DESPRE IERTARE SI EXPERIENTA ELIBERATOARE A DUREROSULUI

ADEVAR

ALICE MILLER

Copilul maltratat şi neglijat este absolut singur, în întunericul confuziei şi

spaimei, înconjurat de aroganţă şi ură, privat de drepturi şi de limbaj, cu iu-
birea şi încrederea înşelate, dispreţuit, umilit, batjocorit în durerea lui, lipsit de
orientare, fără sprijin, orb, lăsat fără milă la discreţia puterii adultului ignorant,
total lipsit de apărare.

Intreaga lui fiinţă ar vrea să-şi urle furia, să-şi exprime revolta şi să strige
după ajutor. Dar exact asta nu are voie să facă. Toate reacţiile normale, pre-
văzute de natură pentru autoapărare, îi sînt interzise. Dacă nu-i vine în ajutor
nici un martor, aceste reacţii normale ar accentua şi prelungi chinurile copilu-
lui, care ar putea şi să moară din cauza lor.

Astfel, impulsul sănătos de a protesta împotriva inumanităţii trebuie reprimat.

Copilul încearcă să-şi şteargă din memorie, să radieze tot ce i se întîmplă, pen-
tru a expulza din conştient revolta arzătoare, furia şi spaima şi suferinţa insu-
portabilă – pentru totdeauna, cum speră el. Ceea ce rămîne este un sentiment
apăsător al propriei vinovăţii – chiar şi atunci cînd copilul nu e forţat să sărute
mîna care l-a bătut şi să ceară iertare. Din păcate acest lucru se întîmplă mai
des decît ne imaginăm.

Copilul torturat continuă să trăiască în interiorul adultului care a supravieţuit

torturii, o tortură care s-a încheiat cu refularea totală. El trăieşte cu întunericul
spaimei, al opresiunii şi ameninţărilor. Cînd toate încercările lui de a-l deter-
mina pe adult să asculte povestea copilului au eşuat, el recurge la limbajul
simptomelor pentru a se face auzit, aşa apar dependenţa de droguri (tutun, al-
cool etc.), psihozele, criminalitatea. In caz că adultul începe să intuiască oare-
cum de ce suferă şi va întreba specialişti dacă problemele lui au o legătură cu
copilăria, va primi în cele mai multe cazuri asigurări că e prea puţin probabil să
fie aşa. Si chiar dacă ar fi aşa, atunci trebuie să înveţe să ierte, i se spune că
resentimentul faţă de trecut îl îmbolnăveşte.

În grupurile de acum familiare în care toxicomanii şi rudele lor se duc împreună

la terapie, majoritatea terapeuţilor le spun acelaşi lucru: iertarea este o
condiţie pentru „succesul“ terapiei, numai dacă-ţi ierţi părinţii pentru
tot ceea ce ţi-au făcut te poţi vindeca. Chiar dacă părinţii erau alcoolici,
chiar dacă te-au maltratat, ţi-au inoculat îndoieli, te-au exploatat, te-au bătut
şi te-au împovărat peste măsură, trebuie să le ierţi totul, altfel nu ţi se vindecă
boala. Această ipoteză le pare tuturor atît de normală, încît nu e pusă mai
nicăieri la îndoială – dar exact acest lucru ar fi imperios necesar. Există multe
programe care se intitulează „terapie“, a căror bază constă în a învăţa mai întîi
să-ţi exprimi sentimentele, pentru a vedea ce s-a întîmplat în copilărie. Dar
după aceea urmează obligatoriu „travaliul de iertare“, despre care se pretinde
că ar fi necesar pentru procesul vindecării. Mulţi oameni care au SIDA sau sînt
toxicomani mor în urma eforturilor inumane de a ierta atît de multe. Ceea ce
nu realizează este că de fapt ei doar încearcă să păstreze intacte refulările

-1-
copilăriei. Căci iertarea nu dizolvă ura şi ura de sine, ci doar le astupă într-un
mod foarte periculos.

Unii terapeuţi se tem de acest adevăr. Ei lucrează sub influenţa diverselor in-
terpretări adunate din religiile occidentale şi orientale care predică iertarea din
partea fostului copil maltratat. Prin asta ei creează un nou cerc vicios pentru
oameni care, de la cea mai fragedă vîrstă, au fost prizonierii cercului vicios al
pedagogiei. Si prin asta ei înţeleg „terapie“, cînd în realitate îi atrag pe acei oa-
meni într-o capcană din care nu există scăpare, aceeaşi capcană care cîndva i-
a împiedicat să-şi exprime cele mai normale proteste şi deci le-a cauzat boala!!
Aceşti terapeuţi, prizonieri ai sistemului pedagogic, nu-i pot ajuta pe pacienţi
să-şi rezolve consecinţele traumatizării suferite şi atunci le oferă în schimb
moralism tradiţional.

Cunosc cazul unei femei a cărei mamă fusese abuzată sexual atît de tatăl cît şi
de fratele ei. Crescută într-o şcoală de călugăriţe, această femeie învăţase pe
de rost „binecuvîntarea iertării“ şi continua să-şi respecte tatăl şi fratele fără
pic de amărăciune. Pe cînd fiica ei era copil mic, această femeie o lăsa în
„grija“ nepotului ei, care avea 13 ani, ea ducîndu-se liniştită la cinema cu soţul
ei. In absenţa ei, nepotul pubertin îşi satisfăcea nevoile sexuale cu trupul
fetiţei. Mai tîrziu, cînd fata devenită femeie a căutat ajutor într-o psihoterapie,
analistul i-a spus că în nici un caz nu trebuie s-o acuze pe mama ei, căci totul
se întîmplase fără intenţii rele, mama ei nu avusese nici o idee că nepotul ei
abuza sexual de copilul ei în mod regulat. Se părea că mama nu ştiuse nimic.
Cînd copilul ei începuse să dea semne de dereglări alimentare, ea consultase
îngrijorată mai mulţi medici, care au asigurat-o că dereglările erau cauzate de
„creşterea dinţilor“. In felul acesta, roţile maşinăriei iertării funcţionau aproape
perfect – cu preţul adevărului şi al vieţii tuturor celor implicaţi. Din fericire, ele
nu funcţionează întotdeauna aşa bine.

In cartea ei absolut remarcabilă „Oglinda de obsidian: o vindecare matură

după un incest“ (Seattle 1988), Louise Wisechild descrie cum a reuşit să-şi de-
scifreze mesajele şi limbajul trupului şi în consecinţă să-şi descifreze senti-
mentele, astfel încît cu timpul a fost capabilă să-şi elibereze copilăria de sub
reprimare. Acest lucru a avut loc într-o terapie eficace, implicînd terapie fizică
şi protocoale scrise ale experienţelor respective, în timpul pregătirii ei pentru
meseria de fizioterapeută. Treptat, ea a descoperit ceea ce eliminase din conş-
tient: că bunicul ei abuzase sexual de ea cînd ea avusese 4 ani; că ulterior un
unchi pervers de asemenea profitase de ea (era fratele mamei, acelaşi care
profitase şi de mama ei), iar apoi fusese violată de tatăl vitreg. Intrucît mod-
elul autodistructiv nu fusese încă eliminat doar prin conştientizarea faptelor, ea
a găsit o terapeută pe care a rugat-o s-o însoţească pe acest drum înspăimîn-
tător al descoperirii de sine. Ignorînd faptele, terapeuta i-a spus într-o zi: Dacă
nu vă iertaţi mama, n-o să vă puteţi ierta niciodată nici pe dvs. înşivă“. In loc
s-o ajute pe pacientă să se elibereze de sentimentele de vinovăţie cu care fus-
ese împovărată, ceea ce ar fi fost scopul terapiei, i s-a pus în cîrcă încă o obli-
gaţie, care să cimenteze definitiv sentimentele de vinovăţie! Din păcate, cu un
act religios de iertare nu se poate elimina o matrice de comportament autodis-
tructiv.

De ce ar fi trebuit această femeie să-şi ierte mama, după ce treizeci de ani se

luptase pentru a obţine protecţia acesteia, iar mama ei nu făcuse nici cel mai
-2-
mic efort pentru a vedea ceea ce-i făcuse ea fiicei ei? Odată, cînd fiica ei – par-
alizată de spaimă şi oroare – se afla sub greutatea imensă a trupului unchiului
ei, o întrezărise în oglindă pe mama ei care se apropia de uşă. Copilul spera că
va fi salvat, însă mama făcuse stînga împrejur şi dispăruse. Cînd Louise de-
venise adultă, o auzise pe mama ei afirmînd că se teme atît de tare de acel
unchi al Louisei încît numai în prezenţa copiilor îl suportă. Cînd fiica a încercat
să-i povestească mamei că fusese violată de tatăl vitreg, mama i-a scris că nu
vrea s-o mai vadă niciodată. Chiar şi în asemenea cazuri strigătoare la cer,
cererea de a ierta, care împiedică succesul unei terapii, nu este văzută în ade-
vărata ei absurditate! Ce poate aduce bun această pretenţie în afară de lin-
iştirea conştiinţei terapeutului?

Acest exemplu demonstrează cît de nocivă este o singură propoziţie fundamen-

tal greşită, dar adînc ancorată în tradiţie, tocmai pentru că ne este binecunos-
cută din fragedă copilărie. Pacientul e convins că terapeutul face o asemenea
afirmaţie bazîndu-se pe o experienţă dovedită şi crede în această „autoritate“.
Pacientul nu ştie şi îi este aproape imposibil să afle că această afirmaţie as-
cunde doar teama terapeutului în faţa abuzului suferit de el însuşi din cauza
propriilor părinţi. Cum poate pacientul să scape de sentimentele de vinovăţie în
asemenea împrejurări? Acestea vor fi doar accentuate, accentuînd la rîndul lor
boala şi depresia.

Predicarea iertării dezvăluie natura pedagogică a unor terapii. In plus, scoate la

iveală neputinţa predicatorilor. Pe undeva e ciudat că se intitulează terapeuţi
cînd termenul „preoţi“ ar fi mai potrivit. Ceea ce rezultă în final este perpetu-
area orbirii inoculate în copilărie, orbire pe care o adevărată terapie ar putea-o
vindeca. Ceea ce li se repetă pacienţilor – pînă cînd ei încep să creadă, iar ter-
apeutul s-a „îmblînzit“ – este: „Ura te îmbolnăveşte. Trebuie să ierţi şi să uiţi.
Atunci te vei face bine.“ Dar se pierde din vedere că nu ura i-a dus pe pacienţi
la o disperare mută în copilărie, înstrăinîndu-i de propriile sentimente şi nevoi,
ci tocmai acest moralism cu care au fost permanent împovăraţi, în loc să aibă
reacţiile normale de furie şi să se poată revolta la momentul potrivit împotriva
nedreptăţii şi răului care le era făcut.

Din proprie experienţă pot spune că ceea ce m-a eliberat în final de trecut a
fost exact contrariul iertării, adică revolta împotriva maltratării suferite, re-
cunoaşterea şi condamnarea opiniilor şi acţiunilor greşite ale părinţilor mei şi în
sfîrşit articularea propriilor mele nevoi. In copilăria mea aceste lucruri fuseseră
ignorate în numele unei „bune educaţii“ şi eu însămi învăţasem să le ignor
decenii întregi pentru a fi copilul „bun“ şi „tolerant“ pe care şi-l doreau părinţii
mei. Astăzi însă ştiu: întotdeauna am simţit nevoia să demasc şi să lupt îm-
potriva părerilor şi atitudinilor pe care le consideram distrugătoare de vieţi, ori-
unde le întîlneam, şi să nu le tolerez. Insă nu puteam face acest lucru înainte
de a fi simţit şi conştientizat ceea ce mi se făcuse mie în trecut. Impiedicîndu-
mă să simt durerea, ordinul moral religios de a ierta nu făcea decît să ob-
strucţioneze procesul de vindecare. Indemnul de „bună purtare“ nu are nimic
de-a face cu o terapie sau cu o viaţă de calitate. Pentru mulţi oameni care
caută ajutor, acest îndemn închide calea spre libertate. Unii terapeuţi se lasă
ghidaţi de propria lor teamă – teama copilului maltratat faţă de răzbunarea
părinţilor – şi de speranţa că buna lor purtare le va aduce într-o bună zi iubirea
pe care părinţii lor le-au refuzat-o o viaţă întreagă. Preţul pe care-l plătesc pa-
cienţii pentru această speranţă iluzorie este într-adevăr mare.
-3-
Refuzînd să iert, renunţ la iluzii. Un copil maltratat nu poate trăi cu iluzii. Dar
un terapeut adult trebuie să fie în stare să controleze situaţia. Pacienţii lui ar
trebui să fie capabili rostească întrebarea: „De ce să iert cînd nu mi-o cere ni -
meni? Adică părinţii mei refuză să înţeleagă şi să ştie ce mi-au făcut, deci de ce
eu aş continua să-i înţeleg şi să-i iert pe parinţii mei şi ce s-a întîmplat în
copilăria lor prin ani întregi de psihanaliză şi analiză tranzacţională? La ce bun?
Pe cine ajută asta? Asta nu-i ajută pe părinţii mei să vadă adevărul. In schimb
mă împiedică pe mine să-mi trăiesc adevăratele sentimente, sentimente care
mi-ar înlesni accesul la adevăr. Dar sub clopotul iertării sentimentele nu pot şi
nu au voie să trăiască.“ Din păcate asemenea reflecţii nu sînt frecvente în cer-
curi terapeutice în care iertarea este legea supremă. Singurul compromis care
sa facea acolo constă în diferenţierea între formele „greşite“ şi cele „corecte“
ale iertării, iar acele terapii cer numai formele „corecte“, acest scop neputînd fi
pus sub semnul întrebării.

Am întrebat mulţi terapeuţi de ce pornesc de la premiza că trebuie neapărat să

iertăm ca să ne recăpătăm sănătatea, dar nu am primit nici un răspuns. Proba-
bil că ei nu se îndoiseră niciodată de acest imperativ, deoarece îl consideraseră
la fel de firesc precum abuzurile în care crescuseră. Nu-mi pot imagina că o co-
munitate în care copiii nu sînt maltrataţi, ci iubiţi, respectaţi şi protejaţi, ar cul-
tiva ideologia iertării pentru cruzimi de neiertat cum ar fi bătaia. Această ide-
ologie este indisolubil legată de porunca „Să nu vezi!“ şi de repetarea asupra
noii generaţii a cruzimilor trăite de părinţi. Copiii noştri plătesc preţul orbirii
noastre. Teama de răzbunarea părinţilor este stîlpul de bază al „moralei“ noas-
tre.

Intr-o terapie lipsită de intenţia de a „educa“ se poate pune capăt

acestei ideologii fatale, căci cu ajutorul adevărului cei care au
supravieţuit maltratărilor se pot elibera de urmările acestora. O ter-
apie efectivă nu este continuarea „educaţiei“, ci elucidarea rănilor
acesteia, în scopul eliminării consecinţelor nefaste ale „educaţiei“. Ter-
apia trebuie să-i mijlocească pacientului accesul la propriile senti-
mente pentru tot restul vieţii lui, fiindcă numai asta îl poate ajuta să se
orienteze şi să nu se mai înstrăineze de el însuşi. Apeluri moralizatoare
nu fac decît să-l îndepărteze de adevăr.

Un copil îşi poate ierta părinţii dacă ei la rîndul lor sînt pregătiţi să-şi
recunoască şi să-şi accepte greşelile. Imperativul de a ierta poate fi însă
un pericol pentru terapie, chiar dacă e o expresie a culturii noastre. Maltratarea
copiilor este la ordinea zilei şi de aceea asemenea greşeli sînt bagatelizate de
către majoritatea adulţilor. Actul iertării gratuite poate avea consecinţe nega-
tive nu numai asupra individului, ci asupra întregii familii si chiar societăţi,
deoarece presupune muşamalizarea opiniilor şi atitudinilor greşite şi implică
tragerea unei perdele întunecate peste realitate ca să nu se mai poată vedea
ce se petrece dincolo.

Posibilitatea schimbării depinde de existenţa unui număr suficient de „martori

iniţiaţi“ pentru a crea o plasă de siguranţă pentru conştientizarea mărită a
celor care au fost maltrataţi în copilărie, astfel încît ei să nu cadă în negura
uitării, din care vor ieşi mai tîrziu fie criminali, fie bolnavi psihic. Prinşi la timp
în această plasă de siguranţă a „martorilor iniţiaţi“, aceşti copii pot creşte de-
-4-
venind adulţi conştienţi, adulţi care trăiesc CU propriul trecut şi nu împotriva lui
şi care vor fi capabili să facă tot ce le stă în putere pentru a crea un viitor mai
uman pentru noi toţi.

S-a dovedit deja ştiinţific că plînsul cauzat de suferinţă, durere şi

teamă eliberează nu numai lacrimi, dar şi hormoni care contribuie la
relaxarea corpului.
Evident că asta nu echivalează cu o terapie. Cu toate acestea, e o descoperire
importantă care ar trebui luată în considerare de toţi terapeuţii. Pînă acum de
cele mai multe ori se întîmplă contrariul. Pacienţilor li se dau tranchilizante
pentru a-i calma şi pentru a-i împiedica să capete acces la cauzele simp-
tomelor. Problema cu pedagogia medicală este că toţi cei implicaţi, instituţii şi
specialişti, nu doresc în nici un caz să ştie de ce se îmbolnăvesc oamenii sau de
ce ajung în închisori. Rezultatul acestui refuz este că nenumăraţi oameni cu
boli cronice umplu ani de zile închisorile sau clinicile şi guvernele cheltuie mil-
iarde pentru păstrarea secretelor. Cei afectaţi nu au voie cu nici un chip să re-
alizeze că pot fi ajutaţi să înţeleagă limbajul copilăriei şi al propriului trup şi în
felul ăsta să-şi reducă sau chiar să-şi vindece bolile. Dacă am avea curajul să
ne confruntăm cu faptele în legătură cu refularea maltratării copiilor şi con-
secinţele acesteia, acest lucru ar fi posibil. O singură privire asupra literaturii
de specialitate pe acest subiect ne arată însă că acest curaj lipseşte. In schimb
literatura e plină de apeluri la bunele noastre intenţii, e plină de tot felul de
sfaturi neutre şi neverificabile şi, mai presus de toate, de predici care ne cer să
uităm şi să iertăm toate cruzimile pe care le-am suferit în copilărie. Si dacă
asta nu are efect, n-are decît să plătească statul toată viaţa pentru îngrijirea
invalizilor şi a bolnavilor cronici, deşi adevărul i-ar putea vindeca.

Este deja dovedit că refularea poate fi crucială pentru un copil, dar nu trebuie
să fie şi soarta adulţilor. Dependenţa unui copil mic de părinţi, încrederea lui în
părinţi, dorinţa copilului de a iubi şi de a fi iubit nu cunosc limite. Să exploatezi
această dependenţă, să dezamăgeşti un copil şi să-i înşeli aşteptările, să-i in-
oculezi nesiguranţă, iar apoi să pui pe asta eticheta de „educaţie“ este o crimă
– o crimă comisă zilnic şi la fiecare oră din cauză de ignoranţă, indiferenţă şi
din refuzul de a renunţa la un asemenea comportament distructiv. Faptul că
majoritatea acestor crime sînt comise inconştient nu atenuează consecinţele
dezastruoase, anume faptul că trupul copilului maltratat a înregistrat adevărul,
pe care conştientul lui refuză să îl accepte. Reprimînd durerea şi situaţiile adia-
cente, organismul copilului încearcă să scape de moartea sufletească in-
evitabilă dacă ar conştientiza trauma. Ceea ce rămîne este cercul vicios al re-
fulării în subconştient: adevărata poveste, înregistrată în organism, produce
simptome pentru a fi recunoscută şi în sfîrşit luată în serios. Dar conştientul re-
fuză, ca şi în copilărie – deoarece atunci a învăţat că reprimarea oricăror senti-
mente adevărate i-a „salvat“ viaţa şi pentru că nici în ziua de astăzi nimeni nu
i-a explicat că adulţii nu mor din cauza adevărului, ci dimpotrivă, adevărul te
ajută să-ţi recapeţi sănătatea.

Pedagogia otrăvitoare practicată sub comanda mută „Să nu vezi ce ţi s-a făcut“
reapare în metodele de tratament ale medicilor, psihiatrilor şi terapeuţilor. Cu
medicamente şi teorii mistificatoare ei încearcă să influenţeze memoria pa-
cienţilor lor cît se poate de mult, pentru a nu găsi niciodată cauza bolii. Cauza
se află, aproape fără excepţie, în maltratarea şi neglijarea fizică şi psihică
suferită în copilărie.
-5-
Astăzi se ştie că SIDA şi cancerul implică un colaps drastic al sistemului imuni-
tar al corpului, iar această „resemnare“ fizică este precedată de pierderea
speranţei omului bolnav.
Este incredibil că nimeni nu este încă în stare să facă pasul pe care îl sug-
erează aceste descoperiri: că ne putem recîştiga speranţa dacă ne ascultăm
într-un sfîrşit semnalele suferinţei. Dacă povestea noastră ascunsă şi reprimată
este în sfîrşit ascultată şi înregistrată de conştient, sistemul nostru imunitar se
poate regenera. Dar cine să ne ajute, cînd „ajutătorii“ înşişi se tem în marea
lor majoritatea de propria lor poveste de viaţă? In felul ăsta continuăm jocul
de-a baba oarba între noi – cu medicii, cu autorităţile medicale – deoarece pînă
în ziua de azi prea puţini oameni au făcut experienţa că accesul emoţional la
adevăr este condiţia indispensabilă a vindecării. Asta e valabil şi pentru sănă-
tatea noastră fizică. Morala tradiţională fictivă, interpretările religioase distruc-
tive şi toată confuzia cu care am fost „educaţi“ ne îngreunează această expe-
rienţă şi ne împiedică iniţiativele de vindecare. Fără îndoială şi industria farma-
ceutică profită de orbirea şi dependenţa noastră. Totuşi, fiecare din noi are
doar o viaţă şi doar un singur trup, care nu se lasă păcălit, ci insistă cu toate
mijloacele pe care le are la dispoziţie să nu îl mai înşelăm. Pe lungă durată nu-
mai conştientizînd adevărul putem supravieţui.

-6-