CAPITOLUL III

REFLECTOARE PASIVE PENTRU RADIOLOCAŢIE

I. Reflectoarele pasive pentru radiolocaţie se pot folosi în tehnica militară în

principal, pentru mascarea, în scopul deformării şi dezinformării imaginii de radiolocaţie a
inamicului sau pentru marcarea reperelor în scopul util al navigaţiei, a verificărilor tehnice
experimentale etc… În funcţie de scopul pentru care se folosesc în cocncret, condiţiile ce se
impun reflectoarelor pot fi diferite. Astfel, dacă reflectorul se foloseşte pentru mascarea
împotriva unor instalaţii aeriene de radiolocaţie este necesar ca aceasta să ofere aceleaşi
caracteristici reflectante pentru diverse unghiuri de iradiere a acestuia atât în plan vertical cât
şi în plan orizontal. Pentru cazul când cercetarea de radiolocaţie se execută cu instalaţii
terestre este necesară obţinerea doar a constantei de reflexie în plan orizontal. Dacă reflectorul
este folosit pentru marcarea unor traiecte de navigaţie se poate impune condiţia „observării”
reflectorului numai dintr-o anumită zonă. În afara acestor condiţii care depind de scopul
amplasării reflectoarelor este necesară şi respectarea unor condiţii cu caracter general cum
sunt: rezistenţă mecanică mare în special la eforturi laterale, greutate redusă, precizie în
respectarea şi menţinerea formei geometrice, minimum de pierderi dielectrice, rezistenţă
internă mică pentru undele centimetrice, minimum de influenţare naturală, preţ redus, etc…
Apreciind posibilitatea mijloacelor de radiolocaţie împotriva sau în favoarea cărora
se folosesc dispozitivele pasive de reflexie electromagnetică se poate trage concluzia că
lungimile de undă folosite în acest scop se găsesc în domeniul undelor centimetrice şi
milimetrice(9.300-24.000). Folosirea lungimilor de undă mai mari de 3.2 cm în scopul
observării, recunoaşterii, navigaţiei sau vizării de radiolocaţie atât din aer cât şi din apă este
puţin probabilă, dacă nu neraţională.
Această concluzie rezultă din analiza instalaţiilor de radiolocaţie aeriene şi terestre
atât în armatele străine cât şi în tehnica din înzestrarea proprie şi se explică prin faptul că
mijloacele respective de luptă sunt destinate pentru recunoaşterea structurii interne a
imaginilor şi deci a interpretării unor detalii ale imaginii cât mai precis pe fondul elementelor
înconjurătoare. În acest scop sunt necesare instalaţii de radiolocaţie cu putere de rezoluţie
mare, care impun în consecinţă folosirea frecvenţelor cât mai înalte. Bătaia acestor staţii
indiferent de locul lor de amplasare(aeriene sau terestre) nu depăşeşte pentru puterile şi
scopurile practice cunoscute 200-250 km.; majoritatea instalaţiilor folosite în prezent cu o
bătaie de ordinul a o sută de kilometri, pentru cele aeriene şi mai mică pentru instalaţiile de
radiolocaţie terestre pentru vizare şi observare a focului de artilerie. Instalaţiile de radiolocaţie
pentru care se practică dispozitivele pasive de reflexie electromagnetică funcţionează în
impulsuri a căror durată de repetiţie poate varia în funcţie de scopul şi distanţa de acţionare a
staţiilor respective de la 200 la 2000 de impulsuri pe secundă cu o durată a acestora de la 0.2
la 3.5 microsecunde. Ultimii parametri care caracterizează impulsurile în sondaj nu sunt
determinante pentru analiza reflectoarelor; se pot caracteriza ca elemente auxiliare, de
importanţă secundară în determinarea caracteristicilor constructive şi reflectante ale
reflectorului.

3.1. REFLECTOARE POLIEDRICE.

Datorită simplităţii sale constructive şi caracteristicilor reflectante

corespunzătoare, reflectorul poliedric a găsit şi găseşte încă o largă utilizare. În cele ce
urmează sunt prezentate unele consideraţiuni teoretice determinante pentru stabilirea
condiţiilor de proiectare şi realizare practică a acestora.
 Suprafaţa efectivă de dispersie a undelor electromagnetice a unui corp oarecare
pentru o direcţie dată, se determină după formula:
σ = S*G (3.1)
în care S=P/p raportul dintre P- puterea dispersată de corpul dat şi p- densitatea
fluxului de putere a energiei electromagnetice care ajunge la reflector.
G- coeficientul de reflexie direcţionată în direcţia observatorului.
Pentru corpurile plane precum şi pentru alte forme de corpuri similare sau
apropiate de calităţile reflectoare ale corpurilor plane, raportul S este echivalent cu suprafaţa
unei antene: Gλ2/4Π.
În acest fel suprafaţa efectivă maximă de reflexie(σ) a unui corp reflector în spaţiul
liber, când dimensiunile corpului reflector sunt mai multe decât ungimea de undă, se
determină:

σ = 4Π (3.2)

unde: - reprezintă suprafaţa proiecţiei corpului respectiv pe un plan

perpendicular pe direcţia de incidenţă a undelor electromagnetice.
λ- lungimea de undă
Mecanismul procesului de reflexie a undelor electromagnetice pe suprafeţele
poliedrului constă din reflexii multiple succesive pe laturile metalice sau metalizate ale
reflectorului. Datorită simetriei sale, triedrul prezintă capacitatea de a reflecta puternic în
acelaşi sens undele electromagnetice. Unghiurile α,β,γ caracterizează poziţia fascicolului
incident de unde faţă de muchiile triedrului.
Din construcţia geometrică a triedrului rezultă că suprafaţa efectivă de reflexie este
maximă atunci când:
cos α0= cos β0= cos 1/
adică atunci când toate unghiurile dintre direcţia reflexiei maxime şi laturile
triedrului sunt egale între ele şi au valoarea de:
α0= β0= γ0= 54º45´
Cu alte cuvinte maximul diagramei de reflexie a triedrului este orientat către
direcţia corespunzătoare unghiurilor:
α0,β0 şi γ0
Laturile poliedrelor pot avea diverse forme, dintre care mai accesibile sunt forma
pătrată, tringhiulară sau circulară( sector de cerc) prezentat în fig.11.
 Pentru aceste trei cazuri suprafaţa maximă a proiecţiei este egală cu următoarele
valori:
- pentru cazul când latura triedrului este pătrată: Spp= a2/
- pentru cazul când latura triedrului este triunghiulară : Spt= a2/

- pentru cazul când latura triedrului este un sector de cerc: Spc=

2a2/
În fig.12 este prezentată grafic variaţia valorii relative a suprafeţei echivalente de
proiecţie în funcţie de direcţiile de cădere a undelor electromagnetice, ce se găsesc în planuri
perpendiculare pe una din laturile reflectorului triedru, adică dacă: α= β

Se observă în ambele cazuri, când laturile triedrului sau triunghiulare, maximul

evident pentru valoarea lui γ= 54º45´
Această variaţie îşi păstrează caracterul şi pentru celelalte unghiuri ale triedrului
(α,β). Pentru cazurile prezentate mai sus, suprafaţa efectivă maximă de reflexie a triedrului (σ)
este egală cu următoarele valori:
 = 12 = 37.7

= 4/3 = 4.2 (3.3)

= 16/3 = 16.75
Dacă reflectorul are forma unui diedru cu latura a şi înălţimea h, atunci suprafaţa
efectivă maximă de reflexie este egală cu:
= 25.12( )2
Acest caz poate deveni util pentru practica mascării unei anume configuraţii sau
pentru asigurarea unor reflexii speciale, atunci când se cere ca reflexia principală să aibă loc
în direcţia opusă iradierii, când aceasta are loc în planul perpendicular pe suprafaţa laturii
diedrului.
Din relaţiile (3.3) se observă că suprafaţa efectivă de reflexie τ este proporţională
cu mărimea laturii triedrului la puterea a patra ( ); şi deci distanţa de descoperire a
reflectorului de către instalaţiile de radiolocaţie este spaţiul liber proporţională cu mărimea
laturii a.
Cu alte cuvinte, distanţa de descoperire a unui reflector triedru cu latura de 2 m
este de două ori mai mare decât distanţa de descoperire a unui reflector triedru cu latura de 1
m.
Comparând eficacitatea diverselor forme de reflectoare triedrice pentru aceleaşi
valori de suprafaţă fizică se poate trage concluzia că triedrele cu forma pătrată a laturilor
prezintă cea mai mare suprafaţă de proiecţie (Sp) şi deci cea mai mare suprafaţă efectivă de
reflexie.
Relaţiile (3.3) prezentate se deduc din legile geometriei optice şi sunt juste numai
în cazul când dimensiunile triedrului sunt mult mai mari decât lungimea de undă(a>>λ). De
aici rezultă şi concluzia că reflectoarele de acest tip pot fi folosite numai pentru lungimi de
undă centimetrice şi milimetrice. Pentru aprecierea mai concludentă a acestui avantaj se
compară două situaţii echivalente din punct de vedere al suprafeţei materialului, adică un
reflector triedru cu latura pătrată (Sp) şi două reflectoare triedre cu latura unghiulară(St) pentru
aceeaşi valoare a laturii a; în acest caz S p=2St. Raportul proiecţiilor acestor suprafeţe este egal
cu:
= 1.5
De aici rezultă că folosirea suprafeţelor pătrate pentru laturile triedrelor reflectoare
prezintă avantaj faţă de triedrele cu latura triunghiulară, avantaj care apreciat în suprafaţa
efectivă de reflexie (σ) a triedrului reprezintă (S pp / 2 Spt)2= 2.25 . Obţinerea în concret a
acestui avantaj este legată însă de unele greutăţi de realizare constructivă a reflectoarelor
pentru menţinerea rigidităţii şi comodităţii de asamblare a sistemelor şi combinaţiilor de
reflectoare. Acest avantaj poate fi fructificat dacă se asigură rigiditatea suprafeţelor şi poziţia
lor reciprocă.
Efectul rezultant al reflexiilor succesive pe laturile triedului creează spaţiu , o
diagrama de reflexie electromgnetică a cărei formă depinde de precizia menţinerii
parametrilor constructivi la valorile stabilite.
Variaţia suprafeţei efective de reflexie a reflectorului triedric in funcţie de direcţia
de cădere a undei electromagnetice este prezentă in figura 13.
 Se observă că diagrama prezintă două maximuri pronunţate dispuse simetric faţă
de direcţia lobului principal la aproape 40°, această situaţie corespunde cazului când undele
electromagnetice aproape perpendiculare pe suprafeţele laterale ale reflectoarelor.Caracterul
pronunţat al maximului de reflexie si laţimea unghiulară relativ mică a acestor lobi
laterali .Nu permite folosirea lor controlată in aprecierea suprafeţei reflectante
generale.lăţimea unghiulara a lobului principal de reflexie la nivelul scăderii suprafeţei
efective la jumătate(σ/ σmax=3db) este de aproximativ ± 20°. Verificarea experimentelă a
rezultatelor teoretice confirmă cu suficientă exactitate înţelegerea fizică a procesului
reflexiilor integrate pe suprafaţa relfectorului.
Pentru obţinerea unei diagrame de directivitate cît mai uniforme,în scopul
îmbunatăţirii de observare de radiolocaţie a acestora,se pot folosi reflectoare triedre cu
compensare aşa cum se arată in figura 14.
 Compensarea constă în adaptarea la cele trei colţuri ale triedrului reflector a unor
reflectoare diedre aşa cum se arată în figura14. Dimensionarea b se alege astfel încât să
permită reflexia sub unghiuri mai mari de 30°faţă de bisectoarea reflectorului.Se constata
practic că suprafaţa sa efectivă de reflexie poate creşte în diferite planuri de reflexie chiar
până la 10db(de 10 ori),iar diagrama de directivitate devine mai uniformă în limite unghiulare
mărite (±35°) .Creşterea raportului b/a peste valoarea unitară nu este totuşi recomandabilă
datorită faptului că în acest caz apare un maxim în :diagrama de directivitate pe direcţia
centrală a reflectorului, care se adânceşte cu cât creşte valoarea raportului b/a faţă de unu.
În acest caz profilul laturei triedrului reflector se construieşte aşa cum se arată în
figura14 b .Aceste reflectoare cu compensatoare pot găsi o largă utilizare în special pentru
pozitii staţionare de amplasare ,ele fiind totuşi oarecum incomode în transport şi acolo unde se
cere ca reflectorul să fie observat dintr-o zonă unghiulară cât mai mare(60°-70°).
Obţinerea unei diagrame cât mai omnidirecţionale se poate realiza prin reflectoare
compuse din mai multe triedre grupate,spre exemplu în octaedre cu latura de formă (a) sau
triunghiulară(b) prezentate în figura 15.Cu toate că diagrama rezultată de directivitate
prezintră mai mulţi lobi, nici în acest caz nu se poate obţine totuşi o diagramă suficient de
uniformă.Pentru aceasta şi acolo unde acest lucru devine important,se poate proceda la rotirea
grupei octaedre sau mai ales pentaedre în plan orizontal, în jurul azului reflectorului compus
cu o viteză egală cu 20% din frecvenţa de repetiţie a impulsurilor staţiei de radiolocaţie pentru
care este destinat reflectorului respectiv.Astfel viteza de rotire a reflectorului compus trebuie
să fie de ordinul miilor de rotiri pe minut pentru instalaţiile de radiolocaţie frecvent folosite
pentru observarea aeriană , vizare,navigaţie,trageri,etc.După cum se vede problema este dificil
de realizat în practică în special în condiţiile exploatării şi amplasării militare.
 După cum s-a arătat reflectorul compus chiar în structura lui octaedrică nu asigură
o diagramă omnidirecţională;supafaţa efectivă de reflezie însumată pe toate direcţiile este cu
aproape 7 decibeli mai mică decât suprafaţa efectivă de reflexie a unui singur diedru în
limitele diagramei de directivitate a cestuia.
 În scopul asigurării omnidirectivitătii în plan orizontal,în special pentru executarea
contraactiunii pasive sistemelor terestre de radiolocaţie se poate folosi reflectorul biconic în
figura 16a,care reprezintă îm fond tot o variantă a reflectorului unghiular.Suprafaţa efectivă
de reflexie maximă a acestuia(σbc)se determinată astfel:
σbc = (D+d) unde:
h-înălţimea totală a receptorului biconic
D şi d- diametrele maxime şi minime ale triunghiului de con
Variaţia suprafeţei de reflexie (σbc) a reflectorului biconic pe planul perpendicular
pe axul său este prezentată în figura16 b, pentru cazul când D=86 cm,iar d=10 cm.

3.2. REALIZAREA CONSTRUCTIVĂ A REFLECTOARELOR

POLIEDRICE

Precizia de executare a reflectorului din punct de vedere mecanic şi menţinerea cu

exactitate a dimensiunilor constructive prezintă o foarte mare importantă pentru obţinerea
parametrilor de reflexie electromagnetică la nivelul valorilor încă raţionale. În fig.17 se
prezintă variaţia suprafeţei efective de reflexie în funcţie de eroarea unghiulară Δv, variaţie
care este în general aceeaşi pentru toate unghiurile triedrului. Se observă că menţinerea cu
rigurozitate a dimensiunilor unghiulare are o importanţă cu atât mai mare cu cât reflectorul
are o suprafaţă efectivă de reflexie mai mare, adică cu cât raportul a/λ este mai mare. O eroare
unghiulară în construcţia reflectoarelor de numai 1º poate duce la o scădere a capacităţii
triedrului cu 7 decibeli, în cazul când raportul a/λ = 20 (reflector cu latura de 60 cm pentru
lungimea de undă de 3.2 cm) . De aici se mai desprinde o concluzie pentru practică, aceea că,
cu cât reflectorul este mai mare cu atât executarea lui este mai pretenţioasă pentru obţinerea
performanţelor, datorită măririi gabaritelor şi deci a asigurării capacităţii unui asemenea
poliedru. Această condiţie face ca din punct de vedere practic, al exploatării în special în
unităţi, să fie preferate reflectoarele cu raportul a/λ de maximum 20-25, adică cu latura de
maximum 60-70 cm pentru lungimile de undă curent folosite în radiolocaţia de vizare,
cercetare aeriană sau ochire terestră. Din graficul prezentat în fig. 17 se poate accepta soluţia
pentru: Δv = 0.6-0.7º şi a/λ = 20 de micşorare a suprafeţei efective de reflexie cu 3 db,
comparabilă cu variaţia aceleiaşi mărimi în limitele diagramei de directivitate.
 Stabilirea utilităţii măririi laturii triedrului reflector pentru diverse valori ale
preciziei de respectare a dimensiunilor unghiulare se poate face pe baza graficului prezentat în
fig.18 . după cum se vede din relaţiile (3.3) suprafaţa efectivă de reflexie a triedrului se poate
exprima şi astfel:
σ= A( ) (3.4)
 în care A este un coeficient care caracterizează forma laturii triedrului reflector. Cu
alte cuvinte parametrul A capătă formal în cazul când a=λ sensul suprafeţei relative de
reflexie A= σ/λ2 faţă de lungimea de undă. În graficul respectiv pe ordonată este reprezentată
valoarea relativă / 10 λ faţă de originea coordonatelor (10), iar pe abscisă valoarea
raportului (a/λ) aşa cum rezultă din expresia :
2

=
În cazul reflectorului triedrului cu laturi pătrate (A=37,7);linia dreaptă marchează
în valori relative ,situaţie când unghiurile dintre laturile triedrului sunt riguros menţinute la
valoarea de 90°.Se observă că pentru reflectoarele mari (a>>λ) la care este încă practic
posibilă o eroare nu mai mare de 1°-1,5° nu este raţională folosirea unor triedre cu raportul a⁄λ
mai mare de 20-25.
Influenţa erorilor de prelucrare a suprafeţelor reflectante metalice este mai puţin
categorică decât influenţa erorilor unghiulare .În figura nr19 este prezentată variaţia suprafeţei
efective de reflexie în funcţie de neuniformitatea laturilor reflectorului poliedric exprimate în
Δl[mm].pentru două cazuri când toate laturile sunt curbate în spre exterior şi când două laturi
sunt curbate în spre exterior , iar cea de a treia în spre interior.Concluzia care se desprinde din
analiza graficului prezentat constă în admiterea pentru exploatarea practică a reflectoarelor ,a
unei erori de menţinere a uniformiăţii liniare a laturilor de maximum Δl max<λ⁄8;în acest caz
suprafaţa efectivă maximă de reflexie poate scădea până la 3 decibeli.În acest fel se pot
aprecia cu aceeaşi importanţă pentru valorea suprafeţei efective de reflexie erorile provenite
din nerespectarea riguroasă a dimensiunulor unghiulare şi lungime în limitele lăţimii
diagramei de directivitate a reflectorului apreciate tot la acelaşi nivel (3 decibeli) . Aceleaşi
concluzii privind importanţa preciziei de realizare constructivă a reflectorului sunt variabile
şi pentru reflectorul biconic prezentat în figura nr 16a.Dificultăţile de execuţie ,de transport şi
amplasare limitează posibilităţile practice de folosire a acestuia.El poate fi recomandat doar
pentru poziţii staţionare .
Executarea contraacţiunii staţiilor de radiolocaţie cu ajutorul reflectoarelor
prezentate poate deveni neeficientă în cazul când emisiunea electromagnetică a
radiolocatorului are polarizare circulară.Acest lucru se explică prin aceea că undele
electromagnetice se reflectă de un număr impar de suprafeţe (trei reflexii),fapt ce schimbă
sensul de rotire al vactorului câmpului electric E al undelor de reflexie faţă de cel al undei
incidente.Aşa cum se vede din graficul preyentat în figura nr 20.În acest fel radiolocatoarelor
cu polarizare circulară nu sunt influenţate de reflectoarele poliedrice simple,iar această
situaţie se poate întâlni în sistemele de vizare ochire ,de conducere a focului de artilerie etc.
În consecinţă reflectoarele poliedrice realizate numai din suprafeţe metalice fără
nicio prelucrare specială au un domeniu limitat de folosinţă şi nu pot fi utilizate pentru toate
cazurile de contraacţiune de radiolocaţie .Efectul datorat schimbării sensului polarizării
circulare datorită reflexiilor impare poate fii eliminat prin acoperirea uneia din laturile
reflectorului triedru cu o peliculă subţire din material dielectric,aşa cum se arată în figura nr
20b.În acest fel poliedru îşi pierde ″simetria ″ care reflectorul devine util şi pentru
contraacţiunea sistemelor cu polarizare circulară.
Placa din material dielectric care se dispune la suprafaţa uneia din laturile
triedrului are grosimea şi distanţa faţă de latura metalică a poliedrului în funcţie de natura
dielectrului(de constanta dielectrică εa materialului respectiv al plăcii).Datorită acestei plăci
diferenţa de fază dintre componentele polarizate orizontal şi vertical ale undei reflectate de
suprafaţa interioară a plăcii nu are valoarea de 90° ci se găseşte undeva în intervalul de la 0°
la 180°.În urma însumării acestei unde cu componentele câmpului ,reflectată de suprafaţa
exterioară a plăcii în acelaşi moment de timp,se produce o undă rezultantă cu polarizare
eliptică care poate fi descompusă în două unde componente de polarizare circulară cu sensuri
inverse de rotire şi cu diferite amplitudini .

Pentru obţinerea efectului optime din punct de vedere al reflexiei,grosimea plăcii

dielectrice şi distanţa acesteia faţă de latura reflectorului se stabileşte experimental. Pentru
două situaţii când constanta dielectrică ε este egală cu 2,25 şi 15 dimensiunile plăcii sunt
următoarele,pentru lungimi de undă de 3,25 cm:
ε=2,25
 dp=0,106λ=3,2mm
dl=0,17λ=5,1mm
ε=15
dp=0,166λ=5,3mm
dl=0,0433λ=1,4mm
De menţionat că ″asimetrizarea″ reflectorului triedru cu placa dielectrică nu
reduce lăţimea diapazonului de unde a acestuia .Evident însă că în acest caz se reduce
suprafaţa efectivă de reflexie faţă de valorile maxime.
O altă posibilitate de a lărgi limitele de funcţionare ale triedrului reflector în câmp
de radiolocaţie cu polarizare circulară constă în plasarea unei reţele din sârmă subţire cu
structută paralelă în planul corespunzător operturei triedrului .Distanţa dintre sârmele plasei
din apertură nu trebuie să fie mai mare de λ ⁄ 8 din cea mai mică lungime de undă pentru care
este destinat reflectorul.Dacă se consideră λmin=8 mm ,atunci distanţa dintre sârmele paralele
trebuie să fie în jur de un milimetru.Acest tip de reflector prezentat grafic în figura nr.21 nu
limitează diapazonul lungimilor de undă ale triedrului pentru undele cu polarizare circulară şi
nu schimbă forma diagramei de directivitate a acestuia.Suprafaţa efectivă de reflexie este în
acest caz mai mică cu 6 decibeli.Reflectorul triedru cu plasă din sârmă peralele se comportă
ca un reflector obişnuit şi în cazul când polarizarea undei electromagnetice este lineară iar
direcţia de dispunere a sârmelor plasei din apertură.În cazul când direcţia câmpului electric
corespunde cu direcţia sârmelor din apertură atunci când efectul triedrului,de reflexie multiple
interioare dispare iar reflectorul se comportă ca o placă triunghiulară metalică cu dimensiunile
aperturei.Această dificultate poate fi lichidată dacă plasa din sârme paralele se dispune la
suprafaţa laturilor triedrelor la distanţa de λ ⁄ 8.Reflectându-se de una din laturile triedrului
acoperite cu un astfel de plasă,ambele componente lineare ale undei cu polarizare
circulară ,care se deosebesc între ele în timp şi în spaţiu la 90°,capătă un decalaj suplimentar
de 90° datorită cărui fapt se obţine o polarizare lineară a undei rezultante.Această undă poate
fi descompusă în două unde componente de polarizare circulară cu sensuri opuse de
rotaţie,dintre care numai una dintre ele este eficientă pentru a provoca un semnal pentru staţia
de radiolocaţie respectivă.
Acest tip de triedre reflectoare prezintă însă dezavantajul că este din punct de
vedere al frecvenţei selectiv,datorită distanţei dintre plasa de sârmă şi laturile triedrului.
Din cele trei soluţii prezentate în scopul lărgirii domeniului de folosire a
reflectoarelor triedre pentru orice tip de polarizare a undelor de rediolocaţie se apreciază în
special din punct de vedere al exploatării,reflectorul compus din mai multe triedre cu plase
paralele în apertură.
Datorită faptului că reflectorul este compus iar sârmele plaselor au un sens
oarecare de paralelism,dezavantajul reflexiei slabe a câmpului electric poate fi compensat.Se
recomandă totuşi ca plasele de sârmă să aibă paralelismul în jurul planului orizontal astfel
încât să prezinte cât mai mare eficienţa şi pentru câmpurile de radiolocaţie cu polarizare
lineară verticală.
Din punct de vedere constructiv plasele se pot executa detaşabil prezentând
comoditate din punct de vedere al transportului în spaţii restrânse.Montarea în apertura
triedrului se poate realiza cu sârma prin presiune.
 3.3 AMPLASAREA REFLECTOARELOR

Reflectoarele triedre instalate în mod corespunzător permit distorsionarea imaginii

de radiolocaţie prin schimbarea proprietăţilor respectate ale anumitor zone de sectorul
explorat prin radiolocaţie.Cu alte cuvinte ele permit reducerea contrastului de radiolocaţie a
obiectivelor ce trebuiesc mascate până la nivelul fondului înconjurător prin mărirea
suprafeţelor efective de reflexie a diverselor zone învecinate cu obiectivul respectiv,se cere ca
şi reflexia produsă intenţionat şi artificial sa fie aceiaşi şi să nu depindă practic de unghiurile
de observare atât în plan orizontal cât şi cel vertical
În funcţie de configuraţia,dimensiunile şi proprietăţile reflectate ale obiectivului de
mascat se determină cantitatea de reflectoare pe unitatea de suprafaţă şi cel
vertical.Dispunerea lor în teren trebuie să ţină de asemenea seama şi de capacitatea de
separare a staţiei de radiolocaţie respective precum şi de densitatea configuraţiei obiectivului
dat;în acest fel distanţa dintre reflectoare trebuie să fie mai mică decât capacitatea de rezoluţie
a staţiei de radiolocaţie.
De menţionat faptul că la determinarea numărului necesar de reflectoare trebuie
avut în vedere faptul că practic suprafaţa efectivă de reflexie a acestora,realizate constructiv şi
amplasate în teren,este cu mult mai mică decât valoarea maximă a acesteia calculată după
relaţiile(3.3).Pentru exemplificarea chiar orientativă a valorilor respective se consideră un
reflector pentaedru ,pentru reflexii mai uniforme în plan orizontal ,cu latura triedrelor şi
componente de formă pătrată cu lungimea de 48 cm.Reducerea suprafeţei maxime de reflexie
a acestuia este cauzată de erorile în respectarea dimensiunilor unghiulare (∆σu), a
dimensiunilor lineare (Δσl) şi a însumării diagramei de reflexie (Δσs).Pentru determinarea
valorilor respective se consideră că lungimea de undă λ=3,2 mm,că eroarea unghiulară de
execuţie constructivă este de 1° şi că eroarea în respectarea dimensiunilor lineare de
maximum 5 mm.Din graficele prezentate în figura 17 şi 19 se determină,pentru a ⁄ λ~=15
Δσu=-4db;
Δσl=-3db;
Δσs=-7db;
În acest fel reducerea generală a suprafeţei efective de reflexie este egală cu:
Δσo=Δσu+Δσl+∆σs= -14db
Valoarea maximă a suprafeţei efective de reflexie a triedrului considerat ,se
calculează după formula(3.3) şi este egală cu:

σp max=37,7 ≈ 1950 m2
De unde suprafaţa de reflexie în condiţii stabilite prin exemplu este egală cu:

σp= σp max- Δσo ≈ 80 m2

Pentru operativitatea calculelor în figura nr.22 se prezintă graficul ajutător de
legătură dintre valorile suprafeţelor efective de reflexie exprimate în m şi aceleaşi valori
exprimate în decibeli.Dacă reflectorul este prevăzut cu plasă din sârme paralele în
apertură,pentru realizarea contraacţiunii şi sistemelor de radiolocaţie cu polarizare circulară a
undelor electromagnetice,suprafaţa efectivă de reflexie scade şi mai mult,cu cât Δσpc care în
primă aproximaţie se poate considera la nivelul de 5-6 decibeli.În acest ultim caz şi de fapt cel
mai nefavorabil caz din punct de vedere al contraacţiunii,suprafaţa de reflexie poate scădea în
exemplul prezentat,chiar până la 25 m
 După cum se observă ,exemplul prezentat materializează condiţiile impuse
realizării constructive a reflectoarelor pasive de radiolocaţie.Analiza realizată mai sus a
caracteristicilor reflectoarelor s-a bazat pe ipoteza că reflectorul se găseşte în spaţiul liber fără
a considera influenţa pământului asupra efectivului de reflexie.
Dispunerea reflectoarelor la suprafaţa sololui schimbă diagrama de directivitate a
acestuia în plan vertical.Se constată că în acest caz diagrama se secţionează, devine
mutilabilă,într-un sector unghiular mărit;reflectorul se poate folosi mai complet în sensul că
una din laturile triedrului se măreşte considerabil.Evident însă că în acest caz efectul
reflectant va fi în funcţie şi de natura solului la suprafaţa căruia se dispune reflectorul.Pentru
exemplificare in figura nr.23, prezintă variaţia suprafeţei efective de reflexie a unui reflector
cu laturile pătrate de dimensiunea 2 x 2 m 2 (linia continuă) şi acelaşi reflector cu latura
orizontală inferioară mărită, dispuse la suprafaţa unui teren nisipos (linia întreruptă). Se
constată creşterea eficacităţii reflectorului pentru unghiuri mici.

În cazul când reflectorul se dispune la înălţimea deasupra solului la distanţe mult

mai mari decât lungimea de undă (h>>λ) influenţa solului devine mai mare asupra efectului
de reflexie. În figura 24 se prezintă grafic mecanismul reflexiei pentru reflectorul dispus
deasupra solului. Datorită reflexiilor din teren apare fenomenul de interferenţă şi în funcţie de
lungimea drumurilor parcurse de undele care se însumează, diagrama reprezentată de reflexie
se modifică. Din construcţia geometrică prezentată în fig. 24 rezultă că suprafaţa de reflexie
rezultantă este funcţie de diferenţa de fază dintre fasciculele reflectate de poliedru pe două căi
diferite, direct şi de la sol, astfel:
(24)
În care : ε- unghiul de iradiere al reflectorului;
h- înălţimea de dispunere a acestuia deasupra solului.
Capacitatea de reflexie pentru cele două fascicule de unde poate fi exprimată sub
formă generalizată în felul următor:

Considerând că α= / λ iar suprafaţa efectivă de reflexie este egală cu: σ =

4πα rezultă că suprafaţa sumară de reflexie în condiţiile dispunerii reflectorului deasupra
2

solului este egală cu:

Cel de-al treilea membru al ecuaţiei este în fond parametrul de interfernţă.

Valoarea unghiurilor ε1 şi ε2 sunt egale cu:
ε1=

ε2=
Evident că valoarea suprafeţei efective de reflexie σ va fi maximă, atunci când
parametrul de interferenţă va fi maxim, adică atunci când se va respecta egalitatea:
8π =2π n
Unde n= 1,2,3,4,.......
Suprafaţa efectivă de reflexie va căpăta valori minime atunci când:
8π =(2m+1)π
Unde m= 1,2,3,4.......
Pentru cele două fascicule suprafaţa efectivă de reflexie este egală cu:

De unde:

În acest fel:

Suprafaţa de reflexie este maximă atunci când parametrul care caracterizează

pământul este maxim ,adică ε =0 pe direcţia orizontului. În figura nr. 25 se prezintă
grafic variaţia diagramei de directivitate în funcţie de unghiul de înclinare al triedrului faţă de
verticala locului ψ pentru diverse unghiuri ε de iradiere a reflectorului. Se constată că
reflectoarele respective prezintă maximă eficienţă pentru contraacţiunea sistemelor de
radiolocaţie terestre atunci când unghiul lor de înclinare faţă de verticala locului este de 35°.
În acest caz, diagrama de directivitate este maximă pentru valori mici ale lui ε. Dispunerea
reflectorului la nivelul solului permite o folosire mai completă a acestuia.

Principalele dezavantaje ale reflectoarelor poliedrice sunt legate de faptul că

diagrama lor de directivitate este uniformă; între lobii principali ai diagramei rezultante există
căderi foarte mari ale valorii suprafeţei effective de reflexive. Compensarea acestor
neuniformităţi este o problemă dificilă şi chiar imposibilă din punct de vedere constructive
de realizare a complexelor de reflectoare .Această problemă poate fi rezolvată cu ajutorul
unor construcţii (Luneberg) mai pretenţioase însă care pot asigura în principiu o diagramă
uniformă de reflexive cel puţin într-un plan.

3.4.REFLECTOARE LUNEBERG

Reflectorul cu diagrama de directivitate ideal uniformă este sfera metalică,ânsă

suprafaţa de reflexive a acestuia este foarte mică şi egală cu:
=
când λ‹‹ r (raza sferei)
Lentila Luneberg,deşi costisitoare din punct de vedere al realizării constructive cu
lăţimea unghiulară mult mai mare în comparaţie cu oricare tip de reflectoare poliedric.Acest
reflector reprezintă o sferă dielectrică a cărui coeficient de refracţie r şi constantă dielectrică
variază în funcţie de raza lentilei(r)după formula:

unde: R-raza sferei;

r-distanţa de la centrul sferei până la punctual considerat al acestuia;
Valoarea constantei dielectrice ε a stratului periferic are valoarea apropriată de
unu,a mediului înconjurător în vederea adaptării cu acesta din punct de vedere electric.Pe
măsura micşorăriirazei sferei,valoarea constantei dielectrice creşte spre centru.
Fascicolul central de unde electromagnetice care pătrund în interiorul sferei nu
suportă nicio refracţie;celelalte fascicole sunt concentrate pe suprafaţa metalică 0 care joacă
rol de reflector.Cu alte cuvinte punctual 0 devine sursă secundară electromagnetică creiind la
ieşirea lentilei respective o distribuţie sinfază a câmpului electromagnetic reflectat,astfel încât
reflexia maximă se va produce pe direcţia undelor incidente.Considerând că:Sp=πR2

σ
l=4π3
Lăţimea diagramei de reflexie a lentilei Luneberg depinde de dimensiunile
suprafeţei metalice 0 care acoperă sectorial sfera respectivă.Astfel dacă sectorul metalizat al
sferei reprezintă o pătrime din suprafaţa acesteia,atunci lăţimea diagramei de reflexive este de
90°.Prin mărirea sectorului metalizat din suprafaţa sferei se obţine o creştere a lăţimii
diagramei de reflexie uniform în toate direcţiile este necesar ca sfera dielectrică să fie încinsă
cu un brâu metalizat. În funcţie de poziţia acestui brâu faţă de ecuator diagrama ede reflexive
omnidirecţională în plan orizontal poate corespunde cu ecuatorul. În celelalte cazuri
deplasarea lobului diagramei faţă de ecuator aşa cum se observă din fig.27. Suprafaţa efectivă
de reflexive maximă în acest caz este egală cu:

Unde: L- lăţimea brâului metalic inelar

 Avantajul omnidirecţional în plan orizontal al acestui reflector este într-un fel
atenuat de faptul că sfera dielectrică cu brâu inelar faţă de sfera dielectrică cu reflector are o
suprafaţă de reflexive mai mică. Comparând expresiile acestor mărimi se poate arăta că
raportul lor capătă valoarea:

Astfel dacă =0,2 atunci 0,9 ceea ce înseamnă practic o reducere

esenţială .Creşterea lăţimii brâului inelar metalic (L) duce la lărgirea diagramei de reflexie
însă în acelaşi timp micşorează şi suprafaţa efectivă a sferei.
Reflectoarele dielectrice se realizează în mod practic prin schimbarea
coeficientului de refracţie şi deci a constantei dielectrice în trepte de la unu până la maximum
în miezul sferei ; acest lucru se obţine prin introducerea succesivă a unor învelişuri sferice
concentrice;din material dielectric cu constanta ε progresivă. Ca material de construcţie se
foloseşte penopolistirolul a cărui coeficient de refrecţie depinde de densitatea
acestuia.Învelişurile sferice ale reflectorului au constanta dielectrică variabilă în limitele de la
1,1 la 2 cu o creştere de 0,1.Diametrul lentilelor realizate prectic este de 46 cm şi este alcătuit
din 10 învelişuri;frecvenţa de lucru a reflectorului se găseşte în domeniul lungimilor de undă
de 3,2 cm
Condiţiile cu caracter contradictoriu referitoare la creşterea lăţimii brâului metalic
inelar şi în acelaşi timp micşorarea suprafeţei efective de reflexie se rezolvă în varianta
lentilei Luneberg denumite helisferă,cu un brâu reflector sub forma unei reţele din sârme
paralele dispuse sub un unghi de 45°,aşa cum se vede din figura nr.28a.
Pentru observatorul din centrul helisferei,brâul din plasa de sârmă cu structură
paralelă se vede indiferent de unghiul de observare,înclinat la 45°.Pentru observatorul care se
află în exteriorul helisferei,acest brâu se observă cu structură paralelă posterioară ortogonală
faţă de cea anterioară.
Unda electromagnetică incidentă pe helisferă cu polarizare lineară de 45° pătrunde
prin partea frontală a brâului cu structură paralelă perpendiculară pe vectorul E şi se reflectă
de partea posterioară a acestuia (cu structura paralelă a reţelei paralelă cu vectorul E ).Pentru
alte direcţii de polarizare lineară sau pentru polarizare circulară vor exista în acest caz pierderi
de polarizare care pot reduce suprafaţa maximă de reflexive cu cel mult 6 decibeli prin
parcurgerea sferei de către unda electromagnetică în ambele sensuri.

Pentru obţinerea diagramei de directivitate izotropă se poate folosi sfera cu două

brâuri inelare ortogonale cum se vede din figura 12b.Prin alegerea corespunzătoare a lăţimii şi
chiar a configuraţiei
inelelor de plasă cu structură paralelă se pot obţine diverse grade de uniformitate a
diagramei rezultante de reflexie.
O radiaţie izotropă mai bună se poate obţineprin folosirea sferelor dielectrice fără
părţi metalizate, însă cu coeficientul de refracţie care variază după următoarea lege, către
centrul sferei:

Acest tip de reflectoare prezentate grafic în fig. 18c (lentila Iton-Lippman), sunt
greu de realizat având în vedere faptul că helisfera dielectrică egală cu cea a mediului
înconjurător(ε = 1) iar în centru – un miez dielectric cu o constantă de refracţie foarte mare
(infinită) care din punct de vedere practic este greu de introdus.
O altă deosebire dintre lentila lui Luneberg cu ecran metalizat şi reflectorul Iton-
Lippman, constă în aceea că în cazul iradierii lor cu unde electromagnetice polarizate circular,
lentila lui Luneberg reflectă o undă cu polarizare circulară cu sens invers, iar reflectorul Iton-
Lippman o undă cu acelaşi sens de polarizare circulară cu şi unda incidentă. Din acest punct
de vedere reflectorul Iton-Lippman prezintă avantaje însă dificultăţile de realizare îl fac totuşi
practic de neutilizat în practica militară şi în poziţii nestaţionare. Mai uşor de realizat sunt
reflectoarele helisferice goale în interior, la care inelul metalic reflector din centru reprezintă
un segment de sferă. Brâul metalic şi inelul reflector se dispun perpendicular în cadrul
helisferei dielectrice goale aşa cum se vede din fig.29. Inelul metalic coaxial este dispus
focarul reflectorului respectiv şi are un diametru egal cu aproximativ jumătate din diametrul
sferei dielectrice exterioare.

Lăţimea sectorului de sferă (a inelului reflector) determină lăţimea diagramei de

directivitate a reflectorului în planul perpendicular inelului. Lăţimea acestui inel reprezintă o
valoare optimală între lăţimea sectorului diagramei de directivitate în plan vertical şi o valoare
acceptabilă de reducere a suprafeţei efective de reflexie.
Suprafaţa efectivă de reflexie a helisferei goale în interior cu reflector central sub
forma segmentului de sferă este cu 10 decibeli inferioară suprafeţei efective a lentilei
Luneberg în varianta ei ideală. Acest lucru se explică prin observaţia sferică existentă la acest
tip de reflectoare atât în plan orizontal cât şi vertical.
În fig.30 prezintă grafic relaţiile dintre valorile suprafeţelor de reflexie ale
diferitelor tipuri de reflectoare helisferice şi raportul D/λ ; relaţiile sunt normate faţă de
valoarea suprafeţei efective de reflexie a sferei metalice cu acelaşi diametru D. Pe ordonată
este dispusă mărimea:

unde : σ- suprafaţa efectivă de reflexive a sferei metalice;

σs- suprafaţa efectivă de reflexive a lentilei considerate 1-σL ideală cu
reflector, 2- helisferă cu inel interior, 3- helisferă goală pentru polarizarea lineară şi 4- pentru
polarizarea circulară a undei electromagnetice.
Condiţiile principale pe care trebuie să le îndeplinească un reflector helisferic
constă în precizia înaltă de realizare a suprafeţei sferice, de dispunere a reţelei din sârmă
paralele, în pierderi dielectrice minime, în stabilitate la condiţii atmosferice, rigiditate
mecanică, etc… Plasa de sârmă se realizează din nichel crom cu secţiunea de 0.12- 0.15 mm
presată în ţesătura din sticlă; distanţa dintre sârmele plasei este de 1.6 mm. Sfera dielectrică
realizată din penoplast de polistirol are grosimea de 2-3 cm.
 Diagrama de directivitate a reflexiei helisferei cu lăţimea inelului reflector de 76.2
mm este prezentată în fig.31. Diametrul optimal al inelului reflector determinat experimental,
trebuie să fie de 356 mm; el este tăiat dintr-o sferă din fibră de sticlă şi este acoperit cu cupru
galvanic. În acest fel pe lungimea de undă de 3.2 cm pătrunde aproximativ 95% din puterea
undei incidente cu polarizare ortogonală faţă de grila de sârmă. Micşorând diametrul inelului
la 300 mm, deci cu aproximativ 15%, suprafaţa efectivă de reflexie scade la jumătate.
De aici rezultă importanţa respectării parametrilor constructive în limitele stabilite
experimental. În această variantă reflectorul respective poate avea o greutate de 3,5-4 kg. faţă
de reflectorul poliedric la dimensiuni similare, reflectorul focalizator helisferic prezintă
avantajul unei diagrame aproape circulare de reflexie reprezentând o sursă reflectantă cu
particularităţile radiante ale unui radiator tip punct. Datorită cantităţilor superioare din punct
de vedere al reflexiei electromagnetice helisferice cu inel coaxial sunt cele mai ridicate pentru
executarea contraacţiunii pasive de mascare împotriva sistemelor de radiolocaţie aerocosmice.
De asemenea, reflectoarele sferice pot găsi o largă utilizare în navigaţie aeriană în marcarea
unor traiecte de zbor, repere, etc... pentru asigurarea zborurilor aviaţiei militare şi civile.
Amplasate convenabil la bordul avioanelor, acolo unde acest lucru este posibil şi raţional, ele
măresc substanţial suprafaţa efectivă de reflexie a acestora şi deci, creează posibilităţi mari de
observare, urmărire şi conducere a aviaţiei cu ajutorul mijloacelor de observare
radiolocaturistică a navigaţiei maritime, de marcare a geamandurilor, farurilor etc...
Este de aşteptat ca formele şi metodele de folosire a reflectoarelor poliedrice sau
helisferice să se îmbogăţească , să se precizeze pe măsura introducerii lor în unităţi pentru
cele mai diverse aplicaţii practice.

3.5.REFLECTOARE DIN REŢELE DE ANTENE PASIVE

Dintre dispozitivele reflectoare care prezintă eficienţă pentru contraacţiunea de

radiolocaţie sunt şi reţelele de antene pasive cunoscute în literatura de specialitate sub
denumirea Van-Att.
Reflectoarele Van-Att reprezintă o antenă compusă de forma unei reţele realizate
dintr-un număr relativ mare de antene dipol sau spirale dispuse simetric într-un plan. În fig.32
se prezintă dispunerea lineară a dipolilor şi modul lor de conectare în perechi faţă de axul de
simetrie al antenei compuse.
 Dipolii în λ/2 sunt aşezaţi în linie în faţa unui reflectro metalic la distanţa de λ/4
faţă de acesta. Distanţa dintre dipoli este de λ/2. Dipolii dispuşi simetric faţă de axul de
simetrie al antenei sunt interconectaţi prin cablu coaxial, indiferent faţă de poziţia perechii
considerate de dipoli, lungimea cablurilor de legătură este aceeaşi. În acest fel, frontul undei
reflectate coincide cu frontul undei incidente şi deci reflexia electromagnetică are loc pe
diracţia sursei iradiante de radiolocaţie. În fig.33 este prezentat schematic reflectorul Van-Att
compus din 18 perechi de antene elementare(dipoli în λ/2 sau spirale); cifrele marchează
poziţiile relative ale antenelor elementare care se conectează în perechi.

Suprafaţa efectivă de reflexie a antenei plane Van-Att se determină astfel:

Unde: Se- coeficientul care caracterizează directivitatea reţelei

S e- suprafaţa aparaturii reţelei sau suprafaţa geometrică efectivă a antenei
compuse.
În acest fel suprafaţa efectivă de reflexie se calculează după formula:

În cazul când reflectorul Van-Att este compus dintr-un număr de n dipoli în λ/2
dispuşi la distanţă de λ/4 faţă de ecranul posterior reflector, suprafaţa geometrică efectivă a
antenei compuse este egală cu Se= r λ2/4. În acest fel suprafaţa efectivă de reflexie a antenei
Van-Att este egală cu:

Unde:
V- unghi de incidenţă;
- parametrul care caracterizează diagrama de directivitate a dipolului în
planul câmpului magnetic.
După cum se observă reflexia Van-Att are caracter directiv, suprafaţa de reflexie a
antenei respective fiind funcţie de unghiul de incidenţă al undei electromagnetice. Suprafaţa
de reflexie capătă valoarea maximă atunci când V=0 (când unda incidentă este perpendiculară
pe planul reflectorului ) şi este egală cu:

Superioritatea principală a reflectorului Van-Att faţă de alte tipuri de reflectoare

constă în faptul că permite obţinerea unei diagrame de directivitate mult mai largi în
comparaţie cu reflectoarele poliedrice, că permite amplificarea şi modularea oarecare a
semnalului reflectat precum şi reflectarea lui pe o altă direcţie faţă de unda incidentă, că
permite mărirea considerabilă a suprafeţei efective echivalente de reflexie, creând în acelaşi
timp condiţii favorabile de extindere a posibilităţilor de folosire a acestora în cele mai variate
scopuri. Pentru a arăta avantajul lăţimii diagramei de directivitate menţionat mai sus în fig.34
se prezintă comparativ diagramele de reflexie pentru reflectorul Van-Att compus din 16
dipoli(2) şi pentru reflectorul sub formă de placă metalică(1) de dimensiune echivalentă,
pentru lungimea de undă de 10 cm. Se observă că pe direcţia normală, ambele reflectoare sunt
echivalente; suprafaţa efectivă de reflexie Van-Att este însă cu cel puţin 10 decibeli mai mare
decât suprafaţa efectivă a reflectorului sub forma plăcii metalice în limitele unghiului de ±55°.
În comparaţie cu reflectorul poliedric, lăţimea diagramei de directivitate a
reflectorului Van-Att este aproape dublă.
Neajunsul principal al reflectorului Van-Att compus din antene elementare de tip
dipol în λ/2, constă în aceea că poate funcţiona într-o bandă de frecvenţă relativ îngustă cu o
polarizare electromagnetică dată. Aceste dificultăţi pot însă fi parţial înlăturate prin
folosireaca elemente componente ale reflectorului, a antenelor spirale plane sau conice şi a
antenelor dielectrice care pot asigura o bandă mai largă de frecvenţă în condiţiile unei
polarizări oarecare a undelor electromagnetice.
Din punct de vedere practic, reflectoarele compuse din antene dielectrice prezintă
avantaje constructive. Raza dielectrică, are secţiunea variabilă rotundă, aşa cum se observă
din fig.34, diametrul şi variază linear în funcţie de lungimea barei între valorile d 1 şi d2. la
capătul gros bara dielectrică este acoperită cu un strat metalic care formează astfel un
rezonator deschis. Dimensiunile optime ale barei metalice sunt în funcţie de lungimea de undă
centrală şi de constanta dielectrică ε a materialului din care sunt confecţionate acestea, după
următoarele formule:

În cazul când se foloseşte pentru realizarea antenelor ca material dielectric

polistirolul (ε=2,55) dimensiunile barei pentru lungimea de undă de 10 cm sunt
următoarele:d1=45mm, d2 = 4,2mm. Având în vedere consideraţiuni de ordin constructiv se
recomandă folosirea polistirenului numai pentru diapazonul undelor mai mici de 3,2 cm.
Pentru frecvenţe mai joase se pot folosi alte materiale dielectrice cu constantă dielectrică ε
mai mare şi cu pierderi mici.
Suprafaţa efectivă de reflexie a barei dielectrice cu rezonator se determină pe baza
coeficientului de amplificare a antenei dielectrice respective ( ). În fig.35 este
prezentată grafic variaţia coeficientului de amplificare G în decibeli în funcţie de lungimea
antenei dielectrice. Datorită caracterului acestei variaţii, este raţională utilizarea raportului
L/λ= 3-4; această valoare poate fi mărită numai pentru lungimi de undă de 10 cm, o lungime a
barei dielectrice de 40 cm asigură un coeficient de amplificare de 16 decibeli. Lăţimea benzii
spectrale a reflectoarelor dielectrice determinate la nivelul de 0,5 max este aproximativ ±15%
f.
 Concretizarea observaţiilor de mai sus se poate face prin compararea eficacităţii
reflectoarelor dielectrice cu un reflector echivalent de forma unui disc metalic plan.
Astfel, din punct de vedere al suprafeţei efective de reflexie în domeniul
lungimilor de undă de 3 cm, reflectorul dielectric de dimensiunile rezultate din formulele
aproximative de mai sus ( d1=13mm şi d2=2,3mm) cu o lungime de 120 mm (G= 16 decibeli)
este echivalent cu un disc metalic cu diametrul de 64mm, însă prezintă o lăţime a diagramei
de directivitate mai mare. Pentru mărirea suprafeţei de reflexie antenele dielectrice se
cuplează în reţea. Distanţa dintre antenele cuplate poate varia între λ şi 2,5λ; distanţa maximă
corespunde suprafeţei maxime de reflexie, iar distanţa minimă – lăţimii maxime a diagramei
de directivitate, cele două condiţii fiind antagoniste. Din exemplul prezentat rezultă că
reflectoarele respective sunt prea voluminoase şi costisitoare din punct de vedere constructiv
pentru obţinerea unor suprafeţe de reflexie corespunzătoare necesităţilor practice.
Reflectoarele Van-Att sunt recomandabile pentru scopuri speciale în vederea
realizării unor reflexii dirijate sau pentru separarea semnelor de radiolocaţie. Astfel prin
folosirea amplificatoarelor parametrice sau cu diode tunel se poate obţine amplificarea
considerabilă a semnalului reflectat; prin folosirea diapazoanelor cuplate în mod
corespunzător se poate obţine schimbarea direcţiei de reflexie; prin introducerea
dispozitivelor de modulaţie (în amplitudine şi frecvenţă) a semnalului reflectat se pot obţine
cele mai diferite efecte cum ar fi spre exemplu reflexia simultană a mai multor semnale de
frecvenţă diferită care sosesc din diferite direcţii. Evident că aceste efecte se pot obţine prin
complicarea antenei din punct de vedere electronic, separarea părţii de redepţie şi emisie atât
ca loc de dispunere, cât şi ca plan de polarizare a undei electromagnetice,etc...
Modul probabil de utilizare al reflectoarelor Van-Att se găseşte în domeniul
contraacţiunii de radiolocaţie cu răspuns activ. Se poate prevedea utilizarea acestui tip de
antene în complex cu alte dispozitive electronice în scopul protecţiei instalaţiilor de
radiolocaţie împotriva bruiajelor, modul de folosire în concret poate rezulta din studierea
teoretică şi experimentală a acestor probabilităţi.

3.6.CONCLUZII GENERALE

Pentru executarea contraacţiunii pasive sistemelor de radiolocaţie pot fi luate în

consideraşie din punct de vedere preactic constructiv numai reflectoarele de formă poliedrică
şi helisferică Luneberg cu brâu din plasă metalică cu structură paralelă şi inel central reflector.
Reflectoarele poliedrice sunt mai uşor de executat şi exploadat în comparaţie cu receptoarele
helisferice însă sunt inferioare acestora din punct de vedere al parametrilor de reflexie
electromagnetică. Acolo unde se impune o reflexie cu caracter omnidirecţional se recomandă
reflectorul helisferic cu toate dificultăţile acestuia de execuţie şi transport. În restul cazurilor
pot fi acceptate reflectoarele poliedrice, convenabile din punct de vedere al operativităţii în
exploatare. În acest fel contraacţiunea pasivă a mijloacelor de radiolocaţie aerocosmice sau
maritime se recomandă reflectoarele helisferice în poziţii de regulă staţionare. Pentru
executarea contraacţiunii pasive mijloacele terestre de radiolocaţie se recomandă reflectoarele
poliedrice uşor transportabile şi comode în exploatare.

Reflectoarele pasive pot fi utile numai în cazul contraacţiunii sistemelor de

radiolocaţie în care emisia şi recepţia semnalelor se face din acelaşi loc. Când însă emisia
pentru sondajul de radiolocaţie se face dintr-un loc diferit de al recepţiei atunci eficacitatea
reflectoarelor pasive scade considerabil pe măsura creşterii acestei distanţe. În acest caz
singura posibilitate de „reflexie” eficientă este reflexia omnidirecţională prin răspuns
semiactiv Van-Att sau activ; cu dispozitivele corespunzătoare electronice de recepţie,
amplificare şi emisie.
 Eficacitatea reflectoarelor pentru radiolocaţie depinde în mare măsură de
acurateţea, rigiditatea şi respectarea dimensiunilor constructive. Din această cauză condiţia
principală în realizarea şi utilizarea reflectoarelor compuse constă în găsirea soluţiilor optime
din punct de vedere al dispunerii şi asamblării reflectoarelor.
În acest sens se recomandă asamblarea reflectoarelor compuse nu pe plăci plane, ci
pe reflectoare componente (pe triedre componente) . În ceea ce priveşte latura triedrului
soluţia optimă este de 60-80 cm. Mărirea dimensiunii laturii peste aceste valori impune
condiţii deosebite care practic nu pot fi respectate. Asamblarea pe triedre fabricate rigid pe
grupe permite respectarea mai judicioasă a geometriei fiecărui reflector în parte, manevrarea
şi transportul lor relativ uşor, creând în acelaşi timp condiţii din cele mai variate de cuplare a
lor în grupe şi poziţii de scopul tactic urmărit.Utilizarea compensatoarelor pentru folosirea cât
mai completă a triedrelor cu latura triunghiulară poate fi acceptată numai în variante
staţionare. În funcţie de sistemele de radiolocaţie pentru care se foloseşte reflectorul şi care
funcţionează cu polarizaţia circulară a radiaţiei electromagnetice, situaţie de fapt care poate
apare mai frecvent în cazul contraacţiunii pasive sistemelor terestre de radiolocaţie. Se
impune necesitatea prevederii măştilor de plasă cu structură paralelă care să poată fi aplicate
uşor şi fixate în apertura triedrelor. Din acest puncte de vedere este recomandabilă utilizarea
generală pentru reflectoare a laturii triunghiulare. Precizia de menţinere a rigidităţii
construcţiei fiecărui reflector în parte trebuie să nu depăşească unghiular 0,5° şi linear 3-4
mm. Amplasarea grupelor reflectoare se recomandă la înălţimea de peste 1-2 m deasupra
solului. Unghiul de înclinare al reflectorului poliedric faţă de orizont este în funcţie de scopul
tactic al contraacţiunii ( împotriva mijloacelor terestre sau aeriene ). Se poate varia până la
35°, valoare optimă care corespunde reflexiei maxime pe direcţia orizontului.
Reflectoarele helisferice reprezintă o necesitate pentru variate scopuri militare
împotriva mijloacelor aerocosmice de radiolocaţie. Datorită caracteristicilor ei superioare din
punct de vedere al reflexiei omnidirecţionale se recomandă utilizarea pentru navigaţia aeriană
şi maritimă. Condiţiile de precizie în realizarea constructivă şi de amplasare a reflectorului
rămân aceleaşi ca şi în cazul poliedrelor.
Dimensiunile helisferice sunt următoarele: diametrul sferei din penoplast 600-650
mm cu grosimea de 20-25 mm; inelul reflector central se realizează dintr-un sector de sfoară,
din penoplast metalizat cu cupru galvanic cu grosimea peliculei de peste 0,5 mm. Helisfera
este acoperită cu şapte benzi sectoriale aşezate longitudinal din material dielectric în care este
întreţesută o reţea din sârmă cu structură paralelă (sârmă Ф0,12-0,15) la distanţa de 1,6 mm.
În funcţie de poziţia sectorului dat unghiul de înclinare al sârmelor (întotdeauna mai mare de
45°) variază astfel încât în proiecţia verticală să se menţină mereu la 45° indiferent de distanţa
benzii respective faţă de ecuator. În acest fel se obţine o suprafaţă efectivă de reflexie
omni9direcţională în plan orizontal de aproximativ 20 m 2, pentru orice fel de polarizare a
undei electromagnetice cu lungimea de 3,2 cm. În plan verical suprafaţa de reflexie variază
între 10-20 cm2. De remarcat că suprafaţa efectivă de reflexie a helisferei este proporţională
cu diametrul acesteia la puterea a patra, mărirea însă a diametrului helisferei ridică probleme
complexe din punct de vedere constructiv şi de amplasare.
Soluţiile practice rezultate pentru reflectoarele poliedrice pot fi materializate în
diferite modele în funcţie de modul şi scopul de utilizare; câteva dintre aceste metode sunt
prezentate în execuţie pe modele la scara 1:10 . După cum a reieşit condiţia de menţinere a
exactităţii formei geometrice, reflectoarele se propun în execuţie modulară din componentele
prezentate în fig.11, unde se arată triedrul propriu-zis în execuţie industrială, uşor şi rigid ,
compensatorul corespunzător în cazul când reflectoarele se folosesc negrupat în ansambluri
reflectoare. Metalizarea reflectorului se poate face prin acoperire galvanică cu cupru sau prin
lipire cu folie de staniol a suprafeţelor interioare. Soluţia practică definitivă urmează a se
stabili prin proiectare şi experienţă practică de mecanică, modul de asamblare a modulelor
triedre între ele şi dispozitivele respective de prindere reciprocă a acestora.
Rigiditatea construcţiei realizate din asamblarea mai multor module triedre se
obţine prin plăci de forme şi dimensiuni caracteristice fiecărui ansamblu reflector. În fig.34 se
prezintă reflectorul triedru cu compensatoare detaşabile realizate din modelele prezentate în
fig.11. Evident că echiparea reflectoarelor cu compensatoare se poate face numai în cazul
când pentru executarea contraacţiunii se folosesc triedre modele neasamblate. În fig.35 este
prezentat modulul unui ansamblu reflector din trei module cu aparatura fiecăruia într-un
singur plan comun. Rigiditatea construcţiei şi unghiul de înclinare al operturei totale se obţine
în acest caz prin dimensionarea corespunzătoare a tălpii de susţinere, care poate fi prevăzută şi
cu un dispozitiv simplu de orientare a poziţiei unghiulare în plan vertical a diagramei de
directivitate rezultate. Acest tip de reflector la dimensiunile preconizate(70cm) poate fi folosit
pentru executarea contraacţiunii pasive numai printr-o direcţie cu o lăţime de 30-40° pe
verticală şi orizontală sau pentru marcarea unor traiecte pentru radionavigaţie oferind o
suprafaţă de reflexie totală în limitele prezentate mai sus de ordinul a 1000mp pentru
lungimea de undă de 3,2 cm.

Pentru marcarea unor puncte sau imitarea unor obiective care să fie vizibile din
punct de vedere radiolocatoristic ( λ ≤ 3,2 cm) din orice poziţie orizontală se recomandă
ansamblele prezentate în fig. 36 a,b,c cu opt şi respectiv yece module triedru. În varianta cu
10 module se asigură reflectorului un câmp mai uniform de reflexie electromagnetică la
nivelul unei suprafeţe echivalente de ordinul a câtorva sute de metri, în condiţiile unei
vizibilităţi cât mai bune de la sol. Diagrama de reflexie în plan vertical a acestui ansamblu
este de ordinul a 30°. În varianta prezentată în fig.37 ansamblul reflector din8 module triedru
asigură mai puţin uniformitatea diagramei de reflexie atât în plan vertical cât şi orizontal. El
poate fi recomandat mai mult pentru cazul observării radiolocatoristice aeriene. În fig.38 se
prezintă macheta unui reflector compus din 4 reflectoare elementare a căror maximum de
reflexie este dispus în planul perpendicular aparaturii rezultante.
 În fig.39 se prezintă macheta unui reflector compus din 15 reflectoare triedre
elementare cu o caracteristică de reflexie acceptabilă şi în plan vertical. Acest tip de reflector
se recomandă acolo unde este necesară mascarea unor puncte vizibile de mijloacele de
radiolocaţie terestre şi aerocosmice. Acolo unde se cere să aibă o greutate redusă şi să fie uşor
de transportat se poate folosi un schelet metalic din tuburi de aluminiu între care să fie întinsă
convenabil o plasă metalică. Având în vedere greutăţile legate de manevrarea plaselor
metalice se poate recomanda soluţia de folosire a plasei pe suport textil, care se realizează în
ţară prin comandă specială M.F.A. În fig.40 se prezintă o mostră din pânză metalizată, iar în
fig.41 structura plasei de sârmă înserate în ţesătură de bumbac. Suportul plasei poate fi
oricare, impermeabil şi subţire, firul de cupru cu Ф=0,08mm. Ţesătura se obţine în mod
obişnuit cu fire de suport care în prealabil au fost înfăşurate cu sârmă prin răsucire. În acest
fel, plasa nu este rigidă, nu se şifonează şi se poate manevra uşor. Poliedrele realizate astfel
pot fi înălţate cu ajutorul baloanelor în vederea obţinerii unor ţinte artificiale, ele pot fi
paraşutate uşor prin desfăşurarea ulterioară ca o umbrelă.
Practica exploatării poliedrelor în unităţi militare, în întreprinderi de transport
aerian sau naval va lărgi considerabil modul de folosire şi asamblare al reflectoarelor.
Reflectoarele prezentate cu 3 laturi şi unghiuri drepte între ele, sunt caracterizate,
după cum s-a arătat, de reflexia maximă pe direcţia incidentă a undei electromagnetice. Pentru
scopuri speciale în radiolocaţie precum şi pentru telecomunicaţii la distanţe mărite se pot
folosi dispozitive reflectoare cu dispersie mărite se pot folosi dispozitive reflectoare cu
dispersie mărită a undelor electromagnetice. Reflectoarele elementare în acest caz au patru
laturi sau mai multe, iar compunerea lor într-un dispozitiv de reflexie să acopere un sector dat.
În fig.43 se prezintă pentru exemplificare construcţia unui reflector poliedric compus din şase
pentaedrice.
 Caracteristica laturii fiecărui model reflector constă în aceea că reprezintă un
triunghi cu baza şi înălţimea egale între ele, orientat cu vârful opus central reflectorului
compus. Secţionarea modelului reflector se face astfel încât toate muchiile rezultante să aibă
aceeaşi lungime. În fig.42 se prezintă fotografia reflectorului compus amintit. Construcţii
similare, simetrice alcătuite din 12 modele pentaedrice, sunt folosite în tehnica comunicaţiilor
la distanţă prin sateliţi.se poate aprecia că deşi reflexia este difuză totuşi reflectoarele acestea
pot fi utile şi pentru contraacţiunea de radiolocaţie, ele având diagrama de directivitate mărită
în comparaţie cu reflectoarele triedrice.
 3.7. CONTRAACŢIUNEA CU REFLECTOARE DE RADIOLOCAŢIE

Pentru a determina criteriile principale de dispunere a reflectoarelor în teren şi

dimensiunile acestora în funcţie de scopul propus precum şi pantru a face recomandări privind
introducerea standardizării în practica realizării reflectoarelor de radiolocaţie este necesară
analiăarea unor particularităţi de observare radiolocatoristică importante din punct de vedere
al contraacţiunii de radiolocaţie.
În fig.45 este prezentată construcţia geometrică a observării de la înălţimea (H) a
terenului cu ajutorul radiolocatorului panoramic de aviaţie cu o diagramă de radiaţie în plan
vertical cotangentă şi o deschidere în plan orizontal de ΔVº. Se consideră că posibilităţile de
observare a detaliilor de dimensiuni mici sunt determinate pe deoparte de lungimea de undă
de sondaj capabilă să provoace o reflexie şi de caracteristicile de funcţionare ale
radiolocatorului.
Suprafaţa haşurată în figură reprezintă puterea de separare a radiolocatorului
determinată pe baza caracteristicilor de funcţionare ale acestuia. Se analizează patru cazuri
prezentate în epurele fig. 44 în funcţie de suprapunere al impulsurilor reflectate din teren în
limitele diagramei de directivitate.
În cazul I cele două obiective dispuse la distanţele d 1 şi d2 nu pot fi distinse separat;
anvelopa impulsurilor respective reflectate este continuă în limita 2Δσ (Δσ – durata
impulsului de sondaj).
În cazul II obiectivele sunt dispuse la distanţa d 1 şi d2 astfel încât impulsurile
reflectate se pot observa separat în imagine. Diferenţa de drum (Δd) în acest caz este evident
determinată de durata timpului unde - este durata frontului impulsului de
radiolocaţie. De menţionat că acest lucru este valabil numai în cazul când banda de frecvenţă
a radiolocatorului precum şi sistemul de indicare optică permite observarea unui contrast(Δβ)
încă suficient pentru a distinge cele două obiective. În mod practic se poate conta pe faptul că
operatorul imaginii de radiolocaţie va regla luminozitatea fondului ( rezultantă ) ecranului de
indicaţie, astfel încât să poate distinge un număr cât mai mare de contraste, observând în acest
fel structura intimă a acesteia.
În cazul III obiectivele pot fi observate complet separat la nivelul contrastului
maxim posibil. Distanţa Δd în acest caz este determinată de valoarea .
În cazurile II şi III imaginea de radiolocaţie păstrează caracteristica structurii
terenului de observat, cu alte cuvinte imaginea de radiolocaţie redă fidel contururile
obiectivelor care îndeplinesc condiţia .
În cazul IV distanţa dintre obiective este mai mică decât /2 încât impulsurile
reflectate se suprapun. Se consideră că saltul de tensiune ce apare în această situaţie,
determinat de amplitudinea semnalului reflectat, de nivelul suprapunerii impulsurilor
reflectate şi de caracteristica spectrală a radiolocatorului, care sunt suficiente pentru a provoca
un contrast luminos sesizabil pe ecranul indicatorului, nu poate apare dacă suprapunerea se
face la nivelul procesului tranzitoriude creştere sau scădere a tensiunii în limitele impulsului.
Din construcţia epurelor se vede că în acest caz imaginea de radiolocaţie va putea, în
principiu, evidenţia contraste dacă se îndeplineşte condiţia:

Imaginea de radiolocaţie a acestor obiecte nu mai corespunde fidel imaginii reale a

terenului observat, însă printr-o interpretare corespunzătoare, există posibilitatea identificării
structurii intime a acestora. Din această cauză se consideră în continuare că puterea de
separare a radiolocatorului este apreciată de valoarea care permite, însă, apariţia unui
contrast luminos posibil de identificat în funcţie de capacitatea operatorului de radiolocaţie şi
caracteristicile obiectivului de identificat.
Puterea de distrugere a contrastelor în imaginea de radiolocaţie se consideră că nu
este limitată de lungimea de undă a impulsurilor de sondaj. Se presupune astfel că parametrii
radiolocatorului sunt aleşi în mod optim din acest punct de vedere.
Puterea de rezoluţie a contrastului la nivelul dimensiunilor terenului se determină
astfel:

în care φ- este unghiul faţă de verticala locului cu care radiolocatorul de bord

explorează terenul deasupra căruia zboară valoarea unghiului φ poate varia practic în limite
până la 70°. În formula de mai sus se consideră, de asemenea, că valoarea lui Δd 0 este mult
mai mică faţă de înălţimea de zbor H0. Valoarea minimă a lui Δd0, cu alte cuvinte rezoluţia
maximă în lungimea de radiolocaţie se obţine pentru valorile maxime ale lui φ.
Durata frontului impulsurilor de radiolocaţie variază în funcţie de parametrul
radiolocatorului chiar până la 0,25Δτ. Cu cât valoarea impulsurilor de sondaj este mai mică,
cu atât creşte relativ ponderea duratei frontului său în durata impulsului respectiv. Având în
vedere faptul că staţiile de radiolocaţie de bord lucrează cu impulsuri foarte scurte de ordinul
0,20-0,35 mksec, se apreciază că durata frontului acestora este de ordinul 0,05-0,08 mksec.
De aici rezultă şi valoarea rezoluţiei maxime la nivelul de aproximativ 7-10 m pentru
radiolocatoarele de aviaţie de observare panoramică.
Lăţimea unghiulară a fascicolului de explorare este în cazul radiolocatoarelor de
bord de ordinul 0,5-10. Se apreciază că această mărime nu poate limita valoarea rezoluţiei
maxime Δd0min având în vedere atât soluţia optimă constructivă cât şi faptul că acelaşi obiectiv
poate fi văzut din diferite direcţii ( părţi ).
Dispunerea reflectoarelor în teren pentru executarea contraacţiunii de radiolocaţie
trebuie să ţină seama de capacitatea de separare a radiolocatorului, capacitate care se
determină cu distanţa minimă dintre două obiecte diferite din punct de vedere al reflexiei
electromagnetice, care poate provoca contrastul minim observaţiei pe ecranul de radiolocaţie,
contrast care permite identificarea şi recunoaşterea structurii intime a imaginii obţinute printr-
o prelucrare corespunzătoare. Pe această bază se poate recomanda că distanţa minimă dintre
reflectoarele de radiolocaţie să nu depăşească 7-10 m. În acest fel, imaginea de radiolocaţie îşi
pierde caracteristicile intime şi pe fondul ei nu mai pot fi distinse şi interpretate corespunzător
detaliile.
Suprafaţa efectivă de reflexie a reflectoarelor trebuie să fie de minim 50-100 mp
pe toate direcţiile de observare. În cazul utilizării reflectoarelor triedrice cu latura
triunghiulară, asamblate în mod corespunzător această suprafaţă minimă se obţine în limitele
diagramei de directivitate a reflectorului, atunci când latura triunghiului acestuia este de
minimum 40 cm pentru lungimea de undă a radiolocatorului de 3,2 cm. Printre lungimi de
undă mai mici(λ=8 mm) distanţa dintre reflectoare rămâne aceeaşi însă latura reflectoarelor se
poate reduce până la 20cm. De menţionat că acolo unde se impune o mascare mai bună,
precum şi în situaţiile când se cere distrugerea sigură din orice direcţie orizontală sau verticală
a unui reper marcat în teren se recomandă reflectoare compuse ( ansamble reflectoare cu 8 şi
15 modele triedre ) cu latura de 60-70 cm pentru lungimea de undă de 3,2 cm.
Pentru mascarea terestră împotriva mijloacelor de radiolocaţie de observare, vizare
şi ochire, care funcţionează în principal pe lungimea de undă de 8 mm este acceptabilă soluţia
modelelor reflectoare cu latura de 20 cm asamblate astfel încât să asigure reflexia uniformă în
zona respectivă. De menţionat că la valoarea de 0,5 din suprafaţa efectivă maximă de reflexie,
lăţimea diagramei de reflexie este de 40-50°. În cazul în care mascarea se face împotriva
mijloacelor aeriene de radiolocaţie de observare şi ochire , unde este probabilă folosirea
lungimilor de undă de 3,2 cm şi 8 mm se recomandă modele reflectoare cu latura de peste 40-
50 cm, asamblate corespunzător(din 15 modele) pentru a oferi aceleaşi caracteristici
reflectante indiferent de direcţia de observare a acestora.
În vederea marcării reflectoarelor de radiolocaţie se recomandă următoarea
denumire şi standardizare: RP- 0,7-15 (reflectoare poliedrice- latura modelului de 0,7 m- 15
modele în ansamblu), RP- 0,4 -15, RP- 0,2- 8. Primele două tipuri se recomandă pentru
organizarea indicării şi contraacţiunii de radiolocaţie în lungimile de undă de 3,2 cm şi 8 mm
din aer şi de pe sol. Ultimul tip de reflector, în diverse variante RP – 0,2- 8 sau RP – 0,2- 4,
etc… ; în funcţie de modul de asamblare pot fi acceptate pentru contraacţiunea de radiolocaţie
în λ= 8 mm, pe front la eşaloanele înaintate şi numai în anumite cazuri speciale.
În toate cazurile distanţa dintre reflectoare este aproximativ 10 m pentru a elimina
orice posibilitate de identificare a structurii intime prin prelucrarea corespunzătoare a imaginii
de radiolocaţie. Această distanţă poate fi mărită până la 30-40 m în cazul în care se urmăreşte
executarea unei contraacţiuni numai pentru distorsionarea imaginii de radiolocaţie fără
„opacizarea” completă a acesteia. În această zonă opacizată nu mai pot fi distruse obiecte sau
detalii ale imaginii.

CONCLUZII

I . 1.- Mijloacele de contraactiune pasiva prin reflectoarele de radiolocatie

existente in inzestrare sunt necorespunzatoare atat din punct de vedere al nivelului ethnic de
realizare cat si al scopului si utilizarii lor.
2.- Lipsa mijloacelor de radiolocatie observare (terestre) chiar in unitatile
speciale de mascare face practice imposibila elaborarea unitara si completa a conceptiei
privind organizarea optima a mascarii ARL , care executa gresit , chiar in detaliu , duce la
demascare.
3.- Instructiunile privind mascarea ARL sunt incomplete; tratarea problemei
este simplista si in general nu prezinta in mod corespunzator aspectele esentiale ale luptei
radiotehnice.
4.- Eforturile de imbunatatile a mascarii ARL cu reflectoare poliedrice nu sunt
correlate cu masurile organizatorice corespunzatoare in cadrul problemei generale a luptei
radiotehnice de cercetare , bruiaj si protectie.
II. 1.- Se recomanda urmatoarele tipuri de reflectoare poliedrice pentru
contraactiunea pasiva de radiolocatie.
A.- Reflectoarele de constructie demontabila , pliante din tabla de fier sau
meladural cu urmatoarele tipuri;
a.- KT 4 -100 in special pentru ARL terestra si aeriana la distanta , cu
dispunerea pe apa
b.- T 8 -60 si KT 8 – 60 pentru ARL din anumite directii , din pozitii fixe
sau mobile – agitate pentru simularea deplasarii , lizierii , etc.;
Se recomanda marirea rigiditatii , uniformizarea si simplificarea dispozitivelor
de asamblare pentru constructiile din fier si a rezistentei maladuralului , pentru reflectoarele
cu dispunere pe apa se recomanda marirea rezistentei la corodare.
B . Reflectoarele deconstructie demontabila celurala cu urmatoarele tipuri:
a. RPC – 15-50 si 70 in pozitii fixa sau mobile
b.RAV – 8 - 50 si RPC – 8 – 50 si 70 in special pentru ARL terestra si
aeriana la distanta , din pozitie fixa sau mobile.
c. RC – 70 si RPC – 4 70 pentru ARL pe o singura directie (45º) din pozitii
stationare.
 Reflectoarele se realizeaza din tabla de aluminium calitate tare cu grosimea de
1-1,5 mm. Se recomanda imbunatatirea sistemului si dispozitivelor de asamblare in sensul
deducerii timpului de asamblare si maririi rigiditatii constructive a reflectoarelor.
2.- Reflectoarele triedre pot fi utilizate numai impotriva mijloacelor de
radiolocatie cu polarizare . Se recomanda executarea mastilor din retea metalica in aperture
triedrelor pentru a extinde posibilitatile reflectoarelor triedre , chiar cu suprafata de reflexive
redusa (de 10 ore) si impotriva radiolocatorului cu polarizare circulara.
III. Utilizarea reflectoarelor ARL este o problema complexa in principal de
disimulare a imaginii de radiolocatie , care se rezolva pentru fiecare caz in parte in functie de
conceptia tactica a comandantului. Organizarea mascarii si optimizarii amplasarii acestuia
trebuie neaparat verificata in special pentru cazurile complexe , cu mijloace de radiolocatie
observare.
In acest sens se recomanda inzestrarea unitatii de mascare cu mijloace simple
de radiolocatie observare(λ=0,8 cm) , imbunatatirea instructiunilor referitoare la mascarea si
contraactiunea de RL in general precum si pregatirea corespunzatoare a comandantilor ,
statelor majore si inginerilor atat in vederea elaborarii conceptiei de mascare cat si a gasirii
mijloacelor tehnice optime de realizare a acestuia pentru fiecare caz concret in parte .
Deasemeni se propane realizarea unui lot experimental de reflectoare poliedrice
cu observatiile respective , care impreuna cu laturile experimentale executate din fier si
meladural sa constituie baza materiala a subunitatii de mascare din cadrul OI al CTG in
vederea verificarilor practice ale instructiunilor de mascare ce urmeaza a fi elaborate.
IV. Avand in vedere limitarile existente pentru reflectoarele passive de ARL
realizate pe structura triedrica se recomanda continuarea cercetarilor in vederea elaborarii
unor noi tipuri de reflectoare cu caracteristici imbunatatite.