NAZISMUL; ADOLF HITLER

NAZISMUL

Nazismul sau Național-Socialismul (în germană: Nationalsozialismus) a fost ideologia și

politica totalitară naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost
aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul "nazism"
provine de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat în
germană Nazi, pronunțat /ˈna.t͡si/, v. AFI). În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc
Național-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30
ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea
Reich.

În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise prin lege, dar
mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea simbolurilor naziste, inclusiv a
svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri excepționale.

Hitler și cartea sa "Mein Kampf"[modificare | modificare sursă

Adolf Hitler.

Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în
închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea),
care a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături de programul în 25 de puncte din 1920,
lucrarea a reprezentat cadrul de bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție
rasistă. El considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și că viața
nu reprezintă nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” se
extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în
specia umană cei puternici înlătură sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de
stăpâni” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza
piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din urmă
având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul
Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează următorul citat din „Mein Kampf”:

„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor
străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență –
caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă
poate fi considerat pleavă”.

După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Încă din timpul
anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta se
opunea tradițiilor istorice germane bazate pe militarism și absolutism și, mai mult, încuraja
răspândirea unui rău și mai mare: comunismul.

Adolf Hitler.

Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în
închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea),
care a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături de programul în 25 de puncte din 1920,
lucrarea a reprezentat cadrul de bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție
rasistă. El considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și că viața
nu reprezintă nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” se
extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în
specia umană cei puternici înlătură sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de
stăpâni” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza
piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din urmă
având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul
Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează următorul citat din „Mein Kampf”:

„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor
străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență –
caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă
poate fi considerat pleavă”.

După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Încă din timpul
anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta se
opunea tradițiilor istorice germane bazate pe militarism și absolutism și, mai mult, încuraja
răspândirea unui rău și mai mare: comunismul.
 Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se
răspândise ca

urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. În opinia multor germani ca și a lui Hitler,
Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau
retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a
frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai
poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți,
comunitățile germane ce trăiau de-a lungul coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele
teritoriale ale noii Germanii. Totuși, țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o
supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu
putea fi atins decât printr-o extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care
Hitler ceruse „Lebensraum” („spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin
cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii prime necesare
industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în același timp atingerea unui
obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El susținea în „Mein Kampf”:

„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ... Oamenii de
același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze
într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci
când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să ofere acestora
condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile
poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va transforma în sabie și lacrimile războiului vor
deveni pâinea zilnică a generațiilor următoare...

Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă dacă nu-și
extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când națiunea în cauză nu este o
comunitate mică, negroidă, ci însăși Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa
formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii
noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile considerate
necesare poporului german.”
Ideologia economică[modificare | modificare sursă]

Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine și cu
concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.

Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:

 eliminarea șomajului

 eliminarea inflației devastatoare

 extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți standardul (nivelul) de

viață al claselor de mijloc și jos.

Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar și întărirea
partidului. În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes.
Între 1933 și 1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată
singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza
economică în care se afla după primul război și a redus drastic șomajul în mai puțin de patru ani.
Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %. O mare parte din
această producție a fost îndreptată însă către mașina de război. De aceea, odată cu începerea
războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar nu atât de acută ca în
timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul dintre motivele
pentru care societatea a fost de acord cu războiul.

Ideologia internațională[modificare | modificare sursă]

Afiș austriac din 1919 în care sunt învinuiți evreii pentru înfrângerea trupelor germane din primul
război mondial.

Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii 1930 a fost
creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei conspirații era
considerat a fi un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea acestei etnii în
timpul holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că
puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența lor nu se limita
la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat unificarea germană din anii '70 ai
secolului al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De
altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de
exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.

Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în raport cu statul
națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile
politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic.

Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și
numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale
în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția
industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul comunist/socialist),
statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce
privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca
pentru a produce bunuri.

De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât partidul fascist
german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind
dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se dorește uneori un
control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori.

Politica statului german nazist[modificare | modificare sursă]

Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură rasială și opresiune,
folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:

 Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk)

 Rasismul și antisemitismul

 Anticomunismul

 Anticlericalismul

 Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica „rasa stăpână”)

„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia fascistă, în care

conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii.

Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar (= prim-ministru)
între 30 ianuarie 1933 și până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins Germania în Al Doilea
Război Mondial și a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni precum și
pentru holocaust. În timpul lui Hitler naționalismul și rasismul au fost combinate într-o ideologie și
politică militaristă de stat exaltată și extremă, care servea propriilor sale țeluri.

Nazismul și fascismul[modificare | modificare sursă]

Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Nazismul a preluat unele elemente din fascism:
dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. Benito Mussolini, fondatorul
fascismului, nu era antisemit până la realizarea unei alianțe cu Hitler, cel de la care
provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist”
pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului.

Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe elemente comune. Nazismul poate fi
considerat ca subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). O
caracteristică a economiei din cele două sisteme naționaliste este controlul exercitat
de stat asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși, în ambele
sisteme au continuat să existe sectorul privat (inclusiv concerne), cât și economia de piață în general.
[necesită citare]

Nazismul și religia[modificare | modificare sursă]

Relația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și controversată. Hitler folosea
simbolistica creștină în scopurile sale. Unii autori creștini îl considerau ateu, ocultist sau
chiar satanist, deși Hitler a fost botezat creștin catolic și nu a fost exclus (excomunicat) niciodată din
Biserică, și nici n-a declarat vreodată că renunță la religia creștină în care a fost crescut.[1] Din eseul
politic al lui Hitler, Mein Kampf ("Lupta mea") reiese că Hitler se considera creștin (cel puțin la
începutul anilor '20) și că la interpretarea unora dintre realitățile politice contemporane vădea unele
influențe din creștinism: Hitler citează în sprijinul antisemitismului lui Evanghelia, și anume episodul
în care Hristos îi alungă pe negustori din templu; declară că, opunându-se evreilor, este convins că
acționează în acord cu voința Atotputernicului; îi critică pe compatrioții care încheie pact electoral cu
"evreii cei atei"; și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pe care o pregătește pentru
"libertate". Și după anii '20 (când a fost scrisă și publicată Mein Kampf) Hitler se manifestă tot ca un
catolic convins, așa cum arată de exemplu discursul lui în parlament cu ocazia adoptării legii de
împuternicire (legea care acorda puteri depline cancelarului și guvernului său).[2] Hitler a recurs la
motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism și în discursurile sale politice. De exemplu,
într-un alt discurs rostit la 27 octombrie 1928, Hitler declara: "Mișcarea noastră este realmente
creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe protestanți regăsindu-se unii pe alții
în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru."[3][4]. Propaganda nazistă s-a folosit și de una dintre
cărțile reformatorului Martin Luther,Von den Jüden und iren Lügen (Despre evrei și minciunile lor).[5][6]

O parte însemnată din clerul romano-catolic s-a opus nazismului din cauza incompatibilității lui cu
morala creștină dar și din cauză că ascensiunea mișcării naziste a lui Hitler eroda popularitatea
partidului catolic (Zentrum la nivel federal și BVP în Bavaria), fapt care se repercuta, firește, asupra
rezultatelor electorale ale partidelor catolice.[7]. Catolicii germani au fost în general vehicule ale
antisemitismului german cu mult timp înainte de apariția nazismului sau a lui Hitler,[8] iar printre
protestanți antisemitismul nu era nici el mai mic decât printre catolici.[9]. Cartea lui Hitler (Mein
Kampf) a fost editată de un preot, teolog și călugăr ieronimit catolic (Bernhard Stempfle), care de
altfel era deja la acel moment editorul unui jurnal bavarez antisemit foarte popular în toată Germania
(anume Miesbacher Anzeiger). Acesta a făcut (alături de alți naziști) corectura scrierii politice a lui
Hitler, a publicat cartea acestuia la casa lui de publicații, dar a și avut o contribuție importantă în
chiar scrierea celei de-a doua jumătăți a Mein Kampf-ului.[10] La fel ca opozanții politici, numeroși
preoți au fost internați în lagăre de concentrare (la început în cel din Dachau), încă din 1933. Dar
ierarhia superioară a bisericii, inclusiv Papa Pius al XII-lea, a adoptat o atitudine de relativă pasivitate
față de ideologia nazistă. Continuă și în prezent controversa privind prezumtiva complicitate a Papei
Pius al XII-lea.[necesită citare] Antisemitismul, chiar și în forma sa economică modernă, a fost incitat în
Germania de lideri de opinie creștini: așa cum presa catolică și conservatoare a sugerat populației
berlineze lovite de faliment și șomaj în criza economică din 1873 că vina pentru acea criză ar fi avut-o
evreii, tot așa au găsit naziștii aceeași explicație facilă pentru eșecul german în primul război
mondial și pentru marile crize economice din perioada interbelică.[11]

Nazismul și Scientismul[modificare | modificare sursă]

Ca toate ideologiile vremii (liberalismul, socialismul), și fascismul german în variantă nazistă era
fascinat de scientism (convingerea că "tot faptul vieții umane trebuie să fie orientat și să ia lecții din
descoperirile științelor" (secțiunea "Spencer's Scientism", în articolul "Education" în Britannica online
dec. 2012). Popularizarea teoriei evoluției produsă pe terenul social încă marcat de un
weltanschauung elitist-aristocrat va duce în conștiința generațiilor trăitoare la finele secolului al XIX-
lea și la începutul secolului XX la "o echivalență" mecanică și hazardată (pentru că bazată pe
observații inerent incomplete, în plus din niște științe de abia născute) "a naturii și culturii,
umanitatea devenind astfel și ea o simplă specie a viului, supusă la legea celui mai puternic, un șeptel
de regenerat, îmbunătățit, selecționat și evaluat în termenii seci ai cantității și calității, exact așa cum
procedează crescătorul cu animalele lui domestice."[12] Aceast tendință de zoologizare cu origine în
scientism a produs practici precum eugenismul (care a fost practicat în formele lui aberante chiar și în
statele liberale (S.U.A., Franța, România) sau socialiste (Cehoslovacia)), igiena rasială, programele de
sterilizare, izolare, neglijare sau chiar eliminare a bolnavilor (psihic sau fizic), a săracilor, a asocialilor
(hoți, marginali, cerșetori, "arbeitsscheue", etc.).

Alte aspecte[modificare | modificare sursă]

După război mulți naziști de rang înalt au fost judecați și condamnați în Procesul de la Nürnberg, iar
unii dintre ei chiar executați imediat pentru crime de război și crime împotriva umanității.

Simbolul nazismului era svastica în sens dextrogir. Svastica este însă de milenii simbol al norocului și
al prosperității. Multe popoare au (sau au avut) svastica drept simbol, atât în antichitate (de ex. la
indieni, greci, romani, celți, evrei, daci), cât și în prezent (în unele culte religioase din Extremul
Orient). A fost utilizată în diverse țări până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial (de ex.
în SUA, URSS, Finlanda). Hitler se pare că l-a preluat pe filiera hindusă. Începând cu el, conotația
principală a svasticii a devenit nazismul.

Spre sfârșitul secolului al XX-lea în mai multe țări din lume au apărut mișcări neonaziste, ca de
exemplu în Statele Unite, Germania și alte țări europene. În țări din Europa Occidentală s-a observat
recent o creștere a importanței electorale a partidelor naționaliste (Austria, Franța, Germania). În
Germania, unele partide cu tendințe neonaziste (mai ales NPD, „Partidul Național-Democrat”) au
câștigat în alegeri cîteva locuri în parlamentele unor landuri. Partidele clar neonaziste sunt însă
interzise prin lege.

Adolf Hitler
Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889,[1][2][3][4] Braunau am Inn, Austria Superioară, Austria[5] – d. 30
aprilie 1945,[1][6][2][3] Führerbunker, Berlin, Germania) a fost un politician german de origine austriacă,
lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933,
iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

Ajuns la putere în 1933, Hitler a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe
ideologia totalitaristă și autoritaristă a național-socialismului. Politica sa expansionistă agresivă este
considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi
omenești colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care
punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor
„indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Hitler a fost ales
„omul anului” în 1938, de către revista americană Time.[12]

Viața timpurie

Origini

Tatăl lui Hitler, Alois Hitler, Sr. (1837–1903), a fost fiul ilegitim al Mariei Anna Schicklgruber.
[13]
Deoarece în registrul baptist de natalitate nu era indicat numele tatălui său, Alois și-a luat inițial
numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842 Johann Georg Hiedler s-a căsătorit cu mama
lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui Johann Georg Hiedler în 1856, Alois a fost
crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann Nepomuk Hiedler.[14] În 1876 Johann Georg Hiedler a fost
menționat în registrul baptist de natalitate (înregistrat ca Georg Hitler) drept tatăl lui Alois.[15][16] De
atunci, Alois a preluat numele de familie Hitler, scris și ca Hiedler, Hüttler sau Huettler[16].

Oficialul nazist Hans Frank a lansat zvonul că mama lui Alois ar fi fost angajată ca femeie de serviciu în
casa unei familii de evrei din Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold Frankenberger, ar fi fost tatăl
lui Alois.[17] Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger nu a fost înregistrat în Graz în acea
perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Leopold Frankenberger,
[18]
istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois era evreu.[19][20][21][22]

Originea numelui

Există două ipoteze:

- „Hitler” ar fi o derivație a vechiului
nume „Hiedler”[23] care, la rândul său,
conține termenul bavarez și austriac
„Hiedl” (curs subteran de ape, care
inundă periodic pivnițele). Oamenii care
trăiau în preajma unui „Hiedl” erau
numiți „Hiedler”.
- Numele ar proveni de la „Hütte”
(„colibă“).

Copilăria și tinerețea

Adolf Hitler (1890)

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austro-Ungariei (în
prezent în Austria), în apropiere de granița cu Imperiul German.[24] Adolf a fost al patrulea din cei șase
copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907). Frații mai mari ai lui Adolf—Gustav, Ida și Otto — au
murit în copilărie.[25] La vârsta de trei ani, familia lui s-a mutat în Passau, Germania.[26] Aici el a căpătat
distinctivul accent bavarian, în locul celui austro-german.[27][28][29] În 1894 familia lui s-a mutat
la Leonding (lângă Linz), iar în iunie 1895, Alois s-a retras pe un mic latifundiu din Hafeld,
lângă Lambach, unde se ocupa de fermă și albine. Hitler a absolvit Volksschule (o școală de stat) de
lângă Fischlham.[30][31]

Eforturile lui Alois Hitler în menținerea fermei din Hafeld s-au soldat cu eșec și, drept urmare, în 1897
familia s-a mutat în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf lua lecții de cântat și cânta în corul
bisericesc.[32] În 1898 familia lui s-a reîntors definitiv în Leonding. Moartea fratelui său mai mic în
1900, Edmund (cauzată de pojar) l-a afectat profund pe Hitler.[33]

Alois a făcut o carieră de succes în serviciul vamal și a dorit ca fiul său să-i urmeze calea.[34][35][36]
[37]
Ignorând visul fiului de a termina o școală clasică și să devină artist, în septembrie 1900, Alois l-a
trimis pe Hitler la Realschule în Linz.[38] Ulterior, în Mein Kampf, Hitler era să dezvăluie că intenționat
a învățat prost la școală, sperând că tatăl său era să observe aceasta și să-l lase să-și urmeze visul său.
[39]

Ca și mulți alți germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei naționaliste germane încă din
tinerețe.[40] El și-a exprimat loialitatea doar față de Germania, disprețuind Monarhia Habsburgică care
se afla în declin și dominația ei asupra unui imperiu pestriț etnic.[41][42] Hitler și prietenii săi foloseau
salutul "Heil" și cântarea "Deutschlandlied" în loc de imnul imperial austriac.[43]

După decesul neașteptat al lui Alois, pe 3 ianuarie 1903, succesul lui Hitler la școală s-a deteriorat și
mama sa i-a permis să plece.[44] El s-a înscris în Realschule din Steyr în septembrie 1904, unde
comportamentul și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri.[45] În 1905, după ce a susținut
repetat examenul final, Hitler a părăsit școala fără ambiții de continuare a studiilor sau planuri clare
pentru o carieră.[46]

Din 1905 Hitler s-a mutat la Viena. Timp de șase ani a dus o viață mizeră boemiană în cele mai sărace
cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le
picta și vindea în cafenele. Hitler a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase din Viena în 1907
și apoi în 1908, dar a fost respins de fiecare dată.[47][48]

Pe 21 decembrie 1907, mama lui Adolf moare de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.

La Viena, Hitler a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după
ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri
șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg
Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche
Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină,[49] și primarul Vienei, Karl
Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită.[50] Exasperat de ceea ce el,
Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat în Germania, în mai 1914,
stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.

În Primul Război Mondial

Adolf Hitler (primul din dreapta, șezând) alături de combatanți în timpul Primului Război
Mondial (1915)

După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.[51]

Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,[52] în regimentul bavarez Reserve, în
calitate de furier al regimentului.[53][51] A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima
bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele.[54] Hitler a
fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de clasa a doua în 1914[54] și Crucea de
Fier de clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată foarte rar pentru un militar cu gradul de
caporal (Gefreiter).[55][56] Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile
suferite” (Verwundetenabzeichen).[57] Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea
abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier („subofițer”).

Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut
contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit
în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme.[58] El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și s-
a reîntors pe front pe 5 martie 1917.[59] Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac
cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk.[60] În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre
înfrângerea Germaniei,[61] care l-a șocat.[62]

Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experiență a sa” și a fost lăudat de ofițerii săi pentru
vitejie.[63]

Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui.[64] Ca și alți naționaliști germani, el
credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană
"neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu numiți
„criminalii din noiembrie”.[65]

Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și
să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de
război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care
declara Germania responsabilă pentru război.[66] Tratatul de la Versailles și condițiile economice,
sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic.[67]

După Primul Război Mondial

Adolf Hitler alături de Erich Ludendorff și alți ințiatori ai puciului de la berărie

Articol principal: Puciul de la berărie.

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul: o gândire bazată
pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei
bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură,
numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda
numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat
politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au
impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în
februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German
Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual
numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de o grupă de susținători, să ajungă în
fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas în istorie sub numele
de "Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria
Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit
de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie
1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat
însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte
"Mein Kampf".

Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un
naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe
front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și
pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma
multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care,
în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de
orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-
socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război
Mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost
porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Ideologia național-socialismului

Articol principal: Mein Kampf.

Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor idei,
omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai
„supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi
revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele
inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept
un cancer care distrugea trupul Germaniei.
Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de război
impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava
democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce mai
pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin declanșarea
în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Pentru
evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că
o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei, ca reparații de război, nu
aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-
au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să obțină un
capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.

Ascensiunea la putere

Adolf Hitler în 1933

Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a
propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe
tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și
propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München
(1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru
deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din
urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul
obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în
parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a
electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase
milioane de șomeri), precum și politica deflaționistă cu care guvernul cancelarului Heinrich
Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul
nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în
Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea
de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au
dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când
Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar
între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher,
cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de
președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) și
cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului
parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și
legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de
prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele
de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul
de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea
spre dictatura totalitară.

Antisemitismul

Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura
profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult
pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație
o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l
considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat
întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin
circumstanțele specifice ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave
de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în
măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva evreilor și să o transforme într-o
politică radicală a urii.”

Numărul victimelor politicii hitleriste cuprinde: șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele
morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka, Sovibor, în ghetoul din Varșovia,etc., etc.
Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, pentru a amăgi opinia
publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, Legile de la
Nürnberg, care prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de origine
germană, au mai fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile
extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul
generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case,
magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de
concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee,
în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în
chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

CIA afirma că antisemitismul și ura profundă și viscerală față de orice e străin „se datorează propriei
sale sexualități neacceptate sau neînțelese de sine însuși”. [68][69][70][71][72][73] Acest lucru a dus, de
asemenea, și la exterminarea și persecutarea multor persoane
născute intersex, homosexuale, bisexuale, asexuale și transsexuale.[74]

Prăbușirea celui de-al Treilea Reich

Datorită victoriilor remarcabile ale „războiului fulger” (Blitzkrieg) dintre anii 1939-1941, Hitler și
conducerea militară a Germaniei au făcut greșeala de a-și subestima inamicii, Marea
Britanie și Uniunea Sovietică, precum și de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri.
Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o
campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă
lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii.
Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a
rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce
îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând
inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci
de milioane de victime.

În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia
bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația „rase ariene”.

Moartea lui Hitler

Prima pagină a ziarului american Stars & Stripes (2 mai 1945)

Dintre diversele teorii pe temă, varianta general acceptată este că la 30 aprilie 1945, în timpul
ultimelor lupte în Berlin, pe când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului,
Hitler s-a sinucis.[75][76][77][78] Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și
care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe,[79][80] stropite cu benzină de
către Otto Günsche și alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc[81] când Armata Roșie se apropia
și continuau bombardamentele.[82] Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa
otrava.

La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat necondiționat Berlinul sovieticilor. Când au ajuns la
cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente
dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate în secret
de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului
Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o
expoziție din anul 2000 provine din rămășițele lui Hitler totuși, autenticitatea craniului este pusă sub
semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.[83]

Pȃrȃul Ehle din Biederitz (Magdeburg) în care a fost împrăștiată cenușa celor 10 cadavre

Rămășițele a 10 persoane, Adolf Hitler, Eva Braun-Hitler și 8 membri ai familiei Goebbels (părinți + 6
copii[84]), au fost îngropate și dezgropate de mai multe ori, în diferite locuri din Germania, în 5 cutii de
lemn. Odiseea lor a luat sfȃrșit la 5 aprilie 1970, cȃnd cele 5 cutii îngropate în Magdeburg, în grădina
casei din strada Westendstr.32 (azi Klausenerstr.23) au fost dezgropate pentru ultima dată de
sovietici și arse cu benzină sub cerul liber. Cenușa lor, transportată într-un singur sac, a fost aruncată
în aceiași zi de pe podul Schweinebrücke în pȃrȃul Ehle din satul Biederitz, localitate situată lȃngă
Magdeburg.

Sănătatea
Diverși cercetători au sugerat că Hitler ar fi suferit de boli ca sindromul de intestin iritabil, leziuni
cutanate, aritmie cardiacă, ateroscleroză,[85] boala Parkinson,[86][87] sifilis,[87] și acufenă (tinitus).[88] Într-
un raport pregătit în 1943 pentru Oficiul de Servicii Strategice, Walter C. Langer de la Universitatea
Harvard l-a descris pe Hitler ca fiind un „psihopat neurotic”.[89] În cartea sa din 1977, The
Psychopathic God: Adolf Hitler, istoricul Robert G. L. Waite a propus teoria că Hitler ar fi suferit
de tulburări de personalitate borderline.[90] Istoricii Henrik Eberle și Hans-Joachim Neumann
consideră că în timp ce Hitler suferea de un număr de boli, inclusiv boala Parkinson, el nu s-a
confruntat cu iluzii patologice și a fost întotdeauna pe deplin conștient și responsabil pentru deciziile
luate.[91][92] Teoriile despre starea medicală a lui Hitler sunt greu de dovedit și a pune prea mult accent
pe ele poate avea efectul de atribuire a multor evenimente și consecințe din timpul celui de-al Treilea
Reich la sănătatea unui singur individ.[93] Kershaw consideră că este mai bine să se ia o vedere mai
largă, în ansamblu a istoriei Germaniei prin examinarea faptului că forțele sociale au dus la
instaurarea celui de-al Treila Reich și politicile sale, decât să se caute explicații înguste
pentru Holocaust și Al Doilea Război Mondial bazate pe o singură persoană.[94]

Hitler urma o dietă vegetariană.[95] Bormann avea o seră lângă reședința Berghof (de
lângă Berchtesgaden) pentru a asigura aprovizionarea constantă cu fructe și legume proaspete
pentru Hitler pe întreaga durată a războiului.[96] Hitler evita consumul de alcool în public. El a servit
ocazional bere și vin în cercuri private, dar a renunțat la băut din cauza adăugării de greutate în 1943.
[97]
În cea mai mare a vieții sale, Hitler a fost un nefumător, dar a fumat puternic în tinerețe (câte 25-
40 de țigări pe zi). În cele din urmă el a renunțat la fumat, considerând obiceiul „o risipă de bani”.
[98]
Hitler a început să folosească amfetamină ocazional după 1937 și a devenit dependent de ea către
sfârșitul anului 1942.[99] Speer atribuia uzului de amfetamină creșterea numărului de decizii inflexibile
ale lui Hitler (de exemplu, rareori permițând retrageri militare).[100]

Având prescrise 90 de medicamente în timpul anilor de război, Hitler lua multe pastile în fiecare zi
pentru problemele cronice de stomac și alte boli.[101] El suferea de perforație a timpanului(en) în urma
exploziei de bombă de la atentatul de la 20 iulie 1944 asupra sa, și a avut 200 de așchii de lemn
extrase din picioare.[102] În unele secvențe video, Hitler este înfățișat cu mâna stângă tremurând.
Medicul personal al lui Hitler, Theodor Morell, l-a tratat pe Hitler cu un drog care era frecvent
prescris în 1945 pentru boala Parkinson. Ernst-Günther Schenck și alți câțiva medici care l-au văzut pe
Hitler în ultimele săptămâni ale vieții sale, de asemenea au format un diagnostic al bolii Parkinson.[101]
[103][92]

O altă suferință a lui Hitler era criptorhidismul, adică acesta avea, din naștere, un singur testicul, fapt
consemnat în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1923 de Josef Brinsteiner, medicul penitenciarului, cu
ocazia arestării lui Hitler în urma puciului nereușit, și ascuns cu grijă în timpul regimului instaurat de
el.[104]

Familia
Hitler și Eva Braun în 1942

Hitler și-a creat o imagine publică de celibatar fără viață privată, dedicat complet misiunii sale politice
și națiunii.[105][106] Din anul 1929 el a trăit în concubinaj cu Eva Braun, cu care s-a căsătorit în aprilie
1945, în ajunul sinuciderii [107],[108] În septembrie 1931, nepoata sa, Geli Raubal s-a sinucis cu pistolul
lui Hitler în apartamentul lui din München.[109] Paula Hitler, ultimul membru viu al familiei lui Adolf
Hitler a murit în 1960.[110]

Cel mai apropiat descendent al lui Hitler a fost Alois, nepotul lui Adolf William Patrick Hitler, care a
locuit împreună cu soția sa, Phyllis, în Long Island, New York, și-a schimbat numele de familie și a
avut patru fii. De-a lungul anilor, diverși reporteri de investigație au încercat să găsească alte rude
îndepărtate ale Führer-ului. Multe sunt acum presupuse a-și trăi viața în umbră schimbându-și
numele lor de familie.

 Klara Pölzl, mama

 Alois Hitler, tatăl[111]

 Alois Hitler junior, frate vitreg

  Angela Hitler Raubal, soră vitregă

 Bridget Dowling, soră

 Eva Braun, amantă și apoi soție

 Geli Raubal, nepoată (fiica Angelei Hitler-Raubal)

 Gretl Braun, cumnată (soră a Evei Braun)

 Heinz Hitler, nepot (luat prizonier de sovietici)

 Hermann Fegelein, cumnat (soțul surorii Evei Braun)

 Ilse Braun, cumnată (soția lui Fegelein)

 Johann Georg Hiedler, bunic prezumtiv (sau unchi)

 Johann Nepomuk Hiedler, străbunic prezumtiv (sau unchi)

 Leo Raubal junior, nepot

 Maria Schicklgruber, bunică

 Paula Hitler, soră

 William Patrick Hitler, nepot (unul dintre cei trei fii ai lui Alois junior; combatant în armata
americană în al doilea război mondial, împotriva Germaniei)

Premiul Nobel pentru Pace

Printr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru
Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik Brandt îl
nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de „pacifist” era
justificată prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat armele să vorbească,
deși ar fi avut puterea să pornească un război mondial”. Nominalizarea, care a stârnit proteste
vehemente în Suedia, a fost retrasă după câteva zile. Erik Brandt a explicat gestul său ca o ironie
în urma nominalizării primului ministru britanic Neville Chamberlain la acest premiu, pentru
„modul în care în care a evitat izbucnirea unui război mondial după anexarea de către Hitler
a Sudetenland, consfințită prin Acordul de la München”.[112]
Bibliografie

 Bullock, Alan (1962) [1952]. Hitler: A Study in Tyranny. London: Penguin Books. ISBN 978-0-
14-013564-0.

 Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. New York: W. W. Norton & Company. ISBN 978-0-
393-06757-6.

 H. Berenger, traducere M. Bujor, Hitler și Israel, București, Institutul de Arte Grafice "Lupta"
N. Stroilă, 1937;
 Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop - Molotov, București,
Danubius, 1991;

 Florin Constantiniu, Hitler, Stalin și România - România și geneza Operațiunii

"Barbarossa", București, Univers Enciclopedic, 2002

 Hugh Trevor-Roper, traducere S. Lăzărescu, Ultimele zile ale lui Hitler, București, Humanitas,
1993;

 Gherman Rozanov, Ultimele zile ale lui Hitler, București, Editura Politică, 1962;

 Max Weinrich, traducere R. P. Gheo, Universitățile lui Hitler: contribuția intelectualilor la

crimele Germaniei împotriva evreilor, Iași, Polirom, 2000.

 Weber, Thomas (2010). Hitler's First War: Adolf Hitler, The Men of the List Regiment, and the
First World War. Oxford; New York: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-923320-5.

 Shirer, William L. (1960). The Rise and Fall of the Third Reich. New York: Simon &
Schuster. ISBN 978-0-671-62420-0.

 Bendersky, Joseph W (2000). A History of Nazi Germany: 1919–1945. Rowman &

Littlefield. ISBN 978-1-4422-1003-5.

 Hitler, Adolf (1999) [1925]. Mein Kampf. Trans. Ralph Manheim. Boston: Houghton
Mifflin. ISBN 978-0-395-92503-4.

 Fest, Joachim C. (1977) [1973]. Hitler. Harmondsworth: Penguin. ISBN 978-0-14-021983-8.

 Payne, Robert (1990) [1973]. The Life and Death of Adolf Hitler. New York: Hippocrene
Books. ISBN 978-0-88029-402-7.

 Hamann, Brigitte (2010) [1999]. Hitler's Vienna: A Portrait of the Tyrant as a Young Man.
Trans. Thomas Thornton. London; New York: Tauris Parke Paperbacks. ISBN 978-1-84885-
277-8.

 Steiner, John Michael (1976). Power Politics and Social Change in National Socialist Germany:
A Process of Escalation into Mass Destruction. The Hague: Mouton. ISBN 978-90-279-7651-2.

 Nicholls, David (2000). Adolf Hitler: A Biographical Companion. University of North Carolina
Press. ISBN 0874369657.

 O'Donnell, James P. (2001) [1978]. The Bunker. New York: Da Capo Press. ISBN 978-0-306-
80958-3.

 Heston, Leonard L.; Heston, Renate (1980) [1979]. The Medical Casebook of Adolf Hitler: His
Illnesses, Doctors, and Drugs. New York: Stein and Day. ISBN 978-0-8128-2718-7.

 Langer, Walter C. (1972) [1943]. The Mind of Adolf Hitler: The Secret Wartime Report. New
York: Basic Books. ISBN 978-0-465-04620-1.
 Proctor, Robert (1999). The Nazi War on Cancer. Princeton, New Jersey: Princeton University
Press. ISBN 0-691-07051-2.

 Redlich, Fritz R. (septembrie 2000). Hitler: Diagnosis of a Destructive Prophet. Oxford

University Press. ISBN 978-0-19-513631-9.

 Gunkel, Christoph (4 februarie 2010). „Medicating a Madman: A Sober Look at Hitler's

Health”. Spiegel Online International. Accesat în 12 decembrie 2013.