales pasional, coleric.
La prima întâlnire cu Gigi, s-a dus la el aproape să se lamenteze:
-Eu nu știu ce să mai cred de acest Lino, amicul dumitale. Pe de o parte mi se urcă în cap și
ne înjură pe toți cum poate, pe de alta se pupă cu prietenul meu cel mai bun și se cunoaște cu el de
când lumea. Cum e asta ? De unde îl știți? De la Quirinale ? De la Viminale ?
-Nu, de la Montecitorio, stimabile.
(Adică de când minte nu se ține).
Mort de rîs, Gigi îi povestește tot și tot rîzând îmi povestește și mie reacția lui Tidei de câte
ori ne amintim de el. Știe prea bine că eu am făcut asta, cu totul dinadins, dar ca să se nimerească
așa bine, tot mâna Domnului a fost, ca să-mi repare onoarea știrbită de bârfe de prost gust.
Am rămas prieteni cu Pietro Tidei. El a apărat cu dinții basilica din port a lui Gigi contra
episcopului dușman și delincvent care i-a distrus-o cu târnăcoapele, și chiar și pe mine m-a apărat,
când acelaș nemernic mi-a ocupat parohia în lipsa mea, în acea noapte de oroare de 9 și 10 august
2013, așa cum voi povesti. N-a reușit, că nu te pui cu Concordatul, iar ei, de deștepți comuniști ce
au fost, n-au fost în stare să-l desființeze.

70. FALSA PROCLAMARE A LUI MESIA

Și iată că într-o zi, în primăvara lui 1986, pe când slujeam Missa solemnis în Dom, o femeie
se ridică din bancă, în picioare, și începe să spună: ”iată, Mesia s-a coborât în mijlocul nostru, acest
preot nu este Lino, ci Mesia în persoană, alesul Domnului”.
Nu știu dacă o făcea din admirație, sau din nebunie, dar se scula chiar cu două clipe înainte
sau după Consacrare, adică în momentul suprem al Slujbei și spunea aceste cuvinte. Era ca un făcut.
Odată, în catedrală au încercat s-o dea afară. Nu mai aveau motiv, căci după ce rostea fraza, se
așeza liniștită la locul ei. Devenise un scandal pentru mulți. Unii insinuau că eram eu care o
puneam. Eu încercam să vorbesc cu ea, uneori, mă duceam la ea după slujbă, o rugam frumos să nu
mai repete acest gest.. În general, nu-mi răspundea, dar, nu odată a zis: ”ceea ce spun este adevărat,
mi se cere de Sus să proclam aceasta, nu am ce face”.
 284

Altădată:
-”De ce să te ascunzi ? Dacă ai venit din nou pe pământ, arată-te lumii.
Eram deci, Iisus Cristos în incognito.
N-aveam cum protesta, căci se așeza liniștită și tăcea mâlc. Mă urmărea la toate slujbele, nu
totdeauna se ridica, ci tocmai când ți-era lumea mai dragă...
Toată lumea spunea că nu era sănătoasă, chiar și fetele ei, eleve de-ale mele la liceu. Se
rușinau cu ea, lumea era jenată, dar cine mă iubea, se complăcea: ”tot e mai bine decât să spună că
ești hoț sau curvar, sau mai rău, ca anumiți colegi de-ai matale....
Heee, colegii... Căci aceasta era adevărata problemă.Cum mă temeam de urzelile confraților,
vedeam ieșirea acesteia ca un pericol.
Totuși, și de data asta, Episcopul Grillo s-a arătat înțelept: rîdea ironic.
Într-o zi, a dispărut. Nu știu dacă au dus-o la vreun azil. Dar acum, parcă am remușcări.
Ființa asta mă iubea, mă aprecia, mă adora. Câte ființe ai, în această lume, capabile de aceste
sentimente sublime, dincolo de realitatea ta autentică? Culmea era că repeta un cuvânt care a fost
scris și în ziare, în ”cazul Ruffano”, pe care ea, desigur nu l-a citit. Acum, la 70 de ani, știu
adevărul: ea avea daruri speciale, oricum. Și a văzut, datorită lor, chemarea mea de mic Mesia, care
se desfășura sub ochii ei și începuse exact în anii aceia, 1985, -86, durând ea până azi. Salvam
situații limită, salvam persoane, pentru care existența mea era sine qua non. Și... o exprima cum
putea și ea, poate chiar împinsă de diavol, care, din meserie, pune omul pe muche de cuțit.
A pățit-o și adevăratul Mesia, când strigau după el demonizații. Și degeaba îi reducea El la
tăcere, căci scandalul era deja făcut.
Dar femeia aceasta nu era demonizată, să fim serioși. Era doar împinsă, și deloc periculoasă.
Demonii, când au reușit să-mi facă rău, nu au împins femei simple sau muritori de rând, ci mari
Prelați, mari Șefi, mari Încrezuți, plini de cruci evlavioase și cu faţă răstignită, cu închinăciuni
plecate, până la brâu şi mai jos, ce nu le făceau nici sfântul Petre, nici Însuşi Domnul Hristos!..30

71.GEORGETA GIORNOIU ȘI IUBIREA ÎN SENS UNIC.

După 1990, primul an după eliberarea din robie a Lagărului socialist, multe s-au mai adăugat
și la viața și aventurile noastre. Ba chiar și personaje, cu totul originale.
Georgeta Giornoiu din Vâlcea, care, cred că se îndrăgostise de mine de la două conferințe
ale mele la liceul din Rîmnicul abia eliberat, vine în Italia să mă caute; vine la slujbă în parohie, îmi
spune că mă apreciază, mă iubește, mă adoră și....mă roagă să mă însor cu ea.

30
B.P. Hașdeu.
 285

Îi explic... ce să-i explic? Că eram mai bătrân ca ea? Eu de 45 de ani, ea de 19? Că nu se

cade ? Că nu se poate ? Așa ceva nu încăpea în logica mesajului meu. Nu ziceam eu, mereu, că
aceste nu-uri nu au sens și că nu există ? Ea îmi arăta iubirea, care depășea orice orizont, orice
regulă, orice vârstă. Să-i spun că eu nu o iubesc, decât ca pe o copilă ? Adică să o rănesc ? Nici o
piesă de teatru nu a rezolvat această dilemă, și nici chiar Biblia.
Într-o zi, s-a hotărât: a cerut audiență la Episcopul Grillo și i-a cerut fără ocolișuri să mă
dezlege, ca să mă însor cu ea. Episcopul a înțeles că nu era întreagă, deși îndrăgostită de mine, și a
devenit avocatul meu pe lângă ea. S-o convingă, cu logica, să se resemneze. A durat și asta vreun
an. S-a dus în America unde s-a îngrășat peste poate, probabil cu medicamente....
Ce frumusețe era, când a început această dramă ! Ce fată deșteaptă ! Poetă, premiantă,
sclipitoare la studii, capabilă să mute munții din loc.
Am hotărât să tai orice legătură, să nu-i răspund la sutele de ilustrate cu inimi și simboluri,
am șters-o de pe facebook....Numai ca să nu-i alimentez boala numită iubire. În fața unei asemenea
ființe nu ai voie să explici și să repeți nici măcar cutremurătorul adevăr că iubirea adevărată, care de
fapt era aceea pe care o simțea ea, este numai în sens unic. Fără excepție.Celălalt nu simte și gata.
Simte pentru alta sau altul. Care la rândul lui nu simte reciproc, ci toți merg tot înainte, spre o
himeră fără sfârșit, pe care numai resemnarea sau consacrarea la Dumnezeu o poate estompa.
A reproșa cuiva că iubește este o crimă. A reproșa însă și celui ce nu răspunde acestei iubiri
că ar fi ingrat sau nesimțitor este o greșală, un păcat chiar, care se perpetuează în romanțe și
tangouri.Dar nu au dreptate.Deloc.Nu simte și gata.Nu are instinctul, patima, atracția, magnetul,
chiamă-l cum vrei. Se poate sili, forța, minți, înșela, dar tot contra naturii se mișcă.
S-ar putea ca iubirea să fie unul din blestemele păcatului strămoșesc, un blestem plăcut,
minunat, pe care toți și-l doresc. El depășește orice jurământ, orice act de voință, orice lege, orice
pericol. Dar lumea nu a înțeles aceasta, și cu atât mai puțin oamenii Bisericii, până azi.
Semnul că nu au înțeles este că acceptă idea căsătoriei din dragoste.Nu există așa ceva, căci
dragostea dacă există, funcționează doar în sens unic. Unul iubește, celălalt acceptă, simte caritate,
milă, interes, simpatie, atât. Cristos, Noul Testament, Înțelepciunea eternă știu aceasta, de aceea nu
leagă căsătoria de dragoste, în sensul acestei iubiri fără de care, cum zice romanța, ”totul e mort pe
pământ”.
Mă doare sufletul și acum pentru Georgeta.Ca și pentru toate ființele care m-au iubit astfel
și nu au avut de la mine exact ceea ce și-au dorit. Cum era și normal să fie.

72.CONTINUI LISTA FAPTELOR SPECIFICE

CERUTE DE IMPERATIVUL CATEGORIC.
 286

Cele mai frumoase gesturi ale episcopului Grillo față de mine au fost trei:
1: să-mi încredințeze mica mânăstire Sant-Agostino de la Pantano, ca s-o ofer Bisericii
Catolice Române eliberate, ca aceasta să aibă un pied a terre a Roma și s-o umple de călugări sau
de seminariști;
2: să-mi dea toată libertatea, plus documentele necesare spre ajuta Biserica din România
eliberată;
iar 3: la sfârșit să ne ceară, lui Gigi și mie, să-i facem o carte despre magisterul lui episcopal,
pe care eu am conceput-o ca un dicționar teologic și pastoral, în timp ce Gigi mi-a strâns materialul.
A fost publicat cu destul succes.
În această carte n-am vrut nici să fiu, nici să par lingău. Așa că, prezentându-l pe el ca
episcop și ca om, am fost chiar prea ironic și critic, în mod mai mult perfid decât subtil. S-au mirat
și ziariștii; iar la prezentarea cărții la Roma, în via della Conciliazione, într-o atmosferă foarte
elevată, unul l-a și întrebat:
-”Nu vi se pare că autorul cărții vă cam ia peste picior și deci, și-a zădărnicit cariera, dacă o
avea ?
Nu eram de față. Nu știu unde nimerisem. Mi s-a spus că Grillo a rîs și a zis numai atât :
-”Nimeni nu m-a înțeles, nici m-a descris mai corect și mai fidel ca acest preot, teolog
român”.
Mi-ajunge pentru o viață, să mă simt mândru și să-l ador.
De fapt, era un savant, scriitor, sociolog, istoric și om de duh. Lucrase în Secretariatul de
Stat și nu moștenise de acolo decât calitățile și nu defectele. Iar când spre sfârșit, Madonna, Maica
Domnului a cărei statuie i-a plâns în brațe, exact la Pantano, l-a obligat să devină mistic, el a
acceptat cu entuziasm și și-a pierdut cariera și fața între puternicii farisei ai acestei lumi. A murit în
România, culmea, în casa unor Maici a căror Fondatoare era tot o mistică, pe care unii o considerau
falsă și alții autentică. Eu nu mă pronunț, căci la Porțile Orientului totul este posibil și contrariul a
tot.
XXX
La Civitavecchia, oricum, n-am mai văzut entuziasmul de masă pe care-l surescitam în
misiuni, de aceea, poate mă înșel, cum că în acest oraș nu mi-a reușit apostolatul. Slujbele,
predicile, conferințele, articolele mele în ziar, cărțile, au enervat pe mulți, dar au și fost apreciate de
foarte mulți. Totul s-a rezumat la șușoteli, și într-un caz și în altul, iată de ce am putut rezista în
pace și onor atâția ani, în cea mai slabă parohie a orașului, care, însă, avea avantajul să fie dedicată
refugiaților, cel puțin ideal. În această materie am avut satisfacții supreme.Căci am fost chemat de
Domnul, alături de Gigi, să salvez destine care, fără noi, ar fi întârziat sau nu s-ar fi realizat deloc.
 287

Anii până azi, în 2021, au fost presărați numai cu fapte supreme de acest gen, săvârșite într-un hău
de gol și de pustiu, în ce privește apostolatul, care s-a tradus printr-o viață tihnită, odihnită, liberă și
bogată în imagini, nonșalantă și fără grija zilei de mâine. În care m-am bucurat din plin de libertatea
de după căderea Cortinei, de fericirea reîntoarcerii în casa strămoșească și de prezența fericită a lui
tăticu și a unchilor, a tuturor celor dragi,pierduți și regăsiți, cărora le-am îngrijit ultimele zile, până
la sfârșit.Dumnezeu să mă mai înțeleagă !
Să încep cu refugiații de geniu.
Am adăpostit refugiați din toate neamurile care s-au perindat, și asta de pe vremea când
stăteam cu Maicile oblate. Dar această misiune sfântă am continuat-o până azi, ca o chemare
imperativă și categorică. Vorba femeii care se scula la slujbele mele: Cineva de sus mă obligă, nu
pot face altfel.
Așa ne-am câștigat ca amici și frați sufletești trei mari personalități, toți fugari, toți în exil,
toți eroi, toți genii autentici: pe doctor Deliu Victor Matei, premiantul facultății din Cluj, care a
devenit unul din marii doctori urologi ai Italiei și ai Occidentului; pe comandantul de navă Toderiță
Tofoleanu, care a abandonat nava la Chioggia și l-am ținut ascuns de serviciile secrete ale ambelor
țări, până i-am asigurat plecarea în SUA, unde a devenit ceea ce și-a dorit, (iar acum ne îmbogățește
cu recunoștința lui); și, în 1991,pe violonistul albanez, Pasqualino Pavaci, devenit între timp
faimos și internațional; dar care, coborât de pe nava refugiaților albanezi, și-a exercitat vioara în
cămăruțele mele modeste din parohie.
Vulgul din parohie nu a apreciat nici șansa unică de a fi sfătuit de un minunat doctor, nici de
a se bucura de concertele de Bach , Mozart și Beethoven , scurte dar cuprinzătoare, pe care
Pasqualino le dădea în timpul Missei; dar cei puțini, aleși au făcut-o; drept pentru care mă declar
mulțumit.
Parohienii mei erau fanatici comuniști. Și, până la mine, nici un paroh nu le-a spus să nu
adore pe Lenin și pe Stalin chiar lângă crucifix, unde chipurile lor dușmane erau așezate cu cinste.
Și, nici când a căzut șandramanua comunistă, în 1989, n-au înțeles mare lucru. Căci trebuiau
să înțeleagă doar esențialul: nu poți fi prietenul celor mai mari dușmani ai omenirii și ai lui
Dumnezeu, oricare ar fi fost motivul, după care să vii să te împărtășești neglijent. Păcatul nu era
neapărat că votau comunist și iubeau pe Berlinguer. Ci pentru că contestau tragediile noastre, se
simțeau jigniți de fuga noastră, de amintirile mele și ale tuturor ”fugarilor”despre regim: Ori aceasta
a fost și rămâne de neiertat.
Dacă nu m-ar fi urât, cât să mă pârască la fiecare episcop pe care-l aveau în față, i-ași fi
putut scuza. Căci cardinalii și episcopii care se comportau chiar mai rău ca ei aveau și au o vină
supremă, nici nu se poate compara.
 288

Dar ei nu se mulțumeau cu șușoteli. Și când un episcop a trecut la fapte și m-a gonit în sfârșit din
Biserica vizibilă, ei au răsuflat ușurați. Acest episcop a fost Luigi Marrucci, nomina odiosa.

Dar, să mă întorc o clipă la vremurile episcopului Grillo și ale parohiei care m-a adăpostit.
Patru gesturi luminoase am reușit să fac, ca preot, în Dioceza de Civitavecchia, toate
paralele și semisecrete, neoficiale și într-un fel nepermise:
1.Rugăciunea in mondo vision din 28 ianuarie, 1989, în Piața Sfântul Petru, pentru căderea
sistemului comunist;
2.Întoarcerea în România eliberată și conlucrarea cu episcopul unit Ioan Ploscaru în
refacerea Diocezei de Lugoj, între 1990 și 1998;
3. Voiajele cu diferite ordine de maici și călugări, spre a deschide case în România și a se
umple de vocații; fete și băieți, pe care în multe cazuri i-am adus în Italia cu mașinile mele, conduse
de mine,(100 de fete și 100 de băieți, -1990-96), de care am mai vorbit;
și 4, ultimul gest, primirea și dăruirea de Sacramente la cel puțin 1000 de refugiați africani,
după 2011, care, toți, au devenit copiii mei.

73.PIAȚA SFÂNTU PETRU, 28 IANUARIE, 1989

UNDE CER RETRAGEREA URSS ȘI CĂDEREA ZIDULUI
Gestul meu din această Piață supremă mi se pare cea mai importantă și cea mai fructuoasă
faptă a vieții mele, după cea a Fugii.
Dacă există un merit pe pământ pentru această acțiune sacră, acesta este al bunului meu
prieten, patriot vijelios și fervent, Doru Braia.
Este el care a venit la mine după Crăciunul anului 1988, să-mi propună să organizăm,și la
Roma, o manifestație ”pentru România”, după ce el organizase și alte proteste prin capitalele
Europei, spre a sensibiliza guvernele și opinia publică față de imensele suferințe ale României
ocupate de Comunism și de marile nebunii ale clanului Ceaușescu. Împinși de el, eu și Gigi am dat
obolul nostru cât am putut: ei doi cu organizarea, cu umbletul, cu agitarea apelor stătute, cu
deranjarea birocraților ; eu cu realizarea textelor și cu sensibilizarea oamenilor, a ziariștilor, a
politicienilor, și mai ales a oamenilor Bisericii.
După lupte seculare care au durat cam trei săptămâni, iată truda noastră recompensată:
autoritățile competente italiene, primăria Romei, dau permisele necesare, ca totul să se desfășoare
în partea italiană a pieții, căci Vaticanului nici prin gând nu-i trecea să permită o manifestație
anticomunistă pe perimetrul său.Nu vreau să fiu rău, dar aici înțeleg pe Papă: s-ar fi creat un
 289

precedent și astfel Piața Sf. Petru s-ar fi transformat în altceva. Dar de fapt nu știau că manifestația
va fi totuși o rugăciune,nu un cumul de strigăte de protest politic.
Partidele ne-comuniste n-au trimis pe nimeni să-i reprezinte, să-și exprime solidaritatea cu
durerea sclaviei popoarelor din Est; afară de MSI, puteam să ne închipuim. A fost deja prea mult că
o cocoană democrat-creștină mi-a organizat un discurs în fața ambasadorilor, a unor membri de
guverne și elitelor, sub președinția Cardinalului Silvio Oddi în sala de la Residence Ripeta, pe 17
ianuarie.31 Oddi mă simpatiza deja de când primise scrisoarea cu acuzații de la Poletti și de când
prezidase la prezentarea cărții mele despre cele 24 de zile ale Fugii, cu un an înainte. În acea zi,
oamenii de guvern au auzit de la mine ce nu se mai auzise, și culmea, le-a plăcut și m-au felicitat cu
însuflețire. În cer voi ști dacă și ei au pus un deget la căderea șandramalei.
În piață am avut însă doar un democreștin, doi republicani, doi radicali, veniți la nivel
personal și nu oficial, și mulți misini, singurii care au avut totdeauna la inimă durerile sclavilor din
lagărul socialist.
Doru Braia a reușit să aducă operatori ai televiziunii germane, austriece, franceze și italiene,
precum și personalități ai exilului românesc. Dar nici ei nu s-au înghesuit, afară de Ion Rațiu,
Nicolae Bujin și alți câțiva, care m-au impresionat cu smerenia lor elegantă, cultă și curajoasă. Mi
s-a spus că mulți români urmăreau ascunși de după coloane, fie de-ai noștri fie securiști sau
turnători.
Eu și Gigi am contactat agențiile de presă și amici din exilul altor nații martire: lituani,
bulgari, unguri, polonezi, slovaci. Câțiva din toți. N-a fost mult popor: dar erau oameni aleși,
reprezentativi, fervenți și solidari.
Atmosfera fusese pregătită după modelul polonez: prin crearea unei cruci mari de lumânări
pe caldarâm, la care fiecare trecător să poată adăuga o altă lumânare. Iar pe o fâșie mare de stofă
textul în italiană: ”libera, Signore la Romania”.
Eu, în noaptea precedentă, am avut o adevărată inspirație. Mi-am zis: ”o simplă manifestație
politică în fața Catedralei lumii, numai pentru salvarea satelor românești și eliberarea Doinei
Cornea?32 Frumos, dar puțin”.
Esențialul era altul.
Și am compus textele pe care le-am recitat, împodobit cu patrafir bizantin și cădelniță, plus
cruce de mână, privind împreună cu toți spre Basilică, de la orele 14 la 19, repetându-le până la
saturație, în italiană și română; iar Doru a dat interviuri în germană.
Totul a fost transmis. Deci am reușit să deranjăm, să enervăm, dar și să bucurăm Europa.
31
Cine cunoaște misterele politicii romane, știe și importanța unică a sălii din Residence Ripeta
32
Doina Cornea ( 30 mai 1929 - +3 mai 2018) profesoară, academiciană și activistă română pentru drepturile omului,
greco catolică ferventă, luptându-se singură sub regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu, arestată și probabil
torturată, n-a spus niciodată.
 290

Și de ce nu ? Să o eliberăm. Căci iată ce am strigat Domnului:

-Doamne ! Dă curaj Occidentului să ceară retragerea armatelor sovietice din țările noastre !
-Să se retragă și să cadă toate regimurile comuniste.
Am repetat această invocare de zeci de ori.
Și am luat țările la rând, începând și terminând cu România: Estonia, Letonia, Lituania,
Rusia, Basarabia, Bucovina,Polonia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, dar mai ales Germania de
Est. Pe fiecare descriind-o cu frumusețea și durerile specifice fiecăreia. Cerând eliberarea lor și ”să
cadă zidul Berlinului”.
Am adăugat și Armenia și Etiopia.
Am uitat numele Albaniei. Am uitat Asia, adică China, Corea de Nord.... Cum am putut ?
Până și azi am remușcări.
Ba am cerut și Consacrarea Rusiei, către Fecioara de la Fatima, din partea Papei, după
reguli, pe care nici azi nu a făcut-o.
Mi-am zis: ”acum ori niciodată.Să mă audă Dumnezeu, să mă audă prietenii și dușmanii
strigând : să se retragă hoardele sovietice din Europa, și în Siberia să se oprească, dacă vor”.....
Nimeni n-a mai strigat așa ceva în public, în mondo vision. Chiar nimeni. Și tocmai în piața
Sfântul Petru. Plimbându-mi patrafirul bizantin ortodox, trasând cruci în aer cu crucea mea de lemn
în mână, cădelnițând marea cruce de lumânări și înseși Basilica, am binecuvântat, de la prânz la
coborârea serii, pe trecători, pe ziariști, pe carabinieri, pe credincioși. Ba chiar și pe trimisul Papei.
Da, căci, la un moment dat, se apropie de Gigi un monsenior, îmbrăcat în pompa magna:
-Sunt Monseniorul John Bukowski33, de la Secretariatul de Stat. M-a trimis Sfântul Părinte,
să vă transmit solidaritatea sa și binecuvântarea sa apostolică. Papa nu se poate arăta la fereastră,
înțelegeți; dar vă urmărește din salon.
- Dumnezeu vă va răsplăti, Excelență.
Și alte cuvinte alese, spuse de Gigi.
Eh, vechiul nostru prieten, vorba vine ! Cu șase ani înainte, ne comentase ”cu indignare” la
București, cu vândutul Francisc Augustin. Dar Dumnezeu l-a răsplătit, într-adevăr: a devenit
episcop, hirotonit la 13 octombrie 1990, (ziua Fatimei!) de amicii lui: Casaroli, Sodano și
Colasuonno, și trimis ca primul nunțiu în România eliberată. L-am întâlnit la București, i-am
amintit faptul, spunându-i: ”iată ați primit o răsplată meritată, pentru acel gest”.
Din zâmbetul ironic și cuvintele mormăite, am înțeles că nu credea în astfel de potriveli.
După mine, coborârea lui în piață, trimis de Papă la noi, cu dinții strânși și teama de a se
33
John Bukovski, 18 ian 1924- +18 decembrie 2010.Născut la Cerova, Slovacia, și rămas pe partea liberă a lumii.
Cetățean american. Preot verbit în 1950, episcop și nunțiu la București, 1990-94, apoi în Rusia, 1994-2000. Moare în
SUA. Reapare la sfârșitul aventurii noastre, de data asta, ca prieten forțat, după ce ne fusese dușman pe față de la
început până în acea zi.n.n.
 291

compromite, a fost singurul gest curat ce l-a făcut în lunga lui bâțâială diplomatică prin culisele
compromisului fenomen, Ostpolitik.

Un ziarist se apropie și mă întreabă într-o pauză dintre invocări:

-Padre, exagerați !Astea-s visuri pe care nici Dumnezeu nu le poate împlini. Cum să ceri să
se retragă rușii ? Sau să cadă Zidul?
-Signore, îi zic, toate rugăciunile sunt visuri. Iar Dumnezeu, prin minune, le transformă în
realitate. Retragerea sovieticilor ne-ar da fericirea supremă.
Da. Și acum mă întreb: ce-i costa pe toți colegii mei, din toate Bisericile, să facă o astfel de
rugăciune? Din vremurile Papei Pacelli, nu se mai auziseră accente de acest fel. Mă simt foarte
orgolios că Domnul mi le-a dat tocmai mie. Și foaaarte trist că numai mie !
Italienii au transmis cel mai puțin manifestația noastră. Dar nemții, austriecii au fost la
înălțime.Cel mai la înălțime, tot Dumnezeu a fost, căci în cursul anului, țările noastre s-au eliberat
una după alta, aproape fidele listei mele. Albania, China au lipsit. Acum nu am pretenția să cred că
lista mea a fost unica miraculoasă și unica vinovată, dar, orișicât....
Din parohie luasem cu noi un autobus de prieteni italieni. Turnătorii preoți catolici, mulți
dintre care și astăzi sunt mari prelați la București și Iași, au umplut dosarele securității, acuzându-ne
și luîndu-ne în rîs, mai ales pe mine, pentru gestul acesta, ultimul din ei fiind și nenorocitul de
protopop de Arad, Ioan Deliman, care ne-a înjurat până la 22 decembrie, 1989, scriind de mine și
de alții pagini întregi, cu scris mărunt, ca să ia cât mai mulți bani. După eliberare făcea pe lupul
moralist, dar Înaltul Ploscaru nu se încredea în el. I-au ridicat statuie, greco catolicii, în anii
aceștia, pentru meritele lui deosebite de martir. Ceea ce, în primii ani a fost. S-a înecat ca țiganul la
mal, deși a spune asta este o jignire pentru țigan.

74.EPILOG CU ROMÂNIA ELIBERATĂ.

Am trăit anul 1989 cu o emoție crescândă, mai ales din septembrie încolo, fiind unit în cuget
și simțiri cu toate națiile care protestau și se eliberau de regimul comunist. Punctul de diamant
fusese căderea Zidului și eliberarea Berlinului, care a fost și rămâne una din capitalele vieții mele,
alături de Roma, Paris, Viena, Budapest, Londra, Madrid, și Atena, iar mai târziu, Las Vegas. Dar
nimeni nu-și închipuia să cadă și România, cu groaznicul Ceaușescu. Deci, când pe 22 decembrie,
1989, orele 13,am deschis televizorul și am citit și auzit la Rai 2 că ”a căzut Ceaușescu”, găsindu-
mă eu singur în casa mea secretă de la marginea mării, am vărsat o oră de lacrimi de fericire,
plângând în hohote, aproape să leșin. Mi-am dat seama că eliberarea țărilor din lagăr urmase lista
din rugăciunea mea din 28 ianuarie, 1989 din Piața supremă. Deci, fericirea mea a fost supremă și
 292

ea. Și, într-o clipă am înțeles: că mă pot întoarce la Bistrița, voi recupera casa strămoșească,
mormintele, aerul, florile, limba, totul.
După care a urmat ce trebuia natural să fie. De revelion, pleacă Gigi, întâi, spre București cu
avionul , întovărășind pe Monseniorul Colasuono, pardon, oficial impreună cu directorul
Caritasului italian; atât cât să-i facă fierea amară nenorocitului de Ioan Robu și clicii lui de
turnători și dușmani ai sufletelor noastre, ocupanții Catedralei din București. Vaticanul nu a
pierdut timpul. Dorea să reia legaturile oficiale cu Romania si sa ajute populația României.
Apoi, spre 7-8 ianuarie, 1990, cu un microbus plin cu daruri, mergși eu: cu Gigi și Nicușor
direct la Timișoara -Arad. Cunoaștem și iubim pe părinții fericiți ai doctorașului nostru drag, Deliu-
Victor Matei și ne îndreptăm spre Rîmnic și Bistrița. În ziua de 11 ianuarie am revăzut casa mea
scumpă și dragă, casa Popian. Pe care, cu greutăți neînchipuite, am reușit s-o recuperez și să o
refac nouă și vârtoasă, închizând cercul a 15 ani de exil. Abia în 2020 o pot declara completă,
completând cu obiectele, cărțile și amintirile unchiului Nicolae și a scumpei sale Măgduțe Rudolf
Popian multe din cele ce nu pot fi înlocuite din obiectele Măicuții și ale Artistului Constantin C.
Popian. Nu aș fi reușit să-mi împlinesc acest ideal, fără ajutorul iubitor al Feliciei Popescu și a
scumpului ei soț, Costel Horvath, cu fata lor, Mariana, rude minunate, recuperate după atâția ani
de exil și ruptură... Sau Gabi Stoian, artista care a salvat casa tantei Vetuța de la Bistrița și cu care
de atunci până azi am reluat cele mai frumoaase și alese conversații sufletești și de artă. ! Sau
profesorul Gh. Deaconu, de care mă leagă ultimii ani de viață și de suprem final al lui Tăicuțu
Popian. Și, în fine, cam toți locuitorii Bistriței, pe care totdeauna i-am iubit, din toate straturile
sociale și politice, fără deosebire.Desigur, fericirea supremă a fost de a re-îmbrățișa pe toți iubiții și
aleșii vieții mele de copil și adolescent rămași pe pământ, înainte de a pleca și ei în alte lumi mai
bune: rude, prieteni, colaboratori ai marelui artist, bunicul Popian, maici ortodoxe sau catolice,
preoți și profesori, colegi și vechi prieteni....Despre toți stau scrise amintirile și dragostea mea în
primul volum din Memoriile vieții mele de copil, adolescent și fugar.
XXX

74.A. ANII MEI DE MISTICĂ PURĂ

În casa regăsită retrăiesc și acum Inspirațiile și amintirea Iubirii absolute cu minunații
Popieni și cei ce i-au iubit, pentru cei 40 de ani cât mi-a lipsit, așa cum este ea acum.
Nu știu dacă reîntoarcerea aceasta glorioasă și fericită a dat ghes sufletului meu să se
deschidă la niște inspirații cerești, asemănătoare cu cele din prima copliărie, dar coincidența este
sugestivă:
 293

În decembrie 1991 a început un fenomen care a durat până cam după Boboteaza lui 1993:
am trăit paralel într-o altă dimensiune, nu știu acum dacă într-un univers paralel creat de Dumnezeu,
sau chiar în mintea Lui, plină de imagini-arhetipuri ale trecutului și viitorului etern prezent, unde m-
am întâlnit, poate puțin forțând imaginația, dar prea eram sigur, cu Măicuța, împăcându-mă cu
dânsa. Vedeam pământul dintr-un Teatru alla Scala cerească, viața mea era un teatru dat în fața
unor Iluștri cerești, alături de toți cei dragi ai noștri adormiți. Când s-a terminat, n-am mai reușit
până azi să reînviez acea stare, de aceea o consider obiectiv reală și nu imaginată de
mine.Swedenborg m-a ajutat să înțeleg ceva din ceea ce trăiam. Viziunea a început cu o plimbare a
mea prin vechiul Rîmnic pierdut, adică distrus de perversiunea comunistă în timp de pace, ca mai
toate orașele din Regat. Am dedicat acestei experiențe cerești două caiete cu notițe zilnice; nu știu
dacă le voi transforma în carte și dacă le voi publica. Dar aceasta mi-a schimbat viața, mi-a dus-o pe
culmile certitudinii metafizice.
În 1995, cred că am avut ultima manifestare cerească: certitudinea absolută a argumentelor
logice despre Dumnezeu: nu mai cred în El, ci-l pricep, îl simt, îl știu, este evident, nu am dubii, am
intrat de atunci în era certitudinii absolute privitor la El. Aici a fost Osho, disprețuit de mulți dar nu
de mine, care mi-a deschis niște porți ale priceperii.
După 1990, am reușit să revăd pe toate ființele scumpe din familie și prieteni, mai ales pe
aceia care au completat pentru mine iubirea pentru Maria și Constantin Popian, ființele absolute
ale vieții mele .
După care a urmat anul pierderii celor mai dragi: unchiul Nicu Popian , pe care l-am servit
până la ultima suflare, în casa lui din București (12 mai 1996); tăticul meu, care s-a stins în casa
parohială din Civitavechhia, pe când eu eram în misiune la Fontechiari cu Alberto, Marisa și cei
dragi de acolo; și care s-a stins în timpul Missei, după ce slujise deja Missa solemnă alături de
Damian și de Dumitru, în parohia San Pio X, unde lumea îl adora; s-a întâmplat pe 1 noembrie,
1996; Și, când l-am anunțat de tragedie pe Pater Paolo, el mi-a spus că pe 12 septembrie se stinsese
și bunul Stimpfle.
Am plâns nebunește. Episcopul Grillo, Monseniorul Duca, preoții Diocezei în frunte cu
Cono au fost la înălțime. I-au făcut preotului magistrat ortodox Petru Dragu o înmormântare
catolică solemnă. Fapt pentru care sunt obligat să le iert toate ieșirile fără rost.
Am avut, deci,trei șocuri mari, care nu s-au stins nici azi, în 2022.

75.LUGOJ. O MISIUNE A SUPREMEI IUBIRI CU ARHIEPISCOPUL +IOAN

PLOSCARU ȘI AMICII DIN LUGOJ
 294

La întoarcere, spre Italia, în ianuarie, 1990, decid să trec să cunosc pe episcopul unit care era
mai aproape de drumul nostru. La întâmplare, era Lugojul.
Întâmplarea a fost programată de Dumnezeu, ca să cunosc pe cel mai bun, cel mai onest, cel
mai profund și cel mai natural dintre episcopii români din oricare Biserică, IPS Ioan Ploscaru. Și
pe cel mai bun, mai onest , mai hâtru și mai profund Vicar General, Monseniorul Dumitru
Sălăgean. Și pe cele mai bune fete ale Domnului, domnișoara Elena Petrescu, Olimpia, Virginica
Murariu cu mama Veronica, .... și lumea greco catolică și romano catolică din Lugoj pe care am
adorat-o în masă și care tot în masă m-a stimat, m-a iubit, m-a apreciat, m-a apărat. Când în anii
2009 am citit dosarele securității, am găsit dosarele Ploscau ca și cele ale lui Rafael Haag, ca cele
mai curate și mai îndrăznețe dintre toate celelalte, afară bineînțeles de cele ale martirilor.
Ploscaru abia câștigase catedrala, mulțumită smereniei sale, spre diferență de ceilalți, și nu
vreau să fiu rău. El o consacrase Inimii lui Iisus și Mariei în 1948 și a trăit cu certitudinea că o va
relua. În primele zile ale lui Ianuarie, toți ierarhii greco catolici au primit telefoane ”frățești” de la
ierarhii ortodocși speriați: ”Alo, vreți să vă luați catedrala înapoi ?”: și la Blaj, și la Cluj și la Oradea
și la Lugoj. Toți ceilalți au răspuns tăios: ”Nu, vrem restitutio in integrum”. Ploscaru a răspuns lui
Corneanu: ”-Sigur IPSfințite. Când? -Și mâine. -Bine. Mâine !
Adică de Bobotează.
Restul bisericilor le-a câștigat mai târziu, unele aproape imediat. Dar Catedrala era
importantă. Ceilalți? Ha ! Și-au căpătat catedrala cu bătaie și s-au mulțumit cu ea și cu alte câteva.
După lupte și procese grele ! Căci între timp, Ierarhilor ortodocși le venise inima la loc. Și așa le-a
rămas până azi, ba, mai mult, li s-a împietrit complet. Deci ? Ce înseamnă să fii inspirat și smerit!
M-am reîntors de Paști și l-am ajutat să realizeze Sărbătorile cu fastul necesar, după ce
fusese dezobișnuit de fast în cei 40 de ani de slujbă în cameră. Sunt eu care l-am încurajat să
împărtășească cu două specii, muind sf. Trup în sf. Sânge, nici ca la latini, nici ca la ortodocși, cu
lingurița blestemată, aducătoare de viruși. Probabil că de la el au luat și ceilalți acest mod. M-a
impresionat antipatia cu care nu suferea sfânta căldare pusă pe capul lui episcopal, hainele luxoase,
pupatul mâinilor, tragerea clopotelor și ”Pre Stăpânul”!, ”ton despotin”. De câte ori putea, ieșea prin
dos ca să le evite. Dar eu îl imploram să le accepte, de dragul credincioșilor, prea mulți ani umiliți și
disprețuiți. Deci, o făcea pentru ei.
Ploscaru s'a grăbit imediat să mă răsplătească. Doamne, ferește, să-mi permit eu să-i cer.
-Te fac iconom stavrofor. Crucea ți-o dau eu, hainele să le cumperi matale, și să le porți la
Roma pe stradă, ca să te vadă că ești Monseniorul Diocezei mele.
 295

Le-am purtat odată când am intrat ca un papă în basilica Sfântul Petru, ca cel mai important
personaj dintr-un pelerinaj nesfârșit de lung de cetățeni europeni, fiind aceasta o glumă a
providenței în persoană.
Înaltul Ploscaru mi-a dat acest titlu deja la Paștele lui 1990. Am documentul în două limbi.
În Italia sunt ”Monsignore ma non troppo” și-mi ajunge, când știu cine m-a decorat.
Totuși, când s-a pus problema să duc cu mine tineri spre Occident, cu sau fără vocație, mi-
am dat seama că nu mergea ușor fără o acoperire legală. Și atunci, pe loc, în căsuțele modeste de la
Lugoj mi-a venit idea să-i cer să-mi recunoască familia mea de vechi și noi vocații ca Institut, eu
ca fondator și ”Tată ”, căci astfel aveam dreptul să-i apăr și să-i promovez cu stampila și autoritatea
mea de !”fondator”. A acceptat și aprobat cu bucurie. De atunci până azi, Institutul meu, ale cărui
simple reguli și foaie de fundație le-am prezentat, pardon, la Vatican, la Oficiul competent, unde
Prelatul mi-era prieten, este recunoscut mai ales de magistrați, avocați și Questuri, ba chiar și de
germani și de francezi, unde copilașii mei prezintă diploma de membru al Institutului. Desigur, nici
un episcop, de Lugoj sau de Civitavecchia nu vrea să știe de acest Insttitut care, canonic, este
recunoscut la nivel Diocezan. ”Dacă ei nu mă vor, nici eu nu-i vreau”, întorc eu vorba crudului
Lăpușneanu.
Am trăit ani buni, la Lugoj, cu acești oameni minunați, slujind la marile sărbători,
exprimând liber și modern conferințele, cântările, aducând o mică orgă și elevându-ne reciproc, în
deplină amiciție cu ortodocșii, caz rar, dacă nu unic. Iubirea și respectul reciproc între noi au fost
supreme.Până la sfârșit. Când a venit la Roma, a impresionat un larg public cu Liturghia celebrată
cu noi împreună în parohia mea.
Ploscaru, în 1998, a murit în chip sfânt, dar în brațele mele, asistat mai ales de Domnișoara
Elena Petrescu, de Monseniorul Sălăjean și de nepotul său, Grigore. Eu l-am strigat cu țipăt: ”Prea
Sfințite” ! N-a mai răspuns. Dar glumise cu noi, până-n ultima clipă.
Restul este tăcere, cum zice Hamlet.
Mons. Prunduș de la Cluj îmi repeta cu necaz: ”el ar fi trebuit să fie Mitropolitul de Blaj și
Cardinalul românilor, dar s-a încăpățânat să fie smerit și să lase Biserica pe mâna încăpățânată și
îndoielnică a lui Todea”.
Îi dau dreptate pe jumătate, lui Prunduș. Ioan Ploscaru era smerit, nu încăpățânat, și prea
profund și contemplativ, ca să se bage în disputele nesfârșite dintre uniți. Pe de altă parte, eu cu
Todea am avut experiențe negative, fie în realitate, fie în dosare. Nu era informator, cum s-a zvonit,
dar datorită încăpățânării, Securitatea a știut să-l manipuleze, ca și pe Lucian, care era simplu preot,
dar oricum, șeful diocezei de Maramureș.
 296

Ioan Ploscaru a făcut greșala să mă propună ca succesor al lui, în plin sinod, atrăgându-și o
ură ascunsă pentru el și o ură deschisă pentru mine din partea întregului episcopat catolic român de
toate riturile. Eu îi atrăsesem atenția să nu pronunțe numele meu, dar nu m-a ascultat. Adică nu a
crezut posibilă acea ură fără motiv.
Acea ură, totuși, nu venea chiar din nimic.
În aprilie, 1990, când m-am reîntors pentru Paști, ca să cunosc întregul Ardeal catolic, toți
m-au primit natural, frumos, părintește, frățește, cum se primește mai ales un preot venit de la Roma
și plin de cadouri prețioase.
Dar în iulie, acelaș an, bucuria se transformse deja în aversiune, căci sosiseră vocile infame
ale infamilor prelați uniți din Occident, cărora Dumnezeu le dăduse șansa să se reîntoarcă în
România eliberată, după 40 de ani de exil, să-și vadă țarina strămoșilor, dar nu să mă umple pe mine
de injurii și de calomniile obișnuite de ”spion, omul regimului, ortodox introdus, fals catolic”, și
toate murdăriile care m-au chinuit din 1975 până azi.
Micul Tăutu, Cristea, Carnatiu, și ceilalți au făcut-o cu ardoare și mare zel. Mai venea și ura
ardeleană contra celor din Regat, contra ex -ortodoxului, a mult prea plinului de calități... așa că
după plecarea la cer a lui +Ioan Ploscaru, am pierdut unica adevărată legătură cu Biserica Catolică
Română. Robu, ca bun om al Partidului, care mă ura deja din 1983-84, nici gând să nu-și
amintească să impună până și parohului latin din Rîmnic să nu mă primească, după ce mutase pe
părintele Damian Ghiuzan care mă primise și rămăsese prieten până la sfârșit.
Mă distra mirarea cu care povestea Monseniorul Dumitru Sălăgean reacția isterică a
episcopatului, de câte ori, ei doi, pronunțau numele meu.
-Dar ce le-ai făcut, Domnule, că, abia aud numele dumitale, sar ca arși, încep să zbiere și ne privesc
pe amândoi cu ură?
- Eu v-am spus să nu pronunțați numele meu, nici să mă propună ca succesor, căci știam bine, ce
știam, dar nu m-ați crezut.
- Nu te-am crezut, pentru că nu ne puteam imagina. Dar, ce le-ai făcut ?
- Exact ce v-am făcut și Sfințiilor voastre. I-am umplut de declarații de iubire sincere și de cadouri,
atât cât am putut.
-Te acuză de toate nebuniile posibile !
- Da, așa e. Dumneavoastră de ce nu mă acuzați ?
- Ei, ași. Cum să te acuzăm, Domnule ! De parcă nu te-am cunoaște! De parcă n-am vedea ce faci și
cine te iubește într-adevăr, la Roma ?
Da. M-au apreciat și iubit amândoi, după, să zicem, o jumătate de oră de cunoștință și de
conversație. Da, pentru că erau de aceeași factură, substanță, metal sau înălțime sufletească a
 297

Monseniorului Aloisie Tăutu, a lui Rafael Haag, a Cardinalului Wyszysnski și a altor câtorva genii
ale lumii acesteia.....
Gigi a fost tratat la fel de bine la Lugoj. Făceam cu schimbul în a veni acolo să slujim și să-i
ajutăm. Și, fără ca să fie atât de prezent ca mine printre Uniți, a fost la fel de iubit și la fel de urât de
aceleași persoane, ca și mine.
În prostia fanatismului lor contra mea, viitorul cardinal Todea, Maicile, șleahta lor, n-au
acceptat nici măcar cadoul pe care-l făceam din partea episcopului Grillo: mânăstirea Sant-
Agostino, care ar fi fost a lor pe veci, la marginea Romei. Dar, care s-a răzbunat pe soarta ei de
abandonată și a făcut să plângă statuia Fecioarei acolo, în 1995. Și, cât a fost Grillo pe tron, și
Maica prea sfântă s-a bucurat de onoruri și pelerinaje. După care, ea, ca și noi, a căzut sub cenzura
neîndurătoare a episcopilor ce au urmat, până azi.

76.IOAN ROBU ȘI CARDINALUL LUCIAN

O faptă bună tot am făcut și eu, cu privire la toți acești jalnici capi de Biserici românești. N-o
fi numai mâna mea, dar partea mea poate să fi fost esențială.
Providența a fost ca să mă admire pentru ani de zile un minunat monsenior din Vatican,
Prefectul delegat al Casei Pontificale, Mgr. Paolo de Nicolo. Îmi citise cartea fugii și, spre
diferență de alți Prelați de seamă, disprețuitori și indiferenți, a luat la inimă cauza mea.Ne-a stimat,
și pe mine și pe Gigi,până la sfârșit. După pensionare i-am pierdut urma, căci nu ajunsesem totuși la
intimitatea dată nouă de Părinții noștri protectori de odinioară, care luaseră calea Cerului. Totuși,
cât a fost acolo sus, întovărășind și pe Papa Woityla și pe Ratzinger-Benedict al XVI lea la audiențe
și în călătorii, și fiind mereu în direct contact cu ei, eu am reușit să transmit mesaje prin el până la
vârfurile cele mai înalte. Pasă-mi-te, marii dușmani ai trecutului meu se cam duseseră, după 2000.
Așa că am putut săvârși câteva fapte eroice: Să predau de exemplu Arhivelor secrete ale
Vaticanului partea de arhivă Ploscaru pe care am avut curajul s-o salvez de furia apelor în care a
aruncat-o noul episcop, Mesian, care a distrus și casa memorială a lui +Ioan Ploscaru, nu numai
viața noastră apostolică pe acele meleaguri. Să predau Secretariatului de Stat fotocopiile
documentelor din arhivele Securității, deschise după 2000 și citite de mine între 2008 și 2015,
traduse și ele, prin care se puteau citi infamiile informatorilor catolici, preoți și episcopi, ca nu
cumva să ajungă la canonizare înainte de a fi bine cunoscuți ca fapte și virtuți; iar când s-a pus
problema , după moartea cardinalului Todea, să fie propus un alt cardinal pentru români, am scris o
scrisoare care, gândesc, a ajuns în mâna Papei prin amicul De Nicolò, și care suna cam așa:
”Dacă aveți de gând să dați acest titlu lui Ioan Robu, marele informator, turnător, lăudător
al Partidului Comunist și persecutor al preoților evlavioși și serioși, puteți avea surpriza unui
 298

scandal asemănător celui din Polonia. Vreți un Wielgus la București ? Vreți și la București a doua
Varșovie ?”
La puține zile, iese numirea Cardinalului Lucian de la Blaj. Maghiarii din România ceruseră
titlul pentru episcopul de Alba Iulia. Li s-a răspuns:
-”Voi aveți cardinal maghiar la Budapesta. Trebuie unul, român”.
Ori, român fusese Todea, al Bisericii Unite. S-a repetat figura cu Biserica unită, nu de dragul
necunoscutului și slabului Lucian, despre care înseși dosarele securității vorbesc ca de un om curat
dar profund influențabil și la îndemâna tuturor. Ci de teama, subliniată de mine, ca Papa Benedict,
care abia ieșise cu basmaua destul de șifonată din afacerea nemernicului Wielgus, să n-o mai facă
încă odată de oaie și la București.
Mă încântă și acum idea că am scăpat România de o rușine, marea rușine ca primul Cardinal
de București să fie un turnător ordinar și lăudător al Partidului, etc. etc... chiar dacă domnii cardinali
care s-au legat de viața mea nu au fost persoane serioase și cu nimic superioare acestui cinic de Ioan
Robu. Deci nu aveam motive suficiente să apăr titlul de Cardinal. Dar oricum, cardinalii care m-au
urât nu au fost oamenii Securității, nu au dat note informative, nu au fost turnători. Și asta este
foarte mult.
Acum, Robu nu are decât să mă urască pe drept. M-a urât pe degeaba pentru mulți ani. Iar
Lucian a fost prea încrezut și acum prea absent, ca să mă recupereze, sau să-și închipuie că poate să
fi devenit Cardinal, datorită mie. M-a acuzat de infamii și probabil va muri și el ca și Cristea cu
aceeași idee infamă despre mine. Și când mă gândesc că din sărăcia mea i-am dat și lui cel puțin un
potir, în 1990, pe când era un scârța scârța prin Maramureș.

77.O MISIUNE DE IUBIRE CU ROMÂNII EMIGRAȚI ÎN ITALIA.

N-aveam cum să nu am și în Italia o experiență negativă cu poporul român, deși, ca peste tot,
s-au găsit suflete elevate și oneste să-mi aprecieze munca mea pentru ele.
Eliberându-se România, ca și tot Estul, din teribilul lagăr, era foarte normal ca mare parte
din necăjiții de ieri să-și ia în sfârșit lumea-n cap și să se scape de răutatea propriului popor.
Este acesta, nu sărăcia, motivul principal pentru care milioane de români au ajuns de la Tisa la
Atlantic. În mare parte, acesta este motivul psihologic al popoarelor înapoiate. Iar românii, în
privința urii reciproce sunt ca africanii, ca asiaticii, liberi, oricum de boala lipirii de țara de baștină,
precum rusul, de exemplu. Dacă stau și mă gândesc, acesta este și motivul în cazul meu, pentru care
am fugit în 1975. Sunt aproape sigur de aceasta, căci într-o lume liberă și naturală cum ar fi fost
Europa eliberată de comunism deja din 1945, eu tot aș fi optat pentru Italia sau Germania, unde simt
iubirea și corectitudinea acelor popoare cu mine, ca nicăieri altundeva.
 299

Diferența între mine și toți aceștia este că ei vor să-și ducă țara cu sine. Și cu ea și biserica și
obiceiurile, mai ales cele rele. Dar, iată, totuși, o groază de români în căutarea unui preot, unei
biserici, unei slujbe ca la mama acasă.
Eu cu Gigi am organizat aceasta pentru ei. Episcopul Grillo a fost mulțumit. De fapt nu
numai că nu deranjau, ci dădeau o notă de frumusețe și de evlavie necunoscută, mai ales în marile
sărbători. Și așa, din anul 2000 vreo 5 ani la rând, după Missele italienești, la ora 11,30 am slujit
liturghia la modul ortodox , așa cum se slujește în Regat, căci regățeni erau cu toții.Adăugam doar
vreo ectenie în italiană, dar pomeneam vii și morții cu o repeziciune tipic ortodoxă, fără să las pe
nimeni pe dinafară. Uniții impun slujba lor ardelenească și mai ales cuvintele lor latinizante care nu
plac majorității. De aceea, ei nu au succes printre români și nici nu prea doresc să-l aibă,
asemănându-se în aceasta cu evreii.
Cântam slujbele cu artă, acompaniat de orgă, asta era singura adăugire, care plăcea enorm
mulțimii. Mă ajuta, nu numai Gigi ci și Damian, singurul preot rămas cu mine din cei pe care i-am
adus din România și pe care i-am trimis la hirotonire, fie lui Grillo, (Ionel) fie Inaltului Ploscaru.
Ajunsesem împreună la o mare înălțime sufletească unde se unesc spiritele peste barierele
bisericești inventate de Ierarhii samavolnici. Eram cu toții - catolici, uniți, dintr-o Biserică a
viitorului, în care era loc pentru tot, dar mai ales pentru iubire.
Veneau de sub poduri, de prin păduri, unde dormeau bieții români, n-aveai bani pentru toți,
dar culmea, că puneau în cutia milei mai mult ca toți italienii la un loc.
Le-am impus să plătească 1 euro, nu mai mult, fie că dădeau pomelnice sau slujeam un
parastas, botez sau nuntă. Socoteau însă că ” slujbele nu erau primite”, așa că eram nevoit să accept
din sărăcia lor 10-20-30 de euro, ba chiar 50-100, după care plecau acasă satisfăcuți. Era știută
bogăția preoților ortodocși veniți din țară să-i vâneze pe bieții oameni și aici, cu slujbe în valută
forte. Dar eu nu suportam, cum era și normal, să fac concurență acelor profitori. Și desigur, eram la
unison cu Gigi și cu Damian.
Eram atât de fericiți, cu toții....
Vraja nu a ținut mult, căci trepădușii patriarhiei au venit, nu numai cu sarmale,lumânări
galbene, calendare, iconițe pseudo bizantine și alte mirosuri românești, cât mai ales cu superstiția pe
care au răspândit-o printre oamenii simpli că noi, catolicii, trădătorii și renegații nu am fi valabili.
La noi Duhul Sfânt nu vine, apa botezului nu se sfințește, nici binecuvântarea nu ne este valabilă.
Românii ortodocși, în această murdară superstiție, se plasează ușor mai sus decât grecii, stiliștii,
Athosul sau chiar rușii care nu recunosc nimic din Tainele ne-ortodoxe, ba nici pe cele ortodoxe
nerecunoscute reciproc: te botează din nou și te pun să scuipi spre apus. Teologia ortodoxă a
inventat termenul ”iconomie”, cu care menține teoretic această infamie contra Duhului Sfânt.
 300

Oamenii s-au înfricoșat, ba de iad, ba de blesteme, mai ales că veneau din Moldova unde
singurul bine care purcede din mânăstirile faimoase era frumusețea artistică a zidurilor, nimic
altceva. Zic ”era”, căci după 2000, fanaticii au început să le mozolească, zicând, chipurile, că le
restaurează. România nu va mai avea monumente autentice ale trecutului. Lumea de după
comunism a pierdut și puținul de bun simț care mai rămăsese de la strămoșii de dinainte de război.
Văzând eu neîncrederea poporului și voința dârză a Patriarhiei de a strânge pe români în
chingile lor, am preferat să caut un preot ortodox, oarecum prieten, să-i încredințez turma deja
formată, decât să am parte de război între români până și în Dioceză, la Civitavecchia. Preotul adus
a rămas prieten și chiar recunoscător, la masă, la o țuică... dar era prea fanatic ca să slujească cu noi
sau să slujim cu el. De fapt, și tolerant de ar fi fost, ar fi pățit-o cu episcopul ortodox trimis la
Roma, și acela cu Sinodul, iar sinodul....
Românii s-au dus cu toții. Mulți, cu durere în suflet. Le plăcea de noi și de felul nostru.
Iureșul slujirii mele era universal, purificat de superstiție, la nivelul Occidentului, fără ortodoxisme
sau catolicisme ieftine. Dar cei mai mulți au preferat limba română de pe maidane, sarmalele
românești, urletele fanariote ale cântăreților improvizați renunțând la concertele și la predica mea
plină de poezie și artă, nu numai de legende de sfinți. La mine nu mai aveau scuza ardelenismelor
uniților. La mine puteau înțelege splendoarea unei Biserici Unite românești, care îmbrățișa pe toți,
dincolo de limitele canonice impuse de regula absurdă a schismei bisericești, păstrând melodia,
obiceiul, atmosfera de acasă, înobilată însă de eleganța aristocrată a orgii și a sincerității. N-au
înțeles, decât câțiva.
Am rămas cu italienii care se împuținau, alegându-se doar spuma celor care iubeau pe Iisus
pe muzică de Mozart și Verdi și lăudat prin graiul marilor teologi, filosofi și poeți ai gloriei creștine.
Asta dădeam eu și Gigi, maselor, asta am făcut până la sfârșit.

78. LE SUORE ED I FRATI

În 1990 a apărut Suor Amedea, în viața mea și a casei noastre; și prin ea, Surorile Carității
ale Sfintei Ioana Antida. Amedea a devenit o mamă a doua pentru mine, mai ales, și asta până la
moarte. Maica Clarice, superioara provincială, o soră mai mare. Alte câteva Maici, nu mai
puțin.Ele au închis cercul apostolatului meu, între consacrate,așa precum Comunitatea de Fatima a
Maicii Lodovica o începuse în depărtările exilului nostru.
Cu ele am avut curajul să săvârșesc zeci de drumuri cu mașina mea sau a prietenilor spre
România și înapoi, ducând cadouri la cine merita și mai ales la cine nu merita, aducând fete și băieți
care cereau să devină maici și preoți, luptându-mă singur cu frontierele, cu vizele și cu riscurile...
iar ele au deschis case, mânăstiri, grădinițe, farmacii,... . la Lugoj, la Rîmnic, la București, în
 301

Moldova, urmate de altele, cu care am plecat cu aceeași dragoste și zel. Gândeam că prezența lor va
face bine României. Desigur, poporul simplu, ortodox sau catolic le-au apreciat sacrificiile, Ierarhia
însă, ca totdeauna: cea catolică le-a exploatat, cea ortodoxă le-a îngreunat viața.
Din cele 100 de fete, probabil vreo 60-70 au devenit maici, foarte bune și serioase, în
diferite ordine. Iar dintre băieți, numai Damian, Dumitru, Ionel, Stefan, preoți catolici, Radu
ortodox.
Alți doi s-au întors în România printre uniți, dar ca să fie primiți ca preoți în Biserica unită,
au fost obligați de Cardinal și de oamenii acestuia să scrie scrisori de ponegrire contra mea, cu
acuzele din totdeauna învățate de ei pe dinafară de la prelații uniți din Vatican de fericită memorie.
Nu-mi pare rău .
Ceilalți, cei mai mulți, s-au realizat frumos ca tați de familie, ca specialiști în diferite ramuri,
cărora Occidentul liber le-a dat o șansă. Fericirea mea este imensă, căci asta am și vrut: să le dau
șansa pe care eu n-am avut-o decât prin fugă,cu riscul libertății și al vieții. Și pe care ei n-ar fi avut-
o fără ștampilele și intervențiile mele.
Cel mai la suflet dintre ei mi-a rămas Remus Burtoi cu fratele său Daniel și originala lui
frumoasă soție Elena, alias Simona.
Am realizat această misiune din 1990 până spre 1997. Ba chiar și cu părinții Minimi ai lui
Don Pietro am încercat norocul, dar nu l-au avut. A nu mânca carne nu e simplu pentru român.Mi-a
rămas parfumul unei amiciții duhovnicești profunde, cu fiecare, căci altminteri, Maicile, călugării,
preoții chiar, dispar din orizont, datorită limitelor vieții și al ascultărilor superioare. Mi-a rămas
Suor Clarice Finardi, dintre cele mai apropiate, care nu s-au dus la cer.

79.SEMNUL DIVIN AL FECIOAREI DE LA LOURDES

ULTIMA MISIUNE A SUPREMEI IUBIRI
Septembrie, 2011.
În această lună a acelui an începe pentru mine acea minune divină care încoronează
Apostolatul și starea mea de Pater, cu care Domnul Iisus Cristos m-a investit probabil din frageda
copilărie, și de care, cu uimire descrescândă, am fost totdeauna conștient și convins.
De ce spun asta ? Pentru că, în cursul verii ajunsesem la concluzia că misiunea mea în
parohia refugiaților se încheiase. Simțeam că apostolatul meu devenise prea sărac în mijlocul unor
parohieni pe care nu-i interesa misiunea mea, ba, mai mult, îi enerva. Mă gândeam să profit de
venirea noului episcop, Marrucci, și de simpatia care mi-o arăta (falsă, perfidă, dar aceasta am
înțeles-o cam târziu!) și să-i cer să mă transfere într-o altă parohie cu mai multă muncă apostolică.
 302

El, deja, venise cu aluziile, gata învățate, să transfere, să închidă, să schimbe, să prefacă, dar nu se
înțelegea bine la ce se referea.
Dar, între 28 august si 4 septembrie, amicul Alberto mă invită spre Lourdes, ca totdeauna.
Gândindu-mă la orașul sfânt,mă abțin de la orice decizie. Zic Maicii Domnului: ”dă-mi un semn la
sfânta grotă, să înțeleg dacă să cer plecarea sau să continui în parohie”.

N-am primit nici un semn, nici la grotă, nici în altă parte.Dar duminica următoare,11
septembrie, la slujbă, la Missa solemnă de la orele 18, s-au prezentat cel puțin 7 tineri africani,
refugiați. Știam că africanii își făceau apariția masiv în Italia încă din primăvară, dar ca să ajungă și
la biserica Sfântului Pius, nu prea speram. Italia lui 2011 nu mai era sacră ca cea din 1975, când
Camp-ul refugiaților avea biserică și capelan; ba, mai mult, nici nu aveai voie să intri acolo, ca să
nu deranjezi, pardon pe necredincioși. Deci, nici o șansă să te poți ocupa oficial de ei.
Și totuși, iată că vine muntele la Mahomed. Cu sfială m-am apropiat de ei, fără să știu dacă
mă vor înțelege, cu engleza mea inexistentă, și i-am întrebat:
- Vreți să vă împărtășiți ?
-Nu, au răspuns cu o îngerească sfială.
-De ce ? Nu v-ați spovedit ?
-Nu, nu de asta... (Dar dacă ar fi răspuns, ”vrem să ne spovedim”, în ce limbă aș fi făcut-o ?)
-Atunci ?
Tăcere.
-Nimeni dintre voi nu vorbește germana, franceza ?
-Nici.
Atunci, Sylvester și Alex Igene, așa cum îi voi cunoaște mai târziu, mi-au șoptit într-o
engleză pe care am înțeles-o:
-Noi nu suntem botezați!
Am rămas uimit. Erau lângă mine Dr. Victoraș Matei și Fabio, un băiat italian care vorbeau
engleză, mi-au făcut pe interpreții. Rezum:
-Cum așa ?
- Preoții noștri ne-au învățat catehismul, ne-au primit prin biserici să ajutăm, să ștergem
praful, să cântăm, să dansăm, dar nu ne-au botezat. Nici catolicii, nici penticostalii, nici anglicanii,
nici ortodocșii.
Mi-a zvâcnit inima de o mânie sfântă.
-Dar voi vreți să fiți botezați ?
-Jes, Jes, vrem, cum să nu vrem!
 303

Luminat de o inspirație fulgerătoare, am strigat:

-Eu vă botez !
Uimiți:
- Când ?
-Acum. Azi. Aici.
Fața lor s-a umplut de o bucurie cerească. Unul a plâns.
-Imediat după Missă. Nu plecați.
În câteva minute, deci, am luat decizia sacră; ei, mai mult decât fericiți.
Și, aievea. Am cerut amicilor italieni să le fie nași. Și am improvizat imediat slujba botezului, în
italiană, dar pronunțând în engleză cuvintele esențiale, dând lor imediat Botezul, Mirul și
Împărtășania.
Nași, Fabio Cappello și artistul dramatic, Michele Ferlito, Antonia, catehista și Giuseppe
Accomando, marele meu amic. După Liturghie, cu lecturile în limba engleză citite de dr. Victor, la
ora 8, tot ritul în italiană cu cuvinte în limba engleză și multă bucurie, văzând evlavia lor de
neînchipuit, teama mea de a nu-i jigni, iar în final sărutându-i împreună cu nașii, erau fericiți să ne
sărute și să fie sărutați.
Șapte botezați, confirmați, și cu primirea Sf. Împărtășanii, băieți între 18-30 de ani, pe care i-am
simțit spontan copiii mei, (Silvester, Alex, Linus etc), am fost umplut imediat de o tandrețe fericită
pentru ei,... le dau 10 euro la fiecare, dar ei vor rozarii și își iconițe....eh, nu aveam destule. Atunci
le-am recunoscut dragostea ancestrală pentru brățări, inele, colane etc. Trebuia să găsesc câteva.
Le-am făcut documente de botez în două limbi. Mă uitam la fericirea lor și –mi aminteam
de albanezii din Trieste, în 1975. Rîdea Gigi cu satisfacție când i-am povestit cazul.
Duminica succesivă, pe 18, amicii mă invită să ies din sacristie să văd ceva uimitor:
biserica era plină de africani, ba chiar și în piață rămăseseră destui.
-Nimeni dintre voi nu vorbește germana, franceza ?
Și atunci se scoală Prince Kelvin Ehigie Igbinoba, un adevărat prinț după nume și după
port și-mi spune într-o perfectă germană:
- Pater !Mein Volk, poporul meu vrea să fie botezat de Dumneavoastră.
Uimirea mea a atins sublimul. M-am văzut un Saint Remigius care boteza pe Clovis și poporul
său. Parohia mea devenise o catedrală din Rheims. În acea zi am botezat, miruit, împărtășit,
blagoslovit 45 de suflete, unii cu neveste și copii împreună.
Într-o zi, un băiat (Ghiță bețivul ?) îmi aduce pe splendida Quinn cu un copil în brațe, care dormeau
în gară. Soțul ei, Odunaya Emmanuel era departe, cine știe unde. I-am culcat, i-am giugiulit și i-
am botezat și am dat trei sacramente la amândoi, mamă și copil. Când, mai târziu a venit și soțul, l-
 304

am confirmat și pe el și le-am făcut și nunta. Au mai adus pe lume și pe Brightnes și pe William,

dă-le și lor 3 Sacramente. Pe toți mi i-am făcut copii iubiți și îi mai am și azi lângă mine.
În Duminicile succesive au venit zeci, sute, umplând biserica parohială cu tinerețea, voioșia, evlavia
lor de neimaginat și cântecele lor,cântate impecabil și dansate după rigoare.

Slujeam Tainele și gândeam cu fericire de paradis cum Dumnezeu a răspuns la plângerea

mea de a fi izolat și marginalizat, fără o misiune: El îmi trimite refugiații africani. Așa am înțeles
semnul divin pe care mi-l trimesese Fecioara de la Lourdes: ”iată, te plângeai că ai parohia goală.
Este atât de plină, este atât de important ca tu să rămâi pentru ei că nu mai ai cum pleca, și dac-ai
vrea!”
Aproape că am plâns, în semn de recunoștință Domnului, pentru acest har. În parohia mea: italienii
nu mai vin? Veneau românii. Nu mai sunt ei? Ei bine, negrii, refugiații, sărmanii pământului,
evadații, fugarii.....cu sutele.

După succesul din prima zi, ”copilașii” mi-au venit zilnic la biserică. Benjamin și Ricci
asigurau Rozariul, în 2 limbi. Ricci, cântările. Prince, lecturile și ordinea. Fetele, ruga și dansurile.
Biserica refugiaților se umpluse de o nouă vigoare, Noul Testament se întrupase în sfârșit în ea.
XXX
Cum a început această minune? Ce pârgii au fost trase de Domnul, ca toate acestea să se
întâmple, tocmai cu mine ? M-am gândit mult la aceasta.
Când s-a înmulțit gluma ca refugiații să umple insula Lampeduza, guvernul italian a decis
să-i transporte pe nave în diferite porturi. Civitavecchia, Genova au fost primele.Iar în oraș, unde
existau 4-5 cazărmi, nu s-a găsit alta goală și abandonată, decât cea De Carolis, unde eu odinioară
am realizat atâtea conferințe pentru militari. Ori această cazarmă, singura abandonată, se găsea în
spatele bisericii, în parohia mea. Deci, era normal ca din cei 1000 de refugiați africani aduși aci,
creștinii, adică vreo 800, să se reverse în prima biserică mai apropiată, mai ales unde, prin primii
șapte, au înțeles că se găsea un preot care-i primea, îi iubea până la adorație, îi boteza, îi căsătorea,
le dădea documente și câțiva euro sau vreun rozariu, dar mai ales și-i transforma în copii ai lui. Vai,
și câtă nevoie aveau să fie apărați, iubiți, ajutați, binecuvântați ! Ei, care, din cauza culorii pielii,
fuseseră atât de umiliți și mai erau încă. Numai Dumnezeu putea să realizeze această fuzionare
minunată între nevoia lor absolută de Sacramente, de apărare și de iubire și zelul meu de a-le da
cuiva, oricui, numai să le dau.
Dacă guvernul găsea orice alt bordei unde să adăpostească pe refugiați, minunea nu se
întâmpla. Aici văd eu potriveala divină. De fapt, nici nu a durat prea mult. În noembrie i-au mutat
 305

deja în alte orașe și vraja s-a slăbit. Dar faima mea de Părinte și Botezător nu s-a stins, de aceea, ei
au tot venit și mi-au rămas în suflet și în casă. Azi, în 2021, pot număra cel puțin 500 de botezați,
din toate Bisericile, ba chiar și vreo 20 de musulmani, pe care i-am botezat discret, fără publicitate,
ca să nu fie omorâți de familie și prieteni, cum este legea în frumoasa lor tradiție.
Impresionante și inedite sunt multe din gesturile lor: Aceea de a fi venit, fiecare, sub braț cu
Biblia engleză, de acasă, traversând deșertul, închisoarea din Libia, marea, corăbiile ucigașe,
lagărele de prizionieri și refugiați... Acesta este pentru mine primul mister.
Al doilea, că o citeau și o citesc, știind-o pe dinafară, mai ales psalmii și istoriile biblice.
Al treilea, că pe telefoanele lor, urmărindu-i ani de zile, am constatat că priveau filme cu
Iisus, sau documentare politice si istorice, niciodată vreo necuviință sau vreo murdărie, ca alte rase
mai cu pretenții.
Al patrulea, că nu se scoală și nu se culcă fără rugăciuni lungi în cea mai smerită poziție,
fără să fi fost seminariști, teologi, cu înalte studii, pe care nu i-am văzut niciodată, în cei 70 de ani ai
mei, făcând serios măcar unul din aceste gesturi.
Al cincilea, că au dormit, gătit, făcut baie, umblat, privit prin camerele mele, sute, pe rând
sau toți odată: nu mi-au spart un pahar, nu au furat un obiect, nu mi-au murdărit o ceașcă, nu mi-au
combinat vreo necuviință. Sfiala, smerenia lor nu o mai văzusem niciodată în viață. Și eu trecusem
prin colegii, seminare, internate, zeci, sute de ani, prin toate națiile albe și civilizate... dar frumusețe
sufletească precum a lor nu am mai văzut.
Al șaselea gest, cel mai sugestiv: Godson și alții, când au venit la Mir și la confirmarea
Botezului, spunându-mi că erau anglicani sau baptiști, ortodocși sau penticostali, mi-au răspuns
într-un glas la această invitație a mea:
-Dragii mei, dacă vreți, eu vă trimit la prietenii mei, pastorul anglican, baptist, la preotul
ortodox.....
Mi-au răspuns de parcă ar fi învățat o lecție:
-”Dacă Providența a binevoit să ajungem pe coastele Italiei și la Roma, cetatea Papei, și nu în
Anglia sau Rusia, acesta este semnul că a vrut să facem parte din Biserica Romeiși să fim botezați
catolici.
Mi-au repetat aceasta, fără să știe unul de altul. Gândirea lor metafizică, în aceasta și-n altele,
depășea orice experiență a mea din trecut.
Au continuat să vie în parohie până în 2013: Botez, Sacramente, slujbe, dar și nevoie de
documente, apărare și ajutor. Mă vedeam în ei, cu zeci de ani în urmă: aceeași frică, aceeași
nerăbdare, acelaș risc, ca și la mine și la Gigi, în 1975, dar în cazul lor, fără azil politic și mereu la
capriciul comisiilor și judecătorilor nedrepți, pericolul era mai profund. Așa s-au perindat sute de
 306

necăjiți, care, măcar o noapte, dacă nu luni și ani, au dormit în camerele mele. În parohie s-au
născut cel puțin 3 copii, care și-au petrecut primii ani printre băncile bisericii: români și africani.
Africanii erau de un respect, pentru mine, până la adorație și așa au rămas. Dar și eu le-am dat
sufletul și viața, inima și banii, timpul și zelul, cu o fericire cerească în suflet, pe care o am și acum,
când scriu aceste rânduri.
Această misiune cu refugiații, transformați în creștini botezați și în copiii mei, a fost într-
adevăr o misiune a supremei iubiri, mai adâncă decât toate celelalte, căci aceste ființe aveau
nevoie mai mult decât toți de aceste daruri și eu aveam și am față de ei o datorie sine qua non,
cerută de un adevărat Imperativ categoric. Mi-am împlinit încă odată, la scară întinsă, ceea ce, în
afara mea, nu a vrut, nu a putut, nu a știut să facă nimeni. S-a întâmplat de prea multe ori în viața
mea să săvârșesc lucruri absolut necesare, vitale, chiar; fizic și duhovnicește vorbind, pe care, fără
mine, nu le-ar fi săvârșit nimeni și s-ar fi ales praful de persoanele sau de destinele în chestiune. De
aceea, am văzut aceasta ca o misiune la care m-a chemat Domnul de mic copil și mi-a înmulțit-o
mai ales de când, datorită parohiei, am avut camere, paturi, spațiu și bani suficienți să o
îndeplinesc.

I-am prezentat episcopului Marrucci, rugându-l să-i boteze, el, după regulă, dar mai ales să
le dea el mirul, tot după regulă. A fost sărbătorit de ei, pupat, adorat... dar el, după două trei cazuri,
mi-a spus că nu poate și nu e în stare din cauza limbii. După care, într-o seară târziu îmi
telefonează:
-Îți interzic să mai botezi ! Absolut.
-Bine, nu mai botez.
De atunci, am botezat cu ușile închise, la ore târzii. Nu, n-a aflat, căci s-ar fi răzbunat
imediat. Pe când așa, s-a răzbunat cu sete, mai târziu, dar nu pentru botezuri.
Preotul ortodox, ași, nici el n-a vrut. Ar fi avut nevoie de prea multe blagoslovenii și de prea
mult deranj în goana ortodoxă, superstițioasă, după gesturi, timpi, locuri și feluri, ca să boteze
măcar un negrișor; iar baptistul m-a privit rîzând, ei numindu-se baptiști doar de formă, dar nedând
botezului valoarea pe care o merită. Știam asta.
Când Marrucci mi-a interzis să mai botez, el nu știa cum să înceapă să-mi spună că, odată cu
venirea lui, orele de normalitate ale mele și ale lui Gigi, în Biserica Catolică Italiană, erau numărate.
Venise cu idea de a ne elimina, dinainte de a fi consacrat episcop. Așa încât, am citit gestul
lui înfiorător ca una din condițiile sine qua non a numirii lui de către dușmanii secreți ai noștri din
Vatican, ca episcop la Civitavecchia. Preoții dușmani din curia Diocezei au confirmat inspirația din
palatul suprem. Așa că, acum trag concluzii: Ierarhii au reușit să mă dea afară din toate Bisericile
 307

vizibile; din cea ortodoxă, cum era și normal pentru ei, ca renegat și trădător ce, scuzați, aș cam fi;
din cea Unită, precum visaseră primii protagoniști ai acestui vis: Episcopul Vasile Cristea,
Carnatiu, Crisan, micul Tăutu et &. Din cea latină română, trebuia să fiu aruncat mulțumită lui Ioan
Robu, Petru Gherghel și a altor oameni de partid și de stat.
Mai rămăsese Biserica Catolică Italiană să mă elimine, și ea. Ierarhii au încercat asta destul
de repede, dar încă nu sosise căpcăunul perfect, care să aibă mijloacele imediate să ducă până la
capăt, cu eroism, suprema jertfă. Acesta s-a întrupat în episcopul Luigi Marrucci, cum am mai
spus.

80. DALLE STELLE ALLE STALLE TRAIECTORIA INVERSĂ

Ca să povestesc bine această ultimă aventură, trebuie să ne întoarcem la ultimii ani de
domnie ai episcopului Girolamo Grillo.
Girolamo Grillo a mai plinit niște gesturi minunate față de mine și de Gigi,care, însă a atras
invidia preoților și, prin ea, pierzarea noastră a amândorora.
El a apreciat vioara mea, muzica mea, cântatul meu la orgă. De aceea mă cerea cu vioara la
diferite prânzuri festive cu preoții, mă invita să cânt în toate împrejurările. Corul preoților la
cântarea comună a breviarului, era acompaniat mereu de orga mea. Pe de altă parte, a dat lui Gigi
titluri și funcții exagerate și cumulative, contra tuturor regulilor, drept pentru care m-am temut
mereu de răzbunarea confraților, contra lui. La un moment dat el devenise totul: și econom, și vicar,
și tri -paroh, (nu administrator)...Cartea anuală a Diocezei era plină de titlurile lui.
Nici Gigi nu s-a lăsat mai prejos în a lucra nebunește, în a fi peste tot, în a compune, inventa,
organiza lucrări și șantiere,a ține cursuri, pelerinaje, ducând pe credincioșii Diocezei de la Apenini
la Anzi, alla De Amicis, și de la Civitavecchia la Jerusalim. Ba chiar și în Yemen și China, de nu
mai avea locuri pe pământ unde să-i poarte. E drept că o făcea prin Opera Romană a Pelerinajelor,
activitate a Vaticanului, prin care organizatorii găseau locuri de pelerinaj și-n pânzele albe, de aceea
ajunsese Gigi în bancul faimos: ”maiestate de vizitat”?
Lucra cu mistria chiar, să termine zidurile lăsate de izbeliște de muncitorii specializați, sau îi
realiza dialogurile episcopului la televiziune, unde s-au produs în tandem pe mulți ani cu un distins
succes și, cred, cu invidii nemăsurate.
Grillo i-a dat titlul de monsenior în 3 aprilie, 2003. Dar ziarul îl cheamă episcop vicar, în
2012, așa că totul era pregătit pentru lovitura de grație.
În 2006, Girolamo Grillo s-a retras, după lege. Noul episcop, Carlo Chenis, arhitect și om
de cultură, ne-a apreciat și el, la fel de bine. Pe mine, poate mai mult decât Grillo. El îmi dă titlul de
paroh al parohiei unde fusesem vice al lui Gigi din 1987 în 2010.Dar lui Gigi îi face una dintre cele
 308

mai perfide gesturi: inventează idea de a înființa o parohie în port, îl invită pe Gigi să riște gestul de
a fi paroh acolo, îi promite până și un Iaht pe care să slujească, dacă nu găsește un local....... De fapt
o bisericuță exista, dar se părea că nu putea fi acolo locul parohiei.
Gigi a găsit cel mai frumos loc care putea exista în port, un local între zidurile lui Apolodor
din Damasc,transformat în depozit ultramurdar de pește. Care fiind curățit cu meticulozitate de el
însuși și de Ghiță bețivul, a dat la iveală superbe ziduri romane, un baptister, un înger sculptat,
moaște, inscripții romane, tot ce putea fi mai nimerit pentru o basilică antică. După ce l-a aranjat,
adăugându-i altarul baroc al bisericii bombardate de deasupra, găsit în bucăți printr-o curte, plus
candelabrul și alte frumuseți liturgice foarte nimerite, aduse de la Jerusalim și Atena, localul a
devenit ”Basilica din port”, centru de atracție al turiștilor, al pelerinilor, al oamenilor din port, dar
mai ales al lumii elegante din oraș, care-și programa botezurile, nunțile, aniversările, între zidurile
romane, cu priveliștea de vis a mării și eleganța lui Gigi, plus pianul meu romantic și atmosfera de
antic... drept pentru care e posibil ca gelozia si invidia lui C. sau a lui D., nomina odiosa, să fi ajuns
la paroxism. Noul episcop a murit repede, fără să vrea să vadă ”noua” basilică, descoperirea lui
Gigi. Dacă aceasta a fost tot invidie, probabil provenea din faptul că nu se aștepta ca ”aruncatul pe
drumuri” Gigi să cadă așa de glorios. O să mă explic de ce mă exprim astfel. E adevărat că i-a
aranjat o slujbă exagerată de întronizare ca ”Vicar pentru port”. I-a tipărit și slujbă specială în care
”Don Giorgio” avea rol de mare duce de Bazargic. Dar nu s-a grăbit să adauge toate semnăturile
cerute de birocrația infamă, specifică Bisericii Catolice, care o utilizează numai pentru două
scopuri: aceea de a îngreuna viața sacramentală a credincioșilor și aceea de a distruge un inferior.
De această virgulă care lipsea în protocolul înființării unei parohii, a profitat Luigi
Marrucci, care ne-a invidiat până la ură, cam din primul moment. În 2012 a impus închiderea și
desființarea parohiei și a basilicii din port, în ciuda rugăminților a mii de cetățeni și a primarului
însuși. Urmele basilicii le-a dărâmat, în lipsa noastră, pe ascuns de noi, cu târnăcoapele și măturat
cu peria de dinți, de nici n-am mai recunoscut locul unde a fost basilica, dărâmând, nenorociții de
muncitori, chiar și din zidul roman, numai să nu rămână piatră pe piatră din ce construise Gigi,
ajutat de mine. După care l-a gonit pe Gigi din Dioceză, cu splendidă perfidie, cu zâmbete și
sărbători.
De fapt primul act de perfidie, Gigi e convins că l-a avut din partea mortului Chenis. El a
inventat parohia din port, ca să aibă unde arunca pe Gigi din vechia parohie Gedila, pe care a dat-o
lui D.... O rudă a aceluia s-a lăudat că nepotul a cumpărat-o cu 40 de mii de euro.
Să fi fost adevărat ?
Pe noi nu ne deranjează simonia altora.Dar, ”dacă este trădare, apoi să o știm și noi”.
 309

În care buzunar au intrat acești bani ? I-a luat Chenis în mormânt? Omul a avut parte de o
moarte urâtă și rapidă. I s-a ridicat statuie.
Înainte de a muri, auzise probabil multe răutăți și despre mine și se pregătea să mă
pedepsească, dacă mai trăia. Sau, poate mi s-a părut mie. Nu știu. Fapt este că pe mine m-a cinstit.
M-a numit teologul curții, alături de Don Giuseppe Landi. Și m-a făcut paroh plin, deși a păstrat pe
Gigi ca co-paroh secund. A confirmat titlul meu de canonic, pentru care câțiva ani am purtat oficial
umeralul mov. Acum îl țin de carnaval, căci Marrucci s- a comportat ca și cum nu ar fi existat
nimic: ca dovadă că legile, în Biserica Catolică, sunt proclamate cu emfază numai de formă, e totul
o aparență, căci nimic nu poate fi legal și just într-un regim sclavagisto-feudal. În plus, titlurile
noastre nu erau oneroase, ci doar formale și onorifice, ca să astupe gura cuiva, în nici un caz nu a
noastră. Dacă stau și mă gândesc, nici măcar Securitatea sau KGB-eul nu au ajuns la mintea
Ierarhilor catolici în a ne păcăli și umili.

În 2013, mi-a venit și mie rândul. Luigi Marrucci a făcut niște gesturi deja dinainte de a veni
în Dioceză, pe care Gigi le-a taxat imediat de negative, demne de un om periculos. Dar credeam că
exagera.
În realitate a fost mai rău decât în orice imaginație.
Într-un volum de 500 de pagini, eu povestesc, cu documente, întreaga tărășenie, întreaga
lucrare infamă a episcopului Luigi Marrucci, care de fapt este lucrarea Instituției bisericești, pe ale
cărei reguli,legi, canoane s-a sprijinit cu vârf și îndesat, ca să îngroape un nevinovat și arzător
apostol al Evangheliei Domnului care eram și încă mai sunt eu, fără nici un pic de falsă modestie..
În aceste pagini povestesc doar începutul și sfârșitul acestei scârboase aventuri. Cu ea,
termin această zbuciumată carte, ca și viața pe care am trăit-o.

81. UN EPISCOP, ULTIMUL DUȘMAN

ACUM, că toate s-au sfârșit, cu mintea românului de pe urmă, știu că eu însumi am adâncit
invidia, gelozia, frica acestui nenorocit, duse până la ură, contra mea și a lui Gigi, pentru că nu am
ascultat de sfatul amicului meu, infailibil, din natură, care este Gigi însuși. Iată cum:
Pe 10 ianuarie, 2011, la 10 seara, primesc un telefon de auguri, ”la mulți ani” de la un
oarecare Don Luigi.
-Scuzați, care Don Luigi ?
-Viitorul vostru episcop. Am vrut să te felicit de ziua de naștere, chiar dacă încă nu te
cunosc.
-O, ce onoare, ce plăcere neașteptată, mă reped eu !
 310

-Faci 60, nu-i așa ?

-Da, cum vedeți, sunt încă tânăr, n-am ajuns la vârsta biblică.
Și l-am umplut de complimente și de cuvinte alese, de laudă și mulțumire, fericit că viitorul
episcop poate avea astfel de griji și sentimente.
Când, însă i-am povestit bucuria mea lui Gigi, el a sărit ca ars.
-E semn că e un om periculos. Te felicită fără să te cunoască, la 10 noaptea. L-a apucat iubirea de
supuși. Se bagă ca un vârcolac în viața intimă a omului.
L-am luat de exagerat. Fusesee clientul doctorului lui Gigi de la Roma, ce potriveală ! Dar
doctorul amic nu și-a ieșit din discreția lui profesională, se mirase numai când văzuse chipul
acestuia pe toate gardurile.
Stabilit în Dioceză, Luigi Marrucci și-a exprimat dorința să ne cunoască mai bine, cu gesturi
largi, în fața mulțimii, cu îmbrățișeri și pupături spectaculoase, provocând uimirea dușmanilor
noștri, care sperau ca prin el să ne detroneze...L-am invitat la un prânz bogat, cum făceam de obicei,
în parohie. A stat cu noi de la 12 la 8 seara, căci era curios să știe totul despre noi: fuga, hirotonirea,
minunile, vioara, muzica, biblioteca, concertele, ritul bizantin, observatorul astronomic,
pelerinajele, basilica din port, ba chiar și nemulțumirile unor parohieni... A aflat totul în acea seară,
nu i-am ascuns nimic, i-am pus inima în brațe, el era super-atent, iar eu eram extaziat: ”uite ce grije,
uite ce iubire, uite ce apreciere, uite ce răbdare!
Dar el își făcea pe loc programul cum să dărâme tot acest edificiu al apostolatului nostru,
bucată cu bucată. Și, chiar din clipa aceea, a luat la rând bucățile, să le distrugă. A început cu
distrugerea basilicii și a carierii lui Gigi ca paroh și vicar, cum am povestit, trimițându-l ca preot
capelan la închisoarea cea mare. Iar când s-a lovit de imponderabil, în cazul meu, și-a pierdut
răbdarea și a trecut la fapte în cel mai leninist stil: insurecție armată, ad litteram, cum voi povesti.
Dar Gigi mă avizase: ”nu-l invita la masă, nu te fă prieten cu un superior, nu-i spune amănunte, nu-i
arăta totul”, etc....
Nu l-am ascultat. Degeaba mă plâng.
Oricum, îmi zic, tot o făcea, dar poate mai târziu și mai perfid. Căile perfidiei în Biserica
Catolică, spre deosebire de cele ale Providenței, sunt într-adevăr nesfârșite.
XXX
Și, iată cum a început: mai întâi cu o campanie de presă subtil de ambiguă, în care oricum
apăream ca un personaj negativ care, printre altele, transformă parohia în câmp de refugiați
neautorizat. Asta în timp ce Papa se ducea la Lampeduza și ținea predici clerului să deschidă
parohiile pentru refugiați. Episcopul era descris ca un ”părinte preocupat”, nu de refugiați, ci de
primirea lor”nereglementară”, de parcă poate exista regulă la așa ceva. Refugiații miei, după
 311

primirea Sacramentelor,deveneau imediat copiii mei, nu primeau orez expirat, ca la Caritas, ci pat,
apă, lumină, gaz și closet. Și mai ales, imensă iubire, cum s-a exprimat odată dr. Victoraș Matei.
Este ceea ce are nevoie orice străin sărac. Am fost singurul care am primit refugiați în parohie din
toată dioceza, ceilalți nici măcar unul; și ca mine, doar câțiva parohi pe tot globul pământesc. E o
durere, dar durere reală. Comuniștii orașului abia așteptau o ocazie ca aceasta, să mă atace, în ura
lor contra mea, ca ”anticomunist”. Iar cei de dreapta care mă stimaseră cândva, apucați de rasism
subit, au fost și ei fericiți că eram atacat. Orașul îmi devenise dușman, în parte, și episcopul dușman
și el, avea fler la așa ceva. A prins mișcarea și a exploatat-o până la capăt. Datorită lui mi s-a revelat
câți preoți ne-au urât în atâția ani pe ascuns, și pe mine și pe Gigi, dar n-aveau un episcop neserios
care să-i răzbune. I-a auzit Dumnezeu, și iată, răzbunătorul a sosit.

Pe 4 iunie, 2013 mi se întâmplă o nenorocire. Tanti-mea Magda, la București, în casa ei ,

cade și-și rupe piciorul.Telefon, disperare și obligația absolută de a mă duce în România. Episcopul
binecuvintează plecarea mea cu cele mai iubitoare și grijulii sentimente, ca să vedeți. Las parohia pe
mâini bune: Gigi, Damian, ca preoți, Prince care controla pe copilași, plec. Ce să mai povestesc
aventura cu medicii, spitalul, operația, la București, convalescența mătușii și programarea de a o
aduce la Roma, unde aș fi îngrijit-o până la sfârșit.
Știam că episcopul voia să mă dea afară din parohie. În luna mai, încercase să invadeze
parohia cu poliția ca să gonească pe refugiați, dar eu eram prezent și n-a putut să-și ducă până la
capăt planul ucigaș, dar mi-a indicat modul în care mă pedepsea pentru zelul meu. Mi-a relatat un
program atât de absurd, pentru viitorul meu, încât jur că era convins că voi refuza, spre a mă acuza
de neascultare, etc... Surpriză, am răspuns vesel: ”sunt de acord”. Așa că a plecat cu mâna goală.
În schimbul parohiei și titlului de paroh pe care mi le expropria, îmi declara: ”Mergi 3 zile la
Alfredo la biserică și 3 zile la catedrală, pentru Missă, iar duminica în carceră. Vei locui la etajul 3
în apartamentul curiei și vei mânca la cantina diocezei, dacă vrei”.
Fără îndoială, eu am rămas ca paralizat, pentru o clipă. După o viață, în care așteptam o nouă
parohie, poate mai bună, în sensul unui apostolat mai bogat, sau măcar egală, dacă tot voia să mă
transfere,... el să mă degradeze în așa hal, era suprema nedreptate pe care o aveam din partea
Bisericii Catolice, de la momentul refuzului hirotonirii din partea lui Paul al VI lea, până azi.
Redevenisem un seminarist abia hirotonit, sau mai degrabă un comis voiajor, la vârsta mea, ... sau
direct un refugiat. Numai la Caritas, să cer milă, nu m-a trimis. ....Oricum, mă numea ”Capelan” la
închisoarea veche, deci mă trimetea ”printre gratii” ca și pe Gigi, crezând că mă va chinui. Eu, în
schimb, am văzut în asta singurul gest luminos din programarea anunțată. Și, i-am răspuns vesel:
”accept”.
 312

N-avea ce să mai zică.

XXX
Plecam la București cu grija să mă întorc cel puțin la sfârșitul lui August, ca să am timp să
organizez plecarea copilașilor din Parohie, pentru că energumenul o programase deja pentru un nou
paroh. Țineam să-l rog pe episcop să mă mai îndure în casa parohială care era imensă, căci avea
saloanele pentru refugiați cu băi și servicii moderne, construite de mâna lui Gigi cu muncitorii, și pe
care noul paroh nu le-a folosit nici mai târziu. Aveam nevoie să desființez cu calm tot ce
realizasem în zeci de ani: biblioteca, mai ales, și sala de muzică, în timp ce observatorul astronomic
ar fi putut rămâne în folosul parohienilor, cu noul paroh. Episcopul îmi oferea un mic apartament al
Diocezei, în care se adăposteau preoții studenți, în trecere, sau singuraticii, nu un preot cu
activitatea mea. Aceasta a fost o altă bătaie de joc a lui Marrucci, dar o acceptasem cu stoicism,
gândind că poate mi-ar fi dat, în schimb, alte localuri, în cele 2000 de camere goale și nefolosite pe
care le avea și le mai are încă în Dioceză.
Plecând eu, m-a binecuvântat, iar pe 1 august mi-a telefonat la București, să mă
binecuvinteze din nou și să știe precis când mă întorc.
-Pe 23 august, Excelență.Cu tanti-mea bolnavă, ca s-o pot îngriji.
-Aaa, bine, dar poți rămâne și mai mult dacă e nevoie, nu-ți fă griji, dragul meu.
-Vă mulțumesc, dar am luat deja biletul de avion de întors și viu ca să pot preda parohia la
vreme.
Mai clar ca așa !
Asigurat de blocajul meu în București, și-a pus în aplicare planul infam, fără grijă. Și-a
calculat timpul, la milimetru, de aceea mi-a telefonat. Acum putea să-mi ocupe parohia și să o facă
harcea- parcea cât voia, eu eram departe. Cu mine de față nu i-a mers și nu i-ar fi mers s-o facă, așa
cum a făcut-o. Acest lucru este un mister pentru mine, și azi.De ce avea nevoie de asemenea
măgărie, când știa că la 1 sau la 10 septembrie ar fi introdus în pace și onor pe noul paroh cu care aș
fi concelebrat tot în pace și onor, cum se cuvenea. Din acea clipă, eu nu mai puneam piciorul în
biserica luată și mergeam la carceră.
Așa se face.
Răspunsul este că nu a mai avut răbdare. Se temea de reacția mea, știa că comite o
ilegalitate, dar mai ales, cred că-i plăcea planul pe care și l-a inventat, de a intra ca elefantul într-o
farmacie și să provoace o biblică urâciune a pustiirii. Voia să pună mâna pe fondurile parohiei, așa
cum a făcut și în alte cazuri și să-l pună pe alesul lui, acel Diego, moștenit de la Chenis, să le
”administreze”. Și așa a și făcut. E drept că nu i-a prea mers. Dar a încercat.
 313

Ei, bine, și-a făcut toate socotelile, a inventat adresele către poliție și mișcările, cât să apară
legală toată ilegalitatea pe care o comitea și...în noaptea de 9 și apoi și de 10 august 2013, a intrat
păzit de poliție și de carabinieri în casa parohială, între lucrurile mele, între amintirile mele, în truda
mea de o viață, peste preotul Damian, peste copilașii mei dar și peste diferiți oaspeți care dormeau
duși în camerele lor, și a transformat totul într-o Hiroșimă.A gonit di paturi refugiații care dormeau
liniștiți după o zi de rugăciune, de stat în frig la cerșit sau ajutat la cărat sacoșe pe la marile
magazine, pentru câteva centime mizerabile. I-a obligat să doarmă în apropierea bălților de pe locul
viran de alături. Ad litteram. Primăria comunistului Tidei a trimis niște autobuze care nu i-a încărcat
pe toți, nici nu au fost ținuți prea mult în hoteluri sau adăposturi improvizate, așa că s-au pomenit
tot pe drumuri. Și treceau bunii catolici pe lângă ei și nu-i băgau în seamă. Se repeta înmiit pilda
Domnului cu săracul Lazăr, dar de data aceasta organizată perfect de episcop.
Forțele ordinii au respectat, chipurile, legea și nu au intrat prin camere. Dar înconjurând ei
curtea și biserica, au întimidat pe bieții refugiați, să-și ia lumea în cap. Episcopul catolic, încă odată
folosea brațul secular pentru inchiziția dumnealui. Iar poliția Republicii Italiene, laice și ne
religioase, s-a conformat întocmai.
Oamenii episcopului au deschis ferestrele larg, au aruncat paturile în curte, au deranjat
întreaga casă, căci copilașii dormeau și în camerele mele, chiar și pe sub mesele întinse pe care
prânziseră Excelențele, când erau în toate mințile. Marrucci s-a repezit în biserică și a aruncat afară
și mica orgă- armonium a Monseniorului Vito Mandolini, pe care a crezut-o ca fiind a mea. A doua
zi a schimbat altar, icoane, bănci, statui, ca biserica să nu mai fie cea pe care o lăsasem cu două luni
în urmă. Pe observatorul astronomic a pus lanțuri grele ca nu cumva cineva să se mai suie să vadă
cerul înstelat de acolo. Ce să mai povestesc: Nagasaki în toată regula! După care a dăruit biserica
pupilului său iubit, Diego, dându-i pe mână parohia, documentele, biroul, totul, fără nici o formă
regulară, nici o semnătură a parohului aruncat afară, fără nici o dare de seamă, fără toate acele
nimicuri importante pe care dumnealor le cer de la alții.Puteam să am bani mulți în pușculița
parohiei, și, desigur asta căutau, căci obiceiul îl aveau, Marrucci îl mai aplicase și la Sant-Agostino
și-n alte parohii. Dar eu cu Gigi și Damian am avut măcar această intuiție. Am scos aproape toți
banii de pe cont, nu erau foarte mulți; dar la reîntoarcerea mea i-am dat la refugiați, nu eram nebun
să-i fac cadou păduchelui episcopal. Iar orga bisericii am făcut-o cadou capelei din închisoare, unde
eu am mai cântat o vreme la Missele pușcăriașilor.
Și totuși.
Când un balaur de asemenea anvergură, ca episcopul catolic de Civitavecchia, combină
asemenea nebunii, mijlocul de a le săvârși stă nu numai în dexteritatea lui de a găsi momentul și
 314

modul, dar și în slăbiciunea, lipsa de luciditate și de curaj al celor pe care-i are în față. De la
adevărata Hiroșimă la a mea, din parohie, explicația este identică.
Mai întâi îl critic pe Monseniorul Gigi, care era acolo, în oraș. Nu ca mine la 3000 de km.
Care, venind, nu i-a stat împotrivă Excelenței, nu i s-a pus în drum să -l oprească să-mi atingă
obiectele, amintirile, patul, masa, biblioteca și lucrurile mele intime.
Preotul Damian, la fel. I s-a spus : ”ia-ți imediat bagajul și pleacă la Allumiere”, și s-a dus:
Nu a răspuns: ”trebuie să păzesc casa părintelui meu sufletesc până se întoarce. Cu orice preț”.
A lăsat totul haiște și s-a cărat.
Pe Gigi iarăși îl scuz. Mi-a explicat. L-a apucat o scârbă atât de profundă de acest vierme de
om, episcop catolic demn de haznaua municipală, că i s-a făcut rău, l-a durut ficatul, și a preferat să
fugă, să nu-l mai vadă, să nu-și adreseze reciproc nici măcar un salut. Și de atunci nu s-au mai văzut
la Civitavecchia. Era episcopul însuși, viermele, care, poate de teamă că Gigi îl ”lucra” la Vatican,
se ducea să-l salute la noul birou de la Opera Romana la care Gigi fusese chemat prin grija lui
Dumnezeu de șeful acestei Opere.
Copiii refugiați? În zadar le-am transmis prin telefon și prin facebook de la București, să nu
se miște din casă, căci nici un episcop nu avea dreptul să-i atingă, iar poliția nu i-ar fi atins nici ea,
nefiind vinovați. S-au speriat și au plecat. Numai Prince, ca un adevărat prinț, a stat puternic în fața
nefericitului Vlădică, spunându-i clar:
-”Eu nu mă mișc, eu sunt credincios părintelui meu, eu îi păzesc cărțile, lucrurile, hainele,
onoarea până se întoarce”.
Nu a dat cheia biroului meu, nici s-a clintit din parohie. A rămas acolo împreună cu cei doi
arestați domiciliari pe care la urmă episcopul i-a re-trimis în pușcărie, din milă creștinească pentru
noul paroh pe care l-a numit adhoc, un negru nenorocit care ura pe negrișorii mei. Îi ura în mod
perfect catolic și african. Ai mei erau de limbă engleză, el de limbă franceză, éscusez moi.
Rămâne clar că episcopul a intuit slăbiciunea tuturor acestora, Gigi inclus, și a acționat ca un
fur la miezul nopții, în lipsa stăpânului casei. Era tare în Evanghelie, recunosc, numai din ea se
inspira.
Cum am mai spus, el mai încercase odată, în Mai trecut, să vie cu poliția, inventând un
pretext; dar nu i-a mers. I-am stat elegant împotrivă și poliția a plecat, cerându-mi până și scuze.
Atunci, ticălosul a învățat lecția și și-a zis: ”îl atac în lipsă”.
Desigur, 10 zile mai târziu, m-am întors. Am pretins să intru pe ușa principală, blocată.
Comandantul Carabinierilor mi-a telefonat personal la București și mi-a promis tot concursul. Îi
scrisesem că o să fac scandal mare și să vie, să fie de față. Atunci am înțeles că nimănui nu-i plăcea
scandalul produs de un Nevinovat. Ha ha !
 315

Mi-am reluat toate camerele, în afară de cele oficiale, ale parohiei. Aș fi putut s-o fac, dar nu
am vrut, din profundă scârbă.Și am pus piciorul în biserică numai ca să intru în cele două părți ale
locuinței. Nu am aranjat lucrurile, mobilele, paturile, covoarele. Le-am lăsat cum le-am găsit, ca să
arăt tuturor hiroșima făcută la marginea Romei de un episcop catolic. Numai camera tantei
Magdalena am aranjat-o cât de cât. La cei 90 și ceva ai dânsei, a înțeles perfect și a depășit situația
mai mult ca perfect.
A doua zi, episcopul s- a arătat la fereastră. Parcă nu-i venea să creadă că reușeam să
locuiesc bine mersi între ruinele desenate de el. A venit să mă pupe, să-mi declare cât mă iubește și
stimează, și desigur să moaie degetu-n baltă. L-am rugat să șeadă, fără să-i zâmbesc ca altădată sau
să mă mai las îmbrățișat și i-am pus o singură întrebare:
-”Vreți să facem împreună un scandal internațional? Eu, cu avocații amici, cu denunțurile,
cu procesele, cu tot ce am și tot ce pot, ajung nu numai la Vatican sau la ziarele italiene, ci și la
Bruxelles, la Haga, la Strasburg, la ONU. Dedic restul vieții mele să-mi apăr onoarea.
Mi-a răspuns ca un prost ce era: ”eh, dacă pentru asta îmi pierd episcopatul, o să rămân
simplu paroh și chiar în place idea.”
Nu i-am răspuns cum merita. Replici tâmpite și lipsite de omenie le studiază dumnealor
toată viața în academia lor diplomatică, prin care își pregătesc promovarea.
N-a îndrăznit să întindă coarda, dar nici eu, mai mult din scârbă decât din instinct, nu i-am
dat satisfacția să-l contrazic sau să fac gură. Mi-am rezervat libertatea de a pleca din acea parohie și
a de a-mi aranja viața privată așa cum era necesar sufletului și onoarei mele.Adică la timpul potrivit.
Am rămas în casă până în noembrie, când am reușit să aranjez cât de cât lucrurile, și mai
ales să salvez enorma bibliotecă, împărțind-o între parohia ortodoxă, casa mea de la mare, cămăruța
care ne mai rămăsese în oraș, casa de la Bistrița și casa părintelui Nicolae Picu, fratele lui Gigi la
Constanța. A împărți o bibliotecă în 5 părți, pe mapamond, pentru cine știe ce înseamnă o bibliotecă
personală, înseamnă a-ți rupe corpul ca acela al lui Ioan Vodă de către cămilele turcești.
Pe copiii mei africani i-am recuperat în parte, mai pe ascuns; căci numai atunci am învățat
definitv că lucrurile bune, ca și cele rele, se fac în secret și clandestinitate. Ignorarea acestui
principiu a fost cauza principală a tuturor necazurilor mele.
Am slujit Missa în casă, în dormitor, pe masă, două luni de zile. Nu -l interesa pe Episcop
dacă slujesc, unde slujesc, când slujesc. Nu era numai cazul meu. Nici pe Gigi nu l-a întrebat, nici
pe alții. Grija episcopilor nu este spiritualitatea, Evanghelia, viața religioasă și alte nimicuri. Dar
aceasta am învățat-o prea târziu, ca să mai pot repara.
Nu am mai atins biserica furată și pângărită. Deci, nu le-am dat bătaie de cap cum credeau,
adică să le dau onoarea de a-mi găsi vreo vină. După care, m-am mutat cu tanti-mea în apartamentul
 316

curiei, împărțind lucrurile, pianul, tablourile, tot ce mai aveam, în diferite colțuri ale universului.
Când, tot în lipsă, bunătatea de episcop mi-a invadat cu poliția și acest apartament, ca să arunce
afară alți copii refugiați, m-am mutat în casa mea de pe malul mării, secretă pentru el, unde mă
găsesc și azi, în 2021.

Am suferit enorm. Am plâns cu lacrimi de sânge. Cât eram blocat la București, am tremurat
pentru copilașii azvârliți în ploaie, dar și pentru manuscrisele, lucrările mele de o viață, amintirile,
bibelourile de la Părinți, biblioteca, toată strânsura mea de o viață, călcată în picioare de un taliban
de episcop și de ne-oamenii lui. Târnăcoapele acestora, cu care ne-au distrus basilica, invazia lor în
camerele mele de dormit sau de studiu, în frigider și în closet, erau mult mai vinovate decât cele ale
talibanilor care distrugeau muzeele din Bagdad sau orașele antice din Afganistan și Irak, ce
îngrozeau lumea.
Să mă întorc și să stau între ruine, să recuperez câțiva dintre copilașii care dormeau în
ploaie, să slujesc și să mă mișc pe ascuns în mijlocul ruinelor, să văd observatorul astronomic legat
cu lanțuri, ca și porțile principale ale bisericii...ce peisaj de Siberia comunistă, ce nebunie, la
marginea Romei,întru indiferența bunilor creștini din oraș și a Ierarhilor di sfintele palate. Am plâns
mai mult pentru asta, deziluzia privitor la ei, toți, atingând culmea culmilor. Gesturile vechilor
casaroli, montini și ale altor nemernici mi se păreau jucării....

Mi-am programat să mă răzbun, dar am renunțat; și numai pentru onoare și rușinea de a

rămâne în anale ca un vinovat de cine știe ce crimă, am umplut Vaticanul de scrisori; știu și gâștele
Capitoliului fărădelegile episcopului. Papa Francisc, însuși, a primit scrisoarea mea. Dar n-a mișcat
un deget.Nici el, nici camarila. Sau, hai să spun și altfel: văzând cum Marrucci a fost dat afară, fiind
pus să semneze pensionarea exact cu un an înainte de pensionare, (în secret),poate că l-au mișcat
din loc, dar fără să-mi facă dreptate, fără să repare nimic din bestialitatea necanonică săvârșită.
Opt ani mai târziu am intuit motivul acestei tăceri din partea Puternicilor din Vatican.Adică
mi-am venit de acasă. Cum să-l pedepsească dumnealor pe acest răufăcător, când tocmai ei îl
puseseră să mă,... să ne elimine? Mă și mir că nu l-au făcut Cardinal. Ba nu mă mir deloc. El trebuia
să mă elimine în mod perfid, discret, alla catolica, nu pe față, cu mârlănie și scandal, alla ortodoxa
bizantină fanarioată și lipsită de maniere, ca-n Orient. Deci, au încasat cu plăcere eliminarea mea,
dar episcopului i-au pus gând rău, mai ales că, tot mârlănește, a realizat și alte năzbâtii, de parcă ar
fi învățat în seminarele ortodoxe. De el s-a prins bine perfidia legală catolică, dar nu și manierele
imperceptibile ale perfidiei, alla Silvestrini, Bagnasco,Parolin și alți moderni urmași ai marilor
dușmani ai miei și ai lui Cristos din trecutul recent.
 317

S-au temut, oricum, și ei și el, de scandalul ce l-am promis prin toate Memoriile și scrisorile.
De aceea, chiar nefăcându-mi dreptate, oamenii din jurul Papei sau Papa însuși i-or fi spus:
”Calmează-l, poartă- te aparent frumos cu el, dă-i un accontentino, cât să tacă din gură și de rest ne
ocupăm noi”.
S-a temut și mai mult. Mai ales că-și amintea de întrebarea retorică pusă de mine la prima lui
vizită printre ruinele Jerusalimului. De aceea, pe tot parcursul, m-a lăudat în public, m-a sărutat, mi-
a scris și declarat cuvinte de stimă, iubire, respect și admirație. Iar în privat, la telefon, amenințări
cu afurisania, depunerea din treaptă, excomunicarea, luarea lefei... toate anunțate seara târziu prin
telefoane mizerabile, la care am răspuns ironic cum am putut. Șapte ani l-am răbdat, fără să pun în
practică nimic din câte merita, nimic din câte mi-ar fi luat timpul, nimic din câte ar fi trebuit să pun
la cale și contra episcopului de Ugento, și a lui Poletti, și a Papei Paul VI, și a camarilelor lor, adică
să denunț faptele lor nelegiuite în cele 4 vânturi, atunci, pe loc, la cald, sub gloanțe.
Mi s- a răspuns adesea: ”toți știu totul despre ei, mai multe decât știi tu. Dacă te-ai apuca să-
le judeci fărădelegile, ar trebui s-o iei de la moartea Sfântului Petru”.
Am dedicat 400 de pagini acestei nebunii. Acolo am transpus toate dialogurile cu acest
episcop , toate perverse, neraționale, purtate cu un ne-om. Ca mărturie de ce poate face puterea
discreționară feudală dintr-un ins, mai ales ierarh al Bisericii.

Am scris în jurnal în acele seri, fiind eu încă blocat în București, departe de evenimente,
departe de dezastru și îngrijorat de soarta manuscriselor mele, a viorii, a lucrurilor de preț, dar mai
ales a copiilor și a celor dragi de acolo:
„Plâng și plâng mereu.
Plânsul mă calmează, slavă Domnului.
10 AUGUST, 2013, 15:34.
Plâng, plâng și asta încă mă liniștește.
Mă gândesc la două lucruri și Duhul mi le confirmă :” nu te răzbuna împotriva episcopului, nici
măcar nu-i cere dreptate.
Fă cum spune Domnul: și eu dau o haină celor care cer o jachetă. Gigi o face deja.
Dar trebuie să scriu peste tot în Vatican, pentru apărarea mea și pentru onoarea mea. Da. Înainte
de a părăsi această lume și voi pleca în cealaltă, unde nu mai există nedreptate.
Așadar aștept să văd cum va ajunge Episcopul în fața Tronului,în care poate nu crede, cum va plăti
pentru distrugerea bisericii noastre și pentru expulzarea la miezul nopții a copiilor mei.”
În scrisorile către cardinali, trimise în zilele faptelor, le puneam întrebări:
„14 august 2013.
 318

* (...) Eminența Voastră! Ceea ce l-a determinat să se agite astfel, împotriva mea, în absența mea,
este inexplicabil. În ciuda statului de drept, nici măcar nu mai ești sigur de dormitorul tău sau de
biroul privat. Și cine avea să-mi profaneze cuibul? Episcopul. Sunt complet scandalizat și vă cer
permisiunea să nu-l iert, pentru că nici măcar cei mai mari dușmani ai mei, inclusiv comuniștii,
KGB-eul, securitatea, mongolii etc. nu mi-au făcut acest gest. etc ... "
XXX
Și totuși, a sosit ceasul în care am înțeles data când el a decis să mă elimine, atât pe mine,
cât și pe Gigi, cu orice preț și prin toate mijloacele posibile. Și întrucât nu a mai găsit mijloace
delicate, s-a aruncat cu târnăcopurile împotriva bazilicii și cu topoarele în distrugerea paturilor, a
mobilelor, a vieții și a destinului meu și al copiilor mei.
Cineva a zis că motivul care l-a împins ar fi fost venirea refugiaților, botezarea și
ospitalizarea lor din partea mea.Nu, absolut. Acesta a fost doar pretextul și ocazia propice. Trebuie
să mă explic.

82.ÎN PUȘCĂRIE. O MISIUNE A SUPREMEI IUBIRI CU PUȘCĂRIAȘII.

Înainte de venirea momentului în care am înțeles mișcarea acestei neplăcute aventuri, am
mers la Carceră, unde fusesem numit Capelan.
Episcopul credea că mă pedepsea, mă izola, se scăpa de mine în mod onorabil. Ba, mai mult,
se aștepta să refuz, ca să aibă motiv valabil contra mea.
Dimpotrivă. Dacă nu m-ar fi transferat cu violența și barbaria povestită mai sus, gestul nu ar
fi fost negativ. M-am dus în Carceră cu oarecare bucurie, convins fiind că și acolo Dumnezeu mi-ar
fi pregătit vreo misiune specială.
Și aievea.
Am început cu a lua contacte imediate cu toți deținuții.
Din prima zi, am reușit să realizez un delir de simpatie.
Am greșit. Ca totdeauna.Am făcut-o prea pe față, nu în secret, cum se săvârșesc toate faptele
mari.
Am intrat în toate celulele, aveam dreptul: în magazii, în locurile de muncă ale deținuților, în
bucătărie, în bibliotecă, în sala de sport…I-am vizitat pe toți, i-am blagoslovit pe toți, am rîs cu toți.
Toți o făceau, capelanul dinainte, un prieten, îmi explicase pe larg și-mi definise toate drepturile și
datoriile mele.
Da, dar cum am făcut-o eu, n-a mai făcut-o nimeni.Tot un rîs, tot o glumă, tot o ironie,
amestecate cu rugăciuni.O luare peste picior a vieții, a tristeții, a realității înseși, reparată cu Sfânta
Cruce.
 319

Întrebam pe fiecare deținut, așaaa… discret: ”ce-ai făcut, ce s-a întâmplat?” Dar nu mă
refeream la crima pentru care fusese acuzat, ci la momentul când a fost prins: ”cum a greșit, cine l-a
vândut, de ce l-au prins, cum l-au prins?” Și, mai toți mi-au răspuns: ”m-a trădat prietenul, sau
prietena, iubita mea sau amanta șefului, sau subalternul.
Deci, trădare pe toată linia. Și la bine și la rău. Ha ha ha !
E clar că îi legasem de mine. Și ce ușor era să-i invit să ne rugăm împreună, nu numai în
biserică, ci, acolo, pe loc, între o cafea și un joc de cărți, la care-i surprindeam. După care le și
ghiceam eliberarea apropiată….Despre unul din ei, interesându-mă eu, la avocat și la familie de
soarta lui, am auzit că va fi eliberat în curând. I-am spus, în secret, și a început să plângă ca un
copil. M-am văzut pe mine, din momentul evadării din marea închisoare care fusese Lagărul
socialist.
Nu am călcat legea niciodată, n-au putut să mă acuze de asta. Dar am folosit-o la limită.Prin
mine, mulți deținuți au reușit să trimită mesaje familiei sau prietenilor, sau să știe secrete care nu se
puteau scrie, tipul: dacă mă mai iubește, dacă m-a părăsit, dacă și de ce nu mai vine în
vizită….etc…
Partea cea mai frumoasă era că puteam vorbi în limba lor cu fiecare: românii erau cei mai
numeroși după italieni, plus țiganii din România. Dar cu negrii vorbeam engleza, franceza, spaniola,
adică limba lor de acasă.Cu sudamericanii, idem. Slujba mea aduna toate semințiile; cântam
ortodox, catolic, protestant, căci toți veneau, fără diferențe. Iar cu musulmanii rîdeam la fel, și-i
trimeteam la ora covorului….La partea pentru femei, slujba era o încântare. Acolo am cunoscut și
mângâiat multe românce, sud americane, negrese și basarabence, năpăstuite de soartă….
Faptul că puteam vorbi cu ei în toate limbile era fenomenal; se păstra secretul,se sărea peste
multe garduri. Căci nu puteau totdeauna să se separe de grup. Dar putea fiecare să mi se adreseze, în
public, în limba lui; și-i răspundeam pe măsură. N-avea nimeni ce zice, nici Directoarea. Gigi făcea
la fel, dar, ca totdeauna, era mai discret.
Din nefericire, capelanii italieni nu erau pregătiți pentru acest aspect al vieții apostolice. De
ce nu s-a apreciat acest lucru, rămâne iar un mister. După puțin timp, Directoarea mi-a limitat
accesul, zi după zi mai mult, până când s-a terminat.
De fapt, m-au ținut acolo din octombrie 2013 până în ianuarie,2014, în care timp pot spune
că am realizat cu deținuții, bărbați și femei, o altă misiune a supremei iubiri, cea mai inedită dintre
toate. După care am fost gonit cu ardoare, căci o misiune de supremă iubire nu se poate termina
altfel, am învățat-o și pe asta.
În acest caz, însă, nu mai dau vina pe episcop. S-ar putea să nu fi fost mâna lui, ci a
directoarei, față de care am greșit, tot neascultând de Gigi, de ”a nu povesti șefului dramele tale”.
 320

Ea s-a temut și aproape că a și recunoscut. A spus-o tare, de s-a mirat și Inspectorul, poate chiar și
Ministrul:
-”Preotul făcuse prea multă prietenie cu deținuții, îl iubeau prea mult”.
Beh, asta cam așa era. Am dedicat o cărticică acestei iubiri, prin care am mai botezat și
acolo, cu Gigi, vreo 5 băieți, și am dat Sfântul Mir la 9 mici sau mari delincvenți napolitani și
romani ultrasimpatici. De fapt aceasta a fost prima mea grjă: ”cine era nebotezat sau fără Mir
printre ei?” Hai să-i pregătesc, hai să le dau Sfintele Taine. Zicala ”acum sau niciodată” era mai
valabilă ca oricând.
La penultima sărbătoare cu ei, de Boboteaza lui 2014, m-au aplaudat lung toți pușcăriașii,
spre uimirea tuturor șefilor și păzitorilor; iar la despărțire, am plâns reciproc. Nu, nu putea fi
iertabil.

Directoarea chiar s-a plâns episcopului că deținuții, la serbarea de Bobotează, urmată de

prânzul comun, cum am apărut, ”m-au aplaudat de parcă aș fi fost la Scala”.
Invidie? Sau își închipuia că eu făceam cu ei traficuri secrete?
- Nu face decât să rîdă și să se distreze cu pușcăriașii.
(Acest lucru era adevărat. Viața mea, cu ei, în afara rugăciunilor, era o distracție și un
calambur continuu.).
Dar vina, în cazul aplauzelor, a fost a doctorului Massimo, bun și drag prieten, care a
încheiat discursul festiv cu aceste expresii:
-„Mulțumim Doamnei Directoare !
Nici un gest, nici o afirmație.
-”Mulțumim forțelor de ordine și comandamentului”
Nici un gest.
-”Mulțumim medicilor”.
Câteva aplauze timide.
-”Mulțumim celor ce ce servesc la bucătărie”, etc.
Două aplauze timide.
La final:
-„ Și mulțumim și Părintelui Capelan”.(Adică mie).
Nici n-a terminat să mă numească și s-a declanșat vârtejul. Deținuții au început să strige cu
urale: ”Urra! Bravo! Vivat !”, aplaudând la nesfârșit, lovind cu picioarele și pumnii în scânduri, în
mese,ciocnind paharele și tacâmurile, în fine, făceau un vacarm de stadion. Eu, murind de râs, am
început să mă înclin, să mă aplec în dreapta și-n stânga, într-adevăr ca Maria Callas la Scala și să
 321

mă retrag mergând înapoi, până am dispărut din vederea lor. Nu face așa orice mare actor ovaționat
de public? Nimic, au continuat când eram deja afară din sală .(Trebuia să plec înaintea celorlalți,
eram așteptat).
Zile mai târziu, deținuții mi-au spus că au făcut-o intenționat, să moară de necaz și
directoarea și comandantul și gardienii și toți... ha ha ha..... ..
O, teribili și minunați napolitani, dragii mei delincvenți, nu vă voi uita niciodată!
Eh, asta mi-a fost.Atât mi-a fost. Ultima picătură. Crima de a fi adorat nu este iertabilă,
oricine te-ar adora...
.............................................................
Sfârșitul lui Ianuarie.Vineri, 24.
Episcopul mă sună în jurul orei 13. Confirmă ”eliberarea mea din funcție” și rămâne că
”până luni totul se va termina”. Totuși, nu știe dacă ar trebui sau dacă mai pot merge încă, în această
duminică, spre a celebra ultima Liturghie.
Sunt îngrijorat. Nu vreau să-mi las candidații fără Botez și Confirmare. Poate că mâine,
sâmbătă, încă mi se va mai permite să intru. Cursa contra timpului pe care o parcurgeam cu mare
viteză, părea prea lentă. Vom vedea.

Sâmbătă, 25 ianuarie,2014. Mă duc în Carceră, luîndu-mi o figură ca și cum nu s-ar fi

întâmplat nimic. Slavă, Domnului, nimeni nu primise nici o veste, niciun ordin referitor la mine.
Voia lui Dumnezeu, desigur. Da, pentru că m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să mai pot înșela
dușmanii și să dau ultimul dar pușcăriașilor mei dragi : Botezul festiv cu Sfântul Mir lui Emin ,
plus Sfântul Mir celorlalți și Împărtășanie la câți voi putea. În condiții normale, aș fi sărbătorit toate
acestea,cu ei, în preajma Paștelui. (Acum mă gândesc: când m-a lăsat lumea aceasta să trăiesc sau
să lucrez pentru Domnul în condiții normale?)
Întrucât nimeni nu a dat vreun ordin contrar, chiar și agenta de serviciu, urâtă foc și veșnic
ursuză, ca o adevărată agentă de pușcărie, care nici pe mine nu mă suferea, (era singura de fapt, dar
mă deranja, căci era cocoțată pe un loc cheie și mai era și de serviciu în acea zi fatală) a fost totuși
nevoită să mă accepte și să-i cheme pe cei 8 candidați la ultima oră de catehism cu mine. În răutatea
ei, nu i-a lăsat pe toți odată, ci pe rând, unul câte unul. Nu în biroul meu, lângă capelă, acum
interzis, ci într-o cameră mică în afara cercului central. De ceva timp, directoarea dăduse ordin să
nu mai fiu lăsat să pătrund în zona unde locuiau deținuții, ca în primele luni, adică după regula
generală. Cred că eram caz unic, căci nici un capelan nu a fost oprit vreodată să ia legătură directă,
chiar și în camerele private, cu deținuții. Așa că am repetat de 8 ori același discurs și aceeași
ceremonie, pentru fiecare dintre candidați. Discursul a fost acesta și a sunat ca un reproș dulce:
 322

-Dragii mei prieteni, vă transmit vouă și tuturor deținuților regretul meu că nu vă mai pot
ajuta, că acestea sunt ultimele zile în care ne mai vedem, și că nu m-ați exploatat suficient în această
scurtă perioadă. Aș fi putut să vă împlinesc mult mai multe dorințe, ați fost prea modești și prea
discreți.
Se uitau la mine cu un regret de nedescris.
Îmi luasem cu mine sfintele unelte, borcănelul cu Sfântul Mir și stola și le-am împărtășit
Taina, în acea cameră albă, sărăcăcioasă, în care ni s-a mai permis să ne întâlnim. Am transformat-o
pentru câteva clipe în catedrală, recitând de fiecare dată sfintele formule și ungându-i cu Sfântul
Mir. Tânărul napolitan, Schisa Tommaso, a rămas impresionat până la lacrimi.
Pentru Emin-Ivan, țigănușul meu bosniac, am folosit apă de la robinet, binecuvântată și
sfințită cu rugăciuni, dar mai ales cu lacrimile umilului iugoslav, botezându-l cu mai multă
ceremonie decât cea a ritului din catedrale, unde nu există apă și multe alte lucruri ...
Le-am spus tuturor că a doua zi, la Liturghia de duminică,să se prezinte cât mai eleganți, ca
pentru ceremonia festivă. Nu eram sigur: m-or lăsa să intru? Sau nu? Prin urmare, le-am conferit
Sfintele Taine, pe toate, în acea cămăruță. Dar nu am vrut să-i lipsesc de sărbătoarea solemnă, așa
că a doua zi, dacă mi se mai permitea intrarea pentru slujbă, repetam formulele, reînnoiam
promisiunile și ceremonia, oferindu-le și Sfânta Împărtășanie cu Liturghie solemnă.
Am terminat acea zi cu bucurie și îndoială, lăsând totul în mâna lui Dumnezeu. Seara, am
pregătit pentru fiecare un document scris, ca întotdeauna, în două limbi, cu antetul Institutului meu.
Dacă mai aveam acces la ei și a doua zi, le-ași fi înmânat la fiecare aceste certificate de Botez, Mir
și Împărtășanie, valabile pe viață. Lista numelor lor, împreună cu toate celelalte, ași fi trimis-o
oricum la Congregația Orientală, la Vatican și Patriarhului Melkit, în absența unui episcop latin
serios.
26 ianuarie, 2014. Duminică.
Merg la închisoare la ora Liturghiei. Nu se primise nici un ordin în ce mă privește, deci am
intrat liniștit și oficial, ca totdeauna, fără interdicții.
Haaaaa, deci Domnul Iisus a fost de acord. Gândul meu de a sluji solemn Sfintele Taine
pentru deținuți îi plăcea lui Dumnezeu. Prin urmare, nu am avut bariere, nici oameni neplăcuți în
fața mea.
Băieții au apărut cu toții, împodobiți de parcă ar fi venit în parohia lor, în libertate; cine știe
unde și-or fi păstrat acele costume, cravate, lavaliere ... și însoțiți de tot atâția nași eleganți, tot
dintre pușcăriași. Nu puteau fotografia, nici înregistra, și totuși, au ținut la eleganța sărbătorii.
Biserica era plină, am slujit mai solemn ca niciodată, toți erau impresionați și uimiți. Pentru mulți
deținuți, a fost o noutate; de fapt, de teama vreunei interdicții, candidații au ținut totul secret,deci tot
 323

în secret s-au viermuit în timpul nopții să-și găsească nașii, hainele, dispoziția sufletească, totul. Mi-
au adus aminte de albanezii din Campo de refugiați, care, tot în secret și tot în clan, au realizat
gestul suprem de a pregăti un Botez.
Eu, obligatoriu, am fost mai discret ca niciodată, astfel încât sărbătoarea Botezului, a
Confirmării și a Primei Împărtășanii, din închisoare, a fost o surpriză. Dar agentul de serviciu,
prezent, care mă simpatiza, nu a dat semne de uimire. Lui Emin-Ivan, bosniacul născut la Roma, i-
am dat Botezul, Confirmarea, Împărtășania, ca la toți ceilalți „copii” ai mei. Dacă adaug și pe
ceilalți 4, din închisoarea cea nouă, toți africani, am adăugat 5 creștini noi la cei botezați de Gigi.
Incertitudinea față de comportamentul adversarilor mei m-a făcut să slujesc totul, de două ori. Ieri și
azi. Dumnezeu va alege ceea ce este cel mai acceptabil pentru El.
Cei ce primiseră Sfântul Mir, Cresima, adică, erau, cu toții, italieni: Maurizio, Michele,
Stefano, Massimiliano, Raffaele, Giordano, toți romani; Salvatore era di Acerra / Napoli și
Tommaso din Massa di Somma, Napoli.
-"Poate ne vedem pentru ultima oară, le-am spus. Dar vreau să vă fac acest cadou, în fața
Cerului și în fața societății. Cu Confirmarea Sfântului Mir și documentul în două limbi, vă puteți
căsători fără o problemă în plus. "
Au fost atât de impresionați... rămăseseră și fără cuvinte .... Puteai citi pe fețele lor tristețea
de a mă pierde.
Era de față un singur agent, prietenos cât vrei, dar totuși agent; deci nu le-am putut spune că
aș fi vrut să-i ajut cu arestul la domiciliu. N-am putut să le las adresa mea, nici invitația de a mă
contacta prin avocat ... ”Și rău ce-mi pare acum !” Trebuia să risc, ”fie ce-o fi”...Mi-a fost teamă de
vreo surpriză neplăcută din partea Direcției, contra lor.....
Înmânându-le la fiecare documentul pregătit de cu seară, aceea a fost ultima strângere de
mână cu scumpii mei copii pușcăriași.
După ”Ite Missa est” ne-am privit ca pentru ultima dată, ca membri ai unei familii care se
separă, pentru totdeauna, lovită de „destin” ... O astfel de comuniune cu pușcăriașii, considerați
delincvenți, hoți, răi, pe drept sau pe nedrept, a fost prima mea experiență de acest gen și una dintre
cele mai luminoase. În acea zi am înțeles, pe pielea mea, poziția Domnului Iisus, judecat și
condamnat de opinia publică din jur, pentru că el prefera compania acestora, decât pe cea a
fariseilor.
Dar dacă te gândești mai bine, erau fariseii care l-au evitat, nu El pe ei.

Simțeam și simt încă o fericire imensă. O astfel de victorie împotriva dușmanilor Duhului
Sfânt, care suflă unde vrea și când vrea, confirmă că Dumnezeu și-a dorit-o; că Șefii erau și sunt de
 324

partea răului, că adevărata Biserică eram noi, cea care lucrează în paralel cu birocrații și infiltrații,
care, cu toții, întârzie împlinirea voinței lui Dumnezeu. Într-adevăr, ei luptă, dar poate nici măcar nu
o întârzie, ci ajută la organizarea ei cu mai multă frumusețe și patetism: uite așa, toate într-o clipă,
toate ca în noaptea trecerii prin Marea Roșie, așa cum a fost toată viața mea. Mulțumesc, Iisuse.

Luni și marți, mai merg în Carceră mai mult de formă, nu mai sunt lăsat să iau contract cu
deținuții.Mă plimb prin birouri, salut pe fiecare, iau prânzul pe care bucătarii mi-l serveau cu mare
drag și respect. Nimeni nu știa nimic, dacă, totuși, venea decizia de a fi dat afară, aceasta ar fi ajuns
la mine numai prin vicecomandantul de serviciu.
Miercuri, 29 ianuarie, o zi ciudată. (Nu pentru că zilele sunt ciudate, ci pentru că noi
înșine nu suntem așa cum ne-ar fi vrut Dumnezeu).
Am alergat la închisoare. Dar iată că, de data aceasta, sosise decizia nescrisă a Directoarei de
a nu mă lăsa să intru. Șeful gardienilor, un tip amuzant, îmi spune cu destulă jenă:
-Don, nu mai aveți autorizație să intrați. Misiunea Dv. aici, s-a încheiat.
Se aștepta la o reacție neplăcută sau să mă arăt surprins. În schimb, l-am privit calm,
spunându-i:
-A fost frumos pentru mine aici, printre voi. A fost o experiență bogată, plină de lumină și dulceață,
chiar și aici, între aceste ziduri. Nu voi uita niciodată respectul și smerenia voastră, a tuturor,
atmosfera de prietenie stabilită între noi.
Fața lui uimită se lumină de o bucurie necunoscută. M-a privit cu recunoștință și emoție.
-Eu sunt evanghelic, părinte, dar cu Dv. nu am simțit diferența de credință, ci faptul că suntem cu
toții frați în Hristos.
M-a însoțit la diferitele birouri, pentru a saluta pe toată lumea. A fost un adio cald, fără
excepție, inclusiv cu Directoarea.
-Nu am obiecții de făcut, stimată Doamnă. Închisoarea are propriile ei reguli, stricte; și Dv.
știți cel mai bine ce este potrivit și ce nu, pentru binele tuturor. Voi fi la dispoziția Dv. dacă mă mai
chemați.
Am lăsat-o și pe ea satisfăcută, căci nu i-am stricat dispoziția, dacă m-aș fi apucat să
reproșez sau să acuz, cum aș fi putut.
Am aruncat o ultimă privire spre lacul adânc unde i-am lăsat pe bieții mei prieteni din
închisoare și așa, în mod dulce și pașnic, am închis viața mea de apostolat în acel loc. Înseamnă că
Dumnezeu m-a dorit acolo numai pentru acel număr de suflete: pentru a-i salva și ajuta și apoi, la
misiune încheiată, permițând dușmanilor sufletelor să-și aplice metodele. Mod biblic de a lucra:
acesta este adevăratul secret al fericirii mele, în mijlocul atâtor dureri.
 325

83. CONVERSAȚIA CLARIFICATOARE CU EPISCOPUL

31 ianuarie, 2014, orele 12,30:
O zi în care infamia principală contra vieții mele și-a găsit o definiție. Excelența Sa mai avea
câțiva ani buni să mă șicaneze, dar au fost simple variații pe aceeași temă.
Episcopul mă chiamă la telefon. Mă invită cu căldură să sui la el în birou.
Căldura lui nu mă mai înșela. Dar m-am dus.
Mă aștepta. Ca întotdeauna, se ridică, mă îmbrățișează, zâmbește, începe cu „bun venit, prea
scumpule, știi cât de mult țiu la tine și vreau să te văd mai des”, etc….
Mă așez în fața biroului său. În continuu, bine dispus, Excelența începe cu aceste cuvinte:
- „Caro! Trebuie să-ți spun că, de când am fost numit episcop în această Dioceză, nu pot dormi
noaptea din cauza a două persoane: tu și Giorgio. * (Și apoi a adăugat): și Damiano (Pop)”.
L-am privit cu scârbă și cu milă, ce trebuia să mai adaug ?
Bălmăjea fraza decisivă, spusă în prostie, prin care se înțelegea că el fusese avizat contra
noastră de către rău intenționați, chiar din prima clipă, cu vreo 3 luni înainte de a sosi în Dioceză.
Adică atunci când a fost numit episcop.Atunci, refugiații nu apăruseră, și ura lui se baza pe
existența basilicii din Port și a concertelor și a predicilor pe care le comentam cu câte un disc din
marea muzică ori cu câte o scenă din Shakespeare și Ibsen, spre desfătarea și elevarea multora.
Toate acestea, adăugate la avertismentul pe care îl va fi avut din partea vreunui dușman al nostru
din Vatican. Se repeta la distanță de decenii ura Prelaților catolici, Cristea, Crișan, micul Tăutu,
Cârnațiu et &, dinainte de a ne vedea la față și a ne lăsa să le sărutăm labele.

Abia acum făceam legătura cu apelul telefonic de ziua mea, înainte de a mă întâlni, înainte
de a veni în Dioceză, chiar înainte de a fi sfințit episcop: a vrut să audă cel puțin vocea inamicului
pe care ulterior trebuia să-l elimine.
Din dulceața cu care „noi doi” ne-am purtat cu el de la început, putea, cel puțin, să-și
schimbe opinia și programul: văzând, că, în fond, diavolul nu era atât de negru. În schimb, ne-a
văzut și mai negri decât înainte, adăugând la calomniile auzite, propria-i răutate, invidie, gelozie,
perfidie și alte virtuți catolice. Când mă gândesc cum mă săruta, cu ce cuvinte dulci, toate false!
Toate curse, capcane.
Restul este doar povestea sfârșitului prezenței mele în Biserica vizibilă.
Am zâmbit amar în fața sentinței lui stupide și nu am răspuns nimic, absolut nimic.
În fața tăcerii mele zâmbitoare, Episcopul atacă imediat:
 326

-Scumpule, dar de acum, prima mea preocupare pentru tine este să îți salvez salariul cu orice
preț.
-Mah! (M-am gândit); Ar putea spune: „ să-ți salvez slujba, munca”. Aș fi preferat, ca și în
toată viața mea trecută, să lucrez fără un salariu, decât un salariu fără un loc de muncă. Dar el m-a
confundat cu leneșii și profitorii obișnuiți de care era înconjurat.
Totuși, în acel moment, încă zâmbind, l-am întrebat:
-Și... cum veți face?
-Aa, nu-ți face griji, m-am gândit deja la asta. Te numeeeesc... ăăăă .... (și a făcut o grimasă
specifică celor care doresc să găsească expresia potrivită ...): „Asistent al grupurilor de rugăciune
ale Diocezei” ... Vei avea salariul adecvat, ceva mai puțin decât cel de la închisoare. Paola, fă tu
calculul, vezi un pic....
Doamna Paola, contabila, umblă la computer, tac tac tac : 1083 euro pe lună.
Fac calculul mental. Am avut 1200 ca preot capelan; 800 ca paroh. Suma propusă acum nu
era rea . Mă declar mulțumit.
-Și vei merge să slujești la biserica lui Don Alfredo.
- Ca vizitator sau ca vice-paroh?
- Hei, nu, ai deja o numire. Nu -ți dau două numiri. Vino cu Alfredo mâine și ne punem de
acord în trei.
In regulă. (Între noi fie spus, Alfredo a fost mutat curând de acolo și parohia a fost
eliminată. El mă trimisese acolo cu program predefinit, în batjocoră).
Episcopul a continuat:
- Totuși, aceasta este o numire care-ți permite să ai grijă de Tanti a dumitale. Poți merge cu
dânsa în România sau poți merge la fratele tău în Statele Unite, iar în timpul liber, poți merge la
Roma să-ți faci un alt doctorat, să studiezi, să vizitezi, ... să faci cum te simți inspirat. Nu am alte
pretenții de la tine decât să te văd la ședințele clerului; desigur, când ești în Italia.
Mă uitam la el cum îmi programase restul vieții. (Puțin mai târziu mi-am dat seama că
această poveste cu un alt doctorat era o bătaie de joc a lui, după ce văzuse toate diplomele studiilor
mele și le catalogase mintal ca inutile).
Eu:
- Ar fi că .... sunt un fel de misionar, de exemplu, în România ...?
Sare imediat:
-Eu îți păstrez tot salariul, acest lucru este important. Restul, te aranjezi tu singur.
Câteva clipe am rămas în tăcere întrebătoare.
-Da ! Eu ... imediat ce vine căldura, în aprilie-mai, îmi iau mătușa și plec în România.
 327

- Nu îți cer detalii .... Ești de acord? Ești mulțumit?

(Se vedea cât era de fericit că se scăpa de mine fizic. Dar ceva nu mă convingea, căci știam acum că
abia aștepta o împotrivire din partea mea, ca să mă acuze de neascultare, aroganță, etc... și să-și
justifice delictele . Dar, și de data aceasta, îl dezarmez cu acordul meu):
-Da, sunt de acord, sunt mulțumit. Mi se pare chiar un lucru excelent, chiar dacă foarte
original .... (râde). Cu excepția…. Dacă îmi permiteți, nu înțeleg un mic amănunt:
-Care?
-Dacă mă duc în România, unde să am grijă de mătușa mea 3-4 luni ...
- A, nuuu, poți rămâne și un an, doi ...
Eu, din ce în ce mai uluit:
-Da, e grozav .... Vă mulțumesc. Cu toate acestea, o întrebare se impune: dacă lipsesc un an, sau
doi, cum voi face cu ”grupurile de rugăciune ale Diocezei?” Când le văd, când le urmăresc?
M-a privit cu un sentiment de milă.
- Scumpule, nu ai ințeles chiar nimic. Grupurile de rugăciune nu există. Aceasta este doar o
formulă pe care am conceput-o intenționat, ca să-ți păstrez salariul. Treaba ta este să ai grijă de
mătușă și să studiezi sau să faci altceva ...
Sunt în culmea uimirii. Vesel, chiar. Fabio, secretarul, mi-o confirmă: „și un alt preot a fost
salvat în acest fel”. Numai că, în acel caz era vorba de un tip viclean și leneș... Eh!
-Vă mulțumesc pentru această mare încredere pe care mi-o acordați; este o ocazie de a deschide o
frumoasă misiune în România ...
- Desigur, a răspuns satisfăcut Episcopul.
Mă ridic să plec. Ne îmbrățișăm, îi sărut mâna cu respect. Dar apoi mă întorc, de parcă aș fi
uitat un detaliu important și spun cu jumătate de zâmbet:
- Permiteți-mi o ultimă întrebare: eu sunt sigur că nu voi rămâne în România mai mult de două sau
trei luni pe an, odată ce mătușa mea se va restabili și va rămâne în familie sau la prieteni. În nici un
caz într-un azil de bătrâni etc. Deci, întorcându-mă în Italia, eu sunt liber, 8-9 luni pe an. Întrucât
grupurile de rugăciune nu există, sunt dispus să le creez. Deci, numirea mea poate să aibă o
consistență....
Nu m-a lăsat să termin. S-a schimbat la față, s-a înroșit, consternat, alarmat. Și-a ridicat
mâinile a negare, repetând și implorându-mă cu față disperată:
-Nu, nu, nu, te rog, să nu faci nimic, să nu faci nimic, las-o moartă, ocupă-te de mătușa ta și
atât!.....
Nu am insistat. M-am înclinat, i-am dăruit un ultim zâmbet de recunoștință și am ieșit.
 328

Coborând scările, am meditat: „ iată, deci, sunt plătit, cu condiția să nu fac nimic. Mai bine
zis, pentru a nu face nimic. Pot să dorm toată ziua, să citesc „Avvenire” toată viața, important este să
nu lucrez. Adică, să las la o parte Missa, Sacramentele, Predicarea, Preoția, că doar ce altă muncă
sunt chemat să fac ?
Cu altă ocazie îmi sugerase, în treacăt, să realizez o misiune în România. Așa, vag, fără
programe precise.
(În acel moment aveam încă iluzia că această misiune ar putea fi într-adevăr realizată. Uitând
aversiunea totală a ierarhiei române, latine și catolice unite împotriva noastră, foștii refugiați, ca și
cum ar mai fi toți, încă, slujitori ai Securității . Și, de asemenea, aversiunea ortodocșilor, care ne
consideră trădători la toate nivelurile.)

”E misterios cu mine planul lui Dumnezeu, mi-am zis. El nu putea folosi un episcop inteligent care
m-ar fi ținut pe lângă el, oferindu-mi cea mai bună parohie, școală, Caritas-ul, onoruri așa cum
merit, ca profesionist, și mai ales oportunitatea de a predica, spovedi, preda,instrui, chiar și gratuit.
Mai ales gratuit, ca întotdeauna. Aș fi fost foarte fericit, pentru că cele materiale Dumnezeu mi le-a
asigurat întotdeauna. S-a folosit de un episcop invidios și hain ca să mă azvârle afară din Biserica
vizibilă, rămânând totuși formal în ea. Căci nu-mi dădea o biserică, un local, un punct de reper
pentru credincioși. Cu toate zecile, sutele, miile de biserici închise, numai în Italia. Dacă vreau
popor, n-am decât să-i adun pe trotuar.
Povestesc totul prietenilor. Toată lumea, parcă, s-a pus de acord să-mi spună că trebuie să dispar
imediat cu mătușa mea, să nu aștept vara, „pentru că Episcopul este un mincinos, se poate schimba
și mătușa poate muri”. Don Alfredo era cel mai convins de asta ... Poate avea dreptate.
-” Poate e mai bine să mă ascund în Roma. Nu-i așa ?”
Între timp, pentru a doua zi, sâmbătă, Episcopul a vrut o întâlnire în trei, el, eu și Alfredo.
Marrucci confirmă și în fața lui Alfredo cele spuse anterior:
- Îți repet: numirea ta nu acoperă o realitate, este doar un truc pentru a obține salariul, care
este prima mea preocupare pentru tine. Cu această numire poți merge în România pentru câți ani
vrei tu. Să-ți trăiască bine Mătușa, și eu la fel.
Râdem.
Prin urmare. Episcopul îmi dădea o libertate totală, printr-o numire într-o muncă
inexistentă.
Așa că m-am programat: ”Voi merge și voi fi invitat de preoți parohi în diferite misiuni. Voi merge
să servesc mulțimi mari de ortodocși, în calitate de catolic, în România. Și poate mă voi duce la
Nurnbergul prințului meu Prince, pentru a-i boteza pe creștinii africani de acolo ".
 329

Mă amăgeam; a fost imposibil să realizez aceste frumuseți. Nu mai exista Pater Paolo, sau
Maicile de Fatima, sau Pater Lacko, sau episcopii prieteni ai lor care m-ar fi putut invita.
Scrisorile mele de autorecomandare n-au primit vreodată un răspuns. Păstrez frumoasele răspunsuri
de refuz scrise parcă la indigo de la mai mulți cardinali și episcopi, de la Torino la Venezia și de la
Florența la Roma, Genova sau Udine. Asta ca să nu ating coarda Pugliei de unde fusesem eliminat
cu zeci de ani în urmă și rămăsese totul valabil ”din tată în fiu” cum s-ar zice. Le ceream fie o
parohie, sau numai o misiune de câteva zile, sau ofeream un ciclu de conferințe, exerciții spirituale,
liturghii ecumenice bizantine,....
Nimic. ”Avem oameni”, vorba episcopului Cristea.
Lino Fumagalli, episcopul de Viterbo, pe care-l consideram oarecum prieten, de când îi
trimisesem niște români în seminar la el la Anagni, m-a refuzat politicos, ”ca să nu supere pe
superiorul meu, Luigi Marrucci”, ale cărui nedreptăți le cunoștea foarte bine. Culmea era că
Marrucci nu s-ar fi împotrivit. Dar, mai știi ? Pe dedesupt astfel de episcopi trimit mesaje
subliminale, sub centură, invers decât cele declarate pe față.....
Între timp, Marrucci m-a necăjit cum a putut, cu o perfidie ridicolă și dezgustătoare.A gonit
și din apartamentul dat mie de Dioceză pe refugiații africani, alți copii de-ai mei și tot în lipsa mea,
cu sprijinul perfid al primăriei și al poliției care și-au inventat crime imaginare și false documente
valabile.
Așa că, după moartea mătușii mele, scumpa tanti Magdalena Rudolf Popian, pe 19
septembrie 2019, m-am retras, în Nordul Romei, în vechiul și modestul nostru apartament de la
etajul 5, cu vedere largă la mare, care a devenit catedrală, birou, dormitor, bucătărie, închisoare,...o
lume întreagă, secretă și clandestină, sediu al Institutului meu ecumenic pentru refugiați,
binecuvântat și aprobat în 1991de marele Ploscaru. Institut pe care doar sistemul judiciar italian și
german îl recunoaște, de fiecare dată când, cu un certificat de căsătorie sau ospitalitate, cu antet,
eliberez vreun fiu african sau albanez sau vreo fiică din închisorile democrate.

Sigur, misiunea mea merge înainte. Dar secretă, clandestină, la porțile Urbei.
Scriu, meditez, slujesc zilnic, botez, dau mirul, fac nunți, trimit Euharistia la distanță,
sfințind pentru amici la mii de km., ofertele lor de pâine și vin, în așa fel încât cine se încrede, cine
nu e leneș și comod, cine e evlavios într-adevăr, fără fanatism și formalism, are pe Domnul
Euharistic zilnic la ora 20, ora Romei, în casa sa.Mai târziu am extins acest dar și tuturor ființelor cu
inimă curată care în acel moment ar avea o pâine sau un vin curat la îndemână și consumându-le, să
ia Euharistie, chiar dacă ei nu știu; de asemenea celor care au aceste elemente în mâna lor înaintea
morții în război, ucraineni și ruși… ca să se pomenească salvați, murind împărtășiți. Unii îmi spun
 330

că nici Papa nu a botezat atâția oameni majori ca mine.Ca să nu vorbim de mir și de hirotoniri prin
minunatul Patriarh, Ilarion Capucci. Și că să mă declar satisfăcut, deși o fac secret, prin locuri
secrete sau parohii și biserici din Roma înseși, unde preoții nu știu misterul meu nefericit.
Să zicem că au dreptate, văzând că Domnul nu mișcă un deget să-mi schimbe situația,
dându-mi în acelaș timp libertatea, sănătatea, bogăția de bani, cărți, muzici, amiciție, onoruri, peste
măsură de elevate, cu care pot face față la toate aceste obligații.
În 2020, Luigi Marrucci a lăsat dioceza, pentru limită de vârstă. Cum a fost eliminat de Papa
Francesco personal, s-a plâns el, însuși, lui Gigi. Culmea. Dar mi-e silă s-o mai repovestesc aici.
Curios. Dumnezeu nu l- a inspirat pe acest nefericit de episcop, ca măcar cu o zi înainte de a
fi aruncat afară, să mă cheme și să repare nemărginita nedreptate făcută, dându-mi o parohie.
”Înseamnă că e condamnat”, mi-am zis. Biblia ne asigură de această tragedie, când vorbește de
învârtoșarea inimii, a celui ce nu mai are timp de pocăință. Ca și Miglietta din Puglia, ca și Poletti,
iar înainte de ei, ca și Papa Paul VI și toată gașca lui din Vatican care l-a adorat fals și și-a bătut joc
de durerile noastre, făcând jocul comuniștilor și dându-le satisfacție în toate. Da, bine, mă vor
aștepta la poarta Raiului, unde vor intra numai după ce vor răspunde Domnului, cu mine de față, și
vor da seamă de gesturile lor. Iar Domnul mă va ruga probabil să-i iert. Dar nu e sigur că o va face.
….
Și, totuși. Când, în timpul crizei virusului covid 19 din anii 2020-2022, situația mea stranie
inventată de acest episcop a devenit pentru mine un privilegiu unic, după cum voi povesti, m-am
uitat înapoi cu recunoștință la acest nenorocit care m-a salvat fără să vrea de ororile juridice create
în jurul vaccinului. M-aș fi dus să-i mulțumesc, dacă m-aș fi convins că ar fi înțeles.

84.TARQUINIA LIDO, ULTIMA MISIUNE A SUPREMEI IUBIRI

În ciuda acestor scene absurde , mult mai multe decât cele povestite aici, Marrucci a avut o
scăpare, care poate îi va mai șterge din vină în fața judecății. În Iunie 2019 mă invită să merg să
ajut pe preotul din Tarquinia lido, să organizez Misse și concerte cu vioara,- el însuși mi-a spus-o,-
pentru turiști și lumea care vine la plaje și la casele de vară. M-am dus. Am fost fericit, căci am dat
bucurie, satisfacție, fericire, emoție la sute de persoane venite din orașe de anvergură, dela Torino
la Napoli, de la Genova la Viterbo, din Marche la Roma, Roma fiind prima. Tot ființe, una și una,
spuma elegantă a sufletului italian, cult, evlavios și generos. I-am iubit și m-au iubit. Predica, nu era
predică, ci exercițiu duhovnicesc cu ajutorul marii muzici prin care explicam Evanghelia și marile
principii creștine : Mozart, Verdi, Paganini, Schubert, Johann Strauss fiul , ba chiar și Tangoul și
Opereta: toți au fost martorii marii teologii și ai principiilor supreme exprimate prin marea lor artă.
 331

Și aici am atins sublimul supremei iubiri, sau măcar a supremei simpatii și aprecieri din
partea unui public larg și elevat, dar și curios de ceva care nu se mai văzuse. Ce rău îmi pare că sunt
singurul care face aceste lucruri, când e la mintea cocoșului că Religia creștină catolică înseamnă
exact aceasta, iar dumnealor, în țara artei, a muzicii și a sfințeniei, numită Italy,au totul la îndemână
să o realizeze: mai ales sufletul luminos al acestui popor.
Aci am cunoscut pe artista Antonella Travaglini, pe dulcea sârboaică Miryam, și mulți
aleși, deveniți amici din toate orașele amintite, culminând cu minunatul bătrân di Carrara, Corrado
Stefanini.
A fost prea frumos ca să poată dura mai mult de 3 luni. După care, episcopul voia să rămân
lângă acest paroh, care fusese trimis aci ca pedepsit; dar care, spre a nu fi suspectat că primea
oaspeți cu scopuri necreștine, mi-a pus condiția să nu primesc vizite, să mă rup de copilașii mei și
de toată viața mea trecută. Adică, să plătesc eu nimicnicia lui, să stau cuc în parohie și el să dispară
când, unde și cum vroia. N-aveam cum să nu refuz. Episcopul s-a arătat abil până și aci, în a-mi
impune încă odată un program de viață sinucigaș, (fizic) care, din supremă scârbă, refuz să-l mai
descriu în aceste rânduri.

85.APOSTOLAT ȘI GÂNDURI ÎN TIMPUL MOLIMEI

Ce surpriză pentru puternicii zilei, dar și pentru cei ce nu iubesc divinitatea prin aproapele
lor! Dumnezeu a trimis virus-ul 19 și groaza lui peste lume. Adică a deschis din nou cartea
Apocalipsului, la capitolul 4, trimițând, după calul negru al ISIS-ului, pe cel galben al virus-ului
chinez, prin care pedepsește lumea albă, probabil, pentru trădarea față de poporul chinez pe care
această lume albă, ingrată și cinică, îl lasă în ghiarele tiranilor comuniști, de dragul lenii și al
afacerilor necurate.
Anul 2019 a fost un an în care, de la Papă în jos, colegii mei n-au mai avut biserici, catedre,
palcuri, amvoane, poate mai rău ca mine. N-au mai slujit Paștele cu popor, au recunoscut
valabilitatea slujbelor transise on line, ce odinioară era considerat a fi ”oroare” !. Prin mii de gesturi
incoerente s-au demonstrat a fi fost luați în răspăr de Însuși Dumnezeu. Au fost blocați nu numai de
virus și de măsurile guvernelor, ci mai ales de propriile canoane absurde, rigide și superstițioase,
care, în ocazii ca acestea își arată întreaga malignitate. Dar nimănui dintre Ierarhi sau teologi nu le-a
dat prin minte să le desființeze. Pur și simplu nu văd negativitatea acestora, orbiți cum sunt de
formalism, fanatism, și inerție. Fiecare în proporții diferite, dar la fel de rău: catolicii cu birocrația
lor absurdă, ortodocșii cu pupatul icoanelor și lingurița ucigașă de la Împărtășanie, protestanții,
păgânii și ateii cu superstițiile lor la fel de numeroase și absurde..
Eu mă fofilez printre picăturile de ploaie și …
 332

Și uite așa, am atins 70 de ani. Mi s-a furat o jumătate de viață apostolică, întâi de către
tiranii comuniști și apoi de ierarhii catolici, care au obligat pe Domnul să prefere pentru mine un
apostolat contemplativ, fără vitrine, fără public, fără catedre și amvon, fără întindere,fără onoruri.
Trec pe lângă toate catedralele, universitățile, editurile prin care, și gratis, fără bani, ci doar plin de
cunoaștere și de zel, aș fi atins multe suflete. Pentru mine au fost utile numai estetic, și, dacă vrem,
mistic. Ceea ce nu e puțin, dar nu aceasta era menirea lor, chiar și acum în plină pandemie, când
sunt parțial închise și când se dovedește că din cauza regulilor canonice învechite și inutile, Păstorii
nu pot și nu vor să-și facă datoria. Chiar când au bune intenții și pregătire profesională.
Cât privește pe Gigi, după ce a fost umilit și lovit prin distrugerea Basilicii din Port și
eliminarea lui definitivă din Dioceză, Domnul a inspirat pe Ierarhii potriviți să-i ofere un
apartament gratuit extrateritorial în zona supremă a frumuseții Romei, între Pantheon și Piața
Navona, la doi pași de Coppelle, unde a dormit în prima noapte, după fuga din Lagăr, cu mine
odată. Frumoasă închidere de cerc. Din biroul lui, de la Opera Romana, din piața Sf. Petru, numai
stând jos pe fotoliu, la biroul lui de șef, vede pe papă la fereastră, la Angelus. După care arată Roma
romanilor și România românilor, virus-ul permițându-i.
Iar eu, eu sunt pe dinafară, în sens de stăpân secret al lumii; slujesc în case transformate de
mine în basilici și mă întorc la mistica ”eului ca macrosomos” care ține într'însul universul întreg,
pentru care slujesc ca preot, de mână cu Iisus. Această mistică mi-a fost descoperită în 1970, la
București, aveam 19 ani și mă pregăteam să intru în Biserica Catolică în mod vizibil. Iar acum ,
când Ierarhia ei m-a aruncat afară, mistica aceasta este cea mai sugestivă dintre slujiri și cea mai
sigură.

86.EXPECTATIVELE VIEȚII MELE

Eu aș fi vrut să fiu profesor universitar, misionar sau predicator pe lângă un Ierarh; dar toate
acestea erau și sunt tot mijloace (imperfecte) de a sluji și a proclama Cuvântul Evangheliei.Văd că
Domnul lasă pe alții cu iluzia acelor trepte, funcții, situații prin care se cred șefi investiți cu puteri,
cu privilegii, cu slujiri crezute de ei naturale și normale.
Mulți ani m-am gândit de ce Domnul nu mi-a înleznit măcar o oră serioasă de învățământ
universitar, sau măcar școlar, plătit după regulă, cu drept de a ține examene, de a da note, de a fi
salutat ca ”don profesor, academician doctor inginer....Eu, preminatul clasei și al Universității timp
de 18 ani, numai în România, și cam tot atâția pe aici, prin Occident?! De a fi paroh, episcop,
director sau șef a ceva, nici pomeneală. Niciodată.
Mi-am răspuns în sfârșit, după lupte seculare: nu a vrut să-mi dea putere oficială peste
ceilalți oameni, mici sau mari: nici ca paroh, ierarh, director a ceva, nici ca simplu învățător, cu
 333

puterea de a judeca. Gigi îmi dă dreptate când i-o spun. Nu există putere buna, oricât de mică ar fi
ea. Și se plătește scump în purgator. Eu nu vreau să ajung în Purgator, ci direct în Rai, cu sau fără
merit. O cer insistent, bătând din picior Domnului, cum făceam cu mămica în cofetărie la Rîmnic.
Deja am putere -fără a fi plătit- peste oaspeții din casă, copiii africani, pe care câteodată sunt ispitit
să-i dau afară sau să-i cert. Dar îmi aduc aminte că am făcut-o doar odată, știți, episodul cu
spaniolul... și atât mi-a fost. De frică, da, de frică nu o fac, nu numai din iubire pură.
Deci, să întorc foaia:
Mie mi-a dat Domnul 10 ani de copilărie fericită, alți 15 ani de studiu, în România, și trecere
prin diferite scille și caribde, iar la momentul potrivit fuga și Libertatea. Nu numai pentru a deveni
preot catolic cum crederam în primele zile. Ci pentru a atinge cele trei valori fundamentale ale vieții
și ale mântuirii: libertate, egalitate, frăție, liberté égalité, fraternité, cele trei virtuți disprețuite cu
groază tocmai de Biserici și de toate tiraniile laice. A-mi dobândi prin ele o atmosferă naturală de
viață și a cuceri biblioteci, muzee, monumente, teatre, universități, librării, anticariate, cunoștințe,
spații, atmosfere în care să câștig cât mai mult adevăr, bine și frumos posibil, a fost un dar suprem.
Probabil că scopul Domnului pentru mine a fost ca, după o viață în care, printre picături, am dat
lumii din lagăr ca și lumii libere câteva lumini din ceea ce am primit, să ajung să am o leafă și o
pensie pentru o funcție fictivă și inexistentă, ca să nu fiu murdărit de atingerea cu Instituția
compromisă de prea multe trădări. Iar în această libertate și siguranță, chiar și materială, să am timp
să-mi scriu opera. Și să am timp și venituri cât să fac și eu ceea ce bunicii, părinții, binefăcătorii au
făcut pentru mine: să țin gratis în casa mea ființe refugiate, orfane, bolnave sau bătrâne, carcerați
sau liberi, dar care, fără mine, ar putrezi pe stradă sau în închisori.
”Asta mi-ai dat, Doamne, mai ales în acești ani ultimi, în care un episcop, ajutat de tăcerea
vinovată a celorlalți, m-a dat afară din Biserica vizibilă”. Deo Gratias.
Pe de altă parte, printr-o ilustrată, pe la vârsta de 15-18 ani, Domnul mi-a șoptit că va voi să
mă facă un monah solitar, care de la fereastra unei chilii pusă la mari înălțimi, să văd munții și
pădurea până departe, sau marea, până departe. N-a fost Athosul, nici Saint Michel, ci casa mea
secretă, dăruită tot secret mie de către Domnul, pe malul mării romane. Plus Bistrița, casa
strămoșească pe care deja o consacrasem în 1971 Inimii lui Iisus și care acum mă așteaptă solitară
ca să trăiesc în ea monahismul meu secret și individual, fără jurăminte, fără uniforme, fără
formalisme, în lunile în care pot locui acolo.
Monah: dar nedezlipit de Gigi, care locuiește în centrul Romei, nici de Sergiu, care încă
domnește în parohie, nici de frățiorul meu de la Las Vegas, nici de copiii mei africani și neafricani
răsfirați pe glob, nici de toți cei ce mă stimează și îi stimez.
Și ce aștept pentru viitor de la Dumnezeu, personal?
 334

1. Să mă lase așa cum sunt acum, până când va veni El întru gloria Sa: adică monah, dar și
Pater, capabil cu mijloacele pe care le am acum să îndeplinesc satisfăcător toate
imperativele categorice.
2. Să mă cheme un episcop, să-mi dea o foarte bună parohie, în care să pot predica, sluji,
face bine la multă lume.
3. Să mă cheme următorul Papă, dacă nu chiar acesta de acum, să-i fiu sfătuitor și împreună
să ducem la sfârșit măcar o parte din prea multele reforme care trebuie făcute Instituției
Bisericii vizibile și spiritualității creștinilor, fideli Evangheliei și nu propriilor fantezii.
4. Alături de toate acestea, să-mi dea timp și sănătate să-mi săvârșesc opera scrisă, cărțile,
manualele, tratatele, memoriile, prin care vreau să las omenirii ceva de folos.
Desigur, dorințele mele sunt foarte multe. Ele formează conținutul rugăciunilor mele
zilnice, lista de multe pagini pe care i le citesc Domnului cel puțin dimineața și seara, în
întregime.
Spun toate acestea cu fericire și certitudine în suflet, în timp ce privesc de pe balcon, ca și
din patul meu de odihnă, întinderea fără limite a Mării Tireniene; iar la Bistrița, privesc munții și
cimitirul de pe muntele Păpușii unde Mami așteaptă Învierea.
Și totuși.
Dacă mor înainte de a veni El întru Gloria Sa, regret enorm că las o lume la fel de confuză
ca aceea în care m-am născut: plină de tiranii, de fanatisme, de miciună, de hoție, de ucideri, de
perversiuni, și de plăcerea de a face răul; Biserica, mai ales,încătușată în legi absurde, în orânduire
sclavagistă feudală, tiranică, oricum, fără perspectiva libertății, a egalității și a frăției; Cu o lume
religioasă care confundă propriile simțiri, obiceiuri, gusturi artistice sau gastronomice, sexuale sau
de putere cu sacrul, cu religia, cu Evanghelia, cu voia lui Dumnezeu. Și, în jur cu o masă de nebuni
care strigă că nu este Dumnezeu; dar nu în inimă, ca în psalmul biblic, ci pe față, arătându-și public
lipsa de logică, de recunoștință, de sens, de bun simț.
De aceea, prefer să insist către Domnul să nu mă ia, nici pe mine, nici pe Gigi, nici pe
Nicușor, nici pe niciunul dintre scumpii și scumpele mele.... și să vină El, întâi, ca să ne ducă
transformați în eonul superior, să ne unim cu alter ego-ul creat paralel, sau cu arhetipul veșnic din
creerul divin, unde totul va fi reparat, salvat și adus la Logica perfectă a vieții, întrupare a Iubirii și a
Dreptății.

87.COPIII AFRICANI: CEA MAI MARE FERICIRE ȘI CEA MAI MARE NEFERICIRE.
COPILUL MEU IUBIT, UCHECHUKWU JAMES OGBONNA
 335

În anul 2011, venirea copiilor africani, cu sutele, fete și băieți, peste 1000, în casa mea,
pentru Botez, Mir, Euharistie, Nuntă, pentru un loc de dormit, să le dau 5, ba chiar 50 de euro
pentru o piță și pentru bilet de tren și tot protocolul pentru azil, sejour, reședință, pașaport,
demnitate, etc..... o socotesc minunea Maicii Domnului de la Lourdes pentru mine, care mi-a dat
suprema fericire a vieții mele de după 60 de ani și un puternic stimul și motiv al vieții și al
apostolatului meu, tocmai când Marea Ierarhie mă trimetea afară din Biserica vizibilă.

Acest miracol se înscrie pe aceeași linie a Harului dat mie de Dumnezeu, ca să vie muntele
la Mahomed, adică să vie Africa și alte continente la mine, să-mi aducă pe copiii lor, să-i botez, să
confirm, să le dau pe Cristos euharistic, să-i consacru cu plenitudo potestatis, să-i cunun, după caz,
și bine-nțeles să-i ador, nu numai să-i iubesc.Așa mi-au trecut peste 1000 de africani și asiatici prin
casă și prin față, iubindu-i și ajutându-i pe cât mi-a dat Domnul să pot.
Instinctiv, din întâmplare sau din providență, au rămas cu mine trei dintre copii, care s-au
dedicat cu totul mie și muncii mele. Toți, ceilalți, s-au dus să găsească mici munci prin oraș, sau să
cerșească, sau să asiste pe cineva. Veneau și mai vin, încă, obosiți și resemnați, cu câțiva bănuți,
câștigați din puțina milă a trecătorilor.Prince din Benin city/Nigeria, însă, a rămas lângă mine, ca și
Charles din Ghana: să mă ajute în parohie, să pregătim botezurile, să botezăm împreună, să
organizăm viața și rugăciunea comună a celorlalți. S-au comportat cu evavie, fidelitate și iubire
unică, așa ceva nu mai văzusem în lunga mea carieră , ca să zic așa. Pe Prince l-am dus, alături de
alți 5, la Patriarhul melkit, adorat prieten și părinte, și au fost cu toții hirotoniți și consacrați.
Într-o zi, pe 5 februarie, 2020, apare singur, trimis de un alt copil al meu, un tânăr cu un
surâs cât toată fața, cu o smerenie de mistic, cu un corp atletic dar nu enorm ca alții, ci perfect
armonizat, ca pentru un bun fotbalist, sportiv, muncitor cu ziua și ființă curată ca lacrima. Era
James Uchechukwu Ogbonna, tradus Mind of God; îi spuneau Gino și era din Ndoro Oboro-
Abia-State -Biafra-land, deci se considera evreu ca toți biafrezii nigerieni puri.
I-am iubit pe toți, dinainte de a-i vedea; știam că sunt daruri divine și pot fi îngeri, mai știi ?
Doar Sfântul Pavel nu glumnește. Dar pe acesta, în timp ce-l botezam, îi dam mirul, îl împărtășeam
și-l invitam să vie cu fata aleasă pentru nuntă, am simțit că-l pot adăuga la cei doi aleși ca o
încununare a unei treimi de iubire și evlavie. Ce să mai zic? I-am spus-o, a rîs cu toată fața, fericit și
smerit. A continuat să mă viziteze, aducându-mi de fiecare dată un alt tovarăș de refugiu, pentru
Botez și Taine. Desăvârșea munca apostolică și trimiterea razelor de iubire către mine, plinită cu
sârg de ceilalți doi. Nu vreau să exclud pe ceilalți, care cu sute de ochi m-au privit cu aceeași
smerenie și evlavie, dar niciunul din aceia n-au rămas cu mine zi și noapte, fără pauze. Rar venea
Uche să doarmă în casa mea, căci trebuia să se prezinte în Campo, la Anzio, cam departe, și în care
a dorit să rămână până în toamna lui 2021, în care Campul se închidea, poate, pentru el... și, dovadă
 336

că din toamnă ar fi venit să stea în casa mea alături de minunatul Charles Gyamfi din Ghana, în
martie, 2021, a pus pe cererea pentru soggiorno adresa mea: singurul, de fapt, care o are pe
document, în afara lui Charles, al doilea al meu fiu. Deci fiul al treilea, Uchechukwu James
Ogbonna, îmi aducea prin numele lui, Mintea lui Dumnezeu în casa mea.Charles și Uche ar fi fost
cele două mâini ale mele, legate de un singur suflet.
Ar fi trebuit să insist să părăsească acel Campo și să vie la mine ca fiu prea iubit; dar acolo
juca fotbal, avea ogoarele aproape, unde mergea să lucreze din greu, ca să trimită bani surorii sale și
mamei. N-am insistat. Și n-am știut. M-am bucurat de el în puținele ocazii când mi-a dat fericirea să
vie. N-avea un telefon bun, ca să putem comunica, deci la mijlocul lui martie, 2021, a mai venit
odată; i-am cumpărat telefonul, a plecat fericit, mi-a mai telefonat de două ori, l-am văzut prin
video, mi-a surâs angelic, ca totdeauna și... a dispărut.
Pe toată luna aprilie, l-am mai chemat, dar rar, căci nu răspundea. M-am gândit că iar i s-a
stricat telefonul, sau l-a pierdut. Dar pe 10 mai îmi pierd răbdarea: cum? El, care venea cu candidați
la botez, el care era atât de fericit să știe că are un Tată la Roma, el care umplea potirul de smarald
al iubirii mele până sus... și am căutat cu nesaț pe tinerii pe care mi i-a adus. Până când găsesc la
telefon pe tânărul Sunday, care-ntr-o engleză tremurată îmi spune: ”Father, s-a întâmplat o mare
nenorocire. Uche... a murit !”
Nu, nu am crezut. Gândeam că eu care nu înțeleg engleza....
-A murit !
-Cum? țip eu. L-a omorât cineva ? Accident?
-Nu. A murit în somn.A tresărit, a dat un ah, ah de câteva ori și a căzut înapoi pe pernă,... și
s-a dus. Era sâmbătă 3 aprilie, orele 5-6 dimineața.
Am rămas fără cuvânt, poate am urlat, poate am crezut că mor.......După moartea măicuții și
a lui Pater Lacko, nici o moarte nu m-a lovit cu atâta sadism.
Sunday, cu voce la fel de tremurândă, mi-a mai spus că doctorul chemat a încercat inutil să-l
reînvie. Carabinierii au încredințat trupul directorului Luca Gentilomo,... iar mai târziu, tânărul
Omon, tot un copil al meu, care dormea cu el în aceeași cameră, mi-a povestit un cuvânt mai mult;
i-am reproșat dulce, de ce nu m-a chemat, s-a scuzat că era șocat... dar când am controlat pe
facebook, bietul de el mă chemase chiar atunci, iar eu nu i-am răspuns ci doar i-am scris un salut.
Deci, Dumnezeu nu mi-a permis să știu nimic, timp de 40 de zile, exacte. Nu m-a inspirat deloc.
Fratele lui mi-a trimis certificatul de moarte ”pentru arest cardiac”, un altul mi-a trimis filmul cu el
în sicriu și slujba înmormântării, celebrată frumos, din fericire, de un italian. Iar eu, plângând în
hohote și acuzându-mă că nu am insistat să-l iau din Campo, căci poate, în casa mea, l-aș fi salvat,
povestesc totul lui Gigi, care sare imediat să mă ajute; mergem la Anzio, la cimitir, comand deja cea
 337

mai frumoasă piatră de granit roșu cu cruce, fotografia lui de la botez, îmbrăcat în veșminte
preoțești, cu inscripția săpată în piatră și poleită cu aur....mă reîntorc peste 3 săptămâni când totul a
fost gata, Gigi mă ajută în toate, Lazarus Sunday, amicul lui din sat, plânge alături de mine....Am
plâns, mângâindu-i chipul și strigându-l: my Mind of God, my angel, my child !”și de atunci, plâng
în hohote zilnic.
Plâng și înțeleg perfect, în sfârșit, pe pielea mea, înțeleg pe Mami, care și-a plâns pe cei trei
fii uciși de război, zilnic, în hohote, la ore precise, ascunsă în dormitor... iar Tati îmi spunea să nu o
deranjez, că are orele dânsei de plâns....El se retrăgea în cămăruța de sub sală unde plângea. Nu-i
adevărat ce scrie unchiul Dinu că se consola cu vioara. Nu există vioară care să te poată consola. El
plângea cum putea, l-a văzut numai Dumnezeu.
Și eu plâng încă, în hohote, țip, urlu, profit (de la 1 iulie, 2021), de singurătatea casei de la
Bistrița să urlu cât mă ține gura.....nu numai de el, ci și de mine: că mă tem că Dumnezeu mi l-a luat
pentru păcatele mele, că a vrut să-mi dea durerea unui Părinte care-și pierde un fiu;că la 70 de ani,
vârstă biblică și simbolică, trebuia să am parte de un eveniment fatal, puternic și indelebil....căci nu
mai am dreptul să mă joc cu Dumnezeu, să fac pe copilașul neastâmpărat...că am intrat în era
pedepsei; că dacă acum a murit îngerașul pe care nu-l meritam, data următoare voi muri eu, cu
moarte violentă și poate rușinoasă... dacă nu voi fi la înălțimea la care Dumnezeu m-a programat și
m-a chemat din pântecele mămicii Dida.
Efectul imediat al morții lui Uche este că figura lui mi-o re-aduce înainte pe a tuturor
celorlați morți iubiți, nu numai pe Mami și pe Tati, prezenți veșnic în fața mea plină de durere, ci și
pe Tony Ben, primul meu copil african, mort în acelaș fel, în 2012; îmi vin înainte și fețele
părinților mei din toată lumea, ale minunatelor doamne care m-au adorat și pentru care acum plâng
în hohote, luați toți împreună, prin surâsul angelic al lui Uche, Mind of God. Prin urmare, moartea
celui mai drag dintre ei, m-a aruncat în acea neagră durere care îți amintește că, aici, ești, totuși, în
Valle lacrimarum, nu în altă vale....Chiar dacă iubirea și stima acestor ființe dragi, cunoscute și
adorate în chiar toate țările Europei, Asiei, Africii și Americii mi-au dat momente de paradis.

Mă consolează un gând, unul singur : Uche a fost luat de pe pământ în dimineața de sâmbătă
a Paștelui catolic,adică în data corectă a Paștilor, după prima luna plină, după echinocțiu, când
Domnul se găsea în Închisoarea din Infern, și predica și elibera sufletele celor captivi acolo. Semn
că este un Îngeraș ales, așa cum intuisem și eu.

88.DECI, MARILE PEDEPSE.

Lovitura fără precedent primită prin moartea neștiută a tânărului Uchechukwu James
Ogbonna, am simțit-o imediat ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru mine; și, datorită ei, am ajuns
 338

la certitudinea că totul a fost pedeapsă: Moartea lui Tăicuțu, C.C. Popian, când aveam 18 ani (plus
durerea despărțirii de el, pe care nu am depășit-o nici azi), moartea mămicii Dida-Alexandrina, și
mai ales despărțirea de Măicuța Maria Popian și moartea ei înainte de a ne mai vedea.Aceasta
ultima, chiar că nu am depășit-o deloc și nici nu vreau s-o depășesc. Au urmat moartea
Monseniorului Aloisie Tăutu,(28 sept.1981) a lui Padre Lacko, (21 martie,1982), urmat de Padre
Cadaru,(aug.1989), de Padre Paolo Hnilica, (8 oct.2006) și mai nainte de el moartea unchiului
Nicolae Popian, a episcopului Josef Stimpfle și a lui Tăticu, toți trei, plecați în 1996; au urmat,
IPS Ploscaru (1998) și Dumitru Sălăgean, (22. martie,2002); Desigur și moartea multor minunate
doamne din Sudul Italiei, sau domni ca marele Guido Mele.
De ce zic pedeapsă? Cum știi că e pedeapsă, a ta, și nu a lor, de exemplu?
E foarte simplu. Se simte pedeapsa când îți dai seama că, prin moartea anumitor ființe, simți
că nu mai poți trăi, că viața ta e distrusă, compromisă, că nu va mai fi nimic ca înainte, că ești rupt
definitiv în bucăți, că ai fi preferat să mori tu, nu ceilalți. Etc.
Poate că aceasta este puterea legăturii cu un idol. Ei erau idoli, adică de neînlocuit.
De James-Uche, copilașul meu îngeresc, mă legasem cum cred că numai Tăicuțu sau Mami
se legaseră de mine. C.C Popian a scris undeva, când eu, la 7 ani am riscat să mor: ”eram bolnav,
incapabil de orice ajutor și distrus sufletește; de murea, nu se știe ce se alegea de noi (el și cu
Mami).34
Pe mine moartea copilului m-a dat peste cap. Idolatria era prea mare și Domnul și-a arătat
gelozia.L-am plâns și-l plâng în hohote, singur sau cu altcineva de față, de crapă pietrele și nu vreau
să mă abțin, căci sunt sigur că nu sufăr cât el merită. El m-a făcut să întreb pe Domnul: De ce el și
nu eu ?Ia-mă pe mine și înviază-l pe el; vrei ?
Pedeapsa supremă însă nu am primit-o: Gigi, de care depind sufletește și lumește, Nicușor,
ca frate și carne a Didei, Charles, ca fiu privilegiat, sunt în viață, nu mi i-a luat. Dacă mi-i ia și pe
ei și eu supraviețuiesc, acesta ar fi semnalul că aș fi într-adevăr repudiat de Domnul, în această
viață și poate pe veci.
Până una- alta, bănuiesc că prin toate aceste tragedii, El îmi asigură Cerul, adică îmi
păstrează cu greutate tronul ales, de pe care, prin păcate, prin pasiuni, prin mediocrități, prin
supărări și urlete violente, toate, nebunii, tot risc să cad. Și cu fiecare lovitură, mă purifică, mă
depărtează definitiv sau temporar de sursa păcatului și a morții.
Uchechukwu-James ! Dacă până și el s-a dus.... pentru cine mai fac tot ce fac? Nu erau ei,
James, cu Charles, cei doi îngerași care ar fi trebuit să mă moștenească, fiind ei întruparea dublă a
iubirii mele? Întruparea Mariei și a Martei în viața mea ? Căci Prince și-a luat, și el, zborul, spre

34
C.C. Popian, Memorii, vol.III, pag261ss,ed. Agnos, 2010.
 339

Germania unde își regăsea un fiu dintr-o căsătorie pierdută. Dar tot suntem un singur suflet, sângele
apă nu se face.

89.ÎNGERI ȘI ZÂNE
A fi unici și absoluți este darul lor, al tuturor, dar fiecare altfel:
Gigi Picu, un dar absolut și evident pentru cine ne-a cunoscut bine, dar și pentru cine a citit
cărțile mele despre fuga și misiunea mea. Și prin el, frații, surorile și nepoții Picu.
Nicușor, un dar absolut, ca frate și ca tot ce aceasta înseamnă: sângele Mămicii, al lui
Tăticu, al Măicuței, al Trânei, străbunica maternă, cu care dr.Mirela Arnold, amica mea ultimă, mi-
a zis că semăn......
+James și Charles, ca fii prea iubiți, aleși de Dumnezeu înadins.
Miile de prieteni, prietene, rude sau ne rude cu care ne-am adorat reciproc fac și ei parte
din acest dar absolut.

Pe 21 iulie, 2021, scriu: ”Cu Gigi mi-am început a doua viață. Cu cel mai reușit personaj al
secolului XX. Știu numai eu, pentru moment, de ce o zic.

Și o închei cu +Uchechukwu James Ogbonna, Mind of God: cel mai reușit copil din secolul
XXI. Cel mai angelic, cel ce m-a adorat mai mult decât oricine, în afară de Mami, Tati, Dida. Și tot
numai eu știu, pentru moment, de ce o zic.

Cu gândul la glasul și râsetul lui Uche recit poezia minunatului Grigore Alexandrescu,35
care zice:

Răsună el seara, l-auz dimineața,

Precum în minutul prin crimă-nsemnat;
Şi eu trăiesc încă! trăiesc, căci viața,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.

Iar în ce mă privește, recit ultima strofă, tot a lui:

Aici aştept vremea şi ziua dorită

Să văz dacă dreptul ceresc Împărat
Priveşte la fapta-mi, ce este cumplită
Sau numai la cuget, ce este curat. 36

35
Mare poet român clasic, 22 februarie 1810,Târgoviște, Țara Românească – + 25 noiembrie 1885, București, România
 (n. 
36
”Ucigașul fără voie”.
 340

E drept că dincolo, peste zările minții, gândesc la Zânele vieții mele, minunate flori care
acoperă pământul ca o grădină, din Italia în Luxemburg și din America în România, iubiri delicate,
supreme, dureroase, chiar. Acesta este și cazul lui Gigi. În multe cazuri, zânele ne sunt comune. În
alte, multe cazuri, zânele sunt exclusive, secrete, Gigi a învățat demult să le ție separate, să nu se
întâlnească, nici să se cunoască.
Eh, zic și eu așa, în glumă, dar ceva tot e adevărat, căci, cum cântă opereta, zânele, ba chiar
și zeițele, ”ele, tot femei erau”. Și, ”la doamna e mobilă” cum zice Barbu Lăutaru. Referindu-mă la
mine, fiecare dintre ele au apărut în momente decisive, poate absolute; și au dispărut în ceața vieții,
nu știu de ce. La băieți, la domni, la familii, nu am luat seama, dar la zâne, fiecare dispariție are
parcă mai multă semnificație decât apariția.
Repet, ele au fost salvatoarele vieții și fericirii noastre, cel puțin la fel ca Părinții, dacă nu și
mai mult.Să dau numele numele celor două Zâne, fără de care poate fuga noastră nu s-ar fi realizat:
căci:
Ce aș fi făcut, de exemplu, fără Suor Skolastika, la Cracovia ? Sau fără Pana Jana în tren
spre Varsovia ? De la grija pentru mine, ele au trecut la grija pentru amândoi. Și, iată,amândoi ne
prezentăm în fața vieții și a visului de mâine.
Au sosit la țanc ca să ne salveze viața. Dar din mâinile lor am încăput pe mâna altor zeci de
zâne, la fel de scânteietoatre, cele măritate alături de soții lor, îngeri adevărați, îngeri întrupați. Cele
nemăritate, ori erau maici, ori erau consacrate. Ele au venit mânate de soțul lor, Cristos. Nu am
dubii, nici îndoieli, în acest sens.
Mulțumită lor, viața mea nu e pierdută și în fața copiilor mei ai Africii de azi și ai Asiei de
mâine care se va revărsa pentru botez, în brațele mele, eu nu mă voi găsi singur. În mintea mea,
jumătate confuză, jumătate extrem de lucidă, îmi răsună versurile romanței, pe care Gigi, într-una
din aceste zile, mi le-a aplicat mie și pe care inima mi le simte ca venind de la Dumnezeu:
”Soarele nostru n-a apus, tu cel dintâi, mai sunt povești ce nu ți-am spus!”
Amin.

PRIMUL SFÂRȘIT.
Bistrița, Sf. Marie mică, 2021.

VIAȚA ȘI GÂNDURILE MELE ÎN TIMPUL CELUI DE AL TREILEA ȘI AL PATRULEA

RĂZBOI MONDIAL.

BLESTEMELE S'AU ÎMPLINIT.

 341

Abia căzusem în ispita japonezului american, Francis Fukujama, crezând că s-a sfârșit istoria
vieților noastre, când, dintr-o dată versul romanței amintite mai sus, s-a transformat în profeție.
Viața mea, care a fost un război nevăzut pentru libertatea și preoția mea, este încoronată de trăirea
altor două războaie mondiale,al treilea și al patrulea, izbucnite din nebunia guvernelor actuale și a
popoarelor lor nesăbuite.

Al treilea război mondial este războiul virusului, al vaccinurilor și al greenpass-ului,contra tuturor

popoarelor lumii;și a durat de la sfârșitul anului 2019 până în plin 2022. Al patrulea este războiul
ruso- ucrainean, pe care ucrainenii l-au început deja după independența lor, din 1992 și a devenit
multilateral barbar în 2022, incluzând întreg globul pământesc și nu se știe cum se va termina.. În
ambele războaie eu am luat sufletește partea celor ce au luptat pentru libertatea tratamentului
medical, contra vaccinării obligatorii și green pass-ului; iar între cei doi slavi, partea Rusiei, deși nu
am voie să am simpatii pentru Rusia. Dar cu atât mai puțin pentru ucraineni.Bineînțeles, eu văd
aceste războaie ca răspuns al lui Dumnezeu sodomo-gomorismului și renegării divinității în
Occidentul botezat, în timp ce în lumea ruso ucraineană, văd rezultatul , răsplata și pedeapsa urii
profunde între cei doi frați slavi, care și-a găsit în sfârșit momentul răbufnirii. Sigur, credeam că
marele război final ar fi fost cel al Islamului invadator și răzbunător al păcatelor noastre; dar este
posibil ca acesta să fie doar amânat.

Ce numesc eu, de fapt, sodomo gomorrismul cu care definesc Occidentul actual? Este perversiune
generală și totală: nu numai sexuală ci și pervertirea conștientă și programată a minții, a adevărului
istoric, pervertirea sentimentelor adevărate ale multor popoare......E mult de spus, nu o spun aici.
Dar de ce cred că sodomo gomorismul a primit în sfârșit un răspuns, de parcă s-ar fi născut
ieri? Iată de ce : nu este păcatul și perversiunea în sine care sunt răsplătite cu pedeapsă generală, ci
impunerea lor prin lege, impunerea transformismului sexual ca normă de progres, disprețul trupului
fizic natural și mai ales al sacralității căsătoriei, care a și fost deja profanată în lumea protestantă
prin binecuvântarea sacrilegă a nunților perverse. Nu mai vorbim și de impunerea acestor practici ca
materie de studiu la copii mici de 3-4 ani și desigur și la cei mari. E posibil ca rafinamentul acestei
noi tiranii să fi depășit fantezia scârboasă a cetăților din vechime. Iar pervertirea minții o văd în
impunerea unor falsuri istorice ideologice, științifice, culturale, biologice, ca bază a culturii
maselor,- școli, universități, amvoane și radio televiziuni incluse-.Ce să mai insist? Lumea se face
că nu știe, și nu mă refer la perverși, ci la așa zișii normali, care din snobism sau din interese
mârșave, susțin această deviere și orgoliul ei în numele libertății și al dreptului. Și... cum era și
normal, pedeapsa lui Dumnezeu peste lumea care a renegat, nu numai credința ci și morala creștină
și cea naturală, n-a întârziat să vie. S-au pomenit cu ea ca-n Evanghelie, ca un hoț, noaptea.Ce
 342

credeau? Că impun ei, fără urmări, sodoma și gomorra în lumea botezată? (Căci, culmea, în cea
islamică, păgână și comunistă nici nu se gândesc s-o propună). Ba au și întrecut-o dacă germanii
numără oficial 87 de tipuri de sex în care și-au împărțit populația !

Nu voi descrie aici evenimentele acestor războaie-pedeapsă, ci doar deziluzia mea.

Să o luăm pe rând:

Prima pedeapsă divină poartă numele de virus chinez urmat de un ridicol vaccin, impus cu teroare
ridicolă și nelogică, simultan cu impunerea unui certificat electronic numit cu emfază greenpass.
Ele sunt urmarea întunecării minții, în mod biblic, ca în cazul lui Faraon și al altor nelegiuiți.

Din Ianuarie, 2020, mi-a fost dat și mie să trăiesc, ca tuturor muritorilor de rând, această
„conjurație, conspirație, sau complot mondial” puse la cale în numele ocrotirii sănătății omenirii.
Este cel de-al doilea complot pe care-l apuc. Când m-am născut, se desfășura sub ochii noștri
realizarea complotului masonico-comunist, al Lagărului socialist, din care am fugit cu succes, și de
care s-a scăpat în 1989, prin minunea convertirii guvernului sovietic, rămânând încă subjugate doar
China, Cuba, Corea, Indochina, și alte câteva, ca perversă inerție a unei neimaginabile grozăvii.

Din alianța infernală între țările libere, (jegmănite, dar nu distruse de către falsa lor democrație) și
tirania comunismului, intrinsec pervers, au ieșit toate nenorocirile lumii noastre de azi. Din 1945,
comunismul a umplut lumea de refugiați, exilați, *printre care și ”noi doi”, iar în lagărul socialist,
construit de ei cu ajutor ”democrat”, au chinuit miliarde de robi. Nu numai: au distrus natura, apele
munții, aerul, solul, fără o industrializare serioasă; au furat sau au fost cadorisiți de marii afaceriști
occidentali cu aparaturi provenite din industria liber dezvoltată a țărilor libere, prin care au chinuit
popoarele, au amenințat pacea lumii și, cel puțin de două ori, au otrăvit aerul planetei. Bine,... și
uzinele capitaliștilor o fac, dar foloasele sunt mai mari ca accidentele. Comunismul a creat și-n
industrie, ca în toate domeniile, numai accidente și boli grave, perverse.

Și iată, deci un virus, creat în laborator de chinezii comuniști, ca armă biologică de folosit cine știe
când și cum. Dar le-a scăpat de sub mână....Și virusul a invadat China, ceea ce nu este o problemă
pentru guvernul sadic și asiatic care, din natura lui, nu consideră ființa umană ca importantă,... dar
cam imediat, el a invadat lumea ”liberă”, ”civilizată”, ”democrată și progresată”. În realitate este
Karma care se răzbună: laboratoarele din China au fost create de francezi și alți europeni;
specialiștii chinezi, robi ai guvernului comunist, au fost instruiți de mari specialiști occidentali,
liberi și democrați.... Iar virusul a fost adus în Europa, la Milano, mai întâi, de către afaceriștii
 343

italieni. Nu degeaba lumea liberă nu poate acuza China cu prea multă convingere, nici nu poate
declara crima chineză casus belli, căci știu cu toții de colaborarea în coexistență pașnică... Din
1945, toți aceștia nu ascultă vocile noastre, ale robilor trecuți prin furcile caudine: să nu colaboreze,
să nu-i întărească, să nu le dea nas, să nu le vândă arme, să nu le dea aparaturi sofisticate, să nu......
Acum plătesc.

Dar iată că cei puternici, guvernele oculte, miliardarii, casele farmaceutice, afaceriștii planetei au
tresăltat de bucurie: facem vaccinuri, le vindem cu miliardele, obligăm omenirea să se vaccineze în
numele sănătății, cu vaccinuri făcute adhoc, la repezeală, neexperimentate, fără grijă de efecte
colaterale, etc....... Ce ocazie, să transforme o tragedie în afacere monstruoasă, în dictatură
medicală, în tiranie perversă contra nevacinaților, contra celor ce nu pot să se vaccineze, a celor ce
se tratează fără vaccin și contra tuturor savanților doctori care, lucizi și onești, le țin piept.

Eu, personal, am trăit s-o văd și pe asta: guvernul italian, parlamentul italian, ziariștii, medicii,
majoritatea populației din peninsulă s-au alineat la versiunea cea mai dură, cea mai perversă a
acestei dictaturi, trimițând la sărăcie și moarte milioane de cetățeni, savanți sau troglodiți, copii sau
bătrâni... Au uitat de constituția lor, deja falsă, deja ipocrită, în sine, făcută sub gloanțe, în 1948; au
uitat de ”drepturile omului”, de bunul simț, de milă și dreptate, de logică și de rațiune. Italia a
devenit, cu guvern și popor cu tot, cea mai tragico- ridicolă națiune de pe pământ. O minoritate de
savanți și popor simplu, lucid sau cel puțin critic, nu contează în fața mareei de adormiți, de distrați,
de fricoși, de vânduți, de perverși, de satanici, care, culmea, sunt conduși de un ministru comunist al
sănătății, un evreu numit Speranța... dar mai ales de un premier numit Draghi: nu numai banchier,
capitalist, bogătaș, serv sau stăpân al grupurilor infame care complotează de 200 de ani contra
omenirii, ci și plin de demoni, după cum îi spune și numele. Când scriu acestea, mi se pare că
inventez un roman de nebuni... dar e adevărat, real, se întâmplă sub ochii mei deziluzionați, se
întâmplă în fața sufletului meu care lăuda până mai ieri această peninsulă, ca fiind țara ideală, în
care am avut fericirea să fug și să regăsesc libertatea părinților noștri de dinainte de comunism; și să
o descopăr acum în partea ei cea mai rea, care totdeauna s-a chemat slăbiciune, flecăreală,
superficialitate, lipsă de substanță, fanatism infantil, aroganță și închipuire adolescențială, de
adolescenți întârziați, etc.....Petrarca, Dante, Prezzolini, Malaparte și alții descriseseră toate acestea
dar nu se așteptau să dureze atâtea secole după suirea lor în empireu.

Este inutil să adaug că deziluzia supremă ne-o dă Vaticanul, Papa în persoană, Biserica catolică a
episcopilor, a birocraților, a creștinilor maturi, a lingăilor, adică partea conducătoare a Bisericii pe
care eu am simțit-o totdeauna, (de fapt numai din 1975 încoace, adică după Fugă), amorală, atee,
sceptică, formalistă, perfidă, ipocrită și ignorantă de lucrurile cele cu adevărat sfinte.
 344

Sigur, Dumnezeu mi-a permis încă o deziluzie: din partea majorității amicilor, care nu numai că se
vaccinează, dar nici nu simt durere sau compasiune pentru victimele decretelor perverse emanate de
guvern,izgoniți din câmpul muncii, fără leafă, în aplauzele unanime ale parlamentului,
sindicatelor, ziariștilor și majorității poporului italian care s-a supus orbește dictaturii.

Dr Deliu-Victor, Dr Stefano, Dr Donadio, dar și Sergiu Streza, Nicola Franceschieli,... Gigi, ca

totdeauna, stă deoparte, și pune pe masă argumente pseudo metafizice....S-a vaccinat de 3 ori, doar
ca să plece liber pe avion sau tren cu turiștii și pelerinii.... și se pune în brațele sfântului Gheorghe,
protectorul lui....

Mă rog la Dumnezeu să-i apere pe toți de eventuale efecte nocive ale acestui vaccin pervers. Și să-
mi dea și mie momentul just când, dacă și cu ce să mă vaccinez.

Deci, la vârsta biblică, eu am simțit deziluzia din partea Italiei dragi, a Vaticanului atât de prețuit,a
Occidentului care se lăuda cu drepturile, rațiunea și libertatea, a prietenilor savanți, oameni cinstiți
și de credință.

Acum să povestesc și poziția mea, boala, însănătoșirea, și perversitatea legilor italiene care mă
nedreptățesc. Eu am luat acest virus pe nesimțite, la Bistrița, în izolarea mea, cine știe cum și prin
cine !!!Dar când m-am însănătoșit de boală, pe 22 oct. 2020, prin cura și grija unei savante ca Dr.
Mirela Mandache, farmacistă și șefă de laborator, nu mai eram ”pozitiv” cât să fac dovada bolii,
cu vreun test.Și chiar dacă anticorpii, 700 la număr, revelați de analiza din martie 2021, repetată în
octombrie, îmi dădeau dreptul la greenpass și prin aceasta la toate libertățile legii, în Italia, spre
diferență de toate celelalte țări, nu se recunoștea analiza ca dovadă a bolii și a însănătoșirii. Deci, eu
am fost pedepsit ca și cei ce nu voiau să se vaccineze; și cu mine și cei ce nu puteau s-o facă, din
diferite motive de boală. Li s-a tăiat leafa, munca dar și libertatea de mișcare. Preoților nevaccinați,
episcopii, în linie cu ”progresul” științific, le-au luat dreptul de a sluji, ca mari eretici. Ceea ce a dus
la distrugerea a milioane de vieți precum și la înmulțirea disimulării și a falsului în acte publice la
cel mai înalt nivel.Toate acestea, în rîsul și disprețul majorității, supuse guvernului italian dar și
Papei cu Episcopii catolici.

Pe mine m-a păzit Dumnezeu, ajungând eu la vârsta pensiei, la izolarea în turnul de fildeș, realizată
de episcopul dușman, Marrucci, deja ani în urmă. Culmea, actul lui răutăcios de atunci s-a
transformat în privilegiu, fiind singurul preot nevaccinat care slujește fără a fi persecutat, sau lipsit
de leafă și pensie, ca mulți colegi de-ai mei.
 345

Consecința cea mai importantă: deziluzia mea față de Italia, ca țară, ca națiune, ca Biserică și ca
mentalitate; și retrezirea în mine a nostalgiei pentru Elveția, care trebuia să fie acea țară neutră a
unui om fără țară, ca mine, în care totul ar fi luat un drum mai normal și mai logic, deși poate mai
puțin dramatic....

Și aievea: trebuia să cer azil în Elveția, așa cum hotărâsem demult din țară și cum îmi repetau unchii
mei. E drept că rămânând în Italia, am avut parte, cum am povestit, de o viață bogată în iubire, în
amiciție, în libertatea de a ne fofila, spre a realiza misiunea noastră cu succes. Meritul a fost al
acestei națiuni plină de iubire, de drăgălășenie, de liberalitate și de entuziasm, cea mai frumoasă
națiune din lume. Dar autoritățile italiene și vaticane au fost totdeauna nedrepte cu mine, cu noi,
corupte, subiective, dușmane. În Elveția nu am fi avut parte de toate acele glorii trăite în Italia. Dar,
și eu și Gigi, am fi fost tratați mult mai corect de ierarhii și autorități. Aceasta este mai mult ca
sigur. Sau nu ?

Acum 47 de ani am fugit din Romania (comunistă) si am cerut azil politic in Italia. Pentru anul
acesta, mi-e teamă că va trebui să cer azil politic, vorba vine, în România eliberată. Doamne, cum se
întoarce roata ! Atunci am făcut-o de frică. Acum aș face-o de scârbă.

Și să mă întorc la soarta mea din anii pandemiei. Fac parte din minoritatea infimă de cetățeni italieni
pe care regulile și poruncile absurde ale unui guvern infam, format din ex comuniști și miliardari
profitori nu i-au atins: eu nu mai sunt în câmpul muncii, căci preoții birocrați m-au scos din
învățământ deja din 1990; episcopul infam, din 2014.
Nu mă sui în tren sau autobus, nu intru în bar sau restaurante, hoteluri sau discoteci, niciodată n-am
intrat din inițiativa mea; deci acel infam greenpass cu care guvernele, mai ales cel italian își bate joc
de lume nu mă lovește direct.

În cursul lunii februarie-martie, 2022, adevărul infamiei iese la iveală. Șoarecii ies pe bord. Medicii,
politicienii italieni vorbesc invers de cum vorbeau. Probabil gândind că vor reuși să mai înșele
încăodată un popor distrat, sceptic, indiferent și necomplicat, ca cel italian. Afacerea a fost uriașe și
infamă pentru anumite case farmaceutice, mai ales americane. Pe spinarea, pe sângele mulțimilor
păpcălite sau întimidate. Dar acest al treilea război mondial al guvernelor contra popoarelor lor,
început în China comunistă și terminând la Roma, această Romă condusă în mod pervers de un
guvern masonico-comunisto-ocultist și de un Papă fricos, dacă nu afacerist și el, va lăsa răni adânci,
poate nevindecabile pe următorii zeci sau sute de ani. Zic așa, pentru că se văd și azi catastrofele
crizei protestante, ale revoluției franceze, ale conflictului nazism fascism comunism sau
 346

tradiționalism progresism în Biserică.Deci pro vaccin și no vaccin au creat și vor păstra o ruptură și
mai urâtă, pe cât de ridicolă între oameni.
Pe drept cuvânt, deci,singurul rezultat real al acestei infamii internaționale va fi că cele două tabere
de vax. si no vax. se vor privi cu dispreț reciproc pentru mulți ani, dacă nu pe viață. Și cuvântul
dispreț este prea drăgălaș....Și cu cât persoanele vor fi mai sus puse, cu atât disprețul și scârba vor fi
mai mari. S-a mai întâmplat. Ce să mai faci? Să mă rog Domnului ca sabia lui Damokles, pe care
unii o văd deasupra vaccinaților, (prin cine știe ce urmări misterioase ale vaccinului) și alții o văd
deasupra ne-vaccinaților să nu stea deasupra nimănui dintre cei dragi nouă; dar un semn biblic tot să
dea guvernelor infame care și-au bătut joc de lume, folosind o nenorocire spre a se îmbogăți și
crește în putere.Sigur: II Cor, III, 17: ”Unde este Duhul Domnului, acolo este Libertatea”. Înseamnă
că de data aceasta Spiritul s-a retras și din lumea occidentală, mai ales din Italia, unde s-a strigat pe
drumuri lipsa ei: Libertate, libertate ! Astfel, nicio parte a lumii nu a rămas iluminată.

CEL DE-AL IV lea RĂZBOI MONDIAL LA PORȚI.

Stam și mă gândeam cu tristețe: cum se va termina această nebunie a războiului mondial

contra popoarelor, și deci și contra mea, în numele virusului? Răspunsul lui Dumnezeu nu a
întârziat să vie: ÎNGERII biblici au coborât peste Sodoma din icoana lui Rubliov, din galeria
Tretiakov, din plin centru al Moscovei. Incredibil ! Nici că se putea o coincidență mai clară. Și apoi,
dintr-un foc, Îngerii divini au pedepsit două crime: crima sodomiei impuse prin lege și crima
persecuției popoarelor prin virus, vaccinuri și greenpass.

În plin februarie, 2022, armatele rusești au intrat în Ucraina. Din acea clipă, a început
scandalul.Tot Occidentul, guverne și ziare au devenit vocea Ucrainei, iar Rusia, guvernul ei, Șeful
guvernului, Patriarhul Moscovei, toți au devenit întruparea diavolului. Se repeta infamia
propagandei vaccinului și greenpassului, chiar și cu riscul ca, jignind peste măsură și Rusia și
adevărul faptelor, să împingă omenirea în război atomic și nuclear. Încă odată, se inventează o
poveste mistificatoare, plină de ignoratio elenchi și de premize false, în jurul unei tragedii reale,
schimbând cărțile pe masă și efectul în locul cauzei. Se repeta propaganda de după 1945 a
învingătorilor, motiv pentru care falsul a devenit ingredient natural al Istoriei.

Deja eram amărât și deziluzionat pentru atitudinea perversă și infamă a manevratorilor în

privința vaccinului și a certificatului care promitea control electronic veșnic; propaganda contra
rușilor, ținând partea ucrainenilor este și mai adânc perversă.

Ajunge să povestim faptele exact cum au fost și totul se înțelege de la sine. Iată-le:
 347

După 70 de ani de oroare sovietică și comunistă, altoită pe grosolănia primitivă rusească de

totdeauna, în 1987, Mihail Gorbaciov, Șeful Statului și Partidului Sovietic, împreună cu Guvernul
său, cu teribila KGB, cu parlamentul și după ei, între poporul s-au convertit în masă la idea de a
abandona tirania comunistă și de a se întoarce la normalul și naturalul vieții. Trecerea a fost
imediată, deși nu toți au sesizat-o, nici eu, în acei ani; dar când în 1988 a fost serbat mileniul
creștinării cu un fast țarist, când în 1989, datorită deschiderilor din URSS, toate țările comuniste din
Europa au fost eliberate, armatele sovietice retrase, practic fără foc de armă și fără condiții, lumea
profund serioasă a înțeles că s-a săvârșit, din partea acestui Stat-Colos, cel mai nobil, cel mai
luminos gest realizat vreodată în Istoria Umană: ca un puternic Imperiu să elibereze țările ocupate,
să le dea libertate și demnitate deplină și să se retragă nu numai din țările străine URSSeului, ci și
din republicile interne, destul de convențional aranjate, în timpul comunismului. În 1991, când o
palidă încercare de revoltă a vechilor sovietici a fost înăbușită și guvernul sovietic a devenit rus,
desființând și nominal URSSeul și eliminând Partidul Comunist, Rusia s-a pomenit cu jumătate din
partea ei europeană în afara granițelor ei. Și-a retras armatele până și din Ucraina și Bielorusia, ca
să nu mai vorbim de Baltici și de mica Moldovă. Tratatele au confirmat granițele destul de nedrepte
dintre ele, dar nu exista altă ieșire: nici Europa, nici națiile hrăpărețe din cadrul fostei URSS, (tip
Ucraina sau Azerbaigeanul) care profitaseră de abuz nu erau dispuse să schimbe ceva. Europa așa
zisă liberală nu poate nici azi să miște un par, spre a face dreptate, de exemplu Germaniei sau
României, Italiei sau Poloniei, căci toate frontierele nedrepte de care e plină Europa de după 1945
ar sălta cu mare zgomot.
Desigur, puțini au fost cei ce au văzut aceasta ca pe o minune a Maicii Domnului. Noi care
ne rugasem, cum am povestit, în piața Sf. Petru, în ianuarie, 1989, nu puteam pune aceasta la
îndoială, cum nu o pun nici azi.
Și totuși, ceva nu a mers corect.
Guvernul rus s-a încrezut în frații ucraineni, poate mai mult decât în cazaci sau armeni.
Retrăgându-se, va fi dorit, sau invitat chiar, guvernele noilor state să rămână prietene Moscovei, ca
Rusia să nu se pomenească dintr-odată înconjurată de dușmani răzbunători. E drept că toți ar fi fost
îndreptățiți să se răzbune, după veacuri de împilare rusească; dar trebuiau măcar să-și dea seama că
le-a sosit independența și libertatea pe tavă, ceea ce nu s-a mai pomenit -de la Adam încoace - cu un
Imperiu puternic, care mai avea și armament atomic și nuclear de prima mână. Mai încercaseră și
chinezii, în martie, 1989, să zgândăre tirania de la Pechin; deci, dacă rușii nu -și aminteau de
botezul lor, de creștinismul lor, de civilizația lor regăsită, de faptul că sunt europeni, ar fi umplut
Piața roșie de sânge, ca și la Tien an men. Acest gest, care face diferența între convertirea rușilor și
neconvertirea chinezilor nu este amintit, nici subliniat, decât de câteva suflete mistice, printre care,
 348

din fericire, și al meu. Gestul schimbării profunde a Rusiei este împlinirea profeției de la Fatima, în
ciuda faptului că Papa și episcopii nu au luat suficient în serios gestul consacrării Rusiei, cerute
acolo.
Și cum ar putea să-l sublinieze guvernele Europei botezate, care se împarte între guverne și
popoare renegate, care se rușinează cu Cristos, cele din Occident și popoare setoase de răzbunare,
adică cele abia eliberate cu atâta generozitate și...naivitate, de către minunatul Gorbaciov, și de
urmașii lui.Ucrainenii, care așteptau de secole revanșa, au început de a doua zi: să molesteze pe
ruși, să interzică practic și juridic limba rusă și să elimine tot ce era rusesc în Ucraina. Nici măcar
nu le-a dat prin gând că țara lor ocupa teritorii ne- ucrainene pe toate părțile: la Vest, teritorii luate
de la polonezi, de la români, de la maghiari, de la slovaci; la sud și la est de la ruși, înșiși; care au
avut naivitatea să nu pretindă imediat aceste teritorii. Persecuția contra acestor populații durează și
azi, după 30 de ani de la independența Ucrainei. Dar, spre deosebire de națiile mici, rușii nu au
răbdat, decât 30 de ani. Să mai văd și altă putere mondială cu atâta răbdare ! După decenii de
persecuție, torture, ucideri, asasinate, bombardamente contra rușilor, iată că noul Șef de la Kremlin
s-a trezit; și cu el întregul popor rus, guvern, armată, Biserică, bogați și săraci. De partea
ucraineană, mai rău. Se repetă ura între sârbi și croați, ura între slavi, fraternă, excepție făcând doar
cehii cu slovacii care nu s-au iubit, dar s-au despărțit pașnic.

ȘI TOTUȘI, SĂ NE ÎNTOARCEM LA RĂZBOI.(6 mai 2022).

Iată deci cu ce tristețe trebuie să asist la nebunia întregii lumi botezate, (căci mi-e greu s-o consider
creștină) care neglijează sau chiar disprețuiește minunea profetizată la Fatima a convertirii Rusiei,
adică a guvernului, armatei, serviciilor secrete (KGB) și a poporului sovietic, după 70 ani de
nebunie comunistă, când s-au întors la libertate, la religie, la normalitate. Surprinzătoare convertire,
în 1987-89; din URSS imensul colos a devenit o Rusie liberă, creștină, normală; iar politic a a
evoluat într-o manieră miraculoasă, cum nu s-a mai pomenit în Istorie din partea unui colos: a dat
libertate lumii întregi fără un foc de armă, și-a retras armatele de peste tot, chiar și de la ea de
acasă....(adică până și din Odessa, oraș ruso-italian, nu altceva!). Convertindu-se, Rusia s-a eliberat
pe sine, devenind o țară din ce în ce mai normală, mai plină de biserici, primitoare de foști exilați,
de prinți, de rude ale Țarului, de tot ceea ce persecutase până atunci, bătrânul Soljenitzin, primul. Și
a eliberat toate țările, de la Berlin la Pechin, inclusă Basarabia, care nu e căsăpită de Rusia , ci de
Ucraina. Dacă măcar țările eliberate ar avea simțul gratitudinii, ar trebui să adore această Rusie care
le-a dat libertatea, fără să le ceară nimic, decât prietenia; prietenie pe care ucrainenii și georgienii,
dar și basarabenii i-au negat-o, amenințând și înjurând,(și ucigând ruși, și interzicând limba rusă,
etc…) în loc să fie fericiți că totul se terminase cu bine. După zeci de ani de răbdare în fața acestor
 349

jigniri și amenințări, ”ursul” rusesc s-a revoltat. Ceea ce face acum este revanșa, adăugată la ura
între slavi, ură fraternă pe care o au din păcate, în sânge, cu toții, afară de cehi și slovaci.
Eu am adorat Rusia clasică(Ucraina inclusă), am adorat victimele comunismului și i-aș fi adorat și
acum pe ruși, ucraineni, bieloruși, etc…., fără război, așa cum Rusia devenise, după 1991, o țară de
vis, în care era o plăcere să trăiești și promitea și mai frumos. Ce har pe mine, ca minunații prieteni,
Celestina și Avocatul Carlo Taormina să-mi ofere, în 2019, o călătorie cu Opera Romana , condusă
de Gigi, în noua Rusie! Să mă bucur de splendoarea schimbării ei. Am început atunci o carte
complexă despre Rusia și sufletul ei. N-am terminat-o atunci. Acum știu cum s-o termin: prin
istorisirea unui război interminabil, povestit invers, ca toate războaiele moderne, pe care tot eu
trebuie să le povestesc corect..
A spune că în Rusia este ”regimul Putin” este o calomnie. Că e totalitară, că e comunistă, (cu
panglica Sf. Gheorghe!) este o aberație. E un sistem dur, chiar sălbatic, că așa este rusul din fire.
Dar a-l condamna pe patriarhul Kiril al Moscovei, că binecuvintează și aprobă armata și războiul
este o nedreptate și o mișcare falsă din partea celor ce adoră pe Impăratul Austriei, sau pe Papa
cruciadei de la Lepanto. Auzi, că e cenzură în Rusia !E vreme de război și Rusia nu-și poate
permite bârfele din țările vecine, deci este o anumită cenzură, nu atât de mare ca în Italia, de ex.
care a devenit cea mai parșivă dintre țările Europei,(mă refer la guvern, parlament, ziariști, ierarhie
bisericească și cei ce-i votează)..Dacă n-aș fi trăit-o pe pielea mea ! Sigur, aici nu te ucid cu toporul,
această diferență încă a rămas.
Acum, oricum, s-a terminat. Nu mai este posibilă o pace între cei doi slavi.Rușii nu au milă, se știa
asta, dar au PERFECTĂ dreptate. Ucrainenii nu au DELOC.Și eu pun gâtul pentru dreptate,
altminteri nu fugeam dintr-o românie care aplauda zi și noapte minciuna și turnătoria și repeta
perversiunile guvernelor.
Papa s-a trezit, în sfârșit să facă ”consacrarea Rusiei” alături de Ucraina, pe 25 martie, 2022. Prea
târziu. Lucia , la Fatima, o spusese deja: prea târziu; și va avea sfârșitul regelui Franței. E un mister:
Papa să aibă acest sfârșit ? Sau cine ? Și în ce fel ? Voi mai trăi s-o văd și pe asta ?
Oh, dacă Putin mai era comunist, ar fi fost adorat de Occident și ajutat să distrugă pe ”naziștii”
ucraineni. Dar el, acum, e țarist, este creștin ortodox, este rus, deci e urât de moarte. Asta nu
înseamnă că Putin și rușii care conduc acerst război barbar au dreptate. Am explicat numai de ce îi
urăsc sodomiții occidentali, cărora altminteri nu le-ar fi păsat de nici o ucraină.. Procesul
comunismului in Rusia s-a făcut de când ne- eliberat și pe noi pe toți de acea grozăvie. De la
Moscova a venit libertatea, nu de altundeva. Iar acum, acest război este o ură veche între slavi, nu
are nici o legătură cu comunismul. Putin construiește biserici și traduce Biblii.
 350

Fără convertirea guvernului și KGBeului rusesc, în frunte cu Gorbaciov, românii și astăzi ați fi
strigat ”trăiască” familiei Ceaușescu și noi am fi murit în exil. A uita gestul minunat al guvernului
rus din acei ani este o supremă ingratitudine și chiar păcat moral, care mă doare ca pe o ofensă
profundă contra mea. Știm precis că ambii sunt feroci și ambii au mari calități. Dar au fost asmuțiți
și o reîntoarcere va fi posibilă doar printr-o altă minune.
FOSTA BISERICĂ MARTIRĂ RUSĂ
Nimeni nu se mai gândește că a fost o biserică martiră care a durat 70 de ani, iar Gorbaciov, Elțin,
Putin au salvat-o, umplând Rusia de biserici refăcute și au dând întregii lumi. Numai că în această
biserică martiră intrau și ucrainenii și balticii și basarabenii și armenii și giorgienii , toți cei supuși
sovieticilor bolșevici. Au uitat când erau persecutați, închiși, uciși împreună. Ingratitudinea se vede
în acest război în care ucrainenii ingrați s-au pus pe răzbunări contra rușilor, provocând mânia lor
dreaptă dar și extrem de violentă care va putea distruge lumea.
Eu trăiesc aceste evenimente cu mare durere, de parcă ar face parte din biografia mea intimă.
Și, bineînțeles mă mir că am ajuns să trăiesc în timpul unui război de 100 de ani.Căci atât va dura.
Cât timp Rusia nu va poseda malul Mării Negre și gurile Dunării, vom avea aci un război care va
dura până la Parusie. Rusia ar fi putut, și a sperat să se bucure de ele, fără război, prin prietenia
fraternă a Ucrainei. Ucrainenii nu au fost în stare să se abțină.

Dar ce să mă mai mir de fanatismul lor? În Italia, în Europa pe care o crezusem evoluată și
elevată, privesc un război între fanatici care includ ceea ce nici Stalin nu inclusese: războiul contra
artiștilor clasici, aceia ai ”dușmanului” care ne privesc din Empireu de sute de ani. Neatinși până
azi, iată în fine învinovățiți de a fi scris în limba dușmanului, aruncați de pe socluri, ca Pușkin și
Gogol, șterși din programele marilor teatre, la Scala fiind prima. Da, pentru că tocmai Italia a
început : să interzică pe marele dirijor rus Georgiev care ar fi dirijat la Scala, ”Dama de Pică”. Cu
cine să-l înlocuiești, tocmai în acest caz ? De Ceaikovski nu s-au legat la Milano, ci la Vicenza unde
l-au înlocuit cu Adolf Adam. Iar la Milano, unui universitar i s-a interzis cursul despre Dostoievski.
Nu s-au trezit din această perversiune antiintelectuală, căci iată și Florența, ucigașe de genii, vrea
jos statuia lui Dostoievski. Numai statuia lui Lenin a rezistat, căci sătucul italian, cu primăreasă cu
tot, care-l adorau, s-a răsculat vâlvoi ! Gest care mi-a deschis ochii, așa cum am mai spus: Lupta
este contra Rusiei țariste, contra Țarului Putin, care se închină în biserici alături de patriarh... și
contra clasicilor nesovietici. Dacă mai existau încă sovieticii comuniști, ei erau sărbătoriți. Tot
mapamondul ar fi sărit contra ”naziștilor” ucraineni, declarând pe tovarășul Putin erou al păcii cu
premiu Nobel pentru pace. Am mai văzut acest scenariu în 1956 și chiar în 68, cu ”Praga”. Iar în
cazul Vietnamului, unde era clar că războiul francez și american țintea la eliberarea Indochinei de
sub tirania comunistă, toți țineau cu tiranii. Rușinea rușinilor !
 351

Mda, pe lângă ea, ceilalți trec ... ”natural”. Eu trec și mă îmbolnăvesc. Desigur, că și părinții noștri
au trăit între nebuni, barbari, ignoranți pe de o parte, și guvernanți sadici și ipocriți pe de alta; iar
tirania minciunii comuniste pe care și eu am prins-o și trăit-o timp de 24 de ani pe pielea mea ne-a
dat maximul de cinism și de urâciune a pustiirii; dar mi se părea totul mai ”normal”, mai clar,
rolurile erau împărțite. Acum sunt oamenii de treabă, de bună credință, care gândesc pervers și
anapoda, nu mai sunt regimurile comuniste care să-i sperie.
Rușii și ucrainenii ne-au învățat pe toți un imn, pe care ei acum îl pun în practică:”Pân-la 1 o să
piară, dușmanii poporului”. Așa și ei: ucrainenii vor pieri până la 1. Iar rușii, după 1, se culcă.
Ei cred că ne mint că se luptă pentru noi. Nu. Le place să se ucidă reciproc, abia așteptau.
De la Moscova ne-a venit libertatea, tot de la Moscova ne va veni și nenorocirea, din cauza
fanatismului ucrainean și al orbirii americii democrate.Care americă, de dragul fabricanților de arme
nu se uită înapoi, mai ales că a ales cum nu se poate mai prost, adică pe cel mai cinic dintre
președinții ce va fi avut vreodată, democratul Biden.
Oare, Domnul mă face să trăiesc aceste inepții istorice pentru că vrea să nu mor prost ?

MULTE CERCURI MI S-AU ÎNCHIS

Domnul vrea ca nimeni să nu moară prost și nimeni să nu rămână nerezolvat.Rezolvarea înseamnă
închiderea unui cerc, care poate fi și definiția unui destin voit de Dumnezeu pentru fiecare. Nu știu
azi, încă, toate răspunsurile, dar știu că în primii 24 de ani de viață mi-am trăit idealurile în secret și
clandestinitate; pentru ca după 2014 până azi să ajung să trăiesc tot în secret și clandestinitate cele
mai subtile idealuri ale mele.Așa s-a închis acest cerc.La marginile Cetății Eterne.
La vârsta de 7 ani eu ajunsesem la convingerea nestrămutată că Șeful, Părintele Bisericii lui Cristos,
de ale cărei slujbe și Taine mi-aduc aminte de când mă știu, era Papa de la Roma, un fel de Tată
care trebuie să fi împlinit deja 2000 de ani. Așa înțelesesem eu informația pe care mi-a dat-o
Tăicuțul, Maestrul Popian, în vara aceea, adăugând și că voi crește mare și voi ajunge la Roma să-l
văd aievea. Ei bine, după trecerea mea prin trăirea ortodoxă, catolică și superconfesională în care m-
am rătăcit toată viața, după 2013-14 m-am întors la credința preconfesională ce am câștigat-o la
acea vârstă și convingerea că singurul personaj care merită amintit în Biserică este Papa de la
Roma, singurul Păstor al unei comunități de egali, sau a căror ierarhie nu are nici o importanță. Iată
un cerc foarte important care mi s-a închis. În muzică am început cu vocea și vioara; și după 60 de
ani m-am întors la pasiunea viorii, pe care, dacă aș fi avut-o în tot acest interval, m-aș fi prezentat la
prima filarmonică din exil, după minunata noastră fugă, din 1975. Un alt cerc închis.
Iar reîntoarcerea continuă la Bistrița, după 1990, unde retrăiesc și cresc în retrăire primii mei 24 de
ani de viață, cam 3-4 luni pe an, mi-a închis cercul pe care l-am simțit ca cel mai dureros.
 352

XXX

Pe 12 aprilie 2022, politicienii și savanții au studiat idea unui război atomic-nuclear, care poate fi
consecința nebuniei actualului război ruso-ucrainean, provocat de ucraineni și întreținut de
fabricanții de arme din Occident și de guvernele supuse lor; acest război va elimina viața de pe
pământ, sau, poate chiar și pământul din sistemul solar.
Înseamnă că nu voi mai putea publica aceste rânduri pe pământ, și voi lua cărțile mele nepublicate,
la subțioară, spre a le publica în universul paralel ori direct în Cer.

Sâmbătă, 26 august 2023, Bistrița.

Iată a mai trecut mai mult de un an de când scriam despre amenințarea războiului nuclear. Știam că
sunt aberații, și, de fapt, iată că nu s-a întâmplat nimic. Covorul Harului, de a cărei existență și
lucrare m-am convins de la vârsta de 6-7 ani, mă salvează și acum, pe mine și pe cei ce mă iubesc
și-i iubesc, de orice surpriză, deci, dormim liniștiți.
Și totuși, în ce mă privește, iată alte cercuri închise:
Constat cu stupoare că luna august, de câtva timp, este luna marilor mele despărțiri și a marilor
încercări de la distanță: Tăicuțu, Artistul Popian, care pleacă la cer pe 10 aug. 1969. Pe 12-13 aug
1975, despărțirea definitivă de Mami, Maria Popian, și de foarte mulți locuitori ai României, rude,
prieteni și colegi. Pe 6 aug. 1978, despărțirea fericită de Papa Paul VI, care, murind atunci, a dus la
hirotonirea noastră, a celor doi trimiși de Domnul în lume pentru o misiune misterioasă, a cărei
finalitate încă nu s-a descoperit: eu și Gigi. În 2013, pe 9-10 august,marele șoc, să aflu de la
distanță, blocat la București, lângă patul tantei mele, bolnave, că episcopul diocezei mele, superiorul
meu juridic de la Civitavecchia a intrat în biserica și casa parohială, în lipsa mea, ajutat de
carabinieri și poliție, devastându-mi casa, gonindu-mi pe copiii mei adoptivi, pe refugiați, punând
în pericol tot avutul meu sufletesc, cărți, manuscrise, amintiri, instrumente muzicale, tot patrimoniul
meu cultural și duhovnicesc strâns cu atâta durere și chin.Am povestit toate acestea, în amănunt.
Dar le re-amintesc aici, pentru că și anul acesta, pe 13 august, 2023, am suferit alt șoc, tot de la
distanță: să primesc mesaje cu ocări îngrozitoare de la unul din copiii mei, pe care-l lăsasem în casa
mea, în Italia, alături de alții, ca să nu doarmă pe drumuri.Ocările lui, pe cer senin, la distanță,
neraționale și după atâta timp, m-au durut, dar mi-au deschis ochii: să mă detașez de ei, să închid
capitolul ospitalității pentru ei ca și pentru cei arestați la domiciliu, pe care până acum i-am adus
într-un mic apartament care este al meu, înconjurat de dușmănia rasiștilor,a vecinilor, a preoților, a
 353

refugiaților înșiși și de supărarea prietenilor. Bright mă obligă să pun capăt poveștii mele cu
africanii și să închei cartea ”Războiul nevăzut” cu alt capitol de persecuție, de jigniri, de calomnii,
de acuze fără sens, cu care mi-am început viața în Occident, chiar din ziua de 5 septembrie, 1975,
ziua eliberării mele din iadul comunist. Dar încheierea e pozitivă: mă rupe de dorința de a mă
dedica lor și de a-i iubi dumnezeiește.
Ocările lui Bright sunt semnul divin că trebuie să termin acest capitol al misiunii mele. Domnul îmi
va da alte misiuni, până să vie întru mărirea Sa, fără ca să mă mai cheme la El. Acum sunt sigur de
asta. Cine-și închipuie că este la sfârșitul Istoriei, se amăgește, precum Fukuyama.
Deci istoria mea nu s-a sfârșit.

Iatè adăugirea la cartea R nevăzut, p.2 a, deci nu s'a sfârșit. Așa ca să te pun la zi. ”Sâmbătă, 26
august 2023, Bistrița.

Iată a mai trecut mai mult de un an de când scriam despre amenințarea războiului nuclear. Știam că
sunt aberații, și, de fapt, iată că nu s-a întâmplat nimic. Covorul Harului, de a cărei existență și
lucrare m-am convins de la vârsta de 6-7 ani, mă salvează și acum, pe mine și pe cei ce mă iubesc
și-i iubesc, de orice surpriză, deci, dormim liniștiți.

Și totuși, în ce mă privește, iată alte cercuri închise:

Constat cu stupoare că luna august, de câtva timp, este luna marilor mele despărțiri și a marilor
încercări de la distanță: Tăicuțu, Artistul Popian, care pleacă la cer pe 10 aug. 1969. Pe 12-13 aug
1975, despărțirea definitivă de Mami, Maria Popian, și de foarte mulți locuitori ai României, rude,
prieteni și colegi. Pe 6 aug. 1978, despărțirea fericită de Papa Paul VI, care, murind atunci, a dus la
hirotonirea noastră, a celor doi trimiși de Domnul în lume pentru o misiune misterioasă, a cărei
finalitate încă nu s-a descoperit: eu și Gigi. În 2013, pe 9-10 august,marele șoc, să aflu de la
distanță, blocat la București, lângă patul tantei mele, bolnave, că episcopul diocezei mele, superiorul
meu juridic de la Civitavecchia a intrat în biserica și casa parohială, în lipsa mea, ajutat de
carabinieri și poliție, devastându-mi casa, gonindu-mi pe copiii mei adoptivi, pe refugiați, punând în
pericol tot avutul meu sufletesc, cărți, manuscrise, amintiri, instrumente muzicale, tot patrimoniul
meu cultural și duhovnicesc strâns cu atâta durere și chin.Am povestit toate acestea, în amănunt.
Dar le re-amintesc aici, pentru că și anul acesta, pe 13 august, 2023, am suferit alt șoc, tot de la
distanță: să primesc mesaje cu ocări îngrozitoare de la unul din copiii mei, pe care-l lăsasem în casa
mea, în Italia, alături de alții, ca să nu doarmă pe drumuri.Ocările lui, pe cer senin, la distanță,
neraționale și după atâta timp, m-au durut, dar mi-au deschis ochii: să mă detașez de ei, să închid
capitolul ospitalității pentru ei ca și pentru cei arestați la domiciliu, pe care până acum i-am adus
într-un mic apartament care este al meu, înconjurat de dușmănia rasiștilor,a vecinilor, a preoților, a
refugiaților înșiși, a poliției, și de supărarea prietenilor. Bright mă obligă să pun capăt poveștii mele
cu africanii și să închei cartea ”Războiul nevăzut” cu alt capitol de persecuție, de jigniri, de
calomnii, de acuze fără sens, cu care mi-am început viața în Occident, chiar din ziua de 5
 354

septembrie, 1975, ziua eliberării mele din iadul comunist. Dar încheierea e pozitivă: mă rupe de
dorința de a mă dedica lor și de a-i iubi dumnezeiește.

Ocările lui Bright sunt semnul divin că trebuie să termin acest capitol al misiunii mele. Domnul îmi
va da alte misiuni, până să vie întru mărirea Sa, fără ca să mă mai cheme la El. Acum sunt sigur de
asta. Cine-și închipuie că este la sfârșitul Istoriei, se amăgește, precum Fukuyama.

Deci istoria mea nu s-a sfârșit.

(Între timp îmi tel. Promis, spunându-mi că Br se comportă normal în casă, dar că în secret, fără să
vrea să știu eu, înainte de 10 sept. va pleca, sper, definitiv.) (Între timp îmi telef. Promis, băiatul de
încredere, spunându-mi că Bright se comportă normal în casă, dar că în secret, fără să vrea să știu
eu, înainte de 10 sept. va pleca, sper, definitiv.Deci, nu-l mai văd. Trebuie să-i mulțumesc, oricum,
că mi-a deschis ochii, fără să vrea. Nimeni nu reușise să mă convingă să termin cu ospitalitatea zi și
noapte, mai ales, să-i las în casă și să plec la mii de km. Cum am făcut anual, din 2011.)

FIN.