SCRISORI CĂTRE MAMA ȘI TATA

Dumitru CRUDU
PERSONAJE

ANDREEA

TEODORA

VALENTIN

MIHAELA

NICOLETA
SCENA 1

În aeroport.

ANDREEA: Știți mie de ce îmi este cel mai tare teamă, acum când o așteptăm
pe mama să sosească cu avionul din Italia?

TEODORA: Că mama va coborî din avion, și n-ai s-o recunoști?

ANDREEA: Exact, de asta, îmi este cel mai tare teamă. Că mama va coborî din
avion și eu n-o s-o recunosc.

TEODORA: Și mie de asta îmi este teamă.

VALENTIN: Și mie.

TEODORA: Că n-o s-o recunosc pe mama.

VALENTIN: Pe mama mea.

ANDREEA: Pe mămica mea scumpă.

TEODORA: Pe draga mea mamă.

ANDREEA: Așa cum nu și-a recunoscut-o Gabriela pe mama ei.

TEODORA: Gabriela o aștepta pe mama ei în sala de așteptare din aeroport

când s-a apropiat de ea o roșcată.

VALENTIN: Cu ochelari fumurii pe nas.

ANDREEA: Și când a vrut s-o ia în brațe și s-o pupe pe obraz.

TEODORA: Gabriela a rupt-o la fugă.

ANDREEA: Ea știa că necunoscuții fură copii ca să le vândă rinichii.

TEODORA: Și ea nu voia s-o lase pe acea femeie străină s-o strângă la piept și
a rupt-o la fugă.

VALENTIN: Ea fugea prin aeroport și mama ei alerga după ea și striga.

ANDREEA: Sunt eu, mama ta, Gabriela! Unde fugi?

TEODORA: Dar Gabriela nu putea s-o creadă că e mama ei și continua să fugă.

ANDREEA: Mă tem să nu o pățesc și eu ca Gabriela.

TEODORA: Să nu-mi recunosc mama.

VALENTIN: Sau ea să nu mă recunoască pe mine.

ANDREEA: Și să treacă pe alături ca o străină.

TEODORA: Și eu zadarnic să alerg după ea strigând-o.

ANDREEA: Mamă, sunt eu, Andreea.

TEODORA: Fiica ta, Teodora.

VALENTIN: Unicul tău băiat, Valentin.

MIHAELA: Mihaela.

NICOLETA: Nicoleta.

ANDREEA: Dar ea nici nu se va uita la mine și va trece mai departe.

TEODORA: Dispărând în mulțimea de oameni.

ANDREEA: Ca o străină.

TEODORA: Pentru totdeauna.

VALENTIN: Iar de atunci n-o s-o mai văd niciodată.

ANDREEA: Și știți de ce mă mai tem eu, mă mai tem ca ea să nu uite drumul
spre satul nostru și să se ducă într-un alt sat.

TEODORA: Sau să treacă pe lângă casa noastră.

VALENTIN: Și să se ducă într-o altă mahala.

ANDREEA: Și la o altă casă.

TEODORA: Prostii. Când mama a coborât astă-vară din avion, eu am

recunoscut-o din prima.

ANDREEA: Nu mai spune.

TEODORA: Vă jur.

VALENTIN: Din prima?

TEODORA: Ba chiar și ea m-a recunoscut din prima.

VALENTIN: Incredibil.

TEODORA: Și am alergat una spre alta prin mulțimea aia din aeroport și ea m-
a ridicat în brațe și m-a strâns la piept.

ANDREEA: Și mă îmbrățișa.

VALENTIN: Și mă pupa.

TEODORA: Și nu mai voia să mă lase pe pământ.

ANDREEA: Încât eu pentru prima dată în viață am simțit ce înseamnă să zbori

cu avionul.

VALENTIN: A zbura cu avionul e când mama te ridică de la pământ în aer și te

strânge în brațe.

TEODORA: Doar în brațele ei am înțeles cât de plăcut e să zbori cu avionul.

VALENTIN: E pur și simplu încântător.

ANDREEA: E cel mai frumos lucru din viața asta.

VALENTIN: Dar poate nici mama nu ne va recunoaște, căci nu ne-a mai văzut
de atâția ani și noi între timp am crescut și ne-am schimbat atât de mult?

ANDREEA: Valentin e plin de coșuri pe față.

VALENTIN: Da parcă numai eu am coșuri.

ANDREEA: Oare de câți ani nu ne-a mai văzut?

VALENTIN: Eu nu mai țin minte.

ANDREEA: De când Nicoleta și Mihaela au zis pentru prima dată: mama.

TEODORA: Da femeia aceea în albastru oare nu e mama noastră?

ANDREEA: Care?

TEODORA: Femeia aceea în albastru care s-a oprit în fața ușii, cu două genți în
mâini, și se uită speriată în jur?

ANDREEA: Crezi că e mama?

TEODORA: Dar nu seamănă?

VALENTIN: Da, seamănă.

ANDREEA: Seamănă leit cu mama noastră.

TEODORA: Atunci să mergem la ea.

ANDREEA: Unde să ne ducem că a dispărut?

NICOLETA: Dar poate femeia aceea în roșu e mama noastră?

MIHAELA: Iată, femeia aceea în roșu.

ANDREEA: Voi nu aveți de unde s-o țineți minte, că erați prea micuțe când
mama a plecat?

TEODORA: Dar uitați-vă cum se uită la noi!

ANDREEA: Ea, într-adevăr, se uită la noi.

TEODORA: Oare nu așa fac oamenii când caută pe cineva?

ANDREEA: Crezi că ar putea să ne caute pe noi?

TEODORA: Cred că e mama și ne caută pe noi.

ANDREEA: Dar nu seamănă deloc cu mama. Mama noastră nu era roșcată.

TEODORA: Dar, poate, între timp și-a vopsit părul.

ANDREEA: Nu, nu e mama. Nu vedeți că aleargă la băiețelul acela pistruiat?

ANDREEA: Dar femeia în verde care vine spre noi nu e mama? Teodora, tu ce
spui, nu e mama?

TEODORA: Seamănă.

ANDREEA: Valentin, oare nu seamănă leit cu mama?

VALENTIN: Seamănă izbitor de tare.

ANDREEA: Cred că e mama, doar că e un pic mai înaltă.

TEODORA: Pentru că e încălțată în sandale cu tocuri.

ANDREEA: Mama niciodată nu purta sandale cu tocuri.

TEODORA: Eu nu aș băga mâna în foc.

ANDREEA: Dar uite că a cârnit-o la stânga.

VALENTIN: Dacă e mama de ce nu vine la noi?

ANDREEA: Poate nu ne-a recunoscut. Hai să-i facem cu toții din mână și să-i
strigăm: Mamă, mamă, noi suntem, copiii tăi!!!

VALENTIN: Și dacă nu e mama, vrei să râdă de noi toată lumea asta? Eu n-o s-
o strig.

NICOLETA: Nici eu.

MIHAELA: Nici eu.

TEODORA: Dar poate mama nici n-o să apară astăzi?

ANDREEA: Cum să nu apară, doar mi-a spus mie ieri că vine?

TEODORA: Dar poate i s-a întâmplat ceva și nu a putut să vină?

ANDREEA: Mi-ar fi spus.

TEODORA: Și atunci, unde e?

VALENTIN: Stați așa, n-ați auzit ce vorbeau oamenii aceea de lângă noi?

TEODORA: Ce vorbeau?

VALENTIN: Că avionul mamei nici măcar n-a decolat.

TEODORA: De ce să nu decoleze?

VALENTIN: Din cauza uraganului.

TEODORA: Care uragan?

VALENTIN: Un uragan din Milano. Iată, ascultați-i și voi.

ANDREEA: Da, nenea acela zice că la Milano e un mare uragan și, din cauza
asta, nu a decolat nici un avion.

VALENTIN: Nu v-am spus eu?

ANDREEA: Înseamnă că, de asta, mama n-a venit.

VALENTIN: Atunci ce facem?

TEODORA: Haideți s-o sunăm.

VALENTIN: Și s-o întrebăm când o să vină.

ANDREEA: O sun, dar nu-mi răspunde.

TEODORA: Nici mie nu-mi răspunde.

VALENTIN: Nici mie.

ANDREEA: Atunci haideți acasă și s-o rugăm pe bunica s-o sune.

SCENA 2

Acasă.

TEODORA: Eu când mă gândesc la mama văd mai întâi în fața ochilor două
genți mari, pe care nu ai cum să le ridici de jos. Apoi un telefon care sună
continuu.

VALENTIN: Pentru mine mama e un telefon care sună mereu.

NICOLETA: Dar pentru mine mama e o pungă de ciocolate pe care o primesc o

dată pe lună.

MIHAELA: Dar pentru mine mama e bicicleta roșie de după ușă, pe care ea mi-
a trimis-o din Italia.

ANDREEA: Pentru mine mama e cineva pe care nu am văzut-o de trei ani.

TEODORA: Și eu de trei ani.

VALENTIN: Și eu, la fel.

NICOLETA: Dar eu n-am văzut-o niciodată.

MIHAELA: Și eu niciodată.

ANDREEA: Pentru mine mama e cutia asta de detergent, pe care ea mi-o

trimite în fiecare lună din Milano ca să ne spălăm hainele.

TEODORA: Când o aud pe Petronela din mahala strigând-o pe mama, parcă mă

strânge ceva în spate.

VALENTIN: Pe mine și pe colegul meu de clasă ne cheamă Radu. Iar când tatăl
lui îl strigă pe nume pe mine mă bușesc lacrimile.

TEODORA: Pentru mine mama e cineva pe care nu o pot atinge niciodată,

oricât de tare aș vrea.

NICOLETA: O pot vedea.

MIHAELA: O văd zilnic.

ANDREEA: Dar n-o pot atinge.

TEODORA: O văd în fiecare seară.

VALENTIN: Dar n-o pot lua în brațe.

NICOLETA: N-o pot îmbrățișa.

MIHAELA: O văd în fiecare dimineață.

ANDREEA: Dar n-o pot pupa pe obraz.

TEODORA: O văd zilnic.

VALENTIN: Dar nu pot alerga după școală la ea și nu-i pot sări în brațe și să
mă ghemuiesc la pieptul ei, căci doar n-o să sar în brațele computerului și nu o
să mă strâng la pieptul lui.
NICOLETA: Pentru mine mama e telefonul acesta mobil.

MIHAELA: Pentru mine mama e computerul acesta.

ANDREEA: Pentru mine mama e cineva care nu mă pupă niciodată pe obraz

sau pe frunte și nu se culcă în pat alături de mine.

TEODORA: Niciodată.

VALENTIN: Pentru mine mama sunt gumele astea de mestecat, pe care ea mi

le trimite la sfârșitul fiecărei luni, din Italia.

MIHAELA: Pentru mine mama e pasta asta de dinți foarte scumpă. Dar tata?

VALENTIN: Pentru mine tata e mingea de fotbal, după care alerg zilnic pe șes.

NICOLETA: Dar pentru mine tata e telefonul acesta mobil pe care el mi l-a
dăruit când a venit de Crăciun acasă.

ANDREEA: Dar pentru mine tata e locul acesta gol din pat.

TEODORA: Acolo dormea el până să plece.

VALENTIN: Acolo, lângă perete.

NICOLETA: Pe perna aceea roșie.

MIHAELA: Pentru mine tata e cineva care cară două genți grele spre autocarul
care pleacă în Italia.

ANDREEA: Dar pentru mine tata e cineva care-și ascunde fața după umărul
mamei în autobuzul care se urnește din stație și se îndreaptă spre Italia, ca să nu-
l vedem că plânge.

TEODORA: Dar știți de ce îmi este mie cel mai frică atunci când aud cuvintele
mamă și tată?

VALENTIN: Bine ai spus, cuvintele.

NICOLETA: Că o să le uit într-o bună zi.

MIHAELA: Sau o să le pronunț pocit.

ANDREEA: De aceea, și mă învârt continuu prin casă și zic ca un papagal,

mamă, tată, ca să nu le uit.

TEODORA: Le pronunț cât de des pot ca să nu le uit.

VALENTIN: Dar mie mi-e teamă că ei că n-o să se mai întoarcă înapoi

niciodată.

TEODORA: Sau, dacă și o să se întoarcă, o să stea foarte puțin și o să ducă iar

îndărăt.

VALENTIN: Așa cum fac de ani de zile.

ANDREEA: Buba e anume asta.

TEODORA: Buba e că atunci când noi am așteptat-o la aeroport mama nu a

venit, dar a venit a doua zi, a doua zi ne-am trezit cu ea în ușă.

ANDREEA: Însă a stat atât de puțin.

VALENTIN: Da, a stat foarte puțin, dar a stat foarte puțin, pentru că nu a putut
să doarmă deloc noaptea.

NICOLETA: S-a scărpinat tot timpul.

MIHAELA: S-a scărpinat până la sânge.

ANDREEA: Și-a scărpinat mâinile.

TEODORA: Picioarele.

VALENTIN: Spatele.

NICOLETA: Capul.
MIHAELA: Fața.

NICOLETA: Gâtul.

VALENTIN: Ea zicea că din cauza asta nu poate să rămână la noi.

ANDREEA: Ea zicea că noi avem păduchi.

TEODORA: Sau purici.

VALENTIN: Sau ploșnițe.

ANDREEA: S-a scărpinat tot timpul și nu a închis un ochi în prima noapte când
a dormit acasă.

VALENTIN: De aceea, și s-a mutat la un hotel.

ANDREEA: Ziua stătea cu noi, dar noaptea…

TEODORA: Se ducea să doarmă la un hotel.

VALENTIN: Până când a început să se scarpine și ziua.

NICOLETA: Și a plecat…

MIHAELA: Înapoi, în Italia.

ANDREEA: Și noi am rămas iar singuri.

VALENTIN: Doar cu bunica.

TEODORA: Bunica doarme cu noi și nu se scarpină.

VALENTIN: Nu se scarpină deloc.

NICOLETA: Nici ziua…

NICOLETA: Și nici noaptea.

ANDREEA: Iată de ce bunica nici nu pleacă în Italia.

TEODORA: Pentru că ea poate să doarmă în casa ei și nu se scarpină.

VALENTIN: Nici noi nu ne scărpinăm.

NICOLETA: Suntem cinci frați.

NICOLETA: Trei surori și doi frați.

ANDREEA: Eu, Andreea, am doisprezece ani.

TEODORA: Eu, Teodora, am zece ani.

VALENTIN: Eu, Valentin, am șase ani.

NICOLETA: Iar eu, Nicoleta, și sora mea geamănă, Mihaela, avem trei ani.

MIHAELA: Confirm.

ANDREEA: Și noi nu ne scărpinăm.

TEODORA: Cred că de asta nici nu …

VALENTIN: Plecăm în Italia.

NICOLETA: De aceea, pentru mine mama e…

MIHAELA: Cineva care…

ANDREEA: Se scarpină tot timpul…

TEODORA: Când vine acasă.

VALENTIN: Și eu o înțeleg.

NICOLETA: Și mie îmi pare foarte rău de ea.

MIHAELA: Și mie.

ANDREEA: Când i-am văzut dimineață mâinile și picioarele însângerate…

TEODORA: Am vrut să plâng.

VALENTIN: Și eu am vrut să plâng.

NICOLETA: Știți, când mama mea s-a întors…

MIHAELA: S-a întors acasă.

ANDREEA: Noi am vrut s-o servim cu ceva foarte gustos.

TEODORA: Și ne-am dus cu toții în grădină.

VALENTIN: Și…

ANDREEA: Am strâns păstăi.

NICOLETA: Da, am strâns păstăi.

MIHAELA: Chiar și noi am strâns păstăi, deși avem doar trei ani.

TEODORA: Și…

ANDREEA: Bunica i-a făcut un ceaun de păstăi.

VALENTIN: Dar când au fost gata.

NICOLETA: A venit nea Ion.

MIHAELA: Vecinul nostru.

NICOLETA: Din stânga noastră.

ANDREEA: A intrat în bucătărie.

TEODORA: Și…

VALENTIN: Le-a mâncat pe toate.

NICOLETA: Nu a lăsat niciuna.

MIHAELA: Nici una.

TEODORA: În timp ce noi stăteam în dormitor și mama ne împărțea cadouri.

NICOLETA: Mie mi-a dat un pistol cu apă.

MIHAELA: Mie o păpușă.

ANDREEA: Mie o bicicletă.

TEODORA: Mie o trotinetă.

VALENTIN: Iar mie o minge.

ANDREEA: Și…

TEODORA: În timpul acesta…

VALENTIN: Nea Ili a mâncat.

NICOLETA: Toate păstăile din ceaun.

MIHAELA: Toate.

ANDREEA: Și mama s-a culcat flămândă.

TEODORA: Sărmana mamă.

VALENTIN: Venise în ziua aia din Italia și nu reușise să mănânce...

NICOLETA: Nimic.

MIHAELA: N-i-m-i-c.

ANDREEA: Ultima oară mâncase în Italia.

TEODORA: Dar și noi ne-am culcat flămânde.

VALENTIN: Numai că noi suntem obișnuiți cu asta.

NICOLETA: Să ne culcăm.

MIHAELA: Flămânde.

ANDREEA: Dar mama, nu.

TEODORA: Mama nu-i obișnuită cu asta.

VALENTIN: Și a plâns.

NICOLETA: Apoi…

MIHAELA: Apoi…

ANDREEA: A început să se scarpine.

TEODORA: Dar noi suntem obișnuiți cu asta.

VALENTIN: Suntem obișnuiți să apară nea Ili sau nea Vlad sau tanti Ileana.

NICOLETA: Și…

MIHAELA: Să ne…

ANDREEA: Mănânce…

TEODORA: Mâncarea făcută de bunica.

VALENTIN: Iar noi să ne culcăm…

NICOLETA: Flămânzi.

MIHAELA: Dar mama, nu.

ANDREEA: Mama nu-i obișnuită cu asta.

TEODORA: Și…

VALENTIN: A plâns mult în seara aceea.

NICOLETA: De aceea…

MIHAELA: Pentru mine…

ANDREEA: Mama e cineva care se culcă flămândă…

TEODORA: Atunci când se întoarce acasă din Italia.

VALENTIN: Pentru mine mama e cineva care…

ANDREEA: Vine acasă o dată la trei ani.

NICOLETA: Eu pe mama am văzut-o pentru prima dată când am împlinit trei

ani.

MIHAELA: Și eu.

NICOLETA: Nu înțelegeam cine e femeia aia străină care alerga după mine
prin casă și voia să mă ia în brațe.

MIHAELA: Nici eu.

NICOLETA: Eu o vedeam pentru prima dată în viață.

MIHAELA: Și eu.

NICOLETA: Eu nu înțelegeam de ce toți îi spuneau mamă.

MIHAELA: Nici eu nu înțelegeam.

NICOLETA: Străina aceea oare să fie mama mea?

MIHAELA: Ea?

NICOLETA: Ea, care noaptea se ducea să doarmă la hotel?

MIHAELA: Ea oare să fie mama mea?

NICOLETA: Pentru mine mama e cineva care noaptea se duce să doarmă la

hotel.

MIHAELA: Dar pentru mine mama e cineva pe care am văzut-o pentru prima
dată doar atunci când am împlinit trei ani.

NICOLETA: Până atunci, eu nu am crezut că am mamă.

MIHAELA: Până atunci, eu am crezut că mame au doar alții.

NICOLETA: Și eu.

VALENTIN: Dar eu.

TEODORA: Eu am știut că aceea e mama mea.

ANDREEA: Și eu am știut asta din prima clipă când am văzut-o.

TEODORA: Pentru că eu.

ANDREEA: Eu.

VALENTIN: Eu.

ANDREEA: O aștept tot timpul.

TEODORA: Și de asta stau tot timpul la…

VALENTIN: Fereastră.

ANDREEA: La fereastra asta…

TEODORA: Deschisă.

ANDREEA: Pentru că vreau s-o văd prima pe mama cum se…

TEODORA: Întoarce…

VALENTIN: Acasă.

TEODORA: Și de asta plec în fiecare zi pe drumul care…

ANDREEA: Iese din sat.

VALENTIN: Fiindcă vreau s-o…

TEODORA: Întâmpin primul pe…

ANDREEA: Mama.

VALENTIN: De aceea, pentru mine…

ANDREEA: Mama.

TEODORA: Este această fereastră deschisă.

VALENTIN: Iar pentru mine e…

TEODORA: Drumul care iese din…

ANDREEA: Satul nostru.

MIHAELA: Dar pentru mine mama e un pahar gol…

NICOLETA: În care încă nimeni n-a turnat apă.

MIHAELA: E doar un cuvânt și nimic mai mult.

NICOLETA: E cineva care m-a strâns pentru prima dată la piept când am
împlinit…

MIHAELA: Trei ani.

ANDREEA: Dar pentru mine mama e cineva de care…

VALENTIN: Mi-e dor…

TEODORA: Tot timpul.

MIHAELA: Eu când aud cuvântul mamă îmi astup urechile.

NICOLETA: Și eu mi le astup.

MIHAELA: Pentru că nu vreau să-l aud.

NICOLETA: Nici eu nu vreau.

MIHAELA: Fiindcă e cineva care m-a luat pentru prima dată în viață când am
împlinit…

NICOLETA: Trei ani.

VALENTIN: Dar eu când aud cuvântul mamă îmi vine…

ANDREEA: Să…

TEODORA: Plâng.

VALENTIN: Pentru că pentru mine…

ANDREEA: Mama e…

TEODORA: Zăpada care cade.

VALENTIN: Fiindcă ea vine acasă doar atunci când…

ANDREEA: Cade…

TEODORA: Zăpada.

NICOLETA: Pentru mine mama e păpușa asta cu care eu mă culc în fiecare…

MIHAELA: Noapte.

NICOLETA: Eu îmi imaginez că ea e mama mea.

MIHAELA: Și când vreun băiat mă trage de cosițe eu mă duc și mă plâng ei.

NICOLETA: Îi zic, mamă, iată ce mi-a făcut Valerică.

MIHAELA: Păpușa asta pe care o țin în brațe este mama mea.

NICOLETA: Eu, de fiecare dată când intru în casă, o strig…

MIHAELA: Mamă, unde ești?

ANDREEA: Singurul joc în care eu nu m-am putut juca niciodată e de-a mama
și de-a…

VALENTIN: Tata.

TEODORA: Nici eu.

ANDREEA: În jocul acesta se pot juca doar cei care îi au pe mama și pe tata…

VALENTIN: Acasă.

NICOLETA: Cu toate că, mie îmi place jocul acesta.

MIHAELA: Și mie.

NICOLETA: Îmi place să mă uit cum se joacă alții.

MIHAELA: De-a mama și de-a tata.

NICOLETA: Dar…

MIHAELA: Eu…

NICOLETA: Niciodată nu m-aș putea juca în jocul acesta.

ANDREEA: Eu ceea ce îmi amintesc de la mama…

TEODORA: Sunt ochii ei…

VALENTIN: Albaștri.

ANDREEA: Sau pălăria cu care….

TEODORA: Venise.

VALENTIN: Din Italia.

ANDREEA: Sau vocea ei.

NICOLETA: Eu ceea ce-mi amintesc despre mama e că ne-a adus tortul acela
de…

MIHAELA: De ciocolată.

VALENTIN: Și despre tata?

ANDREEA: Ce e cu tata?
VALENTIN: Ce vă amintiți despre el?

TEODORA: Că de când a plecat a venit înapoi doar o singură dată.

ANDREEA: Când era foarte cald.

VALENTIN: Și mie mi-a adus…

ANDREEA: Rolele astea….

TEODORA: Din picioare.

VALENTIN: De aceea, pentru mine tata e…

ANDREEA: Rolele astea…

TEODORA: Din picioare.

NICOLETA: Tună.

MIHAELA: Tună și fulgeră.

NICOLETA: Plouă cu găleata.

MIHAELA: Vântul a doborât gardul.

NICOLETA: Mie mi-e frică.

MIHAELA: Și mie mi-e frică.

NICOLETA: Iar bunica nu e acasă.

MIHAELA: Mi-e frică.

VALENTIN: Și mie mi-e frică.

ANDREEA: Hai s-o sunăm pe mama din Italia.

NICOLETA: Înseamnă că mama voastră e și…

MIHAELA: Mama noastră?

TEODORA: Sigur că da.

ANDREEA: Numai că nu răspunde.

VALENTIN: Iată că răspunde.

NICOLETA: Mamă, tună și fulgeră și bunica nu-i acasă.

MIHAELA: Mi-e frică, mamă.

VALENTIN: S-a întrerupt legătura.

ANDREEA: Nu plângeți că iată a apărut și bunica.

TEODORA: Și s-a oprit și furtuna.

ANDREEA: Haideți să ne ducem cu bunica pe șes și să aducem acasă gâștele

care s-au speriat.

VALENTIN: Când a început…

TEODORA: Furtuna.

ANDREEA: Cu toții.

NICOLETA: Și noi?

ANDREEA: Da, și voi.

TEODORA: Bunică, iată câteva gâște sunt în râpă.

ANDREEA: Haideți în râpă după ele.

NICOLETA: Dar a început iar să fulgere și să tune.

ANDREEA: A început iar să fulgere și să tune, fulgera și tuna atât de tare, încât
noi ne-am speriat așa de tare…

TEODORA: Că am lăsat-o pe bunica să alerge singură după gâște….

VALENTIN: Și…

NICOLETA: Pleosc…

MIHAELA: Pleosc.

ANDREEA: Am fugit cu toții …

VALENTIN: Acasă.

ANDREEA: Și am lăsat-o pe bunica…

TEODORA: Singură pe șes…

VALENTIN: Alergând după gâște….

ANDREEA: În timp ce…

TEODORA: Vântul doborâ salcâmul de la…

VALENTIN: Poarta noastră.

NICOLETA: Iar eu tremuram de frică…

MIHAELA: Sub plapumă…

NICOLETA: Strângând păpușa în brațe.

VALENTIN: Iar eu am telefonat-o din nou pe mama din Italia.

ANDREEA: Atunci, pe furtuna aia îngrozitoare, bunica, alergând după o gâscă,

și-a rupt un picior și a zăcut pe șes până s-a terminat furtuna și niciunul dintre
noi, deși am văzut-o că zăcea la pământ, nu a cutezat să meargă s-o…

TEODORA: Ajute.

VALENTIN: Niciunul.

NICOLETA: Pentru că ne temeam de…

MIHAELA: Fulgere.

NICOLETA: Și de…

MIHAELA: Tunete.

ANDREEA: Bunica a zăcut la pământ stropită de ploaie până s-a potolit

furtuna.

VALENTIN: Atunci a adus-o acasă nea Ilie.

TEODORA: Și tot el a dus-o la spital.

ANDREEA: Unde…

VALENTIN: Bunica se află…

TEODORA: Până acum.

ANDREEA: Of, și noi am rămas singuri acasă.

VALENTIN: Singuri.

TEODORA: Noi, care nu știam să ne facem de mâncare, acum singuri ne facem

de mâncare.

ANDREEA: Dar, ce-i drept, e drept, ne ajută tot satul.

TEODORA: Inclusiv nea Ilie.

VALENTIN : Care ne cheamă să mâncăm la el.

TEODORA: Eu nu știam să mulg vaca, dar acum am învățat s-o fac și pe asta.

NICOLETA: Eu nu știam să hrănesc găinile, dar acum știu.

MIHAELA: Iar eu capra, dar acum știu.

NICOLETA: Totuși când vine seara.

MIHAELA: Ne cuprinde pe toți frica.

VALENTIN: De hoți.

TEODORA: Ne temem să nu vină cine știe cine și să ne fure.

ANDREEA: Și atunci aprindem toate luminile din casă.

VALENTIN: Și…

ANDREEA: O sunăm pe…

NICOLETA: Mama…

MIHAELA: Din Italia.

ANDREEA: Și vorbim cu ea…

TEODORA: Până…

VALENTIN: Adormim.

ANDREEA: De aceea, pentru mine…

TEODORA: Mama…

NICOLETA: E cineva…

VALENTIN: Cu care poți să vorbești la telefon.

MIHAELA: Noaptea.

ANDREEA: Iar dimineața ne rugăm ca bunica să nu moară.

TEODORA: Pentru că bunica e încă la spital și eu mă rog ca ea să nu moară.

VALENTIN: Și eu.

ANDREEA: Cel mai tare mă tem ca bunica să nu moară iarna, când vin gerurile
acelea năprasnice.
TEODORA: Mă tem să nu rămânem singuri iarna.

VALENTIN: Singuri. Cu soba rece.

ANDREEA: Măcar dacă bunica ar putea trăi până la primăvară când se va face
cald.

TEODORA: Eu mă rog ca bunica să se facă bine și să ajungă până la

primăvară.

VALENTIN: Eu nu-mi imaginez cum vom putea ieși din iarnă fără bunica.

NICOLETA: Bunică, eu, te rog, fă-te sănătoasă.

MIHAELA: Doamne, ajut-o pe bunica să se facă sănătoasă și să se întoarcă la

noi.

NICOLETA: Bunică, fă-te sănătoasă.

MIHAELA: Te implor, Doamne!

ANDREEA: Cred că Dumnezeu ne-a auzit rugăciunile noastre fiindcă azi

bunica s-a întors acasă.

TEODORA: Dar stă mai mult la pat.

VALENTIN: Îi facem noi de mâncare.

ANDREEA: Azi i-am făcut cartofi scăzuți.

TEODORA: Iar seara, bunica a vrut să se dea jos din pat și noi, tuscinci, am
ajutat-o să ajungă la fereastră, de unde, zice ea că…

ANDREEA: Vede…

VALENTIN: Italia.

ANDREEA: Adică…
TEODORA: O vede pe…

NICOLETA: Mama.

MIHAELA: Pe mama noastră.

ANDREEA: Știți, eu sunt de vină că mama și tata au plecat de acasă, eu, care
mereu mă plângeam că nu am adidași, rucsac sau geacă.

TEODORA: Dar și eu mă văicăream mereu că nu am trotinetă, mobil sau

computer. Înseamnă că și eu sunt de vină.

VALENTIN: Și eu, că eu o sâcâiam zi și noapte să-mi cumpere bicicletă.

MIHAELA: Iar eu îi făceam mamei zile fripte că vreau o păpușă Barbie.

NICOLETA: Și eu. Și eu îi făceam zile fripte.

MIHAELA: Înseamnă că și eu sunt de vină.

ANDREEA: Mama și tata s-au dus în Italia ca să ne cumpere nouă rochii,

blugi…

TEODORA: Trotinete.

VALENTIN: Biciclete la toți. Căci ați uitat cum plângeați voi că vreți și voi
biciclete, atunci când ei mi-au cumpărat bicicleta asta.

ANDREEA: Dar iată Petronela nu are nimic din ce avem noi.

TEODORA: Ea nu are computer.

VALENTIN: Mobil.

NICOLETA: Păpușă Barbie.

MIHAELA: Bicicletă.

ANDREEA: Dar îi are pe părinții ei acasă. Pentru că ea…

TEODORA: Niciodată nu le-a cerut nimic.

VALENTIN: Dar ce, credeți că nu și-ar dori să aibă și ea o bicicletă a ei?

ANDREEA: Nu exclud, dar ea niciodată nu le-a făcut zile fripte părinților ei.

TEODORA: Nu s-a trântit pe burtă, cum făceai tu, Valentin, și nu a bătut din
picioare toată seara că vrea bicicletă.

NICOLETA: Sau o păpușă Barbie.

ANDREEA: Și iată părinții ei sunt acasă lângă ea.

TEODORA: Vreau și eu ca mama să vină acasă.

VALENTIN: Și eu vreau.

ANDREEA: Nu-mi trebuie computer, telefon mobil, trotinetă. Vreau ca mama

să fie cu mine.

TEODORA: Și eu vreau asta.

VALENTIN: Vreau ca mama să fie mine.

NICOLETA: Și eu vreau asta.

ANDREEA: Și atunci de ce fugeai atunci când mama a vrut să te ia în brațe?

NICOLETA: Pentru că nu știam cine e. Dar acum nu am să mai fug.

VALENTIN: De când s-a îmbolnăvit bunica, eu vreau ca mama să vină acasă.

NICOLETA: Eu pe Petronela nu o s-o mai las să se mai joace cu păpușa mea.

Eu vreau ca mama să vină acasă.

ANDREEA: Și atunci de unde vor face rost de bani ca să repare acoperișul?

VALENTIN: Acoperișul?
ANDREEA: Dar ați văzut cum apa ne-a curs în casă după ultimul uragan?

VALENTIN: Am văzut.

ANDREEA: Și dacă ei vor veni acasă, unde vor câștiga bani ca să repare
acoperișul?

TEODORA: Da ce parcă Petronelei nu-i curge acoperișul, dar ai ei nu se duc în

Italia?

VALENTIN: Să ne curgă și nouă, numai mama și tata să se întoarcă acasă.

ANDREEA: Să se întoarcă.

TEODORA: O să punem lighene și căldări pe podea, ca apa să curgă în ele, așa

cum fac Petronela și ai ei.

NICOLETA: Sau căni.

MIHAELA: Eu o să aduc cana mea. Să picure apa în cana mea.

NICOLETA: Numai să vină mama și tata acasă.

ANDREEA: Hai s-o sunăm pe mama acum și s-o rugăm să vină acasă.

TEODORA: Mie nu-mi răspunde.

VALENTIN: Nici mie nu-mi răspunde.

ANDREEA: Nici mie.

TEODORA: Nici tata nu-mi răspunde.

VALENTIN: Nici mie nu mi-a răspuns.

ANDREEA: Știți, ar trebui să facem ceva de mâncare și s-o hrănim pe bunica.

TEODORA: Haideți să facem un borș.

ANDREEA: Borșul îl fac eu și Teodora, dar tu, Valentin, du-te și mulge vaca.

VALENTIN: De ce eu? Mereu eu? Să se mai ducă și altcineva!

ANDREEA: Dar cine? Nicoleta? Sau Mihaela?

VALENTIN: Să se ducă Teodora, iar eu o să te ajut la făcut borș.

ANDREEA: Bine, fie. Teodora du-te și mulge vaca.

TEODORA: Bine, mă duc.

ANDREEA: Iar tu, Nicoleta, dă grăunțele astea, la gâște.

NICOLETA: Iar eu, să se mai ducă și Mihaela.

ANDREEA: Mihaela, te duci tu?

MIHAELA: Bine, mă duc.

ANDREEA: Valentin, până tai ceapa, tu du-te și vezi cum se simte bunica.

VALENTIN: Doarme. Bunica doarme. Și.

ANDREEA: Și…

VALENTIN: Geme în somn.

ANDREEA: Taie tu ceapa asta și merg eu să văd de ce geme bunica.

VALENTIN: O tai.

ANDREEA: Iar după ce o s-o tai, arunc-o în ceaun.

VALENTIN: Bine.

NICOLETA: De ce plângi?

VALENTIN: Ceapa e prea iute.

ANDREEA: Bunica nu mai respiră. Chemați-o pe Teodora!

VALENTIN: Teodora, Teodora!!!

ANDREEA: Bunica nu mai suflă!!!

NICOLETA: Teodora, Teodora!!!

ANDREEA: Bunica mea dragă.

TEODORA: Bunica…bunica…a murit.

ANDREEA: Și ce ne facem acum?

VALENTIN: Nicoleta, de ce te-ai ascuns sub pat?

TEODORA: Nu plângeți, nu plângeți, poate o mai putem salva. Haideți s-o

sunăm pe mama din Italia.

ANDREEA: Mama nu răspunde. Sun-o tu, Valentin, poate ție îți răspunde?

VALENTIN: Mie o început să-mi tremure mâinile și nu pot forma numărul.

TEODORA: Lasă că o s-o sun eu.

ANDREEA: Mamă, mamă, răspunde-mi, mamă!!!

VALENTIN: Nicoleta și Mihaela, nu plângeți și ieșiți de sub pat.

ANDREEA: Nici tu nu plânge.

TEODORA: Nu-mi răspunde nici mie.

ANDREEA: Să-l chemăm pe nea Ilie .Valentin, cheamă-l pe nea Ilie!

NICOLETA: Bunică, și ce-o să ne facem noi acum fără tine, acum, când vine
iarna?

MIHAELA: Bunică!!!

VALENTIN: Nea Ilie e beat.

Sună telefonul Andreei.

ANDREEA: Mamă, mamă, bunica a murit. Vii acasă? Ce mă bucur! Mama vine
acasă. Dar până ai să vii tu ce să facem cu bunica? O s-o chemi tu pe mătușa
Ioana. Când? Azi! Și tu când ai să vii? Tot azi? Azi! Cu avionul. Ce mă bucur că
ai să vii, mamă, și ce tare îmi pare rău că a murit bunica. Bunica Ana a murit. Iar
mama se întoarce azi acasă.

La aeroport. Stau tuscinci în sala de așteptare din aeroport și așteaptă să

aterizeze avionul din Roma.

NICOLETA: Și dacă n-o s-o recunoaștem pe mama?

MIHAELA: Sau mama n-o să ne recunoască pe noi?