Sunteți pe pagina 1din 5

NAZISMUL

Nazismul sau național-socialismul (german) a fost ideologia și politica totalitară


naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost aplicate în
timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul "nazism"
provine de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe
nemțește Nazi, pronunțat /ˈna.t͡si/, v. AFI). În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului
Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, scurt
NSDAP), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului
german, cunoscut drept Al treilea Reich.
În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise
prin lege, dar mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea
simbolurilor naziste, inclusiv a svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri
excepționale.
Hitler
Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp
ce se afla în închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein
Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături de
programul în 25 de puncte din 1920, lucrarea a reprezentat cadrul de bază al nazismului.
Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție rasistă. El considera că omenirea poate fi
împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și că viața nu reprezintă nimic altceva decât
supraviețuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” se extinde la lupta între rase,
și întocmai cum animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei
puternici înlătură sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni”
(„Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza
piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din
urmă având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un cancer ce roade
trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează următorul citat din „Mein
Kampf”:
„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică
declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii
lor de rezistență – caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu
este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.
După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială.
Încă din timpul anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și
ineficientă. Aceasta se opunea tradițiilor istorice germane bazate pe militarism și absolutism
și, mai mult, încuraja răspândirea unui rău și mai mare: comunismul.
Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se răspândise
ca urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. În opinia multor germani ca și a
lui Hitler, Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar
teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva
mai mult decât simpla restabilire a frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care
să-i cuprindă pe toți acei membrii ai poporului german ce trăiau dincolo de frontierele
Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile germane ce trăiau de-a lungul

1
coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele teritoriale ale noii Germanii. Totuși,
țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să
rivalizeze cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins
decât printr-o extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care Hitler
ceruse „Lebensraum” („spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei,
Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii prime necesare industriei
germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în același timp atingerea unui
obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El susținea în „Mein
Kampf”:
„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ...
Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are
dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între
granițele aceluiași stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și
va mai putea permite să ofere acestora condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi
de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va
transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea zilnică a generațiilor următoare...
Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă
dacă nu-și extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când națiunea
în cauză nu este o comunitate mică, negroidă, ci însăși Germania-mamă a tuturor celor care
au conferit lumii actuala sa formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va
dispărea. Țelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est,
care să prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”
Ideologia economică
Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se
îmbine și cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.
Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:
 eliminarea șomajului
 eliminarea inflației devastatoare
 extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți standardul
(nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.
Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar și
întărirea partidului. În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între
1933 și 1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată
singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din
criza economică în care se afla după primul război și a redus drastic șomajul în mai puțin de
patru ani. Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %. O
mare parte din această producție a fost îndreptată însă către mașina de război. De aceea, odată
cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar nu atât de
acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost
unul dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul.
Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii
1930 a fost creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei
conspirații era considerat a fi un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea
acestei etnii în timpul holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în
acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea
creditelor. Influența lor nu se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au

2
precedat unificarea germană din anii '70 ai secolului al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile
puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De altfel multe companii transnaționale din
perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special
pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.
Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în
raport cu statul națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-
stânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic.
Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După
cum spune și numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor
internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri
din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul
comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un
rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de
capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.
De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât
partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale
muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în
timp, anume se dorește uneori un control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale
din relațiile dintre patronat și muncitori.

Politica statului german nazist


Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură rasială
și opresiune, folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:
 Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk)
 Rasismul și antisemitismul
 Anticomunismul
 Anticlericalismul
 Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica „rasa
stăpână”)
 „Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia
fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a
națiunii.
Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar (=
prim-ministru) între 30 ianuarie 1933 și până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins
Germania în Al Doilea Război Mondial și a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de
milioane de oameni precum și pentru holocaust. În timpul lui Hitler naționalismul și rasismul
au fost combinate într-o ideologie și politică militaristă de stat exaltată și extremă, care servea
propriilor sale țeluri.
Nazismul și fascismul
Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Nazismul a preluat unele elemente din
fascism: dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. Benito Mussolini,
fondatorul fascismului, nu era antisemit până la realizarea unei alianțe cu Hitler, cel de la care
provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul
„fascist” pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului.
Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe elemente comune.
Nazismul poate fi considerat ca subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu

3
toți fasciștii sunt naziști). O caracteristică a economiei din cele două sisteme naționaliste este
controlul exercitat de stat asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și
agriculturii. Totuși, în ambele sisteme au continuat să existe sectorul privat (inclusiv
concerne), cât și economia de piață în general.
Nazismul și religia
Relația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și
controversată. Hitler folosea simbolistica creștină în scopurile sale, dar rămâne sub semnul
întrebării măsura în care Hitler se mai considera creștin.[necesită citare] Unii autori creștini îl
considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, deși Hitler a fost botezat creștin catolic și nu a fost
exclus (excomunicat) niciodată din Biserică, și nici n-a declarat vreodată că renunță la religia
creștină în care s-a născut. Din eseul politic al lui Hitler, Mein Kampf ("Lupta mea") reiese că
Hitler se considera creștin (cel puțin la începutul anilor '20) și că la interpretarea unora dintre
realitățile politice contemporane vădea unele influențe din creștinism: Hitler citează în
sprijinul antisemitismului lui Evanghelia, și anume episodul în care Hristos îi alungă pe
negustori din templu; declară că, opunându-se evreilor, este convins că acționează în acord cu
voința Atotputernicului; îi critică pe compoatrioții care încheie pact electoral cu "evreii cei
atei"; și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pe care o pregătește pentru "libertate".
Și după anii '20 (când a fost scrisă și publicată Mein Kampf) Hitler se manifestă tot ca un
catolic convins, așa cum arată de exemplu discursul lui în parlament cu ocazia adoptării legii
de împuternicire (legea care acorda puteri depline cancelarului și guvernului său). Hitler a
recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism și în discursurile sale
politice. De exemplu, într-un alt discurs rostit la 27 octombrie 1928, Hitler declara: "Mișcarea
noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe
protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru.".
Naziștii considerau că religiile care recunoșteau „adevărurile” lor erau „religii adevărate”, iar
cele care predicau iubirea și „toleranța în contradicție cu faptele” erau „religii false”.
O parte însemnată din clerul romano-catolic s-a opus nazismului din cauza
incompatibilității lui cu morala creștină dar și din cauză că ascensiunea mișcării naziste a lui
Hitler eroda popularitatea partidului catolic (Zentrum la nivel federal și BVP în Bavaria), fapt
care se repercuta, firește, asupra rezultatelor electorale ale partidelor catolice. Catolicii
germani au fost în general vehicule ale antisemitismului german cu mult timp înainte de
apariția nazismului sau a lui Hitler, iar printre protestanți antisemitismul nu era nici el mai
mic decât printre catolici. Cartea lui Hitler (Mein Kampf) a fost editată de un preot, teolog și
călugăr ieronimit catolic (Bernhard Stempfle), care de altfel era deja la acel moment editorul
unui jurnal bavarez antisemit foarte popular în toată Germania (anume Miesbacher Anzeiger).
Acesta a făcut (alături de alți naziști) corectura scrierii politice a lui Hitler, a publicat cartea
acestuia la casa lui de publicații, dar a și avut o contribuție importantă în chiar scrierea celei
de-a doua jumătăți a Mein Kampf-ului. La fel ca opozanții politici, numeroși preoți au fost
internați în lagăre de concentrare (la început în cel din Dachau), încă din 1933. Dar ierarhia
superioară a bisericii, inclusiv Papa Pius al XII-lea, a adoptat o atitudine de relativă pasivitate
față de ideologia nazistă. Continuă și în prezent controversa privind prezumtiva complicitate
a Papei Pius al XII-lea.[necesită citare] Antisemitismul, chiar și în forma sa economică
modernă, a fost incitat în Germania de lideri de opinie creștini: așa cum presa catolică și
conservatoare a sugerat populației berlineze lovite de faliment și șomaj în criza economică
din 1873 că vina pentru acea criză ar fi avut-o evreii, tot așa au găsit naziștii aceeași

4
explicație facilă pentru eșecul german în primul război mondial și pentru marile crize
economice din perioada interbelică.

Nazismul și Scientismul
Ca toate ideologiile vremii (liberalismul, socialismul), și fascismul german în variantă
nazistă era fascinat de scientism (convingerea că "tot faptul vieții umane trebuie să fie
orientat și să ia lecții din descoperirile științelor" (secțiunea "Spencer's Scientism", în
articolul "Education" în Britannica online dec. 2012). Popularizarea teoriei evoluției produsă
pe terenul social încă marcat de un weltanschauung elitist-aristocrat va duce în conștiința
generațiilor trăitoare la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX la "o
echivalență" mecanică și hazardată (pentru că bazată pe observații inerent incomplete, în plus
din niște științe de abia născute) "a naturii și culturii, umanitatea devenind astfel și ea o
simplă specie a viului, supusă la legea celui mai puternic, un șeptel de regenerat, îmbunătățit,
selecționat și evaluat în termenii seci ai cantității și calității, exact așa cum procedează
crescătorul cu animalele lui domestice". Aceast tendință de zoologizare cu origine în
scientism a produs practici precum eugenismul (care a fost practicat în formele lui aberante
chiar și în statele liberale (S.U.A., Franța, România) sau socialiste (Cehoslovacia)), igiena
rasială, programele de sterilizare, izolare, neglijare sau chiar eliminare a bolnavilor (psihic
sau fizic), a săracilor, a asocialilor (hoți, marginali, cerșetori, "arbeitsscheue", etc.).
După război mulți naziști de rang înalt au fost judecați și condamnați în Procesul de la
Nürnberg, iar unii dintre ei chiar executați imediat pentru crime de război și crime împotriva
umanității.
Simbolul nazismului era svastica în sens dextrogir. Svastica este însă de milenii
simbol al norocului și al prosperității. Multe popoare au (sau au avut) svastica drept simbol,
atât în antichitate (de ex. la indieni, greci, romani, celți, evrei, daci), cât și în prezent (în unele
culte religioase din Extremul Orient). A fost utilizată în diverse țări până în preajma celui de-
al Doilea Război Mondial (de ex. în SUA, URSS, Finlanda). Hitler se pare că l-a preluat pe
filiera hindusă. Începând cu el, conotația principală a svasticii a devenit nazismul.
Spre sfârșitul secolului al XX-lea în mai multe țări din lume au apărut mișcări neonaziste, ca
de exemplu în Statele Unite, Germania și alte țări europene. În țări din Europa Occidentală s-
a observat recent o creștere a importanței electorale a partidelor naționaliste (Austria, Franța,
Germania). În Germania, unele partide cu tendințe neonaziste (mai ales NPD, „Partidul
Național-Democrat”) au câștigat în alegeri câteva locuri în parlamentele unor landuri.
Partidele clar neonaziste sunt însă interzise prin lege.

S-ar putea să vă placă și